ETICA PROFESIILOR JURIDICE

I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Este nevoie de o probă de etică la admiterea în profesiile juridice?

Potrivit art. 23 din Regulamentul de organizare a examenului de admitere la Institutul
naţional al Magistraturii, candidaţii susţin un interviu în faţa comisiei de examinare formată
dintr-un psiholog, un judecător, un procuror, un cadru didactic universitar selectat, de regulă,
din rândul celor care au gradul didactic de profesor universitar şi un pedagog, desemnaţi de
Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea Institutului Naţional al Magistraturii.
În continuare se arată în același articol că numărul comisiilor de interviu se stabileşte
în funcţie de numărul candidaţilor declaraţi admişi după prima etapă eliminatorie. Aceasta
creează posibilitatea desemnării mai multor comisii, care vor examina candidaţii în paralel,
fapt ce poate conduce la inechităţi, având în vedere modalitatea orală de examinare şi
caracterul destul de ridicat de subiectivitate al notelor acordate la o astfel de modalitate de
examinare. Pentru înlăturarea oricărei discuţii cu privire la posibilele inechităţi ce ar putea
apărea în această probă ar fi fost de preferat ca toţi candidaţii să fie examinaţi de aceeaşi
comisie, chiar dacă durata de timp în care s-ar fi desfăşurat proba ar fi fost considerabil mai
mare. Deși ponderea acestei note nu este la fel de mare ca notele obţinute la celelalte probe,
ea poate face totuşi diferenţa între un candidat admis şi unul respins, mai ales că este instituit
un prag minim de punctaj sub care candidatul este respins indiferent de punctajul obținut la
celelalte două probe.
Proba interviului la admiterea în profesia de magistrat presupune un grad mai ridicat
de subiectivitate decât celelalte două probe, care sunt cât se poate de obiective. Se ştie că au
fost candidaţi care au obţinut rezultate foarte bune la proba de cunoştinţe juridice şi la proba
de logică, dar au căzut la proba interviului, în cadrul căreia se analizează în principal
probleme de etică a profesiei, dar nu numai. Prin această probă comisia de interviu urmăreşte
și capacitatea candidatului de a reflecta asupra fenomenului dreptului, deşi această aptitudine
nu se dezvoltă în prezent în şcolile noastre de drept. Aşa cum s-a spus, în facultăţile noastre
de drept s-a dezvoltat „o manieră de învățare a dreptului centrată aproape exclusiv pe
pregătirea viitorului practician, a profesionistului de carieră, preocupat de interpretarea și
tehnica de aplicare a normei juridice. Ce se întâmplă însă cu latura, tot atât, dacă nu chiar mai
importantă, a formării juristului de reflecție și analiză asupra fenomenului juridic, a celui care
urmează să activeze în laboratoarele de elaborare a strategiilor, politicilor și legislației, a
întreținerii unui minimum de cercetare științifică fundamentală și știință a dreptului?
Asumându-și o atare misiune formativă, de a livra pieței juridice tehnicianul deja apt să
exercite o profesie, universitatea, facultatea devenită școală de drept, în mod evident nu-și
mai poate îndeplini o atare responsabilitate. Ca o prelungire a obiectivului încredințat în mod
absolut la catedră și cercetarea auxiliară ei poate face cel mult doctrină și, în orice caz, nu
știință juridică autentică”1.

Principala întrebare pe care ar trebui să și-o pună candidatul este „De ce vreau să
devin magistrat?”, pentru că această motivație subiectivă relevă mult din caracterul
persoanei, respectiv dacă este un om ambițios, dacă urmărește câștigul material ori dacă are
într-adevăr vocație pentru această profesie. Resortul interior al fiecăruia nu poate fi cunoscut

1
M. Duţu, Pentru o nouă pedagogie de învăţare a dreptului, articol publicat on line pe site-ul
www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 14.10.2015.
decât de el, dar prin educație și prin învățare se poate dobândi un mod de raportare etic la
exigențele profesiei.
Examinatorii au în vedere la proba interviului la Institutul Național al Magistraturii
următoarele criterii, care sunt notate distinct:
Criteriul „Aptitudini”, pentru care se acordă maxim 50 de puncte, la care se analizează
următoarele subcriterii: capacitatea de comunicare eficientă, capacitatea de gândire
autonomă, capacitatea de rezolvare de probleme şi de cooperare, înţelegerea realităţilor
sociale şi utilizarea corectă a limbii române, fiecare subcriteriu primind câte 10 puncte.
Criteriul „Motivaţia pentru a accede în profesia de magistrat”, la se analizează
motivaţia intrinsecă şi extrinsecă și se acordă 10 puncte.
Criteriul „Elemente de etică specifice profesiei – pe baza analizei unei speţe”, pentru
care se acordă maxim 40 de puncte, analizându-se următoarele subcriterii: identificarea
problemelor de etică specifice profesiei, identificarea opţiunilor şi analiza acestora, alegerea
şi motivarea soluţiei şi implicarea în elaborarea răspunsurilor, fiecare subcriteriu primind câte
10 puncte.
În legătură cu această probă destul de controversată, într-o conferință dedicată acestui
subiect, unul dintre vorbitori arăta că aptitudinile specifice pentru profesia de magistrat
înseamnă „să comunicați eficient, să gândiți autonom, să aveți capacitatea de a rezolva
probleme și de a coopera cu cei din fața voastră, de a înțelege realitățile sociale, utilizarea
corectă a limbii române”; motivația pentru a accede în profesia de magistrat priveşte atât
aspectele intrinseci, cât și extrinseci; elementele de etică specifice profesiei de judecător sau
procuror presupun „capacitatea de a identifica problemele; analiza opțiunilor posibile;
alegerea și motivarea soluției; implicarea voastră în elaborarea răspunsului” 2. În ce priveşte
speţa de etică, acelaşi vorbitor sublinia că «Nu vă cerem să dați un răspuns bun la o speță. Ne
interesează să vedem modul în care gândiți și mai ales să croiți, să faceți un teren pe care comisia să
vină apoi să vadă dacă îl stăpâniți. De la anumite afirmații, argumente ale dumneavoastră, comisia
începe să dezvolte și chiar să facă scenarii, plecând de la un răspuns pe care dumneavoastră îl puteți
da bun, sau ne-bun, adică potrivit cu ceea ce așteaptă comisia, sau nu.»3
În ce priveşte abordarea acestei probe de concurs, s-a mai spus că „Nu e simplu. Sunt
niște chestiuni la care trebuie să te gândești foarte bine, să dai un răspuns foarte
argumentat. Eu cred că este important într-un astfel de interviu să îți expui dilemele morale,
să fii onest, să arăți ce se petrece în tine atunci când ești pus într-o astfel de situație.” 4 Într-
adevăr, proba trebuie să fie în primul rând una de sinceritate a candidatului cu sine însuşi şi
cu ceilalţi. Într-o întâlnire cu studenţii unul dintre membrii în funcție ai Consiliului Superior
al Magistraturii a atras atenția viitorilor candidați cu privire la obligativitatea ca aceștia să fie
sinceri în cadrul interviului, că prin această probă se urmărește obținerea unor răspunsuri
sincere din pareta candidaților, nu capacitatea acestora de a simula anumite situații sau stări:
„Prin proba interviului se urmărește calitatea umană a persoanei, capacitatea de a înțelege și
percepe fenomenele sociale, modul în care acesta se raportează la societate și la oameni în
general.”5
2
C. Dănileţ, Conferinţa „Interviul INM – Misiune imposibilă?!”, publicat pe site-ul
www.universuljuridic.ro, ultima vizualizare 8.11.2016.
3
Idem.
4
Interviu cu Andrea Chiş, o judecătoare nonconformistă, publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro ,
la data de 17 octombrie 2015.
5
Procuror gen. adj. PCA Cluj: „mediatizarea cazurilor este nocivă”. Vicepreședinte CSM:
„presiunea media uneori poate fi benefică”, articol publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro ,
ultima vizualizare la 21.11.2015.
 Toate acestea sunt suficiente pentru ca fiecare candidat să-și formeze o părere despre
cerințele probei de etică, introdusă la admiterea în magistratură.
În ciuda tuturor criticilor, mai mult sau mai puţin întemeiate, credem că era nevoie de
o astfel de abordare a admiterii în profesie, pentru că modalitatea de admitere de până acum,
bazată exclusiv pe verificarea cunoştinţelor teoretice, a condus la concluzia că „Noua
generație s-a trezit dintr-odată plonjând în capitalismul sălbatic. Pare o perpetuă generație de
sacrificiu. Mulți pleacă împreună la drum de pe băncile facultăților. Unii aleg puterea și devin
judecători, alții caută libertatea și devin avocați. Puțini sunt cei care întrezăresc și
responsabilitățile profesiei. Motivațiile lor sunt de cele mai multe ori instinctuale.” 6 Este
nevoie ca tinerii profesioniști ai dreptului să cunoască de la început care sunt așteptările de la
un profesionist și care sunt căile prin care pot ajunge la împlinirea lor în profesie. Altfel, riscă
să fie dezamăgiți, să se lovească în activitatea lor de probleme pe care nu le-au prevăzut ori,
mai rău, să-și găsească false modele care îi pot face să-și piardă definitiv valorile profesionale
și umane cu care au intrat în profesie.
Din aceste motive au fost şi opinii care au susţinut că o astfel de examinare ar trebui
extinsă şi la magistraţii din profesie, precum şi la celelalte categorii din cadrul profesiilor
juridice. „Este nevoie în egală măsură atât de un profil al candidatului cât şi de un profil al
actualului magistrat. Curajul Institutului Naţional al Magistraturii rămâne o faptă minoră dacă
se rezumă la această abordare statică, aplicabilă doar candidatului, şi nu identifică şi profilul
magistratului din ziua de astăzi, întrucât doar acest din urmă profil permite măsurarea
gradului de eficacitate al sistemului de justiţie. De asemenea, acest exemplu dat de Consiliul
Superior al Magistraturii trebuie urmat şi de avocaţi respectiv de restul entităţilor implicate în
realizarea actului de justiţie.”7 Va fi greu de introdus o astfel de probă pe care să o susţină
periodic magistraţii în funcţie, deoarece ea ar deschide uşa pentru înlăturarea subiectivă a
acestora din sistem, fapt care este de natură să aducă atingere independenţei magistratului. În
ce priveşte celelalte profesii juridice, în special cea de avocat, acest lucru va fi şi mai greu de
făcut, având în vedere caracterul liberal al acestei profesii. Singura posibilitate viabilă pentru
magistraţii şi avocaţii în funcţie va fi determinarea acestora, prin convingere, să-şi însuşească
regulile de conduită deontologică, prin participarea la cursuri de formare profesională în
domeniul eticii.
Necesitatea instruirii profesioniștilor dreptului în domeniul eticii rofesionale este abordată și în
Opinia nr. 7 (2005) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) privind “justiţia şi
societatea”, adoptată în cadrul celei de-a şasea reuniuni (Strasbourg, 23-25 noiembrie 2005), care
subliniază cu privire la pregătirea deontologică a judecătorilor, personalului auxiliar, avocaţilor, etc.
că „Unele programe de pregătire profesională sunt menite să se asigure că
instanţele sunt văzute, sub toate aspectele comportamentului lor, ca tratând toate
părţile în acelaşi mod, adică cu imparţialitate şi fără nici o discriminare bazată pe rasă, sex,
religie, origine etnică sau statut social. Judecătorii şi personalul auxiliar sunt instruiţi să
recunoască situaţiile în care unele persoane pot simţi că există sau pare a exista părtinire, şi să
rezolve acest gen de situaţii într-un mod care sporeşte încrederea şi respectul faţă de instanţe.
Avocaţii se organizează şi primesc pregătire deontologică specială pentru a nu contribui,
intenţionat sau nu, la neîncrederea în sistemul judiciar”.
Profesionistul dreptului trebuie stimulat în permanență să-şi pună întrebări cu privire
la ştiinţa dreptului, la valorile dreptății, adevărului, la scopul urmărit în activitatea sa, etc..
Eugen Petit, fost consilier la Înalta Curte de Casaţie (1934), sublinia că „tânărul licenţiat
6
C. Pamuc, Justiţie fără iubire, articol publicat on line pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima
vizualizare la 6.10.2016.

7
M. Niculeasa, Justiţia devine din ce în ce mai subiectivă, articol publicat on line pe site-ul www.juridice.ro ,
ultima vizualizare la 20.12.2015.
învaţă la facultate abia modul cum să descifreze cărţi de drept. Faimoasele rezumate, învăţate
pe de rost în două, trei nopţi de insomnie, sunt departe de a putea pregăti pe avocat sau
magistrat în cariera lui …După decenii de muncă intensă, juristul care se autoexaminează
vede cât de puţin ştie şi câte are încă de învăţat. El află zilnic lucruri noi şi abia către sfârşitul
carierei constată, cu destulă mâhnire, ca şi Faust din legendă, că nu ştie nimic. Şi dacă un
asemenea avocat sau magistrat, care a muncit o viaţă întreagă, mai poate greşi uneori, ce să
mai zicem de un începător, care culcându-se pe laurii celor câtorva bile albe-roşii (notele
bune de atunci – n.n.) de la examen, nu-şi mai dă în urmă nicio osteneală … Ca să rezolvi o
problemă de drept, trebuie mai întâi să cunoşti principiile generale, pe lângă modul
interpretării vechilor texte, ceea ce se învaţă numai din cărţi. Judecata nu se poate face în mod
empiric”8.

Este nevoie de dezbateri asupra problemelor etice din justiție?

Înainte de orice demers în domeniul eticii juridice ar trebui pusă în discuție problema
necesității dezbaterilor publice asupra aspectelor de etică a profesiilor juridice. Pot fi aceste
aspecte supuse dezbaterii publice sau ele țin exclusiv de intimitatea persoanei, de
convingerile sale, de viața sa privată? Nu cumva prin supunerea lor dezbaterii publice s-ar
ajunge la o „obligare” a tuturor profesioniștilor din domeniul juridic să îmbrățișeze punctele
de vedere majoritare? Dar aceste puncte de vedere majoritare asupra diferitelor aspecte de
etică ale cui sunt de fapt și de unde știm că ele sunt corecte? Doar nu se face un referendum
printre profesioniști pentru a se stabili care sunt opiniile larg acceptate asupra diferitelor
probleme de etică? Nu cumva opiniile acestea aparțin unui grup restrâns de persoane care au
reușit, prin diferite metode de manipulare, să le impună majorității?
Dezbateri de genul acesta nu sunt noi în spațiul public, ci ele au măcinat diversele
categorii de persoane de-a lungul timpului. Pentru o expunere a argumentelor pro și contra
voi folosi, ca bază de plecare, argumentele expuse cu privire la rolul dezbaterilor publice în
spațiul cultural9.
Într-o direcție, expusă de scriitorul Thomas Mann în romanul său Muntele Vrăjit se
susține că dezbaterile publice asupra diferitelor probleme este necesară pentru că în felul
acesta persoanele devin mai responsabile, nu se rup de viața reală, nu se închid într-un „turn
de fildeș” care reprezintă, în esență, expresia unor preocupări egoiste ale persoanei. Astfel,
personajul Hans Castorp, din romanul lui Thomas Mann, după ce s-a format la „școala
vieții” de la sanatoriul Davos, prin discuții cu prietenii săi spirituali Nafta și Settembrini,
dobândind astfel deprinderea de a se exprima cu eleganță și precizie în public, se eschivează
de la discuțiile lejere cu diverși pacienți din sanatoriu. Prietenul său Settembrini îl
atenționează imediat că „tăcerea lui nu este un semn de elecțiune superioară, ci un refuz
răsfățat de a lua parte, în mod responsabil, la conversațiile vieții. Incomunicabilitatea
pretențioasă la care recurge Castorp este o modalitate de a se rupe de viața reală, comunitară
sau intersubiectivă, închizându-se în interioritatea propriilor preocupări egoiste” 10. De câte
ori nu sunt tentați și magistrații să se izoleze de lume, fiind preocupați prea mult de
problemele juridice văzute doar în mod abstract, separat de persoanele concrete care le-au
generat? Ca și în mediul ideologiilor politice, excesul de abstractizare în domeniul juridic,

8
Profesorul Viorel Mihai Ciobanu la 65 de ani, interviu publicat on line pe site-ul www.juridice.ro .
9
A se vedea N. Szabo, Cultura non-normativă și spațiul public. Două exemple: Thomas Mann și
Martin Walser, în Etică și cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa
Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 66-71.
10
Idem, p. 68.
fără a ține seama de persoana concretă, poate duce la soluții inacceptabile din punct de
vedere uman (suumum jus, suma injuria).
Într-o altă direcție, scriitorul Martin Walser este apărătorul dreptului fiecărei
persoane de a deroga, în spațiul său privat, de la prescripțiile publice. Discutarea
problemelor în spațiul public conduce la conturarea unui punct de vedere majoritar asupra
problemei respective și acest lucru acționează ca o veritabilă normă, chiar dacă nu este
reglementată printr-o lege. Fiind laureat de către Uniunea librarilor și editorilor germani la
prestigiosul Premiu al Păcii, scriitorul Martin Walser a ținut un discurs controversat în anul
1998, în legătură cu modalitățile simbolice și mediatice de rememorare a Holocaustului,
puse în practică de către societatea germană. Walser a susținut că acest lucru prescrie
conțiinței personale felul concret de a-și aminti și asuma crimele nazismului, iar el refuză
energic orice prescripții exterioare și revendică „dreptul și libertatea de a-și construi o
memorie personală a istoriei celor mai teribile fapte” 11. La fel se poate spune că se întâmplă
și cu multe dintre normele etice, care sunt larg acceptate de majoritatea persoanelor, dar care
constrâng într-un fel concștiința celor puțini, care țin să-și păstreze modul propriu de a vedea
lucrurile. Poți să-i impui unui profesionist al dreptului modul general acceptat de a se
raporta la diferitele norme etice de conduită, fără ca acest lucru să acționeaze asupra
conștiinței lui în mod constrângător? Mai ales, până unde se poate merge cu impunerea
normelor de conduit etică astfel încât acest lucru să nu constituie un atentat inacceptabil la
viața privată a individului, la libertatea conștiinței acestuia?
Revenind la profesiile juridice, rostul dezbaterilor în domeniul etic este indiscutabil,
în opinia noastră, având în vedere impasul în care a ajuns societatea actuală în momentul de
față, în legătură cu exercitarea profesiilor juridice. Pentru cei care își desfășoară activitatea
de zi cu zi în acest domeniu se resimte acest impas, care decurge în primul rând din lipsa
unor valori personale comune pe care să le adopte toți cei care exercită profesii juridice. Nu
sunt clarificate nici valorile comune ale fiecărei profesii în parte, respectiv ale judecătorilor,
ale procurorilor, avocaților ș.a.m.d.. Or, acțiunile profesionale ale acestora sunt impregnate
cu standardul etic al fiecărei persoane care exercită profesia juridică, iar acesta poate fi
diferit de la o persoană la alta. De aceea, profesioniștii nu vor putea ajunge niciodată la un
limbaj comun decât prin dezbaterea diferitelor puncte de divergență între diferitele profesii
juridice și între cei din cadrul aceleiași profesii.

Ce este etica?
Deși sunt și opinii potrivit cărora termenii „etic” și „moral” ar fi diferiți, în general
se acceptă că aceștia ar fi identici în conținut, fapt care ne ajută la definirea conținutului
comportamentului etic în domeniul profesiilor juridice. Chiar etimologic vorbind, cei doi
termeni au același înțeles, atât grecescul „éthicos” (éthos), cât și latinescul „mores” (prin
care s-a tradus în latină termenul grecesc) având semnificația de „moravuri”. La început
termenul grecesc (etică) desemna orice fel de obicei, bun sau rău, dar cu timpul a căpătat un
sens moral. Vom folosi, așadar, cei doi termeni ca fiind sinonimi, fără a acorda vreo
importanță deosebirilor de conținut care au fost identificate de-a lungul timpului între
aceștia12.

11
Idem, p. 69.
12
S-a susținut că etica este morala filozofilor, ea este filozofică, în timp ce morala a apărut strâns
legată de filozofie la început; etica își are izvorul în natura umană și organul de cunoaștere în rațiunea
umană, în timp ce morala își are izvorul și cunoașterea în Revelație, subliniindu-se superioritatea
moralei, întrucât rațiunea singură nu poate ajunge la o descoperire, cunoaștere totală a legilor morale –
a se vedea N. Mladin, Poruncă și libertate. Prelegeri de morală ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-
Napoca, 2013, p. 45-49.
 Morala a fost definită ca fiind un ansamblu de judecăți ce privesc binele și răul,
destinate să conducă comportamentul oamenilor 13. Într-o altă opinie, moralul consistă într-o
dispoziție interioară de a recunoaște legea, a i se supune și a o împlini 14. Credem că acestă
din urmă afirmație este valabilă atât în ceea ce privește legea pozitivă, adoptată de legiuitor,
cât și cu privire la legea morală, care nu are o consacrare într-un act normativ.
Într-o încercare de a o defini știința eticii s-a spus că aceasta este o disciplină socio-
umană, îndrumătoare şi prescriptivă, bazată pe principiile deliberării şi alegerii, vizând
natura personalităţii şi vieţii, formarea caracterului, studiul moravurilor 15.
De aici deducem că etica nu este o știință descriptivă, care descrie fenomenele din
natură așa cum sunt (de ex, biologia, chimia, fizica, etc.), ci este o știință normativă, care
descrie viața omenească așa cum ar trebui să fie (ca și dreptul).
Sunt normele etice universal valabile? Constantin Noica era de părere că normele
etice nu sunt absolute şi universal valabile, în orice spaţiu şi în orice timp, considerând că
această idee îşi are originea în „prejudecata mai adâncă a unei ordini prestabilite, dar
pierdute, cu valori imuabile care ar putea fi regăsite prin norme cu valabilitate universală”,
când în realitate „domeniul de valabilitate al normei este relativ la subiect şi la contextul
actului etic, căci statutul de fapt al normei este acela de a fi circumstanţială şi nu absolută” 16.
Aici filozoful român se detaşează de Kant, care credea într-o normă universal valabilă
(imperativul categoric) şi susţine că „o lege etică poate fi bună pentru unii şi inadecvată
pentru alţii, eficientă într-un context şi ineficientă în altul, potrivită acum şi nepotrivită mai
târziu etc.”17

Ce diferență este între etică şi deontologie judiciară?

S-a susţinut că „Există o distincţie, atât etimologică, cât şi de conţinut, între etică şi
deontologie: deontologia reprezintă acea parte a eticii care studiază normele şi obligaţiile
specifice unei activităţi profesionale, pe când noţiunea de etică are o sferă mai largă,
înglobând atât studiul normelor şi obligaţiilor, cât şi pe cel al noţiunilor primare care justifică
instituirea acestor norme şi obligaţii. Etica presupune, în plus, o asumare de către corpul
juridic al standardelor şi normelor înscrise, şi nu o edictare a lor de către un organism statal
ca în cazul celor deontologice. Tot astfel, încălcarea normelor etice atrage o răspundere
morală, pe când încălcarea celor deontologice atrage o răspundere juridică, și anume
disciplinară”18.
S-a mai arătat că «un cod de conduită deontologică este un mijloc de corecţie impus
de „sus în jos”, care „proscrie” comportamentele inacceptabile, iar sancţiunile sunt negative,

13
Christine Le Bihan, Marile probleme ale eticii, Ed. Institutul European, 1999, p. 4.
14
Georges Fonsegrive, La morale contemporaine, în Revue des deux mondes, August, 1911, p. 812,
apud. I. Bunea, Fenomenologia conștiinței morale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 8.
15
C. Cozma, L. Măgurianu, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M.
Pivniceru, C. Luca (coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 2.
16
L. Pamfil, Etica retrospecţiei la Constantin Noica, între metafizica greacă şi formalismul kantian,
în I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Dileme morale şi autonomie în contextul democratizării şi al
integrării europene, Ed. Casa Cprţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 90.
17
Idem, p. 92.
18
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri
etice în sistemul judiciar din România, p. 20, articol disponibil on-line la adresa cj.md/uploads/danilet-
copoeru_sanctiune-disciplinara-si-convingere-morala1.pdf
disciplinare», în timp ce «un cod etic are rolul de a stimula comportamentul dorit chiar de
corpul profesional, ar trebui ca “sancţiunile” să fie pozitive (cum ar fi premii, decoraţii,
avansări) pentru atingerea sau depăşirea obiectivelor. Singura sancţiune reală trebuie să fie
blamul, deteriorarea reputaţiei în sânul corpului profesional, eventual excluderea din asociaţia
profesională.»19.
Din aceste motive preferăm denumirea de „etică” a profesiilor juridice, față de cea
de „deontologie”, pentru că prima pune accentul pe căutarea și împlinirea binelui, în timp
ce aceasta din urmă pune accentul pe împlinirea datoriei. Conceptul „deontologie” îşi are
rădăcina în grecescul δέον / déon, care înseamnă „ceea ce trebuie, ce se cade, ce se cuvine”;
pe scurt, „datorie”, care în conjuncţie cu λογος / logos – studiu, teorie, disciplină de studiu
formează cuvântul „deontologie”, care ar desemna teoria datoriei; mai exact, teoria
îndatoririlor, deci a obligaţiilor conştientizate, interiorizate, asumate, în baza cărora omul
are a se manifesta20. Or, omul în general asociază datoria cu ceva neplăcut, pe când binele
este asociat cu ceva plăcut, ceea ce face preferabilă denumirea de etică (știința binelui), față
de cea de deontologie (știința datoriei).
În plus, s-a mai spus că deontologia este o ştiinţă particulară, desprinsă din etică,
axată pe morală şi moralitate, antrenând şi elemente de legalitate; în sens restrâns, ea
acoperă cadrul de investigare şi interpretare a drepturilor, îndatoririlor şi etaloanelor de
acţiune, de apreciere şi comportare într-un domeniu al vieţii social-utile 21. Or, prezentul
demers nu se rezumă doar la aspectele reglementate în legi sau reguli scrise ori nescrise,
cum ar fi cele din codurile deontologice ale profesiilor juridice, ci este extins și la alte
aspecte legate de valorile profesiilor juridice. De aceea optăm pentru folosirea conceptului
mai larg de „etică” a profesiilor juridice, care nu exclude în totalitate noțiunile de „morală”
sau „deontologie”.

Ce este etica profesiilor juridice?

Etica este un domeniu al filozofiei, mai exact al flozofiei morale. Se pune atunci
întrebarea de ce ar interesa ea un domeniul specializat, cum este cel al dreptului? Răspunsul
este că și profesionistul dreptului trebuie să urmărească binele în activitatea sa profesională,
ca în orice activitate umană, pentru a putea fi în acord cu „rostul” său. Doar în felul acesta
activitatea sa poate fi considerată una morală sau etică. Altfel, dacă el ar urmări doar una din
celelalte valori (de pildă adevărul), dar nu va avea în vedere valoarea binelui, nu se poate
spune că el a realizat un act moral, deoarece valorile nu pot fi luate decât împreună
(perspectiva integralistă a valorilor, iar nu ierarhică).
Trebuie subliniat însă că, în prezent, în cadrul eticii profesiilor juridice nu se dezbat
(doar) probleme abstracte, pur teoretice, ci în special probleme de etică aplicată în domeniul
profesiilor juridice. Așa cum s-a spus, filozofia morală a fost marcată în ultimii ani, de
dezvoltarea singulară a subdomeniului ei cunoscut sub denumirea de „etici aplicate”, care
are tendința de a se prezenta ca o nouă paradigmă în cadrul filozofiei practice, ca un nou
model de concepere a moralității, alături de și uneori în competiție cu modelele deontologice
și teologice22. Întrucât morala a făcut obiectul atâtor dezbateri teologice și filozofice de-a

19
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri
etice în sistemul judiciar din România, op.cit., p. 21.
20
Idem, p. 3.
21
Ibidem.
22
I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Dileme morale și autonomie în contextul democratizării și al
integrării europene, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007, p. 8.
 lungul timpului, concluziile acestor dezbateri nu pot fi ignorate în cadrul eticii, fie ea și una
aplicată strict la profesiile juridice.
Etica profesiilor juridice decurge așadar din aceeași nevoie a omului de a căuta
binele, care îl animă în majoritatea acțiunilor sale. De data aceasta omul caută binele în
exercitarea profesiei juridice.
Nu credem că etica profesiilor juridice ar avea ca resort o nevoie de recunoaștere
profesională a indivizilor, pentru că nevoia de recunoaștere ar fi una din forțele care se află
în spatele mișcărilor politice din lumea contemporană, așa cum a susținut un filozof
canadian contemporan23. Recunoașterea acestui resort al eticii profesionale ar însemna să i
se rețină ca fundament egoismul persoanei, ceea ce ar veni în contradicție cu fundamentul
moralei, care este așezată pe baze altruiste. Așadar, resortul care stă la baza însușirii eticii
profesiilor juridice nu poate fi nevoia profesionistului de a obține recunoașterea în profesie,
ci realizarea binelui.
Este adevărat că în perioada comunistă prin care a trecut societatea noastră au
stagnat orice demersuri în ce privește dezvoltarea filozofiei morale și implicit, a laturii
acesteia constând în etica profesională. Nu a făcut excepție nici domeniul eticii profesiilor
juridice, despre care a început să se vorbească doar de puțin timp, când s-a pus problema
adoptării unor coduri deontologice ale magistraților. Lipsa discutării serioase a problemelor
de etică a profesiilor juridice a făcut ca practici sedimentate în anii regimului comunist să se
perpetueze în diferite forme și după 1989, iar pe de altă parte arbitrariul și managementul
defectuos ori de-a dreptul rău intenționat să-și facă loc cu ușurință în viața profesională 24.
Acum nu mai poate fi însă amânată discuția despre etica sau deontologia profesiilor
juridice pentru că fiecare categorie a profesiilor juridice își revendică drepturile, uitând însă
de obligații. Așa cum s-a spus, „există o tendinţă umană inevitabilă de a se justifica şi afinna
drepturile înaintea obligaţiilor. Deontologia restabileşte acest echilibru, axându-se, cu
precădere, pe obligaţiile profesionale, atât prin afirmarea regulilor ideal-generale
profesionale, dar, mai ales, pe afirmarea regulilor de urmat în situaţii de excepţie sau în
situaţii dilematic-controversate. Diversitatea situaţiilor profesionale obligă la o atare
reglementare cu un caracter de normă deontologică”25.
S-ar putea susține, așadar, că etica profesiilor juridice ar însemna știința dobândirii
unui comportament moral de către reprezentanții acestor profesii, care presupune ca aceștia
să cunoască și să facă binele și să evite totodată răul. Într-o altă definiție a eticii profesionale
(care se limitează însă doar la judecători) etica juridică este văzută ca o sursă pedagogică de
a învăţa să ştii, a învăţa să faci şi a învăţa să fii, ce dau viaţă valorilor juridice şi relaţiilor
judecător - lege, judecător-justiţiabil şi judecător-judecător 26. Desigur că aceste valori
juridice sunt valabile și pentru celelalte categorii profesionale din domeniul juridic.

Care este rolul eticii profesiilor juridice?

S-a spus că rolul eticii profesiilor juridice este acela de „formator al conştiinţei
profesionale, de slujire a adevărului fără a te sluji de el şi, astfel, de evitare pe plan subiectiv
23
Charles Taylor, Multiculturalism. Différence et démocratie, Flammarion, 1994, apud. . Copoeru, N.
Szabo, Dileme morale și autonomie în contextul democratizării și al integrării europene, op.cit., p. 9.
24
I. Copoeru, N. Szabo, Societatea românească post-totalitară: resemnificarea autonomiei
individuale și a practicilor morale în profesii, în Dileme morale și autonomie în contextul
democratizării și al integrării europene, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Ed. Casa Cărții de
Știință, Cluj-Napoca, 2007, p. 8.
25
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., Deontologie judiciară. Sylabus, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2009, p. 232.
26
Idem., p. 33.
a oricărei disonanţe dintre performanţele şi aspiraţiile profesionale şi realitatea concretă pe
care o slujeşte.”27 Într-adevăr, etica îl ajută pe profesionistul din domeniul dreptului să
slujească adevărul și la nivel faptic, nu doar la nivel teoretic. Deși corectă, aceasta este însă
o justificare prea generică a eticii profesiilor juridice.
Într-un mod mai concret, justificarea deontologiei juridice constă, în viziunea
acelorași autori28, în aceea că ea îl ajută pe profesionist la: formarea (contribuţia)
personalităţii profesionale; realizarea binelui (valoare juridică) prin profesiune; satisfacerea
aspiraţiilor de autodepăşire; mediator între morală şi lege; umanizarea normei juridice prin
cunoaşterea omului; realizarea justiţiei prin valorile juridice; satisfacerea sentimentului de
dreptate; evitarea (contribuie la evitarea) erorilor judiciare; oferă profesiunii motivaţii
vocaţionale; satisface nevoia de apreciere socială a judecătorului şi, prin el, a profesiunii;
favorizează metadeschiderile profesionale; contribuie la progresul social-comunitar;
sesizează şi rezolvă abuzurile încălcării drepturilor omului; rezolvă conflictele de datorii
profesionale, în sensul că cele naturale preced pe cele pozitive 29, cele prohibitive preced pe
cele afirmative30, cele certe preced pe cele incerte 31, cele de echitate preced pe cele de
dreptate32.

27
Idem., p. 15.
28
Idem., p. 42.
29
Profesionistul are mai întâi datorii naturale, izvorâte din dreptul natural, și apoi datorii prevăzute de
lege. De aceea primele ar trebui să aibă prioritate față de cele din urmă atunci când s-ar întâmpla să
existe un conflict (aparent) între ele.
30
Mai întâi există datoria de a nu face ceva rău și apoi datoria de a face binele. Dacă s-ar întâmpla ca
cele două datorii să vină într-un conflict (aparent), profesionistul dreptului ar trebui să o aleagă pe
prima.
31
Între o datorie certă, sigură, și una incertă, care există poate doar în închipuirea profesionistului,
acesta din urmă ar trebui să o aleagă pe prima.
32
În viziunea autorilor dreptatea este valoarea juridică esențială, în timp ce echitatea este valoarea
morală esențială (Idem, p. 36). De aici deducem că în caz de conflict între cele două valori, valoarea
morală a echității ar avea prioritate față de valoarea juridică a dreptății.