ETICA PROFESIILOR JURIDICE

I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Este nevoie de o probă de etică la admiterea în profesiile juridice?

Potrivit art. 23 din Regulamentul de organizare a examenului de admitere la Institutul
naţional al Magistraturii, candidaţii susţin un interviu în faţa comisiei de examinare formată dintr-
un psiholog, un judecător, un procuror, un cadru didactic universitar selectat, de regulă, din
rândul celor care au gradul didactic de profesor universitar şi un pedagog, desemnaţi de Consiliul
Superior al Magistraturii, la propunerea Institutului Naţional al Magistraturii.
În continuare se arată în același articol că numărul comisiilor de interviu se stabileşte în
funcţie de numărul candidaţilor declaraţi admişi după prima etapă eliminatorie. Aceasta creează
posibilitatea desemnării mai multor comisii, care vor examina candidaţii în paralel, fapt ce poate
conduce la inechităţi, având în vedere modalitatea orală de examinare şi caracterul destul de
ridicat de subiectivitate al notelor acordate la o astfel de modalitate de examinare. Pentru
înlăturarea oricărei discuţii cu privire la posibilele inechităţi ce ar putea apărea în această probă ar
fi fost de preferat ca toţi candidaţii să fie examinaţi de aceeaşi comisie, chiar dacă durata de timp
în care s-ar fi desfăşurat proba ar fi fost considerabil mai mare. Deși ponderea acestei note nu este
la fel de mare ca notele obţinute la celelalte probe, ea poate face totuşi diferenţa între un candidat
admis şi unul respins, mai ales că este instituit un prag minim de punctaj sub care candidatul este
respins indiferent de punctajul obținut la celelalte două probe.
Proba interviului la admiterea în profesia de magistrat presupune un grad mai ridicat de
subiectivitate decât celelalte două probe, care sunt cât se poate de obiective. Se ştie că au fost
candidaţi care au obţinut rezultate foarte bune la proba de cunoştinţe juridice şi la proba de
logică, dar au căzut la proba interviului, în cadrul căreia se analizează în principal probleme de
etică a profesiei, dar nu numai. Prin această probă comisia de interviu urmăreşte și capacitatea
candidatului de a reflecta asupra fenomenului dreptului, deşi această aptitudine nu se dezvoltă în
prezent în şcolile noastre de drept. Aşa cum s-a spus, în facultăţile noastre de drept s-a dezvoltat
„o manieră de învățare a dreptului centrată aproape exclusiv pe pregătirea viitorului practician, a
profesionistului de carieră, preocupat de interpretarea și tehnica de aplicare a normei juridice. Ce
se întâmplă însă cu latura, tot atât, dacă nu chiar mai importantă, a formării juristului de reflecție
și analiză asupra fenomenului juridic, a celui care urmează să activeze în laboratoarele de
elaborare a strategiilor, politicilor și legislației, a întreținerii unui minimum de cercetare științifică
fundamentală și știință a dreptului? Asumându-și o atare misiune formativă, de a livra pieței
juridice tehnicianul deja apt să exercite o profesie, universitatea, facultatea devenită școală de
drept, în mod evident nu-și mai poate îndeplini o atare responsabilitate. Ca o prelungire a
obiectivului încredințat în mod absolut la catedră și cercetarea auxiliară ei poate face cel mult
doctrină și, în orice caz, nu știință juridică autentică”1.
Principala întrebare pe care ar trebui să și-o pună candidatul este „De ce vreau să devin
magistrat?”, pentru că această motivație subiectivă relevă mult din caracterul persoanei,
respectiv dacă este un om ambițios, dacă urmărește câștigul material ori dacă are într-adevăr

1
M. Duţu, Pentru o nouă pedagogie de învăţare a dreptului, articol publicat on line pe site-ul
www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 14.10.2015.
1
vocație pentru această profesie. Resortul interior al fiecăruia nu poate fi cunoscut decât de el, dar
prin educație și prin învățare se poate dobândi un mod de raportare etic la exigențele profesiei.
Examinatorii au în vedere la proba interviului la Institutul Național al Magistraturii
următoarele criterii, care sunt notate distinct:
Criteriul „Aptitudini”, pentru care se acordă maxim 50 de puncte, la care se analizează
următoarele subcriterii: capacitatea de comunicare eficientă, capacitatea de gândire autonomă,
capacitatea de rezolvare de probleme şi de cooperare, înţelegerea realităţilor sociale şi utilizarea
corectă a limbii române, fiecare subcriteriu primind câte 10 puncte.
Criteriul „Motivaţia pentru a accede în profesia de magistrat”, la se analizează motivaţia
intrinsecă şi extrinsecă și se acordă 10 puncte.
Criteriul „Elemente de etică specifice profesiei – pe baza analizei unei speţe”, pentru care
se acordă maxim 40 de puncte, analizându-se următoarele subcriterii: identificarea problemelor
de etică specifice profesiei, identificarea opţiunilor şi analiza acestora, alegerea şi motivarea
soluţiei şi implicarea în elaborarea răspunsurilor, fiecare subcriteriu primind câte 10 puncte.
În legătură cu această probă destul de controversată, într-o conferință dedicată acestui
subiect, unul dintre vorbitori arăta că aptitudinile specifice pentru profesia de magistrat înseamnă
„să comunicați eficient, să gândiți autonom, să aveți capacitatea de a rezolva probleme și de a
coopera cu cei din fața voastră, de a înțelege realitățile sociale, utilizarea corectă a limbii
române”; motivația pentru a accede în profesia de magistrat priveşte atât aspectele intrinseci, cât
și extrinseci; elementele de etică specifice profesiei de judecător sau procuror presupun
„capacitatea de a identifica problemele; analiza opțiunilor posibile; alegerea și motivarea soluției;
implicarea voastră în elaborarea răspunsului” 2. În ce priveşte speţa de etică, acelaşi vorbitor
sublinia că «Nu vă cerem să dați un răspuns bun la o speță. Ne interesează să vedem modul în
care gândiți și mai ales să croiți, să faceți un teren pe care comisia să vină apoi să vadă dacă îl
stăpâniți. De la anumite afirmații, argumente ale dumneavoastră, comisia începe să dezvolte și
chiar să facă scenarii, plecând de la un răspuns pe care dumneavoastră îl puteți da bun, sau ne-
bun, adică potrivit cu ceea ce așteaptă comisia, sau nu.»3
În ce priveşte abordarea acestei probe de concurs, s-a mai spus că „Nu e simplu. Sunt
niște chestiuni la care trebuie să te gândești foarte bine, să dai un răspuns foarte argumentat. Eu
cred că este important într-un astfel de interviu să îți expui dilemele morale, să fii onest, să arăți
ce se petrece în tine atunci când ești pus într-o astfel de situație.” 4 Într-adevăr, proba trebuie să fie
în primul rând una de sinceritate a candidatului cu sine însuşi şi cu ceilalţi. Într-o întâlnire cu
studenţii unul dintre membrii în funcție ai Consiliului Superior al Magistraturii a atras atenția
viitorilor candidați cu privire la obligativitatea ca aceștia să fie sinceri în cadrul interviului, că
prin această probă se urmărește obținerea unor răspunsuri sincere din pareta candidaților, nu
capacitatea acestora de a simula anumite situații sau stări: „Prin proba interviului se urmărește
calitatea umană a persoanei, capacitatea de a înțelege și percepe fenomenele sociale, modul în
care acesta se raportează la societate și la oameni în general.”5
2
C. Dănileţ, Conferinţa „Interviul INM – Misiune imposibilă?!”, publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro, ultima
vizualizare 8.11.2016.
3
Idem.
4
Interviu cu Andrea Chiş, o judecătoare nonconformistă, publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , la data de 17
octombrie 2015.
5
Procuror gen. adj. PCA Cluj: „mediatizarea cazurilor este nocivă”. Vicepreședinte CSM: „presiunea media uneori
poate fi benefică”, articol publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 21.11.2015.
2
 Toate acestea sunt suficiente pentru ca fiecare candidat să-și formeze o părere despre
cerințele probei de etică, introdusă la admiterea în magistratură.
În ciuda tuturor criticilor, mai mult sau mai puţin întemeiate, credem că era nevoie de o
astfel de abordare a admiterii în profesie, pentru că modalitatea de admitere de până acum, bazată
exclusiv pe verificarea cunoştinţelor teoretice, a condus la concluzia că „Noua generație s-a trezit
dintr-odată plonjând în capitalismul sălbatic. Pare o perpetuă generație de sacrificiu. Mulți pleacă
împreună la drum de pe băncile facultăților. Unii aleg puterea și devin judecători, alții caută
libertatea și devin avocați. Puțini sunt cei care întrezăresc și responsabilitățile profesiei.
Motivațiile lor sunt de cele mai multe ori instinctuale.” 6 Este nevoie ca tinerii profesioniști ai
dreptului să cunoască de la început care sunt așteptările de la un profesionist și care sunt căile
prin care pot ajunge la împlinirea lor în profesie. Altfel, riscă să fie dezamăgiți, să se lovească în
activitatea lor de probleme pe care nu le-au prevăzut ori, mai rău, să-și găsească false modele
care îi pot face să-și piardă definitiv valorile profesionale și umane cu care au intrat în profesie.
Din aceste motive au fost şi opinii care au susţinut că o astfel de examinare ar trebui
extinsă şi la magistraţii din profesie, precum şi la celelalte categorii din cadrul profesiilor
juridice. „Este nevoie în egală măsură atât de un profil al candidatului cât şi de un profil al
actualului magistrat. Curajul Institutului Naţional al Magistraturii rămâne o faptă minoră dacă se
rezumă la această abordare statică, aplicabilă doar candidatului, şi nu identifică şi profilul
magistratului din ziua de astăzi, întrucât doar acest din urmă profil permite măsurarea gradului de
eficacitate al sistemului de justiţie. De asemenea, acest exemplu dat de Consiliul Superior al
Magistraturii trebuie urmat şi de avocaţi respectiv de restul entităţilor implicate în realizarea
actului de justiţie.”7 Va fi greu de introdus o astfel de probă pe care să o susţină periodic
magistraţii în funcţie, deoarece ea ar deschide uşa pentru înlăturarea subiectivă a acestora din
sistem, fapt care este de natură să aducă atingere independenţei magistratului. În ce priveşte
celelalte profesii juridice, în special cea de avocat, acest lucru va fi şi mai greu de făcut, având în
vedere caracterul liberal al acestei profesii. Singura posibilitate viabilă pentru magistraţii şi
avocaţii în funcţie va fi determinarea acestora, prin convingere, să-şi însuşească regulile de
conduită deontologică, prin participarea la cursuri de formare profesională în domeniul eticii.
Necesitatea instruirii profesioniștilor dreptului în domeniul eticii rofesionale este abordată
și în Opinia nr. 7 (2005) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) privind
“justiţia şi societatea”, adoptată în cadrul celei de-a şasea reuniuni (Strasbourg, 23-25 noiembrie
2005), care subliniază cu privire la pregătirea deontologică a judecătorilor, personalului auxiliar,
avocaţilor, etc. că „Unele programe de pregătire profesională sunt menite să se asigure că
instanţele sunt văzute, sub toate aspectele comportamentului lor, ca tratând toate părţile în acelaşi
mod, adică cu imparţialitate şi fără nici o discriminare bazată pe rasă, sex, religie, origine etnică
sau statut social. Judecătorii şi personalul auxiliar sunt instruiţi să recunoască situaţiile în care
unele persoane pot simţi că există sau pare a exista părtinire, şi să rezolve acest gen de situaţii
într-un mod care sporeşte încrederea şi respectul faţă de instanţe. Avocaţii se organizează şi
primesc pregătire deontologică specială pentru a nu contribui, intenţionat sau nu, la neîncrederea
în sistemul judiciar”.

6
C. Pamuc, Justiţie fără iubire, articol publicat on line pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la
6.10.2016.

7
M. Niculeasa, Justiţia devine din ce în ce mai subiectivă, articol publicat on line pe site-ul www.juridice.ro ,
ultima vizualizare la 20.12.2015.
3
 Profesionistul dreptului trebuie stimulat în permanență să-şi pună întrebări cu privire la
ştiinţa dreptului, la valorile dreptății, adevărului, la scopul urmărit în activitatea sa, etc.. Eugen
Petit, fost consilier la Înalta Curte de Casaţie (1934), sublinia că „tânărul licenţiat învaţă la
facultate abia modul cum să descifreze cărţi de drept. Faimoasele rezumate, învăţate pe de rost în
două, trei nopţi de insomnie, sunt departe de a putea pregăti pe avocat sau magistrat în cariera lui
…După decenii de muncă intensă, juristul care se autoexaminează vede cât de puţin ştie şi câte
are încă de învăţat. El află zilnic lucruri noi şi abia către sfârşitul carierei constată, cu destulă
mâhnire, ca şi Faust din legendă, că nu ştie nimic. Şi dacă un asemenea avocat sau magistrat, care
a muncit o viaţă întreagă, mai poate greşi uneori, ce să mai zicem de un începător, care culcându-
se pe laurii celor câtorva bile albe-roşii (notele bune de atunci – n.n.) de la examen, nu-şi mai dă
în urmă nicio osteneală … Ca să rezolvi o problemă de drept, trebuie mai întâi să cunoşti
principiile generale, pe lângă modul interpretării vechilor texte, ceea ce se învaţă numai din cărţi.
Judecata nu se poate face în mod empiric”8.

Este nevoie de dezbateri asupra problemelor etice din justiție?

Înainte de orice demers în domeniul eticii juridice ar trebui pusă în discuție problema
necesității dezbaterilor publice asupra aspectelor de etică a profesiilor juridice. Pot fi aceste
aspecte supuse dezbaterii publice sau ele țin exclusiv de intimitatea persoanei, de convingerile
sale, de viața sa privată? Nu cumva prin supunerea lor dezbaterii publice s-ar ajunge la o
„obligare” a tuturor profesioniștilor din domeniul juridic să îmbrățișeze punctele de vedere
majoritare? Dar aceste puncte de vedere majoritare asupra diferitelor aspecte de etică ale cui
sunt de fapt și de unde știm că ele sunt corecte? Doar nu se face un referendum printre
profesioniști pentru a se stabili care sunt opiniile larg acceptate asupra diferitelor probleme de
etică? Nu cumva opiniile acestea aparțin unui grup restrâns de persoane care au reușit, prin
diferite metode de manipulare, să le impună majorității?
Dezbateri de genul acesta nu sunt noi în spațiul public, ci ele au măcinat diversele
categorii de persoane de-a lungul timpului. Pentru o expunere a argumentelor pro și contra voi
folosi, ca bază de plecare, argumentele expuse cu privire la rolul dezbaterilor publice în spațiul
cultural9.
Într-o direcție, expusă de scriitorul Thomas Mann în romanul său Muntele Vrăjit se
susține că dezbaterile publice asupra diferitelor probleme este necesară pentru că în felul acesta
persoanele devin mai responsabile, nu se rup de viața reală, nu se închid într-un „turn de fildeș”
care reprezintă, în esență, expresia unor preocupări egoiste ale persoanei. Astfel, personajul
Hans Castorp, din romanul lui Thomas Mann, după ce s-a format la „școala vieții” de la
sanatoriul Davos, prin discuții cu prietenii săi spirituali Nafta și Settembrini, dobândind astfel
deprinderea de a se exprima cu eleganță și precizie în public, se eschivează de la discuțiile lejere
cu diverși pacienți din sanatoriu. Prietenul său Settembrini îl atenționează imediat că „tăcerea lui
nu este un semn de elecțiune superioară, ci un refuz răsfățat de a lua parte, în mod responsabil,
la conversațiile vieții. Incomunicabilitatea pretențioasă la care recurge Castorp este o modalitate
de a se rupe de viața reală, comunitară sau intersubiectivă, închizându-se în interioritatea

8
Profesorul Viorel Mihai Ciobanu la 65 de ani, interviu publicat on line pe site-ul www.juridice.ro .

9
A se vedea N. Szabo, Cultura non-normativă și spațiul public. Două exemple: Thomas Mann și Martin Walser, în
Etică și cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca,
2008, p. 66-71.
4
propriilor preocupări egoiste”10. De câte ori nu sunt tentați și magistrații să se izoleze de lume,
fiind preocupați prea mult de problemele juridice văzute doar în mod abstract, separat de
persoanele concrete care le-au generat? Ca și în mediul ideologiilor politice, excesul de
abstractizare în domeniul juridic, fără a ține seama de persoana concretă, poate duce la soluții
inacceptabile din punct de vedere uman (suumum jus, suma injuria).
Într-o altă direcție, scriitorul Martin Walser este apărătorul dreptului fiecărei persoane de
a deroga, în spațiul său privat, de la prescripțiile publice. Discutarea problemelor în spațiul
public conduce la conturarea unui punct de vedere majoritar asupra problemei respective și acest
lucru acționează ca o veritabilă normă, chiar dacă nu este reglementată printr-o lege. Fiind
laureat de către Uniunea librarilor și editorilor germani la prestigiosul Premiu al Păcii, scriitorul
Martin Walser a ținut un discurs controversat în anul 1998, în legătură cu modalitățile simbolice
și mediatice de rememorare a Holocaustului, puse în practică de către societatea germană.
Walser a susținut că acest lucru prescrie conțiinței personale felul concret de a-și aminti și asuma
crimele nazismului, iar el refuză energic orice prescripții exterioare și revendică „dreptul și
libertatea de a-și construi o memorie personală a istoriei celor mai teribile fapte” 11. La fel se
poate spune că se întâmplă și cu multe dintre normele etice, care sunt larg acceptate de
majoritatea persoanelor, dar care constrâng într-un fel concștiința celor puțini, care țin să-și
păstreze modul propriu de a vedea lucrurile. Poți să-i impui unui profesionist al dreptului modul
general acceptat de a se raporta la diferitele norme etice de conduită, fără ca acest lucru să
acționeaze asupra conștiinței lui în mod constrângător? Mai ales, până unde se poate merge cu
impunerea normelor de conduit etică astfel încât acest lucru să nu constituie un atentat
inacceptabil la viața privată a individului, la libertatea conștiinței acestuia?
Revenind la profesiile juridice, rostul dezbaterilor în domeniul etic este indiscutabil, în
opinia noastră, având în vedere impasul în care a ajuns societatea actuală în momentul de față, în
legătură cu exercitarea profesiilor juridice. Pentru cei care își desfășoară activitatea de zi cu zi în
acest domeniu se resimte acest impas, care decurge în primul rând din lipsa unor valori
personale comune pe care să le adopte toți cei care exercită profesii juridice. Nu sunt clarificate
nici valorile comune ale fiecărei profesii în parte, respectiv ale judecătorilor, ale procurorilor,
avocaților ș.a.m.d.. Or, acțiunile profesionale ale acestora sunt impregnate cu standardul etic al
fiecărei persoane care exercită profesia juridică, iar acesta poate fi diferit de la o persoană la
alta. De aceea, profesioniștii nu vor putea ajunge niciodată la un limbaj comun decât prin
dezbaterea diferitelor puncte de divergență între diferitele profesii juridice și între cei din cadrul
aceleiași profesii.

Ce este etica?
Deși sunt și opinii potrivit cărora termenii „etic” și „moral” ar fi diferiți, în general se
acceptă că aceștia ar fi identici în conținut, fapt care ne ajută la definirea conținutului
comportamentului etic în domeniul profesiilor juridice. Chiar etimologic vorbind, cei doi
termeni au același înțeles, atât grecescul „éthicos” (éthos), cât și latinescul „mores” (prin care
s-a tradus în latină termenul grecesc) având semnificația de „moravuri”. La început termenul
grecesc (etică) desemna orice fel de obicei, bun sau rău, dar cu timpul a căpătat un sens moral.

10
Idem, p. 68.
11
Idem, p. 69.
5
 Vom folosi, așadar, cei doi termeni ca fiind sinonimi, fără a acorda vreo importanță deosebirilor
de conținut care au fost identificate de-a lungul timpului între aceștia12.
Morala a fost definită ca fiind un ansamblu de judecăți ce privesc binele și răul,
destinate să conducă comportamentul oamenilor13. Într-o altă opinie, moralul consistă într-o
dispoziție interioară de a recunoaște legea, a i se supune și a o împlini 14. Credem că acestă din
urmă afirmație este valabilă atât în ceea ce privește legea pozitivă, adoptată de legiuitor, cât și cu
privire la legea morală, care nu are o consacrare într-un act normativ.
Într-o încercare de a o defini știința eticii s-a spus că aceasta este o disciplină socio-
umană, îndrumătoare şi prescriptivă, bazată pe principiile deliberării şi alegerii, vizând natura
personalităţii şi vieţii, formarea caracterului, studiul moravurilor15.
De aici deducem că etica nu este o știință descriptivă, care descrie fenomenele din natură
așa cum sunt (de ex, biologia, chimia, fizica, etc.), ci este o știință normativă, care descrie viața
omenească așa cum ar trebui să fie (ca și dreptul).
Sunt normele etice universal valabile? Constantin Noica era de părere că normele etice nu
sunt absolute şi universal valabile, în orice spaţiu şi în orice timp, considerând că această idee îşi
are originea în „prejudecata mai adâncă a unei ordini prestabilite, dar pierdute, cu valori imuabile
care ar putea fi regăsite prin norme cu valabilitate universală”, când în realitate „domeniul de
valabilitate al normei este relativ la subiect şi la contextul actului etic, căci statutul de fapt al
normei este acela de a fi circumstanţială şi nu absolută” 16. Aici filozoful român se detaşează de
Kant, care credea într-o normă universal valabilă (imperativul categoric) şi susţine că „o lege
etică poate fi bună pentru unii şi inadecvată pentru alţii, eficientă într-un context şi ineficientă în
altul, potrivită acum şi nepotrivită mai târziu etc.”17

Ce diferență este între etică şi deontologie judiciară?

S-a susţinut că „Există o distincţie, atât etimologică, cât şi de conţinut, între etică şi
deontologie: deontologia reprezintă acea parte a eticii care studiază normele şi obligaţiile
specifice unei activităţi profesionale, pe când noţiunea de etică are o sferă mai largă, înglobând
atât studiul normelor şi obligaţiilor, cât şi pe cel al noţiunilor primare care justifică instituirea
acestor norme şi obligaţii. Etica presupune, în plus, o asumare de către corpul juridic al
standardelor şi normelor înscrise, şi nu o edictare a lor de către un organism statal ca în cazul

12
S-a susținut că etica este morala filozofilor, ea este filozofică, în timp ce morala a apărut strâns legată de filozofie
la început; etica își are izvorul în natura umană și organul de cunoaștere în rațiunea umană, în timp ce morala își are
izvorul și cunoașterea în Revelație, subliniindu-se superioritatea moralei, întrucât rațiunea singură nu poate ajunge la
o descoperire, cunoaștere totală a legilor morale – a se vedea N. Mladin, Poruncă și libertate. Prelegeri de morală
ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 45-49.
13
Christine Le Bihan, Marile probleme ale eticii, Ed. Institutul European, 1999, p. 4.
14
Georges Fonsegrive, La morale contemporaine, în Revue des deux mondes, August, 1911, p. 812, apud. I. Bunea,
Fenomenologia conștiinței morale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 8.
15
C. Cozma, L. Măgurianu, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C.
Luca (coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 2.
16
L. Pamfil, Etica retrospecţiei la Constantin Noica, între metafizica greacă şi formalismul kantian, în I. Copoeru, N.
Szabo (coordonatori), Dileme morale şi autonomie în contextul democratizării şi al integrării europene, Ed. Casa
Cprţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 90.
17
Idem, p. 92.
6
celor deontologice. Tot astfel, încălcarea normelor etice atrage o răspundere morală, pe când
încălcarea celor deontologice atrage o răspundere juridică, și anume disciplinară”18.
S-a mai arătat că «un cod de conduită deontologică este un mijloc de corecţie impus de
„sus în jos”, care „proscrie” comportamentele inacceptabile, iar sancţiunile sunt negative,
disciplinare», în timp ce «un cod etic are rolul de a stimula comportamentul dorit chiar de corpul
profesional, ar trebui ca “sancţiunile” să fie pozitive (cum ar fi premii, decoraţii, avansări) pentru
atingerea sau depăşirea obiectivelor. Singura sancţiune reală trebuie să fie blamul, deteriorarea
reputaţiei în sânul corpului profesional, eventual excluderea din asociaţia profesională.»19.
Din aceste motive preferăm denumirea de „etică” a profesiilor juridice, față de cea de
„deontologie”, pentru că prima pune accentul pe căutarea și împlinirea binelui, în timp ce
aceasta din urmă pune accentul pe împlinirea datoriei. Conceptul „deontologie” îşi are rădăcina
în grecescul δέον / déon, care înseamnă „ceea ce trebuie, ce se cade, ce se cuvine”; pe scurt,
„datorie”, care în conjuncţie cu λογος / logos – studiu, teorie, disciplină de studiu formează
cuvântul „deontologie”, care ar desemna teoria datoriei; mai exact, teoria îndatoririlor, deci a
obligaţiilor conştientizate, interiorizate, asumate, în baza cărora omul are a se manifesta 20. Or,
omul în general asociază datoria cu ceva neplăcut, pe când binele este asociat cu ceva plăcut,
ceea ce face preferabilă denumirea de etică (știința binelui), față de cea de deontologie (știința
datoriei).
În plus, s-a mai spus că deontologia este o ştiinţă particulară, desprinsă din etică, axată
pe morală şi moralitate, antrenând şi elemente de legalitate; în sens restrâns, ea acoperă cadrul
de investigare şi interpretare a drepturilor, îndatoririlor şi etaloanelor de acţiune, de apreciere şi
comportare într-un domeniu al vieţii social-utile21. Or, prezentul demers nu se rezumă doar la
aspectele reglementate în legi sau reguli scrise ori nescrise, cum ar fi cele din codurile
deontologice ale profesiilor juridice, ci este extins și la alte aspecte legate de valorile profesiilor
juridice. De aceea optăm pentru folosirea conceptului mai larg de „etică” a profesiilor juridice,
care nu exclude în totalitate noțiunile de „morală” sau „deontologie”.

Ce este etica profesiilor juridice?

Etica este un domeniu al filozofiei, mai exact al flozofiei morale. Se pune atunci
întrebarea de ce ar interesa ea un domeniul specializat, cum este cel al dreptului? Răspunsul este
că și profesionistul dreptului trebuie să urmărească binele în activitatea sa profesională, ca în
orice activitate umană, pentru a putea fi în acord cu „rostul” său. Doar în felul acesta activitatea
sa poate fi considerată una morală sau etică. Altfel, dacă el ar urmări doar una din celelalte
valori (de pildă adevărul), dar nu va avea în vedere valoarea binelui, nu se poate spune că el a
realizat un act moral, deoarece valorile nu pot fi luate decât împreună (perspectiva integralistă a
valorilor, iar nu ierarhică).
Trebuie subliniat însă că, în prezent, în cadrul eticii profesiilor juridice nu se dezbat
(doar) probleme abstracte, pur teoretice, ci în special probleme de etică aplicată în domeniul
18
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, p. 20, articol disponibil on-line la adresa cj.md/uploads/danilet-copoeru_sanctiune-
disciplinara-si-convingere-morala1.pdf
19
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, op.cit., p. 21.
20
Idem, p. 3.
21
Ibidem.
7
 profesiilor juridice. Așa cum s-a spus, filozofia morală a fost marcată în ultimii ani, de
dezvoltarea singulară a subdomeniului ei cunoscut sub denumirea de „etici aplicate”, care are
tendința de a se prezenta ca o nouă paradigmă în cadrul filozofiei practice, ca un nou model de
concepere a moralității, alături de și uneori în competiție cu modelele deontologice și
teologice22. Întrucât morala a făcut obiectul atâtor dezbateri teologice și filozofice de-a lungul
timpului, concluziile acestor dezbateri nu pot fi ignorate în cadrul eticii, fie ea și una aplicată
strict la profesiile juridice.
Etica profesiilor juridice decurge așadar din aceeași nevoie a omului de a căuta binele,
care îl animă în majoritatea acțiunilor sale. De data aceasta omul caută binele în exercitarea
profesiei juridice.
Nu credem că etica profesiilor juridice ar avea ca resort o nevoie de recunoaștere
profesională a indivizilor, pentru că nevoia de recunoaștere ar fi una din forțele care se află în
spatele mișcărilor politice din lumea contemporană, așa cum a susținut un filozof canadian
contemporan23. Recunoașterea acestui resort al eticii profesionale ar însemna să i se rețină ca
fundament egoismul persoanei, ceea ce ar veni în contradicție cu fundamentul moralei, care este
așezată pe baze altruiste. Așadar, resortul care stă la baza însușirii eticii profesiilor juridice nu
poate fi nevoia profesionistului de a obține recunoașterea în profesie, ci realizarea binelui.
Este adevărat că în perioada comunistă prin care a trecut societatea noastră au stagnat
orice demersuri în ce privește dezvoltarea filozofiei morale și implicit, a laturii acesteia constând
în etica profesională. Nu a făcut excepție nici domeniul eticii profesiilor juridice, despre care a
început să se vorbească doar de puțin timp, când s-a pus problema adoptării unor coduri
deontologice ale magistraților. Lipsa discutării serioase a problemelor de etică a profesiilor
juridice a făcut ca practici sedimentate în anii regimului comunist să se perpetueze în diferite
forme și după 1989, iar pe de altă parte arbitrariul și managementul defectuos ori de-a dreptul
rău intenționat să-și facă loc cu ușurință în viața profesională24.
Acum nu mai poate fi însă amânată discuția despre etica sau deontologia profesiilor juridice
pentru că fiecare categorie a profesiilor juridice își revendică drepturile, uitând însă de obligații.
Așa cum s-a spus, „există o tendinţă umană inevitabilă de a se justifica şi afinna drepturile
înaintea obligaţiilor. Deontologia restabileşte acest echilibru, axându-se, cu precădere, pe
obligaţiile profesionale, atât prin afirmarea regulilor ideal-generale profesionale, dar, mai ales, pe
afirmarea regulilor de urmat în situaţii de excepţie sau în situaţii dilematic-controversate.
Diversitatea situaţiilor profesionale obligă la o atare reglementare cu un caracter de normă
deontologică”25.
S-ar putea susține, așadar, că etica profesiilor juridice ar însemna știința dobândirii unui
comportament moral de către reprezentanții acestor profesii, care presupune ca aceștia să
cunoască și să facă binele și să evite totodată răul. Într-o altă definiție a eticii profesionale (care
se limitează însă doar la judecători) etica juridică este văzută ca o sursă pedagogică de a învăţa
22
I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Dileme morale și autonomie în contextul democratizării și al integrării
europene, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007, p. 8.
23
Charles Taylor, Multiculturalism. Différence et démocratie, Flammarion, 1994, apud. . Copoeru, N. Szabo, Dileme
morale și autonomie în contextul democratizării și al integrării europene, op.cit., p. 9.
24
I. Copoeru, N. Szabo, Societatea românească post-totalitară: resemnificarea autonomiei individuale și a
practicilor morale în profesii, în Dileme morale și autonomie în contextul democratizării și al integrării europene, de
I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007, p. 8.
25
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., Deontologie judiciară. Sylabus, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2009, p. 232.
8
să ştii, a învăţa să faci şi a învăţa să fii, ce dau viaţă valorilor juridice şi relaţiilor judecător -
lege, judecător-justiţiabil şi judecător-judecător 26. Desigur că aceste valori juridice sunt valabile
și pentru celelalte categorii profesionale din domeniul juridic.

Care este rolul eticii profesiilor juridice?

S-a spus că rolul eticii profesiilor juridice este acela de „formator al conştiinţei
profesionale, de slujire a adevărului fără a te sluji de el şi, astfel, de evitare pe plan subiectiv a
oricărei disonanţe dintre performanţele şi aspiraţiile profesionale şi realitatea concretă pe care o
slujeşte.”27 Într-adevăr, etica îl ajută pe profesionistul din domeniul dreptului să slujească
adevărul și la nivel faptic, nu doar la nivel teoretic. Deși corectă, aceasta este însă o justificare
prea generică a eticii profesiilor juridice.
Într-un mod mai concret, justificarea deontologiei juridice constă, în viziunea acelorași
autori28, în aceea că ea îl ajută pe profesionist la: formarea (contribuţia) personalităţii
profesionale; realizarea binelui (valoare juridică) prin profesiune; satisfacerea aspiraţiilor de
autodepăşire; mediator între morală şi lege; umanizarea normei juridice prin cunoaşterea
omului; realizarea justiţiei prin valorile juridice; satisfacerea sentimentului de dreptate; evitarea
(contribuie la evitarea) erorilor judiciare; oferă profesiunii motivaţii vocaţionale; satisface
nevoia de apreciere socială a judecătorului şi, prin el, a profesiunii; favorizează metadeschiderile
profesionale; contribuie la progresul social-comunitar; sesizează şi rezolvă abuzurile încălcării
drepturilor omului; rezolvă conflictele de datorii profesionale, în sensul că cele naturale preced
pe cele pozitive29, cele prohibitive preced pe cele afirmative 30, cele certe preced pe cele incerte31,
cele de echitate preced pe cele de dreptate32.
Din aceste motive, credem că doar prin cultivarea valorilor eticii profesionale se poate
ajunge la promovarea în soluțiile adoptate de organele judiciare a principiilor ce stau la baza
științei dreptului.
Etica profesiilor juridice contribuie totodată la întărirea prestigiului jusiției, asigurând
astfel eficiența statului de drept. Cum justiţia se plasează deasupra celorlalte puteri sistematizate
de Montesquieu (puterea legislativă și puterea executivă), doar dacă nimeni nu va fi deasupra
legii (în faţa căreia toţi trebuie să fie egali) și doar atunci când distribuirea justiției va fi făcută
într-un mod integru și corect, va fi instituită ordinea de drept în societate; reciproca este, de

26
Idem., p. 33.
27
Idem., p. 15.
28
Idem., p. 42.
29
Profesionistul are mai întâi datorii naturale, izvorâte din dreptul natural, și apoi datorii prevăzute de lege. De aceea
primele ar trebui să aibă prioritate față de cele din urmă atunci când s-ar întâmpla să existe un conflict (aparent) între
ele.
30
Mai întâi există datoria de a nu face ceva rău și apoi datoria de a face binele. Dacă s-ar întâmpla ca cele două
datorii să vină într-un conflict (aparent), profesionistul dreptului ar trebui să o aleagă pe prima.
31
Între o datorie certă, sigură, și una incertă, care există poate doar în închipuirea profesionistului, acesta din urmă ar
trebui să o aleagă pe prima.
32
În viziunea autorilor dreptatea este valoarea juridică esențială, în timp ce echitatea este valoarea morală esențială
(Idem, p. 36). De aici deducem că în caz de conflict între cele două valori, valoarea morală a echității ar avea
prioritate față de valoarea juridică a dreptății.
9
asemenea, valabilă, în sensul că pierderea autorităţii justiţiei duce la rândul ei la dezordine
socială33.

De ce este utilă etica în profesiile juridice?

S-ar putea pune întrebarea dacă toate discuțiile despre etica profesiilor juridice au vreo
finalitate concretă ori acestea sunt doar pur teoretice?
Scopul acestor discuții este acela de a-i pregăti pe viitorii sau actualii profesioniști ai
dreptului pentru a fi fericiți în profesia pe care și-au ales-o. Nu este puțin lucru, având în vedere
că și aceștia sunt oameni, fiind caracterizați prin aceleași virtuți sau slăbiciuni ca toți oamenii.
Așa cum reiese din cele de mai sus, țelul suprem al oricărui om este dobândirea fericirii, iar
împăcarea acestui deziderat cu neplăcerile și neajunsurile pe care le presupune exercitarea unei
profesii juridice nu va fi ușor de făcut. Dacă alții au reușit înaintea noastră să traseze niște
jaloane care ar putea conduce la atingerea acestei ținte ar trebui să ținem cont de acestea. Altfel
riscăm să ne facem viața neplăcută, atât nouă cât și celor cu care intrăm în contact în exercitarea
profesiei.
Este adevărat că de cele mai multe ori vorbele nu sunt de ajuns pentru a atinge această
țintă, fiind știut că drumul cel mai lung este cel de la vorbă la faptă. Dar, așa cum spunea
Aristotel, vorbele „sunt ce-i drept în stare să devină pentru tineri cu suflet nobil un imbold și
îndemn și să lege de virtute un caracter nobil și aplecat cu adevărat spre ceea ce-i frumos, dar
ele nu pot câștiga mulțimea pentru frumos și bine”34.
Pentru cei care nu vor fi convinși de vorbe, sunt necesare Codurile etice, care să-i
îndrume spre ce este bine în profesia lor. Căci „E însă greu ca cineva să primească din tinerețe o
conducere morală potrivită, dacă nu este educat sub legi corespunzătoare. Căci a trăi cumpătat și
călit nu este după gustul mulțimii, și cel mai puțin după gustul tineretului. De aceea educația și
ocupația tineretului trebuie reglementată prin legi. Căci ceea ce a devenit pentru cineva
obișnuință nu-i mai face în urmă nicio greutate.”35
Însușirea eticii profesionale de către cei care practică profesiile juridice mai urmărește și
asigurarea unei egalități reale a tuturor persoanelor în fața legii, deoarece „ deontologia susţine
nevoia constituţională a unei justiţii egale pentru toţi, nimeni nefiind deasupra legii care, în
calitate de autoritate a justiţiei în societate, se realizează prin autoritatea etică a judecătorului,
aceea de a fi în afara influenţelor politice, sociale, familiale şi, mai presus de toate,
incoruptibil.”36
În sfârșit, o altă finalitate a eticii profesiilor juridice este aceea de a înlătura conduitele
lipsite de etică, înrădăcinate în cultura profesională din neștiință fapt care duce în final la
eradicarea corupției. Nevoia de a discuta problemele eticii profesiilor juridice în acest scop a
fost subliniată în Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din
România37 unde se arată că «Foarte adesea suntem afectaţi de "orbire etică". Este posibil să
sesizăm problema etică dar să o neglijăm - adesea ca urmare a faptului că este atât de normală
33
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 232.
34
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 215.
35
Idem, p. 216.
36
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., Deontologie judiciară. Syllabus, op.cit., p. 19.
37
Elaborat în anul 2016, în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului
judiciar românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”
10
neglijarea ei. Apoi este dificilă identificarea chestiunii drept problemă etică. De aceea corupţia
este uneori atât de dificil de eradicat. Aceasta face parte din cultura încetăţenită. Provocarea este
prin urmare să fim conştienţi de o astfel de orbire astfel încât să putem acţiona în conformitate
cu standardele etice. Este crucial ca problemele etice să facă parte din discuţiile cotidiene dintre
judecători şi procurori şi să existe o cultură încetăţenită pentru a înţelege şi a conştientiza
existenţa acestor probleme, iar acestea trebuie discutate de judecători şi procurori. Dacă există
dubii cu privire la modul în care trebuie acţionat, trebuie să ne punem întotdeauna aceste
întrebări cruciale: Mi-am îndeplinit îndatoririle şi obligaţiile ca magistrat? M-am simţit în forul
interior o persoană morală? Cum va fi percepută aceasta de public?»

Este nevoie de coduri etice în domeniul profesiilor juridice?

Problemele etice sau morale ale reprezentanților profesiilor juridice nu sunt legate doar
de deciziile pe care aceștia le au de luat în activitatea lor profesională, ci și de deciziile luate de
aceștia în diferite contexte din viața privată, care pot interfera în vreun fel cu activitatea
profesională a acestora ori se poate răsfrânge asupra acesteia. De pildă, în ce condiții este
acceptabil pentru un judecător sau procuror să frecventeze medii care ar putea fi considerate ca
inadecvate cu statutul profesiei? Poate un avocat să se implice în activități de natură să aducă
atingere prestigiului profesiei? Acestea și multe altele sunt probleme cu care profesionistul
dreptului se confruntă foarte des și pentru soluționarea cărora are nevoie de niște repere.
Pentru sprijinirea reprezentanților profesiilor juridice în luarea celor mai bune decizii, în
cazul în care se ridică astfel de dileme etice, au fost elaborate coduri etice ale acestor profesii.
Neajunsul acestora, ca de altfel al tuturor legilor, este acela că ele nu pot reglementa
toate situațiile concrete ce se ivesc în viața de zi cu zi. Viața este mult prea complexă ca să poată
fi înglobată în totalitate într-un cod, indiferent de capacitatea de sinteză a legiuitorului. Oricât ar
fi de complex un cod de etică el nu va putea acoperi toate relațiile în care vor intra destinatarii
acestuia, iar acest lucru ar putea crea falsa impresie că aspectele care nu sunt reglementate în
cod ar fi permise. Or, dimpotrivă, în aceste cazuri nereglementate profesioniștii din domeniul
dreptului vor fi puși în situația de a-și soluționa singuri dilemele etice în fața cărora vor fi puși.
În plus, fiecare persoană are propria filozofie de viață, care poate să nu fie asemănătoare
cu a celorlalte persoane, chiar dacă acestea exercită aceeași profesie. Activitatea profesională
este doar unul din aspectele personalității unui individ și nu s-ar putea spune nici măcar că
acesta este cel mai important din viața lui. Dacă la începutul carierei aspectul profesional ocupă
un rol mai important decât altele în viața fiecăruia, pe măsura trecerii timpului el scade ca
importanță, locul său fiind luat de alte lucruri.
În plus, codurile etice nu fac decât să reglementeze niște principii generale, rezultate din
problemele etice mai frecvente cu care s-au confruntat practicienii de-a lungul timpului și asupra
cărora s-a căzut de acord cu privire la soluția optimă. Ele pot fi utile dacă practicianul se va
întâlni cu situații punctuale reglementate în cod, însă problemele noi care se vor ivi ori cele
asupra cărora nu s-a ajuns la o soluție îmbrățișată de o majoritate mai largă a reprezentanților
profesiei respective nu vor putea fi soluționate decât prin folosirea principiilor generale etice ale
profesiei respective. Aplicarea în cazul concret a acestora o va face însă persoana pusă în fața
dilemei etice, iar dificultatea pentru aceasta este mai ridicată atunci când în același caz ar veni în
conflict două sau mai multe astfel de principii etice.
Pe de altă parte, principiile etice nu acționează ca niște legi implacabile, care să nu
permită nicio derogare de la ele, ci situația concretă în care se află profesionistul poate impune
ca acesta să acționeze în sens contrar, pentru respectarea unui interes superior ori a unui alt

11
principiu etic are primează în acel context. De aceea, Aristotel a spus că „trebuie să rămână de
înainte îngăduit, că orice teorie a moralității nu poate expune decât în linii generale și nimic cu
exactitate necondiționată”38.
Codurile sunt, așadar, destul de generale, instituind niște regului largi, iar aplicarea lor în
practică se face cu destulă dificultate. De aceea s-a spus că deontologia profesională poate fi
practicată doar atunci când virtuțile umane și regulile etice vor determina atitudinea și deciziile
magistratului, aceste virtuți fiind: conștiinciozitate și responsabilitate, simțul datoriei, integritate,
stăpânire (propriety), onestitate, practicarea neutralității, însușirea egalității (handling of
eqality)39.
Astfel, ideal ar fi ca profesionistul dreptului să își formeze deprinderea de a acționa
moral în orice situație ar fi pus, fie profesională, fie în afara profesiei, fapt care ar ușura mult
menirea eticii profesiilor juridice. Având în vedere legătura intrinsecă dintre drept și morală, s-ar
putea susține că menirea omului legii, incluzându-se aici orice persoană care are datoria de a
interpreta și aplica legea, este aceea de a deveni un om moral. Așa cum omul de artă își
realizează valoarea cu literele, sunetele, culorile, materia de sculptat, etc., omul politic se
realizează cu ajutorul oamenilor, prin forță, omul economic cu valori economice, tot așa omul
moral se realizează prin el însuși; capodopera sa este el însuși, capodopera aceasta este cea mai
măreață, dar și cea mai grea.40
Cum însă idealul moral este greu de atins, rămâne ca cea mai plauzibilă soluție să fie cea
a adoptării codurilor etice, care să cuprindă pe lângă principiile etice ale profesiilor juridice și
reglementarea principalelor situații întâlnite în practica acestora.
În plus, adoptarea unor coduri etice în domeniul profesiilor juridice contribuie la
creșterea încrederii publicului în justiție și a respectului pentru aceasta, întrucât profesioniștii
dreptului pot să vadă care trebuie să fie standardul lor profesional pe care să-l atingă, iar cei din
afara profesiei pot să cunoască acest standard și să pretindă respectarea lui. De altfel, realizarea
încrederii publicului în justiție este scopul final al adoptării codurilor etice în domeniul
profesiilor juridice, întrucât ”încrederea publicului în justiţie este etalonul de măsură a
încălcărilor deontologice privitoare la justiţie, adevăr, libertate”41.
O altă problemă care s-a pus a fost aceea dacă ar trebui un singur cod etic pentru toate
profesiile juridice sau fiecare profesie juridică ar trebui să-și adopte propriul cod de conduită.
În ce privește judecătorii și procurorii, într-o opinie s-a spus că un astfel de set de principii şi
norme speciale trebuie să fie comun pentru judecători şi procurori, deoarece asemănările de
statut şi funcţie socială sunt mai mari şi mai importante decât deosebirile, iar noţiunea de
„magistrat”, deşi uneori pusă în discuţie, înglobează, în datele ei esenţiale, ambele categorii
profesionale.42 Într-o altă opinie s-a susținut că activitatea profesională diferită a judecătorilor și
procurorilor ar impune adoptarea unor coduri de conduită diferite pentru fiecare categorie
38
Aristotel, Etica nicomahică (Traducere din limba elină de Traian Brăileanu), Editura Antet, p. 38.
39
Horst Proetel, Fair trail. Application of ethics and human rights in proceedings, în Etică și cultură profesională, de
de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 151.
40
N. Mladin, Poruncă și libertate. Prelegeri de morală ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 42.
41
Pierre Noreau, Chantal Roberge, Emergence de principiés généraux en matière de déontologie judiciaire: éléments
d’une théorie générale, p. 489, https://papyrus.bib.umontreal.ca/dspace/bitstream/1866/701/1/Noreau_03.pdf, apud.
M.M. Pivniceru, C. Luca, op.cit., p. 42.
42
F. Costiniu, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca
(coordonatori), Ed. Hamangiu, 2008, p. 137.
12
profesională.43 În sistemul nostru judiciar s-a adoptat un singur cod deontologic pentru
judecători și procurori, considerându-se că aceste categorii profesionale au, în principiu, valori
etice comune.

Contribuie codurile etice la combaterea corupției în profesiile juridice?

Se acceptă în general că unul din scopurile adoptării codurilor etice în domeniul
profesiilor juridice este acela de a contribui la prevenirea și înlăturarea situațiilor care ar putea
genera corupție în sistemul judiciar. Corupția nu este văzută aici, neapărat, ca săvârșirea unor
infracțiuni de corupție, ci ca orice conduită care ar putea avea ca rezultat obținerea oricărui
avantaj de către persoana care își desfășoară activitatea în cadrul sistemului judiciat. Din această
perspectivă ar putea fi privite ca acte de corupție orice interferență între activitatea funcționaului
și obținerea unui avantaj pentru o persoană, altfel decât în cadrul legal și normal (de ex.
favorizarea unui prieten al judecătorului în cadrul depunerii cererilor administrative la instanță
prin evitarea de către acesta a statului la rând a arhivă, etc.).
Deși actul nu se situează în zona infracțiunilor de corupție din Codul penal, el poate fi
perceput de terți ca fiind un act de corupție. De altfel, în sens etimologic, cuvântul corupție
provine din latinescul corruptio, -onis, care se traduce prin „a strica, a rupe, a ruina”, putrând fi
înțeles ca „ceva ce rupe ritmul normal al unei activități”, adică ceva situat în afara unui curs
normal de desfășurare a unei activități.
S-a spus că „Există corupție și în sistemul judiciar pentru că și acesta este compus din
oameni. Oamenii în genere presupun și slăbiciuni, cunosc nevoi, unele nesatisfăcute, ce se cer a
fi împăcate. Uneori mijloacele prevăzute de lege nu sunt suficiente pentru satisfacerea diverselor
nevoi. În acest moment, cei neîmpăcați cu opțiunea făcută (pentru un mod de viață social, moral,
pentru profesia de magistrat, grefier), fie pășeșesc în afara legii (corupție sporadică/ocazională),
fie acumulează frustrare.”44
Considerăm că mai degrabă s-ar putea spune că pericolul corupției din sistemul judiciar
provine din cultivarea și menținerea unor relații nedeontologice dintre personalul din sistemul
judiciar și terțe persoane, decât din tentațiile la care ar fi supuse primele din cauza frustrărilor.
De aceea pentru pentru evitarea corupției este foarte importantă și trasarea unor reguli de
conduită referitoare la limitele în care se pot desfășura aceste relații între funcționarii din justiție
și terțele persoane. Din punct de vedere penal normele de conduită sunt reglementate deja și cad
în competența organelor de urmărire penală, fiind cele mai grave forme de corupție, dar pentru
prevenirea lor este nevoie să fie înlăturate căile și posibilitățile de a se ajunge aici.
O modalitate foarte eficientă de înlăturare a acestor posibilități de a se ajunge la actele de
corupție reglementate de legea penală este crearea unor mecanisme interne de control al
respectării de către magistrați și personalul auxiliar a eticii profesionale. Așa cum s-a arătat
„Deși corupția face obiectul unor pasionante schimburi de opinie și poartă o încărcătură etică
aparte, prevenirea ei necesită o strategie calculată la rece, ca pentru orice schimbare majoră a
politicii sau metodelor de administrație municipală. Strategia trebuie să treacă dincolo de
disputa moralizatoare, chițibușurile legislative sau platitudinile are susțin că, dacă ne-am face cu
toții datoria, corupția n-ar mai exista.”45

Un cod etic trebuie să conțină norme obligatorii sau facultative?

43
So Jut, Raport independent, op.cit.
44
A.M. Puiu, Corupția văzută din interior, în Etică și cultură profesională, de de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori),
Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 212.
13
 Din această perspectivă, o întrebare care se ridică în mod frecvent este aceea cât de
inflexibil ar trebui să fie profesionistul, în aplicarea normelor etice? Dacă un judecător sau un
procuror își propune să nu facă niciodată vreo derogare de la principiile etice, indiferent care ar
fi situația concretă în care acesta este pus, el riscă să fie catalogat ca fiind inflexibil, rigid, fixist
sau chiar îngust în gândire. Dacă derogă prea des de la acestea, el va fi considerat ca fiind
neserios, neprincipial, inadecvat în comportament, ș.a.m.d.. Același lucru s-ar putea susține și în
legătură cu celeilalți reprezentanți ai profesiilor juridice (avocați, consilieri juridici, notari ș.a.),
chiar dacă în rândul acestora nu ar fi atât de vizibil un astfel de comportament.
Cine va stabili cât de inflexibil ar trebui să fie un profesionist într-o situație dată, în care
sunt în conflict două sau mai multe norme etice? Cum va reuși să stabilească profesionistul
căreia dintre acestea îi va da prioritate în cazul concret? E greu de dat niște soluții cu o
valabilitate generală. Fiecare situație de viață în care aceta va fi pus, necesită un răspuns propriu,
în funcție de toate circumstanțele incidente. Sunt cazuri în care acesta va trebui să încalce în
mod deliberat anumite principii de etică, pentru a putea aplica alte norme similare, cu care
primele vin în conflict în situația dată. Totul este ca profesionistul să-și păstreze anumite repere,
anumite limite pe care să-și propună să nu le depășească. Credem că întotdeauna bunul simț va
juca un rol important în alegerea conduitei profesionistului, fără a exista un risc prea mare de
greșeală din partea acestuia. „Totul cu măsură” ar trebui să fie o deviză importantă în viața unui
profesionist al dreptului și ea poate fi avută în vedere și într-o astfel de situație de conflict între
două sau mai multe principii etice.
Mulți înțeleg prin etica profesională o serie de interdicții pentru persoanele care
desfășoară o activitate într-un domeniu. De pildă, se pune accent îndeosebi pe ceea ce nu este
etic pentru un judecător sau procuror: să nu soluționeze cauze în care sunt implicate persoane cu
care se află într-o relație ce presupune afectarea imparțialității sale, să nu fie implicat în
activități publice care afectează imaginea profesiei, să nu facă un act care i-ar putea atrage o
formă de răspundere penală, disciplinară au civilă, etc. Pentru aceste persoane motivația
comportamentului etic derivă în principal din teama de a nu fi sancționați disciplinar sau penal,
de a nu fi dați în judecată pentru răspundere civilă sau de a nu face obiectul unei campanii
negative de presă. De aceea s-a folosit pentru a defini acest mod de abordare denumirea de etică
plafonată, care include acele acțiuni care se concentrează pe obligațiile minime – respectarea
reținerii de la un număr de acțiuni interzise sau realizarea altora obligatorii, în timpul
desfășurării activității profesionale46. De pildă, un astfel de mod de abordare a eticii poate
conduce la un exces de precauție din partea magisraților de a relaționa în mod normal unele cu
altele. Sunt dese reproșurile adresate judectorilor sau procurorilor de către avocați că, după ce au
ocupat aceste funcții, nu au mai răspuns la salut pe holul instanței, motivul fiind probabil acela
de a nu fi suspectați de parțialitate în cauzele în care sunt implicați acești avocați.
A mai fost criticat acest mod de abordare etică, considerându-se că, deși un asemenea
comportament poate fi considerat etic într-un sens tehnic, aceta reflectă o atitudine care nu îi
încurajează pe profesioniști să analizeze sentimentele lor proprii sau să se gândească la modul în
care deciziile lor pot fi corelate cu principiile etice generale 47. De aceea s-a propus un alt mod de
abordare a problemelor etice, prin perspectiva eticii pozitive, care caută să găsească o relație mai
45
Robert Klitgaard, Ronald MacLean-Abaroa, H. Lindsey Parris, Orașe corupte, Ghid practic de tratament și
prevenire, Ed. Humanitas, București, 2000, p. 9, apud. A.M. Puiu, op.cit., p. 214.
46
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 21.
47
Ibidem.
14
potrivită între reguli, reglementări și standardele care ne guvernează munca, pe de o parte, și
idealurile etice generale sau aspiraționale, pe de altă parte48. Cu alte cuvinte, etica pozitivă
presupune ca profesionistul aflat într-o dilemă etică să-și pună întrebarea „Cum pot ajuta eu mai
bine oamenii în situația asta?”, în timp ce etica plafonată presupune ca acesta să-și pună
întrebarea ”Cum să acționez în situația asta ca să nu dau de necaz?”.
În felul acesta profesionistul rezolvă dilemele etice într-un mod mai apropiat de
standardele societății actuale, care pune tot mai mult accent pe „bucuria de a face”, decât pe
„datoria de a face”. Un judecător care se simte împlinit în activitatea sa profesională și care
cultivă binele în relațiile cu cei din jur, este de preferat față de un judecător care se izolează de
societate, de teamă că orice contact ar putea să-i afecteze imparțialitatea în luarea deciziilor.
Un astfel de exemplu de acțiune etică pozitivă este cel al unei judecătoare din România,
care a ieșit din „tiparul” unui judecător obișnuit, atunci când a avut de soluționat o cauză care
implica destinul unui copil. Comportamentul judecătoarei a fost relatat într-un text publicat în
mediul virtual49 de avocatul uneia dintre părți și a primit foarte multe aprecieri din partea
cititorilor, fapt care dovedește superioritatea acestui mod de a abordare a unei probleme din
perspectiva eticii pozitive.

„Doamna cu pantofi albastri

Ora 8:45 … Clienta mea, mama a unui baietel de apoape 8 ani, isi zareste copilul dosit de
taica-sau, intr-un colt al Judecatoriei. Nu l-a mai vazut pe R. de 1 an si 6 luni.
Mama izbucneste in plans si merge tinta catre pustiul ei, se apleaca pana ajunge perfect egala
cu inaltimea lui, si-i sopteste cu inima: “R.! Vaaaai, ce mare ai crescut! O mai stii pe mama?
Da-mi manutele, sa ti le pupe mama!”. Fostul sot al femeii isi bruscheaza fiul si-l trage tare,
mai aproape de el, urland spre clienta mea sa plece de unde a venit, ca ei doi, baietii, se
descurca singuri. Se ridica tonul, copilul incepe sa planga, apare jandarmul, ii spun ca nu-i
niciun risc de scandal, dispare jandarmul.
Ora 8:55 ... Reusesc, intr-un final, sa o linistesc pe mama copilului, care s-a lasat aproape fara
viata in banca din sala de judecata, avand sufletul sfasiat si privirea pierduta undeva, departe...
tare departe.
Ora 9:00 ... Reusesc si eu, cu mare greutate, sa-mi tin in frau lacrimile... as fi plans in hohote,
dar nu-mi permiteam luxul asta ... aveam nevoie de concentrare maxima pentru audierea a 4
martori si luarea interogatoriului tatalui copilului, probe de care eram constienta ca va
depinde, de-acum incolo, legatura mama - fiu. Nu-i usor deloc sa fii responsabil de asa ceva,
credeti-ma!
Orele 9:05 – 10:45 ... Se audiaza cei 4 martori, tatal baiatului raspunde la cele 9 intrebari care
am avut grija sa fie „capcana”.
Speta e asta: in timp ce clienta mea era in strainatate, la munca, sotul a obtinut si divortul, si
custodia exclusiva asupra copilului. Am vazut dosarul: proces facut repede, cu hei-rup-ul, sa
dea bine la bilant.
Reintoarsa in tara, femeia a gasit totul ferecat. Usa locuintei. Inima fiului ei., tinuta sub lacat
de catre fostul sot. Martorii nostri au aratat ca, de nenumarate ori, mama a venit sa-si vada
copilul, i-a adus plase cu daruri, l-a sunat incontinuu, individul interzicandu-i total fostei sotii
orice forma de acces la minor. Asa, de-a naibii! Martorii lui au spus lectia dinainte invatata: nu
48
Idem, p. 22.
49
M. Scutelnicu, text publicat on-line la adresa de internet
https://www.facebook.com/lucamada/posts/1135387659816856 , ultima vizualizare 23.07.2016.
15
tatal e cauza, ci copilul, domle, care nici nu vrea sa auda de mama.
Ora 10:46 ... Instanta dispune audierea minorului. De-aici incolo, incepe mesajul pe care vreau
sa-l transmit prin scriitura asta...
O doamna judecator, in jur de 40 de ani, cere jandarmului sa-i fie adus copilul in sala. Cand il
vede pe pusti, magistratul coboara de pe podium, parcurge sala pana aproape de usa, se
apropie de micut si-i spune, facand un gest larg cu mana: „Vezi, R., am pantofi albastri! Tu ai
pantofiori albastri? Uite, am si pelerina! Da-mi manuta si hai cu mine, sa-ti arat cat de maaare
e castelul asta!”. Copilul, cu ochii mari, negri, si extrem de tristi, se uita cand la doamna, cand
la taica-su, de care statea lipit, pana ce acesta ii da ok-ul sa mearga cu doamna.
Ora 11:20 ... Se deschide usa de acces a instantei, magistratul intra in sala, de mana cu copilul,
ii spune sa coboare atent de pe podium, sa nu se loveasca, si-l trimite la mami sau la tati, unde
vrea el. Baietelul trece pe langa mama sa, care hohotea de plans in prima banca, isi trece usor
manuta peste piciorul ei drept, ca din intamplare, dupa care fuge catre tata si-i cauta acestuia
privirea, sa nu cumva sa-l fi suparat ca s-a dezlipit de langa el. Se dispune, din nou, evacuarea
minorului din sala.
Ora 11:25 ... Instanta ne citeste, pe scurt, ce a declarat copilul in cursul audierii si ne da sa
lecturam, mie si avocatului partii adverse, cele cateva cuvinte scrise pe o foaie de catre baietel:
„Mama...tata zice sa scapam de tine. R.”...
Se inchide cercetarea judecatoreasca, ni se da cuvantul final, pe fondul cauzei. Eu ma lupt
pentru ca mama sa obtina dreptul de a-si vedea copilul, de a-l lua la ea in weekenduri si in
vacante. Ceilalti se lupta ca mama sa nu-si poata vedea fiul decat in prezenta tatalui sau, si
doar in locuinta acestuia. Un fel de arest la domiciliu, ce mai!
Ora 11:40 ... Magistratul inchide dosarul, cade pe ganduri pret de cateva secunde si spune:
„Instanta suspenda sedinta 15 minute!”.
Si ... doamna judecator cu pantofi albastri coboara de pe podium, traverseaza sala, iese pe usa
destinata oamenilor obisnuiti, si, ajunsa in hol, intinde mana stanga catre clienta mea, iar cea
dreapta catre copil. Uite asa, toti 3, ca intr-o poveste din cea mai frumoasa carte, intra in
camera destinata Arhivei si nu mai ies de acolo decat dupa un sfert de ceas. Ce camere mirifice
sunt in castelul asta – imi zic in gand.
De-acum, nu mai aveam nevoie de niciun pic de concentrare, asa ca mi-am permis sa plang in
hohote, fara sa-mi pese ca oamenii cu roba nu trebuie sa lacrimeze din cauza problemelor
clientilor... si, in niciun caz, nu plang niciodata in fata acestora... da-le-ncolo de reguli!
M-am pravalit pe un scaun de la prima terasa, colt cu Judecatoria, si-am asteptat-o pe femeia
pentru care m-am luptat azi, ca o leoaica. Am batut recordul la nicotina pe secunda, pana a
venit. Clienta mea a aparut radiind de fericire, pentru ca avusese sansa sa-si tina copilul in
brate, dupa 1 an jumate... fix optsprezece luni.
Ce dialog au avut mama si copilul, sub ochii doamnei judecator cu pantofi albastri? „Te iubesc,
mami! Am nevoie de ochelari noi, ca tati nu mi-a cumparat, si astia sunt rupti! Sa vii la mine!
Sa ma iei la tine, mami! Te iubesc, mami!”.
Cand a scapat de sub influenta total irationala a tatalui, copilul s-a cuibarit in bratele mamei
sale, ca si cum nu ar fi fost despartiti nici macar o secunda. Asta a vrut sa verifice magistratul,
pentru a fi sigur ca va da o solutie corecta, ca-si va pune semnatura pe o hotarare corecta, ca
va putea dormi impacat, ca a decis corect si nu s-a jucat de-a justitia, cu vietile oamenilor.
Doamne, ce fiinte nemaintalnite or fi in castelul asta?!
- „Vreti o bomboana, doamna avocat?”
- „Aaaa....”

16
- „Doamna judecator i-a dat lui R. un pumn de bomboane, iar inainte sa plec, copilul mi-a dat
si mie cateva... ”
- „Si... a vazut doamna judecator gestul asta?”
- „Daaa, pai, cum sa nu? Stati sa va arat, ca ne-a facut si poza, mie si lui R.”
- „Cine? Doamna judecator?”
- „Daaa. Pai, am scos telefonul si i-am zis lui R. sa zambeasca, sa-i fac o poza, sa am amintire.
Si, imediat, doamna ne-a spus sa trecem unul langa altul, sa ne faca una la amandoi. Uitati
poza! Doamne, am poza cu R., nu-mi vine sa cred!”
- „Eu, gata, sunt praf! Nici mie nu-mi vine sa cred!”
- „Daaa. Si, stiti, eu mi-am cerut scuze fata de doamna, ca statea dupa noi... aveam atatea de
vorbit cu R., dupa un 1 an jumate... da` doamna a zis ca pentru ea nu e nicio graba... Nu vreti o
bombonica de la R., doamna avocat?”.
N-am trait asa ceva in 10 ani de avocatura. Am vazut magistrati pentru care audierea minorului
insemna urmatorul dialog, purtat fix in fata usii salii de judecata, asa, din voleu, cum ar veni: -
„Cati ani ai, cu cine vrei sa stai, cu mama sau cu tata? Bine, pa!”.
Doamna cu pantofi albastri a alocat 3 ore cauzei noastre, fiind constienta ca lucreaza cu
destinele oamenilor, cu sufletele lor, iar nu cu chei de 14.
Domnilor magistrati, permiteti-mi o sugestie: cumparati-va pantofi albastri, poate in asta sta
magia! Nu exista nici castel, si nici pelerina, fara un strop de magie, nu-i asa?”

Deși modul de abordare al eticii pozitive este superior, trebuie subliniat și faptul că
cercetarea din psihologia experimentală a arătat că evenimentele negative tind să aibă un efect
mai puternic asupra comportamentului uman decât evenimentele pozitive corelative; de
exemplu, participanții la un studiu de cercetare au depus mai mult efort pentru a evita pierderea
de bani decât pentru a câștiga o sumă echivalentă de bani 50. Altfel spus, profesioniștii vor fi mai
înclinați să respecte normele de etică de teama unor sancțiuni, decât dacă ar fi stimulați de
satisfacțiile profesionale obținute ca urmare a recunoașterii din partea celorlalți a
comportamentului său etic. Este în firea egoistă a omului să acorde o atenție mai mare temerii
de sancțiune, decât preocupării de a face binele pentru valoarea pe care acesta o reprezintă în
sine. Pentru a depăși acest stadiu etic, profesionistul are nevoie de un efort suplimentar de a-și
disciplina conduita, de a-și depăși înclinația naturală de a pune accent pe evenimentele negative
decât pe cele pozitive. De unde își poate lua profesionistul din domeniul juridic forța de a lupta
cu această înclinație naturală, esențial egoistă? Rămâne o întrebare deschisă, la care fiecare va
trebui să caute răspunsul.
Din această cauză, pentru că cele mai multe persoane nu pot fi capabile să devină „eroi”
și nici nu li se poate cere acest lucru, comportamentul etic pozitiv rămâne doar un deziderat
nereglementat în vreun cod etic profesional, iar standardele etice obligatorii sunt fixate la o
limită minimă, care poate fi atinsă de toți reprezentanții profesiilor juridice.

Este nevoie de un cod etic al judecătorilor și procurorilor?

Până la adoptarea Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor din anul 2005, un
standard al comportamentului profesional a fost descris doar în linii generale, dar nu îndeajuns de
explicit încât să-l cheme pe judecător la o mai profundă reflecţie asupra conduitei morale
adecvată fiecărui moment al exerciţiului profesional; judecătorul s-a apropiat cu mai mare
uşurinţă de o reflecţie asupra aplicării normelor legale şi rigorilor pe care acestea le stabilesc,
50
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 23.
17
considerând că e suficient să obţină doar convingerea intimă că este imparţial când soluţionează o
cauză, susţinându-se că este necesar să se elaboreze un nou sistem de evaluare a judecătorului
care trebuie să reflecte îndeplinirea criteriilor descrise profilul profesional al judecătorului, în
care sunt incorporate, în mod explicit, conţinuturile morale ale acestei profesii51.
În urma unui studiu efectuat de echipa ProEtica din cadrul Departamentului de filosofie al
Universităţii Babeş-Bolyai Cluj – Napoca, s-a concluzionat că „în ciuda unui interes general în
creştere pentru temele etico-morale, mai ales în rândul tinerilor judecători, reflecția morală este
insuficient mobilizată, mai ales în activitatea propriu-zisă de judecată, aceasta fiind de cele mai
multe ori (incorect) asociată cu o activitate rutinieră de aplicare a legilor, în care responsabilitatea
propriilor decizii şi gesturi nu aparține în mod esențial individului, ci unui complex instituțional
supra-individual. În mod corelativ, capacitatea de schimbare, atât la nivel individual, cât şi la
nivel colectiv (instituțional) rămâne încă scăzută în raport cu provocările care stau în fața
profesiei juridice în perioada de post-aderare a România la Uniunea Europeană”52.
Codul deontologic al magistratului a fost criticat pentru faptul că „cei care au elaborat şi
aprobat acest cod au aderat la viziunea – foarte răspândită şi puternic înrădăcinată în doctrina
juridică din țara noastră – care spune că morala şi dreptul se exclud reciproc, că chestiunile etice
întrebările cu caracter moral trebuie să rămână în sfera privată a conştiinței individului. Este
omniprezentă, de aceea, o confuzie între judecata în sens juridic şi judecata morală, codul
deontologic fiind asociat unei reglementări legale şi tratat ca atare (de altfel, confuzia este
întreținută şi de referirile la reglementări legale şi suprapunerile lui cu acestea). Această situație
are drept consecință tendința judecătorilor de a interpreta codul ca pe o lege pozitivă şi neluarea
în considerare a posibilității schimbării lui în funcție de reflecția lor personală, de experiența lor
profesională şi în acord cu viziunea care se formează în profesie sau în societate la un moment
dat cu privire la valorile de urmat în activitatea profesională şi în viaţa privată”53.
În literatura de specialitate s-a susţinut că accentul nu ar trebui să cadă asupra redactării
unor noi coduri deontologice în care să se prevadă reguli de conduită impuse din afară ci „mai
ales asupra mecanismelor prin care are loc conştientizarea problemelor, de care depinde în mod
esențial dezvoltarea unei culturi profesionale mature, capabile să le soluționeze şi să modifice din
interior cadrele normative, etice sau juridice, în care se desfăşoară viața profesională”,
menţionându-se că aceasta este tendinţa actuală în domeniul deontologiei magistratului 54. Dar
fiindcă numărul situaţiilor concrete în care poate fi pus un magistrat în viaţa sa este indeterminat,
acestea nici nu ar putea fi imaginate vreodată de cineva, care să le reglementeze într-un cod.
Eventual ar putea fi trecute cele mai frecvente situaţii, dar toate situaţiile în care se pun probleme
de etică nu ar putea fi trecute într-un cod. De aceea „Codul etic sau de conduită trebuie, mai ales,

51
A. Rădulescu, Independenţa şi imparţialitatea judecătorului ca standarde profesionale în procesul civil, în I.
Coperu, N. Szabo (coordonatori), Dileme morale şi autonomie în contextul democratizării şi al integrării europene,
Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 2007, p. 214.
52
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, p. 15, articol disponibil on-line la adresa cj.md/uploads/danilet-copoeru_sanctiune-
disciplinara-si-convingere-morala1.pdf
53
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, op.cit., p. 16
54
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, op.cit., p. 17.
18
să contribuie la formarea unei practici interioare a judecătorului, a unei modalități eminamente
subiective de manifestare a responsabilităţii cu privire la modul de exercitare a funcţiei”55.
Cu toate acestea, în societatea actuală, unde preocuparea pentru formarea interioară a
omului e mai redusă, sunt necesare codurile etice pentru că „dacă etica dă în mod curent o
normativitate plată, instaurând regimul necesităţii şi al obedienţei faţă de normă în viaţa de zi cu
zi a insului, în schimb lipsa acesteia duce la anarhie şi la exersarea libertăţii în forma ei
proastă.”56
Prin codificarea normelor etice din domeniul profesiilor juridice și prin crearea unor
mecanisme interne de verificare a respectării acestora profesioniștii sunt ajutați să-și rezolve
singuri problemele de etică profesională, asigurându-se astfel autonomia în raport cu alte
autorități ale statului. În plus, publicul va fi informat astfel cu privire la standardele de conduită
pe care ar trebui să le adopte profesioniștii, instituindu-se astfel și un control din partea societății
aupra acestora.
Din păcate, în sistemul nostru judiciar se pune accent doar pe sancționarea (disciplinară,
penală, etc.) celui care a încălcat regulile deontologice de conduită, fără să se facă vreun demers
concret de prevenire a acestor situații. Rezolvarea problemelor de etică doar prin sancționarea
abaterilor de la norme nu poate conduce la o însușire de către profesioniștii din domeniul juridic
a principiilor de conduită etică, viața dovedind că acest lucru nu este suficient. Mai degrabă ar
trebui să se pună accent pe consilierea magistratului sau a celorlalți profesioniști ai dreptului,
astfel încât să se evite de la început crearea situațiilor posibile generatoare de corupție.
În ceea ce-i privește pe judecători, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni a
apreciat că ar fi preferabil să existe un organism sau persoane specializate care să ofere
consultanţă judecătorilor confruntaţi cu o problemă de etică sau de incompatibilitate apărută în
raport cu statutul lor datorită unei activităţi extraprofesionale şi impune obligaţia ca organismul
care aplică sancţiuni disciplinare să fie diferit de cel care se ocupă cu problemele legate de etica
profesională a judecătorilor57. Aceeași organizare ar putea fi preluată și de celelalte categorii ale
profesiei juridice, deoarece separarea disciplinarului de etica profesională este un principiu
general valabil în domeniul eticii profesionale.
Altfel, atâta timp cât există o suprapunere a principiilor de conduită a magistraţilor, ca
standarde etice, cu regulile disciplinare aplicabile acestora, Codul deontologic al judecătorilor şi
procurorilor din România nu-şi îndeplineşte funcţia de ghid al activităţii magistraţilor, ce are
menirea să ofere linii directoare în acţiunile lor şi să le permită, astfel, să depăşească dificultăţile
pe care le înfruntă58.
În dreptul comparat reglementările sunt diferite de la un stat la altul în ceea ce privește
codificarea normelor de etică pentru magistrați și caracterul obligatoriu al acestora59.

55
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în sistemul
judiciar din România, op.cit., p. 19.
56
L. Pamfil, Etica retrospecţiei la Constantin Noica, între metafizica greacă şi formalismul kantian, în I. Copoeru, N.
Szabo (coordonatori), Dileme morale şi autonomie în contextul democratizării şi al integrării europene, Ed. Casa
Cprţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 88.
57
Consiliul Europei, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (C.C.J.E.), Avizul nr. 3 asupra principiilor şi
reglementărilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor şi în mod deosebit a deontologiei,
comportamentelor incompatibile şi imparţialităţii, Strasbourg, 19 noiembrie 2002, publicat la adresa de internet
http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/23_02_2007__8679_ro.doc
58
S. Luca, M.D. Bulancea, op.cit., p. 114
19
 În Letonia a fost adoptat în cadrul Conferinţei Judecătorilor Letoni din 20.04.1995, un
Cod Etic al Judecătorilor. Aici funcţionează o Comisie de Etică a Judecătorilor, al cărei scop
principal este de a oferi avize cu privire la interpretarea şi încălcările normelor etice ale
judecătorilor şi de a explica standardele etice ale judecătorilor. Acesta emite avizele respective la
solicitarea organului competent să iniţieze o acţiune disciplinară sau la solicitarea unei instanţe
disciplinare şi poate consilia judecătorii cu privire la problemele de etică juridică. Încălcările de
etică sunt păstrate în dosarul profesional al judecătorului. Poate constitui abatere disciplinară
comiterea unor acte dezonorante ori abaterile grave de la Codul Etic al Judecătorilor.
În Polonia există Standarde Profesionale de Etică ale Judecătorilor, adoptate de Consiliul
Naţional Judiciar.
În Ungaria, Consiliul Judiciar Naţional a adoptat un Cod de conduită al judecătorilor, în
vigoare începând cu data de 1.01.2015, care se aplică tuturor judecătorilor. Acesta nu prevede
consecinţele încălcării sale, dar legea prevede ca abatere disciplinară comiterea unor acte de
natură să aducă atingere prestigiului sistemului judicia. Sancţiunile disciplinare sunt păstrate la
dosarul profesional al judecătorului.
În Anglia există un Ghid privind conduita judiciară, aplicabil judecătorilor, a cărui
încălcare este investigată de Biroul de Investigaţii privind Conduita Judiciară, care îl sprijină pe
Lord Chancellor şi pe Lord Chief Justice (cel mai înalt funcţionar al sistemului judiciar în Anglia
şi Ţara Galilor) în activitatea lor comună pe linia disciplinei judiciare. Abaterile disciplinare se
pot finaliza cu o îndrumare oficială, un avertisment oficial ori cu mustrare, iar cele mai grave cu
suspendarea ori îndepărtarea din funcţie.
În Scoţia există un Cod etic profesional pentru judecători, emis de Lord President
(conducătorul sistemului judiciar din Scoţia). Tot acesta este responsabil de investigarea oricărei
abateri de la etica profesională, sesizându-se din oficiu ori în urma unei plângeri făcute potrivit
Regulilor privind Plângerile la Sistemul Judiciar din 2016. Potrivit acestor reghuli, Biroul
Judiciar va examina plângerea şi, dacă o va găsi întemeiată, o va înainta unui judecător competent
în materie disciplinară. Dacă acesta din urmă consideră că se impune o cercetare mai amănunţită,
va fi desemnat un judecător investigator, care va investiga faptele reclamate şi va întocmi un
raport. Abaterile disciplinare se pot finaliza cu o îndrumare oficială, un avertisment oficial ori cu
mustrare. În cazul în care Lord President consideră că se impune îndepărtarea din funcţie, acesta
sesizează Parlamentul Scoţiei, care desemnează un tribunal care să investigheze problema. Acest
tribunal întocmeşte un raport ce va fi înaintat Parlamentului Scoţiei, iar acesta din urmă votează
cu privire la îndepărtarea din magistratură a judecătorului respectiv. Dacă votează pentru
îndepărtarea din magistratură, Preşedintele Parlamentului va face o recomandare în acest sens
Majestăţii Sale Regina, aceasta din urmă dispunând eliberarea din funcţie a judecătorului.

Care este sancţionarea încălcării Codului deontologic al judecătorilor și

procurorilor?
Într-o opinie s-a susţinut că „Orice Cod deontologic este edictat de autorități pentru a
reglementa principiile și regulile generale care caracterizează o profesie, așadar standardele
minime necesare și obligatorii pentru exercitarea ei. Încălcarea regulilor deontologice poate și
trebuie să fie sancționată disciplinar, de regulă chiar de aceste autorități”60.
59
Date preluate dintr-un Chestionar privind statutul magistraţilor, întocmit de Forumul Judecătorilor din România.
60
C.A. Domocos, Consideraţii privind infracţiunea de violenţă în familie prevăzută de art. 199 C.pen.. Aspecte
deontologice comune profesiei de judecător şi de avocat, articol publicat on-line pe site-ul www.universuljuridic.ro,
ultima vizualizare la 16.12.2015.
20
 Preferăm un alt punct de vedere, reflectat și în Opinia nr. 3 din 2002 a Consiliul
Consultativ al Judecătorilor Europeni, intitulată Principiile și regulile ce guvernează conduita
profesională a judecătorilor, în special etica, comportamentul neadecvat și imparțialitatea
judecătorilor, în care s-a arătat că judecătorii trebuie să se ghideze în activitatea lor pe principii de
conduită profesională care să le ofere soluții pentru a depăși dificultățile pe care le înfruntă în
acest domeniu; principiile trebuie să fie redactate de însiși judecători și să fie complet separate de
sistemul disciplinar al judecătorilor; este de dorit să se înființeze în fiecare țară unul sau mai
multe organisme sau persoane în cadrul sistemului juridic care să sfătuiască judecătorii ce se
confruntă cu probleme legate de etica profesională sau de compatibilitatea unor activități
non-juridice cu statutul lor61.
În susţinerea acestui din urmă punct de vedere s-a arătat că „răspunderea disciplinară
poate fi antrenată doar pentru abaterea de la lege, nu şi de la normele etice. Inclusiv în Principiile
de la Bangalore, aşa cum am arătat, se precizează că pentru încălcări ale conduitei trebuie să
existe un organism distinct de cel menit să aplice sancţiuni disciplinare: acesta poate fi un senat al
unei asociaţii profesionale sau un alt organism de reglementare internă al profesiei, iar încălcarea
să atragă doar sancţiuni la nivelul profesiei, cum ar fi oprobriul asociaţiei sau excluderea din
asociaţie. Din acest punct de vedere, stabilirea de către secţiile CSM (organ esenţialmente
disciplinar) a unor încălcări ale comportamentului etic şi notarea lor în dosarul profesional al
magistratului pentru a se ţine seama la evaluare apar nu doar lipsite de temei legal, ci chiar ca o
încălcare a principiilor eticii şi a independenţei magistratului”62.
În dreptul comparat reglementările sunt diferite de la un stat la altul sub acest aspect63.
În Suedia au fost publicate în anul 2011 trei documente de bune practici judiciare, care
sunt destinate să asigure îndrumare şi ajutor în rezolvarea unor probleme de etică şi să aducă la
cunoştinţa publicului punctul de vedere al judecătorilor cu privire la aceste probleme de etică. Ele
conţin printre altele, peste o sută de întrebări şi sunt utilizate în programele de pregătire ale
judecătorilor şi servesc ca bază de discuţii între judecători cu privire la problemele de etică şi
bunele practici judiciare. Întrucât aceste documente au caracter de recomandare, nu există o
autoritate care să constate încălcarea lor şi nici nu se ţine o evidenţă a încălcărilor. Pentru
procurori situaţia este similară, cu deosebirea că Procurorul General este cel care a stabilit
orientările etice pentru procurori.
În Finlanda sunt publicate nişte principii etice pentru judecători. În materie disciplinară,
acestora li se aplică aceeaşi procedură ca oricărui funcţionar, putând fi sancţionaţi de preşedintele
instanţei, neexistând un comitet de disciplină sau un alt organism similar. Cancelarul de justiţie al
Guvernului şi Avocatul Poporului din cadrul Parlamentului trebuie să se asigure că instanţele
judecătoreşti şi personalul acestora respectă legea şi îşi îndeplinesc obligaţiile legale. Aceştia
supraveghează respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi au dreptul să
pună sub acuzare un judecător pentru conduita ilicită în exerciţiul funcţiei sale.
În Germania nu există o enumerare completă a obligaţiilor judecătorului într-un Cod de
conduită al acestora. La fel este şi în cazul procurorilor. Prevederi privind standarde etice şi
obligaţiile pe care trebuie să le îndeplinească judecătorii sunt prevăzute în diferite legi, care
61
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, p. 8, articol disponibil on-line la adresa cj.md/uploads/danilet-copoeru_sanctiune-
disciplinara-si-convingere-morala1.pdf
62
Idem, p. 11.
63
Date preluate dintr-un Chestionar privind statutul magistraţilor, întocmit de Forumul Judecătorilor din România.
21
reglementează diferite aspecte (Constituţia, Codul de procedură penală, Codul de procedură
civilă, Legea privind organizarea judiciară, etc.). Acest mod de abordare are avantajul că normele
respective reglementează fiecare domeniu de activitate, oferind soluţii pentru problemele de
natură etică legate de domeniul respectiv. Procurorii sunt funcţionari publici şi lor li se aplică
dispoziţiile generale privind funcţionarii publici, inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea lor de a
desfăşura activităţi politică, însă cu respectarea statutului şi a obligaţiilor pe care le au. Asociaţia
germană a judecătorilor a elaborat un document intitulat „Etica judiciară în Germania – Teze
pentru o dezbatere despre etica profesională a judecătorilor şi procurorilor în cadrul Asociaţiei
germane a judecătorilor” şi a întocmit o colecţie de speţe în acest domeniu. Controlul activităţii
judecătorilor este permis doar dacă nu încalcă independenţa aceastora şi poate fi făcut de
preşedintele instanţei şi, în ultimă instanţă, de ministrul justiţiei. Poate constitui abatere
disciplinară încălcarea obligaţiilor şi a atribuţiilor de serviciu, dar şi o conduită din afara
serviciului, care afectează încrederea în independenţa acestuia. Investigaţiile preliminare privind
cercetarea abaterii disciplinare sunt făcute de superiorul judecătorului, care poate aplica şi
sancţiunea mustrării. Cele mai grave, cum sunt destituirea sau retragerea dreptului la pensie, pot
fi aplicate de instanţa competentă în materie disciplinară (Curtea Disciplinară Federală sau
instanţele disciplinare ale landurilor).

Cum poate fi îmbunătățită imaginii justiției?

Este de netăgăduit că imaginea justiției din România nu este în momentul de față una
foarte bună. Cauzele unei scăderi a încrederii populației în justiție sunt multiple și va fi foarte
greu să le analizăm obiectiv. Cei din sistemul judiciar vor încerca să identifice cauzele externe
pentru această situație (calitatea legilor, lipsa resurselor materiale și umane, etc.), iar cei din
afara sistemului judiciar se vor limita la a acuza persoanele care își desfășoară activitatea în acet
sistem, în special pe judecători și pe procurori. Mai rar au fost aduse acuzații avocaților pentru
această situație, probabil pentru faptul că se consideră că nu aceștia iau hotărâri obligatorii, ci
judecătorii și procurorii. Având în vedere specificul activității judiciare, care implică de multe
ori patimi și încrâncenări, orgolii și slăbiciuni, iar în final nemulțumiri pentru cel puțin una
dintre părți, imaginea justiției nici nu poate fi foarte bună, comparativ cu cea a altor instituții a
căror activitate are un alt specific.
În nenumărate rânduri s-a încercat identificarea unor posibile cauze ce țin de sistemul
judiciar și luarea unor măsuri pentru a crește încrederea populației în justiție.
Desigur că prima măsură ce poate fi luată pentru înbunătățirea prestigiului justiției este
instituirea unor norme de etică pentru magistrați și a unor mecanisme eficiente de însușire a lor
și de verificare a respectării acestora. Am menționat doar magistrații, pentru că în principal ei
sunt considerați reprezentanți ai justiției, deși avocații și ceilalți profesioniști ai dreptului nu pot
fi excluși de la acest demers. Instituirea unor norme etice pentru avocați și pentru ceilalți
profesioniști ai dreptului sunt de asemenea importante pentru îmbunătățirea imaginii justiției,
pentru că publicul larg îi asociază în mod corect și pe aceștia cu sistemul judiciar. Toți
profesioniștii dreptului pot promova prin conduita lor imaginea justiției, contribuind prin aceasta
la însușirea valorilor ei de către ceilalți membri ai societății.
O altă măsură necesară pentru îmbunătățirea imaginii justiției este și comunicarea în
mediul judiciar, mai ales din partea celor care sunt percepuți ca fiind reprezentanți ai justiției,
respectiv din partea magistraților. S-a susținut că dacă izvorul problemei îl constituie contactul
cu justiția înseamnă că avem de-a face cu o problemă de comunicare și soluția ar fi să

22
îmbunătățim comunicarea64. Autorii nu se referă doar la comunicarea magistraților cu publicul,
ci și la comunicarea lor cu celelalte categorii profesionale. Astfel, în ce privește comunicarea
dintre judecători și avocați, concluzia la care au ajuns autorii este aceea că „o comunicare
interprofesională nu diferă prea mult de comunicarea interpersonală, fiind necesară o mai bună
înțelegere a celuilalt și, în special, o mai bună înțelegere a modului în care suntem receptați de
cealaltă categorie profesională”65.
Credem că aceasta este cheia succesului pentru comunicarea tuturor celor care iau parte
la un act de justiție, respectiv avocați, părți, procurori, judecători, pornind bineînțeles de la
aceștia din urmă. Dacă și avocații ar face eforturi pentru a se pune în locul judecătorului sau
procurorului, dacă și procurorii ar face acest efort pentru a se pune în locul avocaților, în sfârșit,
dacă toți participanții ar afce acest efort, pentru a se pune în locul celor pe care îi consideră ostili
sau adversari, în mod cert admosfera în sălile de judecată, starea psihică a tuturor și chiar
imaginea justiției ar fi alta decât cea de acum.
Un alt instrument util pentru creșterea încrederii publicului în actul de justiție a fost
instituirea unui sistem aleatoriu de distribuire a cauzelor de judecată, potrivit Principiului 1,
pct. 2 lit. e) din Recomandarea R (94)12 a Comitetului Miniștrilor 66. Judecătorul odată însărcinat
cu judecarea unei cauze neputânduse desărcina de soluţionarea ei cu excepţia cazurilor
prevăzute expres de lege, această desărcinare putând fi realizată doar de către o autoritate care se
bucură de aceeaşi independenţă pe plan judiciar ca şi judecătorii67. Astfel, componența unui
complet de judecată poate fi schimbată doar de către colegiul de conducere al instanței, pentru
motive temeinic justificate, cum ar fi degrevarea unui anumit judecător de o ședință de judecată,
caz în care cauzele repartizate inițial acestuia trebuie preluate de un alt judecaător.
Îmbunătățirea imaginii justiției nu este însă o obligație doar a magistraților, ci întreaga
societate și statul au obligația de a contribui la acest lucru, în scopul menținerii încrederii
populației în justiție. De aceea în documentele internaționale referitoare la justiție se prevede că
statele au obligaţia de a promova şi menţine încrederea publicului în sistemul judiciar şi
consolidarea puterii judecătoreşti ca garant a respectării drepturilor fundamentale ale omului 68.
De pildă, ceilalți reprezentanți ai statului (aparținând puterii executive sau puterii legislative) ar
trebui să promoveze încrederea în justiție în primul rând prin respectarea hotărârilor
judecătorești și prin rezervă în criticarea în public a acestor hotărâri definitive.
Nu în ultimul rând, prestigiul justiției trebuie asigurat și prin instituirea unor reguli clare
privind dezbaterea în presă a deciziilor organelor judiciare și a protejării reputației
reprezentanților acestora. În acest caz vin în conflict două interese importante, cum sunt
interesul informării corecte a publicului și interesul protejării prestigiului autorității
judecătorești. Care ar trebui să aibă prioritate? În cauza Barfod c. Danemarcei 69 Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a stabilit un nivel mai scăzut de protecție a presei atunci când
afirmațiile publice făcute ating „protejarea reputației altuia și indirect însăși apărarea autorității
64
A.A. Chiș, F.I. Moțu, Comunicarea profesională în justiție. Aparența de imparțialitate în contextul comunicării
dintre judecători și avocați, în Etică și cultură profesională, de de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa
Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 167.
65
Idem, p. 168.
66
Publicată pe site-ul www.coe.int/legalprof
67
M.M. Pivniceru, C. Luca, op.cit., p. 58.
68
A se vedea M.M. Pivniceru, C. Luca, op.cit., p. 48.
23
puterii judecătorești”. În această cauză Curtea a analizat criticile aduse în presă hotărârii
judecătoreşti care confirma legalitatea unei decizii luate de o colectivitate locală, întemeiate pe
faptul că doi dintre cei trei magistraţi nu erau judecători profesionişti, ci erau angajaţi de către
colectivitatea locală, organ care apărea în cauză în calitate de pârât. Concluzia la care s-a ajuns
în această cauză a fost aceea că primează apărarea autorității judecătorești. Desigur că această
concluzie a fost valabilă pentru speța analizată de curte, nefiind aplicabilă în toate cauzele în
care vin în conflict cele două interese menționate anterior, dar ea constituie un reper care ar
trebui avut în vedere într-o astfel de situație.

Cum se poate ajunge la o justiţie performantă?

Întrebat ce crede că ar trebui făcut pentru o justiţie performantă, profesorul Valerius Ciucă
a răspuns că nu ştie ce înseamnă o justiţie performantă, arătând că apreciază actul de justitie „in
naturaletea lui, in adecvarea dintre ratiunea comuna, populara, in sensul sociologic consacrat de
sistemele naturale, precum in common law, si ratiunea judecatorului”70.
Totuşi, sunt trasate câteva coordonate ale unei bune justiţii, care constau în lipsa unor
deosebiri frapante intre solutiile din fond, apel si casatie, în observarea cu scrupulozitate a
aspectelor stiintifice ale dreptului, rămânând ca diferenţele dintre soluţii să existe doar planul
temeiniciei solutiilor, acolo unde intelepciunea (uneori si puterea), curajul, cultura si profunzimea
judecatorului fac diferenta, şi adăugând la toate acestea celeritatea (nu ca scop in sine)71.
Pentru aceasta recrutarile sunt cele mai importante dar şi resursele financiare sunt
determinante, fiind necesară identificarea unor mijloace alternative de soluţionare a diferendelor,
urmând ca pe rolul judecătorilor să ajungă doar cauzele cele mai complexe72.

CITATE RELEVANTE73
Despre fericire.
Faptele trebuie să aducă fericirea. Dar unde nu e dreptate, nu e nici fericire. Fă deci ceea ce
e drept.
Rareori omului i se dă deodată şi fericire şi bun simţ. Titus Livius (59 Î.Hr.-17 d.Hr.)
Fericirea nu constă în orice fel de plăcere, ci doar în cele cinstite şi nobile. Thomas More
(1477/ 1478-1535)

69
Hotărârea din 22 februarie 1989, disponibilă în limbile engleză şi franceză pe portalul ECHR -
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-en , apud. S. Luca, D.M. Bulancea, în Deontologia
profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca (coordonatori), Ed. Hamangiu, București,
2008, p. 80.
70
Valerius M. Ciuca in dialog cu Andrei Savescu. Despre judecatori, invatamantul juridic si Justitie, interviu
publicat pe site-ul www.juridice.ro ladata de 1.07.2011.

71
Idem.
72
Idem.
73
Extrase din lucrarea Enciclopedia înţelepciunii, apărută la Editura ROOSSA.
24
Principiul moralei este fericirea, însă nu o astfel de fericire care se bazează pe una şi aceeaşi
persoană, ci fericirea care se distribuie între diferiţi indivizi. Ludwig Andreas Feuerbach
Inima răufăcătorului e neclintită la fericire şi moale în nenorocire; inima celui drept e
moale la fericire şi neclintită în nenorocire.
Despre morală.
Cei răi sunt peste tot în majoritate. Bias din Priene (642-577 Î.Hr.)
E în firea virtuţii, nu şi a viciului, să fugă de nedreptate. Cleobulos din Lindos (538-470
î.Hr.)
Oamenii nobili trăiesc în înţelegere cu ceilalţi oameni, dar nu se conduc după ei, oamenii
fără valoare se conduc după ceilalţi, dar nu trăiesc în înţelegere cu ei. Confucius (551-479
î.Hr.)
Dacă omul nu este înzestrat cu omenie, ce să mai vorbim de etică şi de muzică? Confucius
(551-479 î.Hr.)
Să mori de foame e o întâmplare neînsemnată, dar să-ţi pierzi morala e o nenorocire.
Confucius (551-479 Î.Hr.)
Omul sporeşte Calea, nu Calea îl sporeşte pe Om.
Nu te strădui să dobândeşti cunoaşterea supremă: din toate ştiinţele. Probabil că ştiinţa
moralei e cea mai necesară, dar ea nu se învaţă. Pitagora (576-496 î.Hr.)
Opinia adevărată ne conduce la acţiuni corecte nu mai puţin decât raţiunea. Platon (428-
347 Î.Hr.)
Ignoranţa totală nu e cel mai mare rău: acumularea de cunoştinţe prost asimilate e şi mai
rea. Platon (428-347 î.Hr.)
Toţi oamenii sunt înclinaţi să săvârşească lucruri nepermise atât în viaţa privată, cât şi în
cea publică, şi nicio lege nu-i poate împiedica. Statele au verificat toate modalităţile de
pedepsire, înăsprindu-le mereu. (…) Cu timpul, toate pedepsele au fost înlocuite de
pedeapsa cu moartea. (…) Dar nici această măsură nu a reuşit să reducă numărul
fărădelegilor. Astfel, răufăcătorul nu se teme de nicio pedeapsă. Răufăcătorul nu se teme de
nicio pedeapsă. Tucidide (cea 460-400 î.Hr.)
Orice virtute este mijlocul dintre două extreme opuse. Aristotel (384-322 Î.Hr.)
Tot ce este omul în virtualitate, faptele lui arată în realitate. Aristotel (384-322 Î.Hr.)
Nu poţi trăi plăcut netrăind raţional, etic şi drept, şi, invers, nu poţi trăi raţional, etic şi
drept, netrăind plăcut. Epicur (341-270 î.Hr.)
Om drept nu e acela care nu săvârşeşte nedreptăţi, ci acela care, având posibilitatea să fie
nedrept, nu doreşte să fie astfel. Menandru (cea 343-291 Î.Hr.)

25
Noi nu avem puterea să suportăm nici propriile noastre vicii şi nici leacul împotriva lor.
Titus Livius (59 î.Hr.-17 d.Hr.)
Preocupările îşi pun amprenta pe caracter. Ovidiu (Publius Ovidius Naso) (43 Î.Hr.-18
d.Hr.)
Unde au fost vicii sunt acum obiceiuri. Seneca cel Tânăr (Lucius Annaeus Seneca) (cea anul
4 î.Hr.-65 d.Hr.)
Experienţa este cel mai bun educator. Vergiliu (Publius Vereiulius Maro) (70-19 Î.Hr.)
Uneori, obiceiul prost se capătă şi se consolidează împreună cu cel bun. Roger Bacon (cca.
1214-1294)
Dacă nu te întristează suferinţele celorlalţi, nu te poţi numi om. Saadi (Abu Muslih bin
Abdallah Shirazi) (1207-1291)
Cine are multe vicii, acela are mulţi stăpâni. Francesco Petrarca (1304-1374)
Omul nu se războieşte cu omul, ci cu sine însuşi, iar inamicul se năpusteşte mereu asupra
noastră tocmai din lăuntrul propriei noastre firi. Erasmus Din Rotterdam (1469-1536)
Nebunia creează statul, susţine puterea, religia, cârmuirea şi justiţia. Ce altceva să fie
întreaga viaţă a omului dacă nu un joc al nebuniei? Erasmus Din Rotterdam (1469-1536)
Natura omenească e în aşa fel alcătuită încât nimeni nu e ferit de vicii grele. Erasmus Din
Rotterdam (1469-1536)
Nepăsarea e izvorul tuturor nenorocirilor. Jami (Nur ad-Din Abd ar-Ahman Jami) (1414-
1492)
Omul nu se înnobilează şi nici nu se înalţă prin rang, ci rangul, mulţumită omului, devine
nobil şi înalt. Jami (Nur ad-Din Abd ar-Ahman Jami) (1414-1492)
Orgoliul şi setea de faimă deşartă şi de putere, iată şarpele otrăvit care, odată ce a pătruns
în inimile demnitarilor, îşi face acolo casă până când distruge totul, prin izolare şi
învrăjbire; fiindcă fiecare tinde să fie, mai întâi, al doilea după primul, pe urmă egalul celui
dintâi şi, în cele din urmă, cel mai important şi mai presus ca primul. Thomas More (1477/
1478-1535)
Sub numele de morală noi înţelegem nu numai buna-cuviinţă exterioară, dar şi întregul
fundament lăuntric al pornirilor. Comenius (Jan Amos Komensky) (1592-1670)
Mintea luminează calea voinţei, iar voinţa comandă faptelor. Comenius (Jan Amos
Komensky) (1592-1670)
Există rău în bine, există bine-n rău. William Shakespeare (1564-1616)
Elanul se naşte din suflet,
Fapta, din pieptul curajos,
Curajul, din forţa lăuntrică,
26
Mândria, din gândurile de taină,
Fermitatea, din dorinţa arzătoare,
Entuziasmul, din speranţă,
Dârzenia, din puterea spiritului,
Înverşunarea, din iritare,
Firea sociabilă, din cumpătare,
Neînfricarea, din îngâmfare,
Blândeţea, din firea nobilă,
Îndrăgostirea, din farmecul obiectului,
Bunăvoinţa, din cordialitate,
Disperarea, din uitarea de sine,
Firea prietenoasă, din dragoste,
Iar ameninţarea, din gelozia inimii.
Lope De Vega (Felix Lope de Vega Y Carpio) (1562-1635)

Naţiunea este ca o lentilă cu care aprinzi focul şi care, deşi se înfierbântă, rămâne tot rece.
Rene Descartes (1596-1650)
Încerc să însufleţesc morala cu ajutorul ingeniozităţii şi să temperez ingeniozitatea cu
ajutorul moralei. Joseph Addison (1672-1719)
Dacă plăcerea pentru săvârşirea binelui nu reperezintă ea însăşi o înclinaţie bună şi
veritabilă, atunci nu ştiu dacă este în general u posibilă bunătatea sau virtutea. Anthony
Ashley-Cooper, conte de Shaftesbury (1671-1713)
Acela care a trăit în cinste toată viata,
Cu greu poate îndura ruşinea.
Pierre Corneille (1606-1684)

Omul are mai multe defecte de caracter decât de gândire. Francois de La Rochefoucauld
(1613-1680)
Mintea şi inima omului, ca şi vorbirea lui, păstrează amprenta ţării în are acesta s-a născut.
Francois de La Rochefoucauld
Trufia este mai degrabă semnul micimii decât al măreţiei. Jonathan Swift (1667-1745)
Orice reformă, în afară de cea morală, este inutilă. Thomas Carlyle (1795-1881)
Autoperfecţionarea prin intermediul influenţei libere a celorlalţi asupra noastră şi
perfecţionarea altora prin intermediul influenţei noastre asupra lor în calitate de fiinte
libere – iată care e menirea noastră în societate. Johann Gottlieb Fichte (1762-1814)
În ochii oamenilor care gândesc, omul cinstit, dar fără rang înalt, este o persoană
respectabilă: virtutea poate înlocui orice, dar nimic nu poate înlocui virtutea. Denis
Ivanovici Fonvizin (1745-1792)

27
Ştiinţa aflată în mâinile omului viciat este o armă cumplită pentru săvârşirea răului.
Educaţia înalţă doar sufletul virtuos. Denis Ivanovici Fonvizin (1745-1792)
Omul se cunoaşte doar în măsura în care cunoaşte lumea. Johann Wolfgang Von Goethe
(1749-1832)
Înţelepciunea presupune ca beneficiul propriu să nu fie văzut drept ţel al conduitei morale,
deşi poate fi o consecinţă a acesteia. Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)
Morala e raţiunea voinţei. Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)
Ce este datoria? Deocamdată nu avem un alt răspuns, decât următorul: faptul de a realiza
ceva corect şi de a avea grijă de binele propriu şi de al celorlalţi. Georg Wilhelm Friedrich
Hegel (1770-1831)
Pentru ca fapta mea să aibă o valoare morală, încrederea mea trebuie să fie legată de ea. Nu
este morală fapta realizată din frica de a fi pedepsit au din dorinţa de a crea o impresie
bună despre sine. Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)
Morala este raţiunea inimii. Heinrich Heine (1797-1856)
Justeţea opiniilor şi a faptelor noastre este întotdeauna o coincidenţă reuşită a intereselor
noastre cu interesele societăţii. Claude Adrien Helvetius (1715-1771)
Ce este morala? Ştiinţa despre înţelegerile stabilite de oameni pentru a trăi în comun într-
un mod cât se poate de fericit. Scopul real al acestei ştiinţe e fericirea unui număr cât mai
mare de oameni. Claude Adrien Helvetius (1715-1771)
Afirmând că idealurile morale sunt înnăscute sau reprezintă rezultatul instinctului este la
fel cu a afirma că omul poate citi fără a cunoaşte literele. Paul Henri Thiry D’ Holbach
(1723-1789)
Morala a apărut odată cu viciul. Alexander Von Humboldt (1769-1859)
Lanţurile obiceiului sunt în genere prea slabe pentru a fi simţite, până în momentul în care
devin prea puternice pentru a mai fi rupte. Samuel Johnson (1709-1784)
Etica este filozofia convingerii. Immanuel Kant (1724-1804)
Bunăstarea statului şi dezvoltarea acestuia se bazează pe moravuri bune, dar moravurile
bune depind în mare măsură de educaţie. Nikolai Ivanovici Novikov (1744-1818)
Adevărata morală este nemijlocit poetică, iar poezia, la rândul său, este mijlocit morală.
Jean Paul (Johann Paul Friedrich Richter) (1763-1825)
Numesc virtute obiceiul de a acţiona într-un mod folositor pentru întreaga societate.
Aleksandr Nikolaevici Radişcev (1749-1802)
Toată moralitatea omului stă în intenţiile lui. Jean-Jacques Rousseau (1712-1778)

28
Voinţa este o trăsătură distinctă a neamului omenesc, iar raţiunea este norma prin care se
stăpâneşte voinţa. Johann Christoph Friedrich Von Schiller (1759-1805)
Orice imoralitate provine dintr-un conflict dintre bun şi plăcut, dintre patimi şi raţiune – şi
are drept sursă puterea impulsurilor senzoriale şi slăbiciunea voinţei morale. Johann
Christoph Friedrich Von Schiller (1759-1805)
Morala adevărată se învaţă numai la şcoala nenorocirilor; fericirea permanentă poate
deveni uşor un abis fatal pentru virtute. Johann Christoph Friedrich Von Schiller (1759-
1805)
O raţiune luminată înnobilează sentimentele morale; capul trebuie să seducă inima. Johann
Christoph Friedrich Von Schiller (1759-1805)
Cu cât moralitatea noastră este mai întâmplătoare, cu atât mai necesar este să ne îngrijim
de lege. Johann Christoph Friedrich Von Schiller (1759-1805)
Majoritatea oamenilor, în loc să aspire către bine, sunt însetaţi de fericire, strălucire şi
stabilitate, fiind asemenea unor actori proşti care vor să joace întotdeauna roluri mari,
strălucite şi nobile, nedându-şi seama că mai important este nu ce şi cât de mult joci, ci cum
joci. Arthur Schopenhauer (1788-1860)
Chestiunea realităţii moralităţii se reduce la faptul dacă există într-adevăr un principiu
fundamentat, opus principiului de egoism. Deoarece egoismul solicită bunăstare doar
pentru un singur individ, principiul contrar ar trebui să extindă această cerinţă la toţi
ceilalţi. Arthur Schopenhauer 1788-1860)
Este uşor de predicat morala, dar este dificil de justificat. Arthur Schonenhauer
Compasiunea este temeiul întregii morale. Arthur Schopenhauer
Simţul datoriei este respectul nostru faţă de normele morale comune. Adam Smith (1723-
1790)
Orice se poate dobândi în singurătate – afară de caracter. Henri-Marie Beyle Stendhal
(1783-1842)
Sunt oameni care vorbesc despre morală cum vorbesc unii arhitecţi despre case: pe primul
plan pun comoditatea. Luc de Clapiers Vauvenargues
Ceea ce rămâne în noi de la natură este mai neîmblânzit şi mai puternic decât ceea ce
acumulăm prin studii, experienţe şi reflecţii, fiindcă orice artă destinde chiar şi atunci când
corectează şi desăvârşeşte. Luc de Clapiers Vauvenargues
Virtuţile pot fi şi dăunătoare, dacă nu sunt luminate de raţiune. Honore de Balzaiac (1799-
1850)
Fără un sentiment profund moral, omul nu poate avea parte nici de iubire, nici de
onestitate – nimic din ceea ce îl face pe om adevărat. Vissarion Grigorievici Belinski (1811-
1848)
29
Adevărata moralitate creşte din inimă, ajutată de razele luminoase a raţiunii. Măsura ei nu
o dau cuvintele, ci activităţile practice. Vissarion Grigorievici Belinski
În ştiinţele morale există răspunsuri teoretice pentru aproape toate probleme importante
din viaţă, dar, în mai multe cazuri, oamenii nu dispun de mijloace pentru punerea în
practică a acelor lucruri pe care le indică teoria. Nikolai Gavrilovici Cernîşevski (1828-
1889)
Oamenii virtuoşi îşi extrag puterea chiar şi din slăbiciuni şi defecte. Ralph Waldo Emerson
(1803-1882)
Moralitatea este îndreptarea voinţei spre obiective comune, universale. Este imoral acela
are acţionează din interes propriu. Este moral acela al cărui scop poate deveni scop al
tuturor fiinţelor raţionale. Ralph Waldo Emerson
Abstractizarea e moartea eticii, deoarece etica e o atitudine vie faţă de viaţă. Albert
Schweitzer (1875-1965)
A fi etic este ceva mai mult decât a fi altruist! Albert Schweitzer (1875-1965)
Cunoaşterea fără o temelie morală nu înseamnă nimic. Lev Nikolaevici Tolstoi (1828-1910)

II. VALORI FUNDAMENTALE ALE ETICII PROFESIILOR

JURIDICE.

Ce este moral și ce este imoral?

Lucrurile nu sunt atât de simple în ce privește calea morală, pentru că noi înșine nu știm
de multe ori ce este etic sau moral în diferite acte ale noastre și ce nu este.
În lucrarea sa Etica nicomahică74, printre primele lucrări și poate cea mai importantă din
domeniul eticii, Aristotel (384 – 322 î. Hr.) spunea că scopul oricărei acțiuni omenești este
obținerea binelui, identificată de el cu fericirea. Așadar, un act etic sau moral este unul care
conduce la realizarea binelui. Credem că o altă definiție mai bună pentru ceea ce este moral cu
greu ar putea fi acceptată.
Trebuie subliniat însă aici că nu este vorba doar de un bine personal, care este alterat de
multe ori de natura egoistă a omului, ci de înfăptuirea binelui pentru omenire, adică în principal
pentru ceilalți „Căci, deși acest bine este același pentru individ și pentru comunitate, totuși lucru
mai mare și mai perfect trebuie să fie a întemeia și păstra binele comunității. Firește că cineva
poate fi mulțumit chiar când îl poate ajuta pe un singur om să dobândească adevărata bunăstare,
dar mai frumos și mai divin este totuși, când poate înfăptui aceasta pentru un popor sau pentru
un Stat. Spre această țintă se îndreaptă disciplina de față, ea fiind o parte a doctrinei politice”75.
Pentru Aristotel etica este o disciplină ce aparține în primul rând științei politice, cea care
se ocupă de treburile publice, de treburile „cetății” (gr. polis – cetate). Acest lucru este cu atât
mai mult valabil în ceea ce privește etica profesiilor juridice, având în vedere că justiția
reprezintă un serviciu public, aflat în slujba binelui cetății. Așadar el credea că binele trebuie
74
Aristotel, Etica nicomahică (Traducere din limba elină de Traian Brăileanu), Editura Antet.
75
Idem, p. 19.
30
văzut nu în mod individual, egoist, ca referindu-se doar la binele personal, ci prin raportare la
ceilalți, adică se referă la binele comun. Doar prin obținerea binelui comun se poate obține și
binele personal al fiecăruia în parte.
Tot de acest bine comun (iar nu personal) este legată și valoarea supremă a juriștilor,
respectiv dreptatea, despre care s-a spus că «este o „datorie” pentru a satisface „drepturile” nu
doar personale, ci (mai ales) ale semenilor, pentru a le respecta și, în cazul încălcării acestora,
pentru o cuvenită corectare»76.
În alte opinii morala nu se limitează doar la valoarea binelui, ci ea operează cu categorii
sau valori precum binele, demnitatea umană, datoria morală, altruismul şi alteritatea, empatia,
generozitatea, responsabilitatea, onestitatea, loialitatea, devoţiunea etc. toate, odată realizate,
contribuind la progresul moral al unei comunităţi umane 77. În realitate, toate aceste valori sunt
cuprinse în ceea ce îndeobște este definit ca fiind binele.
Cu toată noblețea acestor idei, se pare că în prezent „binele” nu mai este văzut de
majoritatea persoanelor în același mod, ci (aproape) exclusiv prin raportare la individ. Au fost și
gânditori care l-au văzut ca fiind identificat cu egoismul. Herbert Spencer (1820 – 1903), în
morala lui evoluționistă, construiește un sistem în care arată că societatea va evolua până acolo
încât cel ce va lucra pentru interesele sale, eo ipso, va lucra pentru cele ale societății și invers.
De aceea el considera că egoismul este la baza tuturor faptelor omenești, iar îndestularea
necesităților personale este supremul bine78.
Binele nu mai este în prezent raportat preponderent la colectivitate sau la alții (în mod
altruist), ci este raportat în principal la sine. S-a spus că «...formele, de acum învechite, de
autoritate, bazate pe valori colectiviste (patriotismul, de exemplu) sunt în declin. Valori
individualiste, precum fericirea, viața bună, tind să le ia locul. Aceste probleme ale guvernării în
„era globalizării” se prezintă ca probleme practice, spre deosebire de vechiul tip de acțiune
politică, ce transferă problemele la nivelul întemeierii filosofice, ca probleme de legitimare» 79.
Omul nu mai vrea să fie guvernat de alții, nu vrea ca alții să-i impună valorile lor, ci vrea să se
autoguverneze singur, fiind mai preocupat de propria fericire concretă, decât de ideea abstractă
de bine public. De aici și tendința fiecărei categorii profesionale de a se autoguverna, de a-și
trasa propriile reguli (inclusiv etice) de funcționare. De la această tendință nu fac excepție nici
persoanele care exercită profesii juridice, fie că este vorba de magistrați, fie că este vorba de
avocați, consilieri juridici, notari, etc..
E normal ca omul să fie mai mult preocupat de propriul bine, concret, decât de binele
comun? Nu este această viziune individualistă una în esență egoistă?
„Eul este detestabil”, afirmă Pascal (1623 – 1662) în reflecția nr. 455, adică e nedrept
fiindcă raportează totul la sine și tiranic pentru că vrea să le impună celorlalți voința sa;
„Deposedat de sine, omul social este, la drept vorbind, înghițit de pasiunile ce nasc judecăți ale
tuturor despre fiecare (invidie, gelozie, ambiție, glorie etc.). Aceste pasiuni ce folosesc rațiunea
ca instrument transformă iubirea legitimă pe care orice individ și-o poartă sieși într-un egoism
calculat ce distruge sentimentul, anulează vocea naturii și amenință conservarea speciei umane.

76
C. Cozma, L. Măgurianu, op.cit., p. 13.
77
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 30.
78
N. Mladin, Poruncă și libertate. Prelegeri de morală ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 106.
79
I. Copoeru, N. Szabo, Societatea românească post-totalitară: resemnificarea autonomiei individuale și a
practicilor morale în profesii, p. 17.
31
 Hotărât de acum să țină seama de sine mai mult decât oricare altul, fiecare se folosește de
aproapele său, îi dăunează fără să regrete și devine rău fără scrupule, folosindu-se de forța
argumentației în sprijinul motivațiilor lipsite de moralitate. Nimeni nu se dă înapoi în a profita
de propria nedreptate, convins că rațiunea îi oferă mijloace sofisticate de a-și justifica
atitudinea”80.
O viziune individualistă asupra binelui nu credem că va putea să mențină binele în cadrul
unei profesii juridice, nici măcar dacă s-ar ajunge la instituirea unor norme obligații foarte
detaliate și stricte care să guverneze etica acestor profesii. Niciun cod nu va putea să
reglementeze toate problemele ce vor apărea în cadrul profesiei, ci doar însușirea unor principii
generale și valori ce au în vedere binele comun. Promovarea agresivă a individualismului, a
intereselor individului în detrimentul intereselor societății, a făcut necesară adoptarea codurilor
etice în diferite domenii de activitate, pentru a putea asigura supraviețuirea societății într-o mare
de interese egoiste. „Aceasta, în condiţiile în care societatea modernă tinde a se baza pe un cult al
spiritului individual şi al intereselor, pe o secularizare a moralei de către ştiinţă, transcendenţa
cedând locul imanenţei. Se riscă, astfel, o pierdere a sensului natural al dreptului, cu tendinţa de
superioritate a binelui individual faţă de cel social, mergând până la o diluare a unor drepturi ale
omului, astfel că două lucruri afectează viaţa socială; absenţa libertăţii şi egalităţii şi egalitatea şi
libertatea ce nu se opreşte la libertatea celuilalt (Montesquieu, Rawls).”81
Dar de ce nu poate omul să fie fericit și singur? De ce ar trebui el să aibă în vedere
binele comun? De ce să țină cont de ceilalți și să nu se preocupe doar de binele său? Răspunsul
la aceste întrebări este esențial pentru a pătrunde esența eticii. Dacă putem găsi răspunsul
convingător la aceste întrebări, putem să ne convingem că are un sens să ne comportăm moral
sau etic. Altfel, și-ar pierde mult din substanță discuția despre etică în general și despre etica
profesiilor juridice în special. Aceasta s-ar limita doar la niște reguli destinate să facă posibilă
conviețuirea pașnică a persoanelor care sunt obligate să desfășoare o activitate împreună. Or, noi
credem că etica este mai mult de atât.
În psihologie s-a susținut82că sunt trei mari cauze care alimentează socializarea umană.
Prima cauză, are de-a face cu nevoile afective, căutarea de ocrotire și favorizarea supraviețuirii;
cooperarea socială, activitățile profesionale și relațiile interpersonale revigorează mecanismele
psihologice de recompensă: plăcere, siguranță, ocrotire, schimb. A doua mare cauză a
socializării umane se datorează matricelor de ferestre din centrul conștient al memoriei și din
periferia inconștientă care fundamentează arhitectura, reprezentarea și, în consecință, importanța
oamenilor; nu stabilim relații cu oamenii doar pentru că ei există și sunt concreți, ci și pentru că
sunt reprezentați și au o anume semnificație în memoria noastră. A treia mare categorie de cauze
ale socializării se referă la singurătatea socială paradoxală a conștiinței virtuale, din cauza căreia
suntem aproape de oameni din punct de vedere fizic, dar infinit de departe de ei; de aceea părinți
și copii, profesori și elevi, cupluri, prietenii stabilesc adesea relații nu doar pentru a satisface
necesitățile afective, de cooperare socială, de supraviețuire sau pentru că au reprezentarea lor
arhivată în memorie, ci și pentru a sfărâma barierele și a depăși distanța dramatică impusă de
conștiința virtuală.

80
Christine Le Bihan, op.cit., p. 8 și 12.
81
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 71.
82
A. Cury, Fascinanta construcție a Eu-lui, Cum să dezvoltăm o mite sănătoasă într-osocietate stresantă, Ed. For You,
București, 2013, p. 111-114.
32
 Alte teorii au încercat să justifice altruismul prin considerente de natură socială,
văzându-l ca fiind izvorât din necesitatea supraviețuirii indivizilor (adică și-ar avea sursa tot în
egoism). De pildă, Schopenhauer exemplifica începutul altruismului prin nevoia instinctivă a
oamenilor primitivi de a se încălzi, dar numai atât cât să nu se înțepe reciproc83.
S-a mai spus că individul nu e ca o monadă înschisă în sine, ci ca una care e în
permanentă relație cu alții, cu societatea; așadar, societatea și individul sunt realități convergente
care se condiționează una pe alta: deci nici individualism anarhic, dar nici colectivism tiranic, ci
concepție intermediară ce echilibrează raportul dintre cei doi factori 84. Orice tendință de
prevalare a factorului individual asupra societății, conduce la anarhie, precum orice tendință de
prevalare a factorului colectiv (a societății) asupra individului, conduce la dictatură, la tiranie.
Așadar, se poate discuta și de o morală a societății, nu doar de una a individului, pentru
că și societatea trebuie să aibă un comportament moral față de individ, nu doar acesta din urmă.
De aici decurge legitimitatea individului de a pretinde de la societate, de la ceilalți, un
comportament moral față de el. De asemenea, de aici decurge și obligativitatea legiuitorului de a
elabora legi pozitive care să respecte legile morale față de fiecare individ.
Așadar, atât din punct de vedere psihologic, cât și social omul are nevoie de ceilalți,
pentru că el nu poate trăi singur. Întrucât fiecare are nevoie de ceilalți, nu se poate conviețui
decât prin altruism. Altruismul reprezintă, așadar, normalitatea, iar egoismul este anormalitatea.
Or, altruismul nu poate fi cultivat decât prin adoptarea unui comportament etic sau moral de
către fiecare dintre membri societății.
Se ridică acum întrebarea ce „câștigă” individul dacă are un comportament altruist sau
moral? Se pare că cei din vremea lui Aristotel puteau găsi fericirea într-un mod de comportare
etic, adică într-un comportament care să-i aibă în vedere și pe ceilalți și care să urmărească
virtutea în raporturile cu ceilalți. Ei aveau capacitatea să creadă că „binele uman este activitatea
sufletului potrivită cu virtutea”85. Cum s-a spus, virtutea la vechii greci avea așadar mai mult un
caracter social exterior decât personal lăuntric; erau socotite virtuți acelea prin care individul
excela în viața publică, în datoriile față de stat și prea puțin în virtuțile personale și lăuntrice 86.
De altfel și etimologic, cuvântul virtute trimite tot la astfel de calități benefice în primul rând
pentru societate, iar nu pentru individ, cuvântul virtuos exprimând „puterea bărbătească”
(benefică pentru apărarea cetății), de la latinescul vir, care înseamnă bărbat (de aici cuvântul
vechi românesc vârtute, care înseamnă putere).
Trebuie subliniat, așadar, că în etică virtutea nu este un simplu concept abstract, ci o
calitate care poate fi întrupată în persoanele care urmăresc dobândirea ei. Nu ar fi suficient însă
ca o persoană să acționeze etic doar într-o singură acțiune, doar într-un singur context, pentru a
putea fi considerată virtuoasă. Dacă o persoană a acționat în mod etic doar într-o singură
acțiune, iar în restul activităților sale a încălcat toate normele etice, ea nu va putea fi considerată
o persoană morală. Etica se referă la un comportament permanent al persoanei, omul putând fi
condiderat virtuos dacă el a acționat etic în mod repetat, în diferite contexte în care a acționat.
Este adevărat că fiecare acțiune în parte contează, unele mai mult, altele mai puțin, dar etica nu
se reduce la analiza faptelor singulare. Dimpotrivă, doar prin repetarea comportamenului etic de

83
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 32.
84
N. Mladin, op.cit., p. 163-164.
85
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 26.
86
N. Mladin, op.cit., p. 210.
33
fiecare dată când omul este pus în fața dilemelor de această natură, el ajunge să își aproprieze un
mod de conduită etică. Aceasta e ca o deprindere, care se dobândește doar prin exercițiu
continuu și se poate pierde prin neexersare.
Astăzi e destul de greu să convingi pe cineva că binele decurge din comportamentul
virtuos, pentru că acesta este identificat îndeosebi cu a avea o multitudine de lucruri (bani,
celebritate, plăceri, etc.), iar nu cu a fi (moral, virtuos, etc.). Dar faptul că cei mai mulți oameni
identifică binele sau fericirea cu aceste lucruri, nu înseamnă că ei au și dreptate. Dimpotrivă,
viața dovedește mereu că „fericirea” astfel dobândită nu este una statornică sau de durată, fiind
de multe ori doar o iluzie.
Pentru că s-a dovedit anterior că singura opțiune logică pentru oameni este aceea de a
adopta un comportament moral, înseamnă că acesta este standardul pe care trebuie să-l atingă
fiecare individ. De aceea este adevărat ce s-a spus, că «Morala este, în fond, idealistă,
preferându-l pe „a trebui să fii” lui „a fi”, inteligibilul sensibilului, rațiunea intereselor, idealul
realului. Ea nu vrea ca oamenii să fie așa cum sunt, ci vrea o altă lume în care aceștia să fie
mai buni.»87. Dacă nu ar exista în om această dorință de perfecțiune, acest idealism, nu ar fi
existat nicio evoluție în societatea omenească, ci totul ar fi rămas poate la stadiul omului
preistoric.
Această viziune se opune celei propuse de Spinoza, în etica sa, unde susține că nu ar
trebui să judecăm oamenii după niște reguli ideale care nu există, ci să-i înțelegem așa cum sunt
și să-i iubim așa cum sunt, la fel cum ar trebui să iubim ceea ce există, nu ceea ce ar trebui să
fie. El crede că natura este nevinovată, că ea nu calculează și nu gândește, că produce fără vre-o
intenție atât ceea ce ne place, cât și ceea ce ne dăunează, că operele sale sunt produsul unei
stricte necesități și efectul puterii sale oarbe; așadar, noi greșim pentru că concepem ca pe o
imperfecțiune ceea ce nu este decât un fapt, pentru că refuzăm să înțelegem că realul nu este
altceva decât real.88 Deși se poate găsi un oarecare adevăr în această viziune, o astfel de etică nu
ar folosi la nimic, pentru că ea nu ar ajuta la realizarea binelui în societate. Etica profesiilor
juridice tocmai aceasta urmărește, realizarea binelui în societate, în cadrul exercitării profesiilor
juridice. Evident că nu ar putea fi aplicată în domeniul eticii profesiilor juridice concepția despre
etică a lui Spinoza, pentru că nu ar fi posibilă desfășurarea activităților judiciare dacă nu am
opera cu noțiunile de bine și rău.

Ce este binele și ce este răul?

Dacă cineva își pune întrebarea asta, el se află deja pe drumul cel bun, pentru că a
conștientizat că nu poate defini cu precizie aceste noțiuni. El se găsește deja într-o „neliniște
morală”, ceea ce reprezintă primul pas spre cunoașterea binelui și răului în general și în profesie
în special. Cel care crede că știe deja aceste lucruri nu are nicio neliniște și, drept urmare, nici
nu crede că are nevoie să mai caute. Considerând că a ajuns deja unde trebuie, el nici măcar nu a
pornit la drum. Or, dobândirea comportamentului moral sau etic nu se poate realiza decât printr-
o continuă exersare a binelui, fiind vorba de o cale, iar nu un punct final. Aceste lucruri sunt
valabile și în ceea ce privește cunoașterea comportamentului bun sau rău în cadrul profesiilor
juridice.
Când ești pe un drum dificil, ai nevoie de cineva să te îndrume, să te învețe pe unde să
mergi, pentru că altfel riști să te rătăcești. De un astfel de „îndrumător” au nevoie și cei care

87
Christine Le Bihan, op.cit., p. 45.
88
Idem, p. 67.
34
exercită profesiile juridice, indiferent dacă sunt la început de drum ori au parcurs deja o parte
din el, iar cel mai la îndemână îndrumător este „etica profesiilor juridice”. Chiar dacă ar
cunoaște foarte bine normele legale, cel care profesează în domeniul juridic are nevoie și de o
înțelepciune practică care să îl învețe cum trebuie să interpreteze și să aplice legea în cazurile
concrete pe care le are în față. Altfel poate să creadă că el aplică în mod corect un text de lege,
că face așadar „un bine”, fără ca el să-și dea seama măcar că interpretarea respectivă produce o
mare nedreptate și că, în realitate, „binele” pe care a crezut că îl face prin actul său s-a dovedit a
fi un mare rău. Vechii romani credeau că, de multe ori, chiar prin aplicarea riguroasă a legii se
poate realiza o mare nedreptate („summum jus, summa injuria”). Tocmai de aceea este
importantă etica, funcția acesteia fiind, după vechii greci, aceea „de a distinge binele adevărat de
binele fals”89.
Însă trebuie subliniat că etica nu este văzută ca o colecție de cazuri, ci ea „va expune
regulile generale ale vieții morale, principiile mari după care se călăuzește viața. În privința
aplicării în diferitele împrejurări ale vieții intră în acțiune puterea individuală a fiecăruia, puterea
de creație a fiecăruia, conștiința personală.”90. În occident, sub influența teologiei romano-
catolice, s-au dezvoltat culegeri de cazuistică în materie morală, în care s-au adunat cazurile
concrete de aplicare a normelor morale. S-a spus că aceasta s-a datorat faptului că Biserica
Romano-Catolică „fiind o Împărăție, are nevoie de credincioși disciplinați, care trebuie să
asculte, și de aceea trebuie să le dea soluții precise pentru toate cazurile. De aici a rezultat
cazuistica... Ortodoxia pretinde spirit creator, să se decidă din proprie inițiativă. Ea îi dă omului
libertatea și pentru aceasta el trebuie să cunoască principiile moralei.” 91. Rămâne de reflectat
care dintre cele două modele este mai eficient în materia eticii profesiilor juridice, având în
vedere și scopul oarecum diferit urmărit de aceasta, față de cel urmărit de morala teologică.
Etica profesiilor juridice urmărește crearea unui comportament bun al profesioniștilor în
domeniul juridic în activitatea de zi cu zi, în timp ce morala teologică urmărește desăvârșirea
spirituală a omului, unirea sa cu Dumnezeu.
Revenind la întrebarea „Ce este binele?”, trebuie precizat că o definiție dincolo de orice
discuții nu s-a putut da acestui concept. Oricine știe când îi este bine sau când îi este rău, poate
da exemple concrete despre ce e bine sau ce e rău, dar nu poate spune cu precizie ce este binele.
Primul mare filozof care a teoretizat problema aceasta a binelui a fost Socrate. El credea
că omul face răul doar pentru că este ignorant, pentru că nu cunoaște binele; ar fi suficient să
cunoască binele pentru a-l realiza. Din acest motiv principiul lui era „Cunoaște-te pe tine
însuți!”, tocmai pentru ca omul să cunoască în acest fel binele și să devină un om moral. Socrate
mai susține că binele nu constă în satisfacerea tuturor dorințelor ce se trezesc în firea noastră, ci

89
Idem, p. 6.
90
N. Mladin, Poruncă și libertate. Prelegeri de morală ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 35.
91
Idem, p. 36. Autorul mai arată la că că morala romano-catolică primește două caracteristici: raționalismul și
caracterul juridic, deoarece creștinismul, îmbrăcat în forma juridică, a dominat în țările latine, care au un spirit juridic
prin excelență; întrucât morala devine lege, rezultă că ea trebuie să se transforme într-un cod de legi, care să ofere
explicări la toate cele ce se pot întâmpla în viață; se mai susține că protestantismul pune accentul pe o morală
individualistă deosebită de morala juridică (în care colectivitatea are puterea) și de morala raționalistă a romano-
catolicismului; din pricina individualismului excesiv și a concepției pesimiste, protestantismul pune accent pe
activitatea cetățenească, profesională, laică a individului, de unde decurge faptul că protestanții sunt popoare
practice, cu accente religioase; autorul consideră că nu poate exista o etică ortodoxă desăvârșită, ci toate eticile
filozofice nu posedă decât fragmente de adevăr, căci Adevărul deplin nu poate exista decât în Revelația divină care
ni-l descoperă și care ne întărește spre a-l putea înțelege (p. 53-54).
35
în reglementarea și ordonarea lor în funcție de virtutea cumpătării; binele este sinonim cu
ordinea, or statornicirea ordinii în viața indivizilor și a colectivităților este posibilă numai prin
cumpătare, măsură și dreptate92.
Platon credea că tot ce există în lumea aceasta materială are un corespondent într-o altă
lume, a ideilor. În această lume a ideilor, ideea supremă o reprezintă binele, în timp ce răul este
identificat cu lumea aceasta materială.
Epicurienii identificau binele cu plăcerea și cu desfătarea simțurilor. Din cauza acestei
învățături discipolii lui erau numiți „porci” de contemporani, spunându-se despre ei că „acesta
este porc din turma lui Epicur”93.
Cinicii, dimpotrivă, credeau că la bine se poate ajunge prin renunțarea la oricare plăceri
și adoptarea unui mod de viață cât mai simplu. De exemplu Diogene trăia într-un butoi și nu
avea nimic în proprietate.
Apoi, sub influența religiei creștine, mult timp binele a fost identificat cu Dumnezeu.
Utilitariștii englezi au identificat binele cu utilul, considerând că este bine ceea ce este
util și avantajos din punct de vedere practic pentru cât mai multe persoane.
Naturaliștii credeau că idealul moralității este desăvârșirea individului, dar nu din punct
de vedere spiritual, ci din punct de vedere fizic, biologic, înlăturând exemplarele slabe din
specia sa. Omul trebuie să-și descătușeze toate energiile creatoare și să devină un supra-om
(Nietzsche).
Culturaliștii identifică binele cu progresul cultural al omenirii. Ei pun mai presus de
individ un spirit al lumii, care împinge omenirea către un progres cultural. Hegel credea că acest
spirit al lumii este întrupat în „stat”, căruia i se acordă o importanță mai mare decât individului.
Spiritualiștii identifică idealul moral cu perfecționarea din punct de vedere spiritual a
individului, negând importanța biologicului.
Foartea interesant în discuția despre definirea conceptului de „bine” este că etimologic,
la origine, termenul de bun avea în limba greacă sensul de sentiment de curaj, bărbăție, iar cel de
rău sensul de sentiment de frică94. Această etimologie ne poate duce cu gândul și la faptul că
pentru a face binele e nevoie de curaj, în timp ce răul se face din frică. E posibil ca o cheie a
definirii binelui și răului să o găsim în aceste semnificații, fapt care ar lega comportamentul
moral sau imoral de sentimentele de curaj și respectiv frică. Adică binele să fie legat de o
acțiune care necesită curaj, în timp de răul de o lipsa a unei acțiuni, provenită din frică.
Având în vedere toate aceste aspecte legate de definirea binelui, considerăm că răul
poate fi definit ca fiind absența binelui, adică în materie de etică răul înseamnă, pe scurt, „a nu
face binele pe care poți să-l faci”95.

Se pot comite acte imorale prin pasivitate?

În dreptul penal este acceptat punctul de vedere că se pot comite anumite infracțiuni prin
omisiune, atunci când autorul avea obligația de a ieși din pasivitate și nu a făcut-o. Același lucru
se poate susține și în domeniul actelor morale sau imorale. Sunt anumite cazuri în care o

92
I. Bunea, Fenomenologia conștiinței morale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 8-9.
93
Idem, p. 73.
94
Idem, p. 95.
95
C. Cozma, L. Măgurianu, op.cit., p. 12.
36
persoană trebuie să iasă din pasivitate, pentru a comite un act etic, iar însăși rămânerea ei în
pasivitate reprezintă un act ce contravine eticii.
S-a spus că „Experiența lui lasă este astfel prima formă de răutate. A lăsa pe mâine ceea
ce poți face azi și a te trezi că-i prea târziu; a intra, din neglijență sau imprudență, în situații
ireversibile în care nu mai e suficient să vrei, cum sunt situațiile concrete în care ne temem de
rău ca un efect involuntar în care voința noastră e totuși implicată. Totul se petrece în aparență,
ca și cum răul s-ar fi petrecut fără noi, ca și cum n-am fi făcut-o intenționat. N-am vrut, auzim
spunându-se după ce evenimentul s-a produs, și totuși am lăsat ca ireparabilul să fie comis, deși
știam ce să fac pentru a-l evita. Sub această absență a efortului se ascunde posibilitatea
răului.”96. De această tentație a lui „lasă că merge și așa” nu scapă nici profesionistul din
domeniul juridic, care poate găsi multiple scuze pentru a adopta acest mod de lucru, începând de
la volumul mare de lucru, până la calitatea defectuoasă a legilor.
În profesiile juridice poate fi făsut mult rău prin pasivitate. E suficient să ne gândim la
un judecător care nu motivează mai repede o hotărâre judecătorească, care nu poate fi pusă în
executare și generează consecințe grave pentru părți, la un procuror care nu dă curs cu celeritate
cererii unei persoane vătămate de a investiga o infracțiune, atunci când acest fapt poate produce
consecințe grave, ori la un avocat care nu vrea să se ocupe de un caz dramatic al unei persoane,
pentru că onorariul pe care aceasta i-l poate oferi este sub nivelul onorariilor percepute de el.
În doctrină s-a susținut că un magistrat poate comite și printr-o inacţiune abaterea
disciplinară constând în „atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de
colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari,
avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii” reglementată de art. 99 lit.
c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, deoarece
atitudinile nedemne față de colegii, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care
funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor
instituţii pot fi săvârșite și prin omisiune. S-a dat ca exemplu judecătorul care, în cadrul unei
ședințe de judecată, sau procurorul, în cadrul unei anchete penale, nu iau măsurile necesare
prevăzute de lege atunci când o persoană comite anumite fapte ce pot fi caracterizate ca
infracțiuni sau contravenții, omițând sesizarea organelor competente (nu anunță organele de
poliție în cazul în care o persoană este lovită în sala de judecată, nu anunță salvarea dacă unei
persoane cercetate i se face rău etc.)97. Deși aceste exemple sunt valabile ca fapte ce contravin
eticii profesionale a judecătorului sau procurorului, comise prin inacțiune, avem rezerve că ele
ar constitui abaterea disciplinară constând în atitudini nedemne în timpul exercitării atribuţiilor
de serviciu faţă de colegi sau față de alte persoane.

Poți fi moral fără să știi?

Potrivit principiului de raționalitate necesară, pentru a putea acționa în mod moral, ar
trebui în primul rând să o facem în urma unei decizii raționale, iar pentru a putea lua o decizie
rațională ar trebui să elucidăm noțiunile fundamentale care privesc intențiile și acțiunile noastre;

96
Christine Le Bihan, op.cit., p. 26.

97
I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, Abaterile disciplinare ale magistraților (III). Atitudinile nedemne în timpul exercitării
atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori
judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii, articol publicat pe site-ul
www.juridice.ro , ultima vizualizare la 10 iulie 2014.
37
altfel spus, nu putem să ne comportăm moral decât în cunoștință de cauză 98. Așadar, pentru a
putea considera o acțiune ca fiind morală sau imorală, trebuie ca, pe lângă dorința de a acționa,
să mai existe și o gândire asupra consecințelor acțiunii; trebuie ca „unul și același lucru să fie
afirmat de rațiune și să fie dorit de voință”99.
Acțiunile care nu sunt rezultatul unei decizii raționale sunt excluse de la o analiză
morală, pentru că ele nu pot să ne spună despre persoana care le-a promovat nici că este o
persoană morală, nici că este una imorală. Un judecător care pronunță o hotărâre care s-a
dovedit a fi justă, dar nu pentru că el a vrut să facă un act de dreptate, ci pentru că a dorit să
dobândească o anumită celebritate din aceasta (ori din alte motive care nu au legătură cu datoria
sa), nu săvârșește un act etic. Avocatul care se luptă pentru a convinge instanța să dispună
achitarea nu pentru că el crede în nevinovăția inculpatului, ci pentru a încasa un onorariu
substanțial, nu săvârșește un act etic, chiar dacă în final s-ar dovedi că acesta era într-adevăr
nevinovat.
Aici trebuie făcută însă și precizarea că în etica profesiilor juridice nu este suficient doar
să ști ori doar să vrei să faci un lucru etic, ci trebuie să și pui în aplicare această dorință. Dacă ea
rămâne doar la nivelul de dorință, care nu este pusă în aplicare din comoditate, din teamă, ori
din alte motive, nu valorează aproape nimic din punct de vedere etic. Acest principiu a fost
enunțat cu privire la morala în general, subliniindu-se că „Morala așadar ori este practică, ori nu
este deloc. De aceea trebuie să se convertească într-o etică care să se îngrijească de
materializarea principiilor sale.”100 S-ar putea spune chiar că morala nici nu ar putea fi înțeleasă
decât de cei care încearcă să o practice; pentru ceilalți ea este un lucru lipsit de sens și de
neînțeles.
Pascal biciuia ipocrizia moraliștilor ce găsesc oricărei acțiuni o intenție bună care să o
justifice; oricând se poate justifica lipsa de generozitate, de exemplu, pretextând că nu trebuie
să-i ajutăm pe cei săraci că le încurajăm lenea iar refuzându-le ajutorul îi determinăm să
muncească și să-și recâștige autonomia pierdută prin acțiunea noastră caritabilă101.
Dar se pune întrebarea dacă este neștiința o scuză? În felul acesta ar scăpa de
răspundere morală atât indolenții, care nu depun suficient efort pentru a elucida toate
circumstanțele în care acționează, cât și proștii, care nu au capacitatea de a înțelege contextul în
care acționează și a percepe toate consecințele acțiunilor lor. Sunt acestea scuze suficiente
pentru comportamentele care contravin normelor etice sau morale? Credem că nu, pentru că
atât lenea, cât și prostia sunt greșeli în materie morală (nu întotdeauna și din punct de vedere
legal). În materie morală trebuie să știm întotdeauna ce facem, iar dacă nu știm exact ce
consecințe pot produce acțiunile noastre, atunci trebuie să ne abținem de la acțiune. Chiar și în
domeniul penal sunt fapte incriminate atunci când sunt comise din culpă, respectiv atunci când
autorul lor nu a prevăzut că fapta sa va produce un rezultat periculos, deși trebuia și putea să
prevadă acest lucru (de ex. uciderea din culpă sau vătămarea corporală din culpă). De aceea se
vorbește în domeniul eticii și de un principiu de precauție.

98
I. Vezeanu, Dificultăți etice ale clonării reproductive umane, în Etică și cultură profesională, de I. Copoeru, N.
Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 57.
99
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 119.
100
Christine Le Bihan, op.cit., p. 60.
101
Idem, p. 61.
38
 În legătură cu prostia s-ar mai putea spune că este o stare de îngustime a minţii, care nu
mai poate discerne binele de rău, si, implicit, nici consecinţele acţiunilor pe care omul le
întreprinde, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Cauzele prostiei sunt însă, cel puțin în
parte, imputabile omului, pentru că ele se trag atât de la indiferenţa faţă de cultivarea virtuţii, din
părerea foarte bună despre sine, din ura faţă de oameni, ori chiar din excese care pot să afecteze
fizic persoana beţia, mâncarea în exces, ş.a.. Opusul prostiei nu este deșteptăciunea (cum s-ar
crede) ci înţelepciunea, care nu poate fi dobândită decât de cel care face eforturi serioase pentru a
o găsi și aproape niciodată de cel care rămâne indiferent.

De ce trebuie să fim morali?

Mult timp comportamentul etic ori moral a fost legat de ideea de scop. Mă comport
moral ca să obțin ceva: fie o răsplată în viața de după moarte, într-o viziune religioasă, fie o
recunoaștere din partea societății, într-o viziune laică. Întrucât până în epoca modernă societățile
au fost preponderent religioase, a predominat explicația religioasă a comportamentului moral.
Această viziune are la bază ideea că omul nu face nimic fără să urmărească un scop (concepția
teleologică) ori să fie determinat de o cauză (concepția cauzalistă).
Începând cu secolul al XVIII, ca urmare a scăderii interesului pentru religie în societate
s-a produs o schimbare radicală în abordarea problematicii moralei, iar promotorul acestei
viziuni este filozoful german Immanuel Kant. Acesta consideră că nu este adevărat că orice
acțiune a omului urmărește un scop sau are la bază o cauză anterioară. Omul are o voință
complet liberă, iar această voință este condusă de rațiune, de intelect. De aici ideea (adoptată și
în drept) că orice acțiune a omului conține un factor intelectiv (ceea ce a gândit omul în
momentul efectuării ei) și un factor volitiv (ceea ce a vrut omul în momentul efectuării ei), dar
factorul intelectiv este cel care conduce. Kant consideră că omul are întipărită în el legea
morală, fiind celebră afirmația sa că sunt două lucruri care îi stârnesc admirația: „cerul înstelat
de deasupra mea și legea morală din mine”. În viziunea sa omul are sădită în el legea morală și
face binele în mod autonom, fără să urmărească un scop, ci pur și simplu pentru că așa trebuie,
așa impune datoria.
Se poate spune, așadar, că etica sau morala lui Kant este una a datoriei. Se pune
întrebarea atunci cum de există persoane care fac totuși fapte imorale? Răspunsul este pentru că
oamenii slabi nu reușesc întotdeauna să-și învingă slăbiciunile și patimile. Care este instanța
care cenzurează acest comportament al omului din perspectiva morală? Conștiința. Care este
conținutul acestei legi morale, care este prescripția ei? Imperativul categoric. Acesta este un
concept creat de Kant, în viziunea căruia „imperativul categoric” înseamnă ca fiecare persoană
să se comporte astfel încât comportamentul său să poată fi adoptat ca o lege universală. De
pildă, dacă o persoană vrea să ia un lucru care nu-i aparține, ea trebuie să se gândească dacă
această acțiune ar putea deveni o lege pentru toată lumea; or, acest lucru nu poate fi admis,
deoarece în acest caz proprietatea nu ar mai însemna nimic, de vreme ce este permis ca toate
persoanele să ia lucruri care nu le aparțin. A spus același lucru și Iisus Hristos, cu mult timp
înainte, când a afirmat așa-numita regulă de aur: „ceea ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și
voi lor asemenea”.
Această concepere a normelor morale ca fiind o datorie a fiecărei persoane tot nu
reușește să convingă care ar fi motivul pentru care și-ar impune oamenii singuri o astfel de
datorie? Edmund Husserl încearcă să explice acest lucru ca fiind o datorie liber asumată de
oameni, neimpusă din afară. El gândea normele morale ca fiind o convenție a omului cu sine
însuși, cu privire la parcursul pe care îl va urma în viața sa, cu privire la construirea propriului

39
caracter. Pentru Husserl „edificarea de sine personală constituie punctul nodal al formării unei
umanități responsabile. Dacă individul nu-și asumă răspunderea propriului proiect de viață,
orice normă (socială sau comunitară) cade în afara adeziunii lucide, a proprierii personale și își
ratează ținta. Moralizarea nu este eficientă în lipsa unei mobilizări individuale la ego-
responsabilitate.”102. Într-adevăr, se pare că dacă persoana care lucrează în domeniul juridic nu
va vrea să urmeze un traseu virtuos în carieră, orice norme etice s-ar adopta nu ar putea să o
determine să aibă un comportament moral. Aceasta este un angajament pe care și-l asumă de
bunăvoie și se străduiește să-l urmeze, ori nu și-l asumă deloc și atunci va simți ca o
constrângere orice normă etică impusă din afară.

Ce stă la baza moralei?

Această întrebare este strâns legată de întrebarea ce ne determină să căutăm și să
adoptăm comportamentul moral? De ce nu ar fi omul mulțumit așa cum e, fără să vrea ca el sau
lumea din jur să fie altfel?
Într-un prim curent de gândire s-a pus accentul pe sentiment, considerându-se că în
acesta ar trebui căutat criteriul și resortul moralității.
Nu a fost însă o unanimitate de păreri cu privire la care ar fi acel sentiment în care constă
moralitatea. În antichitate și evul mediu, sub influența religiei creștine, s-a afirmat că iubirea
față de ceilalți ne determină să căutăm comportamentul moral. S-a afirmat că omul are sădită în
el această lege a iubirii, a cărei îndeplinire aduce fericirea, iar încălcarea ei aduce nefericirea.
Alții au considerat că esența moralei este teama de lege, de oprobriul societății etc.
Adam Smith pune criteriul moral în simpatie, considerând că simpatia este transpunerea
în situația altuia, iar orice act de felul acesta este bun.
Schopenhauer pune în milă criteriul binelui, considerând că prin milă ne identificăm cu
semenul nostru. A fost criticată această opinie, susținându-se că nu orice milă este morală,
putându-se comite fapte imorale și prin milă 103. Într-adevăr, dacă un judecător l-ar achita pe un
inculpat care este vinovat de săvârșirea unei infracțiuni grave pentru că îi este milă de el, nu s-ar
putea susține că el a făcut un act moral.
Într-un alt curent de opinii se susține că morala își are izvorul în rațiune, nu în
sentiment.
Kant credea că un sentiment (chiar și iubirea) nu poate sta la baza comportamentului
moral, pentru că el este instabil și imprevizibil. Omul poate să iubească astăzi pe cineva și să-l
urască mai târziu, după cum poate face fapte ce contravin eticii din iubire față de cineva. Din
acest motiv el consideră că nucleul moralității îl reprezintă datoria. Un om virtuos este acela
care își îndeplinește datoria în orice situație, care face întotdeauna ce trebuie, indiferent dacă
acest lucru îi face sau nu plăcere, indiferent dacă îl face sau nu fericit (virtutea este un
imperativ). De aceea, el punea rațiunea la baza moralei, iar nu sentimentul. Din acest motiv
Schiller ridiculizează rigorismul lui Kant, punând în discuție un ucenic și un filozof kantian,
care-i spune că dacă faci o faptă cu sentiment nu e destul de morală, dar dacă o faci chiar cu
scârbă, atunci e cu adevărat morală104.
102
I. Copoeru, N. Szabo, Societatea românească post-totalitară: resemnificarea autonomiei individuale și a
practicilor morale în profesii, în Dileme morale și autonomie în contextul democratizării și al integrării europene,
Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007, p. 19.
103
N. Mladin, op.cit., p. 124.
104
N. Mladin, op.cit., p. 127.
40
 Totuși gândirea lui Kant a influențat mult etica, mulți gânditori considerând că nu avem
altceva ce să punem la baza acesteia decât datoria. Aceasta nu este însă văzută ca ceva neplăcut,
ci ca cea care «în esenţă, sintetizează marile afirmaţii fundamentale – atât din filosofie, cât şi din
religie – ale „bunătăţii”, „bunăvoinţei”, „nevătămării”, ale „protecţiei”, „grijii”, „respectului”,
ale „iubirii etice” din partea omului faţă de tot ce e viaţă, în toate formele ei: minerală, vegetală,
animală, omenească; expresie a necesităţii de a (le) acorda cele cuvenite şi a refuzului „de a
produce suferinţă, de a distruge fără să fie nevoie, de a pustii”»105.
Cu toate acestea, principala critică ce poate fi adusă acestui punct de vedere este aceea că
el riscă să transforme morala în rigorism; de pildă, deși este adevărat că nu trebuie să mințim, că
nicio împrejurare nu ne îndreptățește să sacrificăm rigoarea formalistă a regulilor, dreptatea pare
să ne ceară uneori să renunțăm la intransigență106. Discutabilă este și susținerea că morala este
autonomă, în sensul că omul își dă sieși singur regulile morale, prin rațiune. În realitate morala
provine și din afara omului, fie de la societatea care îl învață regulile morale, fie din religie.
În plus, se pare că sesizarea valorilor morale nu este nici de natură exclusiv intelectuală,
rațională, dar nici de natură exclusiv sentimentală, afectivă, ci este un act spiritual în care este
angajată persoana umană în întregimea ei, cu caracteristicile ei adânci și specifice107.
Un al treilea curent de gândire pune morala pe seama societății, considerând că aceasta
constă doar în obiceiurile sau învățăturile primite de la ceilalți.
O teorie care pune accent pe rolul societății în formarea moralei o reprezintă concepția
utilitaristă. Autorii care susțin această teorie consideră că morala își are baza în utilitatea ei.
Pentru ca oamenii să poată trăi împreună, să nu se autodistrugă prin conflicte, aceștia trebuie să
își impună niște reguli de conduită în societate și aceste reguli formează morala. Totuși, credem
că morala este mai mult decât niște reguli utile pentru conviețuire, pentru că pot fi făcute gesturi
morale fără ca acestea să aibă vreo utilitate, după cum nu tot ce prezintă o anumită utilitate este
și moral.
Cu toate acestea, nu poate fi ignorat rolul societății în formarea moralei persoanelor. Se
pare că nici teologii nu mai cred acum că omul se naște cu idei morale întipărite în sufletul lui,
așa cum credeau cu secole în urmă, ci consideră că acesta vine în lume cu „tabula rasa” – din
punct de vedere al ideilor – dar cu anumite tendințe dinamice; omul se naște cu un complex de
tendințe, înclinări, atitudini, impulsiuni, motiv pentru care legea morală naturală nu e un
complex de idei înnăscute, ci o tendință înnăscută, o atitudine a firi de a distinge între bine și
rău, de a înclina spre bine și a evita răul 108. Astfel, omul nu cunoaște de la naștere această lege
morală, ci el va trebui să o descopere, să o cunoască pe parcursul vieții, folosindu-se de rațiune
și de conștiință.
Așa se explică faptul că multe persoane, inclusiv profesioniști ai dreptului, nu ajung să o
cunoască niciodată, pentru că nu au avut această preocupare de a o descoperi. Pentru aceștia este
necesară adoptarea unui cod deontologic, care să le arate ce este bine și ce este rău în profesie,
dar există riscul ca ei să rămână doar la prescripțiile acestuia. Pentru cei care s-au preocupat să

105
André Comte-Sponville, Mic tratat al marilor virtuţi, Ed. Univers, Bucureşti, 1998, p. 208, apud. C. Cozma, L.
Măgurianu, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca
(coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 16.
106
Christine Le Bihan, op.cit., p. 21.
107
I. Bunea, Fenomenologia conștiinței morale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 17.
108
N. Mladin, op.cit., p. 143-144.
41
 descopere legea morală, un astfel de cod nu ar fi necesar, deoarece conștiința lor cultivată
continuu este cea care le spune ce este bine.
Așadar, chiar dacă i se poate recunoaște societății un anumit rol în dezvoltarea unei
conștiințe morale la fiecare individ, aceasta rămâne legată de trăirea interioară a fiecăruia, esența
ei fiind eminamente psihologică, iar nu socială. Așa cum s-a spus, „Adevărata sursă și
adevăratul loc unde se plămădesc marile transformări ale vieții morale este în conștiințele
individuale, care, reunite în societate, lucrează unele asupra altora și de rodnica lor colaborare se
resimt toate arterele vieții publice”109.
Au fost și autori care au negat existența moralei și au susținut că aceasta este o invenție
a celor slabi, a lașilor (sofiștii, Nietzsche). Nietzsche credea că un om puternic ia ce i se cuvine
fără să dea socoteală cuiva, fiind drept ca el să-i stăpânească pe cei slabi, fără să-și facă
probleme de conștiință. Astfel, el susține că „în această sferă, anume a obligaţiilor juridice, îşi
are sorgintea lumea conceptelor morale de „vină“, „conştiinţă“, „datorie“, „sfinţenia
datoriei" - iar începuturile ei, ca orice început a ceea ce este măreţ în lume, au fost stropite cu
sânge din plin şi vreme îndelungată. Şi nu s-ar putea adăuga oare că de fapt acea lume nu şi-a
pierdut niciodată pe de-a-ntregul un anumit iz de sânge şi tortură? (nici chiar la bătrânul Kant:
imperativul categoric miroase a cruzime.,,). “110
Marea majoritate a populației crede însă în existența moralei, chiar dacă unii cred că
omul este creatorul valorilor morale, în timp ce alții cred că el este doar descoperitorul lor și că
ele provin de altundeva, de la divinitate.

Este omul cu adevărat liber să acționeze moral?

Problema liberului arbitru al omului este una deosebit de complexă, care a suscitat multe
discuții de-a lungul timpului. Unii susțin că omul este întotdeauna liber să acționeze așa cum
este moral, în timp ce alții susțin că omul nu are niciodată libertatea de a acționa, ci el este
întotdeauna constrâns de mediul social, de nevoile personale, de moștenirea genetică, etc. să
acționeze într-un mod sau altul. Probabil că adevărul este undeva la mijloc. Cert este că,
indiferent dacă este deplină sau nu, libertatea rămâne una din cele mai mari doleanțe ale omului.
Ba chiar s-ar putea spune că nu doar omul este ghidat de această valoare ci și întreaga natură,
inclusiv animalele și plantele.
Libertatea omului nu este restricționată doar de factori din afara lui, respectiv de către
mediul social, profesional, de limitările de natură economică, de timp, de spațiu, etc., ci și de
factori din interiorul său, cum ar fi instinctele, limitele intelectuale, diferitele sentimente (frica,
ura, iubirea, ș.a).
Așadar, nu este suficient ca omul să vrea să acționeze moral doar la nivel teoretic. Dacă
ar fi doar atât, marea majoritate a oamenilor chiar ar vrea să fie morali, inclusiv mulți din cei
care comit fapte antisociale. Problema intervine în cazul în care această voință teoretică de a
acționa moral trebuie transpusă în viața de zi cu zi, atunci când omul trebuie să acționeze în
cazuri concrete de viață. Aici intervin factorii care constrâng voința omului să aleagă o cale
morală sau una mai puțin morală de a se comporta. La acest nivel al faptei concrete se
analizează liberul arbitru al omului, iar nu la nivelul teoretic de a vrea să fii moral, căci „ești
109
I. Bunea, op.cit., p. 74.
110
Friedrich Nietzsche, Ştiinţa voioasă. Genealogia moralei. Amurgul idolilor, Traducere de Liana Micieseu,
Traducerea versurilor de Simion Ditailă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 343, apud. Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a.,
Deontologia judiciară. Syllabus, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2009, p. 14.

42
liber nu numai când poți voi, ci și când poți face” 111. De exemplu un magistrat cunoaște la nivel
teoretic faptul că nu este moral să flirteze cu persoanele pe care le are în dosarele sale și chiar
vrea să nu facă acest lucru, dar în momentul în care i se ivește ocazia el nu are puterea necesară
de a se opune acestei tentații. Din punct de vedere, teoretic, el este liber să aleagă un
comportament etic, dar practic nu poate să-l pună în aplicare și de aceea libertatea lui nu este
deplină în astfel de cazuri, fiind îngrădită de factori din interiorul său.
Dacă libertatea nu este deplină, cum s-ar putea explica faptul că în momentul în care
acționează în modul neetic fapta îi este imputabilă individului? Dacă nu a putut să acționeze
altfel, de ce i s-ar reproșa comportamentul lipsit de etică? Răspunsul este dat de faptul că voința
poate fi educată, că ea poate fi exersată în sensul dobândirii comportamentului etic, fapt care îl
ajută să dobândească și libertatea deplină de a acționa așa cum trebuie și cum își dorește. Așadar
reproșul moral constă în aceea că nu și-a exersat suficient voința astfel încât să realizeze o
deplină concordanță între voința de la nivelul teoretic, de a avea un comportament etic, și cea de
la nivelul practic, de a pune în executare această voință.
Toate acestea sunt valabile pentru cei care chiar își doresc, la nivel teoretic, să aibă un
comportament etic și își pun problema punerii în aplicare a acestei dorințe. Pentru cei care nu
vor nici măcar la nivel teoretic să aibă un comportament etic, lucrurile nu mai stau astfel. În
astfel de cazuri doar teama de sancțiuni disciplinare ar putea să-i determine să își pună problema
respectării regulilor de conduită profesională, dar aceasta nu înseamnă că ei au dobândit un
comportment etic. Atunci când vor crede că nu pot fi descoperiți, ei nu vor ezita să acționeze în
mod contrar eticii.
De aceea libertatea nu a fost dată omului necondiționat, ci ea este întotdeauna însoțită de
responsabilitate. Adică omul este, în principiu, liber să facă ce vrea, dar trebuie să răspundă de
tot ceea ce face. În aceste condiții libertatea adevărată este doar aceea de a face binele, pentru că
doar în acest caz fapta omului nu este urmată de consecințele negative ale tragerii la răspundere
pentru ceea ce a făcut.
De ce este libertatea însoțită întotdeauna de responsabilitate? Pentru că „Valoarea
libertăţii trebuie identificată, totodată, în relaţionarea omului cu semenii, cu legile şi instituţiile,
cu mediul social şi natural. În ansamblul interdependenţei sociale, libertatea individuală
cunoaşte limite, tocmai pentru asigurarea convieţuirii, a înţelegerii comune. Este necesară
acceptarea unor limite de comportament, a unui acord reciproc asupra drepturilor indivizilor
liberi care se găsesc legaţi între ei în reţeaua socială.”112
Aceleași lucruri se pot spune și despre relația dintre libertate și responsabilitate în
exercitarea profesiilor juridice. Un judecător, un procuror, un avocat, etc. nu pot fi liberi în mod
absolut în exercitarea profesiei lor, ci ei sunt liberi doar de a acționa așa cum trebuie. Aceasta
este rațiunea pentru care se discută tot mai mult de necesitatea adoptării unor coduri de etică ori
a unor coduri deontologice pentru fiecare profesie în parte. Oamenii și-au dat seama că
libertatea fără responsabilitate în exercitarea acestor profesii poate duce la acte absurde. Or, dacă
în materie de răspundere disciplinară, penală ori civilă, lucrurile sunt destul de clare în profesiile
juridice, în materie de răspundere etică sau morală sunt departe de a fi lămurite.
De aceea s-a spus că importanţa valorii responsabilităţii în aria eticii şi deontologiei
rezultă şi din consacrarea, tot mai clar, a sintagmei „coduri de responsabilitate profesională”;
astfel denumite, ele „sugerează faptul că profesiile pot fi ghidate în practica lor de norme

111
N. Mladin, op.cit., p. 195.
112
C. Cozma, L. Măgurianu, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, op.cit., p. 17.
43
speciale care exprimă valorile centrale ale fiecărei profesii şi care nesocotesc acele consideraţii
ce ar putea ghida comportamentul neprofesioniştilor în contexte similare de conflict sau
potenţial conflict”113.

Ce este conștiința morală?

Pentru a lămuri ce este conștiința juridică va trebui mai întâi să lămurim ce este
conștiința.
Conștiința a fost numită al șaselea simț, „simțul intim”, căruia noi îi datorăm cunoașterea
vieții noastre interioare114.
Trebuie făcută distincția între conștiința psihologică, care se referă la trăirile psihice ale
individului, fără a le raporta la noțiunile de bine și rău, și conștiința morală, care are în vedere
raportarea acțiunilor omului la aceste concepte. Conștiința psihologică presupune doar
cunoașterea de către individ a trăirilor sale interioare, în timp ce conștiința morală e ca un
martor, ca o terță persoană care „judecă” faptele bune sau rele ale individului (de unde
denumirea de „cum scio”, respectiv „con” = „împreună” și „știință” = „a ști”, adică a ști
împreună cu altcineva).
Împărțirea asta în conștiință psihologică și conștiință morală are însă doar un scop pur
didactic și teoretic, deoarece în realitate conștiința se manifestă ca un întreg, ca un tot unitar.
Emblematic pentru deosebirea dintre aceste două feluri ale conștiinței este exemplul dat de
Socrate, care a imaginat un tribunal compus din copii, în fața căruia un bucătar a chemat pe un
doctor și l-a acuzat spunând: „acesta-i omul care vă taie, vă arde, vă impune regim alimentar, vă
dă medicamente amare, vă pune restricții la dulciuri etc.”. În nepriceperea lor, copii au dat
dreptate bucătarului, osândind măsurile doctorului, în dauna sănătății lor, știut fiind că, dacă
doctorul taie, arde sau impune regim alimentar, o face în scopul bun de a salva sănătatea
bolnavului115. Dacă am pierde din vedere binele urmărit de acțiunile umane, adică dacă ne-am
orienta doar după conștiința psihologică, am judeca acțiunile oamenilor precum acești copii.
Dacă am avea însă în vedere conștiința morală, care filtrează toate acțiunile prin prisma binelui
și răului, am judeca în alt mod acțiunile noastre și ale celorlalți.
Despre conștiința morală Juvenal zice că e un bici ascuns care lovește ca un călău
sufletul, un martor al nelegiuirii ce sălășluiește în inimă zi și noapte; 116 Socrate vorbea de un
daimon lăuntric – un fel de divinitate – prin care el știa, era avertizat dacă ceea ce făcea era bine
sau nu: „...am în mine ceva divin, un spirit... Duhul acesta este sădit în mine însă de copil și îmi
apare ca un glas și, îndată ce se arată, mă împiedică de la ce am de gând să fac, însă nu mă
împiedică niciodată la ceva...”117; Aristotel vede în conștiință elementul caracteristic ce
deosebește pe om de animal: „Căci aceasta este deosebirea particulară a omului de animale, că
numai ei poartă întrânșii sentimentul de bine și rău, de drept și nedrept și de ce e asemenea

113
Encyclopedia of Ethics, Lawrence C. Becker (editor), Garland Publishing Inc., New York & London, 1992,
volume II, p. 1019, apud. C. Cozma, L. Măgurianu, op.cit., p. 21.
114
I. Bunea, Fenomenologia conștiinței morale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 19.
115
Idem, p. 32-33.
116
N. Mladin, op.cit., p. 170.
117
Platon, Apărarea lui Socrate, trad., p. 38, apud. I. Bunea, op.cit., p. 44. Important de subliniat că Socrate susține
că, deși îl avertizează, acet „ceva divin” nu îl împiedică să săvârșească răul, adică el are liberul arbitru de a comite
răul.
44
acestora”118; Cicero spune, referitor la conștiință: „Pe fiecare îl îngrozesc gândurile rele și
mustrările conștiinței. Acestea sunt neadormite, furii lăuntrice pentru păcătoși” (Pro. Rosc.
24,67)119; apostolul Pavel spune, de asemenea, că „Lucrarea legii este scrisă în inimile lor, căci
despre asta le dă mărturie cugetul lor și gândurile lor care sau se învinovățesc sau se
dezvinovățesc între ele” (Romani 2, 15). Așadar, în această concepție, este bine ceea ce aprobă
conștiința și este rău ceea ce condamnă conștiința.
Aceasta nu înseamnă că, în esență, conștiința morală ar fi un instinct, așa cum credea
Rousseau, deoarece: conștiința nu este total înnăscută, ca instinctul; conștiința nu este imediat
perfectă în funcțiunea ei ca instinctul, ci este perfectibilă și educabilă; conștiința nu este
imutabilă sub toate raporturile, dovadă fiind variațiile ei istorice; conștiința nu este infailibilă 120.
În plus, nu conștiinșa oricărei persoane poate fi un astfel de „instrument de măsurare” a binelui
și răului, ci doar conștiința oamenilor onești, a celor care și-au cultivat valorile de bine, dreptate,
echitate etc. Altfel, pentru ceilalți, conștiința poate fi și un „martor mincinos”, care să aprobe
acte contrare moralei.
Kant credea că normele morale sunt tot o creație a conștiinței, pe care o identifica cu
rațiunea practică: „Rațiunea pură este în sine practică și dă omului o lege universală pe care noi
o numim legea morală”121. Așa cum am arătat, cei mai mulți gânditori nu au fost de acord cu
această susținere a lui Kant, că legea morală este o creație a rațiunii, și nici cu susținerea că
originea conștiinței ar fi una pur rațională. Conștiința joacă mai degrabă rolul de „judecător”
decât acela de „legiuitor” al legii morale, iar judecătorul nu poate fi și legiuitor în același timp,
ci el judecă pe baza unor legi care nu îi aparțin, ci sunt date de altcineva. Conștiința este doar un
martor al existenței acestor legi morale, care își au sursa în altă parte decât în rațiunea omului.
Așa cum s-a spus, dacă n-ar exista conștiința, n-ar exista o punte de legătură între lege și faptă;
de fiecare dată ar trebui să căutăm legea, să cercetăm dacă trebuie să facem sau nu o faptă, pe
când în felul acesta, conștiința ne spune îndată dacă o faptă e bună sau nu122.
Așadar, cu privire la conștiința morală ar trebui precizat că ea nu este exclusiv rezultatul
rațiunii, ci la formarea ei contribuie atât rațiunea, cât și sentimentul și voința, adică toate
puterile sufletului omenesc. Rațiunea își justifică necesitatea și utilitatea unei acțiuni morale,
inima se însuflețește și te îndeamnă s-o înfăptuiești, dar piedicile de trecut sunt mari și grele și
îți impun anumite renunțări la deprinderi inveterate, de aceea doar o voință puternică te ajută să
treci peste aceste greutăți și îți asigură realizarea moralității123.
Un bun exemplu al afirmației potrivit căreia conștiința morală își are izvorul în altă parte
decât în rațiune este cel al lui Raskolnikov, eroul romanului „Crimă și pedeapsă”, scris de
Dostoievski. Acessta era un student sărac căruia rațiunea i-a spus că poate să omoare o bătrână
cămătăreasă, pe care o considera „un parazit” inutil pentru societate, ca în felul acesta să salveze
mii de vieți prin binele pe care îl va face ulterior, după ce-și va finaliza studiile. Rațiunea îi
spune „Omoar-o și i-ai banii; cu ajutorul lor o să te dedici după aceea slujirii întregii omeniri,
118
Aristoteles, Politica, trad. P. 22, apud. I. Bunea, op.cit., p. 45.
119
I. Scriban, Curs de teologie morală, p. 224, apud. I. Bunea, op.cit., p. 45.
120
V. Iordăchescu, Filosofia morală. Partea generală, Iași, 1939, apud. I. Bunea, op.cit., p. 85.
121
I. Kant, Critica rațiunii practice, trad. D.C. Amzăr și R. Vișan, p. 31, apud. I. Bunea, op.cit., p. 33.
122
N. Mladin, op.cit., p. 171.
123
I. Bunea, op.cit., p. 64.
45
cauzei comune... Pentru o viață – mii de vieți salvate din putrezire și descompunere. O singură
moarte - și sute de vieți în locul ei...” 124. Deși părea logic din punct de vedere utilitarist acest
mod de a pune problema, după ce a comis crima Raskolnikov a început să fie chinuit de
conștiință, care îl determină în final să-și mărturisească crima și să-și ispășească pedeapsa. Or,
dacă la originea conștiinței ar sta doar rațiunea, eroul romanului nu ar fi avut niciun motiv să fie
mustrat de conștiință pentru crima comisă. Concluzia care poate fi trasă de aici, valabilă și
pentru profesionistul din domeniul dreptului, este aceea că nu întotdeauna rațiunea este
infailibilă în materie de judecată morală, ci, oricât de logice ar părea argumentele ei, aceasta este
supusă greșelii.
Aceasta nu înseamnă că este corect ceea ce susțin evoluționiștii cu privire la conștiință,
respectiv că aceasta ar fi doar o achiziție târzie a omului, că ea ar fi exclusiv rezultatul evoluției
societății și a influenței pe care mediul social a avut-o asupra individului, adică ar fi ceva
învățat. Există o parte a conștiinței care este înnăscută și o parte care este formată ulterior, prin
evoluția societății și prin educație. Altfel nu ne-am putea explica existența unor acte ale
conștiinței morale în medii sociale ori în societăți foarte potrivnice acestora, în medii
degradante, promiscue, etc..

Ce este conștiința juridică?

Există autori, mai cu seamă juriști, pentru care aspectul etic sau moral în aplicarea
dreptului este cuprins în conceptul de conștiință juridică; se consideră că elementele centrale ale
conștiinței juridice ar fi ideea și sentimentul de dreptate ale unei clase și că din ea ar emana și
dreptul pozitiv, adică actele normative adoptate de legiuitor 125. În ce privește această din urmă
afirmație, considerăm că realitatea ne dovedește că sunt multe legi care nu par a fi izvorâte din
ideea de dreptate, ci dintr-o conjunctură de moment ori din interesul unei categorii restrânse de
persoane.
Conștiința juridică este o variantă a conștiinței morale, fiind o aplicație a acesteia din
urmă în domeniul juridic. Despre conștiința juridică nu se vorbește de foarte mult timp, dar
natura ei și problemele ridicate sunt aceleași cu cele ale conștiinței morale. Ea s-a dezvoltat
odată cu dezvoltarea statului și dreptului, începând cu triburile primitive, când morala era
aplicabilă doar între membrii aceluiași trib, până în prezent când aceasta trece dincolo de
granițele statelor și dincolo de naționalități, de religii etc. Astfel, s-a spus că la popoarele mai
înaintate în civilizație, unitatea socială e mai mare, națiunea ia locul tribului, deci se lărgește și
cercul oamenilor care nu trebuie lezați și în felul acesta câștigă tot mai mult teren învățătura că
datoriile față de semeni sunt datorii universale, fără restricții de patrie sau rasă126.
În toată această evoluție a societății, conștiința morală a însoțit procesul de elaborare a
legilor și de aplicare a acestora. Așa cum s-a spus, fără îndoială că formulele legilor pozitive vin
din afară, constituie sfârșitul unei opere legislative ce se desfășoară în afară; au însă rădăcini și
mai ales un sol admirabil în conștiința morală 127. Că aceasta este un instrument util atât
judecătorului cât și celorlalți profesioniști ai dreptului și tuturor persoanelor rezultă și din cele

124
F.M. Dostoievschi, Crimă și pedeapsă, trad. 59-60, apud. I. Bunea, op.cit., p. 23.
125
A. Sibana, Despre etica juridică a practicienilor din domeniul dreptului, în în Etică și cultură profesională, de I.
Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 194.
126
I. Bunea, op.cit., p. 80.
127
Émile Mersch, L'obligation morale, p. 93, 97, apud. I. Bunea, op.cit., p. 38.
46
spuse de J.J. Rousseau despre conștiință că: „În fundul sufletelor există un principiu înnăscut de
dreptate și de virtute, pe temeiul căruia, împotriva propunerilor noastre maxime, judecăm
acțiunile noastre și ale celorlalți ca bune sau rele. Acestui principiu i se zice conștiință”128.
Dacă ceilalți participanți la proces sunt mai interesați să obțină o soluție avantajoasă
pentru ei decât una dreaptă, iar din cauza aceasta nu aud foarte clar glasul conștiinței care le
spune ce este drept și ce nu, judecătorul nu poate să înăbușe glasul acesteia, lăsându-se sedus de
oratori. Astfel, Eschines (314 î.Hr.), rivalul lui Demosthenes, într-o cuvântare împotriva lui
Ktesiphon, spune că dacă judecătorul se lasă mișcat de cuvântarea oratorului „atunci îl
urmărește jurământul pe care l-a făcut înaintea exercitării oficiului, și-l chinuiește”, arătând că
în Grecia s-au sinucis mulți judecători, fiind mustrați de conștiință pentru sentințele nedrepte pe
care le-au dat129.
Având în vedere cele arătate anteror cu privire la conștiință, se poate constata că aceasta
este supusă tot timpul unor asalturi prin care se încearcă înșelarea ei, fie că ele provin din
interiorul individului, fie din afară. Acest lucru e valabil cu atât mai mult în cazul judecătorului.
Cum s-a spus, „dar dacă conștiința poruncește judecătorului această justiție distributivă care
constă în a da fiecăruia ceea ce i se cuvine, cât de grea este această sarcină în mijlocul patimilor
ce se află în mișcare înaintea tribunalului său și atunci iarăși conștiința îi va veni în ajutor; își va
da cu părerea fără favoare, fără deosebire de persoane sau de interese; el nu va intra sub nici una
din aceste priviri particulare care răpesc egalitatea legii pe care el este dator a o da tuturor fără
distincție; el se va sili totdeauna de a se arăta liber de prejudecăți, lipsit de patimă căci numai
prin aceasta se socotește vrednic de a judeca și pe ale celorlalți; el își va da părerea, însă fără
iuțeală și după o scumpă cercetare pentru că o hotărâre dată în grabă adesea [este] urmată de
căință; își va aduce aminte că acela care judecă, primejduiește mai mult decât cel ce se
judecă”130.

Poate fi conștiința juridică alterată?

Am arătat anterior că nu există o diferență de natură între conștiința morală și conștiința
juridică, cele două având aceeași substanță, chiar dacă se prezintă în forme diferite. Așadar,
despre alterarea conștiinței juridice putem vorbi în aceleași situații ca în cazul alterării
conștiinței morale.
În concepțiile care consideră conștiința morală ca ceva înnăscut, se consideră că aceasta
nu poate fi alterată niciodată. Cele care cred că ea este ceva dobândit, învățat de la societate,
consideră că ea poate fi alterată, deoarece societatea poate să considere morale și lucruri care
sunt departe de ceea ce în mod unanim este astăzi considerat ca fiind moral (de exemplu,
societățile primitive care vedeau ca fiind un act moral jertfele umane aduse zeilor sau omorârea
bătrânilor care nu se mai puteau îngriji singuri).
În opiniile care văd în conștiință ca având o parte înnăscută și o parte dobândită prin
educație, aceasta poate fi alterată, dar nu anihilată complet. Potrivit scriitorului patristic
Tertulian „conștiința poate fi acoperită de întuneric, fiindcă nu este Dumnezeu, dar nu poate fi
nimicită, fiindcă e de la Dumnezeu”131.

128
J.J. Rousseau, Émile, trad. Vol. II, p. 149, apud. I. Bunea, op.cit., p. 46.
129
I. Bunea, op.cit., p. 48.
130
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 59.
47
 Totuși nu putem să nu observăm că în materie morală sunt multe divergențe cu privire la
ceea ce este moral și ceea ce este imoral. Cum se explică aceste divergențe, într-un domeniu care
ar trebui să normeze viața morală a oamenilor? Credem că în același mod în care se explică și
divergențele între oameni cu privire la ceea ce este drept și ceea ce este nedrept ori cu privire la
ceea ce este legal și ceea ce este ilegal. Adică răspunsul constă în aceea că legile morale, ca și
cele juridice, sunt unele practice, nu teoretice; ele urmăresc să impună anumite reguli practice de
comportament, nu să descrie niște fenomene din natură, așa cum sunt legile științifice despre
natură (legile fizice, chimice etc.). Așa cum s-a spus „...concluziile în ordinea practică nu au
caracter de generalitate, nici de necesitate, așa cum se întâmplă în cazul principiilor. Variațiile în
această direcție, sunt pricinuite și de perspectiva din care se face cercetarea; dacă cel care o
întreprinde este stăpânit de anumite prejudecăți sau suferă de incapacitate, cercetarea se va solda
cu rezultate slabe; unii vor persista în ignoranță, alții se vor împărți în tabere opuse, desigur din
cauza dificultăților de soluții particulare rezultate din delicatețea și complexitatea
problemelor”132.
Toate acestea sunt valabile nu doar în domeniul moralei, ci și în ceea ce privește
cercetarea juridică ori soluționarea problemelor de drept. Este la fel de valabilă și pentru
conștiința juridică, afirmația că „La același om, conștiința variază, uneori de la oră la oră, fie
datorită pasiunilor, fie unei idei fixe, fie oboselii sau unui exces de mâncare și băutură.” 133
Important este ca juristul să găsească niște repere fixe, după care să se poată ghida întotdeauna
când are astfel de tendințe contradictorii. Aceste repere fixe nu le va găsi decât dacă va cultiva în
mod constant adevărurile morale, dacă se va informa cu privire la acestea, dacă va reflecta
permanent la ele. Dacă nu reușesc toți să ajungă la aceleași concluzii cu privire la diferite
probleme etice sau morale nu înseamnă că nu ar exista legi morale ori că nu ar exista conștiință
morală, ci că ei și-au cultivat în mod diferit aceste lucruri. Cum s-a spus, „Nu toți ochii sunt în
mod egal deschiși luminii, nu toate voințele sunt la fel de docile legii; se poate spune că n-ar fi
una și aceeași lumină și n-ar fi aceeași lege pentru toți?”134
Așa se explică și alterarea conștiinței, când elementele achiziționate, rezultate dintr-o
educație greșită, s-au suprapus normelor apriorice ale conștiinței, covârșindu-le și eclipsându-le,
dând astfel o direcție strâmbă vieții umane135.

Poate fi conștiința juridică bolnavă?

Când o conștiință este alterată, dintr-unul din motivele expuse mai sus, nu înseamnă că
ea este bolnavă, ci doar că nu este capabilă să dezvăluie în întregime conținutul legii morale,
adică să arate care act este moral și care este imoral. În acest caz, prin educare, conștiința poate
fi îndreptată.
Atunci când conștiința suferă însă de anumite tuburări care o împiedică să-și
îndeplinească menirea, se poate spune că aceasta este bolnavă, iar simpla educare nu mai este
suficientă să conducă la însănătoșirea ei. Ca toate bolile sufletului, bolile conștiinței se nasc din
anumite conflicte, fie de natură psihologică, fie de natură biologică ori psiho-socială.
131
Apud. I. Bunea, op.cit., p. 108.
132
A. Chollet, Conscience, în Dictionaire de Theologie Catholique, col. 1167 – 1168 apud. I. Bunea, op.cit., p. 138.
133
Ibidem.
134
Fr. Bouillier, La conscience vraie, Paris, 1992, p. 243-244, apud.I. Bunea, op.cit., p. 146.
135
I. Bunea, op.cit., p. 147.
48
 În doctrină136 au fost considerate ca fiind maladii indirecte ale conștiinței: infantilismul
moral (oprire în dezvoltarea conștiinței morale, care duce la înțelegerea confuză a ideilor
morale), deviația cinică a conștiinței (cinismul extrem al tinerilor răufăcători, care adeseori
devin criminali), insensibilitatea morală sau nebunia morală (este o stare de egoism absolut,
care determină incapacitatea de a deosebi binele de rău și de a simți mustrarea conștiinței pentru
faptele rele), atonia sau ataraxia morală (domnia capriciilor, oscilațiile către rău – rar către bine
– au o mare amplitudine, impulsiile fiind foarte puternice) și depravarea morală (produsă de
impulsuri normale, dar de o intensitate excesiv de mare, care contrabalansează simțul moral și
uneori i se substituie în întregime); au fost considerate ca fiind maladii directe ale conștiinței
morale: scrupulul (scrupulozitatea în ceea ce privește amănuntele, în dauna esențialului) și
laxismul (o anestezie morală care judecă ușor ceea ce este grav, permite ceea ce în mod cert este
oprit, refuză a vedea binele pentru a nu trebui să-l facă).
În ceea ce privește maladiile directe ale conștiinței, credem că scrupulul își are originea
în frică (frica exagerată de consecințele greșelii), în timp ce laxismul își are originea în
cultivarea exagerată a plăcerii (refuzul de a renunța la orice plăcere, inclusiv la comoditate).
În cazul maladiilor indirecte și al maladiilor directe vindecarea lor nu se poate realiza
decât prin exerciții repetate de disciplinare a voinței ori prin urmarea unor cursuri de dezvoltare
personală ori seminarii de specialitate cu sprijin din partea unui psiholog.
Toate aceste maladii ale conștiinței morale îl pot efecta și pe profesionistul dreptului,
afectându-i în același mod conștiința juridică. Profesionistul dreptului poate fi afectat la fel de
bine în activitatea sa de infantilism moral ori de o deviație cinică a conștiinței juridice, după
cum poate fi afectat de scrupulozitate sau laxism în judecarea problemelor de natură morală, pe
care le are de soluționat.

Cum ajungem la adevăr?

Aristotel spunea că lucrurile prin care sufletul omenesc poate ajunge la adevăr sunt cinci
la număr: arta, știința, prudența, înțelepciunea și inteligența137. Toate acestea sunt valabile și în
cazul judecătorului, care urmărește întotdeauna în cadrul procesului penal să ajungă la adevăr.
În primul rând, dreptul este și artă, și știință, iar judecătorul are nevoie uneori pentru a
ajunge la adevărul judiciar atât de un simț estetic, care să-l ajute să înțeleagă frumusețea
adevărului, cât și de o cunoaștere temeinică a științei dreptului. Așa cum spunea Dostoievski,
„Frumosul va salva lumea”, iar o latură a acestui „frumos” este menținerea „ordinii” în relațiile
dintre oameni, care este atributul justiției. Pot exista soluții judecătorești frumoase și pledoarii
frumoase, care să constituie adevărate opere de artă și care să convingă în felul acesta de
justețea lor. Din păcate, din cauza faptului că școlile de drept pun accent doar pe știința
dreptului, s-a ajuns să se pierdă din vedere latura estetică a acestuia, care dă un impuls puternic
oamenilor de drept să caute adevărul. Altfel dreptul s-ar putea reduce doar la o luptă absurdă
între părțile implicate în proces, care nu are nimic frumos în sine, nimic valoros și care nu ar
merita atâta efort pentru a fi teoretizată în cadrul unei științe a dreptului.
Chiar dacă s-a spus în vechime că dreptul este în principal o artă (ars aequi et boni), iar
soluțiile juridice „frumoase” sunt în general cele juste, nu trebuie pierdut din vedere nici
caracterul științific al acestuia, care presupune utilizarea în drept a mijloacelor de cunoaștere
folosite în științele sociale (observația, logica, etc.). De aceea, în cadrul științei dreptului, ca la

136
Idem, p. 165-176.
137
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 120.
49
orice știință socială, ”cunoaşterea pleacă de la observaţie, dar ea trebuie argumentată prin
experiment, intuiţia şi flerul putând duce în eroare”138.
Trebuie subliniate aici obstacolele epistemologiei juridice, identificate în doctrină ca
fiind adevărate piedici în calea aflării adevărului judiciar: a realiza faptul că există umbre şi în
cunoaşterea realităţii, de aceea, realul nu trebuie să fie ceea ce credem sau intuim;
nerecunoaşterea faptului că în ştiinţă nimic nu este dat, ci totul trebuie construit; necunoaşterea
faptului că nu ne putem face opinii despre lucruri pe care nu le cunoaştem clar, nu le formulăm
clar sau nu le înţelegem; a considera ca adevărate doar ideile ce ne servesc (Bergson); a lua ca
adevărată doar prima experienţă; a „argumenta“ prin bun simţ sau simţ comun, în loc de a
demonstra; a lua ca adevărat ceea ce nu a fost verificat în mod clar, distinct, neîndoielnic
(principiul evidenţei, după Descartes); a nu merge în cercetarea adevărului de la simplu la
complex, pentru a nu omite nimic (principiul analizei şi sintezei, după Descartes); a uita că
adevărul urcă spre probe, în timp ce eroarea coboară spre convingeri (Bachelard); a nu degaja
intuiţia de impurităţi.139
În al doilea rând, pentru a ajunge la adevăr, judecătorul trebuie să dețină cele trei virtuți,
care sunt prudența, înțelepciunea și inteligența, pentru a putea avea garanția că va putea ajunge
la adevăr. Nu întâmplător, aceste virtuți sunt sculptate și pe clădirea Curții de Apel București,
înfățișate sub forma unor statui cu chipuri de femei (substantivele ce le denumesc fiind de genul
feminin).
Foarte importantă, în ceea ce privește virtutea prudenței, este precizarea făcută de
Aristotel că „bănuiala și părerea pot avea și ceva fals drept conținut (și de aceea sunt eliminate
aici)”140. Cât de ușor poate cădea un judecător în eroare, prin bănuială și părere preconcepută,
dacă nu va avea prudența să se ferească de ideipreconcepute ori de încrederea prea mare în
inteligența sau înțelepciunea sa. Mecanismul prin care un judecător poate ajunge să persiste în
greșală, doar pentru că nu este dispus să renunțe la părerea sa este descris într-un mod foarte
elocvent în următorul pasaj scris cu peste 100 de ani în urmă: „Rătăcirea se poate îndrepta cu
înlesnire când ea încă n-a mai prins rădăcină, de vreme ce îndărătnicia ce presupune înclinarea
spre rătăcire este foarte greu de îndreptat. Buna opinie ce neștire are despre sine sau dorința de a
sprijini pe aceea ce cred că ceilalți au despre dânsul; supărarea ce simte când i-ar părea că se
îndoiește; rușinea ce îmi închipuie că i-ar veni retractându-și părerea dată cu atâta încredere;
aprinderea unei contradicții; toate acestea te silesc cu o înlesnire foarte mare a prezenta de
adevăr ceea ce este greșit sau cel puțin îndoios și de a susține de bun ceea ce este rău sau fals. În
acel minut nu mai vrea să cunoască adevărul decât astfel cum îl înțelege în ideea lui; interesul
părților sprijinite de dânsul se confundă cu pasiunea ce are de a face să izbutească părerea sa; se
crede a fi zelat pentru dreptate și nu este zelat decât pentru el; și se împotrivește pentru opinia a
tot cu acea aprindere care părțile ar putea aduce însuși contestația lor” 141. Deși limbajul ușor
învechit face mai dificil textul, el este foarte elocvent cu privire la pericolul ca un judecător, în
ambiția de a avea dreptate, poate dobândi aceeași pasiune ca părțile din cauză, fapt care îl
împiedică în mod cert să mai recunoască adevărul. Autorul face referire doar la judecător, pentru
că decizia acestuia are impact mai mare asupra vieții sociale, însă cele menționate în legătură cu

138
A se vedea Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 99.
139
Idem, p. 101 – 102.
140
Aristitel, Etica nicomahică, op.cit., p. 120.
141
A. Aman, op.cit., p. 63.
50
pericolul de a nu vedea adevărul din cauza încrederii exagerate în propriile idei sunt perfect
valabile și cu privire la procuror, avocat, consilier juridic etc.
De aceea, judeecătorul ar trebui să fie atent să nu se închine la falșii „idoli ai
epistemologiei”, cum ar fi: cel mai mare duşman al cunoaşterii ştiinţifice nu este minciuna, ci
convingerile; a aplica principiul in dubio când adevărul este în afara îndoielii ştiinţifice; a da
realităţii o imagine conformă cu sentimentele cercetătorului; a fi sedus de ceea ce se confirmă şi
nu de ceea ce critică; a cerceta prin convingeri preconcepute, în loc de îndoială rezonabilă; a
cădea victimă diletantismului, neinformării, orgoliului, opacităţii la contraargumente, sugestiei,
convingerilor apriorice, rutinei, a aluneca spre ceea ce e uşor de dovedit, încrederea exagerată în
forţele proprii etc.142
Legat de aflarea adevărului în cursul procesului s-au confruntat două sisteme de-a lungul
timpului, care reflectă două opinii diferite cu privire la rolul pe care ar trebui să-l aibă
judecătorul într-un proces. Un sistem în care judecătorul este un simplu arbitru care cântărește
probele aduse de părți în fața sa, și altul în care judecătorul trebuie să iasă din pasivitate și să
aibă un rol activ în cauză, pentru a afla adevărul, fără a se mulțumi doar cu probele aduse de
părți în fața sa. Susținătorii primului sistem cred că judecătorul care are un rol activ prea mare
nu mai păstrează aparența de imparțialitate, pentrucă se implică prea mult în favoarea unei părți
sau a celeilalte. S-a răspuns că „Din această perspectivă, aparența de imparțialitate, care, dusă la
extrem, presupune un judecător-arbitru, care, pasiv, cântărește probele aduse de părți, este și
trebuie să fie limitată de imperativul aflării adevărului, care se realizează atât prin rolul activ al
judecătorului, obligat să administreze toate probele necesare pentru stabilirea stării de fapt
corecte în cauză, chiar peste voința părților, respectiv obligat să comunice cu partea, inclusiv
prin avocatul acesteia, în scopul de a asigura realizarea integrală a drepturilor și intereselor
părții”143. Așadar, aflarea adevărului este singura excepție admisă de la neutralitatea și
imparțialitatea judecătorului, care are dreptul să facă orice îi stă în putință ca să afle adevărul în
cauzele pe care le soluționează, fără să poată fi acuzat că prin aceasta ar încălca aparența de
imparțialitate.
Credem că judecătorul nu poate lăsa loc la confuzii în activitatea de judecată. Dacă
acesta vede că părțile nu au lămurit toate aspectele relevante ale cauzei, va trebui să iasă din
pasivitate și să le lămurească el însuși, prin administrarea de probe din oficiu. Asupra hotărârii
lui nu poate plana suspiciunea că nu ar reflecta adevărul, pentru că nu s-ar fi făcut tot ce era
posibil pentru administrarea tuturor probelor.
În ce privește ultimele două virtuți enumerate de Aristotel, înțelepciunea și inteligența,
considerăm că nu este întâmplătoare ordinea în care acestea sunt enumerate. Se pare că prudența
și înțelepciunea sunt mai importante decât inteligența, pentru un judecător fiind foarte important
acest lucru. Prudența îl conduce spre o anumită înțelepciune, spunându-i să se ferească a judeca
superficial, după aparențe ori bazându-se prea mult pe experiența sau inteligența sa. Inteligența
fără prudență și înțelepsiune îl poate împiedica de multe ori să mai asculte și alte puncte de
vedere care par la prima vedere neargumentate. Judecătorul trebuie să învețe să se îndoiască mai
întâi, să-i asculte pe ceilalți și abia după aceea să-și formeze o părere argumentată, folosindu-se
de propria inteligență. De aceea, cu privire la înțelepciune Aristotel spune că „...e lămurit că
înțelepciunea este cea mai desăvârșită știință. Așadar înțeleptul trebuie să știe nu numai
142
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 120.
143
A.A. Chiș, F.I. Moțu, Comunicarea profesională în justiție. Aparența de imparțialitate în contextul comunicării
dintre judecători și avocați, în Etică și cultură profesională, de de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa
Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 175.
51
concluziile din principii, ci să și cunoască adevărul cu privire la principii. În consecință deci,
înțelepciunea ar fi inteligență și știință, o știință care, pusă așa zicând ca stăpână peste celelalte,
cuprinde obiectele cele mai demne”144.
Nu e ușor să ajungă cineva la înțelepciune. Se pot stăpâni cu detulă ușurință cunoștințele
de drept, se pot face chiar excelente demonstrații de logică juridică, dar înțelepciunea vine de
regulă doar cu timpul și doar dacă este căutată. Pentru aceasta „Judecătorul trebuie a se mai
aplica spre a cunoaște înclinarea inimii sale și a întări slabele ei păreri. Cel mai bun mijloc de a
se întări asupra acelui punct este de a se convinge de slăbiciunea sa. Atunci va vedea că omul
este mai doritor de a cunoaște adevărul decât capabil de a-l descoperi, să se închidă în sine și a
nu lăsa să se conducă de mișcările amorului propriu ce încearcă totdeauna a nu-l face să
mărturisească că s-ar fi putut înșela.”145
De aceea se poate spune că nu sunt indiferente calitățile personale ale judecătorului.
Pentru ca un judecător să ajungă mai ușor la aflarea adevărului în cauzele pe care le soluționează
e nevoie ca acesta să fie „un om tolerant, senin, un om cu suflet mare, cu teamă de injustiţie, un
om ce iubeşte viaţa în toate coordonatele ei umane, un om care are încredere în sine şi
investeşte, pe cale de consecinţă, cu încredere, toate relaţiile umane. Lucrurile importante se
judecă în deplină conştiinţă şi cu suflet mare.”146
Deși s-a făcut referire expresă doar la judecător, tot ce s-a spus anterior în legătură cu
aflarea adevărului rămâne valabil pentru price profesionist al dreptului care intenționează să
ajungă la această valoare în cauzele pe care le are, fie că este vorba de procuror, avocat, consilier
juridic ș.a.m.d.

Care adevăr ar trebui să primeze în proces?

Din păcate experiența ne-a dovedit că judecătorul nu are întotdeauna acces la toate
probele din care să reiasă adevărul în fiecare cauză. De multe ori sunt unele probe în favoarea
unei părți și alte probe în favoarea părții adverse, lucru valabil atât în cazul proceselor civile cât
și în cazul proceselor pebale, unde cele două părți adverse sunt acuzarea și apărarea. În astfel de
situații după care probe ar trebui să se ghideze judecătorul în adoptarea hotărârii? Părțile vor
trage fiecare cumpăna de partea sa, încercând să dea greutate mai mare probelor care le sunt
favorabile și să minimalizeze valoarea probelor părții adverse.
În acest caz judecătorul va trebui în primul rând să vadă care sunt probele sigure pe care
se poate baza în adoptarea hotărârii, înlăturându-le pe cele care sunt bazate pe simple
presupuneri ori pe supoziții. De pildă, unele dintre cele mai importante probe în proces sunt
declarațiile persoanelor care au cunoștință despre anumite fapte, dar în evaluarea acestor
declarații judecătorul trebuie să țină cont de următoarele aspecte: mărturia integrală şi fidelă este
o excepţie; orice martor sincer se poate afla în eroare; fidelitatea şi întinderea mărturiei scade
proporţional cu vechimea faptei; valoarea mărturiei nu este proporţională cu numărul martorilor;
cel mai mult deformează adevărul, martorii anormali147.

144
Idem, p. 124.
145
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ad. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 63.
146
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 20.
147
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 107.
52
 După ce a stabilit care sunt probele sigure, judecătorul va trebui ca pe baza acestora să
verifice fiecare din versiunile oferite de părțile în cauză, astfel încât dintre aceste versiuni să o
aleagă pe cea care se potrivește cel mai bine cu aceste probe sigure.
În final, judecătorul va trebui să găsească o explicație plauzibilă pentru a înlătura
probele sigure care ar susține cealaltă variantă.
Aceasta nu înseamnă că judecătorul va trebui să aleagă varianta care este susținută de un
număr mai mare de probe sau de probe aparent mai solide, ci varianta pe care o va găsi
conformă cu adevărul obiectiv. Nu este vorba de un arbitrariu din partea judecătorului, ci de
faptul că judecătorul are datoria de a căuta cu sinceritate adevărul, indiferent cât de ascuns ar fi
acesta. Din păcate viața a arătat că nu întotdeauna părțile care se prezintă în fața judecătorului
caută cu sinceritate adevărul, ci uneori acestea încearcă să-și impună propria minciună drept
adevăr. „Din aceste pricini rezultă că judecătorul este îndatorat de a prefera acea pretenție care i
se va părea mai bine întemeiată deși n-ar fi bine sprijinită ca cealaltă.”148
Altfel, „În ce fel un judecător ar osândi pe un om pentru că nu [a] știut să se apere? Cum
l-ar face să-și piardă pricina pentru că avocatul său nu i-a sprijinit dreptul după cuviință. În acest
chip hotărârea unei judecăți ar atârna mai mult de la avocat decât de la judecător, dacă avocatul
neîngrijind să statornicească dreptul clientului său prin toate mijloacele necesare, impunea
judecătorului legiuirea de a-și forma părerea întocmai după cele expuse de dânsul. Pe deoparte
ar fi jertfa neglijenței sau neștiința avocatuluiîmpotriva îndatoririlor sale ar veni în sprijinul
acestei neștiințe spre a face nedreptate. Ar fi orb, ca să zic așa, după voința și plăcerea
avocatului și n-ar mai avea nici o autoritate pe câtă vreme acest din urmă ar vrea să o depărteze
de clientul său; el n-ar fi decât un privitor nefolositor triumfului minciunii pe care ar trebui să o
confunde și a depărtării adevărului care ar trebui sprijinit.”149

Ce este dreptatea?

La o primă vedere, ca juriști, suntem tentați să considerăm că dreptatea este echivalentă

cu legalitatea, adică este drept ceea ce este conform cu legea și este nedrept ceea ce vine în
contradicție cu legea. În realitate dreptatea este mai mult decât atât. Ea nu se limitează doar la
ceea ce prevede legea, pentru că sunt multe aspecte ale vieții sociale care nu sunt reglementate
de lege ori care sunt reglementate insuficient. Or, în aceste cazuri dreptatea se judecă după alte
criterii, pe care diferiți gânditori au încercat să le identifice de-a lungul tipului.
Aristotel, de pildă, nu definea pe omul drept doar prin raportare la respectarea legii. El
spunea că pe lângă respectarea legii, dreptatea se mai caracterizează și prin respectarea unui
principiu al egalității : „Prin urmare drept este ceea ce-i legal și ceea ce corespunde egalității,
nedrept este ceea ce-i ilegal și ceea ce este potrivnic egalității” 150. Egalitatea nu este însă văzută
aici în sens matematic, așa cum era ea văzută în unele filozofii socialiste, ci în sens de
proporționalitate deoarece se precizează că dacă persoanele „nu sunt egale laolaltă, ele nu
trebuie să primească egal. Dimpotrivă, certuri și plângeri provin din faptul că sau egali nu
primesc și consumă egal sau că neegali primesc și consumă egal” 151 (teoria dreptății
distributive).
148
A. Aman, op.cit., p. 66.
149
Ibidem.
150
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 96.
151
Idem., p. 100.
53
 Alți gânditori, cum ar fi englezii Th. Hobbes și D. Hume, asociază dreptatea cu rezultatul
unor negocieri între diferite persoane care își urmăresc propriul interes. Adică este drept ceea ce
s-a stabilit prin contractele sau înțelegerile dintre persoanele care le-au încheiat și care au
dobândit astfel un avantaj reciproc. Aceasta este o viziune utilitaristă asupra dreptății, care
pleacă de la prezumția că oamenii fac înțelegeri sau încheie contracte în mod liber, ei stabilindu-
și singuri cât este drept să ofere și să primească pentru un anumit lucru (teoria dreptății ca
avantaj reciproc).
Alții, cum ar fi I. Kant, dimpotrivă, consideră dreptatea ca fiind un principiu ideal, situat
deasupra acestor înțelegeri reciproce dintre oameni. Ea este un principiu abstract, izvorât din
rațiune, și este aceeași pretutindeni, nu variază de la o persoană la alta ori de la o regiune la alta.
Aceasta este o viziune idealistă asupra dreptății, asociată cu un soi de imparțialitate abstractă
(teoria dreptății ca imparțialitate).
În opinia unor autori români dreptatea este distinctă de echitate, prima fiind valoarea
juridică esențială, în timp ce aceasta din urmă este valoarea morală esențială152. De aceea ei
consideră că dreptatea este „calea de afirmare a normelor valorice ale dreptului. Dreptatea
devine un act cultural spiritual, ca sentiment şi semnificaţie şi un act juridic, ca tehnică juridică
de realizare”, în timp ce echitatea este „valoarea morală, în baza căreia se realizează valoarea de
dreptate”153. Diferența dintre ele constă în aceea că „Dacă dreptatea cere absolutul, echitatea cere
înțelegerea” (a înțelege înainte de a judeca, cum spunea Malraux)154.
Faptul că dreptatea este valoarea juridică esențială nu înseamnă că omul legii ar putea să
pună întotdeauna dreptatea înaintea legii, adică să înlăture legea atunci când el ar considera că
aceasta este nedreaptă. Legea trebuie interpretată în conformitate cu spiritul ei, care este
dreptatea, dar aceasta nu înseamnă că ar fi posibilă și o interpretare împotriva a ceea ce spune
legea (contra legem). Omul legii nu este un filozof care să își creeze sisteme proprii ale
dreptății, ci el trebuie să se raporteze întotdeauna la interpretarea legii impusă de doctrina și
jurisprudența majoritară. Altfel riscă să greșească dacă se va conduce doar după părerea sa
proprie.
Chiar dacă aparent are o marjă mare de apreciere în luarea deciziilor, „judecătorul
vorbeşte în numele legii, nu al său, fie că e vorba de dreptate distributivă a egalităţii (a aplicării
prevederilor legale în raport de fapte şi în mod egal), dreptate corectiva (a remedierii
prejudiciilor produse prin încălcarea normelor) sau dreptatea comutativă (a respectării
obligaţiilor contractuale), pentru că, deşi biologic, oamenii sunt inegali, fiind, aşadar, unicate, iar
printr-o justiţie egală, ei îşi realizează egalitatea în societate”155.
S-a pus deseori problema crizei în care se află justiţia în acest moment, având în vedere că
hotărârile judecătoreşti nu par să exprime de multe ori valoarea dreptăţii. Una din cauzele
acestei crize a fost identificată în faptul că «O hotărâre judecătorească nu se pronunță în numele
dreptății ci, „în numele legii”, adică în numele unei ordini construite de o voință politică
temporară pentru realizarea unor interese, de asemenea, temporare cufundate în particularitatea
lor și de multe ori contrare binelui comun, și nu așa cum ar fi firesc în numele ordinii date și

152
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 36.
153
Idem, p. 49-50.
154
Idem, p. 50.
155
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 123.
54
nu construite a valorilor exterioare justiției dar care reprezintă adevărul și scopul acesteia.
Doctrina afirmă că judecătorul pronunțând o hotărâre „spune dreptul”. Ar fi bine să fie așa. În
fapt, de cele mai multe ori, magistratul prin hotărârea judecătorească pronunțată „spune legea”-
atunci când o face-încercând să includă sentința sa în ordinea legii, care nu este neapărat și
ordinea dreptății.»156

Ce legătură este între morală și drept?

De-a lungul timpului s-au descoperit multe puncte comune între morală şi drept. În
vechime nu se concepea nici măcar uzarea de propriul drept într-un mod care să conducă la un
rezultat inacceptabil din punct de vedere moral, acest lucru fiind sancţionat ca abuz de drept.
Romanii au fost primii care au transpus acest mod de gândire în reguli de drept, consacrând
expresii precum „summum ius summa iniuria, cea care ne spune că un drept extrem constituie o
nedreptate, malitiis non indulgendum est, potrivit căreia nu trebuie manifestată indulgență față de
cei animați de rea-credință, fraus omnia corrumpit, în temeiul căreia sunt sancționate atât actele
juridice încheiate prin fraudă cât și toate consecințele lor subsecvente, sau male enim nostro iure
uti non debemus care ne îndeamnă să nu folosim rău dreptul nostru” 157. Din toate aceste citate
latine rezultă obligaţia clară instituită în dreptul roman de a nu exercita în mod abuziv propriile
drepturi, adică de a nu le exercita într-un mod care să contravină moralei.
Sub presiunea jurisprudenței teoria abuzului de drept a intrat în terminologia juridică de
uz la începutul veacului trecut, ceea ce l-a determinat pe Raymond Saleilles să propună, prin
Raportul prezentat în anul 1905 Comisiei de revizuire a Codului civil francez, introducerea unei
prevederi menite să instituie noul principiu de drept prin care să fie interzis abuzul de drept şi,
deși propunerea a fost respinsă cu motivarea că ar moraliza excesiv dreptul, ea a rămas ca un
reper important în evoluția teoriei abuzului de drept 158. Ceva mai târziu, Georges Ripert, autorul
unei lucrări de referință vizând interferența regulii morale în obligațiile civile, are în vedere
abuzul de drept ca „o greșeală care constă într-un exercițiu anormal al dreptului, pentru că
impune omului datoria de a nu dăuna altuia” 159. Or, datoria de a nu dăuna altuia este în esenţă una
morală, care are prioritate chiar şi în faţa exercitării unui drept subiectiv. Este ceea ce a spus John
Stuard Mill că „libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt”.
Morala şi dreptul mai au un punct comun, anume acela că ambele nu sunt ştiinţe
descriptive, ci ştiinţe normative. Ele nu se mulţumesc doar să descrie societatea, ci vor să o facă
mai bună. Cum remarca profesorul şi avocatul Istrate Micescu, spre deosebire de celelalte ştiinţe,
care ”se mulţumesc să constate ceea ce este şi să exprime ceea ce constată, dreptul are o pretenţie
în plus: după ce a constatat, după ce a observat, după ce a desprins raporturile aşa cum sunt, să le
judece sub unghiul de privire al valorilor morale şi, în loc de a privi cu resemnare ceea ce este, să
impună cu autoritate ceea ce trebuie să fie”160.
Ce se întâmplă însă în cazul în care legea ar contraveni regulilor morale?

156
M. Andreescu, Criza justiţiei şi justiţia crizei, articol publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima
vizualizare la 1.03.2016.
157
S. Neculaescu, Abuzul de drept – Sancţiune sau remediu?, articol publicat on line pe site-ul
www.universuljuridic.ro, ultima vizualizare la 17.10.2016.
158
Idem.
159
G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, Paris, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence,
1925, p. 171, apud. S. Neculaescu, op.cit..
55
 Într-o opinie s-a spus că, trebuind să aleagă între dreptate şi lege, adică între o valoare
morală care este dreptatea şi o valoare juridică, reprezentată de litera legii, judecătorul trebuie să
aleagă valoarea morală a dreptăţii. S-a spus că jurisconsulţii romani (« oracole ale cetatilor »,
dupa Cicero) au apreciat că nu legea creeaza dreptul, ci fiecare caz conflictual în parte conţine
propriul său drept, ceea ce transformă legea în simplu instrument iar pe judecător în hermeneut,
nomolog (cunoscator reputat si legitim al legii – jura novit curia), dar şi nomotet (creator de
interpretări supletive, pentru el legea scrisă şi, la limita, cea naturală, nefiind lacunară, nefiind
sursa legitimă de denegare de justiţie); ca atare, între cele doua riscuri: judecătorul «uzurpator»,
transgresiv prin creativitate si cel «dezertor», obedient literei, sub justificarea inexistentei legii,
încă din vechime a fost preferat primul, după cum, între cele doua valori societale, just si legal,
prioritate a fost acordata justului161.
Credem că acest lucru nu se poate realiza decât pe calea interpretării legii, pentru că
judecătorul nu poate să ignore legea şi să dea soluţii exclusiv pe baza principiului echităţii. Însă
interpretarea trebuie să fie una în spiritul legii, în funcţie de scopul urmărit de legiuitor la
adoptarea ei, fapt care îi va permite judecătorului să o interpreteze în acord cu morala. Acest
lucru nu va fi uşor, deoarece de mai mult de un secol juriştii din Europa au fost învăţaţi că
judecătorul este doar cel care aplică legea, fără să aibă posibilitatea să o judece, dacă ea este justă
sau nu. Aşa cum s-a spus „juristului european, dupa mai mult de un secol de scoală exegetica și
dupa încă o jumătate de secol de pozitivism pur, îi este foarte dificil să se obișnuiască cu metoda
teleologică de interpretare , una prin excelență jusnaturalistă si democratică. Multe personalități
reputate (Denys Simon, Bernd Rüthers, Günter Hirsch, A. Vauchez, Paul Martens, Mireille
Delmas-Marty) au scos în evidență rolul creator al judecătorului și riscurile enorme de-a nu avea
oameni ințelepți, independenți și drepți care să poarte robele grele ale unor puteri exorbitante”162.
În acelaşi sens, un alt autor arată că «Excesiva cantonare a doctrinei juridice
contemporane pe analiza interpretativă a normelor juridice, atât de necesară de altfel, pe
normativism – dreptul înseamnă norme și numai atât, poziție exprimată de H. Kelsen în mod
strălucit -, dar refuzul dogmatic al oricărei deschideri și schimbări l-a făcut pe un reputat autor
contemporan – Mark van Hoecke – să aprecieze că doctrina juridică actuală se află, uneori, într-o
„situație schizofrenică”(!) pentru că se cantonează numai în textul juridic»163.
Faptul că interpretarea tradițională a normelor juridice se află în criză o dovedesc și
rezultatele acesteia, de prea multe ori în raport cu alte tipuri de argumentație, puțin previzibile,
vulnerabile, fragile, schimbătoare, uneori sub semnul aleatoriului, paradoxului și perplexității 164.
Din acest motiv se propune o utilizare de către interpretul legii a mijloacelor hermeneuticii, ca

160
I. Micescu, Curs de drept civil, ed. All Beck, Bucureşti, 2000, apud. A. Troanţă Rebeleş Turculeanu, Dreptul
și obligația la pledoarie a avocatului român, articol publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , ultima
vizualizare la 10.12.2015.

161
Valerius M. Ciuca in dialog cu Dan Stoica despre creativitatea judecatorului si rolul lui in constructia noii
culturi juridice europene, interviu publicat pe site-ul www.juridice.ro , la data de 12.07.2010.

162
Ibidem.

163
I. Craiovean, Interpretare şi hermeneutică în drept, articol publicat on line pe site-ul www.universuljuridic.ro ,
ultima vizualizare la 3.07.2015.
164
Idem.
56
ştiinţă a înţelegerii textelor sau mesajelor (de la Hermes, zeul care transmitea către muritori
mesajele zeilor).
Într-o altă opinie s-a susţinut că nu se poate da prioritate valorilor morale atunci când
acestea vin în conflict cu legea, ci trebuie aplicată legea. S-a spus că este discutabil „importul
axiologiei în domeniul dreptului”, deoarece „Valorile – etice, politice, economice, sociale,
culturale – sunt percepute şi apreciate diferit de la caz la caz” 165. În argumentarea opiniei sale
acest autor arată că „Fiecare categorie socio-politică şi fiecare epocă îşi are propria grilă şi
ierarhie de valori; acestea pot foarte bine să coincidă în multe privinţe, dar mereu vor fi ordini şi
priorităţi diferite în apărarea lor. Factorii de decizie (guvernanţi, parlamentari, judecători) sunt şi
vor fi tentaţi frecvent să considere propriile lor judecăţi de valoare drept determinări obiective ale
sensului textului constituţional. În acest sens, limitarea clasică a competenţei statului numai cât
priveşte comportamentul exterior al cetăţenilor este alterată prin aceea că autorităţile statului
cenzurează modul de exercitare a libertăţilor cetăţeneşti în funcţie de valorile pe care se cred
îndreptăţite sau chiar obligate să le promoveze. Nu mai puţin însă, paradigma statalităţii moderne
nu pune la dispoziţia interpreţilor nici un criteriu obiectiv, verificabil raţional, prin care valori
diferite şi de multe ori concurente să poată fi comparate, stabilindu-se astfel o ordine de prioritate
a acestora, în funcţie de anumite categorii de situaţii de fapt. Astfel stând lucrurile, a pretinde
cetăţenilor statului modern ataşamentul interior faţă de valori şi principii, oricare ar fi ele, nu
înseamnă altceva decât a-l desfiinţa pe acesta din urmă ca stat de drept prin instaurarea unei
tiranii a valorilor”166.
Din cauza dificultății de departajare dintre drept și morală a fost foarte greu de găsit o
definiţie exactă a dreptului. Definiția dată dreptului în antichitate de către Publius Iuventius
Celsus pare a fi cea mai sintetică şi cuprinzătoare: ”Ius est ars boni et aequi” (Dreptul este arta
binelui și a echității). Această misiune ideală a dreptului de a asigura binele și echitatea între
membrii societății a fost considerată destul de utopică, iar pentru a putea fi înfăptuită s-a spus că
legiuitorul trebuie să facă legile în așa fel încât destinatarii lor să și le asume, să le considere ca și
când ar fi fost făcute de ei167. S-a subliniat însă că legea este doar o parte din drept și anume,
proba scrisă a dreptului; ea nu este în niciun caz însuși dreptul, rezultând cu prisosință că dreptul
are o sferă mai largă decât dreptul pozitiv și că departajarea dreptului de forță are drept condiție
esențială existența unui drept natural a cărui menire este umanizarea dreptului pozitiv și, dacă
este cazul, limitarea lui168.
Probabil că acesta este raportul dintre lege și morală, în sensul că legea pozitivă reprezintă
o mică parte vizibilă (vârful icebergului), în timp ce morala reprezintă partea nevăzută a
normelor, care este însă mult mai substanțială.

Sunt obligatorii normele morale?

165
M. Duţu, Statul de drept şi valorile sociale, articol disponibil la adresa de internet
ttp://www.wolterskluwer.ro/info/articole/statul-de-drept-si-valorile-sociale/ , ultima vizualizare la 17.10.2016.

166
Idem.
167
I. Dogaru, O viaţă dăruită dreptului, interviu publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la
22.02.2016.
168
Idem.
57
 Am văzut mai sus că pentru ca un act să fie considerat moral este nevoie de o acțiune
exterioară a omului canalizată spre bine și de participarea subiectivă a lui la această acțiune. Din
moment ce actul moral este rezultatul acțiunii omului, ar trebui lămurit dacă el are caracter
obligatoriu sau nu. S-ar putea vorbi de existența unor legi morale, așa cum vorbim de legile
fizice (de ex. legea gravitației, etc.) sau așa cum vorbim de legile juridice?
Într-o opinie s-a spus că morala este incompatibilă cu noțiunea de lege, deoarece ea
presupune în mod inerent libertatea celui care acționează. Dacă acesta ar face fapta morală
constrâns, așa cum se întâmplă cu cei care respectă legile juridice, atunci nu ar mai fi vorba de
un act moral. În plus, în domeniul moralei există situații în care trebuie să se deroge de la o
anumită regulă considerată morală (de ex. de la regula să nu minți). Or, dacă ar fi vorba de o
lege, ea ar acționa întotdeauna în același mod și nu ar fi permise astfel de drogări.
Într-o altă opinie169 s-a susținut că se poate vorbi de legi și în domeniul moral, însă
acestea nu au același înțeles ca cel pe care îl are noțiunea de lege în domeniul fizicii. Se arată că
legile morale au și ele cele trei caracteristici: constanță, necesitate și universalitate, le fel ca
legile fizice, dar spre deosebire de acestea din urmă, la legile morale efectul scontat poate să
lipsească, deoarece împlinirea lor depinde și de voința omului. În al doilea rând s-a spus că o
altă deosebire între cele două categorii de legi constă în aceea că, spre deosebire de legile fizice,
în domeniul moral efectele respectării sau nerespectării lor nu sunt întotdeauna egale cu cauzele.
Cauze mici pot avea urmări mari, au reacții grave, însemnate, ce nu pot fi prevăzute: de
exemplu, un cuvânt sau un gest mic dă naștere unor lucruri mari170. Într-adevăr, această afirmație
este valabilă și în domeniul eticii profesiilor juridice, unde un act etic din partea unui
profesionist al dreptului poate naște reacții nesperate într-un justițiabil, după cum se poate și
invers, ca un act imoral al acestuia, nebăgat în seamă de el, să dea naștere unor efecte
neprevăzute pe plan moral sau chiar juridic.
Nu pare însă a fi cel mai potrivit termen acela de „lege”, atunci când ne referim la
morală, având în vedere că el provine din verbul ligare, care s-ar traduce cu „a lega, a îndatora,
a obliga”, iar obligațiile morale sunt mai degrabă asociate cu caracterul facultativ al îndeplinirii
lor, iar nu cu o obligație. Această diminuare a caracterului obligatoriu al datoriei morale a apărut
însă mai târziu, odată cu relativismul în domeniul moral. În vechime, datoriile morale erau
văzute la fel de obligatorii ca cele legale, multă vreme chiar nici nu s-a făcut vreo distincție între
legile pozitive și cele morale.
Chiar și în prezent sunt multe opinii care consideră că legile morale au un caracter
obligatoriu. Ele justifică această susținere prin existența unei legături strânse între lege morală și
datorie, considerând că legea morală are un rol practic, acela de a asigura binele în societate.
Astfel, „Caracteristica fundamentală a legii morale este următoarea: ea nu constituie un adevăr
menit contemplației, ci constituie un adevăr care pretinde imperios să normeze activitatea
noastră, adică să fie pus în practică. Instrumentul prin care legea morală se înfățișează voinței
noastre spre înfăptuire este conștiința morală. Prin intermediul conștiinței morale, legile morale
iau un aspect psihologic practic. Forma psihologică pe care o îmbracă legea morală ca expresie a
binelui în conștiința omenească constituie datoria”171.
În opinia acestui autor, legea morală impune, prin intermediul conștiinței morale, o
datorie în sarcina indivizilor, iar nu o facultate de a acționa în conformitate cu morala. Această
169
N. Mladin, op.cit., p. 138-139.
170
Idem, p. 139.
171
I. Bunea, Fenomenologia conștiinței morale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 110.
58
datorie subzistă în om dintr-o nevoie psihologică de a face binele, iar nu dintr-o frică de
pedeapsă (de oprobriul public) ori dintr-un calcul utilitarist al beneficiilor rezultate din acest
bine. De aceea, în interesul sănătății sufletești, conștiința morală trebuie să lucreze în acord cu
legea morală obiectivă, promovând virtuțile chiar și atunci când nu ar fi nimeni de față ori nu ar
rezulta niciun câștig din aceasta. Așadar, în această viziune legile morale sunt obligatorii, iar
nerespectarea lor ar atrage „sancțiuni” pe plan psihologic celui care le-a încălcat.
Răspunsul la întrebarea dacă legile morale au un caracter obligatoriu sau nu este strâns
legat de problema sursei legilor morale. Care este „autoritatea” care a elaborat legile morale?
Pentru unii, principiile morale sunt rezultatul unei convenții sociale, oamenii stabilind
de-a lungul timpului care comportamente sunt etice sau morale și care nu. Aici lucrurile sunt
însă foarte neclare, pentru că nu există opinii unanime decât asupra unor puține comportamente,
în ceea ce privește caracterul lor imoral. Tot mai promovat în epoca actuală este relativismul
cultural, al cărui cuvânt de ordine este toleranța. În această viziune nu se poate face o judecată
clară asupra comportamentului moral sau imoral al unei persoane, în lipsa unor norme raționale
(principiul de raționalitate necesară), iar încălcarea legilor morale de către o persoană nu poate
atrage o sancțiune.
Pentru alții, principiile morale nu vin din exteriorul omului, de la societate, ci din
interiorul lui, din zona sufletească. Omul care acționează imoral simte că fapta lui contravine
moralei, chiar dacă nu i-a spus nimeni acest lucru niciodată și chiar dacă nu există niciun cod,
scris sau nescris, care să reglementeze comportamentul său. Aici lucrurile sunt și mai nesigure,
în ceea ce privește judecata comportamentului moral sau imoral al unei persoane, pentru că
fiecare persoană are propriul standard moral.
De aceea s-a spus că ar trebui găsit un principiu de meta-etică, ce se situează deasupra
tuturor teoriilor etice subiective sau obiective care au fost dezvoltate de-a lungul timpului. În
societățile religioase, acest principiu îl reprezintă divinitatea (Dumnezeu este sursa legilor
morale). În societățile nonreligioase el a fost căutat în rațiune (rațiunea este sursa legilor
morale). Un astfel de principiu ar permite și găsirea unei sancțiuni unanim acceptate pentru
încălcarea normelor morale.

Ce deosebiri există între normele morale și legi?

În ce privește deosebirea dintre normele juridice și cele etice sau morale, în prezent este
în general acceptat că normele juridice sunt obligatorii, pentru aplicarea lor putându-se apela la
forța coercitivă a organelor abilitate ale statului, în timp ce normele morale sunt opționale,
încălcarea lor atrăgând doar o dezaprobare din partea opiniei publice. De aceea, se admite în
principiu că încălcarea normelor de etică profesională nu ar trebui să atragă decât oprobriul din
partea opiniei publice și a celorlalți membri ai profesiei, în timp ce încălcarea normelor legale ar
trebui să atragă sancțiunile specifice, respectiv sancțiuni penale, civile, disciplinare etc.
Această distincție pare mai corectă decât aceea că diferența dintre drept și morală ar fi că
dreptul se preocupă de fapta externă a individului, nu și de intenția lăuntrică, în timp ce morala
se ocupă de intenție, de interiorul care duce la o faptă, și abia apoi de faptul exterior 172. Dreptul
nu neglijează latura subiectivă, aceasta având un rol important atât în cadrul dreptului penal, cât
și în cadrul celorlalte ramuri de drept. De asemenea, morala sau etica nu se poate ocupa doar de
latura interioară a omului, doar de gândurile sale, deoarece în cazul în care acestea nu s-au
materializat în vreo acțiune exterioară ele nici nu ar putea fi cunoscute și analizate din punct de
vedere moral.
172
N. Mladin, Poruncă și libertate. Prelegeri de morală ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 43.
59
 Tot legat de diferența dintre normele morale și legi s-a mai pus problema care dintre
acestea au o arie mai largă de aplicabilitate? Într-o opinie se face o distincție netă între normele
morale și cele juridice deoarece morala ține de subiectivitatea individului, de sfera privată, și
este foarte relativă, diferind de la o persoană la alta, de la un popor la altul. De aceea, se susține
că sfera moralei nu s-ar intersecta niciodată cu sfera dreptului, care ține de comportamentul
exterior al individului și este, în principiu, destul de uniform, fiind impus prin norme aplicabile
pe arii destul de extinse. Într-o altă opinie, dimpotrivă, se consideră că dreptul este relativ în
raport de timp şi spaţiu, iar morala este cea care, de regulă, depăşeşte timpul şi spaţiul, având
tendinţa de a deveni absolută, universală, datorită şi rădăcinilor sale etiologice; astfel, morala
este universală, anterioară dreptului şi imuabilă, în timp ce dreptul este temporar, posterior
moralei şi variabil funcţie de timp şi spaţiu173.
S-a mai spus că o altă deosebire între normele juridice și cele morale, identificată în
doctrină, este aceea că dreptul se apreciază după criterii valorice obiective, în timp ce morala,
după criterii valorice subiective (astfel, dacă valoarea juridică esenţială este dreptatea, valoarea
morală esenţială este echitatea); de aici, rezultă că dreptul este imperativ în evaluarea
comportamentului uman, în timp ce morala este facultativă; de unde, şi sancţiunea obligatorie în
drept şi sancţiunea de conştiinţă morală proprie în morală; aceasta, pentru că dreptul ocroteşte
raporturi social-juridice externe, iar morala operează cu convingeri morale interne (primele sunt
obligatorii şi sancţionabile, iar secundele sunt facultative şi sancţionabile doar de conştiinţa
faptelor proprii)174.
S-a făcut o altă distincție între cele două categorii de norme, considerându-se că în timp
ce etica reprezintă un produs al conviețuirii într-o comunitate, cuprinzând norme de conduită
care nu sunt produsul unor structuri organizatorice statale, dreptul este produsul direct al
structurilor organizatorice statale; se arată că faptul că normele juridice trebuie să fie „drepte”,
echitabile și, de aceea, pătrunse de valorile etice, morale, nu înseamnă că ele vor fi și norme
etice, după cum normele etice, prin valorile importante pe care le protejează și a căror încălcare
va atrage tot o sancțiune (morală, de astă dată), nu înseamnă că țin de domeniul dreptului 175. Se
susține că „ideologia politică face ca uneori între etică și drept să se producă o puternică ruptură.
Dreptul, adesea aservit intereselor politice, intră în conflict cu etica, cu morala, punându-le în
antiteză dureroasă, ridicând astfel întrebarea: există o etică juridică sau una este etica și cu totul
altceva dreptul, adică normele juridice ?”176.
Această distincție ar putea fi justificată prin aceea că în elaborarea dreptului, se recurge,
prin excelenţă, la raţiune, pe când morala se realizează, cu precădere, prin mijlocirea
sentimentelor morale şi a voinţei; astfel, dreptul cere o deschidere publică, iar morala ține de
resortul convingerilor private cu precădere, pentru că dreptul parcurge un drum de la exterior
către interior, în timp ce morala, un drum invers, de la interior către interior (din acest motiv,
morala se asociază cu sentimente de culpă mai accentuate ce depăşesc, deseori, sentimentul de

173
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 35.
174
Idem., p. 36.
175
A. Sibana, Despre etica juridică a practicienilor din domeniul dreptului, în Etică și cultură profesională, de I.
Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 193.
176
Idem, p. 193.
60
dreptate sau nedreptate faţă de absenţa culpei la infractorii din obicei), deci ambele se
intersectează în conştiinţa normativă a subiectului177.
Majoritatea autorilor consideră însă că o parte din normele morale devin obligatorii
atunci când legiuitorul și le însușește și le consacră în norme juridice. De pildă, atunci când o
anumită conduită care ține de etică este reglementată printr-un act normativ, care instituie și o
sancțiune juridică pentru încălcarea normei, acesta dobândește caracter obligatoriu, nemaifiind o
simplă normă cu caracter moral. Aceasta nu își pierde însă și statutul de normă etică, prin faptul
că ea a fost reglementată și juridic.
Această din urmă opinie pare a fi confirmată și de faptul că istoricii au constatat că toate
vechile legiuiri conțineau atât norme morale ori religioase, cât și norme ce reglementau regulile
de conviețuire într-o societate. Ba mai mult, normele religioase și morale erau mai numeroase și
mai importante decât celelalte, sancțiunile pentru încălcarea lor fiind chiar mai aspre.
Astfel, în cel mai vechi monument legislativ cunoscut, Codul lui Hamurabi,
reglementările enunțate acolo erau definite ca „norme juridice de echitate” ; în dreptul hindus,
„Dharma” constituia un ansamblu de îndatoriri care reveneau fiecărui individ pentru a fi
virtuos ; în dreptul vechi chinez, „li” reprezenta un principiu moral, care, la vremea sa, se situa
înaintea comandamentului juridic „fa”, acesta din urmă fiindu-i subordonat ; vechii greci apelau
la un un „obicei”, care, în timp, a evoluat sporindu-și rolul, devenind normă de comportare
(conform obiceiului), iar mai târziu adevăr și dreptate ; romanii, prin Cicero, credeau că există
ceva „superior”, dincolo de viața comună : „rațiunea supremă” ca formă perfecționată a gândirii
noastre și ca morală și conțtiință178. De asemenea, la vechii evrei, normele regăsite în Vechiul
Testament al Bibliei sunt în principal norme morale, iar la vechii daci, puținele izvoare care s-au
păstrat relevă tot un caracter preponderent moral și religios al normelor.
Despărțirea moralei de drept s-a produs de-abia la sfârșitul evului mediu și începutul
epocii moderne, odată cu reducerea rolului creștinismului apusean în viața societății.
Astfel, Hugo Groțius considera că dreptul, cu normele sale, are o origine pur rațională,
chiar dacă acestea sunt invadate de principii morale ; în anul 1705 C. Thomasius face o
distincție sistematică între drept și morală, arătând că dreptul are misiunea de a reglementa
raporturile exterioare prin reglementări care formează obligații perfecte, în timp ce morala se
ocupă cu viața interioară a conștiinței și desăvârșește, astfel, obligațiile imperfecte negarantate ;
J.J. Rousseau încearcă să elibereze gândirea de presiunile regulilor divine, pretinzând că omul
beneficiază de reguli, de drepturi ce decurg din natură și care nu pot fi nesocotite de nicio
voință179.
În prezent legile nu mai sunt considerate nici măcar ca fiind rezultatul rațiunii unui
legiuitor înțelept, care să le impună tuturor spre binele lor. A trecut și vremea în care legile erau
impuse tuturor de sus în jos, fără a se face vreo deosebire între cei cărora le erau aplicabile.
Astăzi trăim în epoca „drepturilor omului”, în care fiecare individ are dreptul să fie diferit de
ceilalți și din acest motiv nu mai poate fi constrâns să accepte norme care îi îngrădesc aceste
drepturi. Valorile sunt din ce în ce mai relative, motiv pentru care legiuitorul nu mai poate să
impună el tuturor valorile lui și trebuie să țină cont și de valorile minorităților. Normele pornesc
acum de jos în sus, de la indivizi spre legiuitor, normele sunt tot mai diversificate, iar grupurile
de persoane cărora li se aplică acestea sunt din ce în ce mai restrânse. Or, toate aceste grupuri
177
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 36.
178
A. Sibana, Despre etica juridică a practicienilor din domeniul dreptului, op.cit., p. 195.
179
Idem, p. 196.
61
diferite de persoane, care își reglementează diferit regulile de comportament, nu pot ajunge să
conviețuiască fără să învețe să dialogheze, să accepte că sunt diferiți și eventual, să negocieze
modalitățile de a trăi unii cu ceilalți.
Toate acestea sunt valabile și în ceea ce privește diferitele categorii ale profesiilor
juridice (judecători, procurori, avocați, consilieri juridici, notari, etc.), care au fiecare propria
lege de rganizare și propriile coduri de etică. De aceea s-a spus că „Practicile profesionale, ca
orice alt regim practic în care lumea vieții este trăită de individ, nu se pot lipsi de o formă
minimă de normativitate, elaborată în comun de către membrii căreia i se adresează, prin
deschiderea unor spații de comunicare dedicate în mod expres revigorării corpului atrofiat al
unei reguli deontologice sau inventării integrale a unui nou pachet de parametri normatici cu
privire la comportamentul individului într-o anumită situație de viață (în speță, profesională)”180.
În ce privește diferențierea dintre normele procedurale și normele deontologiei profesiei
de magistrat, în doctrina noastră181 s-au identificat următoarele diferențe :
a) normele procedurale sunt norme juridice iar cele deontologice sunt reguli morale;
b) spre deosebire de normele procedurale, care sunt instituite prin lege, normele
deontologice se formează, de regulă, pe căi extrajudiciare;
c) obiectul normelor procedurale îl constituie relaţiile dintre participanţii la procesul
judiciar (magistraţi, părţi, avocaţi etc.), în timp ce obiectul normelor deontologice judiciare îl
constituie relaţiile dintre magistraţi, relaţiile dintre magistraţi şi justiţiabili, relaţiile dintre
magistraţi şi alţi funcţionari ai statului, relaţiile dintre magistraţi şi ceilalţi cetăţeni;
d) normele procedurale reglementează drepturile şi obligaţiile participanţilor la proces,
inclusiv ale magistraţilor, în timp ce normele deontologiei judiciare reglementează
comportamentul magistraţilor în procesul judiciar şi în afara cadrului procesual;
e) încălcarea de către magistraţi a normelor de procedură cu rea-credinţă sau din gravă
neglijenţă poate atrage răspunderea disciplinară sau penală a acestora.

Dacă există contradicție între normele morale și legi care au prioritate ?

Într-o direcție care își are originea în dreptul continental, se consideră că legea trebuie
aplicată întotdeauna în așa fel încât să fie în concordanță cu morala. Această concepție are la
bază ideea că omul are sădită în el legea morală și că oricine poate cunoaște ce e just și ce este
injust. Aceasta nu înseamnă că judecătorul poate să lase deoparte legea și să stabilească regulile
pe care le crede el juste, ci că el trebuie să interpreteze dispozițiile legale în spiritul de dreptate
și de echitate care trebuie să le domine. Altfel cel care aplică legea doar după propria conștiință
morală riscă să ajungă un tiran, din cauza încrederii prea mare în capacitatea sa de a stabili ceea
ce este drept și ceea ce este nedrept și își „întemeiază hotărârea pe niște rațiuni deșarte, lăsând
pe cele mai bune; mulțumindu-se pe știința ce a dobândit neîngrjindu-se a mai învăța ceea ce nu
cunoaște și care se cuvine a le ști, se întemeiază pe luminile duhului său și nu dă nicio atenție la
a asculta ceea ce este de datoria lui să asculte.” 182 De aceea, soluția este ca judecătorul să se

180
I. Copoeru, N. Szabo, Societatea românească post-totalitară: resemnificarea autonomiei individuale și a
practicilor morale în profesii, în Dileme morale și autonomie în contextul democratizării și al integrării europene,
Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007, p. 24.
181
N. Cochinescu, Introducere în deontologia judiciară, în Revista Dreptul, nr. 4/1995, p. 6, apud. S. Luca, D.M.
Bulancea, în Deontologia profesiri de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca (coordonatori),
Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 111.
182
A. Aman, op.cit., p. 64.
62
conformeze spiritului legii, fără a crea el însuși legi pe care să le considere mai morale decât
cele adoptate de legiuitor.
Într-o altă opinie, care își are originea în sfera gândirii anglo-saxone, se susține că nu
interesează conținutul moral al legii, ci rezultatul aplicării ei. De altfel, au fost și vor mai fi legi
considerate imorale de opinia publică și, cu toate acestea, ele s-au aplicat (de ex. legile din
perioada nazismului sau comunismului). Legea nu este decât o abstracțiune, o „profeție” că
dacă cineva (o persoană abstractă) ar face ceva el ar putea suferi niște consecințe dezagreabile 183.
Se consideră în această opinie că modul concret în care legea este aplicată depinde de mai mulți
factori, de circumstanțe, de nuanțe care vor fi dezvăluite în fața instanței de reprezentanții
acuzării și ai apărării și din acest motiv adevărul se poate stabili doar la sfârșitul procesului,
nefiind niciodată atât de evident încât să-l proclame oricine.
În al doilea rând, se consideră că luarea unei decizii judiciare nu este rezultatul abstract al
unei operațiuni logice de suprapunere a faptelor peste ipoteza descrisă în textul legii. Holmes
arată că decizia juridică nu se ia exclusiv pe baze logice, ci depinde de aprecierea (care nu este
niciodată absolut certă și complet unanimă) a greutății unor temeiuri legale, temeiuri care, la
rândul lor, nu fac decât să reflecte obișnuințele de gândire ale opiniei publice 184. Obiceiurile și
opiniile comunității sunt însă schimbătoare. Așadar, modul concret în care va fi aplicată legea
are întotdeauna o doză de relativism. Doar instanțele de judecată, prin hotărârile definitive, pot
stabili conținutul legii; până atunci acesta este relativ, interpretabil, motiv pentru care el și este
văzut în mod diferit de acuzare și de apărare.
De exemplu, o instanță de judecată are de soluționat o cauză, în care un angajat invocă
anumite clauze împovărătoare din contractul de muncă. Angajatul susține că la momentul
angajării a fost nevoit să semneze contractul de muncă în forma aceasta excesiv de injustă
pentru el, pentru că altfel nu era angajat, și, în plus, nici nu a prevăzut că în viitor contractul va
deveni atât de împovărător pentru el. Angajatorul susține că dreptatea în această cauză rezultă
din respectarea de către ambele părți a contractului de muncă încheiat în mod liber. Alte norme
aplicabile în cauză nu există, iar o idee abstractă de dreptate nu poate sta la baza modificării
convenției încheiate de părți. Susține că drept este ca fiecare parte să-și respecte obligațiile liber
asumate. În prima concepție enunțată, instanța ar da câștig de cauză angajatului, pentru că
obligațiile contractuale asumare ar contraveni ideii de dreptate, în timp ce în cea de-a doua
concepție, ea ar da dreptate angajatorului, pentru că în contractul semnat de părți au fost
consemnate obligațiile fiecăruia.
Dacă aplicarea strictă a legii vine în contradicție cu ceea ce majoritatea consideră că ar
fi just, ce ar trebui să prevaleze?
O primă opțiune la această dilemă este aceea ca cel care aplică legea să considere că
datoria sa este doar să o aplice, fără să se mai intereseze de consecințele ulterioare ale actului
său. Totuși, așa cum s-a spus, în condițiile conștientizării complexității vieții profesionale,
profesionistul nu mai poate rămâne un „executant orb”, insensibil la consecințele potențiale ale
actelor sale pentru sine și pentru ceilalți185.

183
O.W. Holmes, The Path of the Law, Feinberg, Gross (eds), 1995, p. 169, apud. A.P. Iliescu, Influențe ale filosofiei
asupra deontologiei juridice. De la ipoteze asupra naturii legii la practica juridică și problemele ei etice, în Etică și
cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 15.
184
Idem, p. 16.
185
I. Copoeru, N. Szabo, Societatea românească post-totalitară: resemnificarea autonomiei individuale și a
practicilor morale în profesii, op.cit., p. 16.
63
 De exemplu, o persoană sustrage un bun cu o valoare modică în condiții în care legea nu
ar permite decât aplicarea unei pedepse cu închisoare în regim de detenție. Este justă aplicarea
unei astfel de pedepse cu închisoarea cu executare în regim de detenție? Dacă aceasta este
singura modalitate prevăzută de lege, ce ar putea să facă judecătorul dacă are convingerea că
o astfel de pedeapsă ar fi injustă? Ar trebui să țină cont de conștiință sau de lege?
Aici, răspunsul poate veni din faptul că doar în epoca modernă, dreptul este definit ca
fiind ceea ce este reglementat în lege (dreptul pozitiv). Pentru cei din vechime, ideea de „drept”
sau de „just” trimitea totodată la cea de „conștiință dreaptă”, așadar la un concept care era
asociat cu ideile de justiție, etică și bine; atunci când însă un termen este redus doar la una din
accepțiunile sale (în acest caz conceptul de „drept” este redus doar la definiția sa pozitivistă,
adică la ceea ce este reglementat în lege), el este sărăcit, la fel ca un individ care se închide în
două sau trei idei, refuzând să accepte și altă viziune asupra lumii186.
Au fost mai multe opinii exprimate de-a lungul timpului (John Woolman, Mohanadas
Gandhi, Martin Luther King jr.), conform cărora oamenii trebuie să respecte legile, cu excepția
acelor situații în care respectarea legilor este limitată de circumstanțe; agenții morali trebuie să
încalce legea doar dacă acest lucru este necesar pentru a îndeplini un principiu moral important -
și niciodată doar pentru un câștig personal187.
În antichitate se făcea o distincție între noțiunea de drept și cea de echitabil,
considerându-se că acolo unde aplicarea dreptului ar conduce la soluții injuste, trebuie aplicată
echitatea, pentru că aceasta este mai bună: „Dreptul și echitatea sunt deci același lucru, și deși
amândouă sunt excelente și bune, totuși echitatea este un lucru mai bun” 188. Potrivit aceste
concepții dreptul se aplică cu prioritate, dar pentru că acesta nu poate reglementa toate situațiile
concrete, nefiind posibilă aplicarea lui în unele cazuri, echitatea vine să corecteze această
situație: „Dacă, prin urmare, legea vorbește în general, dar in concreto se ivește cazul care e
cuprins în dispoziția generală, atunci considerându-se că legiuitorul neglijează acest caz, și
vorbind în general, a greșit, se făptuiește potrivit când se îndreaptă ceea ce s-a neglijat, așa cum
legiuitorul însuși, dacă ar avea cazul înaintea sa ar face-o, și dacă l-ar fu cunoscut, ar fi hotărât
în lege cele necesare. De aceea echitabilul este un drept și mai bun decât un anumit drept, dar nu
mai bun decât dreptul absolut, ci decât acel drept care, deoarece nu cunoaște nicio deosebire, e
defectuos. Și aceasta este natura echitabilului: el este o corectură a legii, acolo unde aceasta din
pricina formulării sale generale rămâne defectuoasă”189. Această concepție a lui Aristotel a stat la
baza formării conceptului de „equity” din dreptul anlgo-saxon și la pronunțarea hotărârilor în
echitate, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Sunt însă și opinii în sensul că „Dacă judecătorul încalcă legea, el poate prejudicia
reputaţia funcţiei sale, poate încuraja nerespectarea legii, şi poate afecta încrederea publicului în
integritatea puterii judecătoreşti însăşi. Însă nici această regulă nu poate fi absolută. Un
judecător din Germania Nazistă ar putea să nu încalce principiile justiţiei prin aplicarea mai
relaxată a Legii de la Nuremberg privind discriminarea rasială. Acelaşi lucru ar fi valabil şi
186
Jean-Jacqes Sarfati, L'étude du droit positif chez les post-socratiques et les raisons d'être d'un possible ”déclin”
contemporain de la pensée sur le droit, în Etică și cultură profsională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casaa
Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 37.
187
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, Dileme etice în psihoterapie. Abordări pozitive ale procesului
decizional, Editura Trei, București, 2016, p. 28.
188
Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 115.
189
Ibidem.
64
pentru un judecător din cadrul apartheid-ului din Africa de Sud. Uneori judecătorul poate, în
funcţie de natura funcţiei sale, să se confrunte cu obligaţia de a aplica legi care sunt contrare
drepturilor omului şi demnităţii umane. În acest caz, judecătorul poate simţi mai degrabă că este
obligat să demisioneze din funcţia de judecător, decât să compromită obligaţia judiciară de
aplicare a legii. Judecătorul este obligat să aplice legea. Aşadar, el trebuie să nu fie pus într-o
situaţie de conflict în respectarea legii. Ceea ce poate părea pentru alţii o încălcare relativ
minoră, poate atrage publicitatea, afectând reputaţia judecătorului şi crescând întrebările asupra
integrităţii lui şi a corpului de judecători.”190

Care este cauza scăderii încrederii în legi?

Nu este un secret că majoritatea legilor actuale reușeșsc să nemulțumească atât pe cei
mai mulți din destinatarii lor, cât și pe cei care sunt chemați să le interpreteze și că le aplice.
Cauza acestei nemulțumiri ar trebui căutată în primul rând la cel care are atribuția de a adopta
legil, adică la legiuitor.
Se pune întrebarea dacă organele legiuitoare au la rândul lor niște obligații etice și care
ar fi acestea?
În doctrină s-a spus că în concepția kantiană pot fi identificate următoarele principii
fundamentale pe care se bazează etica legislativă191:
Primul principiu este cel al independenței și vizează luarea deciziilor dezinteresate și
corecte; reprezentantul puterii legislative trebuie să țină cont numai de buna funcționare a
societății și în afară de imperativele rațiunii, nu trebuie să dea ascultare nici unui alt factor de
influență.
Cel de-al doilea principiu este cel al corectitudinii și se referă la respectarea regulilor
jocului; puterea legislativă să se achite cu succes de sarcinile primite și, etic, nu-i este permis să
abuzeze de poziția sa, în sensul că preeminența legislativului nu poate „eclipsa” executivul și
autoritatea magistraturilor; puterea legislativă trebuie să respecte autonomia și interesele
specifice ale puterii executive și judecătorești.
Cel de-al treilea principiu este cel al responsabilității; puterea legislativă contribuie în
esență la realizarea și menținerea încrederii în instituțiile publice și de aceea, pentru a întări
sentimentul de responsabilitate al celor implicați în demersul legislativ, este prevăzut ca aceștia
să fie responsabili pentru deciziile luate și să se confrunte în mod direct cu judecata opiniei
publice.
Cum se poate observa, legiuitorul nu se ghidează de multe ori după principiile acestea în
elaborarea legilor, fiind astfel de înțeles unul din motivele pentru care a scăzut încrederea în
acest instrument de dirijare a comportamentului uman, care este legea.
Este însă acesta singurul motiv pentru scăderea încredeii în lege?
Credem că lucrurile nu sunt atât de simple, ci la originea declinului contemporan asupra
gândirii juridice stă modul de a fi și de a gândi al societății actuale. Legea a devenit în prezent
foarte tehnică și a cuprins toate domeniile vieții. Practic, nu a rămas aproape nicio activitate
umană care să nu fie reglementată prin norme. Or, din moment ce a căzut în sarcina legiuitorului
să reglementeze toate domeniile vieții, juriștii nu au mai considerat necesar să reflecteze asupra
caracterului just sau injust al legilor. Nici nu au mai avut timpul necesar, pentru că avalanșa

190
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 77.
191
V. Prahovean, Fundamente kantiene într-o posibilă etică administrativă, în Etică și cultură profesională, de
I.Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj – Napoca, 2008, p. 28.
65
legislativă nu le-a mai dat timp nici practicienilor și nici teoreticienilor să reflecteze asupra
dreptului pozitiv.
Ignorând ideea de „just”, practicienii au pierdut un argument consistent pentru a se opune
unor interpretări greșite, atunci când specializarea nu-i ajută întotdeauna să găsească argumente
adecvate.192 Din păcate, această carență pornește încă din cadrul facultăților de drept unde
fiecare ramură a dreptului este învățată ca o disciplină cvasiindependentă, studenții neajungând
să-și formeze o viziune de ansamblu asupra dreptului. Așa cum s-a spus în doctrina franceză
„Formarea juridică îi învață deseori pe studenți să asimileze răspunsuri și rareori să formuleze
întrebări. ... Ea presupune (din păcate) că tuturor problemelor juridice nu le corespunde decât un
singur răspuns corect al legii și că este suficient ca acesta să fie găsit...” 193. Chiar și sistemul de
exeminare prin teste grilă, răspândit tot mai mult în învățământul nostru juridic, contribuie la
această situație.
Această problemă nu este însă doar în învățământul superior juridic, ci ea este, cu mici
excepții, una a întregului sistem de învățământ. Din păcate, întreg sistemul de învățământ
românesc este axat pe acumulare de informații, deși în era actuală acest lucru nu mai reprezintă
singurul indicator al inteligenței. În prezent cam orice calculator poate stoca mai multe
informații decât creierul uman, indiferent cât de dotat ar fi acesta. Nu este suficient să avem o
bază de date mai mare, o scoarță cerebrală cu miliarde de date, dacă Eu-l n-a dezvoltat
capacitatea de a le accesa și organiza; noi ne diferențiem fundamental de mașini prin
raționamentul complex/multifocal, și nu prin cel simplu, unifocal 194. Adică e foarte important ca
omul în general și juristul în special să învețe să gândească cu mintea lui, să învețe să reflecteze
asupra tuturor lucrurilor, iar nu să ia de-a gata ideile furnizate de alții, indiferent cât ar fi aceștia
de credibili. E inutil să mai subliniem ce importanță capitală prezintă pentru un magistrat să
învețe să gândească, să reflecteze, să cântărească argumentele, să se îndoiască, iar nu să ia de-a
gata niște idei sau argumente furnizate de alții. Pentru aceasta însă profesionistul în domeniul
dreptului are o nevoie vitală să învețe să cultive raționamentul abstract, care reprezintă
instrumentul intelectual de bază al Eu-lui, pentru a se cunoaște pe sine, a se interioriza, a se
observa și prospecta195. Dacă nu va învăța să se cunoască mai întâi pe sine, să se analizeze, să-și
analizeze resursele interioare și mai ales slăbiciunile, nu va putea nici să judece în mod corect
faptele altora. Din păcate, nici acest tip de raționament nu este cultivat îndeajuns nici în
societate și nici în școlile de drept, iar cum s-a arătat în literatura de specialitate „Cum va face
Eu-l o igienă mentală, va proteja emoționalitatea, va gestiona anxietatea, va recicla puterea
gândurilor morbide și a fantasmelor fricii, dacă el nu știe să dezvolte câtuși de puțin
raționamentul abstract? Copii, adolescenții și tinerii studenți nu știu nici măcar că au un Eu care
trebuie să dea un șoc de luciditate gândurilor care îi tulbură și emoțiilor care-i neliniștesc. Nu se
admite ca un elev să arunce gunoiul în pupitru sau pe jos, dar nu scoatem o vorbă despre gunoiul
psihic pe care îl acumulează acesta. S-ar părea că gândurile și emoțiile nesănătoase nu ne
infectează. Sper sincer să nu fiu un glas solitar în teatrul social, că se vor ridica tot mai mulți
specialiști din toate domeniile care vor evidenția aceste paradoxuri și vor arăta că omenirea a
192
Jean-Jacqes Sarfati, op.cit., p. 39.
193
C. Grzegorrczyk, în L'enseignement de la philosophie du droit, M. Troper, F. Michaut (coord.), Bruylant, LGDJ,
1997, apud. Jean-Jacqes Sarfati, op.cit., p. 39.
194
Augusto Cury, Fascinanta construcție a Eu-lui. Cum să dezvoltăm o minte sănătoasă într-o societate stresantă,
Editura For You, București, 2013, p. 67.
195
Idem, p. 76.
66
luat-o pe un drum greșit”196. Dacă nu suntem mulțumiți de felul în care se poartă profesioniștii
dreptului în relațiile cu ceilalți, de felul în care se poartă judecătorul, procurorul, avocatul,
consilierul juridic, etc. este și pentru motivul arătat anterior. Din păcate presa de specialitate
abundă în exemple de nemulțumiri ale categoriilor profesionale menționate, una față de cealaltă.
Din moment ce totul este reglementat de lege, legea are aceeași valoare, indiferent dacă
domeniul reglementat este unul important, ori unul mai puțin important. Nu există o ierarhizare
a valorilor, în sensul că legea nu ne spune care valori sunt mai importante și care sunt mai puțin
importante, nu ne spune că atunci când două valori reglementate prin lege vin în conflict, care
dintre acestea ar trebui să primeze.
Cum s-a ajuns aici? De ce a ajuns legea să devină un scop în sine, în loc să fie un mijloc
de a face dreptate?
Răspunsul îl găsim în evoluția curentelor filozofice de-a lungul timpului. Pentru Platon,
legile positive sunt o reprezentare a „ideilor” perfecte dintr-o altă lume, Aristotel le coboară pe
pământ, spunând că dreptul pozitiv are rolul de a-i informa și a-i forma pe cetățeni, în timp ce
pentru Epicur, dreptatea este relativă, ea depinzând de ceea ce decide majoritatea la un moment
dat.
În literatura de specialitate s-a susținut că declinul gândirii actuale asupra dreptului este
legat de epicurismul nostru, care poate fi explicat prin trei puncte197:
În primul rând, gânditorii englezi care au influențat filozofia politică modern, J. Locke și
T. Hobbes, influențați de N. Machiaveli, au considerat că unicul scop al dreptului este de a
asigura securitatea cetățenilor, acesta neavând și scopul de a-i civiliza. În aceste condiții, fiind
un simplu obiect utilitar, care se bazează pe frică, ce rost are o reflecție asupra lui?
În al doilea rând, pentru epicurieni nu înseamnă nimic binele public, ci doar binele
personal, privat. Or, societatea modernă impregnată de această filozofie, consideră că dacă
dreptul nu o ajută la găsirea fericirii personale, la ce bun să o îl studieze în profunzime? Tinerii
nu caută să devină onești, nu cauză pacea public, ci vor să fie celebri, să devină vedete.
În al treilea rând, epicurienii nu cred în existența unui legislator de excepție, așa cum
credeau Platon și Aristotel. Or, dacă dreptul este produsul maselor, pentru ce să fie studiat?

CITATE RELEVANTE198

Despre libertate.

Nimic nu corespunde mai mult egalităţii şi libertăţii ca posibilitatea de a aduce pe oricine în

faţa judecătorului, chiar şi pe cel mai puternic. Titus Livius (59 Î.Hr.-17 d.Hr.)

Numai proştii îşi denumesc bunul plac libertate. Tacit (Gaius Cornelius Tacitus) (cca 56-
117)

Ce este libertatea? O conştiinţă curată. Periandru din Corint (666-586 î.Hr.)

196
Ibidem.
197
L. Strauss, Nihilisme et politique, Rivages Poche, 2004, apud. Jean-Jacqes Sarfati, op.cit., p. 49-53.
198
Extrase din lucrarea Enciclopedia înţelepciunii, apărută la Editura ROOSSA.
67
Omul cinstit şi cel necinstit se cunosc nu doar după ceea ce fac, ci şi după ceea ce-şi doresc.
Democrit din Abdera (460-cca 370 î.Hr.)

Să nu crezi că dacă ai făcut ceva rău te poţi ascunde, fiindcă ascunzându-te de alţii, nu te
poţi ascunde de propria conştiinţă. Isocrate (436-338 Î.Hr.)

Cel mai de preţ rezultat al înfrânării dorinţelor este libertatea. Epicur (341-270 î.Hr.)

Nu-ţi dori nimic ce nu poţi realiza tu însuti; realizarea ta supremă e libertatea. Ea nu te

poate face să fii frumos, bogat, respectat, puternic şi fericit în ochii întregii lumi, ea te poate
face doar liber. Ea nu te face stăpânul lucrurilor, ci stăpân asupra ta însuţi. Rene Descartes
(1596-1650)

Absenţa libertăţii e răspunzătoare pentru absenţa unor moravuri veritabile. Anthony

Ashley-Cooper, conte de Shaftesbury (1671-1713)

Oamenii socotesc că sunt liberi numai în măsura în care se supun pasiunilor lor, iar când
sunt nevoiţi să trăiască potrivit legii, ei cred că le sunt încălcate drepturile. Baruch Spinoza
(1632-1677)

Libertatea, odată ce a prins rădăcini, creşte repede. Leorge Washington (1732-1799)

Libertatea este dreptul la inegalitate. Nikolai Berdeaev (1874-1948)

O oaie si un lup înţeleg diferit cuvântul „libertate”. În aceasta constă esenţa neînţelegerilor
care domină societatea umană. Abraham Lincoln (1809-1865)

Despre adevăr.

Chiar şi mintea prostului acceptă adevărul.

Există o singură cale – calea adevărului, toate celelalte nu sunt căi.

Glasul adevărului nu este gingaş, gingaşă este vorba mincinoasă. Omul moral nu e bun de
gură, bun de gură este cel mincinos. Lao Zi (579-499 î.Hr.)

Nu proclama adevărul în piaţa publică: mulţimea îl va folosi pentru a face rău. Pitagora
(576-496 î.Hr.)

Adevărul există în egală măsură cu minciuna. Zi Zhuang cea 369-286 î.Hr.)

Adevărul poate fi uneori înăbuşit, dar nu se stinge niciodată. Titus Livius (59 Î.Hr.-17 d.Hr.)

Când viciul e rentabil, adevărul e în declin. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

68
Există rătăciri care au înfăţişarea adevărului. Seneca cel Tânăr (Lucius Annaeus Seneca)
(cea anul 4 î.Hr.-65 d.Hr.)

Adevărul se întăreşte prin mărturii şi în timp, iar minciuna prin grabă şi nesiguranţă. Tacit
(Gaius Cornelius Tacitus) (cea 56-117)

Cine urăşte lumea? Aceia care au sfâşiat adevărul. Fericitul Augustin (354-430)

Nu ieşi în lume, ci întoarce-te în tine însuţi: înlăuntrul omului se adăposteşte adevărul.

Fericitul Augustin (354-430)

Tăinuirea adevărului este fie o încercare a smereniei noastre, fie o umilire a orgoliului.
Fericitul Augustin (354-430)

Adevărul e unica fiică a timpului. Leonardo Da Vinci (1452-1519)

Minciuna se încolăceşte mereu ca şarpele care nu stă niciodată drept, fie că se târăşte sau
stă liniştit; numai când e mort, e drept şi nu se preface. Martin Luther (1483-1546)

Trăieşte conform adevărului – iată cea mai bună învăţătură. Miguel de Cervantes Saavedra
(1547-1616)

Adevărul uneori se îndoaie, dar niciodată nu se rupe, şi iese deasupra minciunii ca uleiul
deasupra apei. Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616)

Mincinosul ştie să poarte masca alintului. William Shakespeare (1564-1616)

Adevărul îl vedem mai des şi-l auzim mai rar – niciodată în forma sa pură, mai ales când
vine de departe: în el se găseşte mereu un plus de părtinire care a lăsat urme. Baltasar
Graciân y Morales (1601-1658)

Există adevăruri în privinţa cărora nu e suficient să convingi pe cineva, fiindcă acestea

trebuie simţite; astfel sunt adevărurile moralei. Montesquieu (Charles Louis De Secondat,
Baron) (1689-1755)

Ne vom strădui, aşadar, să gândim bine – iată începutul unei purtări morale. Nu există o
nefericire mai mare ca atunci când omul începe să se teamă de adevăr, să nu fie demascat
de acesta. Blaise Pascal (1623-1662)

Adevărul nu e atât de binefăcător, pe cât de nefastă e aparenţa lui. Francois de La

Rochefoucauld

Adevărul nu este lipsit de atribute picante care pot fi surprinse dacă eşti dotat cu
genialitate. Denis Diderot (1713-1784)

69
Tinereţea este dezinteresată în gânduri şi sentimente; de aceea ea înţelege şi simte adevărul
cel mai profund. Heinrich Heine (1797-1856)

Adevărul este ca o vacă ce nu dă lapte scepticilor, dar care le oferă alternativa de a mulge
taurii. Samuel Johnson (1709-1784)

Ne-am născut să căutăm adevărul, nu să-l posedăm. Heinrich Mann (1871-1950)

Adevărul e universal, neaparţinându-mi numai mie. Adevărul mă posedă pe mine, şi nu eu

posed adevărul. Karl Marx (1818-1883)

Este aproape monstruos cum au putut oamenii ajunge la o astfel de stare a conştiinţei, încât
în părerea şi voia majorităţii a văzut sursa şi criteriul adevărului! Nikolai Berdeaev (1874-
1948)

Adevărul e acel lucru ce nu poate fi demonstrat, adevărul înseamnă simplitate. Antoine de

Saint-Exupery (1900-1944)

Cele neadevărate trec drept adevărate, iar cele adevărate drept neadevărate – atât de
felurită este fiinţa.

Despre dreptate.

Dreptatea e nemuritoare.

Şarlatania e incompatibilă cu dreptatea. Fiindcă dreptatea triumfă doar atunci când măsori
totul cu o măsură dreaptă.

Nu există nicio virtute superioară dreptăţii, nu există viciu mai rău decât minciuna.

Temeiul liniştii în ţară e dreptatea.

Dreptatea nu e de ajuns pentru a fi de folos altor oameni, dar e suficientă ca să faci rău
propriei tale vieţi. Yang Zhu (cea 440-360 î.Hr.)

Dreptatea este dobândirea unei calităţi sufleteşti în temeiul căreia oamenii devin capabili de
fapte şi de acţiuni juste şi de năzuinţa către dreptate. Aristotel (384-322 Î.Hr.)

Omul care a atins cel mai înalt grad de desăvârşire este mai presus de toate animalele; dar
este mai prejos decât toţi dacă trăieşte fără legi şi fără dreptate. Într-adevăr, nu este nimic
mai rău decât un om înzestrat, dar nedrept. Aristotel (384-322 Î.Hr.)

Justiţia este voinţa fermă şi permanentă de a oferi fiecăruia dreptatea. Justinian I (cel
Mare) (482/ 483-565)

70
Oamenii se nasc virtuoşi, iar dreptatea este o calitate intrinsecă a lor, ca şi existenţa însăşi.
Montesquieu (Charles Louis De Secondat, Baron) (1689-1755)

De ce lumea preferă majoritatea? Pentru că are dreptate? Nu, pentru că e puternică. Blaise
Pascal (1623-1662)

În invidie, printre altele, este înrădăcinată şi iubirea de dreptate. William Hazlitt (1778-
1830)

Acela care iubeşte să lupte pentru dreptate, nu abuzează, de obicei, de ea. William Hazlitt
(1778-1830)

În lume domneşte nedreptatea. Paul Henri Thiry D’ Holbach (1723-1789)

Justiţia este baza tuturor virtuţilor sociale. Paul Henri Thiry D’ Holbach

Respectul de sine… creează regulile dreptăţii şi este primul motiv pentru respectarea
acestora din urmă. David Hume (1711-1776)

Când dreptatea piere, nu mai există nimic ce ar putea da preţ vieţii omului. Immanuel Kant
(1724-1804)

Politeţea şi complimentele nu au ce căuta în treburile de care depinde binele statului, mai

ales când triumfă nedreptatea. Mihail Vasilievici Lomonosov (1711-1765)

Ca să-l înveţi pe om să respecte dreptatea, trebuie să-i arăţi rezultatele dreptăţii. Adam
Smith (1723-1790)

Lumea va fi mai dreaptă atunci când va fi mai neprihănită. Henri-Marie Beyle Stendhal
(1783-1842)

Justiţia nu este, desigur, dreptatea. De obicei, ea e socotită chiar o măsură de precauţie

împotriva dreptăţii adevărate. Heinrich Mann (1871-1950)

A vorbi despre „justiţie naturală’’ este un nonsens. Karl Marx (1818-1883)

Dreptatea este adevărul în acţiune. Benjamin Disraeli (1804- 1881)

Despre lege.

Autoritatea asupra poporului e mai mare atunci când legea sperie la fel ca un tiran. Bias
din Priene (642-577 Î.Hr.)

Legile sunt ca pânza de păianjen: pe cel slab îl încurcă, iar cel puternic trece prin ele. Solon
din Atena (cea 638-558 Î.Hr.)

71
Iată care e relaţia dintre conducător şi popor: împăratul e vizitiul, funcţionarii şi legile sunt
zăbala şi hăţurile, iar poporul – calul. Ca să mâni caii bine, trebuie să le pui corect zăbala,
să ţii hăţurile drept, trebuie sa potriveşti forţa cailor şi să urmăreşti că cei din urmă aleargă
coordonat. In aceste condiţii, conducătorul nu are nevoie să scoată nici un sunet, nici să
plesnească din hăţuri şi nici să-i îndemne cu vorba – caii vor alerga singuri. Confucius (551-
479 î.Hr.)

Lume! Înainte să ai legi, străduieşte-te să ai obiceiuri bune: obiceiurile bune sunt primele
legi. Pitagora (576-496 î.Hr.)

Când legile şi poruncile se înmulţesc, creşte şi cifra hoţilor şi a răufăcătorilor. Lao Zi (579-
499 î.Hr.)

La întrebarea cu ce le sunt filozofii superiori celorlalţi oameni, Artistippus a răspuns:

„Dacă toate legile vor fi distruse, numai noi vom trăi ca şi până acum’’. Artistippus din
Cirene (430-355 î.Hr.)

Legile sunt o invenţie prostească. Legile le fac oamenii, iar natura – atomii şi vidul.
Democrit din Abdera (460-cca 370 Î.Hr.)

Oamenilor le sunt necesare chiar şi cele mai proaste legi, fiindcă în lipsa lor ei s-ar mânca
unii pe alţii. Epicur (341-270 î.Hr.)

Nu există lege care să-i mulţumească pe toţi. Cato cel Bătrân (Marc Porcius) (234-149 î.Hr.)

Dreptul suprem – supremul neadevăr. Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.)

Când vorbesc armele, legile tac. Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.)

Ca să fim liberi, ar trebui să ne supunem legilor. Marcus Tullius Cicero (106-43 Î.Hr.)

Cea mai mare lipsă de justiţie e acolo unde domneşte litera legii. Marcus Tullius Cicero
(106-43 î.Hr.)

Cârmuitorii sunt legea care vorbeşte, iar legea este corul cârmuitorilor tăcuţi. Marcus
Tullius Cicero (106-43 î.Hr.)

Ce folos au legile aspre acolo unde nu există morală? Ce înseamnă nişte legi goale fără
obiceiuri? Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus) (65-8 Î.Hr.)

Ce sunt legile fără moravuri, ce sunt moravurile fără credinţă? Horaţiu (Quintus Horatius
Flaccus) (65-8 Î.Hr.)

Nicio crimă nu poate avea întemeiere juridică. Titus Livius (59 Î.Hr.-17 d.Hr.)

Orice speranţă întemeiată pe merit e lege. Ovidiu (Publius Ovidius Naso) (43 Î.Hr.-18 d.Hr.)

72
Cel vinovat se teme de lege, cel nevinovat – de soartă. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

Acolo unde legile sunt sănătoase, şi poporul e sănătos. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

Legea trebuie să fie scurtă ca să şi-o poată aminti şi oamenii ignoranţi. Seneca cel Tânăr
(Lucius Annaeus Seneca) (cea anul 4 î.Hr.-65 d.Hr.)

Necesitatea înfrânge toate legile. Seneca cel Tânăr (Lucius Annaeus Seneca) (cea anul 4
î.Hr.-65 d.Hr.)

Ruşinea interzice uneori ceea ce nu interzic legile. Seneca cel Tânăr (Lucius Annaeus
Seneca) (cea anul 4 î.Hr.-65 d.Hr.)

O greşeală profundă capătă adesea dimensiunea unei fărădelegi. Seneca cel Tânăr (Lucius
Annaeus Seneca) (cea anul 4 î.Hr.-65 d.Hr.)

Adevărul, caracterul de lege, virtutea, dreptatea şi blândeţea – toate acestea pot fi cuprinse
în conceptul de „cinste”. Quintilian (Marcus Fabius Quintilianus) (cea între anii 35 şi 96)

Obiceiurile bune au o putere mai mare decât legile bune. Tacit (Gaius Cornelius Tacitus)
(cea 56-117)

La început, exigenţele legii erau neînduplecate, dar, cum se întâmplă mai întotdeauna,
nimeni nu s-a mai preocupat în cele din urmă de respectarea cestora. Tacit (Gaius Cornelius
Tacitus) (cea 56-117)

Legile bune sunt inspirate de obiceiurile proaste. Tacit (Gaius Cornelius Tacitus) (cea 56-
117)

Cunoaşte legile înseamnă să accepţi nu litera, ci conţinutul şi spiritul. Iustinian I (cel Mare)
(482/ 483-565)

Legile se bucură de un respect general nu fiindcă sunt drepte, ci fiindcă sunt legi. Michel De
Montaigne 533-1592)

Cruzimea legilor împiedică respectarea lor. Montesquieu (Charles Louis De Secondat,

Baron) (1689-1755)

Nu e nevoie să obţii cu ajutorul legilor ceea ce se poate obţine prin îmbunătăţirea

moravurilor. Montesquieu (Charles Louis De Secondat, Baron) (1689-1755)

Libertatea este dreptul de a face tot ce permit legile. Libertatea individului şi libertatea
cetăţeanului nu coincid întotdeauna. Montesquieu (Charles Louis De Secondat, Baron)
(1689-1755)

73
Trebuie ca legile şi poruncile să fie scrise limpede, ca să nu poată fi răstălmăcite. Adevăr e
puţin în inimile oamenilor, iar viclenie e multă. In inimile lor sunt atâtea galerii cât sub o
fortăreaţă. Petru I al Rusiei (cel Mare) (1672-1725)

Multitudinea de legi într-un stat înseamnă acelaşi lucru ca numărul mare ie doctori: semn
de boală şi de neputinţă. Voltaire (Frangois-Marie Arouet) (1694-1778)

Pe lângă legile statului mai există şi legile conştiinţei, care completează neajunsurile
legislaţiei. Henry Fielding (1707-1754)

Legile prea blânde sunt rar respectate, legile prea aspre sunt rar puse în aplicare. Benjamin
Franklin

Legea lasă dispoziţiei o libertate totală. Morala, însă, se referă la dispoziţie li cere ca fapta
să fie săvârşită din respect faţă de datorie. În consecinţă, şi felul de a acţiona conform cu
legea este moral, dacă este determinat de respectul faţă de lege. Georg Wilhelm Friedrich
Hegel

Să nu te supui nici uneia dintre legi înseamnă să fii lipsit de protecţia cea mai salvatoare,
întrucât legile trebuie să ne protejeze nu doar de ceilalţi, dar şi de noi înşine. Heinrich
Heine (1797-1856)

Legile şi regulamentele trebuie să meargă mână în mână cu progresul sufletului uman.

Thomas Jefferson (1743-1826)

Legile sunt scrise pentru oamenii obişnuiţi, de aceea ele ar trebui să se bazeze pe normele
obişnuite de bun simţ. Thomas Jefferson (1743-1826)

Dacă binele public nu face o regulă din dreptatea moralei, atunci poate face din lege o armă
a tiraniei politice, aşa cum s-a şi întâmplat foarte adesea. Jean-Jacques Rousseau (1712-
1778)

Cunosc doar trei mijloace cu ajutorul cărora putem influenţa moravurile poporului:
puterea legii, puterea opiniei publice şi farmecul satisfacţiei. Jean-Jacques Rousseau (1712-
1778)

Toate normele generale de comportament nu sunt suficiente, deoarece acestea se bazează pe

o asumare falsă a egalităţii dintre oameni – asumarea stabilită în sistemul lui Helveţiu; între
timp, diferenţa fundamentală între oameni în privinţa intelectului şi a moralei este
nemărginită. Arthur Schopenhauer

Dacă legislaţia nu poate decreta moralitatea, cu atât mai puţin poate declara imoralitatea
drept legală. Karl Marx (1818-1883)

Un legislator trebuie să caute nu adevărul, ci folosul. Henry Thomas Buckle (1821-1862)

74
Legea nu-i poate face pe oameni liberi: oamenii înşişi trebuie să facă legea liberă. Henry
David Thoreau (1817-1862)

Așa cum omului mort îi lipsește sufletul (animus), care este esența (forma substantialis)
însăși a omului, tot astfel, legea injustă (lex iniqua), lipsită de dreapta rațiune (rectitudo
rationis), nu este propriu-zis o lege, deși nominal ea poartă un astfel de nume. În consecință,
echitatea (æquitas) este pentru lege ceea ce sufletul (anima) este pentru om: forma
substantialis (Juan de de Torquemada).

Despre conştiinţă.

Martorul nostru este zeul, adică propria conştiinţă. Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.)

Rănile conştiinţei nu se cicatrizează niciodată de tot. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

De zvonuri se tem mulţi, dar de conştiinţă, numai puţini. Pliniu cel Tânăr (Gaius Plinius
Caecilius Secundus) (61-aprox. 114)

Cel care e bun, e liber, chiar dacă e sclav; cel care e rău, e sclav, chiar dacă e rege. Fericitul
Augustin (354-430)

Deşi noile reguli schimbă conştiinţa oamenilor, trebuie încercat ca, în starea lor modificată,
regulile să păstreze cât mai mult din cele vechi. Nicollo Machiaveli (1469-1527)

Conştiinţa este cea mai bună carte de morală de care dispunem; e bine să ne uităm prin ea
cât mai des. Blaise Pascal

Conştiinţa, ca un prieten adevărat, previne înainte ca judecătorul să apuce să apuce să

pedepsească. Denis Ivanovici Fonvizin

Moralistului pedant i se poate spune că conştiinţa este o făclie a moralei, care luminează
calea cea dreaptă; iar când se abate de la această cale, se stinge. Georg Wilhelm Friedrich
Hegel

Ruşinea este frica faţă de oameni, conştiinţa este frica faţă de Dumnezeu. Samuel Johnson

Tribunalul pe care omul îl simte în el este conştiinţa. Conştiinţa este adaptarea acţiunilor
noastre la cerinţele acestui tribunal. Immanuel Kant (1724-1804)

Conştiinţa omului poate da greş, fără ca prin aceasta omul însuşi să fie neruşinat, la fel cum
poate fi lipsit de gust, fără să cadă în prost gust. Jean Paul (Johann Paul Friedrich Richter)
(1763-1825)

Deoarece voinţa nu se supune timpului, remuşcările de conştiinţă nu trec odată cu timpul,

la fel ca toate celelalte suferinţe. Răutatea chinuieşte conştiinţa chiar şi după mulţi ani, la fel
de dureros ca şi imediat după comiterea acesteia. Arthur Schopenhauer

75
Conştiinţa mea nu este altceva decât „Eul” meu care se pune în locul unui „Tu” jignit.
Ludwig Andreas Feuerbach (1804-1872)

Dacă ne-am antrena conştiinţa, atunci ne va săruta chiar şi când ne muşcă. Friedrich
Wilhelm Nietzsche (1844-1900)

Autenticitatea, conştiinţa curată, caracterul evident al adevărului provin doar din zona
sentimentelor. Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844-1900)

Conştiinţa noastră este un judecător infailibil, până când nu o ucidem. Honore de Balzlzac
(1799-1850)

Deosebirea cea mai puternică dintre om şi animale este sensul moral sau conştiinţa. Iar
dominaţia ei se exprimă în cuvântul scurt, dar puternic şi foarte expresiv „trebuie’’.
Charles Robert Darwin (1809-1884)

În mod ideal, conştiinţa publică trebuie să spună: să pierim noi toţi, dacă salvarea noastră
depinde numai de un copil chinuit, iar acesta să nu accepte a ne salva. Fiodor Mihailovici
Dostoievski (1821-1881)

Ideea nemuririi este viaţa însăşi, viaţa vie, formula ei finală şi sursa principală de adevăr şi
de conştiinţă pentru omenire. Fiodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881)

Conştiinţa este un animal cu gheare care îţi zgârie inima. Aleksandr Sergheevici Puşkin
(1799-1837)

Conştiinţa e un învăţător moral al inimii. Samuel Smiles (1812-1904)

III. LUAREA DECIZIILOR ÎN DILEMELE ETICE

Cum se iau deciziile în materie de morală?
Pentru a înțelege mai bine procesul de alegere a unui mod etic sau neetic de a acționa, ar
trebui să înțelegem mai întâi care este procesul psihologic de luare a deciziilor. Deși în mod
aparent actul de a gândi este foarte simplu, părând că el vine în mod firesc, natural, în realitate
acesta este un proces psihologic foarte complex, cu multe etape pe parcursul cărora pot interveni
factori perturbatori.
În primul rând ar trebui să luăm în considerare că gândul nu reprezintă o realitate, ci o
virtualitate. Când ne gândim la o persoană aflată departe sau care nu mai este, noi nu o vedem,
ci ea se află în acel moment doar în mintea noastră. Aceeași natură virtuală o are și gândul
nostru legat de deciziile etice pe care le luăm în viață. Principala capcană în care putem cădea în
ce privește actul de gândire, este aceea să credem că toate gândurile nostre reprezintă
întotdeauna adevărul real, adică să pierdem din vedere caracterul virtual al acestora. Astfel, este
posibil ca în luarea unei decizii în exercitarea profesiei noi să ne gândim că ceilalți vor ceva de
76
la noi, urmăresc ceva ascuns, și să ajungem astfel să credem în realitatea acestui fapt, luând
deciziile în funcție de el. De aici admosfera de suspiciune care se generalizează tot mai mult în
societatea nostră și care ne împiedică de multe ori să acționăm așa cum ar impune etica.
Procesul acesta psihologic de deviere a modului normal de a acționa din cauza unui gând nereal
a fost descris cu umor și de Caragiale, în piesa „Conu Leonida față cu reacțiunea”, unde se arată
că „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de
curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia, din fandacsie
cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă.”.
Desigur că omul nu ajunge să acționeze astfel în mod brusc, ci el este influențat de multe
ori de moștenirea ereditară, de mediul social, cultural, etc. Cel mai important însă este că acestea
nu sunt determinante, ci omul își poate forma singur modul de a gândi și a acționa, dacă
conștientizează aceste capcane ale gândirii. Așa cum s-a arătat „Sunt tineri care au crescut în
medii agresive și au devenit generoși, și alții care au crescut în medii generoase și au devenit
agresivi. Aceste paradoxuri nu sunt cauzate exclusiv de bagajul genetic, de mediul educațional
sau de ferestrele formate în memoria centrală și periferică, ci și de modul în care se comportă
Eu-l ca administrator psihic”; „Data viitoare când vom vedea pe cineva că judecă sever, că
exclude anumite persoane, că dovedește o mare încăpățânare, că nu renunță sub nicio formă la
ceea ce gândește, chiar în fața unor dovezi ale contrariului, trebuie să ne gândim la defecte grave
în formarea și exercitarea rolurilor vitale ale Eu-lui”199.
Aspectele acestea sunt foarte importante în viața de zi cu zi și în formarea relațiilor
profesionale în general, și în domeniul profesiilor juridice în special. Cu toate acestea, nu există
cursuri sau programe de conștientizare a lor, de învățare a procesului de construcție a unui Eu
capabil să dezvolte o gândire armonioasă, să ia decizii fără a fi influențat de astfel de capcane
ale gândirii, astfel încât să fie evitate desele situații generatoare de conflict în lumea judiciară.
Aceasta este baza formării unui comportament etic atât în mediul profesional cât și în mediul
personal, fără de care este greu de însușit valorile etice și mai ales este greu de luat deciziile care
să fie conforme cu aceste valori.
Sunt și autori care susțin că, în realitate, într-o dileemă morală omul nici nu deliberează,
ci decizia sa este dinainte luată. Din acest motiv, Jean Paul Sartre (1905 – 1980) crede că orice
deliberare morală este falsificată. În realitate alegem fără să cântărim prea mult; simulăm
ezitarea între motivele sau mobilurile cărora le-am conferit dinainte o anumită valoare;
hotărârea finală nu face decât să confirme această alegere prealabilă 200. E destul de discutabil
acest punct de vedere, potrivit căruia ori de câte ori oamenii au dileme etice, în realitate ei doar
se prefac că deliberează. Pot fi decizii luate în decursul unor lugi deliberări, în cadrul cărora
omul trece de la o soluție la cealaltă, în funcție de analiza unui argument sau a altuia și de
reflectare asupra acestora. Or, aceasta nu este altceva decât o deliberarea reală. Este adevărat că
alegem în funcție de niște valori pe care ni le-am stabilit anterior sau pe care le-a stabilit
societatea, dar atunci când avem de ales între două sau mai multe valori, noi suntem cei care
alegem în urma deliberării. Discuția se poate muta ușor pe terenul problematicii liberului
arbitru, cei mai mulți gânditori fiind de părere că omul este înzestrat cu liberul arbitru.

Cât de grea este luarea deciziilor în profesiile juridice?

199
Augusto Cury, Fascinanta Construcție a Eu-lui. Cum să dezvoltăm o minte sănătoasă într-o societate stresantă,
Editura For You, București, 103, p. 103.
200
Christine Le Bihan, Marile probleme ale eticii, Ed. Institutul European, 1999, p. 39.
77
 Prin natura sa, activitatea juridică presupune deseori luarea unor decizii care implică de
multe ori aspecte morale sau etice. Orice persoană care exercită o profesie juridică este pusă
deseori în activitatea sa profesională în situația de a lua decizii susceptibile de interpretări sub
aspectul moralității lor, nu doar persoanele care sunt investite cu luarea unor decizii cu caracter
obligatoriu cum sunt judecătorii sau procurorii.
Așa cum s-a spus, în fiecare caz particular, judecătorul este obligat să decidă ceea ce este
rezonabil, iar procesul de alegere între principii etice concurente în situații concrete dezvăluie
caracterul complex și ambiguu al majorității judecăților etice201.
Chiar dacă deciziile aparținând judectorilor și procurorilor sunt mai des puse în discuție
sub aspectul componentei lor morale, fapt justificat de caracterul lor obligatoriu și de imlicațiile
lor cu privire la drepturile și libertățile celorlalți, nici reprezentanții celorlalte profesii juridice nu
sunt scutiți de „judecarea” activității lor prin această perspectivă. Este mai puțin grav sub aspect
etic un comportament neadecvat al unui avocat față de un comportament la fel de neadecvat al
unui judecător? Are vreo relevanță sub apect moral faptul că primul ia decizii cu caracter
obligatoriu pentru mai multe persoane, apte a fi puse în executare prin constrângere, în timp ce
al doilea ia decizii relevante pentru clientul său ori pentru alte persoane individualizate? În fața
moralei poate fi o diferență substanțială între cei doi?
În activitatea lor, persoanele aparținând profesiilor juridice, fie că sunt judecători,
procurori, avocați, consilieri juridici etc., trebuie să ia decizii care pot afecta viețile altora, de
mule ori deciziile trebuind luate într-un timp foarte scurt. De pildă, în materia luării măsurii
arestării preventive, toți factorii implicați trebuie să decidă foarte repede ce vor face în legătură
cu această măsură. Dacă din punct de vedere al consecințelor legale se pare că greutatea deciziei
cade pe umerii judecătorului, din punct de vedere al consecințelor morale greutatea deciziei
cade la fel pe umerii tuturor persoanelor implicate în actul de justiție (procuror, avocat, consilier
juridic, etc.). Procurorul sau avocatul nu se va putea exonera în fața celorlalți și în fața propriei
conștiințe de responsabilitatea morală a actului lor, dacă acesta a fost unul inadecvat din acest
punct de vedere.
Din acest motiv reprezentanții profesiilor juridice se pot simți adeseori „stresați moral”
ori nesiguri în legătură cu modul în care ar trebui să acționeze ca să îmbine în modul cel mai
adecvat obligațiile profesionale cu cele morale. Astfel, procurorul de ședință poate să nu fie pe
deplin convins în sinea sa că inculpatul trebuie să fie arestat preventiv pentru infracțiunea
comisă, însă îndeplinirea atribuțiilor profesionale îi impun să susțină în fața judecătorului
propuerea de arestare formulată de parchetul din care face parte. Or, avocatul poate să fie în
sinea sa convins că inculpatul pe care îl apără trebuie să fie arestat preventiv, însă îndeplinirea
atribuțiilor profesionale îi impun să susțină în fața judecătorului respingerea propunerii de luare
a măsurii arestării preventive. Aceste dileme etice ale procurorului sau avocatului sunt la fel de
dificile ca cea pe care o are judecătorul cauzei în legătură cu caracterul just au injust al hotărârii
pe care o va pronunța cu privire la propunerea de luare a măsurii arestării preventive. Atât
judecătorul, cât și avocatul sau procurorul pot să nu aibă certitudinea că actul lor este unul care
împacă într-un mod cât mai adecvat valorile lor personale și cele profesionale, putându-se
confrunta deseori în luarea deciziilor cu propriile emoții foarte puternice, cum ar fi
compasiunea, frica sau furia. Ce ar trebui să facă judecătorul, procurorul sau avocatul într-un
201
A. Rădulescu, Unele aspecte privind evaluarea comportamentului judecătorilor din perspectiva calitativă, în în
Etică și cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca,
2008, p. 258.

78
astfel de caz? Poate el să facă abstracție în mod deplin de aceste sentimente, în luara deciziei?
Care ar fi cel mai adecvat comportament, din punct de vedere etic?
Deși ar dori poate de multe ori să nu fie pus în situația de a lua o decizie grea, cu
implicații deosebite de natură afectivă, reprezentantul profesiei juridice va fi obligat să o facă
pentru că acest lucru intră în atribuțiile ale profesionale. Un răspuns banal ar fi acela că acesta
trebuie să lase deoparte „povara” afectivă și să ia decizia exclusiv printr-o analiză rațională a
cauzei. Aceasta este și imaginea care s-a consacrat în legătură cu „omul legii”, care are ca
instrument de lucru doar rațiunea, simbolizată prin balanța pe care zeița Themis o ține în mâna
dreaptă.
Este adevărat că analiza rațională are un rol important în luarea celor mai bune decizii,
însă cetătorii au demonstrat că deciziile etice sunt mai complexe, iar cele mai bune decizii se iau
atunci când procesele cognitive sunt completate cu un grad înalt de conștientizare a factorilor
intuitivi, emoționali sau a altor factori nonraționali, inerenți în deliberările complexe 202. De
multe ori, profesionistul nici nu este conștient de prezența factorilor nonraționali în luarea
deciziei. Rațional pot fi găsite argumente în favoarea multor decizii, chiar dacă acestea nu sunt
conforme normelor atice sau morale, în timp ce afectele pot să nu fie la fel de ușor „păcălite”.
Sentimentul de disconfort simțit de o persoană care nu a luat cea mai bună decizie din punct de
vedere moral persistă chiar dacă din punct de vedere rațional decizia este justificată. De aceea
nu ar putea fi ignorați total acești factori nonraționali în luarea unor decizii care presupun dileme
etice în domeniul judiciar. De multe ori, atunci când este pus în fața unei dileme etice,
profesionistul nici nu conștientizează acest lucru. El nu acționează rațional, ci acționează
aproape instinctiv, pe baza experiențelor acumulate anterior, a educației, a valorilor însuțite, a
afectelor și sentimentelor de moment. Așa cum subliniază prihologii „Cercetarea
comportamentală a arătat că judecata nu este în mod necesar corectă și că oamenii, în mod
frecvent, nu se comportă rațional. Deciziile nu sunt bazate pe starea obiectivă a lumii, ci mai
degrabă pe experiențele noastre subiective despre lume. La fel și capacitatea umană de
raționalizare este finită, iar limitele ei conduc la tendințe importante și confuzii problematice.”203
Profesionistul dreptului trebuie să fie conștient că în materie de morală, orice decizie ar
lua, el poate greși în alegerea făcută. De multe ori este posibil ca decizia luată în astfel de
situații concrete să fie considerată ulterior, de alte persoane sau chier de el însuși, ca fiind una
discutabilă. Important este ca profesionistul că înveșe ceva din greșelile făcute, sinceritatea și
atitudinea critică față de adevăr și erorile posibile fiind primele îndatoriri ale acestuia204.
Este posibilă greșala în luarea deciziilor în primul rând din cauza faptului că atunci când
sunt puși în fața unei dileme care necesită un răspuns urgent (cum sunt multe dintre dilemele
morale în fața cărora sunt puși profesioniștii dreptului) oamenii au tendința de a soluționa
această dilemă în mod rapid, fără o analiză farte detaliată a argumentelor pro și contra. Așa cum
s-a observat, oamenii sunt mai înclinați să-și diminueze autocontrolul atunci când încărcătura
cognitivă, sau „lățimea de bandă”, este suprasolicitată; în consecință, sunt mai înclinați să se

202
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, Dileme etice în psihoterapie. Abordări pozitive ale procesului
decizional, Editura Trei, București, 2016, p. 28.
203
M.D. Rogerson, M.C. Gottlieb, M.M. Handelsman, S. Knapp, J. Younggren, Nonrational processes in ethical
decision making, 2011, American psychologist, 66, 614 – 623, http://dx.doi.org/10.1037/a0025215 , apud. S. J.
Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 38.
204
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 175.
79
concentreze prea mult asupra problemei imediate și cad pradă impulsurilor lor 205. De pildă,
atunci când merge la un salon de coafură, pentru o întâlnire urgentă și foarte importantă,
judecătoarea constată că urmează să fie coafată de o persoană pe care a condamnat-o cu puțin
timp în urmă, pentru săvârșirea unei infracțiuni de violență. În acest caz va trebui să ia rapid
decizia dacă va rămâne sau nu în salon.
De multe ori decizia luată se va dovedi a fi una greșită abia ulterior actului, întrucât la
momentul luării ei profesionistul nu a cunoscut toți factorii implicați, toate circumstanțele în
care a fost pus să acționeze. De pildă, acesta nu și-a dat seama de unele aspecte care ar fi
cântărit decisiv în luarea deciziei, pentru că în momentul respectiv acestea nu i-au fost aduse la
cunoștință sau nu i-a trecut prin cap să verifice acest aspect, cum ar fi cazul în care un judecător
a mers la o nuntă, invitat de un prieten apropiat, care nu i-a adus la cunoștință că la acea nuntă
va fi invitată și o persoană care are calitatea de parte într-un dosar pe care îl are de soluționat.
Eroarea în luarea unor decizii survenite în urma unor dileme etice mai poate fi cauzată
de greșelile de percepție. De pildă, un avocat care a avut o experiență neplăcută cu persoane
care aparțin unei anumite etnii, poate fi tentat să creadă că toate persoanele care aparțin acestei
etnii sunt predispuse la acte similare, motiv pentru care refuză să le asigure apărarea ori nu
percepe circumstanțele care sunt în favoarea celor pe care îi apără. În acest caz, eroarea de
percepție survine din extrapolarea unei experienței proprii negative la toate persoanele care
aparțin unei etnii, fără a lua în considerare faptul că statistic numărul de acte similare comise de
persoanele aparținând etniei respective este egal cu cel al actelor comise de persoanele
aparținând altor etnii. În mod similar, un judecător în calea de atac poate greși acceptând necritic
o hotărâre a unui alt judecător de la instanța inferioară, pe care o examinează în calea de atac,
doar pentru că el crede că acesta este o persoană deosebit de competentă („vede ceea ce crede”).
Astfel de erori pot fi cauzate nu doar de păreri preconcepute pe care profesionistul în
domeniul juridic le poate avea în anumite situații, ci și de conținutul afectiv al manifestării pe
care o are față de anumite persoane. Astfel, acesta este mai predispus să tolereze comportamente
de neacceptat, dacă are un sentiment pozitiv față de o persoană, după cum este înclinat să
respingă comportamente acceptabile, dacă manifestă un sentiment negativ față de aceasta. Acest
lucru nu este valabil doar pentru judecători sau procurori ci și pentru avocați, consilieri juridici,
notari etc., chiar dacă impactul unui astfel de comportament asupra celorlalți ar fi mai redus.
La fel, prezența unui sentiment de teamă față de o anumită soluție poate determina
profesionistul în drept să aleagă o altă soluție la o dilemă etică, deși argumentele soluția contrară
ar fi fost mai potrivită pentru realizarea binelui general. De obicei, în astfel de cazuri
profesionistul nici nu evaluează corect riscurile pe care le-ar putea suporta în cazul luării decizii
pe care, din punct de vedere rațional ar considera-o cea mai bună, teama făcându-l să
supraevalueze eventualele riscuri. De pildă, un magistrat poate fi tentat să respingă orice gest
sau orice acțiune, de teamă să nu fie considerat părtinitor, chiar dacă un astfel de gest sau
acțiune ar fi fost necesare în contextul respectiv. Un avocat ar fi tentat să renunțe unilateral la
contractul încheiat cu clienta sa, deși aceasta ar avea nevoie de asistență de specialitate, de
teamă ca nu cumva insistențele acesteia de a se întâlni să nu fie interpretate ca aspecte ale unei
relații intime.
Trebuie subliniat totuși că sentimentele pot să ajute de multe ori la soluționarea unei
probleme etice dacă nu ajung să domine complet rațiunea. Este benefică o implicare afectivă
205
S. Mullainathan, E. Safir, Sarcity: Why having too little means so much, New York, NY: Times Books, 2013, apud.
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 38.

80
moderată în sluționarea unei probleme, pentru că aceasta poate ajuta la înțelegerea mai bună a
situației celorlalți (empatie), poate genera motivație pentru înfruntarea obstacolelor, ș.a.. Ele nu
trebuie însă să acapareze total sau preponderent luarea deciziei. Dacă un judecător de penal este
dominat de sentimente de compasiune, nu va fi un bun judecător, fie pentru că deseori va fi
nevoit să ia decizii care provoacă suferință inculpatului sau membrilor familiei acestuia, fie
pentru că va fi tentat să se identifice cu suferința persoanei vătămate, pierzându-și astfel
obiectivitatea. S-ar putea susține chiar că lipsa totală a sentimentelor în luarea deciziei este de
natură să afecteze luarea acesteia, pentru că omul este caracterizat și prin latura aceasta afectivă.
În alte cazuri greșeala etică este posibilă pentru că persoanele au standarde etice diferite,
iar subiectul putea crede la momentul acțiunii că aceasta era una conformă principiilor etice,
deși în realitate, pentru cei mai mulți colegi de-ai săi aceasta ar fi contravenit acestor principii.
De pildă, pentru un judecător cântatul la petrecerile la care participă multe persoane necunoscute
poate fi un act conform principiilor eticii profesionale, dacă acesta are un grup de prieteni
apropiați care se manifestă frecvent în mod similar, în timp ce pentru majoritatea colegilor săi
acest act ar putea fi considerat unul care ar aduce atingere imaginii justiției. Din acest motiv,
este recomandabil ca în situații de dileme etice subiectul să solicite părerea unei alte persoane,
înainte de luarea deciziei. Chiar dacă mândria profesională l-ar putea determina să nu apeleze la
părerea unei alte persoane, deoarece acest lucru ar putea fi interpretat ca o lipsă a competențelor
profesionale, profesionistul trebuie să aibă responsabilitatea asumării dilemei în care se află.
Ca o concluzie se poate prelua afirmația că «o diversitate de predispoziții inerente și
naturale influențează procesul de luare a deciziilor etice în moduri insidioase și adeseori
dăunătoare, care de multe ori scapă capacității noastre de conștientizare. Acești factori sunt
ubicui și nu sunt restricționați la anumite situații, nici nu se regăsesc doar la practicienii
„neetici”; acești factori sunt fenomene inerente, ce țin de funcționarea minții umane»206.
Profesionistul juridic trebuie să fie conștient de următoarele riscuri care pot interveni în
luarea deciziilor de natură etică sau juridică: încrederea exagerată în calităţile proprii; rutina
(stereotipia); bănuiala excesivă bazată pe idei preconcepute; aroganţă sau vulgaritatea în locul
sobrietăţii şi autorităţii; vanitatea şi orgoliul datorat rigidităţii de caracter; graba, nervozitatea
sau impulsivitatea207.
Văzând în câte moduri se poate greși, ajungem să ne întrebăm cât de greu este să
procedăm corect în diferitele situații în care viața ne pune pe fiecare? Răspunsul la întrebarea
asta a fost dat cu multe secole în urmă și el ar trebui să ne pună pe gânduri: „se poate greși în
diferite moduri – răul aparține nemărginitului, cum ziceau Pitagoreeni în chip figurativ, binele
însă finitului, - pe când nu se poate făptui potrivit decât într-un singur mod; de aceea a greși e
ușor, dar greu a făptui potrivit. Căci e ușor să greșești ținta, dar greu s-o nimerești. Și din această
privință, prin urmare, exagerarea și lipsa aparțin viciului, mijlocul însă virtuții.”208
În această din urmă propoziție Aristotel ne dă și regula de aur, de care să ne ținem pentru
a evita pe cât se poate greșelile în domeniul eticii, aceeasta fiind aceea a păstrării căii de mijloc,
văzută ca o cale a virtuții. Sfatul său este cu atât mai mult valabil în domeniul juridic, definit
prin excelență ca fiind unul al echilibrului, al echității. Or, soluțiile extreme sunt mai predispuse
la a provoca erori, față de cele moderate, indiferent cât de bune ni s-ar părea ele la un moment
dat.
206
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 38.
207
A se vedea Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 173.
208
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 44.
81
 Dacă mulți oameni ar putea să-și dea seama când o soluție este extremă, pentru că ea
este exagerată, puțini sunt cei care reușesc să găsească exact soluția de mijloc, respectiv cea mai
echilibrată în situația dată. Sfatul dat de Aristotel pentru a reuși este acela să fugim de plăcere,
pentru a fi siguri că în decizia pe care o luăm nu suntem influențați de aceasta: „Mai trebuie să
considerăm spre ce înclinăm noi înșine cel mai mult, iar în această privință indivizii sunt din
capul locului foarte deosebiți. Încotro însă stă înclinația noastră, aceasta ne trădează însușirea
noastră particulară de a simți plăcere și durere. Așa că trebuie să căutăm a ne da de partea
cealaltă cu străduință proprie. Căci depărtându-ne astfel cât se poate de mult de greșeală, vom
ajunge la mijloc, asemănător cum se face pentru a îndrepta un lemn încovoiat. În toate aceste
lucruri trebuie să ne păzim cel mai mult de plăcere și de ceea ce o produce, deoarece aici nu
judecăm ca judecători nemituiți.”209 Nici aceasta nu trebuie să fie însă o regulă absolută,
deoarece pot fi lucruri bune care să ne facă plăcere (probabil mai rar) și pot fi lucruri rele care să
producă acest lucru (probabil mai des). Evident că de acestea din urmă ar trebui să fugim, atunci
când trebuie să luăm o decizie, iar nu de primele.

Ce instrumente pot fi folosite pentru rezolvarea dilemelor etice în profesiile

juridice?
Pentru rezolvarea ilemelor etice în profesiile juridice pot fi folosite instrumentele
dezvoltate de-a lungul timpului pentru rezolvarea oricăror dileme morale.
În luarea unor decizii în caz de dileme morale teologia romano-catolică a dezvoltat mai
multe sisteme210, care merită a fi trecute în revistă pentru ghidarea profesionistului din domeniul
dreptului atunci când acesta ar fi pus în fața unor dileme similare de natură etică. În acest mod s-
a dezvoltat în teologia romano-catolică cazuistica în materie morală, care reprezintă o culegere
de cazuri concrete de dileme morale și de rezolvare a acestora ce a inspirat probabil adoptarea
codurilor etice de mai târziu. Or, din moment ce pentru soluționarea acestor dileme de natură
morală s-au dezvoltat o serie de metode de rezolvare, cunoașterea lor îl poate ajuta pe
profesionistul dreptului să rezolve dilemele etice în care se va afla. În esență, acestea sunt
metode sau repere date individului pus să aleagă între respectarea literei legii și voința proprie,
respectiv între lege și libertate. Deși aceste repere se referă la legi morale, principiile instituite
de ele ar putea fi transpuse la cazurile în care ar fi vorba de norme instituite prin legi pozitive ori
prin codurile etice adoptate în domeniul profesiilor juridice. Noțiunea de „lege” va fi folosită,
așadar, în cele ce urmează într-un sens foarte larg.
Primul sistem a fost denumit tuțiorism (de la opinio tuta), care spunea că legea trebuie
respectată întotdeauna, fără nicio derogare. Fiind prea rigid în forma aceasta, s-a spus că totuși
este permisă o derogare de la lege atunci când aceasta se bazează pe o certitudine morală, adică
atunci când în mod cert comportamentul contrar legii este cel moral, iar nu cel care ar respecta
litera legii.
Pentru că certitudinea este greu de obținut în materie morală, iar cele mai multe dileme
morale au la bază doar niște supoziții, niște probabilități, s-a dezvoltat un alt sistem, numit
probabiliorismul. Acesta permitea derogarea de la litera legii dacă comportamentul contrar legii
este mai probabil să fie moral decât cel care ar corespunde literei legii.
Pentru că unii au susținut că ar trebui să se acorde prioritate libertății omului de a
acționa, ei au spus că și în cazul în care există o probabilitate redusă ca un comportament

209
Idem, p. 49.
210
A se vedea I. Bunea, Fenomenologia conștiinței morale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 148-149.
82
conform voinței proprii să fie mai moral decât cel conform legii, atunci dacă o persoană ar
acționa în conformitate cu propria voință și în sens contrar acestei legi, ea tot nu poate fi acuzată
de o faptă imorală. Aceasta deoarece vrea să se încurajeze ieșirea din pasivitate a persoanelor.
De pildă, un judecător care nu știe dacă să facă sau să nu facă un gest de consolare a unei rude a
victimei, de teamă să nu fie interpretat ca o dovadă a lipsei de imparțialitate față de inculpat,
potrivit acestui sistem el este încurajat să facă gestul respectiv, chiar dacă probabilitatea ca el să
fie interpretat ca un act ce contravine eticii profesionale este mai mare decât cea ca actul să fie
considerat unul moral. Sistemul indicat pune pe primul plan libertatea persoanei și voința de a
acționa moral, fără să conteze rezultatul efectiv produs, considerând că oamenii greșesc mai
mult prin inacțiuni decât prin acțiuni. Acest mod de gândire a condus la crearea unui sistem
foarte permisiv în materie morală, denumit laxism, potrivit căruia comportamentul contrar legii
morale este permis chiar dacă ar fi foarte puțin probabil ca el să fie considerat unul moral.
Pentru că acest sistem era unul exagerat, care putea conduce la situații absurde, s-a
considerat că totuși ar trebui admis modul de acțiune contrar legii doar atunci când
probabilitatea ca acesta să fie moral este cel puțin egală cu cea pe care ar avea-o acțiunea
conformă legii morale, adică atunci când există motive egale pentru a opta pentru un
comportament contrar legii (equiprobabilismul).
Un alt sistem menit să corecteze neajunsurile probabilismului este compensaționismul ,
care admite părerea contrară legii dacă aceasta ar avea aceeași probabilitate să fie morală și, în
plus, doar dacă s-ar adăuga obținerea unei compensații, adică dacă s-ar obține un folos practic ce
poate fi considerat moral.
Deși ar putea avea o oarecare utilitate în orientarea comportamentului etic al unei
pesoane, toate aceste sisteme s-au dovedit ineficiente pentru că nu s-au bazat pe convingerea
intimă a persoanei cu privire la adoptarea comportamentului moral, ci pe niște aprecieri destul
de generale. Rareori s-ar putea „cântări” într-un mod atât de precis care este mai morală, legea
sau voința proprie a celui care acționează în fiecare caz în parte.
Din acest motiv s-a ajuns la formularea unor reguli pentru luarea deciziilor în cazuri
îndoelnice, reguli care nu se pot încadra într-un sistem coerent de gândire, ci sunt aplicabile în
cazurile concrete, inclusiv atunci când profesionistul dreptului se află într-o dilemă etică dacă ar
trebui să acționeze într-un mod sau altul211.
a) Dacă ne îndoim asupra obligativității unei fapte, atunci s-o privim ca obligatorie și s-o
îndeplinim, fiindcă în cazul acesta nu facem nimic dăunător, ci îndeplinim mai mult decât ne
cere legea.
b) Dacă ne îndoim asupra neobligativității unei fapte, atunci s-o privim ca oprită și s-o
săvârșim, fiindcă în felul acesta nu putem veni în conflict cu legea.
c) Dacă ne îndoim ce datorie să îndeplinim când datoriile ajung în coliziune, atunci să
îndeplinim pe aceea care ni se prezintă mai însemnată, mai sigură și mai urgentă (in dubiis para
tutior eligenda)
d) Dacă ar trebui să alegem între două fapte care duc la consecințe rele, atunci să o
alegem pe cea care provoacă răul cel mai mic.
Nici aceste reguli nu pot rezolva toate dilemele etice cu care se va confrunta
profesionistul dreptului în activitatea sa, ci doar pe cele care s-ar încadra în ipotezele descrise.
De asemenea, acestea ar avea o oarecare utilitate doar pentru cei care nu și-au cultivat de-a
lungul timpului o conștiință profesională sigură, ci sunt la stadiul de conștiință îndoielnică. Ele

211
A se vedea I. Bunea, Fenomenologia conștiinței morale, op.cit., p. 148.
83
nu vor avea însă niciun efect pentru cei care nu și-au pus niciodată problema educării propriei
conștiințe prin autoreflecție.
Din acest motiv cel mai bun instrument pe care profesionistul în domeniul dreptului îl
poate folosi pentru luarea deciziilor cu implicații morale sau etice este dobândirea capacității de
autoreflecție. Așa cum s-a arătat, o componentă centrală a profesionalismului este un
angajament din partea practicianului respectiv de a se automonitoriza și autoperfecționa212.
Atât judecătorul, cât și procurorul, avocatul și ceilalți profesioniști ai dreptului nu pot lua
decizii corecte din punct de vedere etic dacă nu vor deprinde exercițiul de a reflecta asupra
propriei personalități sau asupra propriei competențe profesionale. Deși e foarte greu ca o
persoană să se autoevalueze pe sine în mod absolut obiectiv, un astfel de exercițiu este esențial
în activitatea profesională a juristului. Altfel, el va fi tentat doar să dea verdicte, iar nu să asculte
argumente și să le cântărească. Acest lucru ar trebui să îl facă nu doar judecătorul, ci și ceilalți
participanți la procesul judiciar, pentru că și aceștia trebuie să cântărească argumentele pro și
contra puntului de vedere pe care îl susțin în instanță. Altfel, vor ajunge să se amăgească crezând
în puncte de vedere care sunt total neverosimile și susținându-le cu patimă, fapt care le poate
atrage multe neplăceri în plan profesional.
Cel mai mare pericol pe care îl anihilează autoreflecția este cel al supraestimării
propriei persoane. Este foarte greu să iei decizii corecte atunci când ajungi să crezi despre tine
că ești foarte bun, că ești foarte competent, că ești foarte moral, etc. Această autoamăgire sau
supraestimare de sine, care îi poate lovi la fel de bine pe toți profesioniștii dreptului dar care are
implicații foarte mari în cazul judecătorilor, este poate cel mai mare dușman al unui bun
profesionist al dreptului.
În literatura de specialitate din domeniul psihologiei 213 au fost elaborate mai multe
întrebări care îl pot ajuta pe profesionist să deprindă exercițiul autoreflecției, exersându-și
astfel deprinderile etice. Acest procedeu poate fi folosit cu succes și de către un profesionist din
domeniul dreptului, în același scop al dobândirii deprinderilor etice care să îl ajute să ia decizia
corectă atunci când are anumite dileme de această natură. Pentru aceasta, în diferite situații
dificile în care va fi pus să acționeze, acesta poate să-și pună una sau mai multe din următoarele
întrebări și să acționeze în funcție de răspunsul pe care și-l va da.
Ce aș face dacă persoana în cauză nu ar fi un client (pentru avocați) ori un justițiabil, ci
ar fi o rudă a mea, un străin de pe stradă, învățătorul copilului meu, stilistul meu și așa mai
departe?
Pe baza căror valori (virtuți, principii, etc.) funcționez eu când fac speculații având la
bază diferite prejudecăți, în viața mea de zi cu zi?
Ce aș înclina să fac dacă nu ar exista niciun fel de repercusiuni personale sau
profesionale (de pildă, dacă nu ar afla nimeni niciodată ce am făcut)?
Ce aș face dacă m-aș conforma celei mai stricte interpretări a Codului etic și a altor
norme?
Ce aș face dacă nu ar exista legi care să îmi restricționeze opțiunile?
Care sunt motivațiile mele – cele pe care le-aș împărtăți altora și cele pe care le am, dar
nu sunt dispus să le admit în fața altora?
Ce aș vrea să spună prietenii sau colegii mei despre mine cu privire la această problemă?

212
T.J. Wilkinson, W.B. Wade, L.D. Knock, A blueprint to assess professionalism: Results of a systematic review,
Academic Medicine, 84, 551-558, apud S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 102.
213
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 160 – 161.
84
 Care valori ale profesiei mele se suprapun cu valori pe care le am din familia mea, din
religia mea, din profesiile mele anterioare și din alte arii ale vieții mele personale?
Dacă există un conflict evident între impulsurile mele personale și obligațiile mele
profesionale,
Sunt, în general, mai înclinat să acționez în concordanță cu valorile mele personale sau
cu cele profesionale?
În această situație, sunt atras către zona personală (separare) sau către cea profesională
(asimilare)?
Care ar putea fi cauza care generează acest conflict interior?
Este o valoeare a mea, la care nu m-am gândit până acum, care ar putea justifica
acțiunile mele din ambele perspective, personală și profesională?
Există vreo valoare personală la care țin (de pildă, respectul) care ar putea fi mai
importantă pentru mine decât cea pe care o folosesc acum (de pildă, loialitatea față de prieteni)?
Pot încorpora valoarea profesională cu care mă lupt acum într-o valoare sau virtute
personală pe care o am deja?
Pot modifica implementarea valorilor mele personale astfel încât acțiunile mele să
devină mai compatibile cu obligațiile mele profesionale?
Aceste întrebări îl vor ajuta pe profesionistul dreptului să rezolve în mod corect dilemele
etice în fața cărora va fi pus, doar dacă el va răspunde cu sinceritate la ele și dacă va exersa acest
lucru cât mai mult, până când va ajunge să aleagă în mod firesc conduita recomandabilă din
punct de vedere al eticii profesionale și personale.

Modelul procesului etic de luare a deciziilor.

Pentru că un jurist este nevoit zilnic să ia decizii, iar problemele etice de care se lovește
sunt legate de luarea acestor decizii, sunt aplicabile și în cazul său aceleași reguli ca la orice
categorie profesională confruntată cu același gen de activitate care implică luarea unor decizii
importante pentru alte persoane. Din acest motiv consider că se poate adapta la activitatea
juristului modelul procesului etic de luare a deciziilor elaborat în teoria psihologică pentru
abordarea dilemelor etice în psihoterapie214.
Acesta presupune o abordare a problemei etice în cinci pași, plecând de la două curente
etice: etica deontologică, axată pe importanța respectării regulilor care stabilesc obligații și
interdicții, și utilitarismul, axat pe efectul pe care decizia o va avea asupra tuturor persoanelor
afectate. Curentul eticii deontologice consideră că respectarea oligațiilor și a interdicțiilor de
natură etică impuse unei persoane (de ex. judecător, procuror, avocat, etc.) este suficientă pentru
ca acesta să ajungă să aibă un comportament etic. Curentul utilitarist consideră că nu este
importantă respectarea obligațiilor și a interdicțiilor, ci rezultatul pe care comportamentul
persoanei respective îl va produce asupra altor persoane. Dacă acest rezultat este bun, se
condideră că actul respectiv a fost unul etic.
O problemă care se pune în acest din urmă caz este aceea a persoanelor care ar trebui
luate în considerare pentru evaluarea rezultatului produs? Dacă se iau în considerare doar unele
dintre persoane, este posibil ca un comportament să producă un efect benefic, în timp ce dacă se
iau în considerare alte persoane, este posibil ca același comportament să nu mai fie considerat
unul etic. De exemplu, dacă un judecător decide să fie foarte compătimitor față de victima unei
infracțiuni și reușește să o facă pe aceasta să se simtă înțeleasă, s-ar putea ca acest

214
A se vedea S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 52-162. Vom dezvolta în continuare
principalele idei ale acestui model de abordare a problemelor etice complexe, adaptându-l la peofesiile juridice.
85
comportament să nu mai fie la fel de etică din punctul de vedere al inculpatului. De aceea o
abordare etică nu se poate face doar din punct de vedere al eticii utilitariste, ci trebuie în mod
obligatoriu ca aceasta să aibă în vedere și etica deontologică. Dar nici aceasta din urmă nu poate
fi luată în consderare în mod exclusiv, pentru că este posibil ca respectarea strictă a obligațiilor
și interdicțiilor deontologice să nu producă un efect benefic pentru nicio persoană, ci
dimpotrivă, aceasta să aibă un efect dăunător pentru toată lumea. Dacă un magistrat rămâne
strict cantonat în respectarea obligațiilor și interdicțiilor luate în mod singular este posibil ca el
să nu mai vadă umanul din ceilalți, iar decizia lui să nu folosească nimănui, ci, dimpotrivă, să
producă mai mult rău în societate.
De aceea, pentru a putea asigura luarea unei decizii etice în cadrul acestui model s-a spus
că este necesară parcurgerea a cinci pași215:
1. Identificarea sau sesizarea problemei presupune identificarea principiilor etice care
vin în conflict: de ex. în multe situații vine în conflict valoarea imparțialității magistratului cu
valoarea cultivării relației de colaborare cu alte categorii profesionale. Pentru aceasta este
nevoie mai întâi ca profesionistul să aibă niște principii etice după care se ghidează în viața sa
profesională și privată. Este vorba întotdeauna de existența mai multor principii care acționează
concemitent, iar nu de un singur principiu, oricât ar fi acesta de moral. Profesionistul dreptului
nu trebuie să fie omul unui singur principiu, pentru că în acest caz în mod sigur va greși dacă
raportează toate dilemele etice la acesta. Sunt mai multe principii care au valoare egală în
profesiile juridice astfel încât profesionistul va fi deseori pus în situația să aleagă între două sau
mai multe principii care vin în conflict.
2. Dezvoltarea soluțiilor alternative sau a ipotezelor presupune găsirea celor mai multe
soluții posibile, ascultarea tuturor persoanelor implicate, consultarea altor persoane (de ex,
consilierul de etică), discutarea problemei etice pe forumurile profesionale, consultarea unor
baze de date, cum ar fi site-ul creat de CSM cu privire la imparțialitatea magistraților, ș.a.. De
multe ori simpla expunere a problemei conduce la obținerea unei soluții la problema etică cu
care persoana se confruntă. În felul acesta pot fi evitate și soluțiile în alb sau negru, putându-se
găsi alte variante de rezolvare a problemei etice, care să îmbine într-un mod mai fericit
principiile etice aflate în conflict.
3. Analiza și evaluarea datelor presupune analizarea avantajelor și dezavantajelor
fiecărei soluții ce poate fi adoptată pentru problema etică cu care se confruntă subiectul. Sunt și
cazuri în care nu există nicio dilemă cu privire la comportamentul pe care ar trebui să-l urmeze
subiectul. Sunt însă multe situații în care acesta are de ales între două comportamente aparent la
fel de justificate, fiecare dintre ele fiind justificat însă pe baza unui alt principiu etic. În aceste
situații se va pune problema care dintre cele două sau mai multe principii etice aflate în conflict
ar trebui să prevaleze. Există în cazul profesiilor juridice un principiu etic suprem, care să
prevaleze în fiecare situație în care acesta vine în conflict cu alte principii? Dacă da, care ar
putea fi acest principiu etic suprem? Este diferit el în cazul magistratului, față de cel al
avocatului sau consilierului juridic?
S-ar putea considera că un astfel de princcipiu ar fi cel al apărării drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului. Ar fi prea simplu însă ca lucrurile să poată fi clarificate
întrotdeauna pe baza acestui principiu. În primul rând, nimeni nu va susține că restrângerea
drepturilor și libertăților unei persoane s-a făcut în mod gratuit, ci întotdeauna aceasta va avea
loc în baza unor alte principii. Chiar Constituția României prevede în art. 53 o serie de cazuri în
care este permisă restricționarea drepturilor și libertăților fundamentale. Problema este dacă
215
Ibidem.
86
profesionistul în domeniul dreptului a cântărit bine cele două valori aflate în conflict. De pildă,
libertatea fizică a persoanei este garantată, dar ea poate fi restrânsă atunci când acest lucru se
impune pentru asigurarea bunei desfășuări a unui proces penal, când este permisă restricționarea
libertății prin luarea unei măsuri preventive față de aceasta (arestul peventiv, arestul la domicliu,
controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune sau reținere). Existența sau nu, în concret, a
acestui caz care permite restrângerea libertății va fi stabilită de judecător sau de procuror în
fiecare caz în parte. Acesta nu se poate ghida în luarea deciziilor doar după principiul apărării
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, pentru că el are de judecat tocmai incidența
unui caz de restrângere a dreptului fundamental la libertate și suguranță.
Același lucru se poate susține cu privire la orice dilemă etică în care va fi pus
profesionistul dreptului. De pildă, avocatul va fi pus de multe ori să aleagă între respectarea
drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor vătămate (dreptul la viață, la integritate
corporală, inviolabbilitate, patrimoniu, etc.) și dreptul la apărare al clientului său, dacă acesta
este acuzat de săvârșirea unor infracțiuni prin care a încălcat aceste drepturi fundamentale ale
persoanelor vătămate. El nu se poate ghida după principiul apărării drepturilor și libertăților
fundamentale și nici măcar nu poate face o ierarhizare a drepturilor în funcție de importanța lor,
pentru că întotdeauna va trebui să facă apărarea pentru inculpat indiferent de gravitatea
infracțiunii de care acesta este acuzat, indiferent dacă aceasta ar fi lezat dreptul la viață al altei
persoane.
În plus, vor fi multe cazuri în care poate veni în conflict un principiu etic din sfera
profesională (de ex. imparțialitatea magistratului) cu un principiu etic din sfera privată
(cultivarea relațiilor sociale). În acest caz se va pune deseori întrebarea care ar trebui să
prevaleze între cele două principii și va fi greu de susținut că întotdeauna va trebui să prevaleze
principiul etic din sfera profesională, pentru că magistratul, avocatul sau ceilalți profesioniști ai
dreptului sunt înainte de toate oameni.
De aceea răspunsul cel mai apropiat de adevăr la întrebările puse anterior va fi acela că
de la caz la caz profesionistul dreptului va trebui să aleagă principiul etic căruia îi va da
prioritate, dintre cele două principii care vin în conflict. Întotdeauna el va trebui să caute însă,
pe cât posibil, o soluție alternativă, care să diminueze consecințele încălcării celui de-al doilea
principiu etic. Dacă poate lua anumite măsuri prin care să diminueze consecințele etice ale
încălcării celui de-al doilea principiu etic, profesionistul va trebui să o facă, pentru a putea spune
că decizia luată este una etică. De pildă, dacă un judecător a fost invitat la o acțiune publică,
unde constată că este prezentă și o parte dintr-un dosar de-al său, dacă va alege să rămână la
acea acțiune va trebui să ia măsuri necesare pentru a nu-i fi afectată în vreun fel aparența de
imparțialitate (de pildă va evita să stea de vorbă cu partea respetivă).
Dacă alegerea unuia dintre cele două principii etice care vin în conflict nu mai poate
produce niciun efect (de ex. în situația în care este pus, profesionistul realizează că alegerea
unuia dintre principii nu poate da niciun rezultat) și nu mai poate repara în niciun fel această
situație, atunci el va trebui să aleagă celălalt principiu etic, chiar dacă, în mod normal, l-ar fi ales
pe primul. Profesionistul trebuie să aprecieze și dacă acțiunea pe care vrea să o întreprindă are
vreo șansă de succes, deoarece nu poate fi justificată încălcarea unui principiu etic pentru
realizarea unei acțiuni care din start nu are nicio șansă de succes.
4. Acțiunea sau implementarea deciziei presupune activitatea profesionistului din
domeniul juridic de a pune în aplicare decizia luată în urma dilemei etice. Se poate întâmpla
deseori ca în urma luării unei decizii etice profesionistul dreptului să nu aibă curajul au voința
de a o pune în aplicare. În acest caz toată discuția de până acum rămâne fără obiect. Chiar dacă

87
la nivel mental el ar fi procedat corect din punct de vedere etic, adică ar fi luat decizia corectă,
dacă nu a pus-o în aplicare, ori dacă nu a pus-o corect în aplicare, decizia rămâne practic fără
niciun rezultat. Pot fi decizii etice bune, care să fie puse prost în aplicare, după cum pot fi
decizii etice poaste, care să fie puse bine în aplicare. În acest din urmă caz rezultatul etic de
ansamblu al acțiunii profesionistului dreptului poate fi superior celui care ar fi obținut în primul
caz.
Chiar dacă în momentul punerii în aplicare a deciziei profesionistul va simți poate un
disconfort psihic, dacă ea a fost luată cu respectarea pașilor menționați anterior, adică în urma
unei analize corecte a principiilor etice care vin în conflict, în final profesionistul va realiza că a
acționat așa cum trebuie. Pentru aceasta profesionistul va trebui să-și stabilească în mod clar un
set de valori etice, în care să se ancoreze atunci când va fi pus în fața unor astfel de dileme etice.
Acestea pot fi rezultatul educației școlare, religioase, etice, ori poate fi rezultatul experienței de
viață sau al lecturilor.
De asemenea, profesionistul are nevoie mai întâi de curaj pentru a acționa așa cum
consideră el că este corect din punct de vedere etic. Aceasta deoarece este în firea omului să
aleagă o cale mai ușoară, care să nu-i dea bătăi de cap, și să evite calea care îi aduce disconfort
sau neplăceri.
Aici își spune cuvântul și experianța profesionistului în domeniu, pentru că, în timp,
acesta reușește să-și formeze deprinderea de a acționa în conformitate cu principiile etice, dacă a
încercat să le practice continuu. Dacă le-a neglijat, dacă nu a cultivat aceste preocupări, dacă nu
a reflectat deloc la aceste aspecte, este posibil ca și un profesionist cu experiență să nu poată
acționa etic în caz de dileme de această natură.
5. Evaluarea rezultatului este ultimul pas al acestui model de soluționare a dilemelor
etice, care îl face pe profesionist să determine caracterul etic sau nu al actului său în funcție de
rezultatul final obținut.
Ce ar tebui reținut este că nici acest mod teoretic de rezolvare a dilemelor etice nu este
unul care să conducă în mod automat la luarea și aplicarea celei mai bune decizii etice. El
trebuie văzut mai degrabă ca un model orientativ de acțiune al unui profesionist aflat în fața unei
dileme etice, iar nu ca un cod de procedură etică. Pașii de acțiune descriși anterior se pot
intercala, pot fi omiși, se poate reveni la un pas anterior atunci când datele problemei se
schimbă, ș.a.m.d.. La fel, în cazul unei dileme etice nu trebuie neapărat ca profesionistul să
aleagă un principiu etic în detrimentul altuia cu care el vine în conflict, ci poate găsi un mod de
acțiune care să echilibreze aplicarea celor două sau mai multe principii etice care vin în conflict.
Până la urmă compromisul nu poate fi exclus în activitatea profesionistului dreptului, dacă nu îl
face să acționeze în contradicție cu principii de la care nu se poate deroga.
Chiar dacă aceste modele de abordare a dilemelor etice în domeniul profesiilor juridice
cuprind multe aspecte psihologice acest lucru este în acord cu etica lui Aristotel, care considera
că omul de Stat trebuie să aibă grijă în mod deosebit de virtute, deoarece el urmărește să-i facă
pe cetățeni virtuoși și ascultători de legi. Or, el susținea că „Prin virtute omenească înțelegem
însă nu destoinicia trupului, ci pe cea a sufletului, cum doar prin fericire înțelegem de asemeni o
activitate a sufletului. Dacă este deci așa, omul de Stat și învățătorul de politică trebuie să fie
până la un anumit grad familiarizat în teoria sufletului, chiar așa cum cel ce vrea să vindece
ochii sau în general o parte a trupului trebuie să cunoască însușirea lor, și anume acela încă mai
mult decât acesta, deoarece arta politică e cu mult mai demnă și mai bună decât arta

88
medicală”216. Această afirmație conduce la asemănarea omului de Stat, mai ales a
profesionistului în domeniul juridic, cu un medic ce ar avea de tratat „bolile” societății.

Se poate consulta profesionistul cu alte persoane în problemele de etică?

Sunt și opinii, mai ales în rândul magistraților, potrivit cărora aceștia nu ar trebui să se
consulte cu nimeni ( nici cu un consilier de etică, nici cu un coleg) asupra problemelor de etică
cu care se confruntă, deoarece responsabilitatea deciziei le aparține în întregime și în consecință,
aceasta trebuie să fie doar a lor. În acest sens se invocă principiul 1.4 de la Bangalore, potrivit
căruia „În exercitarea atribuţiilor sale judiciare, judecătorul trebuie să fie independent faţă de
colegii săi magistraţi în legătură cu deciziile sale, pe care el este obligat să le ia independent”.
Credem însă că acest principiu nu se referă la consultarea judecătorului cu colegii săi de
încredere ori cu mai multă experiență, cu privire la aspectele asupra cărora acesta are dubii. De
altfel, în comentariul 39 la Prncipiile de la Bangalore se arată că „Deşi judecătorul poate găsi
uneori că este util să afle părerea unui coleg la modul ipotetic, totuşi procesul decizional
judecătoresc este responsabilitatea fiecărui judecător, inclusiv a fiecăruia dintre judecătorii ce
fac parte din acelaşi complet de judecată.”217
Specialiștii în psihologie susțin astfel de consultații private în cazul dilemelor etice,
deoarece și în cazul profesioniștilor dreptului, ca la orice persoană, uneori sentimentele legate de
actele profesionale pot deveni intense și ele nu ar trebui trecute cu vederea.
S-a spus că „Acești solicitanți de consultație pot avea deficiențe în zona capacității de
autoreflecție și astfel sunt vulnerabili în fața greșelilor de natură etică. În consecință, tocmai
aceștia sunt cei care au cea mai mare nevoie de serviciile de concultanță.”218
Desigur că decizia finală, în problema concretă de etică nu poate fi decât a
profesionistului care a apelat la consultanța terței persoane, dar acest lucru nu înseamnă că
discuția este inutilă. O astfel de discuție îl poate ajuta pe profesionist să ia decizia fiind mai
informat asupra problemei ridicate.
Într-o astfel de situație, pentru ca demersul să aibă rezultat, este necesară respectarea unor
reguli atât de către cel care apeleazăă la consultant, cât și de către cel care dă consultația.
Primul ar trebui să ofere toate informațiile importante, pentru ca sfatul să fie dat în
cunoștință de cauză, iar nu să ofere doar acele informații care să-i asigure primirea răspunsului
pe care îl așteaptă.
Consultantul, în cazul în care ar fi o persoană apropiată, ar trebui să fie cât se poate de
onest și de critic în analiza dilemei etice, pentru a evita răspunsuri marcate de subiectivism. Așa
cum s-a spus „Prietenii apropiați (care sunt și colegi) pot fi consultanții cei mai buni sau cei mai
răi.”219

Cu cine ar trebui să se consulte profesionistul în problemele de etică?

216
Aristotel, Etica nicomahică (Traducere din limba elină de Traian Brăileanu), Editura Antet, p. 34-35.
217
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, Traducere de C. Dănileț, Ed. C.H.
Beck, București, 2010, p. 51.
218
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, Dileme etice în psihoterapie. Abordări pozitive ale procesului
decizional, Editura Trei, București, 2016, p. 117.
219
Idem, p. 118.
89
 Dacă nu se poate decide singur în luarea celor mai bune decizii, profesionistul ar trebui
să apeleze la alte persoane, care să-l ajute să ia deciziile cele mai bune în materie de etică
profesională.
Pentru judecători, în Avizul nr. 3 al C.C.J.E. se arată că ar trebui înființate în ţările
membre ale Consiliului Europei niște organisme speciale sau ar trebui desemnate persoane din
cadrul sistemului judiciar care să-i consilieze judecătorii atât în legătură cu problemele de etică
profesională cu care se confruntă aceştia cât şi în legătură cu probleme de incompatibilitate a
unor activităţi cu statutul lor.
Pentru a nu exista suspiciunea de intruziune în viaţa privată a magistratului s-a sugerat
soluția adoptată de sistemul canadian, potrivit cu care solicitarea de consiliere poate fi adresată
preşedintelui Consiliului de Onoare sau oricăreia dintre membri săi care au obligaţia de a
prezerva confidenţialitatea autorului ei; magistratului în chestiune i poate acorda consultanţă
care poate fi formulată şi în scris, fiind circumscrisă exclusiv problemei supuse atenţiei fără ca
aceasta să constituie în acelaşi timp o plângere îndreptată împotriva lui la Consiliul Superior al
Magistraturii sau să vizeze o problemă ipotetică.220
În dezvoltarea unui sistem coerent de consiliere a judecătorilor în probleme de etică prin
Hotărârea nr. 434 din 17 mai 2016 a Consiliului Superior al Magistraturii – Secția pentru
Judecători221 a fost înființată instituția consilierului de etică, care are printre atribuții și
consilierea judecătorilor în diferite probleme de etică, din oficiu sau la cerere, potrivit art. 4 lit.
e) din hotărâre. Din păcate această hotărâre nu a fost pusă în aplicare până în prezent, fiind
contestată de asociețiile profesionale ale judecătorilor.
Celelalte categorii de profesii juridice nu au adoptat un astfel de sistem, deși prin el ar s-
fi putut evita multe din problemele de astăzi ale profesiilor juridice.

Cu ce probleme etice se confruntă proaspătul intrat într-o profesie juridică?

Fiecare persoană care accede într-o profesie juridică vine cu un bagaj de reguli morale și
cu obiceiuri pe care le-a dobândit din copilărie până la acel moment. El are o etică personală dar
nu știe exact care sunt problemele de natură etică cu care se va confrunta în viitoarea profesie.
Ar fi o iluzie să-și închipuie că buna pregătire teoretică în domeniul juridic îl va scăpa din orice
problemă de natură etică cu care se va confrunta în viitoarea profesie. Mulți dintre cei care au
absolvit Institutul Național al Magistraturii și au început activitatea de judecător sau procuror au
simțit diferența între cunoștințele teoretice și problemele cu care s-au confruntat în profesie,
multe de natură etică.
De aceea noul profesionist al dreptului va trebui să își însușească cultura profesională în
care a intrat, proces care nu este unul foarte ușor. La început el poate face unele erori fie de
natură logică, fie de natură juridică, fie de natură etică, iar factorii nonraționali pot exercita în
această perioadă un rol negativ asupra procesului de decizie.
Pentru a-i ajuta pe începători să depășească mai ușor acest moment, în domeniul eticii
profesiei de psiholog a fost dezvoltat modelul aculturației etice222, care poate fi transpus și în
220
M.M. Pivniceru, C. Luca, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C.
Luca (coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 123.
221
Publicată la adresa de internet http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/24_05_2016__80731_ro.pdf , ultima
vizualizare la 8.12.2016.
222
A e vedea S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 130 - 162. Vom dezvolta în continuare
principalele idei ale acestui model, adaptându-l la peofesiile juridice.
90
domeniul profesiilor juridice. Aculturație înseamnă dobândirea de către noul intrat în profesie a
valorilor acestei profesii. Deși acest model se axează în principal pe dobândirea de către acesta a
valorilor profesiei, el nu trebuie să ignore o a doua dimensiune majoră, respectiv păstrarea
culturii de origine a individului, adică măsura în care oamenii își păstrează valorile, obiceiurile
și tradițiile și așa mai departe, din cultura sau culturile lor anterioare, care pot include familia,
religia, apartenența etnică, educațională și alte asemenea influențe223.
Tânărul magistrat ori avocat nu își va părăsi prietenii ori colegii de facultate odată cu
intrarea în profesie, ci el va continua să dezvolte în continuare cu aceștia relații similare,
adaptându-le însă noilor exigențe ale profesiei. Ce va face tânărul judecător care se va întâlni
cu un fost coleg de facultate, prieten apropiat, care este avocat și acesta îi cere sfatul cu privire
la o problemă juridică a unui client de-al său, aflată pe rolul unui alt judecător? Poate acesta
să se comporte ca atunci când cei doi erau colegi de facultate sau are niște restricții impuse de
etica profesiei de judecător? Cum s-ar putea împăca cultura profesiei de judecător cu cea
personală care privește cultivarea relațiilor cu prietenii?
O primă atitudine pe care o poate avea tânărul judecător este aceea de a se comporta cu
cu prietenul său, în acest context, la fel ca în facultate. El poate gândi că sunt doar ei doi la
discuție, că sunt prieteni vechi și că nu există niciun impediment de natură profesională să
discute cu un prieten probleme de natură juridică, fie ea și una concretă aflată pe rolul unei
instanțe. În acest caz judecătorul alege valoarea culturală anterioară intrării în profesie, aceea a
prieteniei cu colegul de facultate. O astfel de strategie presupune o separare completă a celor
două culturii, judecătorul considerând că cele două culturi, profesională și personală, nu se
întrepătrund în acest caz.
O a doua abordare a problemei poate presupune o asimilare totală a culturii noii profesii
de judecător și renunțarea completă la valorile personale. Astfel, judecătorul s-ar simți revoltat
că este pus în această dilemă, ar putea gândi că e mai bine să renunțe la prietenia cu fostul coleg
de facultate, în prezent avocat, pentru a nu mai fi pus în viitor în situația de a lua astfel de decizii
de natură etică. Se va gândi că în viitor fostul coleg poate o să aibă cauze și la completul său și
ar fi mai bine să nu fie văzuți împreună, pentru a nu lăsa loc de discuții cu privire la
imparțialitatea sa. Pe termen scurt o astfel de abordare îl poate ajuta pe tânărul judecător, însă pe
termen lung ea îi poate aduce dezavantaje majore, în primul rând pentru că îl va face să piardă
cu timpul exercițiul cultivării marilor valori umane, cum sunt prietenia, solidaritatea,
compasiunea, etc..
O altă abordare a problemei este aceea de integrare a valorilor noii profesii în cadrul
valorilor personale. Judecătorul i-ar putea spune că dacă i-ar răspunde la întrebare ar însemna să
încalce deontologia profesională, că doar judecătorul care are dosarul în față și are acces la toate
datele problemei poate să ia cea mai bună decizie și că nici colegului nu i-ar conveni ca avocatul
părții adverse să se consulte cu alți judecători cu privire la această cauză. În felul acesta
judecătorul ar găsi un achilibru între normele etice ale noi profesii și cultivarea valorilor morale
anterioare intrării în profesie.
Cele mai multe persoane care acced într-o profesie juridică au deja formate niște valori
etice personale, dar nu își dau seama exact în ce constau valorile etice profesionale. Aceștia
trebuie să facă un efort inițial mai mare pentru a asimila valorile etice ale noii profesii, dar cu
cât vor face acest lucru mai repede cu atât vor avea mai mult curaj să abordeze cu încredere
dilemele etice în fața cărora vor fi puși. Uneori valorile etice ale noii profesii vor trebui puse
înaintea vechilor valori personale, fiind cazuri în care loialitatea față de profesie să fie pusă
223
Idem, p. 132.
91
deasupra loialității față de prieteni sau foștii colegi. Alte valori, cum ar fi cinstea, onestitatea sau
conștiinciozitatea sunt valori personale și totodată valori profesionale, nefiind necesar un efort
suplimentar pentru asimilarea acestora în noua cultură profesională juridică.
Niște exerciții utile pentru asimilarea mai ușoară a valorilor etice ale noii profesii au fost
considerate224 autobiografia etică, prin care tânărul profesionist își explorează cunoștințele de
etică profesională, conceptele de bine și rău și de unde îi vin aceste idei, ori exercițiul punctelor
tari și slabe, în care acesta va trebui să numească trei valori, virtuți, motivații sau principii pe
care le consideră a fi punctele lor tari și apoi răspund la întrebarea „Cum sau în ce împrejurări ar
putea deveni aceste atribute cele mai mari slăbiciuni ale voastre?”. În felul acesta profesionistul
va dobândi exercițiul autoreflecției, care am arătat anterior că este unul esențial în dobândirea
eticii profesionale, indiferent de vechimea în profesie.
Aceste exerciții sunt foarte utile și pentru cei care cadidează la o funcție de magistrat și
sunt examinați cu privire la etica acestei profesii.

Cât de important este mediul profesional pentru dezvoltarea comportamentului

etic?
Discuția aceasta reprezintă o transpunere în planul eticii profesiilor juridice a discuției
privind influența mediului social asupra comportamentui moral sau imoral al individului.
Unii au susținut că mediul social nu poate avea o influență esențială asupra
comportamentului moral al unei persoane, pentru că, dacă aceasta vrea cu adevărat să adopte un
comportament moral în orice situație, nimic nu o poate împiedica. Alții, dimpotrivă, au susținut
că mediul social este esențial în dezvoltarea comportamentului moral al individului, deoarece
acesta nu se poate ridica mult deasupra mediului din care face parte.
Ceva adevăr există în ambele concepții, însă viața a dovedit că există excepții notabile de
la fiecare dintre acestea. Astfel că mediul social are un anumit rol în dezvoltarea
comportamentului moral sau imoral, însă doar înainte ca persoana să își definitiveze caracterul
(de ex. în copilărie, la tinerețe). După acest moment comportamentul celorlalți nu mai are o
influență atât de mare asupra persoanei, din punct de vedere moral.
La fel stau lucrurile și în ceea ce privește etica profesională. Dacă un judecător tânăr își
va începe cariera într-o instanță în care abaterile de la etica profesională sunt repetate, el va fi
predispus să se formeze ca profesionist în același mod. Dacă însă el va avea în cadrul instanței
una sau mai multe persoane pe care să le poată lua drept model de comportament etic, va avea
șanse mai mari să își formeze un caracter similar. Asemenea și în ceea ce privește avocatul
stagiar și maestrul pe care acesta l-a avut. Din păcate în mediul profesional juridic sunt mici
șansele ca un tânăr profesionist să își poată alege mediul în care să înceapă să lucreze, pentru că
opțiunile sunt foarte limitate și de cele mai multe ori acesta nici nu are cunoștință în mod
amânunțit despre felul în care se comportă ceilalți în activitatea de zi cu zi.
Dacă mediul de lucru ar fi unul ostil formării unui caracter moral al tânărului
profesionist, acesta nu are la îndemână decât posibilitatea păstrării legăturii cu persoanele care
împărtășesc aceleași valori etice profesionale și discutarea periodică cu acestea a problemelor
etice întâlnite în practică. De asemenea «Ei pot stimula motivația etică implicându-se într-o
comunitate sau rețea socială care valorizează reflecția etică și susține comportamentul etic.
„Precum cărbunii din șemineu, ne putem păstra adecvarea etică rămânând în contact unii cu
alții” (Kidder, 2009, p. 55»225.

224
Idem, p.
92
 Trebuie subliniat însă că, în principiu, rămâne valabilă și reciproca afirmației de mai sus,
adică oricât de moral ar fi mediul în care va lucra noul intrat în profesie, acest lucru nu va fi
suficient pentru ca el să dobândească un comportament profesional etic, dacă nu va face eforturi
pentru a înțelege și a asimila personal acest comportament. Subiectul moral are așa-numita
„forță de individuație”, potrivit căreia „Chiar dacă idealul lui este furnizat în întregime de
societatea în care trăiește sau de educatorii care i-l fac cunoscut, omul trebuie să înțeleagă
personal acest ideal; el îl realizează gândindu-l, posedă voința de a face un efort personal.
Întreaga știință socială nu-i dă mijloacele de a face acest efort; singură morala îl va face să
conceapă valori și scopuri, în mare parte sociale, dar înainte de toate personale, apoi
supraindividuale și suprasociale; depinde apoi de el de a le accepta sau a le respinge prin
acțiune.”226

CITATE RELEVANTE227

Zeul îl află pe cel vinovat. Homer (între sec. al Xll-lea şi al Vll-lea î.Hr.)

Să pedepseşti nu doar fapta, ci şi intenţia. Periandru din Corint (666-586 î.Hr.)

Când principiile se deosebesc, nu poţi găsi un limbaj comun. Confucius (551-479 î.Hr.)

Trasul cu arcul ne învaţă cum trebuie să căutăm adevărul. Când arcaşul dă greş, el nu dă
vina pe alţii, ci caută cauza în el însuşi. Confucius (551-479 Î.Hr.)

Cei care se supun raţiunii se supun zeilor. Pitagora (576-496 Î.Hr.)

Nu forţa trupească şi banii îi fac pe oameni fericiţi, ci dreptatea şi înţelepciunea. Democrit

din Abdera (460-cca 370 î.Hr.)

Puternic este acela care ştie să tacă atunci când are dreptate Platon (428-347 Î.Hr.)

Temeiul oricărei înţelepciuni este răbdarea. Platon (428-347 Î.Hr.)

A te îndoi nu e lipsit de folos. Îndoindu-ne, ajungem la cercetare; cercetând, ajungem la

adevăr. Aristotel (384-322 î.Hr.)
Mai bine să fii nefericit alături de raţiune, decât fericit şi lipsit de raţiune. Epicur (341-270
Î.Hr.)

Cunoaşterea adevărului ia naştere în noi cu ajutorul simţurilor. Carus Titus Lucretius (99-
55 î.Hr.)

Îndoiala îl învaţă pe muritor ce este raţiunea. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

225
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 105.
226
A. Fouillé, La morale et la religion humanitaire, în Revue des deux Mondes, 1912, p. 157, apud. I. Bunea,
Fenomenologia conștiinței morale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 69-70.
227
Extrase din lucrarea Enciclopedia înţelepciunii, apărută la Editura ROOSSA.
93
Judecăţile corecte sunt caracteristice tuturor oamenilor, fiindcă natura însăşi arată calea
către cele cuvenite, dar filozofii se deosebesc de majoritate prin aceea că la ei, aceste
judecăţi se opun împrejurărilor nefavorabile. Plutarh (45-127)

Dacă în privinţa judecăţilor pe care le emitem ne-am încrede mai mult în ce vedem decât în
raţiune, am fi rămas de mult în urma vulturului în ce priveşte înţelepciunea. Apuleius
(Lucius Apuleius Platonicus) (124-180)

Sfătuieşte-te cu înţelepţii, ca să te fereşti de prostie şi pentru ca faptele tale să nu se

îndepărteze de calea cea dreaptă. Al-Samarqandi (Shams Al-Din Muhammad Ibn Ashraf
Al-Husayni Al-Samarqandi) (sec. al Xll-lea)

Îndoiala îmi oferă nu mai puţină satisfacţie decât cunoaşterea. Dante Alighieri (1265-1321)

Ce folos că ştiai multe, dacă nu ai fost în stare să-ţi aplici cunoştinţele când ai avut nevoie.
Francesco Petrarca (1304-1374)

Sfaturile bune, oricine le-ar da, se nasc din înţelepciunea principiilor, dar înţelepciunea
principiilor nu ia naştere din sfaturile bune. Nicollo Machiaveli (1469-1527)

Dacă poţi fi învăţat slujindu-te de ştiinţa altora, înţelept nu poţi fi decât pe cont propriu.
Michel De Montaigne (1533-1592)

Înţelepciunea precară e adesea sclava prostiei bogate. William Shakespeare (1564-1616)

Înţelepciunea se apucă de treabă u băgare de seamă, iar cercetaşii ei, prevederea şi

judecata, studiază drumul, pentru a se putea înainta fără oprelişti. Baltasar Gracian y
Morales (1601-1658)

A înţelege viaţa şi a te pricepe la oameni nu sunt, de departe, acelaşi lucru. Marea artă
constă în a înţelege caracterele şi a percepe stările de spirit. Baltasar Graciân y Morales
(1601-1658)

Raţiunea fără înţelepciune e o dublă nebunie. Baltasar Graciân y Morales (1601-1658)

Învăţarea ştiinţelor înlesneşte dezvoltarea virtuţilor la oamenii cu bune aptitudini

spirituale; la oamenii care nu sunt înzestraţi cu astfel de aptitudini, ea duce doar la faptul
că aceştia devin mai proşti şi mai neînvăţaţi. John Locke (1632-1704)

Sunt unii care, încercând să înlăture prejudecăţile, stârpesc în acelaşi timp şi virtutea şi
cinstea şi religia. Jonathan Swift (1667-1745)

Dacă omul ştie ce-i măsura, atunci ştie tot. Thomas Carlyle (1795-1881)

94
Există oameni care îşi formează inima cu ajutorul raţiunii, iar alţii, cu ajutorul inimii, îşi
formează raţiunea: cei din urmă reuşesc mai mult decât primii, pentru că într-un sentiment
este mai multă raţiune, decât sentimentele din raţiune. Piotr lakovlevici Ceaadaev (1794-
1856)

Dacă nu acorzi înţelepciunii atenţie, ea se va răzbuna cu siguranţă pe tine. Benjamin

Franklin (1706-1790)

Îndrăznesc să spun deschis: raţiunea îl face pe filozof, dragostea pentru glorie, pe erou, şi
doar virtutea, pe înţelept. Luc de Clapiers Vauvenargues (1715-1747)

În sufletul omenesc sunt două principii: simţul măsurii şi simţul nemărginirii. Elada antică
este simţul măsurii. Patosul romanticului şi focul creativ al timpului nostru sunt simţul
nemărginirii. Konstantin Dmitrievici Balmont (1867-1942)

Nici un fel de raţiune nu e în stare să arate omului calea, dacă el nu vrea să o vadă. Romain
Rolland (1866-1944)

Nu este nimic mai obositor şi mai util decât nehotărârea. Bertrand Russell (1872-1970)

Dacă cunoştinţele omului se află într-o formă nesistematizată, atunci, cu cât sunt mai
numeroase, cu atât judecata acestuia se tulbură mai tare. Herbert Spencer (1820-1903)

IV. ASPECTE COMUNE DE ETICĂ A PROFESIILOR DE

JUDECĂTOR ȘI PROCUROR

Care sunt faptele prin care magistrații pot aduce atingere probității profesionale ori
prestigiului justiției?
Conform punctului 2.1. din Declaraţia privind etica judiciară de la Londra din 2010,
probitatea impune judecătorului să se abţină de la orice comportament lipsit de tact şi delicateţe
şi nu doar de la cel care este contrar legii. Este instituită astfel în sarcina magistraților o obligație
generală de a se abține de la orice fel de fapte care pot aduce atingere probității profesionale ori
prestigiului justiției, iar îndeplinirea sau neîndeplinirea acestei obligații urmează a se examina în
fiecare caz concret în parte.

95
 În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 228se
arată că magistratul trebuie să fie conştient de modul in care activitatea sa profesională poate fi
afectată de anumite comportamente, cum ar fi: participarea la emisiuni de televiziune, ca, de

exemplu, Maşter Chef, Dansez pentru tine, Vocea României etc.; publicarea unor lucrări literare
în care apar diverse ideologii politice/lucrări religioase/lucrări literare cu un puternic conţinut
erotic; apartenenţa la organizaţii secrete, cum ar fi organizaţiile masonice, Clubul Rotary etc.;
deţinerea unor funcţii suplimentare, în măsura in care este permisă de lege, poate fi totuşi
inoportună dacă afectează buna administrare a justiţiei şi / sau încrederea în justiţie.
De asemenea, în același Ghid se mai arată că «Magistratul trebuie să acorde atenţie
sporită situaţiilor de tipul următor: magistratul este membru al unei formaţii de muzică / trupe de
dans care susţine frecvent reprezentaţii artistice în oraşul în care acesta este judecător / procuror;
fiul magistratului merge într-o excursie şcolară care este sponsorizată de un om de afaceri
binecunoscut în oraş;magistratul frecventează un club despre care s-a scris în mass-media că
este cunoscut pentru droguri şi prostituţie; relaţii tensionate cu vecinii (certuri, insulte etc.);
magistratul discută în diferite ocazii (instanţă/birou/petreceri/reţele de socializare etc.) despre
pregătirea slabă / prestaţia profesională necorespunzătoare a altor colegi; violenţa domestică
(verbală / fizică) la care vecinii sunt martori; publicarea unui articol într-un jurnal de specialitate
în care un magistratul critică o hotărâre judecătorească pronunţată într-un caz mediatizat pe
scară largă; magistratul face avansuri sexuale unei femei care este funcţionar al instanţei
(grefieră); participarea magistratului la diverse evenimente la care participă persoane care
aparţin unor clanuri interlope; consumul de băuturi alcoolice în timpul orelor de serviciu;
conflicte cu poliţia atunci magistratul este oprit în trafic de agenţii rutieri; magistrat împrumută
bani de la mai multe persoane, de obicei avocaţi, fără să îi retumeze la timp; magistraţii dezbat
între ei anumite probleme pe holul instanţei/în locuri accesibile publicului; magistratul nu
trebuie „să îşi etaleze" bogăţia în faţa celor prezenţi în sala de judecată, ca, de exemplu, atunci
când o judecătoare poartă bijuterii scumpe sau când un procuror poartă un ceas foarte scump.»
Desigur că nu toate aceste comportamente pot atrage răspunderea disciplinară a
magistratului pentru abaterea disciplinară constând în „manifestările care aduc atingere onoarei
sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării
atribuţiilor de serviciu”, reglementată în art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor, republicată şi modificată.
Unele dintre ele ar trebui să constituie doar abateri de la art. 17 din Codul deontologic al
judecătorilor şi procurorilor, conform căruia judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de
la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate.
De pildă, prin Hotărârea nr. 446/09.09.2015, Secţia pentru procurori a constatat
încălcarea dispoziţiilor art. 17 şi 18 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor de
către domnul N. D. A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Secția a reținut în sarcina domnului procuror N. D. A. un comportament
necorespunzător statutului de magistrat, concretizat printr-o atitudine nedemnă şi lipsită de
respect faţă de colegul său, domnul procuror C. C., constând în întrebuinţarea de expresii
jignitoare şi acte de violenţă fizică ( izbire cu umărul ), fapte săvârșite în incinta Parchetului de
228
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”
96
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În consecinţă, Secţia a reţinut faptul că atitudinea
domnului procuror N. D. A. s-a poziţionat în afara standardelor de conduită impuse de statutul
magistratului, fiind depăşite limitele unei exprimări permise, care trebuie să se raporteze la
obligaţia de rezervă ce incumbă oricărui magistrat229.
De asemenea, prin Hotărârea nr. 646/06.11.2014, Secţia pentru procurori a constatat că
doamna A. M. B., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
în prezent suspendată din funcţie ca urmare a trimiterii în judecată, a încălcat dispoziţiile art.9
alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului
Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/24.08.2005, prin manifestările publice din perioada
în care îndeplinea funcţia de procuror şef al D.I.I.C.O.T. Secţia a reţinut că întâlnirea de la P….
din data de 14.02.2014 a doamnei procuror A. M. B. cu doamna deputat şi preşedinte de partid
politic E. U., conform unei înţelegeri anterioare, constituie o încălcare a normelor deontologice
ale magistratului din perspectiva felului în care imaginea procurorului a fost proiectată în zona
publică şi a efectelor pe care această imagine le-a produs în conştiinţa opiniei publice. Totodată
a constatat că, în acord cu reglementările legale în materie, simpla relaţie de prietenie dintre un
magistrat şi orice altă persoană, inclusiv oameni politici, nu constituie prin ea însăşi o încălcare
a normelor de conduită reglementate de Codul deontologic anterior menţionate230.
Prin Hotărârea nr. 646/06.11.2014, menţinută prin Hotărârea Plenului Consiliului
Superior al Magistraturii nr. 267/19.03.2015, Secţia pentru procurori a constatat că, prin
atitudinea şi comportamentul adoptat de domnul procuror P. D., în următoarele împrejurări: - la
date de 28.06.2013, în cadrul unei întruniri profesionale cu prim procurorul Parchetului de lângă
Judecătoria C…, prim procurorul Parchetului de lângă Tribunalul C… şi procurorul-şef secţie
urmărire penală din cadrul Parchetului de lângă Tribunalul C…, pe un ton ironic, a afirmat
tendenţios că, în activitatea de supraveghere soluţiile sunt cenzurate de către prim procuror în
timp ce în activitatea judiciară procurorul de şedinţă este liber să pună concluziile pe care le
consideră de cuviinţă, sugerând explicit că activitatea sa ca procuror de instanţă nu poate fi
cenzurată ierarhic; de asemenea, a mai afirmat că doamna procuror B. L. a greşit încadrarea
juridică dată în cauza asupra căreia se comportau discuţiile, fără a-şi argumenta logico-juridic
poziţia. - la data de 18.09.2013, în cadrul unei şedinţe la care au participat, prim procurorul H.
M., prim procurorul adjunct P. V. J. şi procurorii din sectorul judiciar – P. D. şi S. C., a făcut
afirmaţii defăimătoare cu referire la activitatea judiciara a Parchetului de pe lângă Judecătoria
C…, susţinând că „este debandadă” , „nu are încredere în nimeni” şi că „îl deranjează” cu
referire la exercitarea atribuţiilor de îndrumare şi control ale prim procurorului adjunct (dubla
verificare a soluţiilor dispuse de instanţă şi întocmirea corespunzătoare a fişelor de şedinţă după
modelul indicat de prim procurorul adjunct P.) - la data de 12.02.2014, în cadrul şedinţei de
lucru săptămânale a Parchetului de pe lângă Judecătoria C…, a generat un schimb de replici cu
prim procurorul unităţii H. M., atmosfera devenind tensionată. De asemenea, a întrerupt deseori
discursul prim procurorului unităţii, prin solicitări nestatutare . - la data de 29.04.2014 a refuzat
să semneze de luare la cunoştinţă a dispoziţiei prim procurorului privind planificarea
procurorilor din compartimentul judiciar nr……../2014 - la data de 17.07.2013 a refuzat să
primească şi să semneze de primire a Dispoziţiei nr…. din data de 16.07.2013 emisă de prim
procurorul unităţii, - la data de 04.02.2014 nu a respectat rezoluţia prim procurorului unităţii
refuzând să refacă motivarea unor căi de atac, conform noilor prevederi legale intrate în vigoare

229
Publicată la adresa de internet http://integritate.ifep.ro/Jurisprudenta.html , ultima vizualizare la 9.12.2016.

230
Publicată la adresa de internet http://integritate.ifep.ro/Jurisprudenta.html , ultima vizualizare la 9.12.2016.
97
la 01.02.2014 (lucrările nr……./2013, nr……./2013, nr……../2013) au fost încălcate
dispoziţiile art.18 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea
Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/24.08.2005231.
În doctrină s-a susținut că pot intra în sfera abaterii disciplinare reglementată în art. 99
lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor utmătoarele
comportamente: conduita agresivă (limbaj, violenţe fizice) a judecătorului/procurorului de
natură a contraria sau indigna opinia publică; frecventarea unor locuri cunoscute ca având o
reputaţie îndoielnică; legături cu persoane care au o proastă reputaţie (infractori notorii, interlopi
etc.); implicarea în controverse publice; denigrarea unor persoane; desfăşurarea unor activităţi
care, prin natura lor, pot crea îndoieli în rândul opiniei publice cu privire la seriozitatea,
independenţa, imparţialitatea sau integritatea magistratului (şantajarea unor persoane, acţionarea
în calitate de recuperator, implicarea în licitaţii asupra unor bunuri aflate în litigiu la instanţa sau
parchetul unde îşi desfăşoară activitatea, manifestări publice sau exprimarea unor opinii pe site-
urile de socializare cu conotaţii discriminatorii de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
religie, cultură, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine sau condiţie
socială, apariţia magistratului în clipuri publicitare sau electorale, apariţia în reviste pentru adulţi
etc.).232
Într-o altă opinie doctrinară s-a susținut că nu constituie manifestări care aduc atingere
onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei următoarele fapte: punerea de către
magistrat în discuţia publică a unei chestiuni care priveşte sistemul judiciar şi care ar trebui să
fie deschisă unei dezbateri publice; călătoria cu un mijloc de transport în comun în care se află şi
persoane care au diferite afaceri judiciare la instanţa sau parchetul unde judecătorul sau
procurorul îşi desfăşoară activitatea; participarea magistratului la un eveniment (nuntă, botez
etc.) la care sunt invitate şi persoane de calitate îndoielnică (persoane cercetate penal, persoane
condamnate penal, interlopi etc.), în condiţiile în care nu interacţionează cu acestea etc.233
Relevante sub acest aspect sunt și soluțiile de practică judiciară adoptate de Consiliul
Superior al Magistraturii sau de instanța supremă în materie disciplinară.
În ce privește faptele comise de judecători, în practica judiciară s-a reținut că fapta
judecătorului care a atras atenţia unei grefiere, în incinta serviciul registratură, unde se aflau mai
multe persoane, să nu înregistreze cererile de strămutare pe care le prezentase sora unui alt
judecător, nu reprezintă o comportare corectă, demnă şi rezervată de natură a menţine neştirbit
prestigiul justiţiei, întrucât această atitudine a judecătorului a avut un mare potenţial de afectare
a justiţiei, ca valoare socială ocrotită de lege, având o influenţă negativă asupra încrederii
oamenilor în sistemul judiciar, inclusiv a magistraţilor. Totodată, s-a mai reţinut că refuzul de
participare a judecătorului la deliberare în mod direct, transmiţând colegilor, prin intermediul
grefierului, pe o foaie de hârtie, menţiuni cu privire la soluţia preconizată în cauză, dar care nu
îmbracă forma unei minute, situaţie ce a dus la repunerea cauzei pe rol, constituie o manifestare
231
Publicată la adresa de internet http://integritate.ifep.ro/Jurisprudenta.html , ultima vizualizare la 9.12.2016.

232
T. Manea, Despre abaterea disciplinară a magistraţilor privind manifestările care aduc atingere onoarei sau
probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, articol publicat pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la
27.01.2012.

233
I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, Abaterile disciplinare ale magistraţilor. (I) Manifestările care aduc atingere onoarei
sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de
serviciu, articol publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 27.05.2014.

98
de natură să ducă la subminarea demnităţii funcţiei sale şi a capacităţii sale de a o exercita. De
asemenea, s-a mai reţinut că prin prezentarea în şedinţă publică a aspectelor privind activitatea
sa şi raporturile existente între acesta şi conducerea instanţei, lipsa intranet-ului, împrejurarea că
la adresa judecătorului au fost făcute insinuări cu privire la existenţa unei boli psihice, precum şi
prezentarea unor aspecte privind deliberarea dintr-un dosar, acesta a încălcat obligaţia de rezervă
ce revine fiecărui magistrat. Această obligaţie presupune, prin însăşi natura sa, moderaţie şi
reţinere în ceea ce priveşte prezentarea opiniilor de către magistraţi. Prin încălcarea acestei
obligaţii, judecătorul şi-a asumat riscul de a fi pierdut respectul pentru instanţe şi încrederea
necesară în activitatea acestora precum şi de a se produce consecinţe în privinţa recunoaşterii
instanţelor ca unice organe calificate a decide în privinţa soluţionării proceselor. Prin adoptarea
acestei atitudini a fost încălcată solemnitatea şedinţei de judecată, prezentarea aspectelor
menţionate mai sus situându-se în afara cadrului legal ce reglementează judecata. Prin
comportamentul şi acţiunile întreprinse, judecătorul a adus atingere principilor morale cum ar fi
integritatea, etica şi buna credinţă, periclitând atât imaginea publică a magistratului, cât şi
prestigiul justiţiei, prin faptele sale contribuind la scăderea aprecierii publice pozitive asupra
sistemului judiciar din care face parte234.
Într-o altă cauză s-a reţinut că fapta judecătorului care s-a deplasat într-un alt birou şi pe
un ton imperativ, nepoliticos şi inadecvat, folosind expresii nepotrivite în raport cu atitudinea pe
care trebuie să o adopte un magistrat la locul de muncă, refuzând să părăsească biroul la
solicitarea expresă a colegilor, precum şi folosirea unui ton ironic la adresa vicepreşedintelui
instanţei care a fost chemat să aplaneze conflictul, nu întruneşte elementele constitutive ale
abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, întrucât fapta s-a petrecut
numai în raport cu colegii judecători, în incinta unui birou din sediul tribunalului, incidentul
neajungând la cunoştinţa publicului larg235.
Într-o speţă s-a reţinut că faptele judecătorului care pe parcursul a două zile a făcut
aprecieri nepotrivite statutului de magistrat la adresa unor avocaţi, a intrat într-un magazin din
centrul oraşului şi a făcut reproşuri fără nicio logică unei vânzătoare, iar la ieşirea din magazin,
a lovit cu poşeta portiera unei maşini şi un afiş publicitar, după care, traversând strada a intrat în
sediul poliţiei, au fost comise fără vinovăţie, întrucât atitudinea judecătorului a fost determinată
de o stare de boală cauzată de stres, astfel că nu a avut reprezentarea faptelor sale sau nu ar fi
putut avea posibilitatea reală de a conştientiza, atât din punct de vedere al deciziei de săvârşire a
faptei, cât şi din punct de vedere al urmărilor acesteia.236
În ce privește faptele comise de procurori, într-o cauză s-a reţinut că manifestările
procurorului constând în citarea în mod repetat a inculpatului la sediul unităţii de parchet, în
condiţiile în care au existat zile în care acesta a fost prezent şi nu s-au efectuat acte procedurale,
iar dacă s-au efectuat, perioada de timp în care deţinutul a fost prezent în biroul procurorului, nu
justifică complexitatea actului; rămânerea fără pază a inculpatului în biroul procurorului, agenţii
234
Hotărârea nr. 4J din 12 martie 2014, Secţia pentru judecători a C.S.M., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț,
P.A. Coțovanu, op.cit..
235
Hotărârea nr. 1J din 22 ianuarie 2014, Secţia pentru judecători a C.S.M., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț,
P.A. Coțovanu, op.cit..

236
I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, Abaterile disciplinare ale magistraţilor. (I) Manifestările care aduc atingere onoarei
sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de
serviciu, articol publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 27.05.2014.

99
 de escortă fiind invitaţi să aştepte pe hol; primirea acestuia de nenumărate ori în audienţă;
purtarea unei vaste corespondenţe cu inculpatul prin intermediul SMS-urilor, în timp ce acesta
se afla în stare de deţinere în penitenciar, de cele mai multe ori iniţiată de către acesta, în cadrul
căreia îi dădea detalii cu privire la anumite activităţi procesuale pe care urma să le întreprindă,
în condiţiile în care cunoştea că este interzisă o astfel de atitudine, întrunesc elementele
constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.237
Într-o altă speţă s-a reţinut că fapta procurorului de a elabora şi semna un document, care
a fost remis unui ziarist şi publicat în presă, nu întruneşte elementele constitutive ale abaterii
disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, întrucât se încadrează în limitele
dreptului magistratului la liberă exprimare şi nu poate conduce la reţinerea unei încălcări de
rezervă de la orice manifestări care ar aduce atingere onoarei sau probităţii profesionale ori
prestigiului justiţiei238.
Într-o altă speţă s-a reţinut că afirmaţiile procurorului la un post de televiziune, în sensul
că: tinerii nu se mai duc la sfântul altar, ci stau împreună, ca animalele, că se mediatizează
vrăjitoria, credinţa în vrăjitorie, credinţa în horoscoape, că femeia se îmbracă în pantaloni,
reprezintă aprecieri de ordin personal, care nu au fost de natură să creeze îndoieli cu privire la
seriozitatea, independenţa, imparţialitatea sau integritatea acestuia şi, în consecinţă, nu au adus
atingere onoarei, probităţii profesionale şi prestigiului justiţiei, nefiind îndeplinite elementele
constitutive ale abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004. Prin
afirmaţiile sale, procurorul nu a încălcat obligaţia de rezervă impusă magistraţilor, obligaţie care
constituie o sinteză a principiilor generale ale deontologiei profesiei.
În aceeaşi cauză s-a reţinut însă că fapta procurorului care în spaţiul public, a făcut
afirmaţii referitoare la sistemul de justiţie care, în opinia sa, ar fi „prins în propriile nonvalori”,
cât şi aprecieri privind „starea de lehamite şi de dezgust faţă de un guvern absolut incompetent
şi ticălos”; s-a adresat celorlalţi magistraţi cu îndemnul „de a-i da jos pe aceşti criminali ai ţării”,
cât şi opiniei publice căreia i-a adresat îndemnuri mobilizatoare de genul „hai să terminăm odată
cu corupţia, cu hoţia şi să instaurăm un guvern nepătat politic, un guvern cinstit, un guvern de
oameni care sunt în stare să-şi dea şi viaţa pentru cei din jurul lor”, întruneşte elementele
constitutive ale abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, întrucât
afirmaţiile mai sus expuse, făcute în spaţiul public, contravin obligaţiei de rezervă impusă
magistraţilor în exercitarea libertăţii de exprimare, în considerarea statutului lor, fiind astfel
încălcat echilibrul just între dreptul fundamental al individului la respectarea libertăţii de
exprimare, pe de o parte, şi interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia
publică să se conformeze scopurilor enunţate în art.10 par. 2 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.239
În ce privește faptele anterioare comise de candidați pentru funcția de magistrat, într-o
cauză soluţionată definitiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 240, s-a reţinut că îndeplineşte
condiţia bunei reputeţii o persoană care în urmă cu 6 ani a fost sancţionată cu amenda

237
Hotărârea nr. 3P din 3 septembrie 2013, Secţia pentru procurori a C.S.M., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț,
P.A. Coțovanu, op.cit..

238
Hotărârea nr. 8P din 10 octombrie 2012, Secţia pentru procurori a C.S.M., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț,
P.A. Coțovanu, op.cit..
239
Hotărârea nr. 5P din 2 mai 2012, Secţia pentru procurori a C.S.M., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, P.A.
Coțovanu, op.cit..
100
administrativă în cuantum de 20 RON pentru că ar fi furat din incinta SC M.S. SRL două
ciocolate în valoare de 3,08 RON. Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători
constatase că reclamantul nu înseplinea condiţia bunei reputaţii pentru a fi numit magistrat, deşi
acesta trecuse examentul de intrare în magistratură, singurul motiv fiind acela că fusese
sancţionat cu amendă administrativă pentru fapta descrisă. Instanţa supremă a arătat în motivare
că buna reputaţie se construieşte în timp, printr-un întreg ansamblu de elemente care concură la
conturarea profilului său uman şi profesional, care nu pot fi evaluate în mod izolat, scoase din
context. C.S.M. trebuia să ia în considerare intervalul mare de timp scurs de la data presupusei
fapte, conduita ulterioară a recurentului-reclamant, aprecierile favorabile asupra activităţii
desfăşurate ca avocat şi inexistenţa, in concreto, a unor ecouri publice a faptei reţinute prin
ordonanţa Parchetului.

Ce presupune obligaţia de rezervă a magistratului?

Rezerva sau obligația de rezervă exprimă o sinteză practică a principiilor generale ale
deontologiei judiciare (independență, imparțialitate, integritate), cu care se asociază și care poate
fi valorizată și în raport cu încrederea publicului în justiție; în substanța ei, obligația de
rezervă reprezintă un comportament cvasi-ireproșabil care se așteaptă de la judecător, ce poate
privi exigențele de prudență și moderație asociate cu funcția de judecător, ceea ce înseamnă o
obligație de distanță pentru prezervarea imparțialității sale ce constă în alte obligații de abținere
în raport cu orice activitate profesională sau de altă natură estimate ca fiind incompatibile cu
funcțiunile sale.241
Nu pot fi enumerate toate situațiile concrete în care magistratul ar trebui să se abțină de la
orice activitate, profesională sau din afara profesiei, care ar fi incompatibilă cu funcția.
Respectarea sau încălcarea de către magistrat a obligației de rezervă se va examina în raport cu
fiecare situație concretă în care acesta acționează.
Obligaţia de rezervă a magistratului, deşi poate crea pentru acesta un dezavantaj faţă de
restul cetăţenilor, în special atunci când acesta este atacat pe nedrept în spaţiul public, îşi are
fundamentul în necesitatea menținerii încrederii populaţiei în justiţie.
Totuşi «Obligaţia de discreţie nu impune izolarea magistratului de societate şi de celelalte
profesii juridice, ci doar limitează sfera libertăţii sale de exprimare, lăsând actele judiciare pe care
le întocmeşte şi hotărârile judecătoreşti pe care le pronunţă “să vorbească”de la sine atunci când
procedurile se vor fi finalizat. Este firesc să fie aşa, limitarea libertărţii de exprimare a
magistratului prin impunerea obligaţiei de rezervă, respectiv a interdicţiei de a discuta despre
dosare aflate pe rolul său sau de a-şi justifica în mod public soluţiile pronunţate, constituind una
dintre cele mai puternice garanţii de protecţie a drepturilor şi intereselor justiţiabililor, dar şi a
imparţialităţii şi independenţei judecătorilor şi procurorilor.»242
240
ÎCCJ, SCAF, dec. nr. 2267/30.04.2010, dosar nr. 7495/2/2009, publicată în Revista formulul judecătorilor nr.
3/2010, p. 255.
241
Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, colectiv, coordonatori M.M. Pivniceru, C. Luca, Ed.
Hamangiu, București, 2008, p. 38, apud. C.A. Domocos, Consideraţii privind infracţiunea de violenţă în familie
prevăzută de art. 199 C.pen.. Aspecte deontologice comune profesiei de judecător şi de avocat, articol publicet pe
site-ul www.universuljuridic.ro, ultima vizualizare la 16.12.2015.

242
Daniela Pantazi: Obligaţia de discreţie nu impune izolarea magistratului de celelalte profesii juridice,
interviu publicat on-line, pe siteul www.juridice.ro , la data de 9.12.2015.

101
 Obligația de rezervă a magistratului trebuie îndeplinită chiar și față de rudele apropiate
sau față de prieteni. Astfel, Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din
România 243 obligă „magistratul să clarifice familiei şi prietenilor că aceştia nu trebuie să încerce
să îi influenţeze părerea într-un sens sau altul. De fapt, ei ar trebui să evite să vorbească despre
respectiva cauză câtă vreme acesta este în curs de soluţionare. A îi spune unui magistrat care se
ocupă cu un caz penal grav că suspectul ar trebui să fie aspru pedepsit este ceva nepotrivit.”
Obligația de rezervă nu îl împiedică pe magistrat să desfășoare unele activități care sunt
compatibile cu funcția.
Astfel, magistratul poate să dea scrisori de recomandare, cu următoarele precizări făcute
în comentariul 148 la Principiile de la Bangalore:
Judecătorul nu ar trebui să scrie recomandări în legătură cu o persoană pe care nu o
cunoaşte.
Judecătorul poate scrie scrisori de recomandare dacă acestea ar fi scrise în desfăşurarea
obişnuită a activităţii (de ex. un angajat al instanţei solicită referinţe privind activitatea sa la
instanţă). Scrisoarea ar trebui să cuprindă o declaraţie referitoare la sursa şi întinderea
cunoştinţelor judecătorului despre beneficiar, şi ar trebui adresată şi expediată direct persoanei
sau organizaţiei pentru care a fost scrisă. În cazul unui angajat personal al judecătorului, cum ar fi
un grefier care îşi caută un alt loc de muncă, se pot da referinţe generale şi adresate „Către cei
interesaţi".
Judecătorul poate da referinţe pentru cineva pe care îl cunoaşte personal însă nu
profesional, cum ar fi o rudă sau un prieten apropiat, dacă aceste referinţe îi sunt cerute în mod
normal în baza relaţiei personale.
În aceleași condiții judecătorul ar trebui să depună mărturie în instanță cu privire la
caracterul unei persoane, dacă i se solicită acest lucru.

Care sunt faptele care pot constitui atitudini nedemne în exercițiul funcției de
magistrat?
În art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,
republicată este reglementată abaterea disciplinară constând în „atitudinile nedemne în timpul
exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului
în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii
altor instituţii”.
Pot fi considerate atitudini nedemne faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al
parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori
reprezentanţii altor instituţii următoarele fapte: apostrofarea judecătorilor din complet cu privire
la anumite atitudini ale acestora; proferarea unor acuzații nefondate cu conotații sexuale la
adresa colegilor; interzicerea grefierului de a manipula dosarele din ședința de judecată;
exprimarea unor păreri ofensatoare cu privire la pregătirea profesională a unor colegi magistrați;
adresarea unor blesteme colegilor; folosirea unui ton ridicat și autoritar față de colegi; folosirea
unui ton ostil la adresa unor judecători; refuzul nejustificat de a preda dosarele la studiu unui alt
judecător; afirmațiile judecătorului în cadrul colegiului de conducere ”sunteți o gașcă de hoți”,
”asta nu-i instanța lui mă-ta” etc.; formularea de cereri cu caracter șicanator la adresa colegiului
de conducere al instanței; smulgerea dosarului din mâinile președintelui de complet; afirmațiile
făcute în sala de judecată că președintele de complet nu este în stare să conducă ședința de
243
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
102
judecată; adresarea de întrebări direct părților, fără a-l consulta pe președintele de complet;
adresarea unor cuvinte precum ”nenorocit, falsificator, escroc”, ”ești un infractor”; amenințarea
că ”îl va aranja” pentru că este un mafiot etc.244
Relevante sub acest aspect sunt următoarele soluții adoptate în practica judiciară:
Atitudinea unui judecător concretizată în folosirea de expresii jignitoare față de colegii
judecători și față de personalul auxiliar al instanței, formularea unor petiții în scop șicanator,
practicarea unor ritualuri oculte la sediul instanței, constituie atitudini nedemne, incompatibile
cu ținuta de care trebuie să dea dovadă un judecător.245
Fapta judecătorului care în timpul desfășurării unei ședințe de recurs a contestat cu voce
tare anumite măsuri dispuse de către președintele de complet, iar, în unele cazuri s-a adresat în
mod direct, fără încuviințarea președintelui, părților din proces, grefierului de ședință și
avocaților, adresându-le reproșuri și observații nejustificate, a făcut observații în legătură cu
pregătirea profesională a președintelui de complet, a părăsit, în timpul derulării ședinței de
judecată, nejustificat sala, atitudini ce au provocat reacții de dezaprobare și zâmbete
disprețuitoare din partea publicului și avocaților prezenți în sală constituie atitudini neconforme
cu calitatea de magistrat.246
În practica judiciară s-a reținut că fapta procurorului de a se prezenta la serviciu sub
influența băuturilor alcoolice, împiedicând și celelalte persoane din unitate să-și desfășoare
activitatea, constituie o atitudine nedemnă a unui magistrat247.
S-a pus problema în doctrină 248 care este natura juridică a faptei judecătorului sau
procurorului de a face afirmaţii în presă sau la emisiuni audio-vizuale cu privire la probitatea
profesională şi morală a colegilor. Într-o soluție de practică judiciară 249 s-a reținut că aceasta
constituie abatere disciplinară doar dacă este săvârşită în timpul exercitării atribuţiilor de
serviciu. Art. 18 alin. (2) din Codul deontologic prevede că: „judecătorii şi procurorii nu îşi pot
exprima părerea cu privire la probitatea profesională şi morală a colegilor”. Deşi legea conţine
prevederile menţionate, care impun magistraţilor un comportament corespunzător statutului
acestora, faptele de natură să aducă atingere probităţii morale nu-şi găsesc corespondent printre
abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată. Faptele ce
constituie abateri disciplinare aşa cum rezultă din art. 98 din aceeaşi lege privesc neîndeplinirea
sau îndeplinirea necorespunzătoare a unor îndatoriri de serviciu precum şi manifestări care aduc

244
I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, Abaterile disciplinare ale magistraților (III). Atitudinile nedemne în timpul exercitării
atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează,
inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii, articol publicat pe site-ul
www.juridice.ro , ultima vizualizare la 10 iulie 2014.
245
Hotărârea nr. 5J din 27 aprilie 2006, Secţia pentru judecători a C.S.M., definitivă prin decizia nr. 2 din 19
februarie 2007 a Î.C.C.J., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, op.cit..
246
Hotărârea nr. 5J din 23 aprilie 2008, Secţia pentru judecători a C.S.M., definitivă prin decizia nr. 8 din 17
noiembrie 2008 a Î.C.C.J., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, op.cit..
247
Hotărârea nr. 5P din 29 noiembrie 2005, Secţia pentru procurori a C.S.M., definitiva prin nerecurare, pe
www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, op.cit..
248
F. Costniu, Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca (coordonatori),
Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 142.
249
I.C.C.J. decizia nr. 6/2005, în F. Costniu, op.cit., p. 142.
103
atingere prestigiului justiţiei. Deşi norma generală face referire la afectarea probităţii
profesionale cât şi a celei morale, în norma specială sunt incriminate faptele care lezează
probitatea profesională, iar dintre cele care aduc atingere probităţii morale şi implicit
prestigiului justiţiei este sancţionată doar participarea magistraţilor la jocurile de noroc şi de tip
piramidal, în cazul în care nu este asigurată transparenţa fondurilor. Orice alte manifestări care
lezează probitatea morală a magistraţilor (ca, de pildă, atitudinea judecătorului în speţă) nu mai
sunt sancţionate disciplinar. Aceasta deoarece legiuitorul a înţeles să nu mai prevadă ca abatere
disciplinară nerespectarea normelor Codului deontologic sau manifestările care aduc atingere
probităţii morale.250
Considerăm discutabilă această soluție, deoarece fapta ar putea aduce atingere probității
profesionale și prestigiului justiției, încadrându-se astfel în abaterea disciplinară reglementată în
art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, privind
„manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei,
săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu”.
Cu privire la fapte comise în exercitarea profesiri de magistrat, mai trebuie subliniat că în
jurisprudență s-a reținut că fapta procurorului care se afla în fața sediului Institutului Național al
Magistraturii, unde susținea un examen pentru numirea în funcții de conducere, și care i-a
adresat unui alt procuror o serie de expresii nedemne constituie o faptă comisă tot în exercitarea
unor atribuții de serviciu, având în vedere natura și finalitatea acestui examen251.

Ce înseamnă buna reputaţie a magistratului?

Buna reputație este o condiție esențială atât pentru accederea în profesia de magistrat, cât
și pentru menținerea în această profesie a unei persoane.
Pentru a determina dacă o persoană are au nu bună reputație trebuie avut în vedere un
examen de natură obiectivă, care să justifice o concluzie într-un sens sau altul. În Hotărârea
Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 724/13 octombrie 2015252 s-a
statuat că „Reputația profesională este o consecință a integrității morale și profesionale de care
trebuie să dea dovadă fiecare judecător și procuror și oferă magistratului credibilitate și siguranță
în exercitarea profesiei, precum și autoritate în exprimarea opiniilor profesionale. Reputația
magistratului presupune două component esențiale: obligația magistratului de a avea o conduită
generală exemplară (care reprezintă și o condiție de acces în profesie, căreia îi corespunde dreptul
de a se bucura de reputație în fața societății din punct de vedere professional) și, de cealaltă parte,
obligația Statului de a garanta menținerea reputației magistratului, de fiecare data când se
constată că faptele semnalate sunt de natură să îi afecteze prestigiul și, pe cale de consecință,
autoritatea în exercitarea profesiei.”
Prin această hotărâre a Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii s-a
reținut că Inspecția Judiciară, în cadrul verificărilor, din nota de relații dată de doamna judecător
S.A.M. și de petenta B.C., a constatat că între petenta B.C. și familia doamnei judecător a existat
o înțelegere cu părinții doamnei judecător în sensul încheierii unui contract de vânzare –
250
Idem.

251
Hotărârea nr. 7P din 22 iunie 2010, Secţia pentru procurori a C.S.M., definitiva prin decizia nr. 1 din 4 martie
2013 a Î.C.C.J., în Abaterile disciplinare ale magistraților (IV). Desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic
sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu, publicată pe site-ul www.juridice.ro ,
ultima vizualizare la 19.03.2015.
252
Publicată la adresa de internet http://integritate.ifep.ro/Jurisprudenta.html , ultima vizualizare la 9.12.2016.
104
cumpărare fictiv a imobilului în care locuiește familia, cu scopul obținerii unei sume de bani prin
programul Prima Casă, sumă pe care împreună să o investească într-un proiect imobiliar, petenta
dându-le asigurări că imobilul va reveni la situația juridică inițială. Pentru că au existat
neînțelegeri și disensiuni relativ la această situație de fapt, între petenta B.C. și familia doamnei
judecător S.A.M., a avut loc o întrevedere la domiciliul familiei (imobil aflat în litigiu) între
membrii familiei – mama, doamna judecător S.A.M. și sora acesteia, S.D.O. – cu petenta B.C.,
întrevedere pe care toți cei trei membri ai familiei au hotărât să o înregistreze audio, fără a o
preveni pe petenta B.C. Inspecția Judiciară reține că discuția înregistrată a avut loc în imobilul în
care locuiește familia doamnei judecător, întrucât în acea perioadă petenta le vizita foarte des, cu
intenția de a le determina să îi remită o sumă de bani în schimbul imobilului. De asemenea, se
mai reține că mama doamnei judecător S.A.M. a formulat o plângere penală împotriva petentei
B.C. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, dar și o acțiune civilă în simulație. Petenta
B.C., la rândul ei, a înregistrat pe rolul Judecătoriei ... o acțiune în evacuare, respinsă de instanță,
dar și plângeri penale împotriva doamnei judecător S.A.M. pentru pretinse infracțiuni de hărțuire,
tulburare de posesie, violarea vieții private – cu privire la aceste plângeri penale, Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel ... a dispus clasarea reținând că scopul urmărit prin efectuarea înregistrărilor
ambientale a fost justificat de un interes legitim și “anume acela de a dovedi caracterul simulat al
contractului de vânzare – cumpărare încheiat cu privire la imobilul situat în C., str. N.R., nr.
33A”. Față de această situație de fapt, Secția pentru judecători a reținut, din probele administrate,
că acestea nu au relevant existența unor indicii privind neîndeplinirea de către doamna judecător
S.A.M. a condiției de bună reputație în condițiile în care conducerea Judecătoriei … are aprecieri
positive la adresa acesteia, presupusa faptă pe care ar fi comis-o doamna judecător S.A.M. nu a
produs consecințe juridice, nu a fost sancționată și nu a avut vreun impact asupra opiniei publice,
neexistând alte elemente care să determine o părere publică nefavorabilă referitoare la activitatea
profesională ori conduita morală a acesteia253.
Într-o altă cauză, prin Hotărârea nr. 449/15.09.2015254, Secţia pentru procurori a
Consiliului Superior al Magistraturii a constatat că nu există indicii privind neîndeplinirea
condiţiei de bună reputaţie de către domnul P. I., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă
Tribunalul D…. Secţia pentru procurori a fost sesizată cu raportul Inspecţiei Judiciare nr. …/IJ/
…/DIJ/2015, în cuprinsul căruia s-a aratat că, prin sentinţa civilă nr…./14.10.2013 a Curţii de
Apel Bucureşti –Secţia …, rămasă irevocabilă prin decizia nr. …/26.02.2015 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie – Secţia de …, s-a constatat calitatea de colaborator a securităţii în ceea ce îl
priveşte pe domnul P. I., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul D…. De
asemenea, s-a mai arătat că, în declarațiile date în conformitate cu dispoziţiile art.6 alin.1 din
Legea nr.303/2004 şi ataşate la dosarul profesional, domnul procuror P. I. a consemnat că nu a
făcut parte din organele de securitate ca poliţie politică, nu a fost agent sau colaborator al acestor
organe. Secţia pentru procurori a reţinut că la momentul declanşării procedurii, domnul procuror
P. I. se bucura de o bună reputaţie, nu fusese sancţionat ori cercetat disciplinar şi nu au existat alte
elemente care să determine o părere publică nefavorabilă referitoare la activitatea profesională ori
conduita morală a acestuia. De asemenea, a constatat că la data furnizării informaţiilor domnul P.
I. nu avea calitatea de procuror, iar de la acea dată şi până în prezent a trecut o perioadă de peste
253
Hotărârea Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 724/13 octombrie 2015, publicată la
adresa de internet http://integritate.ifep.ro/Jurisprudenta.html , ultima vizualizare la 9.12.2016.

254
Publicată la adresa de internet http://integritate.ifep.ro/Jurisprudenta.html , ultima vizualizare la 9.12.2016.

105
20 de ani, astfel încât aplicarea unei sancţiuni atât de grave, cum este excluderea din
magistratură, în acest moment, ar fi disproporţionată şi excesivă. De asemenea, Secţia a apreciat
că prin adoptarea unei astfel măsuri, constând în excluderea din magistratură, s-ar aduce atingere
şi principiului neretroactivităţii legii consacrat de art.15 alin(2) din Constituţie, potrivit căruia “
Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”,
neputându-se pretinde cetăţenilor să aibă în vedere eventualele reglementări viitoare. Această
împrejurare echivalează practic, din punct de vedere al efectelor pe care le poate produce, cu o
veritabilă lustraţie, în condiţiile în care dispoziţiile Legii lustraţiei, privind limitarea temporară a
accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile
de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie
1989 au fost declarate neconstituţionale. Secția a mai avut în vedere și faptul că în momentul în
care domnul procuror P. I. a aflat soluţia dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul
nr. …/2012 şi-a înaintat, de îndată, cererea de demisie din funcţia de conducere pe care o deținea
la acel moment, conformându-se astfel dispozițiilor art. 48 alin.(10) din Legea 303/2004 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care
prevăd că „ nu pot fi numiţi în funcţiile de conducere judecătorii/procurorii care au făcut parte din
serviciile de informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea” fără a conţine o astfel de
interdicţie și pentru judecătorii/procurorii care ocupă funcţii de execuţie.
Magistraţii pot solicita Consiliului Superior al Magistraturii să le fie apărată reputaţia,
atunci când aceasta le-a fost afectată în vreun mod. Acest mecanism prevăzut de lege pentru
magistraţi a fost criticat de societatea civilă, unde s-a considerat că magistraţii ar trebui să
folosească instrumentele de drept comun pentru apărarea reputaţiei, afirmându-se că „După
părerea mea un magistrat nu ar trebui să beneficieze de așa ceva, de o apărare suplimentară a
reputației față de un om obișnuit. Dacă te simți lezat din punctul acesta de vedere, folosești
mecanismul justiției ca un justițiabil oarecare”255.
Nu poate fi primită această soluţie, deoarece, spre deosebire de restul populaţiei,
magistratul are obligaţia de rezervă care îl împiedică să folosească mecanismele obişnuite de
apărare a reputaţiei. Din acest motiv a fost nevoie de instituirea unui mecanism special prin care
acestuia să-i fie apărată reputeţia de către organismul abilitat de lege, respectiv Consiliul Superior
al Magistraturii.
În practica Consiliului Superior al Magistraturii au fost diferite cazuri în care s-a pus în
discuție apărarea reputației unui magistrat, afectată prin afirmații făcute în spațiul public
(inclusiv pe rețele de socializare). Astfel, în sedinta de azi, 21 ianuarie 2016, Plenul Consiliului
Superior al Magistraturii256 a constatat ca afirmatiile lansate in spatiul public referitoare la
conduita necorespunzatoare a domnului M.S., judecator in cadrul Judecatoriei Pătârlagele, prin
intermediul unui schimb de mesaje pe platforma de socializare Facebook, sunt nefondate si i-au
afectat reputatia profesionala. S-a arătat că Consiliul Superior al Magistraturii apara corpul
magistratilor impotriva oricaror acte de natura sa aduca atingere reputatiei profesionale a
acestora. Astfel, prin cererea din data de 11 decembrie 2015, domnul judecator M.S. a solicitat
apararea reputatiei sale profesionale in raport de schimbul de mesaje postate pe un cont al retelei
de socializare Facebook in perioada 30 - 31 octombrie 2015, pretins apartinând unor reclamante
din cadrul a doua dosare aflate in curs de solutionare pe rolul Judecatoriei Pătârlagele, repartizate
aleatoriu, în sistem informatizat, completului avand titular pe domnul judecător. Verificarile
255
[Cum a fost] Cristian Tudor Popescu la conferința „Manipularea și Persuasiunea” – 23 februarie 2016, Bucureşti,
publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 25.02.2016.
256
Publicat pe site-ul www.csm1909.ro
106
Inspectiei Judiciare au relevat ca in cadrul schimbului de mesaje mentionat s-a facut referire
expresa si explicita la cele doua dosare, precum si la domnul judecator M.S., în sensul că
reclamantele, prin alte persoane, ar fi intervenit pe langă acesta în vederea obținerii unor soluții
favorabile, fiind evocate si alte situatii in care magistratul ar fi procedat în sensul pronunțării unor
soluții favorabile altor părți. În cursul verificărilor efectuate, inspectorii judiciari au constatat
inexistența datelor si indiciilor din care să rezulte o conduită neconformă legii și normelor de
deontologie profesională a domnului judecator M.S.. Mai mult, pretinsul schimb de mesaje al
părtilor nu se coroboreaza cu nici un element de fapt din care să se nască în mod întemeiat
îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului. Cu toate acestea, conținutul discutiilor
menționate difuzate în spațiul public virtual, deși nu corespunde realității, creează o aparență de
imparțialitate a judecătorului ce trebuie înlaturată, din considerente de deontologie profesională,
dar și pentru evitarea afectării reputației profesionale a magistratului.
Reputația profesională constituie o valoare fundamentală în exercitarea funcției de
magistrat si reprezintă, totodată, percepția creată în conștiința colectivă asupra modului în care
sunt exercitate responsabilitățile profesionale, iar libertatea de exprimare nu poate prejudicia
demnitatea, onoarea și nici dreptul la propria imagine. Publicarea pe o rețea se socializare
accesibilă publicului larg a unei discuții care creează aparența comiterii de către magistrat a unor
abateri judiciare sau chiar savârșirea unor fapte penale, este de natură a pune în discuție modul de
exercitare a funcției de magistrat. Aparența astfel creată, a unui magistrat care nu este imparțial,
care pronunță hotărâri în funcție de intervențiile realizate de părți sau interpușii acestora și care ar
fi procedat în mod similar și în alte cazuri, se rasfrânge negativ asupra percepției pe care publicul
o are cu privire la activitatea si probitatea profesională a respectivului magistrat.
In acest context, Plenul Consiliului a constatat că postarea unui dialog, chiar pretins purtat
între părțile unor dosare în curs de soluționare, în legătură cu o posibilă influențare a
judecătorului, pe rețeaua de socializare Facebook, deschisă accesului mai multor persoane și care
a ajuns la cunoștința publicului, este de natură să afecteze reputația profesională a domnului
judecator M.S..

Ar trebui magistratul să denunțe faptele colegilor care aduc atingere prestigiului

justiției?
O problemă etică ce se poate ridica este aceea dacă magistratul ar trebui să-şi denunţe
colegul de instanţă sau de parchet dacă vede că acesta comite fapte de corupţie ori fapte care aduc
atingere prestigiului justiției. Nu este o problemă uşoară, deoarece îi trebuie mult curaj să facă
asta şi nici nu are certitudinea că acesta ar fi un act moral sau nu.
O soluţie ar fi să îşi vadă de treaba lui, să fie atent în relaţia cu colegul respectiv şi să nu
spună nici autorităţilor competente şi nici preşedintelui de instanţă despre acest lucru. O altă
soluţie ar fi aceea de a formula denunţ împotriva colegului respectiv, încredinţat că face în felul
acesta nu doar un act moral, ci şi un mare bine instituţiei la care funcţionează şi sistemului
judiciar în întregime. Această din urmă soluţie este încurajată de persoanele publice care au luat
poziţie asupra acestui aspect, care subliniază că „oamenii oneşti din interior care denunţă astfel de
cazuri trebuie sprijiniţi. Societatea civilă trebuie să fie alături de cei care denunţă corupţia din
sistem!”257

257
C. Dănileţ, Încetul cu încetul pledoaria dispare şi face loc soluţionării dosarului pe bază de documente scrise,
interviu publicat pe site-ul www.juridice.ro la data de 17.06.2016.

107
 Bineînţeles că problema se pune doar în cazul în care magistratul ar avea certitudinea
comiterii faptei de corupţie respectivă. Dacă nu ar avea această certitudine, o atitudine rezervată a
lui ar fi de preferat, având în vedere consecinţele pe care le poate produce o afirmaţie publică a sa
cu privire la integritatea colegului de instanţă.
De altfel, magistratul ar trebui să nu fie nepăsător nu doar la posibile fapte de corupție ale
colegilor, ci și la posibile comportamente care pot să aducă atingere prestigiului justiției. În
Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 258 se arată că
„Colegii sunt în poziţia - şi au obligaţia - să acorde atenţie comportamentului colegilor magistraţi,
lucru care este în mod special valabil pentru preşedintele instanţei. Semnale pot veni de la avocaţi
şi de la public (de exemplu, prin intermediul unor reclamaţii), dar şi de la aprozi, poliţişti care se
afla în exerciţiul funcţiunii în timpul înfăţişărilor şi chiar de la mass-media. Sancţionarea nu
trebuie să fie prima măsură de luat în considerare, în primă instanţă fiind de dorit îndrumarea şi
formarea. Comisiile de disciplină pot lua în considerare o decizie de a îmbunătăţi abilităţile unui
magistrat în contextul examinării unei plângeri disciplinare (sancţiune alternativă).”
În comentariul 218 la Pricipiile de la Bangalore se subliniază, de asemenea, că
„Judecătorul ar trebui să ia măsurile adecvate atunci când află despre existenţa unor dovezi
temeinice ce indică posibilitatea ca un alt judecător sau jurist să fi comis o faptă lipsită de
profesionalism. Măsurile adecvate pot consta în comunicarea directă cu judecătorul sau juristul în
cauză, alte măsuri directe, dacă acestea sunt disponibile, şi denunţarea încălcării către autorităţile
competente.”259

Are vreo importanță viaţa privată a magistratului pentru buna exercitare a

profesiei?
În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 260 se
arată că “Magistratul trebuie să fie atent şi să identifice corect propriile sentimente, în special cele
care l-ar putea împiedica să fie imparţial, cum ar fi frica, mila, resentimentul, dorinţa de
răzbunare etc. Acest lucru nu ar trebui să fie dificil, deoarece orice persoană este, în principiu,
capabilă să facă acest lucru. Cu toate acestea, magistratul se poate confrunta cu situaţii de viaţă
extrem de complexe şi de dificile, în care amestecul de sentimente face ca acestea sau sursa lor să
devină neclare. De aceea, este recomandat şi, în anumite situaţii, chiar necesar ca magistratul să
simplifice şi să separe, pe cât posibil, aspectele profesionale şi personale ale vieţii sale. Cu toate
acestea, un magistrat cu experienţă nu va renunţa în totalitate la viaţa sa privată. Există
circumstanţe în care faptul că magistratul reuşeşte să păstreze o anumită distanţă faţă de aspectele
vieţii care ar putea interfera cu activitatea sa profesională se dovedeşte a fi benefic. Există şi
circumstanţe în care magistratul este capabil să găsească sprijin emoţional sau spiritual la oamenii
din jur. Prin urmare, acesta nu trebuie să îşi neglijeze viaţa socială.”
În acelaşi ghid se mai arată că “Un magistrat cu experienţă poate anticipa situaţiile care ar
putea să ii afecteze judecata, fiind, de fapt, necesar ca el/ea să facă acest lucru. în plus,
magistratul se dezvoltă într-un anumit mediu (prieteni, familie şi colaboratori), care îl susţine în
activitatea sa profesională, şi trebuie să evite acele persoane care ar putea sau care tind, de fapt,
258
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
259
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 119.
260
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
108
să interfereze cu activitatea sa profesională. De exemplu, dacă unei judecătoare care este mamă a
unui copil cu handicap i se repartizează o cauză în care o mamă este nemulţumită de calitatea
serviciilor medicale de care a beneficiat copilul ei într-un spital, atunci judecătoarea se poate
autorecuza.”
De multe ori analiza în cadrul raporturilor profesionale a vieții private nu se limitează
doar la persoana magistratului, ci poate privi și membrii familiei acestuia și atitudinea
magistratului în raport cu unele fapte ale acestora.
Dacă un membru al familiei judecătorului este implicat în vreun incident, magistratul
poate face tot ceea ce este de așteptat, în mod normal, din partea oricărui tată sau soț aflat într-o
situație similară. De exemplu, s-a spus că „dacă copilul unui judecător ar fi arestat, judecătorul ar
avea aceleaşi emoţii profund umane pe care le-ar avea orice alt părinte, şi are dreptul, în calitate
de părinte, să răspundă dacă simte că i s-a făcut o nedreptate copilului său. Însă dacă judecătorul,
fie direct, fie prin intermediari, contactează organele de aplicare a legii, le informează despre
funcţia sa, şi le cere sancţionarea disciplinară a ofiţerului care a făcut arestarea, linia dintre
părinte şi judecător nu mai este clară. Deşi judecătorul, ca orice părinte, are dreptul să îşi ajute
fiul sau fiica, şi să iniţieze o acţiune în justiţie pentru a proteja interesele copilului, judecătorul nu
are dreptul să îndeplinească vreun act care nu ar putea fi îndeplinit de către un părinte care nu
este judecător. Folosirea funcţiei judiciare în încercarea de a influenţa alţi funcţionari publici în
îndeplinirea atribuţiilor lor legale înseamnă o depăşire a liniei dată de protecţia şi intervenţia
părintească, şi un abuz de prestigiul conferit de funcţia judiciară.”261

Pot magistrații să participe la jocuri de noroc?

În art. 22 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor se prevede că
„Judecătorilor şi procurorilor le este interzisă participarea directă ori prin persoane interpuse
la jocuri de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată
transparenţa fondurilor, în condiţiile legii.”
Totuşi, în Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din
România262 se arată că «frecventarea unui cazinou este permisă, însă cu moderaţia cuvenită. Nu
există niciun motiv pentru a interzice pariurile pe cursele de cai sau cumpărarea unor bilete de
loterie, atât timp cât acestea sunt activităţi care pot fi urmărite public… Cu alte cuvinte, este
necesar ca magistratul să acţioneze cu discreţie dacă practică jocuri de noroc. Cu privire la acest
aspect există această prevedere explicită. În unele ţări intrarea ocazională într-un cazinou nu ar
pune probleme, însă nu este recomandabilă frecventarea caselor de pariuri la curse de cai sau
practicarea jocurilor de tip „slot machines".»
Același aspect este consemnat și în comentariul 117 la Principiile de la Bangalore, unde se
arată că „Judecătorului nu îi este interzis să joace ocazional jocuri de noroc, ca divertisment, însă
aceasta trebuie făcută cu discreţie, având în vedere percepţia observatorului rezonabil din cadrul
comunităţii. Una este ca judecătorul să meargă ocazional la cursele de cai, sau la un cazinou în
timpul unei vacanţe în străinătate, sau să joace cărţi cu prietenii şi rudele. Alta este ca judecătorul
să fie văzut prea des în faţa ghişeului de pariuri pentru cursele de cai, sau să devină un jucător
împătimit ori un parior profesionist.”263
261
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 91.
262
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
263
Comentariu asupra Principiilor de la bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 81.
109
 În legislația noastră este prevăzută în art. 99 lit. q) din Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor și procurorilor abaterea disciplinară privind „participarea directă sau prin persoane
interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiții pentru care nu este
asigurată transparența fondurilor”.

Poate fi magistratul membru al oricărei organizaţii non-profit?

Magistratul nu poate fi izolat de societate, pentru că nu ar mai avea cum să o cunoască şi
dacă nu cunoaşte societatea nu poate aprecia faptele supuse judecăţii lui cât mai aproape de
circumstanţele lor. Aşa cum s-a spus despre judecător, acesta nu se poate izola, nu poate fi un
înstrăinat «Dar el poate fi un însingurat. Trăind în comunitate el trebuie să fie în comuniune cu
toți ceilalți și în același timp să preia în ființa și mai ales în conștiința sa cât mai mult din
sentimentele, valorile, aspirațiile celorlalți, bineînțeles dacă toate acestea au semnul ființei, sunt
benefice și nu maladive. Binele comun, dar numai ca valoare creștină, trebuie să devină binele
propriu. Însingurarea, retragerea în sine nu implică abandonarea mediului social, ci dimpotrivă
regăsirea și evaluarea acestuia prin sinele propriu: „este în noi ceva mai adânc decât noi înșine”
spunea Fericitul Augustin. Numai prin însingurarea în sinele propriu judecătorul poate înțelege
omul, îl poate prelua, poate înțelege câte ceva din sinele lumii. Însingurare și nu singurătate; a fi
cu tine în sinele mai adânc, dar și în comuniune cu altul al tău.»264
Potrivit art. 11 alin. 3 din Legea nr. 303/204 „Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai
societăţilor ştiinţifice sau academice, precum şi ai oricăror persoane juridice de drept privat fără
scop patrimonial”. Aceasta înseamnă oare că judecătorul ar putea fi membru al oricărei persoane
juridice de drept privat fără scop patrimonial? În doctrină s-au exprimat dubii cu privire la faptul
că un judecător ar putea să facă parte din organizații cu un accentuat profil militant (care pot fi
persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial) sau din organizații cu structuri ierarhice
foarte pronunțate sau care se bazează pe o loialitate specială.265
În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 266 se
arată că “Apartenenţa la cluburile de servicii de tip Lions sau Rotary este permisă atâta vreme cât
magistratul nu o trece sub tăcere. Având în vedere că nu există o interdicţie cu privire la o astfel
de apartenenţă, s-ar putea crede că aceasta este neproblematică. Dar magistratul trebuie să fie
extrem de atent, deoarece această apartenenţă poate să îi afecteze independenţa (şi
imparţialitatea). Există anumite îndoieli în legătură cu apartenenţa la organizaţiile masonice,
deoarece este posibil ca jurământul masonic de ascultare să aibă prioritate faţă de principiul
egalităţii in faţa legii. Caracterul secret al acestor organizaţii şl loialitatea din cadrul lor pot face
ca această apartenenţă să fie incompatibilă cu independenţa judecătorului şi atribuţiile sale
specifice.”
În ce privește apartenența magistratului la societăți secrete, potrivit principiului 4.6. de la
Bangalore „Ca orice alt cetăţean, judecătorul are dreptul la libertatea de exprimare, libertatea
convingerilor, libertatea de asociere şi de adunare, dar îşi va exercita aceste drepturi având o
conduită conformă cu demnitatea funcţiei judiciare, ca şi cu imparţialitatea şi independenţa

264
M. Andreescu, Criza justiţiei şi justiţia crizei, articol publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima
vizualizare la 1.03.2016.
265
V. Constantin, Câteva observaţii în legătură cu statutul constituţional al puterii judecătoreşti, articol publicat on
line pe site-un www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 4.11.2015.
266
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”
110
corpului judiciar”. În comentariul 127 la aceste principii se arată că „Nu este recomandat ca
judecătorul să fie membru al unei societăţi secrete în cadrul căreia sunt membri şi jurişti care apar
în instanţă în faţa sa, deoarece se poate trage concluzia că judecătorul va acorda favoruri acestora,
în virtutea codului frăţiei.”267
Într-o cauză soluționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului reclamantul a susținut
că nu a fost judecat de o instanță imparțială datorită apartenenței judecătorului la francmasonerie,
pretinzându-se că acesta făcea parte din aceeași lojă cu unii din directorii societății comerciale
împotriva căreia el a intentat acțiunea sa civilă. Curtea europeană a reținut că aceste afirmații ale
reclamantului nu au fost dovedite și că nu se poate pronunța in abstracto asupra problemei de a se
ști dacă o legătură între judecător și o parte, fondată pe apartenența lor comună la francmasonerie,
constituie sau nu o cauză de recuzare a magistratului. Curtea a observat că, din punct de vedere al
„imparțialității subiective”, reclamantul nu a demonstrat că judecătorul, recunoscut ca
francmason, a avut anumite prejudecăți, datorită acestui motiv, cu privire la persoana sa și nici că
el ar fi avut legături cu directorii societății pârâte în procesul civil. Cât privește „imparțialitatea
obiectivă”, în cauza respectivă, Curtea a arătat că apartenența la francmasonerie „nu este
incompatibilă cu funcția de magistrat”, așa încât nu s-ar putea reține parțialitatea tribunalului, nici
pe acest considerent268.

Poate magistratul să participe la programe cu finanţare externă?

Participarea magistraţilor la diferite programe, cu finanţare externă, a făcut obiectul unor
discuţii în presă, în legătură cu compatibilitatea exercitării acestor activităţi cu profesia de
magistrat.
Au fost opinii care au interpretat strict prevederea legală potrivit căreia exercitarea
funcţiei de magistrat este incompatibilă cu orice altă activitate, cu excepţia activităţilor didactice
din învăţământul superior juridic. De pildă, prin sent. civ. nr. 2481/6.10.2015 a Curţii de Apel
Bucureşti, pronunţată în dos. civ. nr. 1810/2/2015 al acestei instanţe 269, a fost respinsă acţiunea
formulată de reclamantă, magistrat în cadrul unei curţi de apel, prin care se solicita anularea unui
raport întocmit de Aganţia naţională de Integritate, Prin acest raport se constatase
incompatibilitatea funcţiei de magistrat cu activitatea de elaborare şi susţinere a unui suport de
curs de formare profesională, în domeniul achiziţiilor publice, desfăşurată de magistrat în
bazaunui contract cu o societate comercială ce avea ca obiect de activitate formarea profesională
a diferitelor categorii de persoane. În speţă activitatea de formare profesională se desfăşurase cu
angajaţii Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, iar în urma acesteia magistratul
încasase de la societatea comercială ce a organizat formarea profesională suma de 1370 lei.
Instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Constituţie şi art. 5 alin. 1 din legea nr.
303/2004 sunt clare în ceea ce priveşte incompatibilitatea judecătorilor şi procurorilor şi
excepţiile de la această regulă.

267
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 84.
268
Cauza Kiskinen și Kovalainen împotriva Finlandei, Hotărârea din 1 iunie 1999, apud. I, Gârbuleț, C.A. Susanu,
Abaterile disciplinare ale magistraților. Nerespectarea îndatoririi de a se abţine... atunci când judecătorul sau
procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precum şi formularea de cereri
repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii. Principiul
imparțialității și reflectarea acestuia în jurisprudența CEDO, articol publicat on-line pe site-ul
www.universuljuridic.ro .
269
Publicată pe siteul www.luju.ro , ultima vizualizare la 8.09.2015.
111
 Au fost însă şi opinii care au susţinut că participarea magistraților români în calitate de
experți în cadrul unor programe pentru justiție, se desfășoară în cadrul legal reglementat de
Constituția României, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea
nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților
publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției și a
Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor, invocându-se următoarele argumente270:
• Incompatibilitatea funcției de judecător sau de procuror cu orice altă funcție publică sau privată
este reglementată atât la nivel constituțional, cât și în legislația infraconstituțională.
• Problematica legată de compatibilitatea funcției de magistrat cu participarea la astfel de
programe în cadrul unor proiecte europene sau internaționale a constituit, în repetate rânduri,
obiect al unor solicitări tranșate, începând cu anul 2008, prin hotărâri ale Plenului Consiliului
Superior al Magistraturii.
• Astfel, prin Hotărârea CSM nr. 261/13.03.2008, Plenul a hotărât că „este posibilă participarea în
calitate de experți în cadrul programelor cu finanțare externă pentru justiție a judecătorilor,
procurorilor, grefierilor și a personalului de specialitate juridică asimilat magistraților”.
• Mai mult, prin Hotărârea CSM nr.1022/6.10.2015 și Hotărârea CSM nr.1184/10.11.2015, Plenul
Consiliului a hotărât, cu valoare de principiu și în considerarea tuturor dispozițiilor legale în
materie de incompatibilități, că funcția de judecător (implicit și cea de procuror) este compatibilă
cu participarea în calitate de experți a magistraților români la programe cu finanțare externă
pentru justiție.
• Incompatibilitățile privind magistrații au fost instituite de lege în considerarea drepturilor și
obligațiilor lor profesionale, strâns legate de activitatea jurisdicțională și de administrarea puterii
judecătorești, atât în interiorul instanțelor și parchetelor, cât și în raport cu rolul justiției în statul
de drept, în care activitatea de înfăptuire a justiției trebuie să se întemeieze pe un ansamblu de
principii care să garanteze stabilirea adevărului și respectarea legii.
• potrivit legii, magistrații pot exercita funcții didactice în învățământul superior, pot exercita
funcții de instruire în cadrul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de
Grefieri. Mai mult, aceștia pot participa la elaborarea de publicații, articole, studii de specialitate,
lucrări literare sau științifice, pot participa la emisiuni audiovizuale, cu excepția celor cu caracter
politic, pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a proiectelor de acte
normative, a unor documente interne, internaționale etc.
• În cadrul programelor pentru justiție cu finanțare externă (de genul celor de asistență tehnică),
fructificarea experienței practicienilor de drept român și schimbul de informații teoretice, dar
îndeosebi din activitatea practică, pot fi extrem de valoroase atât pentru beneficiarul programelor,
cât și pentru expertul desemnat.
• Cu precădere în ultimii ani, un număr considerabil de magistrați – judecători și procurori din
România – au fost invitați și au participat la programe externe pentru justiție, împărtășind
partenerilor externi experiența sistemului judiciar român.

În ce condiții poate magistratul să primească daruri sau diplome?

270
A se vedea PRECIZĂRILE Consiliului Superior al Magistraturii privind situaţia magistraţilor români care
participă, în calitate de experţi, la programe cu finanțare externă pentru justiție, publicate la adresa de internet
http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/26_08_2016__82651_ro.htm , ultima vizualizare la 8.11.2016.
112
 În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România271 se
arată că “O atitudine prudentă este necesară atunci când se analizează acceptarea unui cadou sau
a unei oferte de ospitalitate. Este necesar, în acest context, să se facă distincția între acceptarea
de cadouri şi ospitalitatea care nu au vreo legătură cu exercitarea funcţiei judiciare, de exemplu
de la familie şi prieteni apropiaţi şi acele cadouri şi gesturi de ospitalitate care sunt sau ar putea
părea că sunt legate, în orice fel, de exercitarea funcţiei judiciare. În ceea ce priveşte această din
urmă categorie, judecătorii ar trebui să fie vigilenţi vizavi de orice acţiune ce ar putea fi privită
ca subminându-le imparţialitatea. Judecătorii trebuie să fie precauţi, prin urmare, în ceea ce
priveşte acceptarea oricăror cadouri sau gesturi de ospitalitate ce pot părea că se referă în vreun
fel la funcţia lor judiciară şi ar putea fi interpretate drept încercări de a le capta bunăvoinţa sau
favoarea în calitatea lor de judecători. În funcţie de circumstanţe, este posibil ca acceptarea unui
cadou sau a unui gest de ospitalitate de valoare modestă, oferite în semn de apreciere, să nu
poată fi imputabilă.” De asemenea, se mai arată că “Acceptarea invitaţiilor la prânz şi cină
făcute de instituţii de drept şi de alte instituţii profesionale sau publice sau de reprezentanţi ai
acestora, în cazul în care prezenţa poate fi considerată în mod rezonabil ca având legătură cu
exercitarea unei obligaţii cu caracter public sau profesional care nu comportă niciun fel de
obligaţii, este pe deplin acceptabilă.”
În legătură cu posibilitatea magistratului de a primi daruri simbolice (de ex. flori,
mărțișoare, etc.) credem că răspunsul la întrebare este dat de contextul în care sunt primite
aceste daruri simbolice și mai ales persoana care le remite. Dacă ele sunt primite cu ocazia unor
momente festive ori a unor zile de sărbătoare în care se obișnuiește remiterea unor astfel de
daruri simbolice ele nu pot fi refuzate dacă nu poate fi făcută vreo legătură între acestea și
îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale judecătoarei. Importantă este și valoarea acestora, care nu
trebuie să depășească valoarea obișnuită a unor astfel de daruri simbolice. Dacă darurile
simbolice sunt remise de o persoană pe care judecătorul/judecătoarea nu o cunoaște ori care
chiar are o cauză repartiată spre soluționare acestuia/acesteia atunci darul respectiv nu poate fi
primit nici dacă este remis cu astfel de ocazii.
Dacă persoana care le-a remis este un avocat, faptul că acesta a asistat, a reprezentat sau
reprezintă persoane care au cauze spre soluționare la judecătorul/judecătoarea respectivă nu este,
în principiu, un impediment pentru primirea darurilor simbolice oferite cu ocaziile festive sau cu
ocazia zilelor de sărbătoare în care se remit astfel de daruri (1 Martie sau 8 Martie). Trebuie
ținut cont însă și de faptul dacă avocatul a remis darurile simbolice respective tuturor
judecătorilor/judecătoarelor din birou sau doar judecătoarei căreia i s-a repartizat cauza în care
este avocat, iar în această din urmă situație darul simbolic ar trebui refuzat.
În comentariul 123 la Principiile de la Bangalore se arată că „Totuşi, judecătorul nu
poate primi un cadou de la un jurist care ar putea apărea în faţa sa în instanţă, şi nu poate
participa la o manifestare socială organizată de către o firmă de avocatură, în cadrul căreia gra-
dul de ospitalitate excede ceea ce ar fi obişnuit şi modest. Criteriul ce trebuie folosit este cum îi
va părea această manifestare unui observator rezonabil care s-ar putea să nu fie la fel de tolerant
la regulile profesiei juridice aşa cum sunt membrii acesteia.”272

271
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
272
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 83.
113
 Aceleași aspecte sunt valabile și în ce privește primirea de către judecător a unor
diplome, distincții, medalii, etc.. Posibilitatea primirii sau nu a acestora depinde de contextul în
care au fost remise și, mai ales, de persoana care le-a remis.
La pct. 4.16 din Principiile de la Bangalore se arată că „În măsura permisă de lege şi de
reglementările privind transparenţa, judecătorul poate primi un dar simbolic, un premiu sau o
recunoaştere, în funcţie de împrejurările în care i se oferă acestea, cu condiţia ca darul, premiul
sau recunoaşterea să nu fie percepută ca urmărind să îl influenţeze pe judecător în desfăşurarea
obligaţiilor sale judecătoreşti sau să dea naştere unor suspiciuni de parţialitate.”
În rest, ar trebui evitate orice alte cazuri care „implică primirea unor foloase în timpul
exercitării atribuțiilor de serviciu, fără un scop neapărat de deturnare a modului de soluționare a
dosarului, dar care poate favoriza crearea unor legături neetice”.273
În comentariul 181 la Principiile de la Bangalore se arată că „Un dar oferit unui
judecător, sau unui membru al familiei acestuia care locuieşte în gospodăria acestuia, şi a cărui
valoare este excesivă, pune sub semnul întrebării imparţialitatea judecătorului şi integritatea
funcţiei judecătoreşti, şi poate determina excluderea judecătorului în cazuri în care altminteri
aceasta nu ar fi necesară. Aşadar, asemenea daruri nu ar trebui acceptate. Judecătorul poate să
refuze în mod politicos un asemenea dar sau oferirea unui dar. Uneori asemenea daruri sunt
oferite spontan fără a se lua în considerare regulile şi convenţiile care sunt obligatorii pentru
judecători. Oferirea unui abonament la un club de sănătate după ce judecătorul a îndeplinit o
ceremonie de căsătorie sau una legată de cetăţenie, dacă această funcţie este prevăzută de lege,
poate fi bine intenţionată, însă judecătorul ar trebui să refuze oferta explicând că acceptarea ar
putea apărea ca fiind primirea unui onorariu sau a unei recompense pentru îndeplinirea unei
atribuţii publice. Pe de altă parte, probabil că oferirea unei sticle de whisky sau a câtorva
compact-discuri cu muzica preferată a judecătorului nu va constitui o abatere.”274
Primirea unor distincții ori titluri onorifice din partea puterii executive, fără implicarea
puterii judecătorești în acordarea acestora poate aduce atingere independenței justiției, în
anumite situații. Astfel, în comentariul 38 la Principiile de la Bangalore se arată că „O practică
prin care ministrul justiţiei acordă, sau recomandă acordarea, unui titlu onorific unui judecător
pentru activitatea sa judiciară, încalcă principiul independenţei justiţiei. Recunoaşterea discreţio-
nară a activităţii judiciare a unui judecător de către executiv fără participarea substanţială a
puterii judecătoreşti, atât timp cât acesta este încă în funcţia de judecător, reprezintă un pericol
pentru independenţa justiţiei.275 Pe de altă parte, acordarea unui titlu onorific civil de către, sau
la recomandarea, unui organ înfiinţat ca independent de guvern ar putea fi considerată
acceptabilă, în funcţie de împrejurări.”276

Care trebuie să fie conduita magistraților în raport cu politica și politicienii?

În Avizul nr. 3 (2003) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (C.C.J.E.) în
atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei asupra principiilor şi regulilor privind
imperativele profesionale aplicabile judecătorilor şi în mod deosebit a deontologiei,

273
C. Dănileț, Mecanisme de corupție și politici anticorupție în sistemul juridic, op.cit., p. 224.
274
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 104.
275
Decision of the Constitutional Court of Hungary, 18 October, 1994, Case No.45/1994,
(1994) 3 Bulletin on Constitutional Case-Law, 240, apud. Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind
conduita judiciară, op.cit., p. 50.
276
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 50.
114
comportamentelor incompatibile şi imparţialităţii s-a ridicat problema implicării judecătorilor în
anumite activităţi guvernamentale, cum ar fi serviciul în cabinetul privat al unui ministru (cabinet
ministerial). Dacă nu există niciun impediment ca un judecător să exercite funcţii într-un
departament administrativ al unui minister (de exemplu, un departament de legislaţie penală sau
civilă din Ministerul Justiţiei), problema este mai delicată în situația în care un judecător devine
membru al cabinetului privat al unui ministru, deoarece miniştrii au dreptul de a numi pe cine
doresc pentru a lucra în cabinetul lor personal dar, în calitate de colaboratori apropiaţi ai
ministrului, aceşti angajaţi participă într-o oarecare măsură la activităţile politice ale ministerului.
În asemenea condiţii, înainte ca un judecător să înceapă serviciul în cabinetul privat al unui
ministru, s-a recomandat să se obţină o părere de la un organism independent responsabil cu
numirea judecătorilor, pentru ca acest organism să poată stabili regulile de conduită aplicabile în
fiecare caz în parte.
La noi au fost mai multe cazuri de judecători desemnați secretari de stat în cadrul
Ministerului Justiției, deși a fost nevoie de o susținere a unui partid politic pentru această funcție.
Nu s-a acceptat însă ca un magistrat să fie desemnat ministru, nici măcar la Ministerul Justiției,
deoarece s-a considerat că această funcție este una politică.277
În comentariul 38 la Principiile de la Bangalore se arată că „În cazul în care soţia
judecătorului sau soţul judecătoarei este politician activ, judecătorul trebuie să rămână suficient
de distanţat de conduita membrilor familiei sale pentru a se asigura că publicul nu are percepţia
conform căreia judecătorul susţine un anumit candidat politic. Dacă soţul participă la întruniri de
ordin politic, judecătorul nu îl poate însoţi. Astfel de întruniri nu ar trebui să aibă loc în casa
judecătorului. Dacă soţul insistă asupra ţinerii unei astfel de întruniri în casa judecătorului, acesta
din urmă trebuie să ia toate măsurile rezonabil aşteptate pentru a se distanţa de această
manifestare, inclusiv de a evita să fie văzut de către participanţi în timpul întrunirii, ceea ce ar
putea însemna, dacă este necesar, să plece de acasă pe durata unor astfel de evenimente. Orice
contribuţie politică făcută de soţ trebuie făcute în numele soţului din fondul său separat şi nu, de
pildă, dintr-un cont al cărei titular este împreună cu judecătorul. Trebuie menţionat că asemenea
activităţi nu îmbunătăţesc imaginea publică a instanţelor sau a administrării justiţiei. 278 Pe de altă
parte, în asemenea cazuri, este posibil ca participarea de către judecător împreună cu soţul sau
soţia la o manifestare pur ceremonioasă, de exemplu la deschiderea parlamentului sau la o
recepţie oferită unui şef de stat, să nu fie nepotrivită, în funcţie de împrejurări.”279
În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 280 se
arată că “Magistratul trebuie să acorde atenţie sporită situaţiilor de tipul următor: întâlniri
regulate (socializare) cu politicieni; legături de prietenie / relaţii apropiate cu politicieni;
participarea la diverse evenimente (lansări de cărţi din domeniul juridic / nunţi / botezuri /

277
În şedinţa din data de 6 august 2012, Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a respins
solicitarea privind detaşarea la Ministerul Justiţiei, pe o perioadă de 6 luni, în vederea numirii în funcţia de ministru
al Justiţiei, a doamnei judecător Mona Maria Pivniceru, membru ales al CSM.
278
Vezi United States of America, The Massachusetts Committee on Judicial Ethics, Opinion No.1998-4, Comentariu
asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, Traducere de C. Dănileț, Ed. C.H. Beck, București,
2010, p. 50.
279
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 50.
280
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
115
petreceri) organizate de politicieni; în cazul deţinerii unor funcţii suplimentare de orice natură,
magistratul trebuie să fie întotdeauna conştient că imparţialitatea sa poate fi afectată.”
Se mai arată în acelaşi ghid că “Exprimarea unor convingeri politice sau religioase de
către magistraţi poate afecta imaginea sistemului judiciar ca fiind independent şi imparţial.
Această limitare are în vedere şi participarea la demonstraţii publice care, prin asocierea
judecătorului cu anumite vederi sau obiective politice, poate crea ulterior o percepţie a acestuia ca
având o atitudine părtinitoare, diminuând astfel autoritatea sa ca judecător.” Acest lucru nu
înseamnă că magistratul nu ar beneficia de libertatea de gândire, ca orice persoană, ci doar că
acesta ar trebui să evite activităţile militante ori asocierea lui cu astfel de acţiuni.
Se exemplifică în acelaşi ghid că se poate întâmpla ca magistratul să primească invitaţii la
petreceri, întâlniri, evenimente sociale sau sportive, iar în astfel de situaţii magistratul ar trebui să
îşi pună următoarea întrebare: de ce sunt invitat? Sunt invitat pentru că deţin funcţia de
judecător / procuror sau pentru că cel care a lansat invitaţia este un prieten apropiat (din anii de
şcoală, de exemplu)? Răspunsul la această întrebare determină atitudinea pe care trebuie să o
adopte magistratul. În cazul în care evenimentul este unulcu caracter pur politic, este greu de
acceptat că magistratul ar putea participa la acest eveniment, chiar dacă ar fi prieten bun cu
politicianul carei-a făcut invitaţia. De aceea, circumstanţele pot fi de aşa natură încât să fie nevoie
ca magistratul să păstreze o anumită distanţă şi să decidă să nu accepte astfel de invitaţii sau
cadouri din partea unor oameni politici.
Sunt de asemenea considerate discutabile din punct de vedere etic utilizarea de către
procurori în exercitarea atribuţiilor de serviciu a semnelor electorale (pixuri, calendare etc.);
utilizarea unor argumente/contraargumente de natură politică în motivarea hotărârilor
judecătoreşti; participarea magistraţilor la manifestări publice sau de natură socială (de exemplu,
proteste de stradă) care se transformă în manifestări cu conotaţii politice; exprimarea unor
convingeri politice de către magistraţi folosind reţelele de socializare.281
În legislația noastră, în art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004, este reglementată abaterea
disciplinară a magistraților constând în desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau
manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Interdicția este reluată
în art. 5 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, care prevede că judecătorii şi
procurorii nu se pot servi de actele pe care le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor de serviciu
pentru a-şi exprima sau manifesta convingerile politice.
Deși la noi acest comportament este considerat ca fiind unul care aduce atingere
prestigiului funției de magistrat, în alte țări magistraților nu le este interzis să desfășoare activități
cu caracater politic, aceștia putând face parte din partide politice și putând fi aleși primari,
parlamentari etc.282
În doctrina noastră au fost considerate activități publice cu caracter politic următoarele:
susținerea unui discurs în cadrul unei adunări cu caracter politic; participarea la lucrările
congresului unui partid politic; implicarea în dezbaterile electorale; participarea la emisiuni
televizate care au caracter politic, participarea la mitinguri cu caracter politic, lipirea sau
distribuirea afișelor electorale ale candidaților sau partidelor politice etc283.
281
Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România.
282
De exemplu în Norvegia.

283
I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, Abaterile disciplinare ale magistraților (IV). Desfăşurarea de activităţi publice cu
caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu, publicată pe site-ul
116
 În cazul în care magistratul participă la o manifestare publică cu scop umanitar, organizată
de o fundație sau asociație non profit, nu vorbim despre comiterea abaterii disciplinare în
modalitatea analizată. De asemenea, s-a considerat că magistratul care participă la o manifestare
publică ce nu are caracter politic, însă este organizată de un partid politic, el nu comite abaterea
disciplinară prevăzută de art. 99 lit. d), deoarece nu este îndeplinită una din cele două condiții
prezentate mai sus, respectiv caracterul politic al activităților publice desfășurate de către
magistrat, dar în această situație ar putea fi reținută comiterea unei alte abateri disciplinare, de
exemplu cea prevăzută la lit. a) sau b), în funcție de datele concrete ale cauzei284.
De asemenea, au fost considerate ca fiind manifestări ale convingerilor politice în
exercitarea atribuţiilor de serviciu acele acțiuni ale magistratului prin care își exteriorizează în
mod neechivoc convingerile politice în cadrul exercitării atribuțiilor de serviciu, fie la sediul
instanței sau parchetului, fie într-un alt loc, dar în exercitarea acestor atribuții, cum ar fi:
afirmațiile de susținere a unui partid politic sau a unui candidat la o funcție politică în sala de
judecată; distribuirea de materiale electorale în cadrul instanței sau parchetului; determinarea
colegilor din instanță sau parchete să voteze un anumit partid sau candidat; manifestarea
convingerilor politice cu prilejul efectuării unei cercetări la fața locului etc.285
În practica noastră în materie disciplinară s-a reținut că fapta procurorului manifestată prin
dispozițiile date personalului din subordine de a efectua copii ale unui înscris privind pe un viitor
candidat al unui partid politic la funcția de primar, ce reprezenta un preambul al campaniei
electorale, și a le distribui în incinta unității de parchet reprezintă conținutul abaterii disciplinare
analizate.286

În ce condiții pot fi furnizate informaţii din dosare presei?

Judecătorii şi procurorii trebuie să acorde o atenţie deosebită în ce proveşte furnizarea de
informaţii din dosarele pe care le judecă ori le instrumentează, deoarece prin aceasta se pot
încălca o serie de drepturi ale persoanelor. Aşa cum s-a reţinut şi în Opinia nr. 7 (2005) a
Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni «În vreme ce mass media joacă un rol de
importanţă crucială pentru a garanta dreptul publicului la informare, şi reprezintă, conform
exprimării Curţii Europene a Drepturilor Omului, „gardianul democraţiei”, ea poate uneori să
încalce intimitatea persoanelor, afectându-le reputaţia sau subminând prezumţia de nevinovăţie,
fapte pentru care persoanele astfel vătămate pot solicita despăgubiri în instanţă. Căutarea ştirilor
de senzaţie şi concurenţa dintre diverşi membri ai mass media prezintă riscul apariţiei excesului
şi erorilor. În cauzele penale, inculpaţii sunt uneori descrişi în public sau presupuşi de către mass
media ca fiind vinovaţi de comiterea infracţiunilor, înainte ca instanţa să le fi stabilit vinovăţia. În

www.juridice.ro , ultima vizualizare la 19.03.2015.

284
Idem.
285
Idem.
286
Hotărârea nr. 6P din 16 decembrie 2008, Secţia pentru procurori a C.S.M., definitivă prin decizia nr. 8 din 19
septembrie 2011 a Î.C.C.J., în I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, Abaterile disciplinare ale magistraților (IV). Desfăşurarea
de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu ,
op.cit.

117
cazul unei achitări ulterioare, este posibil ca reportajele din mass media să fi provocat deja
prejudicii iremediabile reputaţiei inculpaţilor, iar acest lucru nu va fi şters prin hotărârea de
achitare.»
Aici este sarcina judecătorului sau procurorului să se îngrijească de protejarea efectivă a
drepturilor persoanelor ce pot fi afectate prin furnizarea acestor informaţii, prevăzându-se la pct.
52 din opinia mai sus menţionată a CCJE că „instanţele trebuie să îşi îndeplinească obligaţia
prevăzută de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de a găsi echilibrul dintre
valorile apărării demnităţii omului, intimităţii şi reputaţiei şi prezumţiei de nevinovăţie pe de o
parte, şi libertatea de informare pe de altă parte”.
În art. 3 din Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media,
aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 482 din 1 iunie 2012, cu
modificările şi completările aduse prin Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii
nr. 573 din 6 mai 2014 și nr. 1376 din 17 decembrie 2015 se prevede şi modalitatea concretă în
care sunt protejate aceste drepturi ale persoanelor ce fac obiectul dosarelor, arătându-se că „În
general, purtătorul de cuvânt sau înlocuitorul acestuia este cel care furnizează date şi informaţii
de interes public către mass-media. Nu este permis judecătorilor, personalului auxiliar de
specialitate şi personalului conex al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor să furnizeze
informaţii privind cauzele deduse judecăţii sau instrumentate de parchet, aceste persoane având
obligaţia să îndrume solicitanţii către structurile de comunicare. Procurorii pot furniza direct
mass-mediei date şi informaţii de interes public, în condiţiile Ordinului Procurorului General nr.
116/2007 privind desfăşurarea activităţii de relaţii cu mass-media în Ministerul Public şi dacă nu
se încalcă alte ordine şi dispoziţii în vigoare”.
O problemă mai delicată este furnizarea de informații din dosare către presă în cursul
urmăririi penale, deoarece prin furnizarea unor informaţii sau probe din dosar se poate afecta
prezumţia de nevinovăţie a persoanei cercetate ori se poate afecta buna desfășurare a urmăririi
penale. De aceea a fost nevoie de instituirea unor reguli speciale de comunicare a informaţiilor în
cursul urmăririi penale, prevăzându-se în art. 25 din acelaşi ghid că în cursul urmăririi penale
„Comunicarea de informaţii privind stadiul actelor de cercetare reprezentanţilor mass-media
poate fi făcută numai după ce există suspect în cauză. Dacă fapta ce formează obiectul dosarului
penal prezintă un grad de pericol social ridicat sau justifică un interes deosebit pentru public pot
fi comunicate informaţii despre începerea urmăririi penale cu privire la faptă şi măsurile dispuse
în cauză în vederea identificării făptuitorului sau pentru strângerea probelor, cu excepţia situaţiei
în care prin transmiterea acestor informaţii s-ar periclita rezultatul anchetei.”
În aliniatul (2) al aceluiaşi articol se arată că „Informaţiile menţionate la alin. (1) se referă
la următoarele aspecte: s-a început urmărirea penală, s-a pus în mişcare acţiunea penală, s-a luat
măsura reţinerii, s-a solicitat instanţei competente luarea/prelungirea măsurilor preventive, s-a
finalizat urmărirea penală, s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, s-a dispus trimiterea în
judecată, fiind întocmit şi înaintat rechizitoriul către instanţă. Comunicatele sau comunicările de
informaţii la cerere pot cuprinde şi informaţii cu privire la persoana faţă de care măsurile au fost
dispuse, fapta reţinută şi încadrarea juridică a acesteia şi motivele care au determinat adoptarea
soluţiei sau luarea măsurii respective.”
Ghidul lasă deschisă şi posibilitatea necomunicării acestor informaţii, în situaţiile
precizate în art. 36, potrivit căruia „Furnizarea de informaţii de interes public privind activitatea
judiciară poate fi restrânsă în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale sau
când o impun interesele minorilor ori protecţia vieţii private a părţilor în proces sau a altor
persoane. Dreptul la liberul acces la informaţii de interes public poate fi restrâns şi atunci când, în

118
împrejurări speciale, instanţa apreciază că publicitatea ar fi de natură să aducă atingere înfăptuirii
justiţiei”.

Cum trebuie abordate atacurile în presă la adresa magistraţilor?

Justiţia are nevoie de încrederea populaţiei, pentru a putea să-şi realizeze obiectivul
principal de a împărţi dreptatea. Altfel, dacă încrederea în justiţie este scăzută, orice persoană
nemulţumită de o hotărâre judecătorească se va simţi îndreptăţită să-şi facă singură dreptate,
perpetuându-se astfel conflictele din societate. De aceea apărarea independenţei justiţiei poate fi
un motiv justificat pentru restrângerea libertăţii de exprimare atunci când exercitarea acesteia
tinde să ia forme care atentează la independența justiției. Acest lucru a fost avut în vedere şi în
reglementările internaţionale referitoare la independenţa justiţiei: „Criteriile de diferenţiere a
afirmaţiilor ce aduc atingere independenţei justiţiei sau reputaţiei magistraţilor sunt amplu
reglementate prin documente europene şi internaţionale. Toate acestea converg spre un punct
comun: justiţia trebuie protejată de afirmaţii ce-i pot ştirbi credibilitatea în faţa publicului.
Judecătorii şi procurorii au nevoie de încrederea publică pentru a-şi realiza menirea.”287
Apărarea independenţei justiţiei de atacurile injuste care în mod voit sau nu o
decredibilizează nu se poate realiza însă fără concursul celorlalţi membri ai societăţii, în special
al celorlalte puteri ale statului. Aşa cum s-a spus „Mecanisme de prevenţie şi sancţionare a
atingerilor aduse independenţei şi reputaţiei magistraţilor ar trebui să se regăsească în însăşi
codurile de conduită ale celorlalte puteri în stat, aşa cum recomandă Comisia Europeană în cadrul
MCV. Mai mult, este necesar ca aceste reguli, pe care sperăm ca cei vizaţi să le adopte şi să le
aplice cât de curând, să fie interiorizate şi asumate la nivel instituţional şi personal, astfel încât să
se reducă cât mai mult incidenţa cazurilor de afectare a valorilor unei justiţii pe care cu toţii,
declarativ, ne-o dorim independentă şi în slujba cetăţeanului.”288
Totuși, atunci când se depășește limita criticilor normale exercitate în limitele dreptului
la libertatea de exprimare și se ajunge la o formă de presiune asupra magistratului, pentru a-l
determina să adopte o anumită soluție, acestea trebuie respinse de organele însărcinate cu
apărarea independenței sistemului judiciar.
În acest sens este și comentariul 29 la Principiile de la Bangalore, unde se arată că
„Judecătorul poate fi supus ocazional eforturilor altor persoane, din afara instanţei, de a-i
influenţa deciziile în ceea ce priveşte cauzele aflate în curs de soluţionare. Indiferent dacă sursa
este una ministerială, politică, oficială, jurnalistică, familială sau de orice altă natură, toate
aceste eforturi trebuie respinse în mod ferm. Aceste ameninţări la adresa independenţei justiţiei
pot lua uneori forma unor încercări subtile de a influenţa modul în care judecătorul ar trebui să
abordeze o anumită cauză sau a unor încercări de a câştiga favoarea judecătorului într-un anumit
mod. Orice astfel de încercări exterioare, fie ele directe sau indirecte, de a-l influenţa pe
judecător, trebuie respinse. În unele cazuri, mai ales dacă încercările sunt repetate deşi au fost
respinse, judecătorul ar trebui să le semnaleze autorităţilor competente. Judecătorul nu trebuie să
permită relaţiilor sale familiale, sociale sau politice să îi influenţeze vreo decizie judiciară.”289

287
Daniela Pantazi: Obligaţia de discreţie nu impune izolarea magistratului de celelalte profesii juridice,
interviu publicat pe site-ul www.juridice.ro , la data de 9.12.2015.

288
Idem.
289
Idem., p. 44.
119
 Desigur că apărarea sistemului judiciar nu ar trebui să aibă în vedere și criticarea cu bună
credinţă a activităţii organelor judiciare, ci doar la atacurile nejustificate care urmăresc
decredibilizarea justiţiei ori influențarea soluțiilor organelor judiciare. Altfel, orice critică de bună
credinţă, nepătimaşă, nu poate decât să ajute la cunoaşterea deficienţelor de funcţionare a
sistemului judiciar şi la înlăturarea lor.
Astfel, în cazul De Haes și Gijsels, Curtea a recunoscut că membrii sistemului judiciar
trebuie să se bucure de încredere publică și de aceea aceștia trebuie să fie protejați împotriva
atacurilor distructive lipsite de orice temei de fapt. Mai mult decât atât, deoarece acestea au o
datorie de discreție, judecătorii nu pot răspunde în public la diverse atacuri, ca, de exemplu,
politicienii sunt în stare să facă. Curtea a considerat apoi articolele și a observat că multe detalii
au fost date, inclusiv a experților opinii, dovedind că jurnaliștii au efectuat cercetări serioase
înainte de a informa publicul cu privire la acest caz. Articolele au fost parte a unei dezbateri
publice pe larg asupra incestului și asupra modului în care sistemul judiciar îl tratează. Oferirea
de importanței cuvenite dreptului publicului de a fi informat asupra unei probleme de interes
public, Curtea a decis că hotărârea instanțelor naționale nu a fost “necesară într-o societate
democratică”, și, prin urmare că articolul 10 a fost încălcat290.
De asemenea, în cauza Cornelia Popa contra României, Curtea a dat câștig de cauză unei
tinere jurnaliste condamnate în România pentru calomnie adusă unui judecător, deoarece a
publicat un articol în care a caracterizat drept „stupefiantă” o decizie a acestuia, sugerând că a
încălcat legea, și nu pentru prima oară. Curtea a constatat că jurnalista a acționat „cu bună-
credință, convinsă de existența unei probleme de deontologie profesională a judecătorului.”291

În ce condiții poate magistratul să pledeze în propriile cauze?

Potrivit art. 10 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor
“Judecătorilor şi procurorilor le este permis să pledeze, în condiţiile prevăzute de lege, numai în
cauzele lor personale, ale ascendenţilor şi descendenţilor, ale soţilor, precum şi ale persoanelor
puse sub tutela sau curatela lor.”
Cu toate acestea, în același text se mai prevede că “Chiar şi în asemenea situaţii, însă,
judecătorilor şi procurorilor nu le este îngăduit să se folosească de calitatea pe care o au pentru a
influenţa soluţia instanţei de judecată sau a parchetului şi trebuie să evite a se crea aparenţa că ar
putea influenţa în orice fel soluţia.”
Acest drept poate ridica o serie de aspecte de etică a profesiei de magistrat, deoarece se
poate considera că este afectată aparenţa de imparţialitate a instanţei, atunci când un judecător ar
susţine o astfel de cauză chiar la instanţa la care el activează, în faţa colegilor săi.
De menţionat că în cadrul altor profesii juridice nu există o astfel de prevedere, ci
dimpotrivă, avocaţii sunt chiar îndemnaţi prin propriul Statut să evite acordarea de asistenţă

290
A se vedea I. Turculeanu, A. Troanţă Rebeleş Turculeanu, Există o libertate de exprimare a avocatului în
timpul exercitării profesiei?, articol publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la
8.12.2015.

291
Cornelia Popa împotriva României, nr. 17.437/03, publicata in Monitorul oficial al României, nr. 31/2012 din 6
ianuarie 2012, apud. B. Gorea, Libertatea de exprimare şi responsabilitatea avocatului, articol publicat on line pe
site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 11.12.2015.

120
juridică în cauzele proprii şi ale membrilor familiei, având în vedere că în art. 109 alin. 3 lit. a)
din Statutul profesiei de avocat se arată că ”Constituie atingere a independenţei avocatului şi, ca
atare, trebuie evitate şi înlăturate de către avocat, prin orice mijloace legale, existenţa unui interes
propriu ori al persoanelor apropiate lui în cauza care i-a fost încredinţată”. Aşa cum s-a susţinut,
avocaţilor nu le este interzis să o facă (semn al admiterii realităţii că orice independenţă îşi are
limitele sale, ce pot fi de natură afectivă, în cazul membrilor familiei), doar le este recomandat să
nu o facă, inclusiv ca urmare a premisei confraternităţii, care guvernează regulile profesiei de
avocat şi care este inaccesibilă magistraţilor (spre deosebire de avocaţi, aceştia nu pot apela, în
subsidiar, la serviciile unor colegi magistraţi pentru ca aceştia să le pledeze cauzele, în similare
condiţii de liberalitate financiară şi securitate profesională).292
În al doilea rând poate ridica din nou o problemă de etică uzarea de către o astfel de
prevedere de către judecătorul care ocupă o funcţie de conducere, pentru a pleda în faţa unui
judecător din cadrul instanţei pe care o conduce ori din cadrul unei instanţe din raza acesteia.
Desigur că funcţia de conducere în cadrul unei instanţe nu îi conferă nicio atribuţie prin care
acesta ar putea să creeze o presiune asupra judecătorului cauzei, fie anterior pronunţării soluţiei,
fie ulterior acestui moment, însă uzarea de către judecătorul cu funcţie de conducere de acest
drept ar putea aduce atingere aparenţei de imparţialitate din punctul de vedere al părţii adverse.
Aşa cum s-a spus, nu s-ar putea imagina, fără o legitimă ridicare de sprânceană, pledarea propriei
cauze de către preşedintele tribunalului la o judecătorie din raza teritorială a acelui tribunal sau de
către preşedintele curţii de apel, a cauzei personale de la o judecătorie sau de la un tribunal din
raza teritorială a acelei curţi, iar dacă acest lucru s-ar petrece din motive de absolută necesitate
pentru cel în cauză, legea oferă, pentru asemenea situaţii, instrumentul strămutării293.
În toate situațiile în care uzează de acest drept, magistratul trebuie să țină cont și de
prestigiul justiției, nu doar de interesul personal al rudei pe care o asistă. Din acest motiv, în
Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 294 se arată că
„Articolul le permite magistraţilor să le ofere acestora opinii; cu toate acestea, odată cu
exprimarea propriilor puncte de vedere şi sfaturi, ei trebuie să fie atenţi şi să gestioneze în mod
corect aşteptările create, având grijă ca magistratul care se ocupă de fapt de respectiva cauză să
nu fie discreditat. Pe de altă parte, prin modul său de a proceda, magistratul trebuie să încerce să-l
facă pe judecătorul investit cu soluţionarea cauzei să se simtă liber să decidă aşa cum consideră
de cuviinţă.”
Comentariul 174 la Principiile de la Bangalore arată că judecătorul ar putea să ofere
sfaturi juridice rudelor apropiate sau prietenilor apropiați dar se subliniază că „judecătorul poate
oferi sfaturi personale în mod prietenesc, informal, fără remuneraţie, însă trebuie să specifice clar
că nu trebuie să se considere că a oferit consiliere juridică şi că, dacă este necesar, ar trebui să se
apeleze pentru aceasta la un profesionist.”295

292
I. Vucmanovici, Când dreptul magistraţilor de a-şi pleda propriile cauze nu trebuie să devină un privilegiu,
articol publicat pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 20.08.2015.

293
Idem.
294
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
295
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 101.
121
 În orice caz, art. 10 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 nu permite magistratului să reprezinte
rudele în fața altor autorități sau instituții decât în condițiile în care acest lucru este permis tuturor
persoanelor, iar nu în condițiile speciale în care le este permis avocaților.
Textul interzice categoric folosirea folosirea în astfel de cazuri a poziţiei de judecător sau
procuror în scopul de a obţine tratamente privilegiate, cum ar fi, de pildă, plasarea unui copil într-
o grădiniţă/şcoală, acţionând în afara regulilor existente (chiar şi acţionând în interiorul acestor
reguli, magistratul nu ar trebui să-şi folosească niciodată autoritatea pentru a rezolva probleme de
acest gen) sau intervenţia unui magistrat în beneficiul familiei şi al prietenilor pe lângă
autorităţile locale sau naţionale, de poliţie sau jandarmerie, în scopul obţinerii unui tratament
preferenţial.296

Care este procedura în cazul încălcării normelor de etică de către magistrat?

În art. 361 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al
Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005,
se prevede că:
„(1) În situaţia prevăzută la art. 30 alin. (6), dacă există indicii privind încălcarea
normelor de conduită reglementate de Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor,
aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, comisia de disciplină
sesizează de îndată, din oficiu, prin aceeaşi rezoluţie, secţia corespunzătoare a Consiliului.
(2) De asemenea, Inspecţia judiciară sesizează de îndată secţia corespunzătoare a
Consiliului, dacă, din verificarea prealabilă efectuată potrivit art. 21 pct. 6, rezultă indicii
privind încălcarea normelor de conduită reglementate de Codul deontologic al judecătorilor şi
procurorilor. În cursul verificării prealabile, judecătorul sau procurorul în cauză are dreptul de a
fi ascultat şi de a formula apărările pe care le consideră necesare.
(3) După primirea sesizării, preşedintele secţiei Consiliului fixează de îndată termenul
pentru soluţionarea sesizării şi dispune încunoştinţarea judecătorului sau, după caz, a
procurorului, căruia i se comunică, în copie, actul de sesizare.
(4) Încunoştinţarea judecătorului sau a procurorului este obligatorie şi se face cu cel
puţin 15 zile înaintea termenului stabilit conform alin. (3).
(5) Judecătorul sau procurorul poate fi asistat sau reprezentat de un avocat.
(6) Judecătorul sau procurorul ori, după caz, avocatul acestuia, au dreptul să ia
cunoştinţă de toate actele dosarului şi pot solicita administrarea de probe în apărare.
(7) Secţia Consiliului poate dispune, din oficiu, administrarea oricăror probe necesare
soluţionării sesizării.”
În art. 36 din acelaşi regulament se arată că:
„(1) La soluţionarea sesizării nu pot participa membrii comisiei de disciplină. Membrii
secţiei Consiliului deliberează în secret asupra sesizării.
(2) Dacă sesizarea comisiei de disciplină este întemeiată, secţia constată, prin hotărâre,
încălcarea normelor de conduită reglementate de Codul deontologic al judecătorilor şi
procurorilor.
(3) Dacă sesizarea nu este întemeiată, secţia Consiliului o respinge prin hotărâre.

296
Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România, elaborat în cadrul proiectului
Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar românesc de a răspunde provocărilor
noilor schimbări legislative şi instituţionale”
122
 (4) Constatarea încălcării normelor de conduită reglementate de Codul deontologic al
judecătorilor şi procurorilor poate fi făcută numai dacă secţia Consiliului a fost sesizată în
termen de cel mult un an de la data săvârşirii acesteia.
(5) Hotărârea se redactează în termen de 20 de zile de la pronunţare şi se comunică de
îndată judecătorului sau procurorului.
(6) Hotărârea secţiei Consiliului poate fi atacată cu contestaţie la Plen, în termen de 5
zile de la comunicare.
(7) Hotărârea Plenului poate fi atacată cu recurs la Secţia de contencios administrativ şi
fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 20 se aplică în mod corespunzător.
(8) După ce hotărârea secţiei a rămas irevocabilă, persoanei care a formulat sesizarea cu
privire la conduita judecătorului sau procurorului i se comunică, în scris, modul în care a fost
soluţionată sesizarea.
(9) Hotărârea secţiei Consiliului prin care se constată încălcarea normelor de conduită
reglementate de Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, rămasă irevocabilă, se
depune la dosarul profesional al judecătorul sau procurorului.”
Aceste dispoziţii au fost criticate în literatura de specialitate 297, în primul rând deoarece
Consiliul Superior al Magistraturii nu ar fi avut competenţa de a le adopta, art. 38 din Legea nr.
317/2004 şi punctele 22 si 23 din Regulamentul de organizare si funcţionare a CSM, prevăzând
doar atribuţia acestuia de a adopta Codul deontologic şi de a asigura publicarea lui. S-a susţinut
că procedura este criticabilă pentru că este similară procedurii disciplinare şi că produce aceleaşi
efecte cu privire la cariera magistratului (interdicţia de promovare timp de 3 ani), că nu este
prevăzută interdicţia de a vota pentru Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ministrul
justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu sunt
prevăzute incompatibilităţile prevăzute în cazul procedurii disciplinare, iar faptele prevăzute în
Codul deontologic nu sunt suficient de clare ca să poată fi prevăzute de magistrat (de ex. art. 17 a
Codului deontologic – Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte
de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate).

Cine constată abaterea de la etica profesională a magistraților?

În doctrina noastră s-a arătat că inserând prin articolele 361 şi 362 procedura de constatare
şi sancţionare a nerespectării normelor deontologice în aria de competenţă a Consiliului Superior
al Magistraturii, în realitate deontologicul se transformă în disciplinar, iar pe de altă parte se
diminuează însăşi valoarea principiilor deontologice deoarece dată fiind substanţa lor exclusiv
etică singura evaluare competentă şi utilă este cea făcută de societate în general, la acest moment
C.S.M. neavând monopolul valorilor etice ale profesiei de magistrat 298. S-a mai susținut că aceste
modificări constituie un precedent inedit în spaţiul juridic european deoarece încălcările morale
nu pot fi translate şi judecate în proceduri similare celor disciplinare; în acest mod C.S.M. a lipsit
de efecte juridice întregul set de instrumente internaţionale privitoare la deontologia judiciară şi
îngreunează sistemului judiciar român în spaţii juridice mai largi, dată fiind confuzia creată
asupra perceperii noţiunilor cu care se operează299.
297
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, p. 25-28, articol disponibil on-line la adresa cj.md/uploads/danilet-
copoeru_sanctiune-disciplinara-si-convingere-morala1.pdf
298
M.M. Pivniceru, C. Luca, op.cit., p. 132.
299
Idem, p. 132.
123
 Tot aici ar trebui subliniat că atunci când abaterea de la regulile de conduită constituie în
același timp și o abatere disciplinară, organele disciplinare ar trebui să uzeze cu precauție de acest
mijloc împotriva judecătorului, pentru că nu orice încălcare impune inițierea unei acțiuni
disciplinare. Așa cum s-a reținut în comentariul 19 la principiile de la Bangalore „Deşi principiile
de conduită judiciară sunt menite a fi obligatorii pentru judecători, nu se intenţionează ca orice
presupusă abatere de la acestea să atragă iniţierea acţiunii disciplinare. Nu orice eşec al unui
judecător de a se conforma acestor principii va constitui abatere. Oportunitatea exercitării acţiunii
disciplinare poate depinde de alţi factori, cum ar fi gravitatea abaterii, caracterul repetat al
conduitei neadecvate şi urmările acesteia asupra celorlalţi şi asupra întregului sistem judiciar.”300

V. ASPECTE PARTICULARE DE ETICĂ A PROFESIEI DE

JUDECĂTOR
Ce este un judecător?
La prima vedere întrebarea pare a fi una de prisos, deoarece se știe că judecător este cel
care judecă procese. Acesta ar fi însă un răspuns destul de superficial, deoarece el nu spune ce
este de esența judecătorului, ci doar arată care este activitatea lui văzută din exterior, de cei care
nu participă la proces. Cei care vin în fața judecătorului nu îl văd însă doar ca pe un funcționar
care judecă procese, ci și ca pe cel de la care așteaptă să le facă dreptate, să le judece cauza cu
înțelepciune, în concordanță cu legea și cu principiile echității și dreptății, adică pe cel care
„spune dreptul” (juris dictio). De aceea s-a spus că „A merge la judecător înseamnă însă tot atâta
cât a merge la dreptate, deoarece judecătorul trebuie să fie așa zicând dreptul viu. De asemenea
se caută în judecător un bărbat al mijlocului, și mulți îi numesc pe judecători mijlocitori, ca și
cum ar nimeri, când nimeresc mijlocul, dreptul.”301
În limba greacă veche cuvântul drept (dikaion) provine din cuvântul „diha” care s-ar
traduce prin „în două părți”, iar cuvântul judecător este desenat prin cuvântul „dikastes”, care
s-ar traduce în română prin „cel care împarte în două părți”. Imaginea este cea a unui
matematician care trebuie să împartă un segment de dreaptă în două părți egale. Judecătorul va
trebui să găsească întotdeauna dreptatea în litigiul pe care îl are de soluționat, ca și când cineva
ar fi împărțit anterior acest segment de dreaptă în două părți inegale, iar el trebuie să refacă
împărțeala, luând exact cât trebuie din segmentul mai mare și adăugându-l la segmentul mai
mic, astfel încât în final cele două segmente să fie egale. El nu poate împărți segmentul respectiv
după bunul plac, așa cum vrea, ci exact cât trebuie, astfel încât cele două segmente să devină
egale, deoarece „dreptul este un mijloc între un câștig și o pierdere ce nu se întemeiază pe voința
liberă, deci înseamnă că cineva are ca și înainte același lucru” 302. Așadar, activitatea
judecătorului trebuie să conducă la această restabilire a dreptății, astfel încât nedreptatea creată
anterior prin împărțirea inegală să fie înlăturată.
Poate de aceea s-a și spus că „matematica ajută foarte mult la dezvoltarea multor simțuri
umane și cred că, în mod special, ajută la cultivarea simțului dreptății. Dar dacă vorbim nu de
simțul dreptății care poate fi subiectiv de la persoană la persoană, atunci când vorbim de justiție,

300
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 39.
301
Aristotel, Etica nicomahică (Traducere din limba elină de Traian Brăileanu), Editura Antet, p. 102.
302
Idem, p. 103.
124
aceasta trebuie să fie întodeauna exactă, ca și matematica. Dacă justiția s-ar aplica
precum matematica, atunci am putea spune că avem o justiție aproape pefectă.”303
Totuși nu ar fi corect ca imaginea judecătorului să fie legată doar de activitatea de
„împărțitor” (al dreptății), deoarece aceasta ar însemna ca el să fie văzut doar ca unul care
„desparte” ceva ce ar fi unit. Este adevărat că în principal el trebuie să despartă binele de rău în
cauzele pe care le judecă și să spună, pe cât îi stă în putere, ce este bine și ce este rău. Dar
judecătorul este și cel care, prin activitatea sa, le ”unește” pe cele despărțite, pentru că prin
hotărârea dată restabilește armonia în societate. Așa cum s-a spus, judecătorul trebuie „să
netezească asperităţile; să înăbuşe exagerările; să îndrepte judecăţile strâmbe; să îmblânzească
furia; să facă pe toţi să se simtă ca unul” 304. El trebuie să creeze armonie în societate, iar nu
dezbinare.
Pentru aceasta judecătorul trebuie să conștientizeze tot timpul că el judecă faptele unor
oameni concreţi, iar nu nişte idei abstracte ori niște concepte juridice, aspect exprimat de marele
jurist Matei Cantacuzino într-un mod foarte plastic: „Într-o bisericuță din Roma am văzut tabloul
unei femei care ținea în mâinile ei pământul negru. Îl îmbrățișa cu căldură; expresia ei arăta că
este o mamă, care cu ochii întorși spre cer, parcă cerea să smulgă din seninul lui, lumină. Mă
așteptam să fie scris dedesubt: Caritatea, sau Dreptatea, sau Filantropia. Nu. Era Justiția! Justiția
nelegată la ochi și înțelegătoare a tuturor durerilor, iar nu cealaltă justiție, oarbă, cu spada într-o
mână și în cealaltă ținând un cântar atât de mic, încât nu poate cuprinde nimic din mizeriile
noastre.”305

Judecător sau magistrat?

În doctrină s-a criticat folosirea în Constituţia României a conceptului de „Autoritate
judecătorească”, considerându-se că această formulare inspirată din legislaţia franceză ar
exprima o neîncredere faţă de judecători, evitându-se astfel folosirea noţiunii de „Putere
judecătorească”306. Trebuie subliniat însă că în constituţie de face referire explicită la putearea
judecătorească în art. 1 alin. (4), care prevede că „Statul se organizează potrivit principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul
democraţiei constituţionale”. De asemenea, deşi Constituția vorbește de autoritate
judecătorească, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară se referă în mod expres în
primul ei articol la puterea judecătorească în următoarea formulare: „Puterea judecătorească se
exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite
de lege”. S-a spus însă că „Acest text clarifică cu o mână și creează obscuritate cu cealaltă,
deoarece puterea judecătorească nu se exercită de către instanțe, ci de către judecători.”307

303
G. Grigoraş, Dacă justiția s-ar aplica precum matematica, atunci am putea spune că avem o justiție aproape
pefectă, interviu publicat on line pe site-ul www.juridice.ro , la data de 16.02.2016.

304
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 155.
305
În M. Andreescu, Criza justiţiei şi justiţia crizei, articol publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima
vizualizare la 1.03.2016.
306
V. Constantin, Câteva observaţii în legătură cu statutul constituţional al puterii judecătoreşti, articol publicat on
line pe site-un www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 4.11.2015.
307
Idem.
125
 Influența sistemului francez asupra legislației și doctrinei române a fost cauza ezitării
legiuitorului constituant român de a folosi noțiunea de putere judecătorească și de a o raporta la
judecători, nu la instanțe. Acesta este și motivul pentru care s-a încetățenit la noi folosirea
noțiunii de magistrat, în locul celei de judecător. În ciuda acestei opțiuni a sistemului nostru de
drept, s-au exprimat şi opinii contrare, potrivit cărora denumirea de magistrat nu este conformă
cu statutul de judecător, întrucât în Roma antică sensul cuvântului trimitea la o funcţie
administrativă. Astfel, s-a spus că «Noi folosim cuvântul „magistratură” într-un sens adăugat. Nu
ştiu de ce judecătorii se cred magistraţi - ei sunt judecători şi nu sunt magistraţi. Dar francezii au
speculat o confuzie. Pentru că judecătorii sunt judecători, iar magistrat este altceva - procurorul
poate fi magistrat, dar este altceva decât judecător.»308
În același sens, într-un interviu acordat de profesorul Valerius Ciucă prestigiosul autor a
creionat un portret model al judecătorului, arătând că ar trebui avute în vedere doua coordonate:
„revigorarea conceptului de judecător prin abandonarea celui de magistrat (funcționar), respectiv
consacrarea ori, mai bine, recunoașterea demnității de judecător ca fiind una specifică unei
instituții per se, exact în sensul clamat de Montesquieu. Consecințele acestor două premise
favorabile se observă în modul impecabil în care este organizată justiția europeană. Priviți cu
atenție la acel model : judecătorii nu sunt magistrați (ca atare, nu funcționari) ; ei iși concertează
puterile individuale, singulare, unice și independente în colegii ; ei nu se « supun » colegiilor
decat în sens deontologic ; ei indeplinesc o misiune socială, în deplină egalitate (adică fără nici o
diferență de ordin salarial, funcțional sau de ordin al privilegiilor alta decât cea venind din
ordinul protocolar-simbolic, centrat pe momentul desemnării, nu de vârsta, experiența etc.)”309

Care este profilul etic al judecătorului?

În Opinia nr. 3 din 2002 a Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni,
intitulată Principiile și regulile ce guvernează conduita profesională a judecătorilor, în special
etica, comportamentul neadecvat și imparțialitatea judecătorilor ceea ce privește regulile
de conduita individuală a judecătorilor s-a subliniat că: fiecare judecător în parte trebuie să facă
totul pentru a susține independența juridică, atât la nivel instituțional, cât și individual; judecătorii
trebuie să se comporte cu integritate în exercițiul funcției și în viața particulară; trebuie să adopte
tot timpul o abordare care să fie și să pară imparțială; trebuie să își îndeplinească îndatoririle fără
favoritisme și fără prejudecăți sau idei preconcepute existente sau aparente; trebuie să ia deciziile
luând în considerare toate lucrurile relevante pentru aplicarea prevederilor legale și să le excludă
pe cele irelevante; trebuie să arate respectul cuvenit tuturor persoanelor care iau parte la
procedurile judiciare sau sunt afectate de aceste proceduri; trebuie să își îndeplinească îndatoririle
cu respectul cuvenit pentru tratamentul egal al părților, evitând orice idee preconcepută și
discriminările, păstrând echilibrul între părți și asigurând o audiere corectă pentru fiecare; trebuie
să dea dovada de circumspecție în relațiile cu mass-media, să își păstreze independenta și
imparțialitatea, abținându-se de la folosirea în scop personal a relațiilor cu mass-media și de la
comentarii nejustificate privind cauzele de care se ocupă; trebuie să se asigure că păstrează un
grad înalt de competență profesională; trebuie să aibă un înalt grad de conștiință profesională și să
muncească sârguincios pentru a respecta obligația de a emite hotărârile într-o perioada rezonabilă
308
N. Popa, în discursul publicat la adresa de internet http://www.avocatura.com/stire/13888/a-condus-ccr-si-iccj-
nicolae-popa-discurs-fulminant-caricaturizam-justitia-vorbi.html#ixzz40LZOZPh0

309
Valerius M. Ciuca in dialog cu Andrei Savescu. Despre judecatori, invatamantul juridic si Justitie, interviu
publicat pe site-ul www.juridice.ro , la data de 1.07.2011.
126
de timp; trebuie să dedice majoritatea timpului de lucru funcțiilor lor juridice, inclusiv
activităților conexe; trebuie să se abțină de la desfășurarea activităților politice care le-ar putea
compromite independența și le-ar putea afecta imaginea de imparțialitate310.
După părerea unui ilustru jurist român contemporan «cea mai grea dintre profesiile
existente este cea de judecător și cel care „doarme liniștit” înainte de judecarea unui nou dosar în
care probele au un grad mare de relativitate și doarme bine în noaptea precedentă, deși avea
posibilitatea și obligația să lămurească totul, acesta nu trebuia să intre în magistratură, iar dacă
”doarme bine” și în noaptea următoare, trebuie să renunțe la această profesie.»311
Judecătorul are responsabilitatea menţinerii echilibrului între părţile din proces. Atunci
când una dintre părţile litigiului nu este asistată de avocat, susţinerile ei putând fi mai puţin
rezonabile din cauza implicării afective, necunoaşterii instituţiilor juridice etc, rolul idecătorului
este acela de a se preocupa de echilibrarea procesului.
În acest sens judecătorul trebuie să se asigure că în dialogul cu partea dezavantajată se
face înţeles şi „explică părţii neasistate de avocat posibilitatea de a propune probe”,
„reformulează şi pune în discuţia părţii neasistate de avocat argumentarea pării adverse, în scopul
aflăni adevărului”, „explică părţii neasistate de avocat care sunt consecinţele nedovedirii
pretenţiilor ori a apărărilor pe care le susţine”, „dispune, după punerea în discuţia părţilor,
administrarea unor probe care, deşi nu au fost cerute de părţi, sunt esenţiale în aflarea
adevărului”, „introduce din oficiu proba interogatoriului în vederea iarificării unei situaţii de fapt,
ivite pe parcursul cercetam judecătoreşti”. 312.
Pentru că judecătorul este cel care „spune dreptul” (de la latinescul juris dictio) s-a spus
că „Personalitatea judecătorului ce dă viaţă valorilor juridice este disponibilitatea permanentă de
a decide în numele adevărului judiciar, al literei şi spiritului legii, ceea ce se realizează numai
după o riguroasă verificare ştiinţifică a faptelor şi o cunoaştere deplină a normei juridice.
Prudenţa în evitarea ideilor preconcepute, prin probitate profesională desăvârşită, este calea de
afirmare a personalităţii juridice depline, pentru că, în final, personalitatea judecătorului asigură
şi dă viaţă personalităţii justiţiei ca instituţie esenţială a statului de drept.” 313 Așadar
personalitatea judecătorului este cea care dă imaginea justiției, chiar dacă el nu contribuie singur
la realizarea acesteia, ci împreună cu ceilalți profesioniști ai dreptului.

Ce trebuie să cuprindă pregătirea profesională a judecătorului?

Există o legătură strânsă între independenţa judecătorului şi pregătirea profesională a
acestuia, deoarece în ipostaza de deţinător nesigur al cunoştinţelor juridice substanţiale şi
procedurale judecătorul este tentat să se supună nesuspicios atât sugestiilor celor bănuiţi a fi mai

310
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, p. 9, articol disponibil on-line la adresa cj.md/uploads/danilet-copoeru_sanctiune-
disciplinara-si-convingere-morala1.pdf

311
I. Dogaru, O viaţă dăruită dreptului, interviu publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la
22.02.2016.
312
A. Rădulescu, Independenţa şi imparţialitatea judecătorului ca standarde profesionale în procesul civil, în I.
Coperu, N. Szabo (coordonatori), Dileme morale şi autonomie în contextul democratizării şi al integrării europene,
Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 2007, p. 210.
313
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 58.
127
 informaţi decât el, cât şi „indicaţiilor”, „recomandărilor’’ primite din exterior, aducând astfel
atingere principiului procesului echitabil314.
Competenţa profesională şi îmbunătăţirea ei continuă este, așadar, prima formă de
onestitate faţă de profesiunea aleasă şi faţă de justiţiabil, de aceea, alături de conştiinciozitate,
reprezintă primele datorii etice profesionale315.
Judecătorul are nevoie de competență profesională pentru a putea transmite încredere
publicului în decizia sa. Altfel, chiar dacă aceasta ar fi dată potrivit intimei sale convingeri, ea
nu va fi considerată drept un act de justiție, ci un abuz. Așa cum s-a spus, dreptul la intimă
convingere îl au doar judecătorii cu o pregătire superioară și complexă 316. Ceilalți, chiar dacă din
punct de vedere legal au garantat dreptul la intimă convingere, din punct de vedere moral nu li
se poate recunoaște acest drept, pentru că întotdeauna soluția lor va fi pusă sub semnul întrebării
de către cei care au constatat incompetența lor profesională.
Principalul domeniu vizat de pregătorea profesională a judecătorului trebuie să fie cel al
dreptului material și procedural. În condițiile legislației în permanentă schimbare, a actelor
normative de la nivelul Uniunii Europene, a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene
și a Curții Europene a Drepturilor Omului, pregătirea profesională a judecătorului a devenit un
deziderat destul de greu de realizat. Singurul mod de a reuși să țină pasul cu toate aceste
modificări legislative este studiul individual.
În al doilea rând, pregătirea profesională a judecătorului trebuie să vizeze chestiuni de
mamangement al dosarelor. În comentariul 196 la Principiile de la Bangalore 317 se arată că
această pregătire „presupune managementul de caz (inclusiv rezolvarea cu celeritate a unor
chestiuni din dosare), ţinerea evidenţelor, gestionarea fondurilor, şi supravegherea personalului
instanţei. Dacă judecătorul nu dă dovadă de străduinţă în ceea ce priveşte monitorizarea şi
rezolvarea cauzelor, ineficienţa rezultată va creşte costurile şi va submina administrarea justiţiei.
In consecinţă, judecătorul ar trebui să se menţină la un anumit nivel de competenţă profesională
în ceea ce priveşte administrarea judiciară şi să faciliteze îndeplinirea atribuţiilor administrative
de către funcţionarii instanţei318.”
Nu în ultimul rând, pentru ca judecătorii să dobândească o înțelepciune practică
„pregătirea ar trebui să constea nu numai în instruirea asupra tehnicilor necesare pentru
soluţionarea cauzelor de către judecători, ci ar trebui să ia în considerare şi nevoia unei
conştientizări a aspectelor sociale şi a unei înţelegeri a diverselor subiecte ce reflectă
complexitatea vieţii în societate”319

E bine ca judecătorii să fie tineri?

Aristotel credea că un tânăr nu este potrivit să învețe despre știința politică (în sensul de
știința care se ocupă de treburile publice, incluzându-se aici și activitatea judiciară în sensul de
314
Idem.
315
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 21.
316
Idem, p. 167.
317
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 110-111.
318
Vezi "Principles of Conduct for Court Personnel", Report of the Fourth Meeting of the Judicial Integrity Group,
27-28 octombrie 2005, Viena, Austria, Anexa A, la www.unodc.org/pdf/corruption/publication_jig4.pdf., apud.
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 111.
319
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita juiciară, op.cit., p. 11.
128
azi) deoarece acestuia îi lipsește experiența în viața practică „Și, dacă e împins de pasiuni, el va
asculta acest învățământ în zadar și fără de folos, deoarece scopul său nu este cunoașterea, ci
acțiunea. Și nu e nicio deosebire aici, când cineva nu e copt din pricina vârstei sau a
caracterului. Căci lipsa nu depinde de timp, ci provine din faptul că cineva trăiește călăuzit de
pasiune și își allege scopurile după ea. Pentru astfel de oameni cunoașterea rămâne tot așa de
nefolositoare ca și pentru cel necumpătat care vrea binele, dar totuși nu-l face. Pentru aceia însă
care își călăuzesc vrerea și făptuirea prin rațiune, cuoașterea acestor lucruri le va fi de mare
folos.”320
Cu toate acestea sistemul nostru judiciar dă posibilitatea unei persoane să ajungă
judecător la o vârstă destul de tinără, fapt care nu este neapărat un lucru rău. Important este ca
judecătorul tânăr să fie conștient de neajunsurile pe care lipsa de experiență le presupune și să
vrea cu adevărat să le depășească.

Ce reprezintă independența judecătorului?

Independenţa judecătorilor reprezintă un principiu fundamental al statului de drept, fiind
consacrată în art. 124 alin. 3 din Constituţia României care prevede că „Judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii”. Aceasta este şi o garanție esenţială a dreptului la un
proces echitabil, de care trebuie să se bucure orice persoană, fiind consacrată în art. 6 paragraful
1 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Independența judecătorilor este diferită de
independenţa pe care legea o recunoaște procurorilor, potrivit art. 3 alin. 1 din Legea 303/2004,
care prevede că „Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate şi sunt
independenţi, în condiţiile legii”.
Dispozițiile legale menționate consacră dreptul și totodată obligația judecătorului de a
lua decizii exclusiv în baza legii, prin raportare la situația de fapt stabilită în cauză, în afara
oricăror influențe din exterior, incluzând aici și influențele din sistem. Nicio persoană,
autoritate, entitate sau organism nu are dreptul de a acţiona de o aşa manieră încât să creeze
aparenţa neechivocă a direcţionării actului judiciar spre o anume soluție - alta decât cea care ar
trebui stabilită de către magistrat, în temeiul legii, pe baza probelor cauzei şi potrivit conştiinţei
sale.
Relevant pentru definirea noțiunii de independență a judecătorului este și răspunsul
Comisie de la Veneţia adresat la solicitarea Curții Constituționale din republica Moldova, în care
s-a subliniat că «Independenţa judiciarului este crucială pentru salvgardarea drepturilor şi
libertăţilor persoanei în conformitate cu legea, nefiind un scop în sine. Este o parte a scopului
garantării unui proces echitabil în baza articolului 6 din Convenţie, care impune independenţa
instanţelor. Acest fapt a fost stabilit clar în articolul 3 din Recomandarea Comitetului
Miniştrilor pentru statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi
responsabilităţile (CM/Rec(2010)12): „Scopul independenţei, aşa cum se menţionează în
articolul 6 din Convenţie, este să-i garanteze fiecărei persoane dreptul fundamental de a avea
parte de un proces judecat în mod echitabil, doar în baza unor argumente juridice şi fără nici o
influenţă necorespunzătoare”. Independenţa judiciarului impune ca judecătorii să fie apăraţi de
influenţe exterioare de către celelalte puteri ale statului şi ca fiecare judecător în parte să aibă
libertatea profesională de a interpreta legea, de a stabili faptele şi de a cântări probele în cazurile
particulare. În acest sens, deciziile eronate trebuie contestate prin intermediul căilor de atac, nu
prin tragerea la răspundere individuală a judecătorilor.» 321. De asemenea, în acelaşi document se
mai arată că „Independenţa judecătorilor în privinţa aplicării dreptului trebuie protejată,
320
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 19-20.
129
asigurându-li-se imunitate funcţională pentru acţiunile efectuate în exerciţiul funcţiei lor
judiciare. Judecătorii nu ar trebui să fie traşi la răspundere individuală pentru exercitarea
funcţiei lor judiciare, cu excepţia cazurilor de rea-voinţă sau de neglijenţă gravă”322.
Independența judecătorului nu este un privilegiu al acestuia, ci este o garanție a părților
că vor avea un proces echitabil dacă judecătorul este total independent și va soluționa cauza
exclusiv pe baza legii și a convingerii sale intime rezultate din probele de la dosar. Altfel toate
hotărârile judecătorului ar fi puse sub semnul întrebării, iar încrederea populației în instanțele de
judecată și în actul de justiție făcut de acestea s-ar pierde iremediabil.
De asemenea, așa cum s-a spus, independența magistraților nu constituie doar o garanție
a statului pentru înfăptuirea justiției, ci, în egală măsură, un drept și o obligație a
magistraților323. Faptul că aceasta constituie nu doar un drept, ci și o obligație a magistraților, se
refletă în primul rând în obligația pe care magistrații o au potrivit Codului deontologic de a
aduce la cunoștința Consiliului Superior al Magistraturii orice presiuni sau ingerințe în actul de
justiție, indiferent de proveniența lor. Independenţa fiind o datorie a judecătorului, acesta ar
trebui să învețe să o apere atunci când este pusă în pericol în vreun fel. Astfel, în Ghidul practic
de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România324 se arată că “judecătorul
trebuie să ignore orice presiune sau influenţă exercitată în afara sălii de judecată sau altfel decât
prin intermediul documentelor prezentate în Instanţă, în special atunci când nu este clar dacă
cealaltă parte are acces la aceleaşi informaţii şi/sau nu are posibilitatea de a combate
argumentele prezentate. În exercitarea atribuţiilor sale, magistratul trebuie să dovedească sau,
atunci când este necesar, să precizeze în mod explicit că exercitarea presiunilor este nepermisă şi
nu poate influenţa pronunţarea hotărârilor judecătoreşti.”
În al doilea rând, faptul că independenţa nu poate fi privită ca un privilegiu al
judecătorului, ci ca o datorie, se reflectă în obligaţia fundamentală a fiecărei persoane care
ocupă această funcţie de a-şi dezvolta calităţile intelectuale şi morale care să stea la baza
conduitei independente şi imparţiale în judecarea fiecărui caz; de aceea s-a spus că principiul
independenţei judecătorului poate fi înţeles doar în legătură cu principiul
responsabilităţii/răspunderii judecătorului pentru calitatea activităţii sale profesionale, iar
echilibrul dintre aceste două principii creează condiţiile procesului echitabil325.
În raport cu cine ar trebui asigurată independența judecătorului?
Independența judecătorului trebuie asigurată în primul rând în raport cu celelalte puteri
ale statului (puterea executivă și puterea legislativă), deoarece, așa cum s-a spus, judecătorul nu
este un funcţionar public, deoarece el nu depinde de stat, ci este însuşi statul adică o parte din
321
Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), Opinia nr. 847/2016, Republica
Moldova, Opinie amicus curiae pentru Curtea Constituţională, privind dreptul de regres al statului împotriva
judecătorilor, par. 13.
322
Idem, par. 18.
323
I. Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 181, apud. S.
Luca, D.M. Bulancea, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca
(coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 68.
324
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
325
A. Rădulescu, Independenţa şi imparţialitatea judecătorului ca standarde profesionale în procesul civil, în I.
Coperu, N. Szabo (coordonatori), Dileme morale şi autonomie în contextul democratizării şi al integrării europene,
Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 2007, p. 203.
130
organele sale constituţionale care, asemeni legislativului şi executivului, deţin puterea imediat şi
nu mediat326. De pildă, „Dacă un parlamentar scrie unui judecător pentru a-l informa despre
interesul său, în numele unui alegător, faţă de soluţionarea cu celeritate şi justeţe a unui proces
de divorţ şi de încredinţare a copiilor în care alegătorul este parte, judecătorul poate răspunde la
această scrisoare prin a-l informa pe membrul legislativului - personal sau, de preferinţă, printr-
un reprezentant - cu privire la faptul că principiile conduite judiciare interzic judecătorului să
primească, să ia în considerare sau să răspundă la astfel de comunicări.”327
După aceea, independența judecătorului trebuie asigurată în raport cu părțile din dosar
și în raport cu mass-media. Judecătorul nu trebuie să fie afectat în niciun fel de calitatea părților
din dosar, iar mass media ar trebui să informeze publicul cu privire la astfel de cauze fără să
transforme libertatea de exprimare într-un atac la adresa judecătorului. Independenţa
judecătorilor față de părți se asigură şi prin respectul funcţiei pe care o deţine, sens în care în
procesele pe care le instrumentează toate persoanele implicate în cauză, organele statului sau
reprezentanţii acestora trebuie să se supună autorităţii judecătorului, el având puterea legală de a
lua toate măsurile pentru a menţine ordinea publică în instanţă328.
Nu în ultimul rând, independența judecătorului trebuie asigurată în raport cu propria
ignoranță, deoarece un judecător care ar cădea pradă ignoranței nu s-ar mai conduce după lege
și după propria conștiință, ci ar fi condus ori manipulat foarte ușor de alții.

Cât de întinsă ar trebui să fie independența judecătorului?

Dacă în ce privește necesitatea asigurării idependenței judecătorului nu sunt discuții,
referitor la întinderea acesteia au apărut unele opinii diferite, venite în special din afara profesiei.
Astfel, s-a spus că «A lăsa, însă, ca puterea judecătorească să acționeze „independent” înseamnă
să admitem existența „statului în stat”, adică să admitem constituirea unei puteri în cadrul
statului, care se va sustrage oricărui control statal, îngăduindu-și puteri discreționare, ceea ce este
inadmisibil.»329. Lucrurile sunt foarte sensibile aici, pentru că deși este posibil ca puterea
judecătorească să aibă derapaje, orice tendință de controlare a acesteia se poate întoarce, ca un
bumerang, împotriva societății. De aceea, credem că singurul mecanism de control al puterii
judecătorești care nu aduce atingere principiului de bază al independenței ar fi unul din interiorul
puterii judecătorești (de către Consiliul Superioral Magistraturii, Inspecția judiciară, etc.). În
prezent sunt instituite premisele acestui control, având în vedere independența funcțională a
Inspecției Judiciare, organismul competent să identifice și să neutralizeze actele de derapaj ale
judecătorilor. Considerăm că teoria puterii unice, aplicabilă într-o anumită măsură în Statele
Unite ale Americii, unde judecătorii sunt împărțiți în tabere politice (republicani și democrați) și
sunt aleși, evident cu sprijinul partidelor politice, ar fi complet nefuncțională la noi.

326
Éssai sur le pouvoir du juge, L'Indipendenza della Giustizia, Oggi-Judical Independence of Justice, Today, Liber
Amicorum in onore di Giovanni Longo, Giuffré, Roma, Justice dans le monde, no. 3, 1999, p. 2,
http://www.richtervereinigung.at/international/justice3/justice3a.htm, accesat la 18 iulie 2008, apud. M.M. Pivniceru,
C. Luca, în Deontologia profesiri de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca (coordonatori),
Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 34.
327
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, Traducere de C. Dănileț, Ed. C.H.
Beck, București, 2010, p. 49.
328
Recomandarea R (94)12 a Comitetului Miniştrilor, Principiul II, www.coe.int/legalprof , apud. M.M. Pivniceru, C.
Luca, op.cit., p. 53.
329
A. Sibana, Despre etica juridică a practicienilor din domeniul dreptului, în Etică și cultură profesională, de I.
Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 202.
131
 S-a pus problema, din perspectiva întinderii independenței magistratului, care ar fi
natura raportului de muncă al acestuia cu statul? Este un raport de muncă obișnuit, ori are o
natură aparte? Dacă este un raport de muncă obișnuit, care se caracterizează în principal prin
subordonarea ierarhică, cum se împacă el cu necesitatea asigurării independenței
magistratului? Dacă nu este un raport de muncă atunci cum ar trebui asigurată îndeplinirea
obligației judecătorului de a-și îndeplini toate obligațiile profesionale?
În doctrina de dreptul muncii, într-o primă opinie, se susține că magistrații fac parte din
categoria demnitarilor deoarece beneficiază de o îndemnizație de încadrare lunară brută și sunt
numiți de Președintele României la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, asemenea
celorlalți demnitari330.
Într-o altă opinie se susține că desfășurând o activitate de putere publică, magistrații ar
deține o funcție de putere publică, în regim de drept public, fiind supuși unor norme statutare331.
Apropiat acestui punct de vedere este cel potrivit căruia judecătorul, în exercitarea
atribuţiilor sale, nu este angajatul nimănui; acesta este deţinătorul unei funcţii de stat; el este
astfel în slujba legii şi este răspunzător numai în faţa acesteia332.
Într-o altă opinie s-a susținut că magistrații nu fac parte din categoria demnitarilor, iar
raporturile de muncă ale acestora sunt raporturi de muncă sui generis, astfel că legea aplicabilă
specifică se completează cu normele dreptului muncii, în măsura în care apelul la normele
dreptului muncii este necesar și posibil, considerându-se că răspunderea disciplinară, ca
instituție fundamentală a dreptului muncii, nu poate și nu trebuie să facă excepție de la sistemul
general al legislației muncii; varietatea raporturilor de muncă fiind în continuă creștere,
reglementarea lor nu este posibilă în detaliu și pentru toate domeniile, corespunzător cerințelor
aplicării concrete, doar prin legi cadru, iar normele cuprinse în statutele profesionale nu sunt,
pur și simplu, numai norme derivate, de concretizare a celor generale; statutele conțin și norme
speciale care înglobează reglementări noi, fără a se abate însă de la principiile generale ale
dreptului muncii333.
Chiar și în cadrul acestui din urmă punct de vedere, care e cel mai restrictiv cu privire la
statutul magistraților, se acceptă că magistrații nu pot fi supuși tuturor dispozițiilor de dreptul
muncii, având în vedere necesitatea asigurării independenței acestora. Considerăm că tocmai
acest din urmă obiectiv a impus reglementarea în mod explicit a obligațiilor magistraților,
normele care le reglementează trebuind interpretate astfel încât să nu se aducă atingere
principiului independenței magistratului.
De pildă, spre deosebire de ceilalți salariați cărora li se aplică dispozițiile de dreptul
muncii, judecătorilor trebuie să li se garanteze inamovibilitatea334, ceea ce înseamnă că acesta nu
poate fi transferat ori detașat fără acordul său iar destituirea din funcție nu poate interveni decât
330
Ș. Beligrădeanu, Natura raportului juridic de muncă al magistraților, în „Dreptul” nr. 7/2003, p. 29 și urm., apud
I. Gârbuleț, Abaterile disciplinare ale magistraților. Absenţe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care
afectează în mod direct activitatea instanței sau a parchetului, articol publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro ,
ultima vizualizare la 4.02.2016.
331 C.L. Popescu, Funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii în ipostaza de instanță de judecată și dreptul la
un proces echitabil, în „Dreptul” nr. 3/2005, p. 39, apud. I. Gârbuleț, op.cit.
332
F. Costiniu, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca
(coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 150.
333 I.T. Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de dreptul muncii, ed. a III-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic,
București, 2014, p. 30 – 31 și 803, apud. I. Gârbuleț, op.cit..
334
Avizul 1 din 23 noiembrie 2001 al C.C.J.E. 60 (a), publicat pe site-ul www.coe.int/legalprof
132
pentru săvârșirea de abateri disciplinare ori pentru că acesta nu mai îndeplinește condiția bunei
reputații.
În comentariul 40 la Principiile de la Bangalore se arată că „În îndeplinirea atribuţiilor
sale, judecătorul nu este angajatul nimănui. El sau ea slujeşte şi răspunde numai în faţa legii şi a
propriei sale conştiinţe, pe care judecătorul este obligat să o examineze în mod constant. Este o
axiomă faptul că, în afara căilor de atac, judecătorul care soluţionează o cauză nu îndeplineşte
niciun ordin sau indicaţie venită din partea unui terţ, fie dinăuntrul, fie din afara puterii jude-
cătoreşti. Nicio organizare ierarhică a justiţiei şi nicio diferenţă de grad sau rang nu poate afecta
în vreun mod dreptul unui judecător de a pronunţa hotărâri în mod liber, fără a fi influenţat de
consideraţii sau influenţe extrinseci.”335
În acest context, cine îi verifică pe judecători? În sistemul nostru judiciar este
reglementată activitatea Inspecției Judiciare, care are competența să cerceteze activitatea
magistraților, să constate eventualele abateri disciplinare ori de la codul de etică și să sesieze
Consiliul Superior al Magistraturii pentru a se pronunța cu privire la săvârșirea acestor abateri.
Nu toate sistemele judiciare au un astfel de organism care să cerceteze eventualele abateri.
Trebuie subliniat însă că sistemele de inspectare a instanţelor, în ţările în care acestea există
(deci și în țara noastră), nu trebuie să se preocupe de obiectul sau corectitudinea hotărârilor şi nu
trebuie să-i determine pe judecători, din motive de eficienţă, să acţioneze în favoarea
productivităţii, sacrificând astfel îndeplinirea corespunzătoare a rolului pe care aceştia îl au,
acela de a pronunţa o hotărâre bine gândită, dreaptă, în conformitate cu interesele legitime ale
celor care apelează la justiţie336.
Verificarea hotărârii judecătorești nu poate face obiectul cercetării disciplinare decât în
caz excepțional, atunci când ea ar releva o incompetență profesională vădită. În rest, așa cum se
arată în comentariul 41 la Principiile de la Bangalore «Cu excepţia motivărilor judecătoreşti sau
a altor proceduri prevăzute de lege, judecătorul nu este obligat să îşi justifice soluţia, nici chiar
faţă de alţi membri ai sistemului judecătoresc. Dacă o decizie judecătorească dă dovadă de atâta
incompetenţă încât să justifice iniţierea acţiunii disciplinare, în acest caz foarte rar judecătorul
nu este obligat să „raporteze", ci să răspundă unei acuzaţii sau unei anchete formale desfăşurate
conform legii.»337
În același sens, într-un interviu acordat de profesorul Valerius Ciucă se arăta că un
Consiliu Superior al Magistraturii ar trebui să aibă doar un rol pur deontologic pentru a nu fi
adusa atingere principiului suprem, acela al independentei judecatorului.338
Aceasta nu înseamnă că nu se poate face o evaluare a sistemului judiciar, a fiecărei
instanțe în parte ori chiar a fiecărui judecător. Chiar documentele internaționale reglementează
posibilitatea efectuării unei astfel de evaluări.

335
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 51.
336
Recomandarea R (94) 12 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei cu privire la
independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor, adoptată la data de 13 octombrie 1994, disponibilă pe site-ul
C.S.M., http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/03_05_2006__4189_ro.doc , apud. F. Costiniu, Deontologia profesiei de
magistrat. Repere contemporane, op.cit., p. 152.
337
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 51.

338
Valerius M. Ciuca in dialog cu Andrei Savescu. Despre judecatori, invatamantul juridic si Justitie, interviu
publicat pe site-ul www.juridice.ro , la data de 1.07.2011.

133
 Astfel, în Avizul nr. 6 ( 2004 ) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)
în atenţia Comitetului de Miniştri asupra procesului echitabil într-un termen rezonabil şi rolul
judecătorilor în acest proces, luând în considerare mijloacele alternative de soluţionare a
disputelor adoptat de CCJE la cea de-a 5-a reuniune a acestuia (Strasbourg, 22-24 noiembrie
2004) se arată că:
«CCJE accentuează, în primul rând, că evaluarea „calităţii” sistemului justiţiei, respectiv
prin performanţele sistemului de instanţe ca întreg sau ale fiecărei instanţe sau grup local de
instanţe, individual, nu trebuie confundată cu evaluarea capacităţii profesionale a fiecărui
judecător în parte. Evaluarea profesională a judecătorilor, în special atunci când vizează decizii
care influenţează statutul sau cariera acestora reprezintă o sarcină care are alte scopuri şi trebuie
îndeplinită pe baza unor criterii obiective, cu toate garanţiile pentru independenţa judiciară (vezi
Avizul nr. 1 (2001) al CCJE, în special alin. 45).
35. Practica anumitor ţări arată o suprapunere, pe care CCJE o consideră nepotrivită, între
evaluarea calităţii justiţiei şi evaluarea judecătorilor din punct de vedere profesional. Această
suprapunere se reflectă în modul în care sunt colectate statisticile. În anumite ţări se realizează
statistici pentru fiecare judecător, în altele cifrele sunt stabilite pentru fiecare instanţă. Este
probabil ca toate să păstreze înregistrări ale numărului de cazuri abordate, dar vechiul sistem
asociază această cifră cu persoanele individuale. Sistemele care evaluează judecătorii în mod
statistic, în mod uzual includ o cifră pentru procentul de recursuri cu succes.
36. Unele ţări consideră ca indicator procentul de hotărâri anulate în cadrul unui recurs. O
evaluare obiectivă a calităţii hotărârilor judiciare poate constitui unul dintre elementele relevante
pentru evaluarea profesională a unui judecător, (dar chiar şi în acest context trebuie să se ţină
seama de principiul independenţei judiciare interne şi de faptul că anularea hotărârilor trebuie
acceptată ca un rezultat normal al procedurilor de recurs, fără o vină din partea primului
judecător). Cu toate acestea, utilizarea ratelor de anulare ca singurul sau chiar în mod necesar un
indicator important de evaluare a calităţii activităţii judiciare este neadecvată în viziunea CCJE.
Printre câteva aspecte care ar putea fi discutate referitor la această problemă, CCJE subliniază că
o caracteristică a sistemului de justiţie bazat pe proceduri o reprezintă faptul că nivelul calităţii
rezultatului unei singure cauze depinde în mare măsură de calitatea măsurilor procedurale
anterioare (iniţiate de poliţie, parchet, avocaţi privaţi sau părţi), astfel încât evaluarea
performanţelor judiciare este imposibilă fără evaluarea fiecărui context procedural în parte.
37. Aceleaşi considerente se aplică şi altor sisteme în care este posibilă evaluarea
deciziilor individuale luate de judecători prin intermediul altor sisteme, diferite de observarea
ratei de anulare.»

Jurisprudența CEDO referitoare la independența judecătorului.

Într-o cauză339, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat consecințele generate
de înlocuirile frecvente ale judecătorilor într-un dosar. În fapt, reclamantul Moiseyev a fost
arestat și condamnat pentru înaltă trădare prin spionaj, reținându-se că în calitate de adjunct-șef
al Departamentului pentru Asia al Ministerului de Afaceri Externe a divulgat informații
clasificate unei agenții secrete străine. Pe parcursul judecării cauzei s-au succedat patru
președinți de complet și de fiecare dată înlocuirea lor a fost urmată de înlocuirea celorlalți doi
judecători, numărul total al judecătorilor care au fost înlocuiți în timpul procesului fiind de 11.
339
Cauza Moiseyev împotriva Rusiei, Hotărârea din 9 octombrie 2008, în I. Gârbuleț, C.A. Susanu, Abaterile
disciplinare ale magistraților. Nerespectarea în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a
cauzelor. Reflectarea principiului repartizării aleatorii și a principiului continuității completului de judecată în
jurisprudența CEDO, articol disponibil pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 11.04.2016.
134
Curtea a notat că o chestiune de maximă îngrijorare a fost dedusă atât din numărul mare al
înlocuirilor care au intervenit cu privire la judecătorii din cauza reclamantului, cât mai ales din
faptul că motivele unor astfel de înlocuiri au fost făcute publice doar în două ocazii. A apreciat
Curtea că îndepărtarea unui judecător fără motivarea acestei măsuri nu poate fi descrisă decât ca
arbitrară. La acel moment puterea de a repartiza o cauză penală aflată pe rolul unui complet
către un alt complet de judecată era exercitată în mod obișnuit de către președinte, fără ca legea
să determine în vreun fel circumstanțele în care putea să intervină această situație, context în
care președinților de complet din cauza reclamantului li s-au acordat efectiv puteri nelimitate
fără nicio garanție procedurală, cum ar fi cerința de a informa părțile asupra motivelor sau de a
le da posibilitatea de a-și exprima părerea sau de a solicita reexaminarea de către o instanță
superioară. În consecință, Curtea a reținut că îndoielile reclamantului asupra independenței și
imparțialității instanței puteau fi apreciate ca fiind justificate în mod obiectiv, constatând
încălcarea dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenție.
Într-o altă cauză340 Curtea a reținut că reclamantul s-a plâns că instanța care l-a judecat
nu a fost „o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege”, având în vedere
modificarea componenței instanței ca urmare a redistribuirii cauzei de la judecătorul Sh. la
judecătorului K., cât și selectarea juraților candidați dintr-o listă nepublicată și într-un mod care
ar fi împiedicat verificarea legalității acesteia, în scopul participării lui Y., în calitate de jurat, în
proces. Curtea a constatat că apărarea nu a primit nicio explicație cu privire la motivele care au
dus la înlocuirea judecătorului Sh. cu judecătorul K. Mai mult, nicio decizie procedurală nu a
fost emisă în acest sens. În conformitate cu secțiunea 6.2. din Statutul magistraților, președintele
Curții distribuie cauzele judecătorilor conform propriei sale aprecieri. Cu toate acestea, după ce
un caz a fost distribuit, legea impune ca respectivul caz să rămână la același complet până la
pronunțarea deciziei finale. Acest principiu, cunoscut drept regula continuității completului de
judecată, a fost stabilit la art. 242 din noul Cod de procedură penală al Federației Ruse. Acesta
prevede posibilitatea înlocuirii unui judecător care nu a mai fost în măsură să participe la
soluționarea cauzei. S-a reținut că nici Codul de procedură penală, nici o altă lege nu stabilesc
circumstanțele în care o astfel de înlocuire ar putea avea loc și procedura care trebuie urmată.
Guvernul a susținut că motivele pentru înlocuirea judecătorului Sh., căruia îi fusese repartizat
inițial dosarul, au fost implicarea acestuia în mai multe alte proceduri penale complexe cât și
concediul anual programat în perioada 15 decembrie 2003 – 14 ianuarie 2004. Curtea a
considerat că volumul de muncă și concediul anual sunt inerente în activitatea profesională a
oricărui judecător și nu sunt de natură a explica, în mod plauzibil, că judecătorul Sh. nu ar mai
putea „să ia parte”, în cadrul procedurii. Aceasta cu atât mai mult cu cât noul judecător desemnat
nu a fost în măsură să înceapă procesul până în martie 2004, respectiv la trei luni și jumătate
după numire. În aceste circumstanțe, Curtea a constatat că îndoielile reclamantului cu privire la
independența și imparțialitatea instanței de judecată se poate spune că au fost justificate în mod
obiectiv, având în vedere că înlocuirea judecătorului căruia îi fusese repartizată cauza a fost
determinată de motive imposibil de verificat și măsura înlocuirii nu a fost circumscrisă unor
garanții procedurale. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 parag. 1 din cauza lipsei de
independență și imparțialitate a instanței de judecată, în temeiul testului obiectiv.
Curtea a mai decis că reprezintă o ingerinţă în dreptul oricărei persoane la un tribunal
independent faţă de legislativ faptul că Parlamentul unei ţări emite o lege, cu aplicare

340
Cauza Sutyagin împotriva Rusiei, Hotărârea din 3 mai 2011, în I. Gârbuleț, C.A. Susanu, op.cit..
135
retroactivă, care influenţează soluţionarea litigiilor la care statul este parte, impunând
judecătorului, prin lege, promovarea unei soluţii în favoarea statului341.
În hotărârea adoptată în cauza Ramos Nunes de Carvalho E Sá c. Portugaliei Curtea a
statuat că în cazul în care consiliul de disciplină pentru judecători ar fi alcătuit în majoritate de
persoane care nu sunt judecători se pune problema încălcării art. 6 paragraful 1 din Convenţie,
în ce priveşte independenţa judecătorului. În speţă Consiliul Superior al Magistraturii portughez
era compus din 8 membri judecători şi nouă membri care nu sunt judecători, desemnaţi de
diferite organe ale statului. În condiţiile în care şi competenţa instanţei supreme în soluţionarea
contestaţiei formulate împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii era una limitată,
s-a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie.
În Cauza Hirschhorn c. României Curtea a decis că nu a fost respectată exigența
independenței atunci când președintele unei instanțe a avertizat un complet de judecată despre
soluția litigiului, care a fost menționată de un judecător inspector și care ar trebui urmată de
către instanța de fond342.
Convenția nu interzice existența unui control jurisdicțional – prin posibilitatea de a se
casa hotărârile de către instanțele superioare în grad – ori al unui control disciplinar al activității
judecătorilor – prin posibilitatea sancționării judecătorilor pentru lipsa punctualității sau
atitudine ireverențioasă ori altele343.

Alte reglementări privind independența judecătorului.

În art. 3 alin. (1) din Codul deontologic al judecătorulor și procurorilor se prevede că
„Judecătorii și procurorii sunt obligați să apere independența justiției”. Apărarea acestei
independențe nu trebuie să fie doar una pasivă, prin înlăturarea oricăror ingerințe străine în actul
de justiție pe care în efectuează, ci ea poate fi și una activă, prin luarea de poziții atunci când iau
cunoștință de astfel de acte. Opinia nr. 3 din 2001 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor
Europeni, intitulată Principiile și regulile ce guvernează coonsuita profesională a judecătorilor,
în special etica, comportamentul neadecvat și imparțialitatea judecătorilor 344 subliniază că
fiecare judecător în parte trebuie să facă totul pentru a susține independența juridică, atât la nivel
instituțional, cât și individual.
Avizul nr. 6 (2004) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia
Comitetului de Miniştri asupra procesului echitabil într-un termen rezonabil şi rolul
judecătorilor în acest proces, luând în considerare mijloacele alternative de soluţionare a
disputelor adoptat de CCJE la cea de-a 5-a reuniune a acestuia (Strasbourg, 22-24 noiembrie
2004) prevede că: „57. În anumite jurisdicţii, judecătorii şi/sau cazurile pot fi
transferaţi/transferate relativ uşor între instanţe, cel puţin temporar. CCJE priveşte o astfel de
flexibilitate ca fiind în general dezirabilă, cu condiţia ca independenţa judecătorilor individuali
341
Decizia Naviera Uralar SA c. Région Flamande din 19 aprilie 1991, în O.D.E. Şchutter, S. Van Drooghenbroeck,
Droit International des Droit de l’Homme devant le juge national, p. 141, apud. R. Chiriţă, Independenţa şi
imparţialitatea magistratului sau tipuri de neutralitate a puterii judiciare (I), în Noua Revistă de Drepturile Omului,
Ed. C.H. Beck, aprilie-iunie 2007, p. 9.
342
Cauza Hirschhorn împotriva României, Hotărârea din 26 iulie 2007.
343
T. Weigend, La notion européenne de tribunal indépendant et impartial en République fédérale d’Allemagne în
RSC, 1990 p. 751, apud. I. Gârbuleț, A.C. Susanu, Abaterile disciplinare ale magistraților. Imixtiunea în activitatea
altui judecător sau procuror. Principiul independenței și reflectarea acestuia în jurisprudența CEDO, publicat on
line pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 8.03.2016.
344
Publicată pe site-ul www.coe.int/ccje.
136
să fie respectată şi, în cazul transferului unui judecător, ca acesta să fie de acord. CCJE
recunoaşte, desigur, că acest lucru trebuie exercitat cu atenţia cuvenită pentru problemele
practice de acces la justiţie. Persoanele implicate în aceste cazuri, precum şi publicul, în general,
au dreptul să se aştepte la abordarea cazurilor local şi în mod convenabil, în mare măsură. 58. În
alte jurisdicţii, judecătorul desemnat este stabilit de la început, transferul judecătorilor necesită
acordul acestora, iar transferurile de cazuri sunt posibile, daca sunt permise, numai cu
consimţământul părţilor. Cu toate acestea, pot exista în cadrul oricărei instanţe mecanisme prin
care, de exemplu, un prezidiu ales, format din judecători, poate decide să transfere cazurile unui
judecător supraîncărcat, altui judecător din cadrul aceleiaşi instanţe”.
În Principiile fundamentale relative la independența magistraturii345 se prevede, printre
altele, că statul are obligaţia pozitivă de a se asigura că toate instituţiile guvernamentale sau de
altă natură respectă independenţa şi imparţialitatea magistraturii. În acelaşi timp fiecare stat
membru are obligaţia de a furniza resursele necesare pentru ca magistratura să se achite în mod
normal de funcţiunile sale, obligaţie care semnifică şi securitatea financiară a magistratului ca o
componentă a garanţiei independenţei (7). Statele sunt obligate să garanteze prin lege durata
mandatului, independenţa, securitatea, remuneraţia, condiţiile de serviciu, vârsta de pensionare
(11); criteriile de promovare a judecătorului în funcţie de competenţă, integritate şi experienţă
(13). Tot ca o apărare a independenței se prevede și excluderea posibilităţii juridice de a se
antrena răspunderea directă a judecătorului pentru abuzul sau omisiunea în exerciţiul funcţiunii
judiciare fără a se prejudicia în acest fel procedura disciplinară sau dreptul la o indemnizaţie de
stat (16).
Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor a consacrat dreptul judecătorului la un
recurs în faţa unei instanţe independente în ipoteza în care drepturile lui statutare, independenţa
sa ori mai larg independenţa justiţiei sunt încălcate, drept ce reprezintă o garanţie a respectării
principiilor care structurează puterea judecătorească. Instanţa independentă la care se referă
carta este instanţa care dispune de mijloace efective de a remedia ea însăşi ori a propune
autorităţii competente remedierea situaţiilor care afectează independenţa judecătorilor ceea ce
înseamnă că principiile independenţei judecătorilor trec bariera declamativă spre a primi o
aplicare practică efectivă346.
Avizul nr. 1 punctul 69 al Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, în asigurarea
protecţiei independenţei individuale a judecătorilor sugerează statelor care au organizate sisteme
de inspectare a instanţelor, că atribuțiile acestora nu trebuie să vizeze obiectul sau corectitudinea
hotărârilor şi nici nu trebuie să-i determine pe judecători să-şi sacrifice îndeplinirea
corespunzătoarea a rolului lor de a pronunţa o hotărâre bine gândită în conformitate cu interesele
justiţiabilului în favoarea productivităţii347.
Norma nr. 1.1, 1.2 și 1.4. din Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară
prevede că judecătorul își va exercita funcția judiciară independent, pe baza aprecierii proprii a
faptelor, a interpretării conștiincioase a legii, fără influențe din afară, fără a se lăsa convins,
forțat, amenințat, fără a permite amestecul, direct sau indirect, din partea niciunor cercuri,
indiferent de motivul unei astfel de amestec. În posibilele influențe din afară se includ și cele ale
345
Principes fondamentaux rélatifs à l’indépendance de la magistrature
www.umn.edu/human89manits/instree/french/Fi5bpij.html, apud. M.M. Pivniceru, C. Luca, op.cit., p. 46.
346
Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor, Principiul 1.4, www.csm
1909.ro/csm/linkuri/14_10_2005__1338_ro.doc , apud. M.M. Pivniceru, C. Luca, op.cit., p. 50.
347
Avizul nr. 1 punctul 69, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni , apud. M.M. Pivniceru, C. Luca, op.cit.,
p. 51.
137
altor judecători ori chiar ale președintelui instanței. De aceea normele menționate prevăd că „În
exercitarea funcției sale juridice, judecătorul va trebui să fie independent față de colegii săi
magistrați în legătură cu acele decizii pe care el va trebui să le ia independent”. În comentariul
acestei norme se arată că independența justiției este responsabilitatea impusă fiecărui judecător
care îi permite să soluționeze o cauză în mod onest și imparțial în baza legii și a probelor, fără
presiuni sau influențe externe și fără frică de vreo imixtiune, că esența principiului
independenței justiției este libertatea deplină a judecătorului de a judeca și soluționa cauzele
deduse instanței și că nimeni din afară – nici guvernul, nici grupurile de presiune, niciun individ
sau chiar niciun alt judecător – nu ar trebui să se amestece, sau să încerce să se amestece, în
modul în care un judecător conduce o cauză și ia o decizie.
Principiul I pct. 2 lit. d) din Recomandarea R (94) 12 a Comitetului de Miniștri al
statelor membre privind independența, eficiența și rolul judecătorilor 348 prevede, printre altele,
că „Legea trebuie să prevadă sancțiuni contra persoanelor care încearcă să influențeze pe
judecători sub orice formă.” și că „Judecătorii nu trebuie să fie obligați să dea socoteală vreunei
persoane străine de puterea judiciară asupra rezolvării date cauzelor lor”. În legislația noastră nu
este sancționată în niciun fel persoana care însearcă să influențeze pe judecător, cu excepția
cazului în care acesta este tot un magistrat, care comite în felul acesta abaterea disciplinară
prevăzută în art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,
republicată. De pildă, într-o speță s-a apreciat că solicitarea unui judecător adresată altui
judecător de a pronunța o soluție favorabilă revizuientului într-o cauză penală constituie o
imixtiune în activitatea judecătorului349. Această abatere este incidentă și în cazul imixtiunii în
activitatea unui procuror, statuându-se în practica judiciară că reprezintă o imixtiune solicitarea
repetată a procurorului adresată unui alt procuror de a adopta o altă soluție decât cea pe care și-o
formase din actele și lucrările dosarului care îl avea repartizat spre soluționare350.

Cum poate fi afectată independența judecătorului?

În primul rând independența judecătorului ar putea fi afectată prin tratarea lui ca
funcționar public.
Judecătorul nu este însă un funcționar public, deoarece el nu depinde de stat, ci este
însuși statul, adică o parte din organele sale constituționale care, asemeni legislativului și
executivului, dețin puterea imediat, și nu mediat; astfel, independența nu este doar exterioară în
raport cu celelalte puteri ale statului, ori cu alte subiecte ale vieții economice și sociale, ci și în
raport cu părțile din proces și cu propriul sistem judiciar, înțelegând prin aceasta din urmă
mecanisme transparente democratice de organizare și gestiune a magistraturii în privința
recrutării, evaluării, promovării, sancționarea disciplinară și respectul procedurilor351.

348 Adoptată de Comitetului Miniștrilor la 13.10.1994, la cea de-a 518-a reuniune a delegaților miniștrilor,
https://wcd.coe.int/com.instranet.InstraServlet?
command=com.instranet.CmdBlobGet&InstranetImage=534553&SecMode=1&DocId=514386&Usage=2.
349
Hotărârea nr. 14J din 18 septembrie 2013, Secția pentru judecători a C.S.M., definitivă prin Decizia nr. 25 din 25
februarie 2014 a Î.C.C.J., pe www.csm1909.ro, apud. I. Gârbuleț, A.C. Susanu, Abaterile disciplinare ale
magistraților. Imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror. Principiul independenței și reflectarea acestuia
în jurisprudența CEDO, publicat on line pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 8.03.2016.
350 Hotărârea nr. 6P din 16 decembrie 2008, Secția pentru procurori a C.S.M., definitivă prin Decizia nr. 18 din 14
iunie 2010 a Î.C.C.J., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, A.C. Susanu, Abaterile disciplinare ale magistraților.
Imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror. Principiul independenței și reflectarea acestuia în
jurisprudența CEDO, op.cit.
138
 Într-o opinie s-a considerat că refuzul Parlamentului de a da avizul pentru începerea
urmăririi penale faţă de un ministru sau un fost ministru aduce atingere independenţei justiţiei,
considerându-se că aceasta din urmă ar trebui să fie singura care să decidă cu privire la vinovăţia
sau nevinovăţia unei persoane. Se arată că faptul că Parlamentul împiedică începerea urmăririi
penale cu privire la un ministru sau fost ministru „înseamnă că nu se poate face cercetarea mai
departe pentru a se stabili vinovăția sau nevinovăția unei persoane. Începerea urmăririi penale ar
însemna doar deschiderea cadrului procesual în care se pot strânge legal probe și persoana vizată
și-ar exprima poziția față de fapta în care a fost implicată. În final, un judecător este împiedicat
să stabilească asupra acestui aspect, pentru a se înfăptui justiția, singura garanție a respectării
drepturilor și libertăților omului și restabilirii ordinii de drept în comunitate. În aceste condiții,
justiția fiind cea împiedicată a se înfăptui din cauză că o putere politică a statului se opune,
consider că este un conflict constituțional între puteri, Puterea Legislativă subrogându-se în
atribuțiile Puterii Judecătorești cu privire la un membru din Puterea Executivă.”352
Într-o rezoluție a organizației magistraților europeni Magistrats Europeens pour la
Democratie et les Libertes (MEDEL), adoptată la Pisa în data de 12 martie 2016 353, a fost
analizată afirmația unui ofiţer al unui serviciu de informaţii care a spus că instanțele din
România au devenit „câmp tactic” pentru acest serviciu secret de informații, care îşi „menține
interesul/atenția până la soluționarea definitivă a fiecărei cauze”, considerându-se că „Acest
lucru ridică îngrijorări serioase cu privire la integritatea sistemului judiciar în ansamblul sau,
precum și cu privire la independența acestuia. La aproape un an de când acest scandal a izbucnit,
autoritățile române nu au clarificat implicarea SRI în procesul judiciar”. În aceeaşi rezoluţie se
mai arată că directorul aceluiaşi serviciu de informaţii a declarat public că acest serviciu de
informații este în parteneriat cu procurorii în efectuarea anchetelor penale, iar o astfel de
activitate nu este prevăzută de lege.
O altă cauză în care s-a pus în discuție limitele independenței judecătorului a fost
considerată cercetarea disciplinară a judecătorilor pentru nerespectarea dispozițiilor obligatorii
ale unui recurs în interesul legii. La momentul când a fost analizată o astfel de situație Secţia
pentru judecători a respins acţiunea disciplinară formulată împotriva unui judecător, reţinând că
neaplicarea deciziei pronunţate în interesul legii nu constituie o încălcare a normelor de
procedură în sensul dispoziţiilor art. 99 lit. h) teza 2 din Legea nr. 303/2004. S-a motivat că
incidenţa normelor legale şi aplicabilitatea lor la situaţia de fapt dedusă judecăţii reprezintă
chestiuni de judecată, fiind rezultatul unui raţionament logico-juridic şi al unui proces de
interpretare sistematică a dispoziţiilor legale incidente şi, în consecinţă, atributul esenţial al
activităţii de judecată propriu-zise. Interpretarea normelor legale şi analiza aplicării acestora în
timp nu sunt reglementate ca norme de procedură, ci reprezintă opinia judecătorului,
fundamentată în fapt şi în drept, formată în urma deliberării, potrivit convingerii acestuia. În
cadrul răspunderii disciplinare nu se poate analiza legalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate
de judecători, aceştia răspunzând disciplinar numai pentru abaterile disciplinare prevăzute de art.
351
C.A. Domocos, Consideraţii privind infracţiunea de violenţă în familie prevăzută de art. 199 C.pen.. Aspecte
deontologice comune profesiei de judecător şi de avocat, articol publicet pe site-ul www.universuljuridic.ro, ultima
vizualizare la 16.12.2015.
352
C. Dănileţ, în Jud. Cristi Dănileţ solicită sesizarea CCR pentru soluţionarea unui conflict constituţional între
puteri, publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 8.11.2016.
353
Comunicat de presă al Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România, publicat la adresa de internet
http://www.unjr.ro/comunicate-de-presa/91-
magistratiieuropenisolicitaincetareaoricarorinfluenteaserviciilorsecreteinjustitiadinromania.html
139
99 din Legea nr. 303/2004354. Deși în prezent este reglementată explicit o astfel de abatere
disciplinară, credem că s-ar putea pune în discuție afectarea independenței judecătorului dacă
acesta a argumentat neaplicarea unui recurs în interesul legii prin aplicarea unor norme prioritare
(de ex. norme ale Uniunii Europene ori jurisprudența CEDO).
Un alt caz în care s-a pus în discuție independența judecătorulor a fost legat de sesizările
din oficiu ale Inspecției Judiciare în cazul unor soluții controversate adoptate de judecători.
Astfel, la data de 29.10.2015, Inspecţia Judiciară a emis un comunicat de presă prin care a arătat
următoarele: „Având în vedere relatările recente din mass media, Inspecţia Judiciară s-a sesizat
din oficiu, la data de 29 octombrie 2015, cu privire la posibile încălcări ale dispoziţiilor
procedurale referitoare la competenţa de efectuare sau supraveghere a urmăririi penale, în dosarul
vizând decesul subinspectorului de poliţie GIGINĂ BOGDAN-COSMIN, instrumentat de
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.”. Acest comunicat s-a emis la scurt timp după ce în
mass media s-au făcut mai multe discuţii cu privire la competenţa parchetului care s-a sesizat din
oficiu într-un caz mediatizat.
La data de 12.11.2015, Inspecţia Judiciară a emis un comunicat de presă prin care a
arătat următoarele: “Având în vedere relatările recente din mass media, Inspecţia Judiciară s-a
sesizat din oficiu, la data de 12 noiembrie 2015, cu privire la posibile abateri disciplinare în
legătură cu modul în care Curtea de Apel Bucureşti a instrumentat şi soluţionat, în data de
11.11.2015, cauza având ca obiect măsuri preventive.” Acest comunicat a fost emis a doua zi
după ce un judecător din cadrul Curţii de Apel Bucureşti se pronunţare cu privire la o măsură
preventivă, într-un caz intens mediatizat.
În urma emiterii acestor comunicate de către inspecţia judiciară, mai mulţi magistraţi au
formulat către Consiliul Superior al Magistraturii o cerere de apărare a independenţei,
considerând că astfel de acte sau fapte pot fi percepute de către un observator rezonabil ca
reprezentând mijloace de presiune asupra magistratului şi că se induce în spațiul public și
justițiabililor ideea că soluția într-un dosar poate fi determinată nu doar de probatoriul
administrat și dispozițiile legale aplicabile, interpretate de judecător potrivit propriei conștiințe,
ci și de teama de represalii sau, dimpotrivă, bravura împotriva acestora. S-a mai considerat că
această atitudine a Inspecției Judiciare ar putea fi apreciată ca fiind părtinitoare față de interesele
uneia dintre părți, respectiv partea nemulțumită de măsura luată de judecător, din cauza grabei
cu care s-a autosesizat și lipsei oricărui motiv rezonabil constând într-o posibilă abatere
disciplinară indicat în comunicat care să justifice acțiunea atât de promptă.
În cererea de apărare a independenţei s-a mai arătat că emiterea unor comunicate de
presă în legătură cu sesizări din oficiu cu privire la pretinse abateri, neidentificate nici măcar la
modul aparent, în cursul instrumentării unor dosare judiciare de rezonanţă publică este o
practică incorectă, ce sfidează principii fundamentale ale statului de drept precum dreptul la un
proces echitabil și independența judecătorului în a da soluții în cauzele pe care le judecă. S-a
considerat că acest mod de acțiune reprezintă o presiune inacceptabilă nu numai în privinţa
magistraţilor vizaţi în concret de sesizare sau a celor care soluționează sau vor soluționa
eventuale căi de atac privind soluția respectivă, ci şi în ceea ce priveşte întreg corpul judiciar,
arătându-se că potrivit pct. 17 din Principiile adoptate de ONU în anul 1985, ca garanţie a
respectării independenţei judecătorului, „faza iniţială a cazului trebuie să rămână confidenţială,
cu excepţia situaţiei în care judecătorul solicită altfel."

354
Hotărârea nr. 3/J/28 februarie 2007 a Secţiei pentru judecători, publicată în A.C. Lăbuș, T. Manea, Deontologia
profesiri de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca (coordonatori), Ed. Hamangiu, București,
2008, p. 200-203.
140
 În răspunsul formulat de Inspecţia Judiciară la această cerere de apărare a independenţei
s-a considerat că nu au fost încălcate aceste principii, deoarece conţinutul dosarului aflat pe rolul
inspecţiei a rămas confidenţial, iar comunicatele de presă au fost date cu respectarea acestei
obligaţii.
Ar trebui menționat aici că judecătorii şi procurorii trebuie să îndeplinească condiţiile de
independenţă şi imparţialitate chiar şi în cazul în care aceştia îndeplinesc funcţia de inspector
judiciar, fiind detaşaţi la Inspecţia Judiciară. ”Obligaţia de imparţialitate, de independenţă şi
echitate, în schimb, subzistă, din perspectiva inspectorului, şi în faza verificărilor prealabile, iar
această obligaţie este garantată în mod explicit tot prin lege, cu posibilitatea – şi mă refer expres
la modul de repartizare a dosarului, în mod aleatoriu – şi posibilitatea redistribuirii lucrării în
situaţia în care sunt realizate acele condiţii prevăzute de lege inclusiv la iniţiativa inspectorului
judiciar, în măsură în care subzistă elemente care ar pune la îndoială lipsa de imparţialitate.”355
În legătură cu publicarea în presă a sesizărilor din oficiu a Inspecției Judiciare, mai
trebuie subliniat că potrivit art. 481 din Ghidul privind relaţia dintre sistemul judiciar din
România şi mass-media, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii
nr. 482 din 1 iunie 2012, cu modificările şi completările aduse prin Hotărârile Plenului
Consiliului Superior al Magistraturii nr. 573 din 6 mai 2014 și nr. 1376 din 17 decembrie 2015
– Comunicarea de informaţii privind procedurile disciplinare ce îi vizează pe magistrați nu
trebuie să fie de natură să creeze aparenţa de afectare a independenţei justiţiei.
De asemenea, potrivit art. 482 din acelaşi Ghid „(1) Comunicarea din oficiu a
informaţiilor de către Inspecţia Judiciară se poate realiza doar la momentul sesizării secţiei
corespunzătoare a Consiliului cu judecarea acţiunii disciplinare.
(2) Aspectele comunicate din oficiu, potrivit alin. (1), pot viza doar faptul exercitării
acţiunii disciplinare, textul legal în care se încadrează fapta pentru care se exercită acţiunea
disciplinară şi o prezentare sintetică a acestei fapte.
(3) Anterior sesizării secţiei corespunzătoare a Consiliului cu judecarea acţiunii
disciplinare, comunicarea de informaţii se poate realiza de către Inspecţia Judiciară numai la
cererea persoanelor interesate, în condiţiile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public.”
Magistraţii români au identificat în urma unor dezbateri ca fiind posibili factori de
presiune de natură a afecta independenţa magistratului: reflectarea independenţei justiţiei în
mass-media; atitudinea/conduita părţilor, avocaţilor; imixtiunea conducătorului
instanţei/parchetului; imixtiunea unui coleg ori alt judecător sau procuror; ameninţarea
procurorului/judecătorului; participarea anterioară la comiterea unor fapte penale (de regulă,
infracţiuni de corupţie); mesajele preşedintelui ţării; mesajele Guvernului; mesajele ministrului
justiţiei; solicitarea de informaţii despre un dosar; raportul dat preşedintelui instanţei
/conducătorului parchetului sau altor organe despre cauzele care au condus la amânarea judecăţii
după fiecare termen acordat sau despre motivele de tergiversare a urmăririi penale; practica
instanţei de control judiciar; dispoziţiile legale - judecătorul nu poate lua măsuri decât cu
respectarea legii; volumul mare de muncă; propunerea de bani sau alte avantaje; conduita
preşedintelui instanţei/conducătorului parchetului; dispoziţiile legale care prevăd răspunderea
materială a magistraţilor pentru erorile judiciare356.
355
F. Grosu: Imparţialitatea şi independenţa inspectorului sunt garantate pe tot parcursul procedurii
disciplinare, interviu publicat pe site-ul www.juridice.ro , la data de 16.12.2015.
356
L. Gheorghe, Note de seminar. Etică și deontologie profesională pentru magistrați, Sovata, martie 2008, apud. S.
Luca, D.M. Bulancea, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca
141
 De asemenea, s-a mai considerat că următoarele fapte sau conduite pot afecta
independenţa magistratului sau pot crea aparenţa lipsei de independenţă: participarea
magistratului la o campanie electorală; refuzul unei autorităţi publice de a comunica un înscris
cerut de instanţă, motivat pe lipsa utilităţii acestuia în dosarul respectiv şi revenirea asupra probei
respective de către magistrat; întâlnirile magistratului cu politicieni în diverse locuri:
instanţă/parchet, restaurant, tenis, fotbal etc.; discuţii pe teme politice purtate de magistrat în
diverse situaţii: birou, holul instanţei/parchetului sau alte spaţii publice; intrarea împreună a
judecătorului şi procurorului în sala de judecată, discuţiile dintre aceştia purtate în timpul şedinţei
fără a fi auzite de alte persoane sau aşezarea în spaţiu a judecătorului şi procurorului în sala de
judecată357. În legătură cu acest din urmă aspect, credem că nu ar putea avea vreun efect asupra
independenței sau aparenței de independență a judecătorului modul în care sunt amplasați în sala
de judecată participanții la proces. De pildă sunt țări occidentale în care judecătorul și ceilalți
participanți stau la aceeași masă, fără ca acest lucru să fie văzut ca o aparență a lipsei de
independență sau imparțialitate a judecătorului. De asemenea nici faptul că biroul procurorului ar
fi amplasat în mod diferit de cel al avocaților nu constituie un factor relevant sub acest aspect.
În doctrină s-a susținut că reprezintă imixtiuni în activitatea altui magistrat, întrunind
condițiile pentru a se reține o abatere disciplinară, următoarele fapte: solicitarea judecătorului
adresată unui alt judecător de a preschimba termenul de judecată, de a administra unele probe,
de a respinge sau de a admite unele excepții de procedură în cauze care nu se află pe rolul său;
solicitarea procurorului ierarhic superior adresată procurorului de caz de a efectua anumite acte
de urmărire penală în afara cadrului legal ori de a emite anumite acte sau a adopta anumite
soluții; solicitarea inspectorului judiciar adresată judecătorului verificat de a administra anumite
probe, de a admite sau respinge unele cereri etc. în dosarele aflate în curs de soluționare.
În opinia acelorași autori nu constituie abaterea disciplinară analizată următoarele:
discuțiile care au loc între membrii completului de judecată și care au ca obiect admiterea sau
respingerea unor cereri sau a unor probe; solicitările făcute de președintele secției de a fi
respectată practica secției într-o anumită materie de către toate completele de judecată etc358.

Încalcă independenţa judecătorilor reducerea pensiilor sau salariilor acestora?

Una din componentele independenţei judecătorilor este securitatea financiară a acestora,
care presupune ca atât dreptul la o retribuție cât și dreptul la o pensie să nu poată facă obiectul
unei ingerințe nejustificate a executivului sau a legislativului.
În principiu, în majoritatea sistemelor de civil law reducerile salariilor și ale pensiilor sunt
considerate admisibile, însă niciodată pe o bază discriminatorie, sau de o manieră care să le
creeze judecătorilor o situație financiară precară. În Statele Unite însă, judecătorii beneficiază,
atât la nivel federal, cât și la nivelul statelor membre, de o protecție constituțională a salariilor. În
Europa doar constituțiile mai noi, de exemplu constituția Greciei, oferă judecătorilor o securitate
financiară efectivă359.

(coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 87.

357
Document elaborat în cadrul activităţilor privind deontologia profesională organizate de către Institutul Naţional
al Magistraturii 1 ianuarie – 1 mai 2007, disponibile pe site-ul http://www.inm-lex.ro/ , apud. S. Luca, D.M.
Bulancea, op.cit., p. 87.
358 I. Gârbuleț, A.C. Susanu, Abaterile disciplinare ale magistraților. Imixtiunea în activitatea altui judecător sau

procuror. Principiul independenței și reflectarea acestuia în jurisprudența CEDO, op.cit.

359
V. Constantin, Câteva observaţii în legătură cu statutul constituţional al puterii judecătoreşti, articol publicat on
line pe site-un www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 4.11.2015.
142
 În decizia nr. 873/2010, Curtea Constituțională a României a arătat că „Este indubitabil
faptul că principiul independenţei justiţiei nu poate fi restrâns numai la cuantumul remuneraţiei
(cuprinzând atât salariul, cât şi pensia) magistraţilor, acest principiu implicând o serie de garanţii,
cum ar fi: statutul magistraţilor (condiţiile de acces, procedura de numire, garanţii solide care să
asigure transparenţa procedurilor prin care sunt numiţi magistraţii, promovarea şi transferul,
suspendarea şi încetarea funcţiei), stabilitatea sau inamovibilitatea acestora, garanţiile financiare,
independenţa administrativă a magistraţilor, precum şi independenţa puterii judecătoreşti faţă de
celelalte puteri în stat. Pe de altă parte, independenţa justiţiei include securitatea financiară a
magistraţilor, care presupune şi asigurarea unei garanţii sociale, cum este pensia de serviciu a
magistraţilor. În concluzie, Curtea constată că principiul independenţei justiţiei apără pensia de
serviciu a magistraţilor, ca parte integrantă a stabilităţii financiare a acestora, în aceeaşi măsură
cu care apără celelalte garanţii ale acestui principiu.”. Chiar dacă această decizie a fost criticată
pentru încălcarea regulii nemo judex in causa sua, fiind percepută ca un act adoptat în interesul
judecătorilor Curţii, ei înşişi beneficiari ai acestei pensii speciale, ea are o justificare prin prisma
principiilor care reglementează independenţa judecătorilor.

Poate judecătorul să militeze pentru drepturi salariale?

Au fost multe discuții în spațiul public legate de protestele judecătorilor pentru salarii.
Unii s-au exprimat că judecătorii au dreptul să ceară salarii decente chiar într-o formă similară
celei sindicale, alții că nu ar fi moral acest lucru.
Cei care cred că judecătorul nu ar trebui să militeze pentru drepturile salariale consideră
ca fiind „falacioasă asocierea în structuri profesionale a judecătorilor cu procurorii sau cu alţi
jurişti, care sunt avocaţi ai acuzării sau ai apărării, sau, la limită, judecători de instrucţie, ori în
structuri sindicale îndreptate împotriva factorilor de putere etatici şi chiar împotriva puterii
judecătoreşti; justiţia militantistă este o anti-justiţie, fie ea realizată de persoanele cele mai
onorabile, distinse şi înţelepte dintr-un corp social”360.
Nu facem aici discuție de cât ar trebui să fie salariul unui judecător ca să poată fi
considerat rezonabil, pentru că discuția ar fi una pur subiectivă. În plus, credem că salarizarea
judecătorilor nu poate fi ruptă de contextul salarizării celorlalte categorii profesionale. E foarte
greu de făcut o ierarhizare între diferitele categorii de bugetari, în ceea ce privește importanța
rolului lor în societate, astfel încât să se poată susține cu suficient temei o diferențiere salarială
semnificativă pe acest motiv. Trebuie ținut cont însă de restricțiile impuse fiecărei categorii
profesionale, legate de activitățile extraprofesionale pe care acestea le pot desfășura, iar
restricțiile impuse magistraților sunt dintre cele mai stricte. Ele se întind și asupra vieții private,
fapt care ar justifica o oarecare diferențiere salarială față de alte categorii de bugetari.
De altfel, potrivit comentariului 26 la Principiile de la Bangalore una din condițiile
minime pentru independența justiției o reprezintă „Siguranţa financiară: de exemplu, dreptul la
salariu şi cel la pensie sunt stabilite prin lege şi nu pot fi subiect al unor intervenţii arbitrare din
partea executivului într-o manieră care ar putea afecta independenţa justiţiei. Totuşi, în limitele
acestei cerinţe, guvernele pot păstra autoritatea de a concepe planuri de remunerare care să fie
specifice pentru diferite tipuri de instanţe. În consecinţă, existenţa mai multor scheme de
remunerare poate îndeplini la fel de bine cerinţa siguranţei financiare, dacă se protejează esenţa
acestei condiţii.”
Cum și magistrații sunt oameni, nu pot fi acuzați de lipsă de etică dacă urmăresc
dobândirea unei siguranțe financiare, la fel ca toți ceilalți. Dacă însă banii devin pentru judecător
360
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., Deontologie judiciară. Syllabus, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2009, p. 18.
143
un mijloc esențial pentru dobândirea fericirii va fi greu ca acesta să fie mulțumit în profesie,
pentru că înțelepții lumii spun că: „Și Solon a răspuns desigur nimerit la întrebarea cine este
fericit, zicând că fericiți sunt aceia care, înzestrați modest cu bunuri exterioare, au săvârșit
faptele cele mai frumoase după părerea sa și au trăit cumpătat. Căci și cu mijloace modeste se
poate făptui conform datoriei. Și Anaxagoras pare-se nu și-a imaginat pe omul fericit ca bogat
sau principe, când a zis că el nu s-ar mira, dacă acela pe care îl consideră fericit, i-ar apărea
mulțimii ca nepotrivit pentru o astfel de denumire.”361
Aceasta nu înseamnă că magistratului ar trebui să i se ceară să se mulțumească cu puțin,
pentru că e o diferență între dorirea bogăției și dorirea unui trai decent, care e o condiție pentru
înlăturarea frustrărilor și asigurarea unui confort psihic necesar unei judecăți „fără ură și
părtinire”.
Din acest motiv credem că, în prezent, nu pot fi admise discursuri radicale de genul:
«Etica juridică nu se construiește nici cu funcții, nici cu bani sau dotări tehnice de excepție.
Etica juridică presupune formarea caracterelor nu cu bani, ci cu „vorbe”, nu cu computere, ci cu
„crezuri”, cu credința rolului social, al răspunderii sociale, al onoarei sociale. Viața socială a
început din sărăcie materială, din pauperiare totală și, cu toate acestea, a cunoscut perioade în
care etica juridică a strălucit. Strălucirea nu i-a fost dată de bani, de imobile și limuzine luxoase,
de electronică de ultimă generație, ci de înțelepciunea rolului social, plătită cu un meritat
respect.» ori «Magistratul (din care nu putem exclude magistratura supremă din stat) va fi
fortificat în planul eticii juridice, nu prin bani și privilegii. Niciodată banii nu au fortificat
magistratul. Dimpotrivă, l-a ispitit expunându-l corupției» 362. Ca orice discurs radical, și acesta
greșește prin faptul că împinge la extrem unele idei bune, cum ar fi ideea necesitării formării
caracterelor magistraților, pe care o pune în contradicție totală cu ideea necesității asigurării
mijloacelor materiale necesare sau a dotărilor tehnice. De altfel, un discurs radical poate avea o
anumită putere de convingere doar dacă este promovat de cineva care a pus în practică ideile
respective, dovedindu-și astfel atașamentul total față de ele. Dacă discursul e promovat de
cineva care dorește să impună aceste idei altora, fără ca el să fie afectat în vreun fel de punerea
lor în aplicare, va fi greu de asimilat de cei cărora le este adresat.
În ce privește însă apărarea drepturilor salariale prin inițierea litigiilor în instanță, în
comentariul 175 la Principiile de la Bangalore se arată că judecătorul „ar trebui să fie
circumspect în ceea ce priveşte implicarea sa în litigii personale. În calitate de parte la proces,
judecătorul riscă să pară că profită de funcţia sa. De asemenea, credibilitatea sa riscă să fie afec-
tată negativ de constatările făcute de către colegii săi judecători.”363

În ce condiții poate răspunde judecătorul pentru erorile judiciare?

Sunt multe discuții în spațiul public actual legate de întinderea independenței
judecătorului. Unii cred ca aceasta poate fi asigurată în mod efectiv doar dacă judecătorul ar fi,
în principal, exonerat de răspunderea pentru daunele cauzate de erorile judiciare; se arată că
scopul independenței judecătorului este acela de a asigura luarea unei decizii corecte, liberă de
presiunea politică sau economică364.

361
Aristotel, Etica nicomahică (Traducere din limba elină de Traian Brăileanu), Editura Antet, p. 214.
362
A. Sibana, Despre etica juridică a practicienilor din domeniul dreptului, în Etică și cultură profesională, de I.
Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 204.
363
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 101-102.
144
 Potrivit Comentariului asupra principiilor de la Bangalore 365 „Fără a afecta vreo
procedură disciplinară sau vreun drept de apel sau vreun drept de a primi despăgubiri de la stat,
în conformitate cu dreptul naţional, judecătorii ar trebui să se bucure de imunitate personală faţă
de acţiunile civile pentru despăgubiri materiale formulate în caz de acte neadecvate sau omisiuni
ce au avut loc în exercitarea atribuţiilor lor judiciare”.
În sistemul nostru judiciar, potrivit art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, statul este cel
care răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. În aliniatul (2) al
acestui articol se prevede că „Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură
răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă
neglijenţă”.
În doctrină s-a susţinut că reaua-credință și grava neglijență ar fi standarde juridice dificil
de probat, pe de o parte, iar pe de altă parte, sunt, ca orice standarde, lipsite de claritate și
precizie, motiv pentru care angajarea răspunderii civile a magistraţilor ar fi iluzorie și ar fi
justificat să vorbim în acest caz de o imunitate de facto366. E discutabil acest punct de vedere,
având în vedere că în art. 991 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 303/2004 se prevede că există rea-credinţă
„atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual,
urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane” şi că există gravă neglijenţă „atunci când
judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil,
normele de drept material ori procesual”.
Pentru o mai bună imagine a cazurilor în care judecătorul ar trebui să răspundă pentru
erorile judiciare, trebuie analizate documentele internaționale emise în această materie precum și
soluțiile legislative adoptate în dreptul comparat. Credem că acest lucru este esențial, pentru că
sistemul nostru de drept nu ar trebui să se îndepărteze de sistemele democratice sub acest aspect.
Articolul 66 din Recomandarea Comitetului Miniştrilor pentru statele membre cu privire
la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile CM/Rec(2010)12 pune în balanţă
independenţa judecătorului și răspunderea sa în felul următor: „Interpretarea legii, evaluarea
faptelor sau cântărirea probelor, operaţiuni derulate de către judecători pentru soluţionarea
cazurilor, nu ar trebui să conducă la tragerea la răspundere civilă sau disciplinară, cu excepţia
cazurilor de rea-voinţă și neglijenţă gravă”.
În Opinia nr. 18 privind poziţia judiciarului și relaţia sa cu celelalte puteri ale statului într-
o democraţie modernă, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a reţinut în mod
constant că: „sarcinile interpretării dreptului, cântăririi probelor și evaluării faptelor, operaţiuni
derulate de către judecători pentru soluţionarea cazurilor, nu ar trebui să conducă la tragerea la
răspundere civilă sau disciplinară a lor, cu excepţia cazurilor în care există rea-voinţă, absenţă
intenţionată sau, în mod plauzibil, neglijenţă gravă.” CCJE a adoptat deja o abordare precaută în
această privinţă în Opinia sa nr. 3 (2002), unde sprijină legislaţia care permite, pe de o parte,
acţiunea în regres a statului împotriva unui judecător, acolo unde abaterea judecătorului a fost
constatată în cadrul unor proceduri penale sau disciplinare, dar, pe de altă parte, doar dacă există
rea-credinţă sau neglijenţă gravă. Comisia de la Veneţia a împărtășit aceeași viziune în Raportul
privind independenţa sistemului judiciar, partea I: Independenţa judecătorilor.367

364
Horst Proetel, Fair trail. Application of ethics and human rights in proceedings, în Etică și cultură profesională,
de de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 149.
365
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 38.
366
Idem.
145
 Curtea Constituţională din Republica Moldova a adresat Comisiei de la Veneţia
următoarea întrebare, relativ la posibilitatea răspunderii judecătorului pentru condamnarea
statului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului: „Dacă un judecător poate fi tras la răspundere
individuală pentru pronunţarea unor decizii la nivel naţional, decizii contestate în faţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului şi care au ca rezultat o hotărâre privind constatarea încălcării
Convenţiei de către statul membru, soluţionarea amiabilă sau formularea unei declaraţii
unilaterale, fără stabilirea vinovăţiei judecătorului vizat de către o instanţă naţională sau Dacă
acest fapt reprezintă o ingerinţă inadmisibilă în garanţiile procedurale ale judecătorilor, prin
încălcarea principiului independenţei judecătorilor?”.
În ce priveşte răspunderea judecătorului pentru condamnarea statului de către Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, Comisia de la Veneţia a arătat că „Trebuie să se menţioneze că
în privinţa tragerii la răspundere a judecătorilor, iniţiate ca urmare a pronunţării unei hotărâri a
Curţii, ţinerea pasului cu jurisprudenţa Curţii se poate dovedi o sarcină dificilă. Curtea susţine în
mod constant caracterul de instrument viu al Convenţiei, care trebuie interpretată în lumina
condiţiilor actuale de viaţă. Modul în care operează Curtea periodic cu doctrina instrumentului
viu face dificil, pentru instanţele naţionale, să prezică cum va hotărî aceasta în cazurile pe care le
are pe rol. Problema juridică contestată poate fi una nouă sau specifică unei anumite jurisdicţii,
astfel încât jurisprudenţa existentă a Curţii să nu ofere indicii sigure de interpretare pentru
judecătorul naţional. Jurisprudenţa Curţii poate fi mai mult sau mai puţin fixată sau în evoluţie, în
dependenţă de problemă şi de drepturile vizate.”368
De asemenea, s-a arătat că „dacă legislatorul urmăreşte să introducă instituţia tragerii la
răspundere a judecătorilor pentru deciziile pronunţate de către aceştia, el nu poate deduce
obligaţia de a acoperi prejudiciile cauzate prin conduita lor doar ca urmare a constatării unei
încălcări a Convenţiei de către Curte. Legislatorul trebuie să prevadă o nouă procedură care să
stabilească vinovăţia judecătorului vizat.”369 Se mai arată că „tragerea la răspundere a
judecătorilor pentru aplicarea Convenţiei fără stabilirea vinovăţiei individuale poate avea un
impact asupra independenţei lor, care presupune libertatea profesională de a interpreta dreptul, de
a stabili faptele şi de a cântări probele, în fiecare caz particular. Deciziile eronate ar trebui
contestate prin intermediul căilor de atac şi nu prin tragerea la răspundere individuală a
judecătorilor, atât timp cât eroarea nu se datorează relei-voinţe sau neglijenţei grave din partea
judecătorului.”370
Într-un alt document, Comisa de la Veneţia a mai reţinut că răspunderea patrimonială a
judecătorului trebuie să intervină doar atunci când prejudiciul a fost cauzat cu intenţie sau gravă
neglijenţă, precizând că: „Argumentul ar putea consta în faptul că acolo unde este bine fixată

367
Comisia de la Veneţia, Raport privind independenţa sistemului judiciar partea I: Independenţa judecătorilor,

CDL-AD(2010)004, http://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL-AD(2010)004-e,
paragrafele 59-61, apud. Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), Opinia nr.
847/2016, Republica Moldova, Opinie amicus curiae pentru Curtea Constituţională, privind dreptul de regres al
statului împotriva judecătorilor.
368
Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), Opinia nr. 847/2016, Republica
Moldova, Opinie amicus curiae pentru Curtea Constituţională, privind dreptul de regres al statului împotriva
judecătorilor, par. 19.
369
Idem., par. 40.
370
Idem, par. 79.
146
jurisprudenţa internaţională, se presupune că judecătorul o va respecta. Totuși, împrejurarea că
judecătorul a ales, în mod conștient, să nu respecte standardele fixate, nu trebuie să reprezinte, în
sine, un motiv pentru tragerea la răspundere individuală. […] În fine, este deosebit de important
ca problemele referitoare la răspunderea individuală a judecătorilor să fie soluţionate de către
instanţele naţionale, însă acest fapt trebuie permis doar în baza unor criterii și a unor proceduri
clar definite prin lege.”371
Prin hotărârea pronunţată în cauza Traghetti del Mediterraneo, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene a statuat că “dreptul comunitar se opune unei legislaţii naţionale care exclude, în
general, răspunderea statului membru pentru despăgubirile acordate particularilor ca urmare a
unei încălcări a dreptului comunitar imputabilă unei instanţe naţionale care judecă în ultimă
instanţă, pentru motivul că încălcarea în cauză rezultă dintr-o interpretare a unor norme juridice
sau dintr-o apreciere a faptelor şi a probelor efectuate de o asemenea instanţă. Dreptul comunitar
se opune, totodată, unei legislaţii naţionale care limitează angajarea acestei răspunderi doar la
cazurile de dol sau culpă gravă a judecătorului, dacă o asemenea limitare conduce la excluderea
angajării răspunderii statului membru în cauză în alte situaţii în care a fost comisă o încălcare
vădită a dreptului aplicabil, astfel cum a fost precizată la punctele 53 - 56 din hotărârea
pronunţată la 30 septembrie 2003 în cauza Kobler.”372
Trebuie subliniat însă că această hotărâre priveşte răspunderea statului pentru prejudiciile
rezultate ca urmare a acestor erori judiciare, iar nu răspunderea personală a magistratului, care
este strict limitată la erorile produse cu intenţie sau gravă neglijenţă.
În dreptul comparat reglementările sunt diferite de la un stat la altul373.
În Germania, răspunderea pentru pagubele produse prin încălcarea atribuţiilor de serviciu
ale unui funcţionar public îi revine statului, potrivit art. 839 alin. 1 din Codul civil german. Sub
acest aspect, judecătorul este asimilat funcţionarului public. În cazul delictelor intenţionate sau al
neglijenţei grave statul se poate întoarce în regres împotriva funcţionarului sau judecătorului
respectiv. În cazul în care un judecător îşi încalcă atribuţiile prin pronunţarea unei „hotărâri într-o
problemă de drept” atunci, potrivit art. 839 alin. 2 teza I din Codul civil german răspunderea este
angajată doar în cazul în care încălcarea constituie infracţiune.
În Letonia judecătorul nu este responsabil financiar pentru pierderile suferite de o
persoană care ia parte la un proces, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti nelegale sau
nefondate. În cazurile prevăzute de lege acestea vor fi suportate doar de către stat. Judecătorul
poate răspunde civil doar pentru fapte care nu derivă din exercitarea atribuţiilor de judecător, ca
orice altă persoană.
La fel în Polonia şi în Cipru, legea nu reglementează deloc răspunderea civilă a
judecătorilor şi procurorilor.
În Ungaria, cererile pentru repararea prejudiciilor decurgând din săvârşirea unor abateri
disciplinare de către judecători sau procurori, sunt soluţionate în cadrul procedurii disciplinare.
371
Comisia de la Veneţia, Opinie privind proiectul de modificare a legilor privind sistemul judiciar din Serbia,

CDL-AD(2013)005, paragraful 20, dar şi paragrafele 17-23,

http://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL-AD(2013)005-e,a apud. Comisia
Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), Opinia nr. 847/2016, Republica Moldova, Opinie
amicus curiae pentru Curtea Constituţională, privind dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor.
372
T. Manea, Răspunderea disciplinară a magistraţilor pentru încălcarea cu rea credinţă sau gravă neglijenţă a
normelor de drept material şi procedural, în Revista forumul judecătorilor nr. 2/2012, p. 82.
373
Chestionar privind statutul magistraţilor, întocmit de Forumul Judecătorilor din România.
147
 În Estonia, teoretic statul s-ar putea întoarce împotriva judecătorului pentru prejudiciul
provocat doar în cazul săvârşirii unei infracţiuni. Practic nu s-a întâmplat niciodată acest lucru.
În Portugalia există dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor sau procurorilor,
pentru tragerea la răspundere civilă a acestora, doar în caz de rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Decizia de exercitare a acţiunii de regres aparţine Înaltului Consiliu Judiciar, din oficiu sau la
cererea Ministrului Justiţiei.
În Anglia şi Scoţia, ca urmare a deciziei Haggart´s Trustees vs. Lord President Hope,
adoptată în 1846 de Camera Lorzilor (predecesoarea Curţii Supreme a Marii Britanii), judecătorii
sunt imuni faţă de răspunderea civilă pentru actele judiciare. În Scoţia există o excepţie, pentru
cazul în care o persoană a fost arestată în mod nelegal şi aceasta dovedeşte că hotărârea a fost
luată cu rea credinţă şi fără motive temeinice.
Așadar, în sistemele de common law imunitatea de răspundere civilă a judecătorilor
pentru actele îndeplinite în exercițiul funcției este absolută. S-a spus că, dacă ar fi considerate
admisibile acțiuni civile care să pună în discuție răspunderea judecătorilor, aceștia „și-ar pierde
independența fără de care puterea judiciară nu este nici respectabilă, nici utilă”, iar principiul
imunității a fost extins în Statele Unite și la procurori.374

Este responsabil moral judecătorul care pronunță o hotărâre nedreaptă fără să

știe?
În activitatea judecătorească pot fi situații în care judecătorul să fie indus în eroare de
anumite probe nereale ori ca acesta să nu aibă cunoștință de probe relevante care, dacă ar fi fost
cunoscute ar fi condus la adoptarea unor soluții mai juste. În aceste situații, dacă judecătorul ar
pronunța o hotărâre nedreaptă (de ex. ar condamna o persoană nevinovată, ar achita o persoană
vinovată, ar admite o acțiune nefondată, ar respinge o acțiune fondată, etc.), acestuia i s-ar putea
imputa un act ce ar contraveni eticii? Dacă da, care ar fi acela?
Erorile judiciare au fost prezente chiar și în cele mai bune sisteme judiciare, explicația
existenței lor constând în aceea că judecătorul stabilește adevărul cu privire la fapte în mod
mijlocit, prin intermediul probelor. Or, acestea pot fi destul de ușor denaturate, fie în mod
intenționat, fie fără voia cuiva.
Într-o astfel de situație Aristotel crede că judecătorul nu ar comite un act nedrept,
deoarece acesta nu contravine nici legii și nici dreptului natural, asupra căruia nimeni nu ar
putea fi „neștiutor”, adică dreptul natural este atât de evident încât nu s-ar putea ca acesta să nu
fie cunoscut de o persoană: „Un judecător, în sfârșit, care a pronunțat în neștiință o judecată, nu
săvârșește un nedrept legal, și judecata sa nu este nedreaptă, deși este tot așa de bine ca și
nedreaptă – căci dreptul legal (pozitiv) e altul decât cel dintâi, dreptul natural (asupra căruia
nimeni nu poate fi neștiutor); dacă însă a hotărât nedrept cu știință, atunci el își atribuie și sieși
un mai mult nedrept, fie ca favoare pentru una din părți, fie ca răzbunare față de cealaltă”375.

Cum ar trebui să reacționeze judecătorul atunci când greșește?

Ca orice om și judecătorul poate greși. Ar fi bine ca judecătorul să știe că „omul este mai
doritor de a cunoaște adevărul decât capabil de a-l descoperi, să se închidă în sine, să se închidă

374
V. Constantin, Câteva observaţii în legătură cu statutul constituţional al puterii judecătoreşti, articol publicat on
line pe site-un www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 4.11.2015.
375
Aristotel, Etica nicomahică (Traducere din limba elină de Traian Brăileanu), Editura Antet, p. 113.
148
în sine și a nu lăsa să se conducă de mișcările amorului propriu ce încearcă totdeauna a nu-l face
să mărturisească că s-ar fi putut înșela”376.
Așadar, important e ca judecătorul să conștientizeze propria greșală și să repare ce se mai
poate repara, dacă aceasta depinde de el. Așa cum a reținut Curtea Constituțională din
Germania, niciodată nu ar trebui creată o situație dezavantajoasă din punct de vedere procedural,
pentru inculpat, ca urmare a unei greșeli sau neglijențe a instanței (BVerfG. 78, 126; BverfG,
NJW 1992, 2472)377.

Cum se împacă abaterea disciplinară privind încălcarea cu gravă neglijenţă a

normelor legale cu independenţa judecătorului?
În art. 99 lit. h) din legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor este
reglementată abaterea disciplinară ce priveşte încălcarea cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă a
normelor de drept material şi procesual.
Acest text de lege a făcut obiectul unei examinări din partea Curţii Constituţionale a
României378, în urma formulării unei excepţii de neconstituţionalitate. Autorii excepţiei au invocat
două aspecte care au fost considerate ca fiind de natură să încalce prevederile constituţionale.
Astfel, au susţinut că, prin conţinutul acestei abateri disciplinare, se aduce atingere principiului
independenţei justiţiei consacrat de dispoziţiile art. 124 din Constituţia României, care presupune
şi faptul că deciziile judecătorilor sunt supuse numai controlului jurisdicţional prevăzut de lege,
neputând face obiectul unui control administrativ în cadrul unei alte proceduri decât cea a căii de
atac. Autorii excepţiei au apreciat că o reexaminare a unei hotărâri judecătoreşti, altfel decât prin
intermediul căilor de atac, este de natură să încalce dispoziţiile art. 129 din Constituţie şi să
determine ignorarea autorităţii de lucru judecat. Un alt aspect de neconstituţionalitate invocat a
fost acela potrivit căruia legiuitorul, prin folosirea unor noţiuni generale şi imprecise (nescuzabil
şi neîndoielnic) pentru definirea conceptelor de rea-credinţă şi gravă neglijenţă, a încălcat
dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi Avizul nr. 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor
Europeni - privind principiile şi regulile ce guvernează conduita profesională a judecătorilor –
care statuează asupra obligaţiei statutului de a defini în termeni clari faptele care pot conduce la
aplicarea unor sancţiuni.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă de curte cu motivarea că principiul
constituţional al independenţei judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al
responsabilităţii. Independenţa judecătorului nu constituie şi nu poate fi interpretată ca o putere
discreţionară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condiţiile legii,
indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară. Este sarcina
legiuitorului de a realiza echilibrul necesar între independenţa şi responsabilitatea judecătorilor,
cu respectarea dispoziţiilor constituţionale în materie şi a angajamentelor pe care România şi le-a
asumat prin tratatele la care este parte.
În ce priveşte cea de-a doua critică, referitoare la caracterul neprevizibil al textului, Curtea
Constituţională a apreciat că problema pe care o ridică autorii sesizării priveşte, în realitate,

376
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 63.
377
Horst Proetel, Fair trail. Application of ethics and human rights in proceedings, în Etică și cultură profesională,
de de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 152.
378
Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr.131 din 23 februarie 2012.
149
modul de interpretare şi aplicare a textului criticat. Reţinând, în acest context, cele statuate de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în sensul că “oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii
legale, în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare juridică”
(hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în cauza C.R. c. Regatului Unit, par. 34), Curtea
Constituţională a subliniat rolul Consiliului Superior al Magistraturii care, în calitatea sa de
instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, va fi
chemat să interpreteze şi să aplice aceste texte, în raport cu situaţiile de fapt care îi vor fi supuse
judecăţii, cu respectarea principiilor constituţionale ce guvernează statutul magistraţilor.
Verificarea existenţei unei abateri disciplinare presupune examinarea temeinică a circumstanţelor
de fapt în care a trebuit să lucreze magistratul, a noutăţii şi dificultăţii problematicilor juridice cu
care acesta s-a confruntat, a situaţiei jurisprudenţei şi doctrinei, a motivării, pentru a se ajunge la
concluzia existenţei faptei prevăzute de textul legal de referinţă.
În aplicarea acestui text de lege, Secţia pentru judecători a decis că poate fi atrasă
răspunderea disciplinară pentru acest motiv a judecătorului care a încălcat dispoziţiile Codului de
procedură penală prin aceea că nu s-a pronunţat asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării
preventive a inculpatului cu consecinţa punerii în libertate a acestuia 379. Avem rezerve dacă într-
un astfel de caz neglijenţa judecătorului poate fi considerată una gravă, astfel încât să fie întrunite
condiţiile abaterii disciplinare discutate, ori este vorba doar de o neglijenţă simplă. Apreciem că
la aceasta ar trebui ţinut cont de mai multe circumstanţe concrete, din care nu ar trebui neglijat
volumul de activitate al judecătorului.
În doctrină s-a arătat că pot fi atrase pe tărâmul răspunderii disciplinare acele fapte care se
situează în domeniul exterior raţionamentului logico-juridic al magistratului şi care vizează
înfrângerea normelor ce consacră regulile după care se realizează judecata/urmărirea penală,
arătându-se că textul art. 99 din Legea nr. 303/2004, în care legiuitorul defineşte reaua-credinţă şi
grava neglijenţă, circumscrie sfera încălcării normelor de drept material sau procesual la acelea
de o gravitate deosebită, care au consecinţe asupra valabilităţii actelor întocmite de magistrat, a
duratei procedurilor sau care produc o vătămare gravă a drepturilor şi intereselor părţilor. Aşadar,
potrivit acestei opinii, în sfera răspunderii disciplinare pot intra numai acele încălcări ale
normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite
de judecător şi procuror şi pentru care, un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-
credinţă), nu poate găsi o justificare380.

Pot fi detașați judecătorii în alte funcții?

În sistemul judiciar român se practică detașarea magistraților în cadrul unor instituții din
cele mai diverse, majoritatea aparținând puterii executive. În comentariul 38 la principiile de la
Bangalore s-a subliniat că „Nu este conform cu principiul independenţei justiţiei ca un judecător
să accepte, în timpul unei perioade de lipsă, o angajare cu normă întreagă la un nivel înalt, unde
se concep politicile publice, din cadrul executivului sau al legislativului (de exemplu, în calitate
de consilier specializat pe probleme de reformă a administrării justiţiei). Oscilarea între funcţiile
înalte executive şi legislative şi cea judecătorească promovează chiar genul de combinaţie a
atribuţiilor care se dorea evitată prin conceptul separaţiei puterilor în stat. Această combinaţie
este de natură să afecteze percepţia judecătorului, şi percepţia funcţionarilor cu care lucrează
379
Hotărârea nr. 9J/28.09.2006 a Secţiei pentru judecători a CSM, publicată în „Jurisprudenţa în materie disciplinară
2006-2009”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 92.
380
T. Manea, Răspunderea disciplinară a magistraţilor pentru încălcarea cu rea credinţă sau gravă neglijenţă a
normelor de drept material şi procedural, în Revista forumul judecătorilor nr. 2/2012, p. 87.
150
 judecătorul, în ceea ce priveşte rolul independent al judecătorului. Chiar dacă nu este aşa în
realitate, acceptarea unei astfel de detaşări va afecta negativ percepţia publicului asupra
independenţei instanţelor faţă de executiv şi de legislativ.” Decizia de a admite sau a respinge
astfel de detașări aparține Consiliului Superior al Magistraturii, dar afectată este independența
magistratului detașat.
Judecătorii detaşaţi în cadrul unor instituţii care nu au legătură cu sistemul judiciar (toate
instituțiile, cu excepția Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară, Institutul Naţional
al Magistraturii ori Școala Națională de Grefieri) sunt într-o postură diferită de cea în care se
găseşte în mod normal un judecător, deoarece ei trebuie să desfăşoare o activitate în administraţia
publică. Or, această activitate se desfăşoară de regulă în cadrul puterii executive, iar regulile de
funcţionare sunt bazate pe principiul subordonării ierarhice, iar nu pe cel al independenţei. Se
pune astfel întrebarea cât de compatibil poate fi un judecător cu subordonarea ierarhică şi cât de
benefică este o astfel de experienţă pentru acesta?
În general, curentul de opinie în rândul judecătorilor care îşi desfăşoară activitatea în
cadrul instanţelor este nefavorabil faţă de cei care sunt detaşaţi în cadrul unor astfel de instituţii
sau organisme. În plus, dacă detașarea judecătorului la alte instituții depășește un termen
rezonabil există pericolul deprofesionalizării acestuia. În comentariul 163 la Principiile de la
Bangalore se arată că „dacă judecătorul se distanţează de îndatoririle sale obişnuite pe perioade
foarte lungi, acesta ar putea realiza că întoarcerea la viaţa obişnuită şi la modul de a vedea
lucrurile caracteristic activităţii judecătoreşti, nu este deloc uşoară.”381
În Avizul nr. 6 ( 2004 ) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) se
aduc critici cu privire la timpul petrecut de judecători în cadrul unor comisii şi organisme din
afara sistemului judiciar, menţionându-se că «Există opinia potrivit căreia „un judecător ar trebui
să judece”, iar alte activităţi reprezintă o pierdere de resurse valoroase.». Totuşi se precizează că
„dacă respectiva comisie examinează un aspect relevant pentru munca judiciară, iar judecătorul
poate contribui la activitatea acestui organism, timpul petrecut într-o astfel de activitate nu poate
fi privit ca o pierdere. În plus, un judecător poate fi mai bun beneficiind de viziunea mai largă
care poate fi dobândită lucrând cu profesionişti din alte discipline şi asupra unor subiecte conexe,
dar nu intră în sfera sa uzuală de activitate”.
S-a mai remarcat faptul că aceste activităţi pot avea tangenţă cu politicul, existând riscul
ca judecătorii să fie implicaţi în anchete declanşate din motive politice, care presupun judecarea
de chestiuni non-juridice, care se pot afla în afara experienţei lor directe. În acest context, în
avizul menţionat se prevede că „Judecătorii trebuie să considere atent dacă este adecvat să îşi
utilizeze aptitudinile şi reputaţia în anchete de acest tip”.
În dreptul comparat reglementările sunt diferite de la un stat la altul sub acest aspect382.
În Germania judecătorii pot desfăşura activităţi în afara celei din instanţă, însă pentru
toate activităţile plătite şi pentru unele din cele neplătite este nevoie de o aprobare specială, care
poate fi refuzată dacă există riscul ca interesul public să fie afectat. În plus, judecătorul poate
desfăşura astfel de activităţi dacă nu pune în pericol încrederea publică în independenţa şi
imparţialitatea sa. Acesta poate fi detaşat la alte autorităţi, iar drepturile şi obligaţiile pe durata
detaşării sunt cele conferite de postul pe care s-a detaşat.
În Finlanda, judecătorilor li se aplică reguli similare cu cele ale funcţionarilor publici, care
le permite exercitarea şi a altor activităţi în afara celor judiciare.

381
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 97-98.
382
Chestionar privind statutul magistraţilor, întocmit de Forumul Judecătorilor din România.
151
 În Letonia sunt strict limitate autorităţile la care poate fi detaşat un judecător, acestea fiind
o altă instanţă (inclusiv o instanţă superioară), Ministerul Justiţiei, Administraţia Instanţelor sau o
organizaţie internaţională.
În Ungaria la fel, judecătorii pot fi detaşaţi doar în cadrul Oficiului Naţional Judiciar, în
cadrul instanţei supreme ori în cadrul Ministerului Justiţiei, pentru a participa la pregătirea
proiectelor de legi ori la soluţionarea cererilor de graţiere.
În Croaţia este permisă detaşarea judecătorilor şi procurorilor doar în cadrul Ministerului
Justiţiei, Academia Judiciară, Consiliul Judiciar de Stat şi Consiliul de Stat al Procurorilor, pentru
o durată de maxim 4 ani.
În Estonia este permisă detaşarea judecătorilor doar în cadrul Ministerului Justiţiei şi
Curţii Supreme, ori în funcţia de procuror general.
În Cipru nu este permisă detaşarea judecătorilor în cadrul altor instituţii, puterea
judecătorească fiind complet separată de celelalte puteri.
Nici în Anglia nu este cunoscută posibilitatea detaşării judecătorilor în cadrul altor
instituţii, fiind semnalată doar detaşarea unui judecător în cadrul Autorităţii Independente de
Investigare a Abuzurilor Sexuale împotriuva Copiilor.

Pot sesfășura judecătorii alte activități profesionale?

În general se acceptă că activitatea de judecător nu ar trebui să îngrădească celelalte
drepturi și libertăți ale persoanei, decât în măsura în care acest lucru este necesar ăentru apărarea
independenței și prestigiului justiției. Astfel, în „Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite
privind independenţa judecătorilor”383, aprobate prin rezoluţiile Adunării Generale din 29
noiembrie şi 13 decembrie 1985, se arată că „în conformitate cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, membrii corpului judecătoresc au, ca şi ceilalţi cetăţeni, libertatea de
exprimare, convingere, asociere şi reuniune, cu condiţia ca judecătorii, atunci când îşi exercită
aceste drepturi, să se comporte întotdeauna de aşa manieră încât să păstreze demnitatea funcţiei
pe care o deţin, imparţialitatea şi independenţa sistemului judecătoresc”.
De asemenea, Carta europeană a statutului judecătorilor, adoptată la Strasbourg în anul
1998, prevede că „Judecătorul exercită liber activităţile exterioare funcţiei, printre care şi acelea
ce exprimă statutul său de cetăţean. Această libertate nu poate fi limitată decât în măsura în care
activităţile respective sunt incompatibile cu încrederea în imparţialitatea şi independenţa
judecătorului ori cu disponibilitatea cerută pentru a soluţiona cu atenţie şi într-un termen
rezonabil litigiile cu care este sesizat. Judecătorul trebuie să se abţină de la orice comportament,
de la orice act sau manifestare de natură să altereze efectiv încrederea în imparţialitatea şi
independenţa lui.”384
Totuși, documentele internaționale prevăd în cazul acestora anumite restricții, pe care fie
le enumeră expres, fie le menționează în mod generic. Astfel, conform art. 7 din Statutul
Universal al Judectorilor „Judecătorul nu poate deține nicio altă funcție publică sau privată,
remunerată sau nu, care nu este compatibilă cu atribuțiile și statutul său. Judecătorului nu i se
pot încredința funcții exterioare exercițiului judiciar fără acordul său”.
383
Principiile de bază ale independenţei sistemului judiciar (Principiile O.N.U.), adoptate prin consens la cel de-al
VII-lea Congres al O.N.U., în cadrul reuniunii de la Milano din 26 august – 6 septembrie 1985 şi aprobate de
Adunarea Generală a O.N.U. din 29 noiembrie 1985, publicat la adresa de internet
http://www.unjr.ro/independenta-justitiei/principiile-de-baza-ale-independenteijustitiei.html , F. Costoniu,
Deontologia profesiri de magistrat. Repere contemporane, op.cit., p. 158.
384
Carta Europeană a Statutului Judecătorilor, publicat la adresa de internet www.just.ro/csm/index.php?
cmd=&doc=8&lk=7/14/2008 , F. Costoniu, Deontologia profesiri de magistrat. Repere contemporane, op.cit., p. 158.
152
 Această reglementare privește, pe de o parte, funcțiile pe care judecătorul și le asumă
singur în afara instanței (fiind admise în general funcții didactice sau unele funcții culturale) și,
pe de altă parte, funcțiile impuse, precum cele extrajudiciare din instanță (responsabili cu
diferite compartimente) sau din afară (de exemplu în comisiile electorale, delegări la diverse
instituții)385.
În țara noastră funcția de judecător sau procuror nu este compatibilă decât cu funcțiile
didactice din învățământul superior juridic. Nici aceste activități din învățământul superior
juridic nu sunt admise în totalitate, deoarece îi este interzis judecătorului sau procurorului să
exercite funcții de conducere în cadrul facultăților sau al universităților (decan, prodecan, rector,
etc). În cadrul activității desfășurate în învățământul superior juridic „judecătorul trebuie să se
asigure că nivelul remuneraţiei nu îl depăşeşte pe cel care l-ar primi alt profesor care nu este
judecător şi care are atribuţii didactice comparabile, şi că acest nivel este compatibil cu toate
obligaţiile constituţionale sau legale care guvernează primirea de remuneraţii suplimentare.386
În alte sisteme de drept judecătorul poate desfășura chiar unele activități economice, care
nu interacționează cu profesia, considerându-se că în felul aceta el va fi ajutat să înțeleagă mai
bine relațiile sociale pe care este chemat să le judece. Cu toate acestea, în Standardele Minime
de Independență a Justiției („Standardele New Delhi”, adoptate de International Bar Association
în 1982) se arată că un judecător ar trebui să se abțină de la activități de afaceri, în afară de
investiții personale sau de deținerea unei proprietăți387.
Era poate mai potrivită o reglementare deschisă a acestor incompatibilități și în legislația
noastră, care să-i fi permis judecătorului sau procurorului să exercite alte activități cu avizul
colegiului de conducere al instanței sau al Consiliului Superior al Magistraturii. În felul acessta
ar fi fost mai bine redat sensul dispozițiilor art. 4.2. din Carta europeană privind Statutul
Judecătorilor, adoptată de Consiliul Europei în anul 1998, potrivit cărora „Exercitarea unei
activități exterioare remunerate, alta decât literară sau artistică, trebuie să facă obiectul unei
autorizații prealabile, în condițiile stabilite prin statut”.
În ce privește activitatea publicistică a judecătorilor, aceasta este permisă dacă ideile
promovate în cadrul scrierilor sunt compatibile cu demnitatea de judecător. Sunt magistrați care
participă la diferite conferințe, unde susțin diferite prelegeri. În comentariul 182 la Principiile de
la Bangalore se prevede că „Judecătorului nu îi este interzis să accepte onorarii sau retribuţii
pentru prelegeri, cu condiţia ca nivelul acestora să fie rezonabil şi proporţional cu sarcina
îndeplinită. Judecătorul ar trebui totuşi să se asigure că astfel nu se creează conflicte. Trebuie să
nu pară că judecătorul se foloseşte de funcţia sa în avantajul propriu, nici că îşi petrece o
perioadă semnificativă de timp departe de obligaţiile din instanţă pentru a-şi respecta
angajamentele plătite de a ţine prelegeri sau de a scrie. În plus, sursa plăţii trebuie să nu ridice
nicio suspiciune de influenţă necorespunzătoare asupra capacităţii sau dispoziţiei judecătorului
de a fi imparţial în chestiunile ce îi sunt prezentate spre soluţionare în calitate de judecător.”388
În legătură cu participarea judecătorilor la elaborarea diferitelor proiecte de legi, au fost
exprimate două opinii.

385
C. Dănileț, Imparțialitatea – obligație și virtute a judecătorului, op.cit., p. 190.
386
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind cconduita judiciară, op.cit., p. 94.
387
Idbidem.
388
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduira judiciară, op.cit., p. 104.
153
 Într-o opinie s-a susținut că „Misiunea judecătorului, spun promotorii unei astfel de
concepţii, este să judece, adică să soluţioneze litigii pe baza legii, nu să contribuie el însuşi la
legiferare. Aceasta este menirea unei alte puteri a statului, cea legiuitoare. Dacă practicienii
participă la elaborarea legilor iar textele rezultate sunt discutabile şi criticate, politicienii vor
avea tendinţa să se disculpe, argumentând că au fost consultaţi şi reprezentanţii magistraturii. De
mai multe ori, această consultare este şi pur formală, factorul politic impunându-şi punctul de
vedere. De aceea, magistraţii ar trebui să evite angrenarea lor în astfel de activităţi.”389
Într-o altă opinie, care este majoritară, se susține că îmbunătăţirea legislaţiei, a
funcţionării sistemului judiciar, administrarea mai eficientă a justiţiei, sunt nu numai în interesul
magistraţilor, ci în primul rând al societăţii în general, iar judecătorul nu trebuie să rămână
închis în „turnul de fildeş”, insensibil la nevoile sociale şi desprins de evoluţia legislativă şi
instituţională a vremurilor sale390. Chiar dacă în legislația noastră nu este prevăzută o astfel de
excepție de la incompatibilitățile magistraților, a fost admisă activitatea magistraților în
aleborarea proiectelor de acte normative. De altfel, codurile de conduită din alte state (de ex.
Codul de conduită judiciară american) precum și Principiile de la Bangalore admit implicarea
magistraților într-o astfel de activitate, considerată benefică pentru prestigiul justiției și pentru
eficientizarea sistemului judiciar391.
Despre participarea judecătorilor la procesul electoral s-a spus că reglementările
actuale din materie electorală, care permit participarea magistraților într-un domeniu extrem de
sensibil şi în care politizarea atinge cote maxime - ar putea pune probleme de
neconstituţionalitate în raport de atribuţiile, natura şi funcţiile puterii judecătoreşti; dacă este
absolut normal ca instanţele să judece în materie electorală - cereri şi contestaţii de diverse
feluri, contravenţii şi infracţiuni, nu mai este firesc ca magistraţii să fie angrenaţi în organizarea
şi desfăşurarea efectivă a alegerilor, prin desemnarea lor ca preşedinţi de comisii, de birouri
electorale centrale sau locale392.
Orice activități permise de lege ar desfășura judecătorul acesta trebuie să fie conștient de
faptul că obligația primară a sa este legată de activitatea la instanță. Așa cum s-a subliniat în
comentariul 195 la Principiile de la Bangalore, „Judecătorul ar trebui să reziste oricărei tentaţii
de a-şi dedica prea multă atenţie unor activităţi extrajudiciare dacă acestea i-ar reduce
capacitatea de a-şi îndeplini funcţia judiciară. În mod evident, există riscul semnificativ ca
judecătorul să acorde prea multă atenţie acestui gen de activităţi, dacă ele sunt remunerate. În
asemenea cazuri, observatorii rezonabili ar putea bănui că judecătorul a acceptat îndatoririle
extracuriculare cu scopul de a-şi suplimenta venitul oficial. Justiţia este o instituţie care
deserveşte comunitatea. Ea nu este un segment oarecare din economia de piaţă.”393

Cât de mult contează punctualitatea la judecător?

Activitatea de judecată este una care necesită prezența mai multor persoane în sala de
judecată. Evident că în cazul în care una dintre acestea nu ar respecta programul ședinței de
389
A. Papaux et E.Wyler, L’Ethique du droit, Paris, Edition Dalloz, 2001, apud. F. Costoniu, Deontologia profesiri de
magistrat. Repere contemporane, op.cit., p. 154.
390
F. Costoniu, Deontologia profesiri de magistrat. Repere contemporane, op.cit., p. 154-155.
391
Idem, p. 155.
392
F. Costoniu, Deontologia profesiri de magistrat. Repere contemporane, op.cit., p. 156.
393
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 110.
154
judecată, acest lucru poate provoca disfuncționalități majore. Cel care va trebui să ia măsuri
pentru înlăturarea acestor neajunsuri este judecătorul, dar pentru a putea pretinde punctualitate
din partea celorlalți participanți ar trebui să respecte în primul rând el această regulă.
Punctualitatea judecătorului nu se rezumă însă doar la prezența acestuia în ședința de
judecată, ci și în respectarea termenelor de îndeplinire a celorlalte obligații pe care acesta le are
(de pildă, a obligației de motivare în termen a hotărârilor adoptate).
În comentariul normei 6.5 din Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară se
arată că „Judecătorul își va îndeplini toate atribuțiile judiciare, inclusiv emiterea hotărârilor
atunci când a fost dispusă amânarea pronunțării lor, într-o manieră eficientă, corectă și cât mai
promptă”, arătându-se că „desfășurarea cu promptitudine a activităților din instanță necesită ca
judecătorul să fie punctual în activitățile instanței și să fie operativ în soluționarea sesizările
atribuite, și să insiste ca funcționarii instanței, părțile la proces și avocații acestora să coopereze
cu judecătorul în realizarea acestui obiectiv. Lipsa unui program al activității de judecată sau
nerespectarea acestuia contribuie la apariția întârzierilor și creează o impresie negativă asupra
instanței. Așadar, în sistemele de drept în care orarul de activitate al instanței este afișat și
planificat, judecătorii ar trebui să se conformeze acestei punctualități, asigurând în același timp
și celeritatea în activitatea instanței”.
Prin Hotărârea nr. 1237 din 19 noiembrie 2013 a Plenului Consiliului Superior al
Magistraturii394, dată în interpretarea și aplicarea art. 88 alin. (1) din vechiul Regulament de
ordine interioară al instanțelor judecătorești, s-au stabilit următoarele:
Prin sintagma „programul de lucru al judecătorului este flexibil și poate să difere de
programul de lucru al instanței” se înțelege că este permis judecătorului să nu fie prezent în
fiecare zi de la ora 8,00, respectiv să nu plece din instanță în fiecare zi la ora 16,00, cu
respectarea următoarelor obligații: să fie prezent la ora stabilită pentru ședința de judecată și la
orele stabilite pentru celelalte activități pentru care a fost planificat, pe care și le-a planificat
singur sau care impun prezența sa, ca efect al unor dispoziții legale sau regulamentare; să nu
absenteze de la ședințele organizate la nivelul secției, la alte ședințe de natură organizatorică sau
de la seminariile la care a fost selecționat; să nu se sustragă de la efectuarea activităților de
natură organizatorică, precum sunt cele de coordonare ale unor compartimente constituite la
nivelul instanței și să nu desfășoare activitățile specifice acestora în afara programului de lucru
al instanței, dacă efectuarea acestora atrage nerespectarea programului de lucru al personalului
auxiliar al instanței; să aibă o prezență zilnică la sediul instanței, chiar dacă durata de timp
zilnică în care se află la sediul instanței nu este de 8 ore; judecătorul este obligat să dispună
măsurile ce se impun în legătură cu cererile și actele de orice natură, precum și în legătură cu
corespondența cu caracter administrativ sosită prin poștă, curier, fax sau e-mail, în cauzele care
i-au fost repartizate, în raport cu urgența acestora; oricare dintre judecătorii care intră în
compunerea completului de judecată trebuie să asigure preluarea dosarelor repartizate acestui
complet și să ia măsurile necesare în scopul pregătirii judecății, astfel încât să se asigure
soluționarea cu celeritate a cauzelor; să nu solicite și să nu determine în altă modalitate, pe
considerentul programului flexibil, înlocuirea sa de la îndeplinirea activităților pentru care a fost
planificat ori la care prezența sa este imperativ necesară; judecătorul este obligat să dispună
măsurile ce se impun în legătură cu cererile și actele de orice natură, precum și în legătură cu
corespondența cu caracter administrativ sosită prin poștă, curier, fax sau e-mail, în cauzele care
i-au fost repartizate, în raport cu urgența acestora; în cazul în care judecătorul desfășoară
activități didactice în învățământul superior, să își stabilească norma didactică astfel încât să
394
Publicată pe www.csm1909.ro .
155
respecte activitățile specifice funcției de judecător și să aducă la cunoștința conducerii instanței
programul lor de desfășurare.
Pentru impunerea respectării acestei obligații, a fost reglementată în art. 99 lit. k) din
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și
completările ulterioare ca abatere disciplinară fapta judecătorului sau procurorului care
are „absențe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod direct
activitatea instanței ori a parchetului”.
Într-o speță în care s-a pus problema interpretării acestui text de lege s-a reținut că sensul
dispoziției legale prevăzute de art. 99 lit. k) teza I din Legea nr. 303/2004 republicată, așa cum a
fost modificată prin Legea nr. 24/2012, trebuie stabilit ținând seama de finalitatea urmărită de
legiuitor, respectiv aceea constând în faptul că prin absența nemotivată de la serviciu, în mod
repetat, să fie afectată în mod indirect activitatea instanței, legea sancționând în teza a II-a a art.
99 lit. k) absența nemotivată de la serviciu care afectează în mod direct activitatea instanței.
Această interpretare se impune a fi făcută având în vedere faptul că legiuitorul nu prevede
numărul de zile în care magistratul să fi absentat nemotivat de la serviciu astfel încât această
faptă să constituie abatere disciplinară395.
Într-o altă cauză s-a reținut că formularea de către judecător a unei cereri nemotivate de
concediu de odihnă, în afara perioadei vacanței judecătorești, ce a primit aviz nefavorabil din
partea președintelui instanței, motivat de împrejurarea că respectivul judecător înregistra un
număr de 473 de hotărâri judecătorești neredactate, aspect adus la cunoștința acestuia, urmat de
neprezentarea judecătorului la serviciu pe parcursul mai multor zile, constituie o absentare
nemotivată de la serviciu în mod repetat396.

Ar trebui să primeze calitatea sau cantitatea în munca judecătorului?

Până de curând în Europa punctul de vedere al cetățeanului/utilizatorului de serviciu
judiciar a fost neglijat și asta pentru că administratorii sistemelor judiciare și judecătorii au
considerat că unica trăsătură de calitate pentru activitatea instanțelor era corectitudinea
hotărârilor judecătorești, calitate care putea fi monitorizată pe calea apelului sau recursului397. În
prezent exigențele publicului au crescut în toate domeniile, fapt care a impus necesitatea
evaluării calității activității organelor judiciare, nemaifiind suficientă simpla adoptare de către
acestea a unor hotărâri corecte, pentru ca publicul să considere că s-a înfăptuit actul de justiție.
Mai trebuie ca acestea să fie adoptate și într-un termen rezonabil, iar neîndeplinirea acestui
deziderat este unul din motivele pentru care încrederea populației în actul de justiție a scăzut
constant în toată această perioadă.
Totuși, se știe că în România multe instanțe sunt foarte aglomerate și că încărcătura de
dosare pe judecător este foarte mare în general, legislația este foarte schimbătoare, ceea ce
necesită eforturi suplimentare de documentare, iar atribuțiile administrative ale judecătorilor și

395
Hotărârea nr. 6J din 22 mai 2013, Secția pentru judecători a C.S.M., definitivă prin nerecurare,
pewww.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, Abaterile disciplinare ale magistraților. Absenţe nemotivate de la serviciu, în
mod repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanței sau a parchetului, articol publicat pe site-ul
www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 4.02.2016.
396
Hotărârea nr. 11J din 12 octombrie 2011, Secția pentru judecători a C.S.M., definitivă prin decizia nr. 65 din 6
februarie 2012 a Î.C.C.J., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, op.cit..
397
A. Rădulescu, Unele apecte privind evaluarea comportamentului judecătorilor din perspectiva calitativă, în Etică
și cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 256.
156
procurorilor sunt destul de numeroase, luând mult din timpul ce ar trebui dedicat studiului
dosarelor.
Toate acestea ridică o întrebare cu privire la ce ar trebui să primeze în cazul în care
judecătorul nu poate îndeplini în mod concret toate aceste obligații în termenul legal: calitatea
actului de judecată și a redactării hotărârii ori celeritatea în soluționarea și motivarea
acestora? Ideal ar fi ca ambele condiții să fie îndeplinite, adică judecătorul să facă o muncă de
calitate și într-un termen rezonabil. Dacă însă volumul mare de muncă nu i-ar permite acest
lucru credem că judecătorul nu ar trebui să facă rabat de la criteriul calității, pentru a-l respecta
pe acela al celerității. Acesta este și motivul pentru care legislația nu poate da termene fixe
pentru soluționarea unor cauze, ci folosește noțiuni destul de vagi, cum este cea de „termen
rezonabil”.
Oricât de importantă ar fi însă calitatea actelor efectuate de judecător, dacă acesta amână
în mod repetat pronunțarea acestora, depășind astfel cu mult termenele maxime admise de lege,
actul își pierde din efectul benefic, putând atrage chiar răspunderea discipinară a judecătorului.
Astfel, în practică s-a statuat că amânarea nejustificată a pronunțării în zeci de cauze, pe
perioade care depășesc termenul prevăzut de lege, în unele pronunțarea fiind amânată de peste
50 de ori, soluția fiind dată în cauzele respective după aproximativ un an de la data la care au
avut loc dezbaterile pe fond, afectează dreptul părților la soluționarea cauzelor într-un termen
rezonabil, deoarece în intervalul de timp cât cauzele s-au aflat la judecător spre deliberare
procedurile judiciare au fost întrerupte, împrejurare ce a determinat în mod evident temporizarea
procedurii în respectivele dosare398. La fel, în jurisprudența disciplinară s-a reținut că redactarea
unui număr semnificativ de hotărâri judecătorești (peste 400) după împlinirea termenului legal,
cu perioade cuprinse între o lună și 12 luni, constituie o întârziere în redactarea lucrărilor399.
Între o cercetare riguroasă a cauzei și soluționarea acesteia într-un termen cât mai scurt
judecătorul trebuie să aleagă prima soluție, așa cum rezultă și din comentariul 42 la Principiile
de la Bangalore, în care se arată că „Sistemele de inspecţie judecătorească, în ţările în care
acestea există, trebuie să nu se ocupe de fondul soluţiilor sau de corectitudinea deciziilor luate în
particular şi ar trebui să nu îl determine pe judecător, pe motivul eficienţei, a plasa
productivitatea înaintea îndeplinirii corespunzătoare a rolului său, care este acela de a pronunţa
o decizie în urma unei examinări atente a fiecărei cauze, potrivit legii şi fondului speţei.”
Legislația noastră ar trebui să prevadă modalități alternative de motivare a hotărârilor
judecătorești, așa cum se prevede în pct. 59 – 60 din Avizul nr. 7 (2005) a Consiliului
Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) potrivit căruia „În opinia CCJE, legislația sau
practica judiciară referitoare la motivarea hotărârilor ar trebui să prevadă existența unei forme
de motivare, și să lase suficientă putere de decizie judecătorului de a alege dacă să dea, acolo
unde este posibil, o hotărâre orală (care poate fi transcrisă din înregistrare la cerere sau la
nevoie) și/sau o scurtă hotărâre scrisă și motivată (de ex. sub forma deciziei în stilul „attendu”
adoptat de unele țări) sau o amplă hotărâre scrisă și motivată, în toate cazurile în care nu este
posibilă referirea la precedente stabilite și/sau motive faptice reclamă acest lucru. Formele
simplificate de motivare se pot aplica ordinelor, citațiilor, ordonanțelor, mandatelor, decretelor și
altor decizii cu valoare procedurală și nu se referă la drepturile materiale ale părților”. În felul

398
Hotărârea nr. 12J din 29 septembrie 2010, Secția pentru judecători a CSM, definitivă prin decizia nr. 56 din 14
martie 2011 a Î.C.C.J., publicată pe site-ul www.csm1909.ro .
399
Hotărârea nr. 11J din 12 octombrie 2011, Secția pentru judecători a CSM, definitivă prin decizia nr. 65 din 6
februarie 2012 a Î.C.C.J, publicată pe site-ul www.csm1909.ro .
157
acesta judecătorii ar putea să-și folosească timpul și resursele pentru celelalte activități și pentru
motivarea detaliată a hotărârilor care necesită acest lucru.

Ce reprezintă imparțialitatea judecătorului?

În art. 9 alin. (1) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin
Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/24.08.2005, se prevede că „Judecătorii și
procurorii trebuie să fie imparțiali în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, fiind obligați să
decidă în mod obiectiv, liberi de orice influențe”.
Dintotdeauna imparțialitatea a fost văzută ca o calitate esențială a judecătorului. De
pildă, în țara noastră Codul Ipsilanti din 1750 cerea judecătorilor „să se arate cu dulceaţă către
cei judecaţi şi fără pizmă sau făţărnicie, fără a se arata cu vrăjmăşie faţă de cei pe care îi judecă.
El nu trebuie să se grăbească la hotărâre, ci să iscodească pricina cu amănuntul şi cu mintea
curată şi liniştită să-şi cumpănească gândirile. Să nu pornească niciodată cu strâmbătate pentru
prieteni, sau cu frică. Să-şi păzească mâinile curate către Dumnezeu şi pravile. Să fie drept şi să
nu ia mită pentru că atunci se va pedepsi foarte greu.“400
Așa cum rezultă și din acest text din secolul XVIII, există o legătură strânsă şi între
imparţialitate şi analiza temeincă de către judecător a cauzei, deoarece „grija pentru o informare
completă a judecătorului poate să-i corecteze opinia juridică”. Astfel, în ipoteza în care un dosar
nu este pregătit cu multă atenţie şi din timp se creează riscul tergiversării judecării lui, iar un
termen de judecată „ratat” este acela în care nu se mai câştigă nimic pentru proces, din vina
instanţei (lipsa procedurilor, surprinderea completului de judecată cu cereri, excepţii la care nu
poate răspunde în cadrul şedinţei etc.) şi creează în mod justificat nemulţumire din partea
justiţiabililor, iar capitalul de încredere în instanţă descreşte401.
În limita omenescului posibil judecătorul este dator să asigure și aparența de
imparțialitate, adică o percepție a imparțialității sale din partea publicului, o credibilitate a
activității judiciare, sens în care Principiile de la Bangalore au consacrat această valoare la pct.
2.2., prevăzând că: „Judecătorul va veghea ca prin conduita sa, atât în cadrul instanței, cât și în
afara ei, să mențină și să crească încrederea publicului, a profesiunii judiciare în imparțialitatea sa
și a puterii judecătorești.”402
Într-o cercetare care a avut ca obiect comportamentele, acţiunile şi conduitele considerate
de judecători relevante pentru imparţialitate s-a ajuns la concluzia că judecătorii văd
imparţialitatea prin următorii indicatori403: „judecătorul păstrează o atitudine echidistantă faţă de
părţile din proces” și „judecătorul dă şanse egale de exprimare părţilor, pentru a-şi face o imagine
iar asupra procesului”.
Potrivit principiului 2 de la Bangalore imparțialitatea nu privește doar hotărârea
adoptată, ci se analizează în raport cu comportamentul judecătorului pe parcursul întregului
proces, deoarece ea „priveşte nu doar hotărârea însăşi, ci şi întreg procesul prin care se ajunge la
400
În Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 156.
401
Idem, p. 208.
402
C.A. Domocos, Consideraţii privind infracţiunea de violenţă în familie prevăzută de art. 199 C.pen.. Aspecte
deontologice comune profesiei de judecător şi de avocat, articol publicet pe site-ul www.universuljuridic.ro, ultima
vizualizare la 16.12.2015.
403
A. Rădulescu, Independenţa şi imparţialitatea judecătorului ca standarde profesionale în procesul civil, în I.
Coperu, N. Szabo (coordonatori), Dileme morale şi autonomie în contextul democratizării şi al integrării europene,
Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 2007, p. 206-213.
158
 aceasta”. Ea nu se analizează doar în raport cu rezultatul procesului, respectiv cu hotărârea
pronunțată, ci și în raport cu comportamentul și deciziile luate de judecător pe întreg parcursul
procesului. În comentariul 58 la Principiile de la Bangalore se arată că în cursul procesului
subiectivismul judecătorului „se poate manifesta fie verbal, fie fizic. Sunt exemple epitetele,
mormăielile, poreclele denigratoare, stereotipurile negative, încercările de a face glume pe
seama stereotipurilor (de exemplu în legătură cu sexul, cultura sau rasa unei persoane), amenin-
ţările, actele de intimidare sau ostile care sugerează o legătură dintre rasă ori naţionalitate şi
infracţiune, şi referirile nerelevante la caracteristici personale. Subiectivismul sau prejudecata se
pot manifesta şi prin limbajul trupului, aparenţele ori comportamentul în instanţă sau în afara
acesteia. Conduita fizică poate indica neîncrederea într-un martor, ceea ce ar putea influenţă
neadecvat juriul. Expresia facială poate transmite o aparenţă de subiectivism către părţile sau
avocaţii din proces, juraţi, mass media şi alţii. Subiectivismul sau prejudecata pot privi direct o
parte, un martor sau un avocat.”404
Potrivit comentariului 52 la Principiile de la Bangalore „Percepţia conform căreia un
judecător nu este imparţial poate apărea în mai multe moduri, de exemplu prin perceperea unui
conflict de interese, prin comportamentul judecătorului la tribună, sau prin asocierile şi
activităţile judecătorului în afara instanţei.” 405 Imparțialitatea nu se deduce, așadar, doar din
comportamentul judecătorului în cursul procesului, ci și din anumite acte sau fapte ale acestuia
făcute în afara instanței, în viața privată.
De pildă, un alt caz în care este pusă în discuție imparțialitatea judecătorului este acela în
care judecătorul cunoaște personal anumite fapte ce fac obiectul cauzei pe care o are de judecat.
S-ar putea spune că acest lucru este în avantajul justei soluționări a cauzei, deoarece în orice
dosar judecătorul trebuie să facă eforturi pentru a afla adevărul. În realitate, judecătorul nu
îndeplinește în acest caz condiția de imparțialitate deoarece pornește la judecarea cauzei cu o
părere preconcepută. Așa cum se arată în comentariul 93 la Principiile de la Bangalore în legătură
cu obligația judecătorului de a se abține atunci când nu poate judeca imparțial „Această regulă se
aplică pentru informaţiile obţinute înainte ca dosarul să îi fie repartizat judecătorului, precum şi
pentru cunoştinţele dobândite din surse extrajudiciare sau prin cercetări întreprinse în nume
personal de către judecător în timp ce cauza este în curs de desfăşurare. Ea se aplică chiar dacă
aceste cunoştinţe au fost dobândite prin cercetări independente desfăşurate cu un scop ce nu are
legătură cu litigiul (de ex. scrierea unei cărţi), 406 şi care nu sunt aduse în atenţie atunci când acest
lucru ar fi potrivit, spre a oferi ocazia părţilor interesate de a pune concluzii cu privire la ele.
Recuzarea nu este necesară dacă cunoştinţele provin din decizii anterioare pronunţate în aceeaşi
cauză, sau din soluţionarea unei cauze între aceleaşi părţi, sau deoarece partea a mai apărut în faţa
judecătorului într-o cauză anterioară. Totuşi, de obicei, cu excepţia cazului în care informaţiile
sunt evidente, bine cunoscute, sau sunt de natura celor care au fost discutate sau reprezintă fapte
notorii, asemenea cunoştinţe ar trebui consemnate oficial pentru a fi dezbătute de părţi. Există
limite fireşti pentru cerinţe acceptabile în această privinţă. De exemplu, nu ne putem aştepta ca
judecătorul, în cadrul judecării unei cauze, să dezvăluie toate cunoştinţele sale de drept care ştie

404
Comentarii asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 58.
405
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 56.
406
Vezi Prosecutor v Sesay, Special Court for Sierra Leone (Appeals Chamber) [2004] 3 LRC 678, în Comentariu
asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 71.
159
că sunt pertinente în cauză sau faptele cunoscute de toată lumea care pot fi relevante pentru
judecată. Etalonul este ceea ce ar fi rezonabil potrivit percepţiei unui observator rezonabil.”407

Mai trebuie subliniat că imparțialitatea nu exclude opinia personală a judecătorului, însă

îi interzice a ajunge la o soluție într-o altă modalitate decât cea a dezbaterii contradictorii, a
aprecierii faptelor și a aplicării legii.408
Imparțialitatea e o valoare morală, ține de forul interior al persoanei, și presupune pentru
agentul public din justiție analizarea și conduita echidistantă a faptelor în raport cu legea
aplicabilă, fără a avea prejudecăți sau predilecții în privința cazului pe care îl instrumentează și
fără să acționeze în moduri care susțin interesele vreuneia dintre părți 409. Imparțialitatea
presupune ca judecătorul să ia decizia în cauză în urma dezbaterilor contradictorii, pentru că
acestea nu ar mai avea niciun sens dacă s-ar desfășura în fața unui judecător părtinitor, care a luat
deja hotărârea în cauză. Așa cum rezultă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului, obiectivul cerinţei de imparţialitate nu este de a interzice magistratului să-şi formeze o
opinie, ci de a împiedica dorinţa de a nu şi-o schimba (de a înlătura practic rostul dezbaterilor); s-
a spus că judecătorul trebuie să rămână deschis la primirea noilor fapte, argumente, interpretări,
fiind imposibil ca unui judecător care într-o anumită fază a procesului a luat cunoştinţă de
conţinutul unui dosar să i se ceară să nu îşi formeze o opinie în legătură cu posibila soluţie pe
care o va da acelei cauze410.

Aceeași idee o regăsim și în cometariul 57 la Principiile de la Bangalore, în care se arată

că „Subiectivismul sau prejudecata a fost definită ca o aplecare, înclinaţie, tendinţă sau
predispoziţie către o parte ori alta sau către o anumită soluţie. Aplicând aceasta la procedurile
judiciare, ea reprezintă o predispoziţie de a soluţiona o chestiune sau cauza într-un anumit fel,
care nu lasă mintea judecătorului să fie complet deschisă pentru a fi convinsă. Subiectivismul este
o condiţie sau o stare de spirit, o atitudine sau un punct de vedere, care influenţează sau
nuanţează judecata şi îl pune pe judecător în imposibilitatea de a-şi exercita funcţia în mod
imparţial într-o anumită cauză.411 Totuşi, acest lucru nu poate fi afirmat fără a se ţine seama de
natura exactă a subiectivismului. Dacă, de exemplu, judecătorul are o înclinaţie către susţinerea
drepturilor fundamentale ale omului, cu excepţia cazului în care legea prevede altfel în mod clar
şi valabil, această înclinaţie nu va da naştere la o percepţie de părtinire ilicită.”412

407
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 71.
408
Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, colectiv, coordonatori M.M. Pivniceru, C. Luca, Ed.
Hamangiu, București, 2008, p. 38, apud. C.A. Domocos, op.cit.

409
C. Dănileț, Mecanisme de corupție șipolitici anticorupție în sistemul juridic, în Etică și cultură profesională, de I.
Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 220.
410
Factorii de presiune și conflictele de interese în justiție – ghid pentru judecători , editat de Societatea pentru
Justiţie So Just şi Fundaţia Konrad Adenauer, p. 30, apud. S. Luca, D.M. Bulancea, în Deontologia profesiei de
magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca (coordonatori), Ed. Hamangiu, 2008, p. 99.
411
R vs Bertram [1989] JO nr.2133 (QL), citat de Justice Cory în R vs S, Curtea Supremă a Canadei, [1997] 3 SCR
484, paragraful 106, apud. Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore, op.cit., p. 58.
412
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore, op.cit., p. 58.
160
 Înlăturarea unui judecător de la soluționarea unei cauze este justificată doar de motive
care pun în discuție neutralitatea acestuia, luând însă în considerare un punct de vedere
rezonabil în această privință413. Așadar, nu orice impresie subiectivă a părții că judecătorul
cauzei nu ar fi unul obiectiv poate să atragă admiterea unei cereri de abținere sau de recuzare a
acestuia, ci doar existența unor motive rezonabile care justifică această concluzie. Altfel s-ar
perpetua o stare de suspiciune generalizată, care nu poate face decât rău activității de judecată
dacă judecătorii ar putea fi înlăturați de la soluționarea cauzei la simpla impresie subiectivă a
uneia din părți că acesta nu ar fi imparțial.
Așa cum s-a exprimat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru a se putea lua în
considerare temerile părții cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorului, acestea trebuie să
existe fapte determinate și verificabile care pot justifica îndoielile cu privire la imparțialitatea
acestuia414. În materie penală, atunci când suspiciunea cu privire la parțialitatea judecătorului
provine din partea acuzatului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că se are în
vedere și optica celui acuzat, dar aceasta nu este decizsivă, ci susținerile sale trebuie să poată fi
justificate din punct de vedere obiectiv415.
S-a pus problema care ar fi standardul care ar putea justifica o concluzie a parțialității
judecătorului, dacă părerea părților din dosar este suspectată de subiectivitate. La această
întrebare s-a răspuns că impresia de imparţialitate este măsurată de standardul observatorului
rezonabil, care, analizând problema în mod realist şi practic, poate sau ar putea percepe lipsa
imparţialităţii judecătorului416. Din punct de vedere practic, acest observator rezonabil va fi
judecătorul care soluționează cererea de abținere sau de recuzare a judecătorului considerat a fi
imparțial. Totuși, judecătorul care analizează cererea de recuzare sau de abținere nu trebuie să
analizeze doar capacitatea colegului său de a soluționa în mod obiectiv cauza, ci și impactul
acestui fapt asupra încrederii publicului în actul de justiție efectuat de judecătorul cu privire la
care există suspiciuni asupra aperenței sale de imparțialitate. Testul pe care ar trebui să-l aplice
judecătorul care soluționează cererea de abținere sau de recuzare pe motive de suspiciune cu
privire la imparțialitate constă în întrebarea „ce ar concluziona o asemenea persoană, care
priveşte chestiunea în mod realist şi practic, după ce a examinat integral problema? Ar crede
oare o asemenea persoană că este mai probabil ca judecătorul, fie conştient, fie inconştient, să
nu decidă în mod echitabil?".417

413
Horst Proetel, Fair trail. Application of ethics and human rights in proceedings, p. 150., apud. C. Dănileț,
Imparțialitatea – obligație și virtute a judecătorului, în Etică și cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo
(coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 179.
414
CEDO, Cauza Hauschildt c. Danemarcei, 1989, par. 48, apud. C. Dănileț, Imparțialitatea – obligație și virtute a
judecătorului, în Etică și cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință,
Cluj Napoca, 2008, p. 179.
415
CEDO, Cauza Thorgeirson c. Islandei, hotărârea din 25.06.1992, par. 51, apud. S. Luca. M.D. Bulancea, op.cit., p.
90.
416
Asociația magistraților din România, Codul deontologic al magistraților. Ghid de aplicare, de F. Costiniu
(coordonator), Ed. Hamangiu, 2007, p. 16, apud. S. Luca, D.M. Bulancea, op.cit., p. 89.
417
Vezi Locabail (UK) Ltd v Bayfield Properties, Court of Appeal of England and Wales [2000] QB 451, [2000] 3
LRC 482; Re Medicaments and Related Classes of Goods (No.2), House of Lords, United Kingdom [2001] 1
WLR 700; Porter v Magill, House of Lords, United Kingdom [2002] 2 AC 357; Webb v The Queen, High Court
of Australia (1994) 181 CLR 41; Newfoundland Telephone Co v Newfoundland (Board of Commissioners of
Public Utilities), Supreme Court of Canada [1992] 1 SCR 623; R v Gough, House of Lords, United Kingdom
161
 În plus, la analiza obiecțiunii cu privire la imparțialitatea unui judecător trebuie luată în
considerare și perioada de timp scursă de la data apariției eventualei cauze care a stat la baza
acestei obiecții și data la care este analiată imparțialitatea judecătorului. Aceasta deoarece
„Obiecţia îşi pierde treptat din putere o dată cu trecerea timpului între evenimentul care se
presupune că dă naştere la un pericol de subiectivism şi cauza în care s-a ridicat obiecţia.”418
În general se face o analiză a imparțialității judecătorului pe două paliere, respectiv
demersul subiectiv, care ar presupune că niciun membru al instanței nu trebuie să aibă vreo
prejudecată sau predilecție personală, și demersul obiectiv, care ar presupune că modul de
organizare al instanței și modul de funcționare a acesteia exclude orice dubiu cu privire la totala
imparțialitate a acesteia. În ce privește demersul subiectiv de stabilire a imparțialității
judecătorului, dacă aceta nu își dezvăluie în vreun fel prejudecățile ori predispozițiile interioare,
ele nu pot fi cunoscute. De aceea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că întrucât
imparțialitatea subiectivă pune în discuție „forul interior” al judecătorului, ea este prezumată
până la proba contrară419. De altfel, așa cum s-a afirmat „este imposibil pentru un judecător, care
într-o anumită fază a procesului a luat cunoștință de conținutul unui dosar, să i se ceară să nu-și
formeze o opinie în legătură cu posibila soluție pe care o va da acelei cauze. Dar din cele arătate
mai sus, rezultă că imparțialitatea nu interzice a-și forma o opinie, ci ea împiedică dorința de a
nu ți-o schimba (de a înlătura rostul dezbaterilor): judecătorul trebuie să rămână deschis la
primirea noilor fapte, argumente, interpretări”420.
La fel ca și independența, imparțialitatea nu este doar o chestiune de substanță, ci și de
aparență: nu este suficient ca magistratul să fie independent și imparțial, ci trebuie ca acest
lucru să se și vadă („justice must not only be done, it must be seen to be done”). Așadar,
magistrații sunt ținuți să adopte un comportament din care să rezulte chiar și aparența de
imparțialitate (în sensul ca aceasta să fie vizibilă pentru justițiabili), tocmai pentru a înlătura
orice îndoială cu privire la îndeplinirea corectă a îndatoririlor profesionale421.
Este îndeobște admis422 că nu pot constitui temeiuri pentru a se reține lipsa de
imparțialitate valorile personale, filosofia sau convingerile privind legea ale unui judecător;
faptul că acesta are o opinie generală despre o problemă legală sau socială, legată direct de un
caz, nu îl face recuzabil. Astfel, în comeentariul 60 la Principiile de la Bangalore se arată că
«Setul de valori personale ale judecătorului, filozofia acestuia, sau convingerile despre drept, nu
pot constitui subiectivism sau prejudecată. Faptul că un judecător are o părere generală despre o
chestiune juridică sau socială ce are legătură directă cu speţa nu îl face incompatibil de a

[1993] AC 646; R v Bow Street Stipendiary Magistrate, Ex parte Augusto Pinochet Ugarte (No.2), House of
Lords [2001] 1 AC 119, apud. Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit.,
p. 66.
418
Locabail (UK) Ltd v Bayfield Properties Ltd, Court of Appeal of England and Wales [2000] 3 LRC 482, apud.
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 70.
419
CEDO, Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgiei, 1981, apud. C. Dănileț, Imparțialitatea – obligație și
virtute a judecătorului, op.cit., p. 181.
420
C. Dănileț, Imparțialitatea – obligație și virtute a judecătorului, în Etică și cultură profesională, de de I. Copoeru,
N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 188.
421
C. Dănileț, Imparțialitatea – obligație și virtute a judecătorului, în Etică și cultură profesională, de de I. Copoeru,
N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 179.
422
Idem., p. 29, apud. S. Luca, D.M. Bulancea, op.cit., p. 102.
162
 prezida.423 Trebuie făcută distincţia între opinie, care este acceptabilă, şi subiectivism, care este
inacceptabil. S-a spus că „dovada că mintea unui judecător este o tabula rasa ar fi o dovadă de
lipsă de pregătire, nu de lipsă de subiectivism. 424 Dispoziţiile sau comentariile judiciare asupra
probelor, făcute în cadrul procesului, nu sunt nici ele cuprinse în interdicţie, decât dacă se pare
că mintea judecătorului este închisă şi nu mai ia în considerare toate probele.»425
De asemenea, potrivit comentariului 89 la Principiile de la Bangalore, „De obicei,
religia, originea etnică sau naţională, sexul, vârsta, clasa socială, situaţia financiară sau
orientarea sexuală a judecătorului nu pot constitui, în sine, o bază temeinică pentru ridicarea
unei obiecţii. Şi, de regulă, o obiecţie nu se poate baza pe provenienţa socială, pe studiile sau pe
funcţia anterioară a judecătorului; pe apartenenţa judecătorului la organizaţii sociale, sportive
sau caritabile; pe deciziile judecătoreşti pronunţate anterior; sau pe activităţile sale
extracuriculare. Totuşi, aceste observaţii generale depind de circumstanţele din speţa concretă
aflată în faţa judecătorului.”426
S-a mai susținut că deciziile judiciare luate în alte pricini sau comentariile legale asupra
probelor, făcute în cursul procedurilor, nu pot fi considerate ca dovezi de părtinire427. Față de
această susținere, e greu de înțeles afirmația că s-ar pune în discuție imparțialitatea judecătorului
în cazul în care acesta și-ar fi spus opinia cu privire la modul de interpretare a unui text legal
printr-o altă hotărâre sau printr-un articol scris într-o revistă de specialitate 428. Credem că
lucrările științifice publicate de judecător nu pot constitui temei pentru imparțialitatea acestuia,
deoarece acestea reprezintă doar un punct de vedere cu privire la problema de drept supusă
dezbaterii, care poate fi schimbat în cazul în care s-ar aduce argumente convingătoare. Situația
este identică cu cea în care judecătorul a adoptat anterior o hotărâre în care a interpretat într-un
anumit sens un text de lege, când este îndeobște admis că nu se poate susține lipsa de
imparțialitate a judecătorului pe acest temei.
În doctrină s-a subliniat că motivele de parțialitate a judecătorului pot rezulta din
încălcarea principiului tratamentului egal al părților, din punct de vedere procedural, dintr-un
comportament inadecvat al judecătorului, din împiedicarea părții de a uza de drepturile sale, din
încălcarea regulilor procedurale etc.429 Într-adevăr, judecătorul trebuie să trateze în mod egal
toate persoanele, fără a face vreo diferențiere între ele în funcție de rasă, naționalitate, religie,
etc.. În cadrul Principiilor de la Bangalore egalitatea este tratată ca o valoare distinctă de
imparțialitate, dar ea privește în realitate tot obligația judecătorului de a fi imparțial față de toate
persoanele și de a aplica în mod egal legea.

423
Vezi Jeffrey M. Shaman, Steven Lubet and James J. Alfini, Judicial Conduct and Ethics, 3rd ed. (Charlottesville,
Virginia, The Michie Company, 2000), apud. Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita
judiciară, op.cit., p. 59.
424
Laird v Tatum, United States Supreme Court (1972) 409 US 824, apud. Comentariu asupra Principiilor de la
Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 59.
425
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 59.
426
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 69.
427
S. Luca, D.M. Bulancea, op.cit., p. 102.
428
A se vedea Document elaborat în cadrul activităţilor privind deontologia profesională organizate de către Institutul
Naţional al Magistraturii 1 ianuarie – 1 mai 2007, disponibile pe site-ul http://www.inm-lex.ro/ , apud. S. Luca, D.M.
Bulancea, op.cit., p. 102.
429
Ibidem.
163
 După alții, ar fi posibil ca aceste motive din care să se tragă concluzia lipsei de
neutralitate a judecătorului să rezulte și din unele aspecte legate de viața privată a judecătorului,
cum ar fi starea civilă, relațiile cu familia, cu prietenii, orientarea sexuală, raportarea față de
religie, etc.. De pildă, s-ar putea pune în discuție capacitatea unui judecător care a trecut de
curând printr-un divorț cu încredințare de minori, în urma căruia aceștia din urmă au fost
încredințați de instanță soției, de a soluționa cauze similare cu suficientă obiectivitate. Ori
capacitatea unui judecător care are pe rol un litigiu cu banca, pentru dobânzile ori comiioanele
percepute de bancă, de a judeca în mod obiectiv cauze similare. S-a subliniat însă că, potrivit
jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, experiențele personale ale judecătorului nu
pot constitui un motiv de recuzare, cu excepția situației în care măsurile luate de acesta în timpul
procesului dovedesc sau cel puțin creează aparența că judecata sa ar fi influențată de o
experiență personală (cum ar fi refuzul de a administra o probă, de a asculta vreuna dintre părți
sau alte manifestări abuzive)430.
În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 431 se
arată că “Există totuşi experienţe, personale sau provenite din mediul său apropiat, care pot
împiedica examinarea şi soluţionarea unei cauze. Judecătorul care este victima unei tâlhării
serioase în propria casă trebuie să nu judece o astfel de cauză pentru o vreme. Acelaşi lucru este
valabil, de exemplu, pentru un procurară cărui nepoată a fost violată sau agresată sexual. Alte
exemple: prejudecăţi (etnie, sex, orientare sexuală, religie etc.), considerente ideologice (politice,
religioase, etc.), experienţa de viaţă, prieteni, hobby-uri, compasiune, empatie exagerată,
resentimente, frică, neîncredere, lipsa de formare, judecata bazată pe aparenţe, etc.”
În doctrină s-a susținut că legea trebuie interpretată de judecător nu în funcție de valorile
sale personale, ci cu o scrupuloasă neutralitate care îl îndepărtează de orice militantism și îl
conduce să se sprijine numai pe elementele determinante ale dosarului 432. Desigur că judecătorul
ar trebui să se străduiască să îndeplinească acest deziderat ori de câte ori va fi pus să aleagă între
valorile sale personale și lege. Atunci însă când legea nu e clară, necesitând o interpretare din
partea judecătorului, va fi greu ca acesta să se îndepărteze de valorile personale (din care nu ar
trebui să lipsească echitatea) și să adopte alte valori. Iar cum problemele nu apar când legea este
clară, ci doar atunci când aceasta suscită mai multe iterpretări, în realitate judecătorul va fi pus
deseori în situația de a face uz de aceste valori personale, pentru a putea da o soluție așa cum
crede el că este just („la luminile și înțelepciunea judecătorului”). Evident că restul afirmației,
referitoare la îndepărtarea de militantism și întemeierea soluției pe elementele dosarului rămâne
întotdeauna valabilă, însă interpretarea legii în funcție de valorile personale nu constituie
neapărat o lipsă de neutralitate a judecătorului, dacă aceste valori sunt compatibile cu cele
profesionale.
În practica judiciară din țara noastră s-a reținut că soluționarea de către judecător a unui
dosar în care reclamant este finul său, nu se circumscrie niciunui caz de incompatibilitate sau de
abținere prevăzut de vechiul Cod de procedură civilă și nici nu este de natură a afecta prezumția
430
A.A. Chiș, F.I. Moțu, Comunicarea profesională în justiție. Aparența de imparțialitate în contextul comunicării
dintre judecători și avocați, în Etică și cultură profesională, de de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa
Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 170.
431
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
432
F.B. Vasilescu, Dreptul la un proces echitabil, la http://www.ccr.ro, apud. C. Dănileț, Imparțialitatea – obligație și
virtute a judecătorului, op.cit., p. 180.
164
de imparțialitate a judecătorului, în condițiile în care la nivelul tribunalului exista o practică
unitară în privința soluțiilor pronunțate în dosarele având ca obiect înmatriculările autoturismelor
fără plata taxei de primă înmatriculare433. În doctrină a fost criticată soluția instanței,
considerându-se că aceasta se întemeiază pe faptul că în speță soluționarea de către judecător a
unui dosar în care reclamant este finul său nu se circumscrie niciunui caz de incompatibilitate sau
de abținere prevăzut de vechiul Cod de procedură civilă, fapt care vine în contradicție cu
dispozițiile articolului 99 lit. i) din Legea 303/2004 care nu face referire la Codul de procedură
civilă, ci se referă la „nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau
procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa ……”, în speță
fiind aplicabil art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului care face parte din
dreptul intern, dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, privind interpretarea
noțiunii de imparțialitate a judecătorului; în plus, soluția instanței mai este criticată pentru că
impune o condiționalitate între prezumția de imparțialitate a judecătorului și soluția pe care acesta
o pronunță, ceea ce se consideră că nu este permis434.
În legătură cu această din urmă critică, e discutabil dacă la analizarea abaterii disciplinare
a judecătorului nu ar trebui luată în considerare și natura cauzei în care acesta nu s-a abținut. De
pildă, în soluția criticată rezultă în mod clar că dosarul nu ridica niciun fel de problemă cu privire
la soluția ce se impunea a fi adoptată, având în vedere natura repetitivă a cauzelor privind
restituirea taxei de poluare și practica judiciară consecventă, potrivit căreia astfel de acțiuni erau
admise în toată țara. Într-o astfel de situație poate fi justificată temerea părții cu rivire la lipsa de
imparțialitate a judecătorului, din moment ce toți judecătorii din instanța respectivă ori chiar din
țară admiteau astfel de acțiuni în restituirea taxei de poluare achitată pentru autoturismele second
hand?
În practica noastră judiciară s-a mai statuat că „simplul fapt că judecătorii au încheiate
contracte de credit cu o bancă ce este parte într-un litigiu care le este dedus spre soluționare,
necoroborat cu alte împrejurări, nu este suficient pentru a se naște o prezumție de lipsă a
imparțialității acestora”435. La aceeași concluzie s-a ajuns și în comentariul 99 la Principiile de la
Bangalore, unde se arată că „Excluderea nu este necesară nici dacă judecătorul este implicat
numai în calitate de client pentru operaţiuni obişnuite al unei bănci, companii de asigurări,
companii emiţătoare de cărţi de credit, sau al altei instituţii asemănătoare, care este parte la
proces, fără ca judecătorul să aibă vreun conflict sau tranzacţie specială cu aceasta, aflată în curs
de soluţionare.”436 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat însă că s-a încălcat aparenţa
de imparţialitate în cazul în care la data pronunţării hotărârii soţul judecătoarei avea o datorie
destul de mare la o bancă ce era parte în dosar, contractată în condiţii avantajoase437.

433Hotărârea nr. 12J din 19 iunie 2013, Secția pentru judecători a C.S.M., definitivă prin decizia nr. 66 din 5 mai
2014 a Î.C.C.J., pe www.csm1909.ro .
434
I, Gârbuleț, C.A. Susanu, Abaterile disciplinare ale magistraților. Nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci
când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precum şi
formularea de cereri repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii.
Principiul imparțialității și reflectarea acestuia în jurisprudența CEDO, articol publicat on-line pe site-ul
www.universuljuridic.ro .
435
C.A. Timişoara, Secţia a II-a civilă, dec.civ. 384/21.10.2015, nepublicată.
436
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 73.
437
CEDO; Cauza Petur Thor Sigurdsson c. Islandei, hotărârea din 10.04.2013.
165
 De asemenea, în jurisprudența națională s-a reținut că judecătorul care nu știa că există
vreo legătură între cauza care o judecă și dosarul în care se efectuau acte premergătoare începerii
urmăririi penale în care soțul său acorda asistența juridică reprezentantului administratorului
judiciar nu se poate aprecia că acesta a încălcat cu știință normele de drept existente în materia
incompatibilităților438.
Cu privire la imparțialitatea judecătorului, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a
adoptat Hotărârea nr. 846 bis din 3 iulie 2014, în care, între altele a statuat că judecătorul față de
care s-a început urmărirea penală pentru săvârșirea unei fapte de corupție ar trebui să se abțină de
la soluționarea pricinilor cu această natură până la clarificarea situației sale, întrucât se încalcă
aparența de imparțialitate și obiectivitate de care orice judecător este răspunzător.
De asemenea, au mai fost considerate ca fiind situaţii în care se pune problema
imparţialităţii sau aparenţei de imparţialitate439: relaţia de prietenie dintre magistrat şi avocatul
care pledează într-un dosar repartizat aleatoriu magistratului respectiv; capacitatea obiectivă a
magistratului de a soluţiona cauzele în care figurează o persoană care i-a adus anterior grave
acuzaţii, cu ocazia judecării unui alt dosar; posibilitatea magistratului de a judeca un dosar în care
figurează ca parte o persoană care l-a chemat în judecată pe magistrat într-un alt dosar;
judecătorul şi-a spus opinia cu privire la modul de interpretare a unui text legal printr-o altă
hotărâre sau într-un articol scris într-o revistă de specialitate ori într-o discuţie anterioară asupra
interpretării unui text legal cu un avocat care pledează în cauza respectivă; nemotivarea hotărârii
sau a măsurilor dispuse pe parcursul procesului; neanalizarea tuturor motivelor determinante
invocate de reclamant sau a apărărilor esenţiale formulate de pârât; participarea magistratului la
judecata unei cauze în care una dintre părţi este un coleg de instanţă, grefier, prieten; participarea
magistratului la judecata unui proces de furt din locuinţe după ce el însuşi a fost victima unei
astfel de infracţiuni; atitudinea magistratului în timpul conducerii şedinţei de judecată care nu
pune în discuţia părţilor o cerere formulată de una dintre acestea, nu priveşte absolut deloc spre
una dintre părţi, nu îi acordă cuvântul acesteia pentru a formula concluzii, îşi exprimă punctul de
vedere cu privire la justeţea pretenţiilor solicitate; participarea judecătoarei la judecata unei
infracţiuni de viol, în condiţiile în care rechizitoriul a fost întocmit de prietenul acesteia cu care
urma să se căsătorească; tolerarea discursului discriminatoriu faţă de rasa şi naţionalitatea
inculpatului, discurs formulat de avocatul părţii vătămate.
Cu privire la unele dintre afirmațiile reținute în acest document ne-am exprimat anterior
rezerva. În afară de acestea, credem că ar mai fi de discutat cu privire la imparțialitatea
judecătorului în cazul în care o parte i-a adus acuzații grave anterior, cu prilejul judecării unei alte
cauze. În practica judiciară nu s-au admis cereri de recuzare în cazul în care una din părți a
formulat o plângere penală împotriva judecătorului, pentru modul în care acesta a dispus măsuri
în cauză, deoarece acesta poate constitui un instrument pentru a înlătura de la judecarea cauzei un
judecător nedorit de una din părți, ceea ce nu poate fi admis. De asemenea, trebuie analizată cu
grijă eventuala lipsă de imparțialitate a judecătorului rezultată din carențele de motivare a
deciziilor luate pe parcursul procesului ori din neanalizarea tuturor motivelor reclamantului sau

438
Hotărârea nr. 18J din 26 noiembrie 2014, Secția pentru judecători a C.S.M, pe www.csm1909.ro .
439
Document elaborat în cadrul activităţilor privind deontologia profesională organizate de către Institutul Naţional
al Magistraturii 1 ianuarie – 1 mai 2007, disponibile pe site-ul http://www.inm-lex.ro/ , apud. S. Luca, D.M.
Bulancea, op.cit., p. 102 - 103.

166
pârâtului, pentru a nu cădea în greșala afectării independenței judecătorului prin înlăturarea lui
pentru deciziile adoptate în cursul procesului.
În jurisprudenţa străină440 s-a apreciat că lipseşte imparţialitatea judecătorului atunci când
acesta are un interes în cauză, cum ar fi situaţia avocatului condamnat pentru contemp of court de
către acelaşi judecător în faţa căruia se comisese fapta şi care s-a simţit insultat; atunci când
judecătorul unui litigiu civil l-a consiliat pe adversar cu prilejul unui alt litigiu între aceleaşi părţi;
atunci când, după un interogatoriu, un magistrat a declarat public că nu poate să suporte cauza
penală respectivă şi că nu vrea să mai vadă dosarul în faţa ochilor 441; când judecătorul este
proprietarul unui spaţiu în care una dintre părţi îşi desfăşoară activitatea comercială; atunci când
o parte a realizat lucrări de consolidare a clădirii în care funcţiona instanţa, în mod gratuit; când
un judecător, în apel, este chemat să reexamineze o hotărâre pronunţată în primă instanţă de către
soţul său; când între un judecător şi unul dintre martori există relaţii intime.
Imparțialitatea judecătorului în jurisprudența CEDO.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că, pentru ipoteza în care unul dintre
judecători a fost, în trecut, avocatul uneia dintre părți în stadiile incipiente ale procedurii, nimic
nu indică existența vreunei împrejurări care să ateste că respectivul magistrat ar fi fost influențat
de prejudecăți personale. Cu toate acestea, analizând împrejurarea dacă dubiile reclamantului cu
privire la imparțialitatea magistratului erau obiectiv justificate, Curtea a reținut că deși intervenția
precedentă a magistratului a fost una marginală, pentru că l-a reprezentat pe adversarul
reclamantului doar două luni, faptele petrecându-se în urmă cu nouă ani, totuși cât timp
magistratul a jucat un dublu rol, iar fiul său a continuat afacerile cabinetului său de avocatură, s-a
creat o situație de natură să suscite dubii legitime din partea reclamantului cu privire la
imparțialitatea judecătorului. În consecință, Curtea a constatat că există o violare a art. 6 cu
privire la dreptul la un tribunal imparțial442.
Curtea s-a pronunțat cu privire la imparțialitatea unui judecător care a calificat, în cadrul
unei decizii jurisdicționale, drept „șicanatoare” plângerea penală introdusă de o persoană. Curtea
a statuat că soluția dată de același judecător într-un alt proces ce îl privea pe același reclamant nu
poate fi considerată, ipso facto, ca fiind afectată de parțialitate. Pentru a reține că art. 6 parag. 1
din Convenție nu a fost încălcat, Curtea a constatat, în primul rând, că adjectivul „șicanator” este
întâlnit atât în jurisprudența tribunalelor elvețiene, cât și în doctrină, și nu reprezintă un termen
utilizat exclusiv cu scopul de a evidenția o judecată de valoare depreciativă cu privire la
personalitatea reclamantului, ci mai degrabă un concept juridic ce prezintă o semnificație tehnică.
În al doilea rând, în ceea ce privește participarea aceluiași judecător în procese diferite ale
aceluiași reclamant, s-a reținut că nu este de natură a pune sub semnul îndoielii imparțialitatea
440
A se vedea S. Luca, D.M. Bulancea, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M.
Pivniceru, C. Luca (coordonatori), Ed. Hamangiu, 2008, p. 92 și bibliografia indicată aici.
441
Într-o astfel de situație ar fi ajutat respectarea regulii 2.4. din Principiile de la Bangalore, potrivit căreia
„Judecătorul va trebui să se abţină de la orice comentariu care, făcut în mod conştient în legătură cu o cauză în
judecare sau care i-ar putea fi adusă spre judecare, ar putea afecta rezultatul dezbaterilor sau ar putea dăuna
imparţialităţii procesului. Judecătorul nici nu va face comentarii în public sau în alt mod, care să afecteze dreapta
judecare a unei persoane sau a unei speţe.”
442
Cauza Meznaric împotriva Croației, Hotărârea din 15 iulie 2005, apud. I, Gârbuleț, C.A. Susanu, Abaterile
disciplinare ale magistraților. Nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că
există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precum şi formularea de cereri repetate şi nejustificate
de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii. Principiul imparțialității și reflectarea
acestuia în jurisprudența CEDO, articol publicat on-line pe site-ul www.universuljuridic.ro .
167
judecății, din moment ce era vorba despre un proces total distinct, judecătorul neavând a statua de
mai multe ori asupra acelorași chestiuni443.
Într-o altă cauză Curtea a reținut că judecătorul ar fi trebuit să se abțină de la soluționarea
pricinii câtă vreme în cauza dedusă judecății respectivului magistrat era implicată chiar
conducerea școlii din care fusese exmatriculat fiul acestuia, judecătorul amenințând – anterior –
respectivii profesori, cu răzbunarea. Aici Curtea a reținut că magistratului îi lipsește
imparțialitatea, având un interes în cauză, tocmai datorită relațiilor sale tensionate cu una dintre
părți, fără să aibă relevanță împrejurarea că judecătorul nu avea nici un fel de raporturi cu cealaltă
parte444.
Curtea a decis că lipsește imparțialitatea personală atunci când între judecător și unul
dintre martori există relații intime445.
Totuși, împrejurarea că un membru al completului cunoaște personal pe unul dintre
martorii audiați nu e suficient pentru a concluziona că are o prejudecată favorabilă cu privire la
mărturia acelei persoane, ci trebuie analizată natura și intensitatea legăturii446.
Dacă reclamantul a avut o polemică în presă cu președintele instanței care l-a judecat,
referitoare la activitatea acelei instanțe, iar președintele a exprimat în public aprecieri negative cu
privire la cauza reclamantului înainte de judecarea ei, Curtea a decis că temerile reclamantului cu
privirev la imparțialitatea instanței sunt justificate obiectiv447.
Curtea a decis că participarea la ansamblul procedurilor chiar a persoanelor al căror
comportament era criticat de articolul litigios este suficientă pentru a face ca imparțialitatea
organului de decizie să fie subiect de neîncredere, căci instanțele nu sunt instituții impersonale, ci
funcționează prin judecătorii care le compun și, pentru a fi imparțiali, ei trebuie să fie suficient de
detașați, or în cauză contează sentimentele personale ale judecătorilor pentru a stabili dacă a
existat sau nu ofensă adusă autorității judiciare, când infracțiunea s-a comis chiar față de ei448.
În ceea ce privește cauzele repetitive, Curtea a statuat că pentru a se pune problema
imparțialității, judecătorii trebuie să fi jucat roluri diferite în aceeași cauză, neexistând niciun
motiv pentru a decela imparțialitatea atunci când același judecător a rezolvat în trecut cauze
identice sau asemănătoare449.
În ce privește imparțialitatea judecătorului care l-a arestat preventiv pe inculpat, Curtea a
precizat că simpla invocare a existenței unor „indicii serioase” împotriva reclamantului, nu poate
443
Steulet împotriva Elveției, Hotărârea din 26 aprilie 2011, apud. I, Gârbuleț, C.A. Susanu, Abaterile disciplinare
ale magistraților. Nerespectarea îndatoririi de a se abţine..., op.cit.
444
Cauza Tocono și Profesorii Prometeiști împotriva Moldovei, Hotărârea din 24 iunie 2007, apud. I, Gârbuleț, C.A.
Susanu, Abaterile disciplinare ale magistraților. Nerespectarea îndatoririi de a se abţine..., op.cit.
445
Cauza Jurado împotriva Luxemburg, Hotărârea din 17 ianuarie 1996, apud. I, Gârbuleț, C.A. Susanu, Abaterile
disciplinare ale magistraților. Nerespectarea îndatoririi de a se abţine..., op.cit.
446
Cauza Pullar c. Marii Britanii, Hotărârea din 20.06.1996, în C. Dănileț, Imparțialitatea – obligație și virtute a
judecătorului, op.cit., p. 189.
447
Cauza Buscemi c. Italiei, Hotărârea din 16.09.1999, apud. C. Dănileț, Imparțialitatea – obligație și virtute a
judecătorului, op.cit., p. 189.
448
Cauza Kyprianou împotriva Cipru, Hotărârea din 27.01.2004 apud. I, Gârbuleț, C.A. Susanu, Abaterile
disciplinare ale magistraților. Nerespectarea îndatoririi de a se abţine..., op.cit.
449
Cauza Gillow împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 24 noiembrie 1986, apud. I, Gârbuleț, C.A. Susanu,
Abaterile disciplinare ale magistraților. Nerespectarea îndatoririi de a se abţine..., op.cit.
168
justifica în sine temerile cu privire la imparțialitatea judecătorilor, în cazul în care aceștia s-au
limitat – exclusiv – la a verifica dacă, la o primă vedere, acuzațiile aduse de procuror se bazează
pe date reale. Curtea a constatat însă că, în speță, pentru a reține temeiul pericolului pentru
ordinea publică, judecătorii anterior menționați au estimat că indiciile existente permit să se tragă
concluzia „probabilității comiterii faptelor de care este acuzat”. Raportat la acest raționament,
instanța europeană a decis că o astfel de concluzie nu ar putea fi rezultatul unei aprecieri sumare a
datelor disponibile în privința detenției ci apare ca fiind rezultatul unei aprecieri aprofundate a
probelor și datelor din dosar, care au fost administrate în scopul susținerii vinovăției
reclamantului. S-a reținut că a fost minimalizată distincția ce trebuie să se facă între aprecierea ce
poartă asupra temeiniciei detenției preventive și stabilirea vinovăției care ar trebui să intervină la
finalul procesului. Mai mult, instanța de la Strasbourg a stabilit că aserțiunea Guvernului, potrivit
căreia nu este vorba decât de formule standardizate, nu are aptitudinea să schimbe opinia Curții
din moment ce însăși utilizarea acestor formule probează depășirea sferei unei simple îndoieli
care ar putea justifica detenția cu condiția ca aceasta să aibă la bază date certe. În consecință,
Curtea a decis că instanța de recurs a respins nejustificat motivul de recurs privind imparțialitatea
judecătorilor ce au soluționat cauza în primă instanță și în apel, fără a răspunde motivat
argumentelor reclamantului. Astfel, raportat la circumstanțele speței, Curtea a decis că există o
violare a art. 6 parag. 1 din Convenție în condițiile în care aprecierea făcută de cei trei judecători
cu privire la datele existente în vederea menținerii arestării preventive este discutabilă, justificând
în mod obiectiv temerile reclamantului cu privire la imparțialitatea magistraților450.
În ce situații prezintă importanță viața privată a judecătorului?
În prezent i se acordă vieții private a persoanei o ocrotire tot mai mare, aceasta fiind
garantată atât prin convenții internaționale (art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului)
cât și prin acte normative interne. S-ar putea spune că de această protecție sporită ar trebui să
beneficieze și judecătorul în aceeași măsură, deoarece nu ar trebui să intereseze decât
profesionalismul cu care acesta soluționează cauzele ce i-au fost încredințate. Cu toate acestea,
sunt reglementări care sancționează și comportamentul judecătorului în viața privată, dacă acest
comportament devine public și este de natură să aducă atingere prestigiului profesiei. Care să fie
explicația acestor restrângeri a vieții private a judecătorului?
O primă explicație este aceea că justițiabilii sunt interesați și de caracterul celui care îi
judecă. Așa cum s-a spus, „dacă publicul este adeseori ingrat, este însă mai totdeauna drept; el
prețuiește pe judecători după actele lor, iar nu după cuvintele lor; el examinează viața lor
publică, pe urmă aruncă un ochi scrutător (cercetător) asupra vieții lor private; și dacă acel ce
prigonește pe un preacurvar este un bărbat fără năravuri, dacă cel ce un uzurier este numai un
speculant, dacă cel ce cupă al său jățu cercetând pe un bancrut, este un datornic neexact, îndată
întoarce asupră-i hotărâre dată de dânșii asupra celui osândit; ba încă mai mult căci plânge pe
cel osândit și râde de judectorul care dete hotărârea”451.
Această opinie este la fel de valabilă și în prezent, fiind validată inclusiv de jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în cauza Özpınar împotriva Turciei452, instanţa de
450
Cauza Ionuț Laurențiu Tudor contra României, Hotărârea din 24 iunie 2014 apud. I, Gârbuleț, C.A. Susanu,
Abaterile disciplinare ale magistraților. Nerespectarea îndatoririi de a se abţine..., op.cit.
451
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 60.
452
Hotărârea din 3 mai 1988.
169
 contencios europeană, învestită să decidă dacă a fost respectat un echilibru just între dreptul
fundamental al individului la respectarea vieţii private şi libertatea de exprimare, pe de o parte şi
interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publică să se conformeze
scopurilor enunţate în art. 8 par. 2 şi art. 10 par. 2 din Convenţie, pe de altă parte, a considerat că
este legitim ca persoanelor ce exercită funcţii publice sau magistraţilor, să li se impună, din
cauza statutului lor, obligaţia de rezervă referitoare la art. 10 din Convenţie sau de
discreţie privind exprimarea în public a convingerilor religioase, referitoare la art. 9. Aceste
principii se aplică mutatis mutandis şi art. 8 din Convenţie. În acest sens, instanţa europeană a
luat notă de faptul că îndatoririle de ordin deontologic ale unui magistrat pot influenţa viaţa
privată în cazul în care magistratul, prin comportament – chiar în viaţa privată –, aduce atingere
imaginii sau reputaţiei instituţiei judiciare.
Din aceste motive s-a spus că judecătorul ar trebui să fie „ Intuşabil, retras, fără o viaţă
socială intensă, fără prelungite petreceri nocturne şi întâlniri interesate cu „oamenii puterii“, fără
o afişare ostentativă în mediul politico-diplomatic, fără legături în mediul atât de volatil şi
plurivalent al afacerilor, existenţa sa are sau, mai bine spus, trebuie să aibă o aparenţă quasi-
monastică.”453 Aceasta este una din laturile obligației de rezervă ale judecătorului și are ca
justificare menținerea încrederii publicului în justiție.
Viața privată a judecătorului este, așadar, un aspect de care depinde încrederea publicului
în justiție. Astfel, s-a apreciat că s-ar putea pune în discuție decența judecătorului în următoarele
situații care în alte profesii ar ține excclusiv de viața privată: participarea în calitate de spectator
la un spectacol de striptease; interpretarea unui rol într-un film; interpretarea unui rol într-un
spot publicitar; prezentarea modei de către magistrat; magistratul este membru al unei formaţii
muzicale; certuri între magistraţi; bârfele între magistraţi; fapta magistratului de a critica
conduita unui coleg sau competenţa profesională a acestuia; vestimentaţie stridentă sau
neadecvată etc454.
În ce privește frecventarea de către judecător a anumitor localuri, în Ghidul practic de
etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România455 se arată că „în majoritatea ţărilor,
nu există în prezent nici o interdicţie referitoare la frecventarea de către magistrat a barurilor sau
a unor localuri similare. Cu toate că, în unele ţări, frecventarea unor astfel de localuri este un
lucru obişnuit, magistraţii trebuie totuşi să manifeste discreţie. Magistratul trebuie să se
gândească cum ar percepe frecventarea acestor localuri un observator rezonabil din cadrul
comunităţii. Răspunsul la această întrebare este diferit dacă magistratul provine dintr-o
comunitate mică sau dintr-un oraş mare.”
Dată fiind însă diversitatea culturală şi evoluţia constantă a valorilor morale, standardele
aplicabile în ceea ce priveşte viaţa privată a judecătorului nu pot fi prevăzute în mod precis. 456 În

453
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 20.
454
Document elaborat în cadrul activităţilor privind deontologia profesională organizate de către Institutul Naţional al
Magistraturii 1 ianuarie – 1 mai 2007, disponibile pe site-ul http://www.inm-lex.ro/ , apud. S. Luca, M.D. Bulancea,
în M.M. Pivniceru, C. Luca, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C.
Luca (coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 110.
455
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”

A se vedea Comentariul asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 75, unde se
456

precizează că acest lucru este deosebit de evident în ceea ce priveşte activităţile sexuale și se dau următoarele
exemple: în Filipine, s-a considerat că un judecător care şi-a etalat o relaţie extraconjugală nu a reuşit să întruchipeze
170
comentariul 105 la Principiile de la Bangalore se arată că „Totuşi, acest principiu nu ar trebui
interpretat atât de amplu încât să cenzureze sau să penalizeze pe judecător dacă are un stil de
viaţă nonconformist sau dacă urmăreşte în particular interese sau activităţi care ar putea fi
jignitoare pentru anumite segmente ale comunităţii. Soluţiile asupra acestor chestiuni este strâns
legată de societatea şi perioadele de timp când se discută acestea şi puţine sunt cele care pot fi
aplicate universal.”457
Tot în cadrul analizei importanței pe care o are viața privată a judecătorului cu privire la
prestigiul profesiei ar trebui analizată și atitudinea pe care ar trebui să o aibă judecătorul față de
anumite fapte comise de membrii familiei acestuia care țin de viața lor privată. Ce ar trebui să
facă judecătorul dacă află că soțul sau soția sa au săvârșit o infracțiune? În doctrina noastră s-a
susținut că în acest caz, pentru prestigiul justiției judecătorul ar trebui să anunțe organele
judiciare ori să-și dea demisia de onoare (de pildă, soţiile unor hoţi nu pot aplica legea şi trimite
după gratii alţi soţi—hoţi, dar exonerându-i pe soţii lor) 458. La fel s-ar putea pune problema și în
cazul în care un alt membru apropiat din familia judecătorului ar fi săvârșit o infracțiune.
Desigur că acest lucru depinde de standardul moral pe care fiecare și-l impune, pentru că nicio
lege nu-l obligă pe judecător să denunțe faptele soților ori ale membrilor de familie, în alte
condiții decât cele care îi obligă pe ceilalți membrii ai societății. Ar fi însă inadmisibil ca un
judecător să beneficieze de produsul infracțiunii comise de soț sau de un alt membru al familiei,
chiar dacă legea penală nu pedepsește tăinuirea comisă de soți.

În ce condiții pot apărea judecătorii în mass media?

Judecătorul este deseori supus criticilor publicului, mai ales că de cele mai multe ori una
din părți va fi nemulțumită indiferent care va fi soluția adoptată. În acest sens, în comentariul 30
la Principiile de la Bangalore se arată că atunci „Când încearcă să găsească un echilibru adecvat,
de exemplu, între necesitatea de a proteja procedurile judiciare împotriva distorsiunilor şi a
presiunii, venind din surse politice, ale presei sau de altă natură, şi interesele de a discuta
deschis chestiunile de interes public în viaţa publică şi într-o presă liberă, judecătorul trebuie să
accepte că este o figură publică şi nu trebuie să pară prea sensibil sau prea fragil. Criticile
adresate persoanelor cu funcţii publice sunt ceva obişnuit într-o democraţie. În limitele legii,

integritatea judecătorească, ceea ce a justificat eliminarea din magistratură (Plângerea împotriva Judecătorului
Ferdinand Marcos, Curtea Supremă din Filipine, A.M. 97-2-53-RJC, 6 iulie 2001). În Statele Unite, în Florida, un
judecător a fost mustrat pentru că a avut relaţii sexuale cu o femeie cu care nu era însurat, într-o maşină parcată
(Ancheta in re privind pe un judecător, 336 So. 2d 1175 (Fla. 1976), citată în Amerasinghe, Judicial Conduct, 53). În
Connecticut, un judecător a fost sancţionat disciplinar pentru că a avut o relaţie cu o stenografă a instanţei, căsătorită
(In re Flanagan, 240 Conn. 157, 690 A. 2d 865 (1997), citat în Amerasinghe, Judicial Conduct, 53). În Cincinnati,
un judecător căsătorit care se despărţise de soţia sa a fost sancţionat disciplinar pentru că şi-a găsit o prietenă (cu care
de atunci s-a căsătorit) cu ocazia a trei vizite în străinătate, chiar dacă cei doi nu ocupaseră niciodată împreună
aceeaşi cameră (Asociaţia Barourilor din Cincinnati vs Heitzler, 32 Ohio St. 2d 214, 291 N.E. 2d 477 (1972); 411 US
967 (1973), citată în Amerasinghe, Judicial Conduct, 53). Însă în Pennsylvania, tot în Statele Unite, Curtea Supremă
a respins cererea de sancţiune disciplinară faţă de un judecător care avusese o relaţie sexuală extraconjugală care a
cuprins mai multe călătorii mai lungi de o zi şi o vacanţă de o săptămână în străinătate (In re Dalessandro, 483 Pa.
431, 397 A. 2d 743 (1979), citată în Amerasinghe, Judicial Conduct, 53). Unele dintre exemplele de mai sus nu ar fi
considerate în unele societăţi ca fiind dăunătoare îndatoririlor publice ale judecătorului, ci ca fiind relevante numai
pentru zona privată a comportamentului licit consimţit de către doi adulţi.
457
Comentariul asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 75
458
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 160.
171
 judecătorii nu ar trebui să se aştepte să fie imuni la criticile la adresa deciziilor pe care le iau,
motivelor care au stat la baza lor, şi modului în care conduc judecarea unei cauze.”459
S-a pus problema în ce limite beneficiază judecătorul de libertatea de exprimare? Poate el
să iasă în presă şi să critice anumite aspecte din societate? Nu ar încălca prin aceasta obligaţia sa
de rezervă? În ce limite poatejudecătorul să militeze în presă pentru anumite cauze pe care le
consideră juste?
S-a spus că „Atâta vreme cât magistraţii respectă obligaţiile de rezervă şi de abţinere de la
manifestări cu caracter politic, iar demnitatea omului este valoare de referinţă, plaja libertăţii de
exprimare a judecătorilor şi procurorilor este foarte largă. Acesta este un lucru extraordinar şi este
de dorit ca tot mai mulţi magistraţi – şi nu numai – să apară în spaţiul public, să promoveze
supremaţia legii, valorile democraţiei, independenţa justiţiei, să discute despre principiile
generale ale dreptului, să furnizeze informaţii despre modul de organizare şi funcţionare a
justiţiei, să facă educaţie juridică şi să propună politici publice pentru eficientizarea activităţii
sistemului judiciar”460.
Acest aspect a făcut şi obiectul unor documente adoptate la nivelul Consiliului Europei.
Astfel, prin Opinia nr. 7 (2005) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în
atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind “justiţia şi societatea” adoptată de
către CCJE în cadrul celei de-a şasea reuniuni (Strasbourg, 23-25 noiembrie 2005) se arată că
„Judecătorii se exprimă în primul rând prin intermediul deciziilor lor, şi nu ar trebui să le explice
în presă sau, la modul mai general, să facă declaraţii publice în presă referitor la cauzele de care
se ocupă. Totuşi, ar fi utilă îmbunătăţirea contactelor dintre instanţe şi mass-media: i) pentru a
consolida înţelegerea rolurilor lor; ii) pentru a informa populaţia despre natura, scopul, limitele şi
complexitatea activităţii judiciare; iii) pentru a rectifica eventuale erori de fapt din rapoartele
privind anumite cauze.”
În cazul în care un judecător este atacat în presă, indiferent dacă în mod întemeiat sau în
mod neîntemeiat, acesta nu poate răspunde personal atacurilor respective. Tot în Opinia nr. 7
(2005) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni se precizează că ”55. Atunci când un
judecător sau o instanţă este recuzată sau atacată de către mass media (sau de actori politici sau
alţi actori sociali prin intermediul mass media) pe motive legate de administrarea justiţiei, CCJE
consideră că, dată fiind obligaţia magistraţilor de a se abţine, judecătorul ar trebui să se abţină să
îşi exprime reacţia pe aceeaşi cale. Având în vedere faptul că instanţele pot rectifica informaţiile
eronate difuzate în presă, CCJE crede că este de dorit ca sistemele judiciare naţionale să se
bucure de sprijinul unor persoane sau al unui organ (de ex. Conciliul Superior al Magistraturii sau
asociaţiile judecătorilor) capabil şi gata să răspundă prompt şi eficient la asemenea recuzări sau
atacuri, dacă este cazul”. În sistemul nostru judiciar organismul abilitat să apere independenţa ori
reputaţia magistraţilor este Consiliul Superior al Magistraturii. Pentru ca reacţia acestuia să fie
una eficientă, trebuie ca reacţia acestei instituţii la atacurile din presă la adresa magistraţilor să fie
promptă, deoarece o reacţie mult întârziată nu îşi poate atinge scopul de restabilire a încrederii în
justiţie.
În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România461 se
arată că «Judecătorii şi procurorii trebuie să îşi exercite libertatea de a îşi exprima părerile in
459
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 45.

460
Daniela Pantazi: Obligaţia de discreţie nu impune izolarea magistratului de celelalte profesii juridice,
interviu publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , la data de 9.12.2015.

172
 mass-media cu „mare circumspecţie”. Judecătorul trebuie să se abţină de la a răspunde la
criticile publice aduse hotărârilor, fie că o face în complet sau în orice alt mod. Judecătorii nu
trebuie să îşi exprime dezacordul cu anumite hotărâri judecătoreşti în presă.»
În ce privește participarea judecătorului la diferite emisiuni la posturi comerciale de
radioteleviziune, s-a spus că „Apariţia unui judecător la un post de radio sau televiziune
comercial ar putea fi percepută ca slujind interesele financiare ale organizaţiei care deţine postul
respectiv sau ale sponsorilor acestuia. Aşadar, ar trebui procedat cu grijă. Pe de altă parte, mulţi
cetăţeni obţin informaţii despre evenimente, probleme de ordin social şi despre drept prin
intermediul acestor posturi. Deci, în funcţie de aranjamente, participarea la un program ce are
legătură cu dreptul ar putea fi adecvată. Pentru a stabili dacă judecătorul ar trebui sau nu să
participe la asemenea programe, trebuie luaţi în considerare mai mulţi factori: frecvenţa
apariţiilor, audienţa, subiectul, şi dacă programul este comercial sau nu. De exemplu, în funcţie
de împrejurări, ar putea fi potrivită purtarea unei discuţii privind rolul în stat al puterii judecă-
toreşti sau implicarea instanţelor în educaţia comunitară.”462
Judecătorii nu pot să ignore însă marele avantaj pe care îl reprezintă presa pentru
informarea publicului și să încerce, ori de câte ori i se oferă ocazia, să convingă publicul de
necesitatea asigurării unei justiții independente. Astfel, în comentariul 44 la Principiile de la
Bangalore se arată că „Este posibil ca populaţia să nu obţină din mass media o perspectivă pe
deplin echilibrată asupra principiului independenţei justiţiei, deoarece media poate înfăţişa
puterea judecătorească în mod incorect ca fiind un sistem de apărare a judecătorilor faţă de orice
formă de control sau dezbatere publică referitoare la acţiunile lor. Judecătorul trebuie deci, în
interesul publicului, să profite de ocaziile adecvate pentru a ajuta publicul să înţeleagă
fundamentala importanţă a independenţei justiţiei.”463
Referitor la utilizarea de către un magistrat a conturilor de Twitter sau Facebook, a
blogurilor sau video blogurilor în Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru
magistraţii din România464 se arată că „ Magistratul trebuie să aibă o atitudine rezervată, având în
vedere că niciodată nu se poate şti dacă şi când o anumită postare va fi folosită pentru a contesta
imparţialitatea sau independenţa magistratului.”

În ce constă obligația de rezervă a judecătorului?

Judecătorul nu poate comenta în public deciziile sale sau ale altor judecători, decât în
anumite condiții. Potrivit comentariului 72 la Principiile de la Bangalore „Această interdicţie nu
se referă şi la declaraţiile publice făcute în cursul îndeplinirii atribuţiilor judecătoreşti, la
explicarea procedurilor judiciare, sau la expunerile academice făcute în scopul educaţiei
juridice. De asemenea, judecătorului nu i se interzice să comenteze asupra unei cauze în care are
calitatea de parte, în nume personal. Însă în cadrul căilor în atac în care judecătorul are calitatea
de parte, judecătorul ar trebui să nu facă comentarii ce nu sunt înregistrate la dosarul cauzei.”465
461
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
462
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 93.
463
Idem., p. 52.
464
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
465
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 63.
173
 El trebuie să se exprime în principal prin hotărârile adoptate. De aceea în comentariul 71
la Principiile de la Bangalore466 s-a considerat că „un anunţ al judecătorilor cum că au căzut de
acord să condamne la închisoare pe toţi infractorii vinovaţi de o anumită infracţiune (fără să facă
nicio distincţie între infractorii primari şi cei recidivişti), ar putea constitui motiv, în funcţie de
împrejurări, ca un inculpat să-l recuza pe un judecător pe motiv că acesta s-ar fi antepronunţat
asupra pedepsei pentru infracţiunea de care este acuzat inculpatul. Aceasta ar fi valabilă chiar
dacă judecătorii anunţă că durata pedepsei ar rămâne la aprecierea fiecărui judecător şi depinde
de fapte şi legea aplicabilă respectivei infracţiuni. Anunţul ar părea neadecvat prin faptul că el
sugerează că judecătorii ar fi dominaţi de opinia publică sau că s-ar teme de criticile publicului.
El ar constitui de asemenea şi un comentariu public inadmisibil despre o cauză aflată pe rol.467”
În cazul în care primește scrisori critice sau laudative de la una din părți, pentru
hotărârea pronunțată de el sau de un coleg de-al său, judecătorul nu se poate angaja într-un
schimb de corespondență cu aceasta468. La fel ar trebui să procedeze și în cazul în care criticile
sunt făcute în presă. Astfel, potrivit comentariului 74 la Principiile de la Bangalore „Dacă media
sau membrii publicului critică o hotărâre, judecătorul ar trebui să se abţină de la a răspunde la
ele scriind presei sau făcând comentarii incidentale despre asemenea critici atunci când se află în
instanţă. Judecătorul ar trebui să vorbească numai prin intermediul motivărilor la hotărârile
pronunţate în cauzele deduse lui spre soluţionare. În general, este nepotrivit ca un judecător să
apere în public motivele hotărârilor judecătoreşti.”469
Judecătorul poate comenta însă deciziile definitive adoptate de el sau de alți judecători în
cadrul unor dezbateri academice, însă doar sub aspectul problemelor de drept dezbătute, cu și cu
rivire la aspectele de fapt. Chiar și în acest caz însă „În general, este recomandată prudenţa ca
judecătorul să nu se implice într-o controversă care nu este necesară în legătură cu deciziile luate
în trecut, mai ales dacă controversa poate fi văzută ca o încercare de a suplimenta motivele
prezentate în hotărârea publicată a judecătorului.”470
Judecătorul nu ar trebui să se implice în controverse publice, mai ales în chestiuni cu
substrat politic, cu excepția situațiilor în care «această chestiune afectează direct funcţionarea
instanţelor, independenţa puterii judecătoreşti (aici sunt cuprinse şi salariile şi beneficiile
judiciare), aspectele fundamentale ale administrării justiţiei sau integritatea personală a
judecătorului. Totuşi, chiar şi în aceste privinţe, judecătorul ar trebui să acţioneze cu multă
reţinere. Deşi judecătorul poate face afirmaţii publice la adresa guvernului în aceste privinţe, el
nu trebuie să pară că face „lobby" către guvernanţi sau că arată cum s-ar pronunţa într-o anumită
situaţie dacă aceasta ar fi dedusă judecăţii.»471
De asemenea, judecătorul „poate participa la discuţiile asupra chestiunilor de drept, în
scopuri educative sau pentru a arăta neajunsuri cuprinse în anumite legi” și „poate să participe la
o adunare, să ridice un afiş sau să semneze o petiţie care exprimă opoziţia faţă de război,

466
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 63.
467
Vezi United States of America, Advisory Committee on the Code of Judicial Conduct, New Mexico, Judicial
Advisory Opinion 1991-2, apud. Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore…op.cit., p. 63.
468
Comentariul asupra Principiilor dela Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 63.
469
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 64.
470
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 64.
471
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 88.
174
sprijinul pentru efortul de conservare a energiei sau de finanţare a unei agenţii de combatere a
sărăciei”472.

Se poate enerva judecătorul în ședința de judecată?

Uneori li se reproșează judecătorilor faptul că în ședință se mânie ușor, țipă la părți sau la
avocați, ori, mai rău, că această mânie se reflectă ulterior în hotărârile pe care le pronunță. În
general, deși ar putea fi explicată prin multe cauze această atitudine, ea nu ar trebui să fie
caracteristică pentru un judecător sau mai bine zis nu ar trebui să fie o trăsătură dominantă de
caracater a acestuia. Într-adevăr, un judecător are nevoie de multă răbdare în exercitarea
profesiei. El trebuie să stea multe ore în sala de judecată, să asculte multe declarații și pledoarii,
mai mult sau mai puțin atrăgătoare, să aplaneze multe patimi și conflicte dintre participanții la
proces, multe certuri, are de-a face cu persoane cu temperamente și caractere diferite. Întrucât
aproape toate procesele au o miză importantă pentru participanți, aceștia nu pot să privească cu
detașare ceea ce se petrece în sala de judecată, încercând din răsputeri să convingă judecătorul
de dreptatea lor. Poate reuși judecătorul să controleze toate acestea fără să se mânie vreodată?
Poate judecătorul doar cu blândețe să își îndeplinească întotdeauna misiunea de a stabili cu
exactitate faptele și încadrarea juridică corectă a acestora?
Dacă ținem cont de ce a spus Montesquieu, ar trebui ca judecătorul să aibă o mare
blândețe, pentru că el are de-a face cu oameni nenorociți 473 (în sensul de oameni lipsiți de noroc,
bătuți de soartă – p.n. C.G.).
În primul rând, ar trebui să subliniem că blând nu este echivalent cu bleg. Foarte ușor
blândețea judecătorului poate fi luată drept slăbiciune, astfel că acesta va trebui să găsească și de
această dată o cale optimă pentru a-și putea exercita atribuțiile, uzând chiar de mânie dacă alte
mijloace nu pot da rezultate. Nici Aristotel nu vedea în omul bland pe unul care nu se mânie
niciodată, ci un om care „se mânie de ceea ce trebuie, și pe cine trebuie, și încă cum, când și cât
de mult timp trebuie” subliniind că el trebuie „să fie un bărbat care nu se lasă încurcat și nu se
lasă copleșit de afectul său, ci care dă ascultare numai rațiunii în felul, în prilejul și în durata
mâniei sale”474. Așadar, în cazul acesta este vorba de o mânie „programată”, controlată
permanent de rațiune. Va fi greu însă ca mânia acestuia să nu scape de sub control, să nu devină
cu timpul irascibilitate, adică o mânie fie pe ce nu trebuie, fie când nu trebuie, fie mai mult
decât trebuie.
Dacă irascibilitatea s-ar manifesta doar în sala de judecată și s-ar consuma repede, ea nu
ar fi una atât de dăunătoare. Dacă însă mânia s-ar manifesta doar în interiorul judecătorului, care
face eforturi în sală să și-o reprime și îi dă curs în momentul deliberării, eliberând-o prin
răzbunare pe participantul care a contribuit cât de puțin la producerea ei, ea poate produce
consecințe foarte grave și de cele mai multe ori injuste. Nu trebuie să uităm că înțelepții ne spun
că exagerarea mâniei se petrece mai adeseori „deoarece corespunde mai mult firii omenești de a
se răzbuna”475.

472
Ibidem.
473
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 58.
474
Aristotel, Etica nicomahică (Traducere din limba elină de Traian Brăileanu), Editura Antet, p. 87.
475
Idem, p. 88.
175
 În orice caz, experiența judecătorului ar trebui să-l determine pe acesta să nu ia decizii
defavorabile unei părți pentru comportamentul inadecvat al acesteia sau al avocatului ei în sala
de judecată. Pentru acestea judecătorul ar trebui să aplice doar măsurile pe care le prevede legea
pentru abaterile judiciare, dacă este cazul, îndepărtarea din sală a persoanei recalcitrante ori
sesizarea organelor de urmărire penală.
Referitor la acest aspect, în comentariul 214 la Principiile de la Bangalore se arată că
„Judecătorul trebuie să îşi canalizeze furia în mod adecvat. Indiferent de natura provocării,
răspunsul judecătoresc trebuie să fie unul judicios. Chiar dacă este provocat prin conduita
obraznică a unui jurist, judecătorul trebuie să ia măsurile adecvate spre a controla şedinţa fără a
se răzbuna. Dacă se justifică administrarea unei mustrări, uneori este mai bine ca aceasta să se
facă separat de soluţionarea cauzei. Nu este adecvat ca judecătorul să îl întrerupă în mod repetat
pe avocat fără justificare, sau să îl insulte, sau să îl ridiculizeze pe acesta cu privire la conduita
sau argumentele sale. Pe de altă parte, nici judecătorul nu este obligat să asculte fără întrerupere
când se critică modul de desfăşurare a procesului sau dacă argumentele sunt lipsite în mod vădit
de substanţă, sau când se adresează insulte direct judecătorului, altor avocaţi, părţilor sau
martorilor din proces.”476
În final, trebuie accentuat însă că «judecătorul cu suflet „rece“, impasibil, fără o naturală
empatie pentru cei pe care-i judecă, omul „nemilos“, răzbunător, neiubitor de oameni, xenofob
şi mizantrop, snob şi înfumurat, ultra-ipocrit, precum un Tartuffe postmodem, irascibil şi
intolerant, bovaric, ţâfnos şi instabil, incapabil să se stăpânească, isteric şi nevrotic, obsedat şi
vindicativ, bolnav de egocentrism şi egofîlie, incult, agramat şi limitat, „profesor” impostor,
obtuz şi maniac, frustrat şi inadaptabil, închipuit, mincinos şi intrigant, tiranic şi „dur“,
„milităros“ paranoic, ei bine, acesta nu poate constitui decât un uriaş pericol pentru idealul
justiţiei.»477

Cum trebuie să reacționeze judecătorul în fața stresului?

Relevantă pentru descrierea stresului cu care se confruntă o persoană intrată de curând în
profesie este mărturia unui tânăr judecător care a avut și posibilitatea să compare această
activitate cu cea de avocat desfășurată anterior: „În ceea ce priveşte greutăţile, aş aminti volumul
foarte mare de lucru, astfel că pentru a respecta cerinţele – inclusiv încadrarea în toate termenele
– programul rareori se limitează la opt ore zilnic sau la doar cinci zile săptămânal. Aspectul
acesta este prea puţin cunoscut de publicul străin de magistratură. În plus, răspunderea
magistraţilor şi pretenţiile foarte ridicate, dar justificate, pe care societatea, celelalte autorităţi
publice, justiţiabilii, ceilalţi jurişti şi chiar colegii de la instanţele superioare le au de la un
judecător creează o presiune deosebit de mare, ajungând practic a fi atent, uneori exagerat, la
fiecare pas. Situaţia, însă, poate fi rezolvată – şi văd asta atât în privinţa mea, cât şi a colegilor –
prin câteva soluţii simple: echilibrul în viaţă, asumarea statutului şi a responsabilităţilor,
conştientizarea restricţiilor şi devotamentul necondiţionat pentru profesie şi pentru Justiţie. În
felul acesta, greutăţile amintite (şi altele, lăsate tăcerii) devin o stare de normalitate pe care o
funcţie nobilă o presupune pur şi simplu.”478.
476
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 118.
477
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., Deontologie judiciară. Syllabus, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2009, p. 18.

478
Cătălin Lungănașu: Orice judecător ar trebui să aibă o minimă experienţă într-o altă profesie juridică,
preferabil în cea de avocat, interviu publicat pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 31.12.2015.

176
 Pentru soluționarea acestor probleme, care nu sunt doar ale sistemului judiciar românesc
(deși aici sunt mai acute ca în alte sisteme), au fost adoptate o serie de documente internaționale
prin care se încearcă găsirea unor soluții.
Într-o recomandare a Consiliului Europei479 se referă la faptul că, pentru a asigura calitatea
actului de justiţie, statele trebuie să creeze, între altele, condiţii adecvate de muncă, ce permit
judecătorilor să lucreze în mod eficient. în acest scop, se consideră că este absolut necesar:
„a. Să se recruteze un număr suficient de judecători, să li se permită să dobândească
pregătirea profesională necesară şi să li se asigure instruirea, formarea continuă specifică, în tot
cursul carierei lor; această pregătire trebuie să fie gratuită şi să pună accent mai ales pe legislaţia
recentă şi pe jurisprudenţă; eventual, instruirea poate include vizite de studiu la autorităţile şi
instanţele internaţionale relevante.
b. Să se prevadă o structură a carierei bine definită pentru a se recruta şi menţine
judecători competenţi.
c. Să se pună la dispoziţia magistraţilor personal auxiliar şi echipamente adecvate, în
special de birotică şi informatică, pentru ca aceştia să poată acţiona eficient şi fără întârzieri
nejustificate.
d. Să se ia măsuri corespunzătoare pentru a se încredinţa sarcinile
nejurisdicţionale/administrative altor persoane, în vederea prevenirii ori reducerii supraîncărcării
activităţii instanţelor”.
În Carta Universală a Judecătorului se prevede îndatorirea celorlalte puteri ale statului de
a-i asigura sistemului judiciar „mijloacele necesare pentru a se dota corespunzător în vederea
îndeplinirii funcţiilor sale”480. Din păcate în sistemul nostru judiciar nu sunt asigurate de multe ori
aceste mijloace, iar judecătorii sunt supraaglomerați, fiind nevoiți să facă față unui număr mare
de cauze din ce în ce mai complexe.
Avizul nr. 6 ( 2004 ) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia
Comitetului de Miniştri asupra procesului echitabil într-un termen rezonabil şi rolul judecătorilor
în acest proces, luând în considerare mijloacele alternative de soluţionare a disputelor adoptat de
CCJE la cea de-a 5-a reuniune a acestuia (Strasbourg, 22-24 noiembrie 2004) subliniază că: «În
ceea ce priveşte cazurile penale, Recomandarea nr. R (87) 18, alin. D.2 prevede că trebuie utilizat
un singur judecător „ori de câte ori gravitatea faptei permite acest lucru”. Însă, în cazuri grave
care implică libertatea subiectului, colegialitatea aflării adevărului, asigurată de un complet de
trei sau mai mulţi judecători, nespecialişti sau profesionişti, reprezintă o garanţie importantă
împotriva deciziilor influenţate de prejudecăţile sau opiniile idiosincretice ale unei singure
persoane. În practică, cazurile mai puţin grave sunt judecate, de regulă, de un singur judecător ,iar
cele mai grave, de către un complet, cu toate că linia de demarcaţie diferă considerabil între ţări.»
Se știe că o ședință de judecată nu este o activitate ușoară pentru judecător. Atunci când
ședința este supra-aglomerată, așa cum se întâmplă în marea majoritate a cazurilor din instanțele
noastre, apare în mod inevitabil o încărcătură psihică ce depășește limitele normale acceptabile
într-o activitate umană. Din acest motiv apare iritarea, judecătorul își pierde răbdarea,
participanții cred că este vorba de o aversiune personală, înțeleg în general în mod eronat reacțiile
479
R (94) 12 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei cu privire la independenţa,
eficacitatea şi rolul judecătorilor, adoptată la data de 13 octombrie 1994, disponibilă pe site-ul CSM,
http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/03_05_2006__4189_ro.doc , apud. F. Costiniu, Deontologia profesiri de
magistrat. Repere contemporane, op.cit., p. 161-162.
480
Union Internationale des Magistrats, Statut Universel du Juge, http://prevensectes.com/juges2.htm , apud. F.
Costiniu, Deontologia profesiri de magistrat. Repere contemporane, op.cit., p. 162.

177
 I
n
ş
p
e
de nerăbdare ale judecătorului, răspund poate la aceastea cu reacții similare, fapt care conduce în c
mod inevitabil la deprecierea actului de justiție. t
De aceea un remediu posibil la o astfel de situație este grija față de sine a judecătorului. i
Așa cum arată specialiștii în psihologie „Grija față de sine nu este o atitudine egoist; dimpotrivă, a
oamenii care se îngrijesc pe ei înșiși și își mențin starea emoțională pozitivă și rețelele sociale și .
personale puternice sunt mai înclinați să se arate interesați de oameni. Fredrickson (2009) și alții J
au arătat că emoțiile positive sunt asociate cu relații mai bune cu ceilalți, obiceiuri de muncă mai u
eficiente și abilități mai bune de rezolvare a problemelor. Considerăm că o atitudine de grijă față
de propria persoană îmbunătățește comportamentul etic.”481.
S-ar putea susține că în condițiile în care majoritatea magistraților petrec la birou în
medie 10 ore pe zi, de multe ori inclusiv sâmbăta și duminica, la care se adaugă și necesitatea
rezolvării tuturor problemelor personale, este greu de găsit un timp de relaxare, în care acesta să
pună în aplicare imperativul grijii față de sine. Cu toate acestea, el trebuie să facă loc acestor
activități în programul său (lecture plăcute, sport, etc.) ca o necesitate a dobândirii unui echilibru
emoțional absolut necesar activității sale profesionale, dar și umane.
În comentariul 194 la Principiile de la Bangalore482 se subliniază că „Trebuie recunoscută
importanţa responsabilităţii judecătorului faţă de propria familie. Judecătorul ar trebui să aibă
suficient timp pentru a putea să îşi păstreze bunăstarea fizică şi psihică şi ar trebui să aibă ocazii
rezonabile de a-şi perfecţiona deprinderile şi cunoştinţele necesare pentru îndeplinirea în mod
efectiv a atribuţiilor sale profesionale. Stresul îndeplinirii funcţiei judecătoreşti este din ce în ce
mai des recunoscut. Dacă este cazul, ar trebui să se acorde facilităţi de consiliere şi terapie
pentru judecătorii care suferă de stres. În trecut, judecătorii şi ceilalţi profesionişti ai dreptului
tindeau să dispreţuiască sau să respingă aceste aspecte. Însă recent, studiile empirice şi cazurile
notorii de judecători care au clacat au adus aceste chestiuni în atenţia tuturor.”483
Uneori e greu de găsit un echilibru în viață care să-i permită judecătorului să-și
îndeplinească în mod corespunzător toate îndatoririle profesionale. În astfel de cazuri, judecătorul
trebuie să beneficieze de sprijinul colegilor și al organelor îndreptățite să-i evalueze activitatea,
astfel încât excluderea din magistratură să intervină doar ultima ratio, atunci când s-au încercat
toate mijloacele rezonabile de sprijin. În acest sens, ar trebui ținut cont de experienţa
judecătorilor dintr-o altă ţară europeană, într-un caz în care un judecător a fost demis doar după
ce i-a fost acordat întregul sprijin să depășească situația de criză: ”Numire în calitate de judecător
în 1992. Până în anul 1998 lucrează în secţiunea administrativă. I se aduc critici referitoare la
numărul de dosare soluţionate, se ridică întrebări cu privire la hotărâre. Mutat la secţia penală, in
scopul de a o lua de la capăt. Până in ianuarie 2001, judecătorul lucrează la secţia penală:
participare limitată la discuţiile din camere şi absenţe frecvente - pentru a lucra la domiciliu
pregătire insuficientă şi cunoştinţe inadecvate. În anul 2004, judecătorul este din nou raportat ca
fiind absent foarte adesea, colegii devin critici cu privire la atitudinea sa şi ia restanţele sale în
creştere, se constată că nu este capabil să activeze în complet de un judecător. După o perioadă de
concediu medical de o lună judecătorului i-a fost acordată o perioadă suplimentară pe motive
personale, după decesul mamei sale. în martie 2005, conducerea secţiei i-a comunicat că toate
acestea au condus la o situaţie nefuncţională. l-a fost acordată o ultimă şansă. Pe 14 aprilie 2006,
481
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 100.
482
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 109.

M.D. Kirby, "Judicial Stress: An Update", (1997) 71 Australian Law Journal 774, at 791, apud. Comentariu asupra
483

principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 109.

178
la prânz, judecătorul a fost găsit de către poliţie la domiciliu, neîngrijit şi sub influenţa alcoolului;
casa era murdară şi prezenta un risc de incendiu. Judecătorul a opus rezistenţă poliţiei şi, la secţia
de poliţie, a trebuit să fie condus într-o cameră separată, Concluzia a fost că instanţa va cere o
decizie de demitere, dacă evenimentele din 14 aprilie 2016 vor fi avut un impact mai important
decât cel care a putut fi anticipat. S-a dispus o perioadă de probă într-o altă instanţă de fond, in
vederea reintegrării. Această instanţa a constatat că activitatea judecătorului este sub standardele
acceptabile. Curtea Supremă a decis demiterea judecătorului pe motiv de nepotrivire cu calitatea
de judecător.”484
Tot legat de acest aspect al stresului este și problema comportamentului judecătorului în
sala de ședință, atunci când unul dintre participanți are o atitudine care provoacă mânie,
nervozitate, sentimente negative, ș.a.. În acest caz judecătorul ar trebui să dețină un puternic
autocontrol, ceea ce nu este întotdeauna foarte ușor. La un prim nivel, ar fi bine ca judecătorul să
nu arate aceste sentimente față de public și mai ales față de persoana care i le-a provocat. La un
nivel mai profund, credem că ideal ar fi ca judecătorul să încerce să nu dezvolte astfel de
sentimente la nivel subiectiv, pentru a putea să-și canalizeze energia disponibilă spre aspectele
cu adevărat importante ale cauzei. Așa cum s-a arătat „Conform teoriei depleției eului
(Baumeister și Tierney, 2011), prea multă energie consumată într-o zonă duce la mai puțină
energie disponibilă pentru alte arii de activitate” 485. Or, judecătorul are nevoie de foarte multă
energie pentru a-și putea îndeplini toate sarcinile pe care le are, pentru a-și putea duce la bun
sfârșit toate dosarele, pentru a putea delibera și găsi soluțiile optime la problemele de drept
dificile pe care le are de soluționat, iar energia trebuie să și-o conserve pentru acestea.
Deși e greu de acceptat, însuși procesul de luare a deciziei de către un judecător ar putea
fi influențat de stresul ori starea emoțională a acestuia. Într-adevăr, judecătorul ar trebui să se
bazeze în luarea deciziei doar pe probe și pe rațiune, fără să lase loc aici vreunui element afectiv,
care este caracterizat de subiectivitate. Cu toate acestea, psihologii au stabilit că și procesul
intelectiv de a gândi, de a raționa (care intervine în orice activitate de luare a deciziilor) este
afectat de starea afectivă, respectiv de emoțiile trăite de cel care raționează, de motivații, etc.. S-
a afirmat că „Procesul de elaborare a gândurilor este invariabil contaminat de starea noastră de
stress, de ambianța social, de emoții, de motivații, de cultură. Prin urmare adevărul e intangibil
de către lumea gândurilor”486. Așadar, pentru o bună înfăptuire a justiției trebuie luați în
considerare mai mulți factori, nefiind suficient să se pretindă judecătorilor să judece drept,
pentru că judecata acestora depinde de mulși factori care nu pot fi controlați de aceștia.
Desigur că mare parte din responsabilitate pentru justețea deciziilor luate le revine
judecătorilor, dar nu pot fi ignorați ceilalți factori menționați anterior, care pot conduce la
alterări grave ale actului de justiție. Un mijloc eficient pentru judecător să prevină aceste erori
este acela să încerce, pe cât posibil, să anticipeze problemele pe care le poate întâmpina în
legătură cu activitatea dintr-o ședință de judecată ori în legătură cu soluționarea unui dosar (de
484
Curtea Supremă a Olandei, 15 Decembrie 2009 (demiterea unui judecător), în Ghidul practic de etică şi
deontologie judiciară pentru magistraţii din România, Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al
Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări
legislative şi instituţionale”

485
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 102.
486
Augusto Cury, Fascinanta construcție a EU-lui. Cum să dezvoltăm o minte sănătoasă într-o societate stresantă,
Editura For You, București, 2013, p. 102.
179
ex. posibilul comportament inadecvat al unei părți dificile, posibilul răspuns negativ al unei
instituții căreia i s-a făcut o solicitare, etc.). Anticiparea trebuie să priveacă atât posibilele
probleme juridice, cât și posibilele probleme de natură afectivă, ce pot apărea la un anumit
moment. Dacă le va anticipa, acesta va ști să le rezolve mai bine în momentul în care se va
confrunta cu ele, evitându-se astfel luarea unor decizii pripite, sub presiunea unor factori
neprevăzuți. Discuția cu persoanele mai experimentate îl poate ajuta să adopte o decizie optimă
în astfel de situații.

Cum ar trebui judecătorul să asculte susținerile părților?

Una din calitățile esențiale ale unui judecător este aceea că el trebuie să învețe să asculte.
Dacă pentru procurorul de ședință sau pentru avocat o calitate importantă este aceea de a învăța
cum să vorbească astfel încât să capteze atenția auditoriului și să convingă, pentru judecător
corelativul acestei calități este aceea de a ști să asculte. Această știință nu se reduce doar la a
dobândi răbdarea de a asculta toate susținerile părților în instanță, ci și de a ști să să pună în
discuție chestiunile cu adevărat importante pentru cauză. Participanții cred de multe ori că orice
amănunt este foarte important pentru cauză, în timp ce pot lăsa neabordate aspecte esențiale.
Judecătorul trebuie să știe să canalizeze discuțiile spre acestea din urmă și să le evite pe primele.
Specialiștii în comunicare au demonstrat că o ascultare activă ar fi mult mai eficientă
decât una pur pasivă, dându-se următoarele sugestii487 care pot fi adotate și de judecători, pentru
a realiza o ascultare eficientă: ascultă întreaga argumentaţie chiar dacă intenţionezi să o refuzi;
ai răbdare atunci când asculţi; repetă ideile principale ale argumentaţiei vorbitorului; parafrazaţi,
astfel veţi clarifica ce a spus vorbitorul. Faceţi acest lucru atunci când cel care vorbeşte se
încurcă sau când oferă o informaţie conflictuală sau complexă care trebuie înţeleasă foarte bine;
conştientizează şi elimină distragerile interioare (gânduri care apar în timp ce persoana vorbeşte)
sau exterioare (zgomote, gălăgie etc); fii flexibil; întârzie momentul evaluării; fii obiectiv, nu
critica şi nu te lansa în argumentaţii inutile; foloseşte un limbaj al trupului deschis astfel încât
vorbitorul să vadă că ai o dorinţă reală de al asculta; încearcă să creezi o stare empatică, care să
contribuie la transmiterea completă şi corectă a ideilor; nu te grăbi să dai sfaturi.
Fiind un proces psihologic atât de complex, există și unele piedici de natură psihică ce
îngreunează procesul de ascultare, fiind menționate în acest sens următoarele mecanisme
proiective și mecanisme de apărare488.
Mecanismele proiective constau în a asimila gândirea celuilalt, adică a pune pe seama
acestuia propriile sentimente, a crede că el funcţionează ca tine cu ignorarea diferenţei, a
specificităţii interlocutorului, fapt ce împiedică luarea în considerare a caracteristicilor acestuia,
fie ele de natură cognitivă sau afectivă și în a atribui celui care comunică o serie de atitudini
menite să justifice sentimentele şi comportamentul său faţă de instanță, cum ar fi atribuirea unei
agresivități inexistente în fapt, care nu este de fapt decât propria agresivitate a judecătorului
proiectată asupra interlocutorului.
Mecanismele de apărare constau în scotomizarea constă în eliminarea unei informaţii
incomode, care nu mai este percepută deloc; de pildă, ți se spune ceva care te deranjează şi ca
atare nu auzi, şi aceasta într-un mod cu totul inconştient; memorizarea selectivă constă în uitarea
informaţiei problematice de îndată ce este receptată („Îţi intră pe-o ureche şi-ţi iese pe cealaltă”);

487
Michael H. Hoppe, Active Listening, Improve your ability to listen and lead, Center for Creative Leadership, San
Francisco, 1999, p. 32, apud. M.M. Pivniceru, C. Luca, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane,
Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 129.
488
A se vedea M.M. Pivniceru, C. Luca, op.cit., p. 125-127.
180
interpretarea defensivă constă în a conferi unei informaţii o semnificaţie diferită de cea reală, dar
conformă cu ceea ce am dori să reprezinte; negarea autorităţii sursei, dacă informaţia ridică
unele probleme individul are tendinţa să o devalorizeze, punând la îndoială autoritatea,
competenţa şi buna-credinţă ale celui ce se află la originea acesteia.
Marele filozof Bacon dă câteva sfaturi judecătorilor cu privire la îndatorirea acestora de
a asculta pledoariile cu răbdare, arătând că aceatora le trebuie „mai întâi răbdare și gravitate în
vremea pledoariilor; aceasta este o parte esențială a justiției: un judecător care întrerupe adesea
pe avocat nu este decât un țimbal amețitor. Nu aș putea aproba pe un judecător care pe dată ce
crede că a găsit modul unei pricini îl primește numaidecât lipsindu-se de ceea ce avocații ar fi
putut să adauge ceva folositor, dacă s-ar fi învoit să-i asculte; asemenea nu aprob când, spre a da
o dovadă de înțelegere adâncă și rapidă, întrerupe fără vreme pe avocat în expoziția și
dezvoltarea mijloacelor sau a preîntâmpina cu întrebări fără vreme, chiar când acele întrebări ar
face parte din pricină.”489
Judecătorul trebuie să asculte susținerile părților cu respect indiferent cât de precare ar fi
acestea din punct de vedere uman sau științific. Așa cum s-a subliniat „niciodată judecătorul nu
trebuie să fie dispreţuitor, şi asta faţă de orice ipostază umană, indiferent cât de decăzută sau
declasată ar părea ea în ochii oamenilor obişnuiţi; pentru judecător, nu există fiinţe inferioare;
există doar adecvare sau inadecvare la o anumită normă socială, la un anumit standard social
trecător; judecătorului i se cere să refuze, cu obstinaţie, statutul de moralist sau moralizator; prin
aceasta, el ar abdica de la comandamentul mai înalt şi esenţial, acela de a înţelege societatea în
care trăieşte; deci, judecătorul nu dispreţuieşte, nu separă oamenii, nu caută precum filosofii
minori, frontiera dintre bine şi rău, nu se aventurează în metafizici vulgare; judecătoiul îl
serveşte pe Dumnezeul dreptăţii, cu obstinaţia unei neîncetate imitatio Christi”490.

Cum ar trebui să comunice judecătorul în ședința de judecată?

Este indiscutabil că activitatea judecătorului presupune de foarte multe ori necesitatea
comunicării cu alte persoane, fie oral, în ședința de judecată, fie în scris, prin hotărârile pe care
le pronunță și le motivează. Două din principiile de bază ale procesului sunt oralitatea și
publicitatea, care presupun că participanții la proces formulează cererile oral în fața instanței,
care trebuie să le răspundă de cele mai mule ori în același mod, totul desfășurându-se în mod
public, în prezența tuturor persoanelor care doresc să participe la ședința de judecată.
De aceea, judecătorul nu trebuie să se rezume doar la a pronunța hotărâri corecte, ci
trebuie să se asigure și de faptul că-i va convinge pe ceilalți de caracterul just al acestora. S-a
spus că „Nevoia de raportare a corpului de judecători la standardul comun de valori etice
provine din faptul că intanțelor le este recunoscut rolul social persuasiv iar acesta trebuie să-și
orienteze efortul pentru dobândirea unui comportament comunicațional comun, responsabil” 491.
De modul în care judecătorul reușește să convingă participanții și publicul de corectitudinea
deciziei sale depinde încrederea acestora în actul de justiție respectiv și în justiție în general.

489
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 61.
490
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., Deontologie judiciară. Syllabus, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2009, p. 16.
491
A. Rădulescu, Unele aspecte privind evaluarea comportamentului judecătorilor din perspectiva calitativă, în
Etică și cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p.
258.
181
 În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 492 se
arată că „Magistratul poate şi trebuie să-şi ajusteze comportamentul în instanţa de judecată, astfel
încât chiar şi partea care pierde să poată spune după şedinţă: OK, am pierdut, însă chiar dacă nu
sunt de acord cu modul în care au fost evaluate probele şl a fost aplicată legea, judecătorul mi-a
permis măcar să-mi prezint cazul într-un mod echitabil.” Pentru aceasta judecătorul trebuie să se
preocupe în special a asigura părţilor o egalitate de tratament reală, mai ales că, aşa cum se arată
în acelaşi ghid, „Egalitatea de tratament este esenţială nu doar atunci când este vorba de grupuri
minoritare, ci şi în alte aspecte. În cazul în care una dintre părţi are cuvântul timp de 20 de
minute, judecătorul nu poate opri cealaltă parte după ce a vorbit 3 minute, spunând că nu a mai
rămas suficient timp.” Chiar dacă ar fi presat de timp, acest lucru nu ar trebui să se vadă în sala
de judecată şi nu ar trebui să se reflecte în tratamentul egal acordat părţilor.
În ce privește comunicarea în ședința de judecată, ca orice comunicare orală, se face nu
doar prin conținutul ei, respectiv prin cuvintele folosite, ci și prin tonul vocii, gesturile, mimica
judecătorului, ș.a.. De exemplu, s-a spus că un judecător care nu mimează atunci când comunică
verbal în sala de judecată pe o prelucrare logică și previzibilă a informației pe care o transmite
către partea căreia i se adresează și nu anticipează potențialul acesteia de înțelegere a mesajului,
nu poate realiza o comunicare eficientă, iar judecătorul, în acest caz, dovedește că nu este
interesat de calitatea mesajului pe care îl transmite celor implicați în proces493.
În Ghidul de evaluare a performanțelor profesionale ale judectorilor se prevede că în
cadrul evaluării activității judecătorilor din sala de judecată trebuie analizate:
Abilitățile de comunicare clară și logică ale judecătorului, avându-se în vedere:
consemnarea clară și logică în timpul ședinței de judecată/transmiterea de mesaje clare, corecte;
asigurarea că participanții la proces au înțeles au înțeles aspectele esențiale ale procesului și
obligațiile care le revin; receptivitatea la cererile și excepțiile invocate de părți/ascultarea cu
atenție a părților; crearea unui climat favorabil exprimării părților în litigiu.
Profesionalismul interacțiunii sociale al judecătorului, în cadrul căruia se are în vedere:
atitudinea corespunzătoare, amabilă și atentă față de părți/participanți în cursul procesului;
folosirea unui ton adecvat, politicos; capacitatea de a gestiona o situație de criză în sala de
judecată; evitarea manifestării atitudinilor arogante, disprețuitoare.
Demnă de menționat este și părerea unui avocat cu privire la modul în care ar trebui să
comunice judecătorul în ședința de judecată, pentru că-l ajută pe judecător să se vadă prin ochii
celorlalți: „Un judecător bun trebuie să aibă o față complet imobilă. Foarte mulți judecători, mai
ales din categoria celor tineri, sunt foarte expresivi. Acest lucru dăunează aparenței de
imparțialitate. Se vede cu ușurință că un judecător este enervat de o parte sau că absoarbe din
priviri pe o altă parte. Unii judecători sunt furioși în mod nejustificat, deși nu mă enervează
deloc un judecător care are simțul umorului. De asemenea, mai există o categorie de judecători a
căror aparență de imparțialitate este răsturnată și mă refer aici la cei care țin pledoarii și țin
adevărate cursuri în ședința de judecată. Atunci când vezi un judecător care știe să zâmbească
simți că poți să comunici cu el, și un astfel de judecător sovedește stăpânire de sine, în timp ce
un judecător care nu e sigur pe el, este agitat, are un limbaj non-verbal ostil, care îi deconspiră
gândurile. În concluzie, un judecător care vorbește mai mult decât un avocat face dovada că este
stresat și că nu este sigur pe sine. Mai există și o altă categorie de judecători care stau la pândă

492
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
493
A. Rădulescu, Unele aspecte privind evaluarea comportamentului judecătorilor din perspectiva calitativă, p. 261.
182
 pentru a descoperi erorile avocatului. Este adevărat că fiecare judecător are temperamentul lui
profesional, însă atitudinea lui de adversar față de avocat și nu aceea de colaborator într-un
proces ne îngreunează și nouă munca și nu profită nici cazului”494.
Judecătorul trebuie să fie, așadar, foarte atent la afirmațiile pe care le face în ședința de
judecată, astfel încât acestea să nu denote vreo subiectivitate sau vreo părere preconcepută cu
privire la părți. Nu sunt admise nici remarcile cu tentă discriminatorie sau jignitoare făcute la
adresa avocaților sau a celorlalți participanți la ședința de judecată. Astfel, potrivit comentariilor
185, 187 și 188 la Principiile de la Bangalore sunt interzise folosirea de cuvinte sau gesturi
făcute asupra aspectului fizic sau al îmbrăcămintei participantelor (expresii de genul „drăguțo”,
„fetițo”, „dulceațo”), comentariile disprețuitoare ale judecătorului despre originea etnică (chiar
și despre propria origine etnică) ori remarcile insultătoare495.
Judecătorul, fiind cel responsabil de conducerea ședinței de judecată, va trebui să se aibă
în vedere și comportamentul celorlalți participanți la ședința de judecată, începând de la
personalul auxialiar al instanței până la procuror și avocat. Asfel, potrivit principiului 6.6 de la
Bangalore „Judecătorul va menţine ordinea şi conformitatea în toate procedurile ce au loc în faţa
instanţei şi va fi răbdător, demn şi politicos în relaţiile cu părţile, cu juraţii, martorii, avocaţii,
dar şi cu toate persoanele cu care vine în contact în cadrul activităţilor sale oficiale. Judecătorul
va pretinde o conduită similară din partea reprezentanţilor legali, a personalului instanţei, cât şi a
altor persoane aflate sub influenţa, autoritatea sau controlul său”.
În comentariul 191 la Principiile de la Bangalore se arată că „Judecătorul trebuie să ia
măsuri împotriva comentariilor vădit irelevante făcute de către jurişti în instanţă sau în prezenţa
judecătorului, comentarii ce au caracter sexist sau rasist sau sunt jignitoare sau neadecvate în alt
mod. Sunt de asemenea interzise cuvintele, gesturile, sau inacţiunile care ar putea fi în mod
rezonabil interpretate ca o aprobare implicită a acestor comentarii. Aceasta nu înseamnă că
trebuie reprimate pledoariile legitime sau mărturiile admisibile, dacă, de exemplu, chestiuni
legate de sex, rasă sau alţi factori similari fac obiectul cauzei aflate pe rol. Este vorba despre
obligaţia generală a judecătorului de a asculta cu justeţe, însă, dacă este cazul, de a exercita
controlul asupra procesului, şi de a acţiona cu fermitatea adecvată spre a păstra o atmosferă de
egalitate, decenţă şi ordine în sala de judecată. Ce înseamnă „fermitatea adecvată" va depinde de
împrejurări. În unele cazuri, poate fi suficientă o corectare politicoasă. Totuşi, actele intenţionate
sau deosebit de jignitoare vor necesita măsuri mai severe, cum ar fi un ordin, o mustrare în
particular, o mustrare consemnată oficial sau, dacă avocatul repetă abaterea după ce a primit
avertismentul, iniţierea procedurii de sfidare a curţii, în limitele legii.”496
De pildă, într-un studiu s-a pus problema ce ar trebui să facă judecătorul atunci când se
procedează la audierea unui martor care nu se sfiieşte să-şi exprime într-un mod hazliu opiniile
nefavorabile cu referire la una dintre părţile procesului, ceea ce produce ilaritate în sala de
şedinţă? Care este cea mai potrivită atitudine pe care trebuie s-o ia?
1. Îi atrage atenţia martorului asupra faptuiui ca în calitate de martor este obligat să
declare tot ceea ce ştie şi numai în legătură cu faptele şi împrejurările pe care le omoaşte referitor
la cauză, că nu i se permite exprimarea propriilor opinii asupra unor situaţii.

494
În A. Rădulescu, Unele aspecte privind evaluarea comportamentului judecătorilor din perspectiva calitativă,
op.cit., p. 261.
495
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduta judiciară, op.cit., p. 106-107.
496
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 108.
183
 2. Intervine doar atunci când exprimarea opiniilor ununui martor cu privire la una dintre
părţile procesului se realizează ca formă de discriminare (sex, rasă, etnie etc.)
3. Nu intervine şi face consemnarea în declaraţia de martor, fie pentru :ă nu dă importanţă
caracterului discriminator sau defăimător al opiniei exprimate, fie pentru că doreşte să
consemneze fidel declaraţia martorului.
În studiul menționat se arată că judecătorii au răspuns omogen în favoarea afirmaţiilor:
„descurajează ferm ironizarea în instanţă a persoanelor aparţinând unui grup social defavorizat”
şi „veghează asupra tratamentului nediscriminatoriu al persoanelor defavorizate”, însă au fost mai
indulgenţi în atitudine atunci când au răspuns afirmaţiei „nu consideră neadecvat să se amuze
împreună cu sala pe seama unei persoane” 497. În ce priveşte situaţiile comice ivite în sala de
judecată ori remarcile de acest gen, în Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru
magistraţii din România se arată că “Remarcile sarcastice şi cele peiorative sunt, însă, interzise;
umorul nu este absolut interzis, dar nu trebuie niciodată să apară pe seama cuiva. De asemenea,
judecătorul trebuie să prevină situaţiile în care avocaţii adoptă un comportament rasist, sexist sau
inadecvat în orice alt fel.”
În ce privește modul de conducere a ședințelor de judecată, fiecare judecător are stilul
propriu de a conduce şedinţa, care se mulează pe personalitatea sa. Unii sunt foarte sobri, alţii
foarte destinşi ori volubili. Cât timp judecătorul nu-şi încalcă obligaţia de a nu se antepronunţa,
respectă aparenţa de imparţialitate şi exigenţele solemnităţii şedinţei de judecată, orice stil de
conducere a şedinţei este compatibil cu o conduită etică. Cel mai bun stil de conducere a şedinţei
ar fi unul care să permită participanţilor să-şi susţină argumentele, în mod decent. Dacă
judecătorul întrerupe vorbitorul prea des, îl persiflează ori îl ceartă, se creează o stare de inhibiţie
ori de tensiune, care nu poate ajuta realizarea în bune condiţii a activităţii de judecată.
În schimb, dacă acesta ascultă cu răbdare argumentele părţilor şi creează o atmosferă
destinsă, participanţii îşi pot susţine nestingheriţi punctele de vedere, ajutând descoperirea
adevărului. Într-un interviu acordat de o reputată judecătoare din cadrul Curţii de Apel Cluj,
aceasta a arătat că: „Puteți spune că sunt o nonconformistă din punctul ăsta de vedere. În sala de
judecată, am o modalitate de a conduce ședința mai amicală, poate, decât alți colegi , fără să
încalc formalismul ședinței. Adică încerc să fac oamenii să se simtă în largul lor, pentru că în
ședința de judecată nu ești într-o anchetă, și atunci port o discuție care să le pară cât se poate de
liberă, ca să se simtă confortabil, să poată să spună adevărul. Felul meu de a fi este unul deschis
spre ceilalți, spre lume în general și de aici pare că și pasiunile mele de timp liber sunt mai
nonconformiste.”498

Cât ar trebui să vorbească judecătorul în ședința de judecată?

Un alt aspect care ar putea ridica probleme din prisma aparenței de imparșialitate este
logoreea judecătorului. Cât de vorbăreț ar trebui să fie un judecător în cadrul unei ședințe de
judecată? Sunt judecători mai vorbpreți din fire, după cum sunt și alții mai tăcuți. Evident că
acesta nu este un criteriu la recrutarea în magistratură, astfel încât ar trebui ca fiecare tip de
judecător să-și transforme felul de a fi într-o calitate. Judecătorul mai vorbăreț din fire ar trebui

497
A. Rădulescu, Independenţa şi imparţialitatea judecătorului ca standarde profesionale în procesul civil, în I.
Coperu, N. Szabo (coordonatori), Dileme morale şi autonomie în contextul democratizării şi al integrării europene,
Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 2007, p. 214.
498
Interviu cu Andrea Chiș, o judecătoare nonconformistă, publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro la data de
17.10.2015.
184
să-și orienteze această calitate spre aflarea adevărului, exercitându-și din plin rolul activ în cauză,
în timp ce judecătorul mai tăcut din fire ar trebui să-și orienteze această calitate spre îndeplinirea
obligației de a păstra aparența de imparțialitate. În felul acesta fiecare dintre cele două tipuri de
judecători ar putea să asigure un climat propice pentru justa soluționare a cauzei și pentru
menținerea încrederii părților în imparțialitatea sa.
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, din această perspectivă ar putea fi
identificat un nivel minimal comunicării judecătorului, care se limitează strict la cerințele legii
de procedură (declară deschise dezbaterile, încuviințează probele, acordă cuvântul) și un nivel
maxim al comunicării acestuia, caracterizat prin manifestarea extensivă a rolului activ,
discutarea din oficiu a tuturor aspectelor necesare, lămurirea părților cu privire la drepturile și
îndatoririle ce le revin, îndeplinirea tuturor actelor necesare pentru aflarea adevărului; aparența
de imparțialitate nu este însă afectată de nivelul de comunicare, câtă vreme această comunicare
se subsumează imperativului aflării adevărului499.
Judecătorul trebuie să aibă grijă ca nu cumva rolul său excesiv de activ să nu fie luat
drept un indiciu de imparțialitate în cauză, așa cum s-a menționat și în comentariul 63 la
Principiile de la Bangalore, unde se arată că „ Judecătorul are dreptul de a pune întrebări pentru
a clarifica chestiuni, însă dacă judecătorul intervine în mod constant şi ia practic controlul
desfăşurării procesului civil sau îşi asumă rolul acuzării într-un proces penal şi foloseşte
răspunsurile la întrebările pe care le-a adresat el însuşi pentru a ajunge la o anumită soluţie în
speţă, judecătorul devine avocat, martor şi judecător în acelaşi timp, iar părţile nu au parte de un
proces echitabil.”500

Cât rol activ ar trebui să aibă judecătorul în proces?

În sistemul de drept anglo-saxon judecătorul este mai mult un arbitru, care veghează la
respectarea regulilor procedurale de către procuror (acuzare) și de către avocatul inculpatului
(apărare). În în procesul penal din sistemul de drept continental judecătorul va fi cel care va
cerceta faptele, va audia inculpatul, va întreba procurorul dacă mai are alte solicitări ș.a..
Întrucât acest lucru poate să vină în contradicție cu cerința de neutralitate și imparțialitate,
judecătorul trebuie să aibă grijă să nu îl prejudicieze prin aceasta pe inculpat. Decisiv pentru
asigurarea neutralității și imparțialității judecătorului este ca atitudinea acestuia să nu îl conducă
pe inculpat la concluzia rezonabilă că judecătorul cauzei nu ar fi deschis în ceea ce privește
stabilirea vinovăției inculpatului; această impresie poate fi cauată de modul în care judecătorul
conduce cercetarea judecătorească, de modul în care acesta audiază inculpatul sau martorii ori
de remarcile pe care le face în timpul audierilor (de ex. Lutz Meyer-Goßner, STPO, 46. Aufl.
§24, RdNr. 17, p. 97).501

Cât de ferm ar trebui să fie judecătorul?

Fermitatea este, în general, văzută ca o calitate necesară judecătorului, pentru că astfel
poate impune încredere și siguranță că decizia adoptată este cea corectă. Fermitatea trebuie să

499
A.A. Chiș, F.I. Moțu, Comunicarea profesională în justiție. Aparența de imparțialitate în contextul comunicării
dintre judecători și avocați, op.cit., p. 176.
500
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduta judiciară, op.cit., p. 60.
501
Horst Proetel, Fair trail. Application of ethics and human rights in proceedings, în Etică și cultură profesională,
de de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 153.
185
 fie însă diferită de încăpățânare, deoarece judecătorul trebuie să aibă capacitatea de a reveni
asupra propriilor păreri atunci când argumentele aduse de părți sunt convingătoare.
Lipsa de fermitate poate conduce atât la neîncrederea părților în actul de justiție făcut de
judecătorul respectiv, cât și la depășirea termenului rezonabil de soluționare a cauzei, fapt care
constituie chiar abatere disciplinară. Astfel, într-o speță s-a decis că lăsarea de către judecător a
derulării procesului civil la aprecierea și dispoziția părților de a solicita administrarea de probe
la orice moment procesual, independent de justificarea concretă a utilității lor, interpretarea
distorsionată a principiului contradictorialității, prin comunicarea tuturor notelor scrise depuse
de părți pe parcursul procesului, prin obligarea părții adverse de a da răspuns acestor puncte de
vedere și, în continuare, puncte de vedere la răspunsul părții adverse, nerespectarea dispozițiilor
procedurale care prevăd termenele în care pot fi invocate excepțiile și cele referitoare la
obligațiile instanței în soluționarea acestora, a stabilirii în etape a elementelor necesare
administrării probei cu expertiza, nesancționarea comportamentului părților care nu au respectat
îndeplinirea unor obligații stabilite în sarcina lor, reprezintă conținutul abaterii disciplinare
privind nerespectarea în mod repetat a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate
a cauzelor502.
Fermitatea judecătorului nu se manifestă prin asprimea acestuia în sala de judecată, față
de părți, ori în hotărârea pe care o va pronunța. Mai ales în materie penală judecătorul trebuie „a
se păzi foarte mult de a considera vreodată pe un bănuit ca pe un vinovat mai înainte de a i se fi
înfățișat cele mai pipăite și lămurite dovezi; el va urma în toate cazurile a proporționa pedeapsa
potrivit greșelii; a-și aduce aminte că toși sunt supuși ei deopotrivă înaintea legii. El nu va uita
niciodată puterea maximei elene: că este mai bine a apăra pe un vinovat decât să aibă mustrări de
cuget osândind pe un nevinovat.”503

Ce este intima convingere a judecătorului?

Judecătorul trebuie să adopte hotărârile în conformitate cu legea și cu intima sa
convingere. Chiar dacă legea actuală nu prevede în mod exlicit rolul intimei convingeri în luarea
deciziilor judiciare, ea este un atribut al ființei umane înzestrată cu liberul arbitru și nu se poate
face abstracție de existența ei nici în cazul luării deciziilor de către judecători.
Intima convingere a judecătorului nu poate fi formată decât pe baza probelor
administrate în cauză și a susținerilor contradictorii ale părților din proces. Din păcate niciunul
din acești factori nu este lipsit de pericol pentru luarea unei decizii corecte de către judecător.
Probele pot denatura formarea unei convingeri juste a judecătorului în următoarele
situații: în cadrul probelor indirecte (indicii, prezumţii, adevăruri logice inferate) ce pot face ca
judecătorul să cadă în „capcana convingerilor prealabile“; „convingerile prealabile“ pot fi
influenţate şi de fler, intuiţie şi lipsă de experienţă; se acordă rol exclusiv şi predominant
experţilor în proces; lipsa protecţiei martorilor nu asigură relatarea lor corectă; probele sunt
evaluate fragmentar şi nu în ansamblul lor504.

502
Hotărârea nr. 10J din 5 octombrie 2011, Secția pentru judecători a CSM, definitivă prin nerecurare, publicată pe
site-ul www.csm1909.ro .
503
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 70.
504
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 173-174.
186
 Toate acestea pot conduce la neconcordanța probelor cu realitatea faptică, adică la erori
judiciare, care au fost intitulate pe bună dreptate în literatura de specialitate drept „situații de
nondrept”505.

În ce condiții poate judecătorul să-și schimbe opinia?

O altă problemă de etică a judecătorului este aceea dacă acesta ar trebui să-şi schimbe
propria jurisprudenţă, în veridicitatea căreia crede în continuare, atunci când constată că opinia
îmbrăţişată de el este minoritară în cadrul instanţei sau chiar la nivel naţional. Este mai bine ca
judecătorul să-şi menţină poziţia în continuare, în ciuda faptului că opinia sa este minoritară, ori
ar trebui ca acesta să adopte opinia majoritară, chiar dacă nu crede în ea?
Răspunsul nu este simplu, deoarece judecătorul trebuie să aibă în vedere pe de o parte
propria convingere, iar pe de altă parte interesul participanţilor la proces. El nu poate ignora
consecinţele pe care hotărârea sa le produce asupra justiţiabililor şi nu ar trebui să pună orgoliul
său mai presus de interesul unei bune administrări a justiţiei. Consider că într-o astfel de situaţie
judecătorul ar trebui să ţină cont de cât de răspândită este opinia majoritară, cât de argumentată
este aceasta și ce consecinţe poate produce soluţia pentru drepturile şi interesele părţilor. În cazul
în care opinia sa ar fi una singulară, neîmbrăţişată de nici un alt judecător, acesta nu poate persista
în opinia sa şi ar trebui să se alinieze opiniei cvasiunanime. În cazul în care opinia minoritară este
sensibil egală cu cea majoritară, judecătorul ar trebui să facă demersuri pentru a obţine un punct
de vedere tranşant al instanţei supreme, responsabilă pentru unificarea practicii judiciare
(promovarea unui recurs în interesul legii ori pentru pronunţarea unei hotărâri de dezlegare a unor
chestiuni de drept).
Pentru unificarea practicii judiciare Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat
Hotărârea nr. 148/2015506, prin care s-a aprobat procedura întâlnirilor trimestriale în care sunt
dezbătute problemele de drept care generează practică neunitară. În baza acestei hotărâri se
întâlnesc judecători din cadrul curţilor de apel din toată ţara, se dezbat problemele de drept
controversate întâlnite în practica fiecărei curţi de apel, se stabileşte opinia majoritară asupra
fiecărei probleme de drept controversate şi se consemnează această opinie în cadrul unei minute a
întâlnirii. Fiecare judecător are acces la aceste minute ale întâlnirilor de practică neunitară şi
poate constata care este opinia majoritară a celor prezenţi la întâlnirea de practică neunitară,
având astfel o viziune de ansamblu a instanţelor de pe teritoriul întregii ţări. Este însă judecătorul
ţinut de această opinie majoritară, consemnată în minutele întâlnirilor de practică neunitară?
În literatura de specialitate s-a considerat că „deși aceste demersuri administrative de
decelare a unei soluții unice asupra unei probleme de drept la nivelul instanței respective se pot
dovedi utile, îndeosebi din perspectiva dialogului între judecătorii instanței pe care se presupune
că ar trebui să-l genereze ori să-l stimuleze, de lege lata, soluția însușită de majoritatea
judecătorilor nu poate fi considerată obligatorie pentru judecătorii care nu aderă la aceasta și își
mențin – desigur, motivat, fiind de preferat ca opinia majoritară să fie discutată explicit și
înlăturată argumentat, dacă este cazul – propria părere în domeniu, abaterea de la soluțiile reținute
în aceste minute neputând fi catalogată drept abatere disciplinară, spre deosebire de situația
reglementată de art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,
text potrivit căruia constituie abatere disciplinară nerespectarea deciziilor Curții Constituționale
ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în

505
Idem, p. 174.
506
Publicată pe site-ul www.csm1909.ro , ultima vizualizare la 21.09.2016.
187
interesul legii. Nici nu ar putea fi altfel, de vreme ce legea nu conferă caracter obligatoriu acestor
minute și nici nu există o procedură jurisdicțională care să conțină garanțiile necesare unui proces
de reflecție și de statuare jurisdicțională cu caracter de principiu, precum, spre exemplu, art. 520
NCPC.”507
Această problemă se pune și în cazul completelor colegiale, când judecătorul nu este de
acord cu opinia celorlalți judecători din complet. Dacă este vorba de un complet format dintr-un
număr impar de judecători, judecătorul poate face opinie separată, iar dacă este vorba de un
complet format din doi judecători soluția este reluarea dezbaterilor în complet de divergență. În
aceste cazuri ar trebui judecătorul să adopte opinia majoritară a judecătorilor din complet sau
opinia celuilalt judecător ori ar fi mai bine să se ralieze opiniilor celorlalți? Dacă a adoptat
anterior o hotărâre într-un sens contrar este etic să revină asupra acestei interpretări?
Astfel de situații nu sunt chiar rarisime, mai ales că este îndeobşte cunoscut că o problemă
a sistemului nostru judiciar este aceea a practicii judiciare neunitare. Indiferent care sunt cauzele
acesteia, fie că este vorba de carenţe ale legislaţiei, fie că este vorba de carenţe ale sistemului
judiciar, practica judiciară neunitară creează inechităţi între persoane care nu au nicio vină în
faptul că s-a ajuns la ea. Justiţiabilului îi va fi greu să înţeleagă şi să accepte că în urma
procesului el a pierdut un drept, iar un cunoscut al său, aflat în aceeaşi situaţie, l-a câştigat.
Cu toate acestea, deşi este preferabil să se restrângă cât mai mult sfera acestor cazuri,
prezenţa lor este acceptată în toate sistemele judiciare. Uneori se poate da chiar un sens bun
acestui fapt, respectiv atunci când schimbarea jurisprudenţei instanţei este determinată de noi
argumente, care impun concluzia certă că practica judiciară anterioară nu era cea justă. Este vorba
de revirimentul jurisprudenţial. Este etic dacă un judecător care a adoptat mai multe hotărâri
judecătoreşti într-un anumit sens să-şi schimbe opinia şi să adopte în speţe similare alte soluţii?
Răspunsul dat acestei chestiuni a fost unul afirmativ, însă cu următoarele nuanţări:
„schimbarea jurisprudenței nu trebuie să se petreacă fără o justificare pertinentă, iar o atare
justificare nu se poate regăsi decât în cuprinsul hotărârii judecătorești prin care se trece la
înfăptuirea revirimentului (hotărâre care, mai ales dacă nu aparține instanței supreme, poate
rămâne izolată, așadar, ea trebuie să fie suficient de persuasivă pentru a înfăptui o veritabilă
reorientare a practicii altor instanțe). Ca urmare, schimbarea de jurisprudență nu poate fi tacită, ci
trebuie să fie întotdeauna explicită, asumată și clar motivată, cu referire la soluțiile anterioare
într-un sens diferit (nu neapărat de-a dreptul contrar) și la motivele care au determinat
reconsiderarea soluției anterioare”508. Aşadar, o schimbare a propriei jurisprudenţe a unui
judecător, în condiţiile în care argumentele covârşitoare impun concluzia că aceasta este greşită,
nu constituie o lipsă de etică pentru acesta. Dimpotrivă, este o calitate pentru un judecător să aibă
capacitatea să revină asupra părerilor sale anterioare, constatând că acestea au fost eronate şi să
recunoască totodată în motivarea hotărârii acest lucru. Mai grav ar fi ca acesta să-şi dea seama că
soluţiile anterioare nu sunt corecte şi orgoliul să-l împiedice să revină asupra acestora, în ciuda
argumentelor contrare. Desigur, în cazul în care aceste schimbări ale jurisprudenţei ar fi prea dese
judecătorul respectiv ar putea avea o problemă de etică, indiferent dacă acesta şi-ar argumenta de
fiecare dată schimbarea de jurisprudenţă.

Ar trebui judecătorul să țină cont de opinia publică în luarea deciziilor?

507
Gh.L. Zidaru, A.A.Chiş, Condiţiile revirimentului jurisprudenţial, articol publicat pe site-ul
www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 17.02.2016.
508
Gh.L. Zidaru, A.A.Chiş, Condiţiile revirimentului jurisprudenţial, op.cit..
188
 Un răspuns general valabil la această întrebare este greu de dat deoarece, pe de o parte
judecătorul nu poate fi izolat de societate, ci are nevoie să cunoască „pulsul” acesteia pentru a
adopta hotărâri realiste, iar pe de altă parte el nu trebuie să se lase condus de patimile și umorile
care conduc de multe ori mulțimile.
În comentariul nr. 31 la Principiile de la Bangalore se prevede că „Deşi judecătorul
trebuie să aibă un stil de viaţă şi o conduită mai severă şi mai restrictivă decât alţi oameni, ar fi
nerezonabil să se aştepte ca el să se retragă complet din viaţa publică către o viaţă cu totul
privată, centrată în jurul casei, familiei şi prietenilor. Izolarea totală a judecătorului de
comunitatea în care trăieşte nu este nici posibilă, nici benefică.” 509 În comentariul 32 la aceleași
principii se arată că «Într-adevăr, cunoaşterea publicului este esenţială pentru buna administrare
a justiţiei. Judecătorul nu numai că îşi îmbogăţeşte cunoştinţele despre lumea reală; ci însăşi
natura dreptului modern impune ca judecătorul „să trăiască, să respire, să gândească şi să
împărtăşească opiniile în acea lume".510»
Cu toate acestea, atunci când va fi pus în situația de a lua o decizie nepopulară,
judecătorul nu trebuie să țină cont de eventualele critici sau presiuni publice, ci el trebuie să se
ghideze doar după lege. Astfel, în comentariul nr. 28 la Principiile dela Bangalore se arată că
„Uneori o mare publicitate poate fi în mod considerabil îndreptată spre obţinerea unui rezultat
dorit. Totuşi, în exercitarea funcţiei judiciare, judecătorul trebuie să fie imun faţă de efectele
acestei publicităţi. Judecătorul trebuie să nu ţină cont dacă legile ce trebuie aplicate, sau părţile
la proces, se bucură sau nu de popularitate în rândul publicului, al mass media, al funcţionarilor
guvernamentali, sau al prietenilor ori a familiei judecătorului însuşi. Judecătorul nu trebuie să se
încline după interese partizane, vociferările publicului sau frica de critică. Independenţa justiţiei
presupune independenţă faţă de toate formele de influenţă exterioară.”

În ce constă secretul deliberării?

Potrivit Comentariului asupra principiilor de la Bangalore 511 „Corpul de judecători
trebuie obligat să respecte secretul profesional în legătură cu deliberările lor şi cu informaţiile
confidenţiale pe care le cunosc în cadrul îndeplinirii atribuţiilor lor în alt mod decât prin
proceduri publice, şi nu ar trebui să fie constrânşi să depună mărturie cu privire la asemenea
chestiuni”.
Rațiunea pentru care a fost instituit secretul deliberării este aceea de a proteja magistrații
care au participat la luarea deciziei respective de orice ingerință și de a asigura păstrarea
încrederii părților și publicului în actul de justiție. Judecătorii sunt protejați și prin faptul că în
intimitate acestora li se asigură un confort psihic necesar pentru a cântări asupra problemelor de
fapt și de drept ridicate, iar încrederea în actul de justiție este menținută prin aceea că decizia
luată apare ca fiind rezultatul voinței comune a tuturor membrilor completului de judecată.

509
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 45.
510
A se vedea United States of America, Supreme Court of Wisconsin, Judicial Conduct Advisory Committee,
Opinion 1998-10R, apud. Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p.
46.
511
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 38.
189
 La pct. 15 din Principiile fundamentale ale independenței justiției 512 se prevede că „Corpul
de judecători trebuie obligat să respecte secretul profesional în legătură cu deliberările lor și cu
informațiile confidențiale pe care le cunosc în cadrul îndeplinirii atribuțiilor lor în alt mod decât
prin proceduri publice, și nu ar trebui să fie constrânși să depună mărturie cu privire la asemenea
chestiuni”.
Păstrarea secretului deliberării se limitează doar strict la aspectele de fapt și de drept care
au făcut obiectul deliberării, nu la orice aspecte ale cauzei. În practica disciplinară s-a reținut că
nu constituie abaterea disciplinară constând în divulgarea secretului deliberării, comunicarea de
către judecător a soluției după ce a avut loc pronunțarea și nici faptul că a comunicat uneia dintre
persoane că un inculpat a recunoscut fapta și celălalt nu, deoarece aceste date nu se circumscriu
obligației de confidențialitate ce incumbă judecătorului care a luat cunoștință de aceste aspecte în
exercitarea atribuțiilor de serviciu513.
În literatura de specialitate s-a arătat că procurorii nu deliberează în secret, ci activitatea
aceasta este specifică exclusiv judecătorilor, motiv pentru care nicio dispoziție din Codul de
procedură penală, care se referă la activitatea procurorilor, nu face referire la faptul că aceștia ar
delibera în secret, ci activitatea de deliberare este reglementată doar din perspectiva participării –
la înfăptuirea ei – a membrilor completului; art. 286 C. pr. pen., care reglementează actele
organelor de urmărire penală, nu face nicio referire la secretul deliberării, ci prevede că
procurorul dispune asupra actelor și măsurilor procesuale și soluționează cauza prin ordonanță,
indicând totodată elementele pe care trebuie să le cuprindă aceasta514.

Cum trebuie motivate hotărârile judecătorești?

La pct. nr. 63 din Recomandarea nr. R (2010)12 a Comitetului Miniștrilor către statele
membre cu privire la judecători se arată că „Judecătorii trebuie să își motiveze hotărârile într-un
limbaj clar și ușor de înțeles”.
La pct. 59 – 60 din Avizul nr. 7 (2005) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni
(CCJE) în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind „justiția și societatea” se
subliniază că „CCJE consideră că limbajul juridic ar trebui să fie concis și limpede, evitându-se –
dacă nu sunt necesare – expresiile în limba latină sau alte formulări dificil de înțeles de către
publicul larg. Conceptele juridice și normele legale pot fi suficient explicate prin citarea
legislației sau precedentelor judiciare. Totuși, claritatea și concizia nu trebuie să fie un scop în
sine, deoarece este tot atât de necesar ca judecătorii să păstreze în deciziile lor precizia și
integralitatea motivărilor”.
Nu credem însă că este necesar ca aceste reguli să fie menționate explicit și în cuprinsul
hotărârii, chiar dacă este bine ca judecătorul să țină cont de ele la redactarea hotărârii.515

512 Adoptate la Congresul al VII–lea al Națiunilor Unite referitor la Prevenirea Infracțiunilor și la Tratamentul
Infractorilor, care a avut loc la Milano din 26 august până la 6 septembrie 1985 și aprobat prin rezoluțiile Adunării
Generale 40/32 din 29 noiembrie 1985 și 40/146 din 13 decembrie 1985.

513
Hotărârea nr. 17J din 25 noiembrie 2013, Secția pentru judecători a CSM, definitivă prin decizia nr. 132 din 10
noiembrie 2014 a ÎCCJ, publicată pe site-ul pe www.csm1909.ro .
514
I. Gârbuleț, Abaterile disciplinare ale magistraților. Nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității
lucrărilor care au acest caracter, precum și a altor informații de aceeași natură de care a luat cunoștință în
exercitarea funcției, cu excepția celor de interes public, în condițiile legii, articol publicat pe site-ul
www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 13.01.2016.
190
 Stilul simplu și concis nu înseamnă însă că raţionamentele judecătorului trebuie să fie
unele simpliste. Sunt situaţii în care judecătorul este nevoit să apeleze la nişte raţionamente mai
complexe, pentru că problemele pe care le are de soluţionat sunt complicate. De aceea, s-a spus
„Ca judecatorilor viitori li se va cere sa fie macar putin savanti, ca vor trebui sa faca interpretari
filosofice, atat in spirit «talmudic», dar si in unul perfect aristotelic, nu incape indoiala. Presiunile
din partea societatii europene vor fi imense, deoarece mizele proceselor vor fi din ce in ce mai
mari iar caracterul inedit al conflictualitatii juridice extrem de solicitant”516.
De asemenea, claritatea şi concizia nu trebuie să fie un scop în sine, deoarece este tot atât
de necesar ca judecătorii să păstreze în deciziile lor precizia şi integralitatea motivărilor. În opinia
CCJE menţionată anterior, legislaţia sau practica judiciară referitoare la motivarea hotărârilor ar
515
De pildă, într-o hotărâre judecătorească adoptată de o instanță română au fost făcute următoarele precizări în
motivarea hotărârii:
„2. Stilul compoziţiei.
Această hotărâre va fi redactată de către un om care reprezintă o înaltă instituţie a statului, nu de către o
instituţie. Se va apropia mai mult de uman şi natural, nu de robot şi artificial. Va promova unicitatea stilului, nu
comunul şi alinierea la un model prestabilit. Va avea un caracter independent şi se va supune numai legii.
Se va folosi o exprimare liberă, diversificată, uşor inteligibilă pentru publicul larg, dar educat, nu se va
limita la utilizarea unui limbaj tehnico-juridic, din lemn, inflexibil, greu accesibil justiţiabilului. Deşi se va încadra în
anumite limite ale diplomaţiei, nu diplomaţia va determina hotărârea, ci hotărârea va determina diplomaţia.
Pilonii principali ai hotărârii sunt ştiinţa dreptului şi logica.
Alţi piloni importanţi sunt matematica, gramatica şi literatura, filozofia, psihologia şi retorica.
Hotărârea va cuprinde note de satiră şi retorică, dar şi elemente literare de comparaţie şi metaforă, precum şi
altele ce vor fi dezvăluite.
Acest judecător îşi propune să respecte consistenţa funcţiei pe care o îndeplineşte. Denumirea de judecător
vinde de la verbul a judeca, prin urmare judecătorul asta face, judecă. Nu respectă consistenţa acestei funcţii, hotărâri
care sunt redactate pe tipizate sau formulare. Singurele limite pe care judecătorul trebuie să le respecte sunt acelea
prevăzute de lege, însă în interiorul acestor limite judecătorul poate şi, apreciez eu, trebuie să se manifeste liber şi
diversificat, într-o manieră individuală pentru fiecare caz în parte, ca urmare a unei judecăţi mereu complete,
proaspete şi individuale.
Întâmplător, această hotărâre poate cuprinde şi o uşoară notă mistică, fiind compusă şi redactată la trecerea
dintre ani.
3. Structura compoziţiei.
Hotărârea va cuprinde o parte introductivă, considerentele şi dispozitivul.
Această hotărâre nu va fi împodobită cu globuleţe CEDO. Bradul pe care îl reprezintă este unul natural şi
sunt suficiente frumuseţea şi măreţia sa naturală pentru a se remarca. Nu are nevoie de astfel de globuleţe, menite
pentru a atrage atenţia şi a ascunde privitorului faptul că bradul din spatele lor este artificial. Vor fi însă agăţate în
brad, câteva bomboane, p-ici pe acolo, care să sporească frumuseţea naturală a bradului. Desigur că cel mai frumos
brad este acela natural, care cuprinde şi câteva globuleţe decente şi subtile, care să se potrivească şi să adauge la
măreţia naturală a bradului. Dar câţi brazi sunt aşa!
4. Prima întrebare retorică.
Se remarcă oare acest dosar prin ceva?!
5. Despre vechimea dosarului.
Acest dosar este atât de vechi, încât a dobândit propria sa înţelepciune. Etatea sa venerabilă şi încercările
prin care a trecut l-au făcut să aibă propria înţelepciune. Această înţelepciune se va reuni cu înţelepciunea
judecătorului şi astfel se va naşte un summum al înţelepciunii în ceea ce priveşte înţelegerea şi soluţionarea acestui
dosar. Însă, prin prisma vârstei înaintate, acestui dosar au început să i se rigidizeze articulaţiile şi nu mai poate fi
sprinten ca la prima tinereţe.”
(încheierea nr. 187/24.09.2015 a Judecătoriei Alexandria, pronunţată în dosarul nr. 2487/740/2015,
nepublicată)
516
Valerius M. Ciuca in dialog cu Dan Stoica despre creativitatea judecatorului si rolul lui in constructia noii
culturi juridice europene, publicat pe www.juridice.ro la data de 12.07.2010.

191
trebui să prevadă existenţa unei forme de motivare, şi să lase suficientă putere de decizie
judecătorului de a alege dacă să dea, acolo unde este posibil, o hotărâre orală (care poate fi
transcrisă din înregistrare la cerere sau la nevoie) şi/sau o scurtă hotărâre scrisă şi motivată (de
ex. sub forma deciziei în stilul "attendu" adoptat de unele ţări) sau o amplă hotărâre scrisă şi
motivată, în toate cazurile în care nu este posibilă referirea la precedente stabilite şi/sau motive
faptice reclamă acest lucru. Formele simplificate de motivare se pot aplica ordinelor, citaţiilor,
ordonanţelor, mandatelor, decretelor şi altor decizii cu valoare procedurală şi nu se referă la
drepturile materiale ale părţilor.
Un aspect important al accesibilităţii legii, aşa cum este ea consacrată prin deciziile
judecătoreşti, este reprezentat de disponibilitatea lor imediată faţă de publicul larg. În acest scop,
CCJE recomandă ca cel puţin toate deciziile Curţii Supreme şi cele importante ale celorlalte
instanţe să fie accesibile gratuit prin Internet, precum şi tipărite cu plata costurilor de
reproducere. În diseminarea deciziilor judecătoreşti ar trebui să se acorde o atenţie adecvată
protejării intimităţii persoanelor interesate, mai ales a părţilor şi a martorilor.
Nu este suficient ca hotărârea judecătorească să fie corectă, ci mai trebuie ca aceasta să
convingă părțile, mai ales pe cea care a pierdut procesul, de justețea soluției. Or, aceasta nu se
poate realiza decât printr-un efort de comunicare din partea judecătorului care motivează
hotărârea, care trebuie să urmărească în mod special acest obiectiv.
Respectarea acestor cerințe depinde însă de timpul și de disponibilitatea judecătorului.517

În doctrină au fost identificate o serie de greșeli întâlnite în cadrul motivării hotărârilor

judecătorești518:
Un prim tip de greșeli este dat de faptul că judecătorul, după ce a dat câștig de cauză
uneia dintre părți, acordă o importanță mai mică în motivare susținerilor părții care a pierdut
517
Procesul psihologic al judecătorului într-o astfel de situație este descris cu multă sinceritate chiar într-o motivare
a unei hotărâri judecătorești pronunțată de o instanță română, în care se arată următoarele:
“18. Cât a durat.
Câteva zile să citesc şi să înţeleg dosarul în complexitatea sa. Câteva zile să deliberez şi să pronunţ
hotărârea. Câteva zile să concep şi să redactez hotărârea.
Mare noroc însă, că am avut numai dosarul acesta de gestionat, nicidecum alte sute de dosare, atât penale,
cât şi civile! Dar dacă aş fi avut şi alte sute de dosare, oare pe acelea cum le-aş fi gestionat?!
Dar este vina judecătorului, că gândeşte şi se mişcă încet. Ce i-o fi luat atâtea zile să facă o hotărâre!
Mai este interesant de remarcat faptul că, fie că am realizat prezenta judecată şi hotărâre, fie că aş fi făcut o
încheiere pe un formular de 2 pagini, salariul meu ar fi fost acelaşi. Problema este că diferenţa dintre un cărbune şi
un diamant nu este făcută de câtă lumină primesc, ci de câtă lumină trimit înapoi.
19. Cine nu munceşte, nu greşeşte.
Cutare se miră că în codrii mei sunt mai multe uscături decât în livada lui.(Nicolae Iorga)
În mod inevitabil această hotărâre va avea erorile sale. Însă ele astea sunt, simple erori, determinate de
complexitatea dosarului, complexitatea acestei hotărâri şi limitele fiinţei umane, limite care din păcate sunt numai
în ceea ce priveşte inteligenţa. Albert Einstein spunea că două lucruri sunt infinite, universul şi prostia omenească,
însă de primul nu este sigur.
Prin urmare, să nu se apuce careva să se mire că sunt mai multe erori în această hotărâre decât în modelul
său tipizat de 3 pagini.
Înainte de a încheia, judecătorul de camera preliminară atrage atenţia organelor de urmărire penală asupra
respectării dispoziţiilor prezentei hotărâri, fie şi de dragul evitării posibilităţii ca în viitor un alt treilea judecător să
fie sesizat şi să constate că dispoziţiile primilor 2 au fost ignorate.”
(Încheierea nr. 187/24.09.2015 a Judecătoriei Alexandria, pronunţată în dosarul nr. 2487/740/2015,
nepublicată)
518
A. Rădulescu, Unele aspecte privind evaluarea comportamentului judecătorilor din perspectiva calitativă, op.cit.,
p. 265.
192
 procesul, fiind preocupat să dezvolte argumentele pentru partea câștigătoare. Aici își spune
cuvântul timpul limitat pe care îl are judecătorul pentru a dezvolta motivarea hotărârii.
Un al doilea tip de greșeli identificate este dat de faptul că judecătorul face afirmații care
depășesc sfera sa competență și atribuțiile unei instanțe de judecată. De exemplu acesta face
afirmații cu privire la competența profesională a unei părți, deși acest lucru nu are legătură cu
obiectul cauzei.
Un al treilea tip de greșeli constă în aceea că judecătorul cauzei se atașază profund de
problema pe care o judecă și în mod inconștient se apropie prea mult de una dintre părțile
litigiului; mesajul pe care îl primește din partea acestei părți este în concordanță cu părerea
personală a judecătorului în cazul de viață pe care trebuie să-l judece.519
Un al patrulea tip de greșeli identificat în motivarea hotărârilor judecătorești constă în
folosirea abundentă a elementelor doctrinare, transformând hotărârea judecătorească într-un
articol sau tratat de specialitate.
Cele mai grave tipuri de greșeli constau în aceea că judecătorul aduce jigniri uneia dintre
părți, în motivarea hotărârii, ori exprimă reproșuri la adresa acesteia, bazate pe convingeri
personale (credințe, obiceiuri, etc.) ale judecătorului.
În comentariul 188 la Prncipiile de la Bangalore s-a subliniat că „Deşi judecătorul poate,
în funcţie de convenţiile locale, să reprezinte în mod adecvat indignarea comunităţii faţă de o
infracţiune gravă, remarcile judecătoreşti ar trebui să fie întotdeauna caracterizate de precauţie,
reţinere şi politeţe. Condamnarea unui acuzat pentru o infracţiune pe care acesta a comis-o
reprezintă o mare responsabilitate ce implică îndeplinirea unui act juridic în numele comunităţii.

519
De pildă, chiar dacă nu ar afecta aparența de imparțialitate, s-ar putea pune această problemă în cazul în care în
motivarea hotărârii judecătorești s-ar face mențiuni de genul:
„9. Motto.
Cine nu pedepseşte nedreptatea, porunceşte ca aceasta să fie făcută. (Leonardo da Vinci)
10. Despre lupii care au urlat în pustiu.
Judecătorul a identificat cel puţin 3 lupi care au urlat în pustiu, în lunga istorie a acestui dosar.
Primul, şi cel care a insistat de-a lungul timpului în urletul său, este administratorul S.C. C. S.R.L. Este
remarcabil cum acesta deja formulează cea de-a 5-a plângere împotriva soluţiei adoptate de un procuror în acest
dosar. De două ori a avut succes, iar de două ori nu. Este însă pe cale de a avea succes din nou. Deşi urletele sale au
fost în anumite situaţii auzite, până la urmă substanţa acestora a rezonat undeva în pustiu. Ele sunt însă auzite din
nou de către judecătorul de cameră preliminară.
Un altul este, în mod cel puţin surprinzător, însuşi judecătorul care a pronunţat sentinţa penală nr. 302 din
26.07.2011. Acest judecător a identificat mai multe chestiuni problematice în ceea ce priveşte modalitatea şi calitatea
efectuării urmăririi penale, încă din anul 2011. A trimis cauza procurorului pentru redeschiderea urmăririi penale în
ceea ce priveşte infracţiunea de delapidare şi în vederea începerii urmăririi penale pentru furt calificat, fals şi uz de
fals. A propus administrarea mai multor probe către procuror, aceste probe urmând a fi pe larg tratate de către
judecătorul de cameră preliminară în mod separat. Şi acest urlet a rezonat în pustiu, până acum.
Al treilea, cel mai surprinzător, este însuşi procurorul care a emis ordonanţa de respingere din 05.06.2015.
Această situaţie este însă cu atât mai bizară cu cât acest lup nu şi-a auzit propriul urlet. Astfel, în 10.12.2013,
procurorul a emis o notă de dispoziţii prin care a dispus ca organul de cercetare penală să respecte toate dispoziţiile
sentinţei penale nr. 302 din 26.07.2011, cu termen 15.01.2014. Peste un an şi jumătate el a putut constata
nerespectarea propriei dispoziţii şi totuşi a respins plângerea petentei ca neîntemeiată, situaţie care este profund
bizară.
Un al patrulea lup a apărut în peisaj. El cunoaşte urletele celorlalţi şi, prin urmare, urletul său va fi mai
puternic, deoarece le va cuprinde şi pe celelalte 3. Va reuşi acest urlet să străpungă pustiul şi să fie auzit şi în afara
acetuia!”

(Încheierea nr. 187/24.09.2015 a Judecătoriei Alexandria, pronunţată în dosarul nr. 2487/740/2015,

nepublicată)
193
 Nu este o ocazie pentru judecător să dea frâu liber emoţiilor personale. Procedând astfel, va
tinde să diminueze calităţile esenţiale ale funcţiei sale.”520
În Ghidul de evaluare a performanțelor profesionale ale judectorilor se prevede că în
cadrul evaluării hotărârilor judecătorești trebuie analizate:
Existența unei gândiri independente, critice, în sensul separării informațiilor relevante de
cele nerelevante, identificării datelor care pot susține o ipoteză, identificării informațiilor noi,
necesare pentru a trage o concluzie, ș.a.
Uneori e foarte dificil ca judecătorul să aleagă din totalul informațiilor rezultate din
probele administrate pe cele esențiale, dar să cuprindă totodată și toate aspectele care contează
în soluționarea cauzei. Părțile și avocații sunt tentați de a da cât mai multe amănunte, atât în
cererile formulate cât și în declarații, iar judecătorul va trebui să aleagă din acestea pe cele care
sunt cu adevărat importante, fără să omită însă vreun argument sau vreun element
important.Judecătorul trebuie să păstreze așadar un echilibru între rigurozitate și sinteză.
Tratamentul imparțial în analiza probatoriului, în sensul că hotărârea trebuie să
nominalizeze toate probele administrate în cauză, ce trebuie analiate în mod echitabil, iar
judecătorul trebuie să răspundă fiecărei susțineri/apărări formulate de părți.
Din interpretarea Codului Deontologic, Profilul Magistratului și Constituția României au
fost identificate o serie de criterii pentru evaluarea hotărârilor judecătorești, ca de exemplu 521: în
conținutul hotărârilor nu trebuie exprimate opinii politice; în conținutul hotărârilor nu trebuie
exprimate opinii cu privire la probitatea morală și profesională a colegilor; în conținutul
hotărâilor nu trebuie exprimate reproșuri necorespunzătoare la adrea uneia dintre părți sau a
reprezentanților lor, bazate pe comportamentul acestora în cursul judecății; în conținutul
hotărârilor nu trebuie exprimate opinii discriminatorii.
Aceste aspecte au fost transpuse mai detaliat și în Ghidul de evaluare a activităţii
profesionale a magistraţilor, adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii în anul 2015, sunt
menţionate următoarele criterii pe baza cărora trebuie să fie evaluate hotărârile judecătoreşti:
1.Hotărârea trebuie să releve existenţa unei gândiri independente, critice
Se arată că la nivelul simţului comun, a gândi independent, critic, înseamnă a gândi bine,
a nu proceda ilogic, iraţional. Gândirea critică se manifestă în capacitatea de a identifica concluzii
inadecvate, necorespunzătoare; de a identifica date care pot susţine o ipoteză; de a identifica
informaţia nouă, necesară pentru a trage o concluzie; de a separa informaţia relevantă de cea
irelevantă pentru rezolvarea unui caz; capacitatea de a învăţa şi a înţelege informaţia într-un
domeniu nefamiliar; capacitatea de a analiza inferenţe pe informaţii separate şi a formula
concluzii; capacitatea de a recunoaşte modul în care noua informaţie poate schimba soluţia unei
probleme; capacitatea de a comunica eficient. Componentele gândirii critice sunt următoarele
priceperi cognitive: interpretarea, analiza, evaluarea, inferenţa, explicaţia şi autoreglarea.
Propriile prejudecăţi (legate de rasă, sex, religie, naţionalitate, dizabilităţi, vârstă,
orientare sexuală, statut socioeconomic sau organizaţional) predispoziţii, propensiuni favorabile
sau nefavorabile anumitor probleme juridice, vulnerabilităţi pentru anumite categorii de situaţii,
etc. sunt factori interni care pot afecta negativ judecata.
2.Hotărârea trebuie să releve tratamentul imparţial in analiza probatoriului. Respectarea
art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (CEDO)

520
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 107.
521
A. Rădulescu, Unele aspecte privind evaluarea comportamentului judecătorilor din perspectiva calitativă, op.cit.,
p. 264.
194
 In hotărâre trebuie să se nominalizeze toate probele administrate în cauză, judecătorul
trebuie să le analizeze în mod echitabil, egal, să răspundă fiecărei susţineri/apărări formulate de
părţi.
3. Hotărârea trebuie să comunice clar şi simplu (Avizul nr.7/2005 al Consiliului
Consultativ al Judecătorilor Europeni - CCJE)
„D. Accesibilitatea, simplitatea şi claritatea limbajului utilizat de către instanţe în
redactarea hotărârilor:
D.1. CCJE consideră că limbajul juridic trebuie să fie, in acelaşi timp, simplu şi clar .
D.2. CCJE consideră că limbajul utilizat în domeniul justiţiei ar trebui să fie concis şi
direct, evitându-se utilizarea termenilor în limba latină, precum şi alte noţiuni care nu pot fi
înţelese cu uşurinţă de către justiţiabili, întrucât dreptul şi termenii juridici pot fi clarificaţi prin
citarea legislaţiei sau a jurisprudenţei.
D.3. CCJE consideră că motivarea hotărârilor judecătoreşti ar trebui să fie întotdeauna
clară şi completă.”
4. Hotărârea să fie credibilă, convingătoare
Să existe compatibilitate între motivarea hotărârii şi dispozitiv, precum şi explicarea
logico-raţională prin intermediul argumentului juridic a instituţiei ori principiului de drept care au
fundamentat soluţia pronunţată în cauză.

Jurisprudența CEDO în materia motivării hotărârilor judecătorești.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat de mai multe ori România pentru
carențe în motivarea hotărârilor judecătorești.
De pildă, în Cauza Albină împotriva României522 Curtea a constatat că, în apel, Tribunalul
Brăila a respins acțiunea reclamantului, motivând că întregul imobil pe care îl moștenise intrase
în mod legal în patrimoniul statului, fără însă să analizeze, spre deosebire de judecătorie,
probele depuse la dosar de către reclamant sau să respingă motivat, dacă era cazul, pe cele pe
care le-ar fi apreciat drept nepertinente. Ulterior, Curtea de Apel Galați nu a răspuns în niciun fel
argumentelor reclamantului din recurs, în care acesta făcea referire la nelegalitatea naționalizării
și, deci, la imposibilitatea de a beneficia de o reparație pecuniară în baza Legii nr. 112/1995.
Dacă într-adevăr obligația pe care o impune art. 6 par. 1 instanțelor naționale de a-și motiva
deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, totuși, Curtea a
apreciat necesar a se constata că, în speță, Curtea de Apel Galați a respins recursul formulat de
către reclamant împotriva hotărârii pronunțate în apel, fără să precizeze niciun motiv, și aceasta
printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă. Simplul fapt că instanța de recurs – Curtea de Apel
Galați – a reamintit hotărârile adoptate în speță de către instanțele inferioare și argumentele pe
baza cărora acestea s-au întemeiat nu putea să o scutească de obligația de a examina problemele
ridicate în recurs de către reclamant. Aceasta s-ar fi justificat cu atât mai mult cu cât instanțele
inferioare, ale căror hotărâri au fost rezumate de către Curtea de Apel Galați, ajunseseră la
concluzii radical diferite, Curtea de Apel Galați fiind astfel, la rândul său, chemată să hotărască
în ultimă instanță și să pronunțe o hotărâre definitivă și irevocabilă. S-a subliniat că instanța de
recurs – Curtea de Apel Galați – nu numai că a omis să răspundă argumentelor invocate de
reclamant în recurs, dar nici nu a indicat că și-ar fi însușit motivele prezentate de către instanțele
inferioare. Nimic din hotărârea curții de apel nu conduce la concluzia că aceasta și-ar fi însușit,
în mod real, motivele pe care instanța inferioară, Tribunalul Brăila, și-a întemeiat soluția și că nu
ar fi identificat vreun argument nou pentru a respinge această motivare.
522
Cauza Albină împotriva României, Hotărârea din 28 aprilie 2005.
195
 Întinderea acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii și trebuie analizată în
lumina circumstanțelor speței. În conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului întinderea motivării depinde de diversitatea motivelor pe care o parte le poate ridica în
instanță, precum și de prevederile legale, de diferențele din statele contractante în materie de
dispoziții legale, de obiceiuri, de concepții doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea
și redactarea sentințelor523.
În Cauza Boldea împotriva României Curtea a reținut că Judecătoria Timișoara l-a
condamnat pe reclamant la plata unei amenzi administrative, după ce a stabilit faptele și a
apreciat că elementul intențional și caracterul public al faptelor erau îndeplinite în cauză. Cu toate
acestea, instanța nu a făcut nicio referire concretă la elementele de fapt ce ar fi putut justifica
concluzia referitoare la vinovăția reclamantului și caracterul public al faptelor reținute ci s-a
limitat la a afirma că aceste condiții erau îndeplinite în speță. Curtea a observat că Judecătoria
Timișoara nu a procedat la interpretarea tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii și că nu a
analizat probele depuse de reclamant, ceea ce i-ar fi permis să le înlăture, dacă era cazul, într-un
mod motivat, pe cele pe care nu le considera relevante524.
La fel, în cauza Suominen împotriva Finlandei Curtea a evidențiat că, deși o instanță
națională are o anumită marjă de apreciere atunci când alege argumentele într-un caz particular și
admite probele solicitate de părți în susținerea pretențiilor acestora, totuși această autoritate este
obligată să justifice alegerea făcută, precizând motivarea deciziilor luate. În aceeași cauză, Curtea
a notat că nu este sarcina sa de a examina dacă refuzul instanței de a admite dovezile prezentate
de solicitant a fost bine întemeiat, acest aspect fiind în căderea instanțelor naționale525.
Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că
judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate. atunci când un
motiv (argument), invocat de o parte este decisiv pentru rezultatul procedurii, acesta impune un
răspuns specific și explicit526.

Cum ar trebui abordată prietenia dintre judecători și avocați?

Aristotel crede că sunt trei motive pentru care oamenii se împrietenesc: de dragul unui
folos, de dragul plăcerii, de dragul caracterului persoanei. El subliniază însă că „Aceia deci care
se iubesc din cauza folosului, nu se iubesc unul pe altul în sine, ci întrucât dobândesc unul de la
altul ceva bun, și tot așa stau lucrurile cu cei care se iubesc de dragul plăcerii: ne este drag omul
523 A se vedea, în special, Cauza Boldea împotriva României, Hotărârea din 15 februarie 2007, par. 29; Cauza Van
den Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, par. 61, apud. I. Gârbuleț, C.A. Susanu, Abaterile
disciplinare ale magistraților. Lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale
procurorului, în condiţiile legii. Motivarea hotărârilor judecătorești – garanție implicită a desfășurării procedurii
unui proces echitabil, reglementată de art. 6 par. 1 din Convenție, articol publicat pe site-ul
www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 6.07.2016.
524
Cauza Boldea împotriva României, Hotărârea din 15 februarie 2007, paragraful 31-35, apud. I. Gârbuleț, C.A.
Susanu, Abaterile disciplinare ale magistraților. Lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti sau a actelor
judiciare ale procurorului, în condiţiile legii. Motivarea hotărârilor judecătorești – garanție implicită a desfășurării
procedurii unui proces echitabil, reglementată de art. 6 par. 1 din Convenție, op.cit.
525 Cauza Suominen împotriva Finlandei, Hotărârea din 24 iulie 2003, apud. I. Gârbuleț, C.A. Susanu, Abaterile
disciplinare ale magistraților. Lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale
procurorului, în condiţiile legii. Motivarea hotărârilor judecătorești – garanție implicită a desfășurării procedurii
unui proces echitabil, reglementată de art. 6 par. 1 din Convenție, articol publicat on line pe site-ul
www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 6.07.2016.
526
Cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, par. 29, Cauza Ruiz Torija împotriva
Spaniei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, par. 27, apud. I. Gârbuleț, C.A. Susanu, op.cit.
196
politicos, nu din cauza însușirilor sale personale, ci fiindcă el ne procură plăcere” 527. Ca în orice
domeniu, și în cazul relației de prietenie dintre judecător și avocat ar trebui făcută distincție între
aceste trei feluri de prietenie, pentru că primele două genuri se învârt în general în jurul
exercitării profesiei de către unul sau celălalt. Doar ultimul gen de prietenie, cel de dragul
caracterului, poate fi dincolo de orice dubiu una etică, dar trebuie ținut cont de faptul că acest
gen de prietenie se regăsește destul de rar și nu poate cuprinde un cerc foarte mare de persoane.
Problemele etice apar în cazul primirii de diferite foloase în considerarea unei prietenii
de dragul folosului sau chiar de dragul plăcerii. Dacă avocatul este cel care ar face un dar iar
judecătorul este cel care l-ar primi, trebuie stabilit de la început care este natura folosului
urmărit în cadrul unei astfel de prietenii. „Dar trebuie să vedem bine de la început, de la cine și
în ce condiții primim o binefacere, pentru ca apoi sau s-o primim sau s-o respingem” 528. O
soluție posibilă ar fi aceea a întoarcerii de către judecător a unui folos cel puțin similar cu cel
primit de la avocat, atunci când se pune problema unei astfel de relații de prietenie. Problemele
apar în astfel de situații din cauza percepției diferite asupra naturii prieteniei dintre cei doi, în
sensul că unul crede că prietenia este de dragul caracterului personal, în timp ce altul crede că ea
este de dragul folosului ori plăcerii.
În practica disciplinară s-a reținut că simpla relație de prietenie a unei doamne judecător
cu un avocat nu poate constitui în sine un act contrar demnității funcției sau o atingere adusă
imparțialității ori prestigiului acesteia în lipsa unor elemente care să demonstreze afectarea
negativă a comportamentului profesional în realizarea actului de justiție, mai ales în condițiile în
care colegiul de conducere al tribunalului a respins cererea formulată de judecător în baza art. 5
alin. 2 din Legea nr. 303/2004 privind existența unui conflict de interese, precum și cererea de
abținere formulată întruna din cauze unde avocatul reprezenta interesele unei părți529.
În orice caz, chiar dacă judecătorul s-ar cunoaște cu avocatul uneia din părți, el nu
trebuie să comunice cu acesta despre dosar decât în cadrul ședinței de judecată. Așa cum se arată
în comentariul 64 la Principiile de la Bangalore, „Principiul imparţialităţii interzice în general
comunicările cu caracter privat dintre judecător şi orice parte la proces, reprezentanţi legali ai
acestora, martori sau juraţi. Dacă instanţa primeşte o asemenea comunicare privată, este
important să se asigure că celelalte părţi interesate sunt informate în mod complet şi prompt şi
că comunicarea este consemnată în mod corespunzător în evidenţele instanţei.”530
Aceasta nu înseamnă că judecătorul nu ar trebui să aibă niciun contact cu avocații, ci
dimpotrivă „Contactele sociale dintre diverşi membri ai puterii judecătoreşti şi membri ai
profesiilor juridice fac parte dintr-o veche tradiţie şi sunt acceptabile. Deoarece judecătorii nu
trăiesc în turnuri de fildeş ci în lumea reală, nu se poate aştepta de la ei să taie toate legăturile cu
profesiile juridice atunci când sunt numiţi ca judecători. Nici nu ar fi complet benefic pentru
procesul judiciar ca judecătorii să se izoleze de restul societăţii, inclusiv de prieteni de şcoală,
foşti asociaţi sau colegi în domeniul dreptului. Într-adevăr, participarea de către judecător la
evenimente sociale împreună cu avocaţii prezintă unele avantaje. Schimburile informale
mijlocite de asemenea evenimente pot ajuta la reducerea tensiunii dintre judecători şi avocaţi şi

527
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 159.
528
Idem, p. 175.
529
Hotărârea nr. 2J din 9 martie 2011, Secţia pentru judecători a C.S.M., pe www.csm1909.ro

530
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 60.
197
pot diminua izolarea de foştii colegi, cu care se confruntă judecătorul după numirea sa. Totuşi,
judecătorul trebuie să acţioneze pe baza bunului simţ şi să dea dovadă de atenţie.”531
Trebuie făcută însă o distincție după cum evenimentul social la care participă judecătorul
este organizat de o asociație profesională a avocaților sau de o anumită casă de avocatură, în
acest din urmă caz prezența judecătorului trebuind să fie una mult mai discretă decât în primul
caz (de pildă nu ar fi recomandat să țină discursuri dacă este vorba de o participare prea extinsă).
Atunci când însă relația cu un avocat sau cu un consilier juridic ce are frecvent cauze la
instanța unde activează judecătorul a devenit apropiată, judecătorul ar trebui să ia în considerare
posibilitatea abținerii în cauzele în care aistența juridică este acordată de aceștia, dacă natura
relației putea afecta aparența de imparțialitate a judecătorului. Așa cum se arată în comentariul
120 la Principiile de la Bangalore „Judecătorul este cel căruia îi aparţine decizia finală cu privire
la întrebarea dacă relaţia sa cu un avocat este excesiv de apropriată sau personală, sau dacă s-a
creat această aparenţă. Judecătorul este cel care trage linia de demarcaţie. Testul ce trebuie
aplicat pentru a găsi echilibrul este reprezentat de răspunsul la întrebarea dacă relaţia de ordin
social interferează cu îndeplinirea responsabilităţilor judiciare, şi dacă un observator neutru,
complet informat despre natura relaţiei de ordin social, ar putea să aibă în mod rezonabil îndoieli
referitor la modul în care va fi înfăptuită justiţia.”

Care ar trebui să fie relația judecătorului cu organele de urmărire penală?

Spre deosebire de avocat, care este plătit de una din părți și are obligația de a-i apăra
interesele acesteia, procurorul are un statut destul de apropiat de cel al judecătorului, începând
cu formarea profesională comună, posibilitatea de trecere dintr-o profesie în alta, salarizara
bugetară comună, obligația aflării adevărului în cauzele penale, ș.a. Aceasta nu înseamnă că
judecătorul nu are obligația de a păstra imparțialitatea și în raport cu procurorul sau organele de
urmărire penală, având în vedere că el este chemat de multe ori, în procesele penale, să tranșeze
disputa dintre acuzare și apărare.
Din acest motiv, în comentariul 113 la Principiile de la Bangalore s-a subliniat că
„Judecătorul trebuie să fie sensibil şi să evite contactele care pot da naştere la speculaţii privind
existenţa unei relaţii speciale cu cineva pe care judecătorul ar putea fi tentat să îl avantajeze
cumva. De exemplu, judecătorul trebuie de obicei să evite să fie transportat de către poliţişti sau
avocaţi, iar dacă foloseşte mijloacele de transport în comun, trebuie să evite să se aşeze lângă o
parte la proces sau lângă un martor.”532 De asemenea, în comentariul nr. 119 se arată că
judecătorul „ar trebui să aibă grijă atunci când merge în localuri conduse sau deţinute de către
membri ai poliţiei, ai agenţiilor anticorupţie şi ai departamentelor vamal şi de accize ai căror
membri pot apărea în mod frecvent în instanţă. Deşi nu există nicio obiecţie faţă de acceptarea
de către judecător a unei invitaţii ocazionale de a lua masa la cantina poliţiei, nu este de dorit ca
judecătorul să frecventeze sau să devină membru al unor asemenea cluburi sau să fie clientul lor
obişnuit. În majoritatea societăţilor este normal ca judecătorii să participe la manifestări
organizate de către practicienii dreptului şi să aibă contacte sociale cu avocaţi.”533

531
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 81.
532
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 80.
533
Idem., p. 81.
198
 În comentariul 125 la același principii se arată că „un judecător care a lucrat anterior ca
procuror ar trebui să evite să fie prea apropiat de foştii colegi procurori şi de ofiţerii de poliţie cu
care a lucrat. Ar fi neînţelept chiar numai să se creeze o aparenţa de prietenie (patronaj).”534

Cum poate fi înlăturat un judecător imparțial?

În pct. 2.5 din Principiile de la Bangalore se menționează că judecătorul ar trebui să se
abțină de la orice dosar pe care constată că nu îl va putea judeca imparțial sau în care i-ar putea
părea unui observator corect ca nefiind capabil să judece. Cu toate acestea, se prevede o rezervă
potrivit căreia judecătorului nu i se poate cere recuzarea atunci când nu se poate constitui o altă
instanță care să judece cauza sau când, din motive de urgență, inacțiunea ar putea duce la un grav
act de injustiție535.
Înlăturarea unui judecător de la soluționarea cauzei, în cazul în care sunt dubii cu privire
la aparența de imparțilitate a acestuia este un caz de ordine publică, care nu ține de voința părților
din dosar. De aceea, potrivit comentariului nr. 79 la Principiile de la Bangalore „Chiar dacă
părţile sunt de acord cu un judecător care ar trebui exclus, judecătorul nu ar trebui să continue
judecata. Aceasta pentru că şi publicul are interesul ca justiţia să fie administrată în mod
imparţial. Totuşi, în majoritatea ţărilor părţile au dreptul de a renunţa formal la orice chestiune ce
ţine de imparţialitate. O asemenea renunţare, dacă este făcută în cunoştinţă de cauză, înlătură
obiecţia semnalată care ar fi putut fundamenta excluderea.”536
Imparțialitatea fiind un motiv de ordine publică, care privește în primul rând încrederea
publicului în actul de justiție, judecătorul nu trebuie să fie exagerat de sensibil atunci când este
pusă în discuție imparțialitatea sa. Așa cum s-a arătat în comentariul nr. 87 la Principiile de la
Bangalore537 „Dacă se pretinde existenţa unei bănuieli rezonabile de subiectivism, judecătorul
trebuie în primul rând să se îngrijească de percepţiile persoanei care a solicitat recuzarea sa. Este
important şi ca judecătorul să se asigure că înfăptuirea justiţiei este văzută de public, acesta fiind
un principiu fundamental de drept şi politică publică. Judecătorul trebuie deci să conducă
procesul în aşa fel încât deschiderea la minte, imparţialitatea şi echitatea să fie evidente pentru
toţi cei interesaţi de proces şi de soluţia ce se va da, şi în special pentru solicitant. Un judecător a
cărui recuzare a fost solicitată ar trebui să aibă în vedere şi faptul că ceea ce se cere, în special
atunci când se soluţionează cererea de recuzare, este o imparţialitate remarcabilă.538”
În doctrină s-a susținut că „Faptul că cererea de recuzare a judecătorului a fost respinsă
într-un alt dosar nu are nicio relevanță în cauza pendinte și nici nu înlătură obligațiile de a
formula declarație de abținere în dosarele pe care le-a soluționat sau pe care urmează să le
soluționeze în condițiile în care este pusă în discuție imparțialitatea sa. Prin urmare, este
îndeplinită această condiție și în situația în care într-un singur dosar judecătorul nu se abține de la
judecată atunci când știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea.” 539. Nu
534
Idem., p. 84.
535
În C. Dănileț, Imparțialitatea – obligație și virtute a judecătorului, op.cit., p. 191.
536
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 65.
537
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 68.

Vezi Cole vs Cullinan ş.a, Curtea de Apel din Lesotho, [2004] 1 LRC 550, apud. Comentariu asupra Principiilor de
538

la Bangalore privind conuita judiciară, op.cit., p. 68.

539
I, Gârbuleț, C.A. Susanu, Abaterile disciplinare ale magistraților. Nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci
când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precum şi
199
putem fi de acord cu acest punct de vedere, deoarece în cazul în care judecătorului i s-a respins o
cerere de abținere, formulată pentru un anumit motiv, dilema posibilei imparțialități a
judecătorului în cazul în care este incident motivul respectiv s-a lămurit, în sensul că judecătorul
poate fi imparțial în acel caz. Altfel s-ar ajunge ca judecătorul să fie nevoit să facă multiple cereri
de abținere în diferite cauze (de pildă în care ar fi avocat un vecinul său de pe scara blocului),
deși mai înainte instanța a stabilit deja că acesta nu este un caz de abținere.
Astfel s-ar putea ajunge ușor la extrema fomulării repetate de cereri de abținere, de teama
cercetării disciplinare, fapt care ar îngreuna activitatea instanței în mod nejustificat. În
jurisprudența disciplinară s-a reținut că formularea de cereri de abținere în mod repetat și
nejustificat, pentru aceleași motive (4 cereri în primul dosar, 3 cereri în cel de-al doilea dosar și
câte 2 cereri în următoarele două dosare), reprezintă în mod clar refuzul judecătorului de a
soluționa cauzele ce i-au fost repartizate, refuz care a avut ca efect tergiversarea soluționării
cauzelor și, nu în ultimul rând, o încălcare a normelor deontologice; atitudinea culpabilă a
judecătorului nu a rezidat numai din numărul cererilor de abținere formulate, ci și în faptul că,
după respingerea acestora, a continuat să formuleze alte cereri invocând aceleași motive de
incompatibilitate, astfel că judecătorii nu se pot prevala de garanția independenței pentru a
justifica nerespectarea unei hotărâri definitive ce stabilește că nu se află în vreunul din cazurile de
incompatibilitate prevăzute de lege540. În acest caz s-a reținut săvârșirea de către magistrat a
abaterii disciplinare constând în formularea de cereri de abținere în mod repetat, în aceeași cauză,
care au ca efect tergiverarea soluționării acesteia, prevăzută de art. 99 lit. i) teza a II-a din Legea
nr. 303/2004.
Ar trebui analizate cu precauție cererile de abținere sau de recuzare, deoarece admiterea
lor cu ușurință ar putea da părților impresia că își pot alege judecătorul, fapt care ar fi de natură să
scadă încrederea în sistemul judiciar.

În ce constă integritatea judecătorului?

În comentariul din Principiile de la Bangalore se arată că integritatea este atributul
corectitudinii și justeții, menționându-se cu privire la aceasta că componentele integrității sunt
onestitatea și moralitatea judiciară; judecătorul trebuie să se comporte întotdeauna, și nu numai
în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în mod onorabil și demn de funcția sa; să nu se facă
vinovat de fraude, înșelăciune și falsuri; să fie bun și virtuos în comportament și în caracter; nu
există grade diferite de integritate, aceasta fiind absolută; în justiție integritatea este mai mult
decât o virtute, ea este o necesitate541.
Scopul integrității este fundamentarea încrederii justițiabilului în sistemul juridic,
încredere în care aparențele și percepția joacă un rol esențial542. Există o prezumție, mai mult sau

formularea de cereri repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii.
Principiul imparțialității și reflectarea acestuia în jurisprudența CEDO, articol publicat on-line pe site-ul
www.universuljuridic.ro .
540
Hotărârea nr. 11 din 10 septembrie 2014, Secția pentru judecători a C.S.M., pe www.csm1909.ro .
541
Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară. Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind
conduita judiciară (traducere de C. Dănileț), Editura C.H. Beck, 2010, p 74.
542
C. Dănileț, Mecanisme de corupție și politici anticorupție în sistemul juridic, în Etică și cultură profesională, de
de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 221.
200
mai puțin reală, că „cine are puterea este tentat să abuzeze de ea” 543, or judecătorii au această
putere și în lipsa atributului integrității vor fi tentați să abuzeze de ea. De aceea este foarte
necesară cultivarea acestui atribut în rândul lor, pentru a frâna această tentație.
În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România544 se
arată că „Nu este suficient ca magistratul să fie onest, este necesar şi ca magistratul să fie
perceput ca fiind onest. Nu este suficient ca acesta să declare că este o persoană onestă, ci
trebuie dovedească acest lucru în practică prin acţiunile sale. Atâta vreme cât magistratul nu
dovedeşte onestitate în practică, acesta va fi considerat ipocrit. Decenţa şi buna-cuviinţă
reprezintă valori / principii (internaţionale) ce ţin de demnitatea şi onoarea profesiei de
magistrat.”
Modalitatea cea mai bună de cultivare a integrității este aceea a convingerii
judecătorului de necesitatea și de beneficiile acesteia, adică aceea care vine din interiorul
persoanei. Pentru aceasta s-a încercat să se identifice o serie de criterii care să ajute la o bună re-
gândire şi restaurare a demnităţii socio-profesionale a magistratului, cum ar fi: veritabila
cunoaştere şi înţelegere a câmpului de acţiune, degajarea de ignoranţă, eliminarea imposturii şi a
diletantismului; interiorizarea a ceea ce este permis şi a ceea ce este interzis pentru „jucătorul”
în „teatrul” public al justiţiei, care poate evita, cu înţelepciune, a da prilej celorlalţi să îl
sancţioneze moral, şi, mai departe, să nu îl respecte, să nu îl asculte, odată ce el însuşi, prin
comportamentul afişat, s-a pretat la coborârea pe o scară valorică acceptată unanim; separarea
omului de funcţie – aşa cum în cazul papalităţii ori al preşedinţiei americane funcţionează şi
contribuie la supravieţuirea instituţiilor respective, care, indiferent despre ce se vehiculează în
opinia publică cu privire la indivizii ce, temporar, se găsesc acolo, funcţia în joc merită respect;
lucrarea de partea legii, cu obiectivitate, pentru interesul public, în acord total cu principiile
dreptăţii; acţiunea cu justă măsură în toate, corelat disciplinei, cumpătării, prudenţei, stăpânirii
de sine, decenţei, politeţei, respectului pentru om şi pentru viaţă545.
De multe ori însă omul nu este dispus să se angajeze pe drumul acesta al
autoperfecționării morale, iar criteriile enumerate mai sus, care țin în principal de forul interior
al judecătorului, cu destulă dificultate pot fi cuantificate și evaluate de societate, fiind destul de
subiective. De aceea a fost nevoie de identificarea și a unor criterii obiective, prin care să fie
cultivată integritatea și prin care să poată fi verificată mai ușor de către ceilalți existența sau
inexistența integrității judecătorului.
Aceste criterii sunt dezvoltate în acte interne și internaționale și, dintre ele, pot fi
menționate următoarele: ridicarea la rang de principiu a aparenței de imparțialitate;
reglementarea conflictului de interese; reglementarea explicită a interdicțiilor și a drepturilor
judecătorului; reglementarea cazurilor de incompatibilitate ale judecătorului; obligația publicării
în declarațiile de avere a darurilor sau favorurilor primite de judecător sau de membrii familiei
acestuia și a persoanelor care le-au remis546.

543
Montesquieu, Despre spiritul legilor, partea XI, cap. 4, apud. . C. Dănileț, Mecanisme de corupție și politici
anticorupție în sistemul juridic, op.cit., p. 221.
544
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
545
C. Cozma, L. Măgurianu, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C.
Luca (coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 23
546
C. Dănileț, Mecanisme de corupție și politici anticorupție în sistemul juridic, op.cit., p. 222-224
201
 Dacă în ce privește criteriile subiective de integritate ține în principal de conștiința
judecătorului să le cultive în activitatea de zi cu zi, criteriile obiective menționate anterior pot fi
verificate de oricine și, la nevoie, pot fi impuse judecătorului.
Exemple în care integritatea magistratului poate fi pusă în discuţie au fost considerate
următoarele547: fapta magistratului de a plagia opera unei alte persoane; frecventarea unui club
despre care în mass-media sa relatat că ar constitui loc pentru consumul de droguri sau pentru
prostituţie; conflictul verbal sau fizic cu vecinii; participarea la o nuntă sau botez cunoscând că
la respectivul eveniment participă şi persoane bănuite public de săvârşirea unor infracţiuni
grave; participarea la un simpozion în străinătate cu ajutorul unei sponsorizări oferite de un
cunoscut om de afaceri din comunitate; prietenia cu o persoană care are mai multe litigii pe rolul
instanţei sau parchetului unde funcţionează magistratul.
În păstrarea acestei valori a integrității judecătorul va trebui în primul rând să se abțină el
însuși de la anumite acte care ar putea fi considerate că lezează integritatea. Astfel, potrivit
principiului 4.9. de la Bangalore „Judecătorul nu va utiliza şi nici nu va permite utilizarea pres-
tigiului funcţiei sale pentru a rezolva interesele sale private, interesele personale ale membrilor
familiei sale sau ale altor persoane, şi nici nu va lăsa impresia sau nu va permite altora să lase
impresia că ar exista persoane într-o poziţie specială, capabile să îl influenţeze într-un mod
necorespunzător în îndeplinirea atribuţiilor sale”.
De pildă, în cazul în care primește o invitație la un eveniment, judecătorul trebuie să-și
pună întrebarea dacă este vorba de o „ospitalitate obișnuită” sau de o încercare de a-i capta
bunăvoința (captatio benevolenta). În comentariul 180 la Principiile de la Bangalore se arată că
„Contextul este important, neexistând de obicei un factor care să poată sluji singur la a stabili
dacă judecătorul poate sau nu să participe la manifestarea respectivă. Una dintre întrebările care
trebuie puse este dacă acceptarea acestei ospitalităţi ar afecta în mod negativ independenţa sau
integritatea judecătorului, obligaţia acestuia de a respecta legea, imparţialitatea sau demnitatea
ori îndeplinirea la timp a obligaţiilor judecătoreşti, sau dacă poate părea că le încalcă. Alte
întrebări care ar trebui luate în considerare sunt: Persoana care face invitaţia este un vechi
prieten sau o cunoştinţă recentă? Persoana respectivă are o reputaţie nefavorabilă în cadrul
comunităţii? Evenimentul are un număr mare de participanţi sau este unul intim? Este un
eveniment spontan sau aranjat dinainte? Printre participanţi se află vreo persoană implicată într-
o cauză aflată pe rolul judecătorului respectiv? Judecătorul va primi un beneficiu ce nu este
oferit altora şi astfel va da naştere în mod rezonabil la suspiciuni sau critici?”548
Judecătorul trebuie să aibă în vedere în al doilea rând și modul în care activitatea juridică
a soțului sau rudelor sale i-ar putea afecta integritatea. De pildă, în regula nr. 4.5 din Principiile
de la Bangalore se prevede că „Judecătorul nu va permite nici unui membru al profesiei juridice
să îi folosească locuinţa pentru a primi clienţi sau alţi membri ai profesiei juridice.”, a cărei
aplicare ar putea fi incidentă și atunci când locuința ar fi una comună a judecătorului și a
avocatului. De asemenea, la pct. 4.7. se prevede că „Judecătorul va trebui să se documenteze
asupra intereselor personale şi financiare ale sale şi va face eforturile corespunzătoare pentru a
se informa de interesele financiare ale membrilor familiei sale”, fiind greu de acceptat ca un
judecător să folosească banii membrilor de familie despre care cunoaște că provind din
săvârșirea de infracțiuni, de pildă.
547
Document elaborat în cadrul activităţilor privind deontologia profesională organizate de către Institutul Naţional
al Magistraturii 1 ianuarie – 1 mai 2007, disponibile pe site-ul http://www.inm-lex.ro/ , apud. S. Luca, D.M.
Bulancea, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca (coordonatori),
Ed. Hamangiu, 2008, p. 105.
548
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 103.
202
 În al treilea rând judecătorul trebuie să aibă în vedere și comportamentul grefierilor sau a
personalului auxiliar cu care acesta lucrează, care ar putea să aducă atingere prin atitudinea lor
în exercitarea profesiei integrității judecătorului ori prestigiului instanței. Astfel, potrivit
principiului 5.4. de la Bangalore „Judecătorul nu va permite, cu bună ştiinţă, personalului
instanţei sale de judecată sau altor persoane aflate sub influenţa, autoritatea sau controlul său, să
facă vreo deosebire, pe motive nerelevante, între persoanele implicate într-o cauză supusă
judecăţii sale”.
În final, se impune a fi redat un prortret deosebit de frumos pe care l-a făcut
jurisconsultul d' Aguesseau judecătorului integru, preluat în frumoasa limbă românească din
secolul XIX de Alexandru Aman: „Ce diferență de simțiment, zice el, între judecătorul ambițios
și între cel ce se supune unei virtuoase simplități. Unul întrebuințează îndatoririle lui spre
îndeplinirea planurilor sale; celălalt fără a fi preocupat de ceva proiecte nu are n vedere decât
datoria sa. Talentele unuia nu sunt folositoare publicului decât când el crede că pot fi folositoare
scopurilor lui; slujbele celuilalt sunt departe de orice dorință de răsplată și se află în destul de
plătit prin mulțumirea sufletească de a face totdeauna bine. Nemulțumiri secrete, observații
supărătoare, neprecurmate, tulburări, mișcări adesea nefolositoare tulbură toată viața unuia;
celălalt privește curgerea zilelor într-o pace fericită și nu se teme de nimic decât numai de aceea
ce ar putea să-i atingă virtutea. Unul după împlinirea dorințelor sale cele mai arzătoare își vede
fericirea scăpând; în sânul posesiei acestei fericiri își formează din nou dorințe; ceea ce îi
lipsește în duhul său tot ce a dobândit cu atâtea greutate și pentru tot rodul ostenelilor lui nu
simte adesea decât apădătoarea povară a mustrărilor de cuget; celălalt totdeauna fericit,
totdeauna liniștit se închide în virtutea sa și mulțumit de a-și sluji patria în funcțiile cu care s-a
însărcinat îi jertfește fără părere de rău o stare la care [ar] fi putut aspira. În sfârșit unul este
obosit de urâtul unei zgomotoase robii care josoraște noblețea profesiei sale; celălalt gustă
plăcerea unei fericite indepndențe de patimi ridicându-se mai presus de demnitatea sa însăși.”549

La ce se referă incompatibilitatea judecătorului?

În primul rând noțiunea de incompatibilitate a judecătorului se referă la raportul
acestuia cu o anumită cauză în care a fost desemnat, aceasta putând rezulta fie din raporturile
judecătorului cu vreuna din părți ori cu apărătorul acesteia, fie din alte circumstanțe care ar pune
la îndoială imparțialitatea acestuia în cauza respectivă. Această incompatibilitate este
reglementată în Codul de procedură civilă și în Codul de procedură penală. Pentru înlăturarea
acesteia legiuitorul a prevăzut două remedii procesuale: abținerea și recuzarea judecătorului,
eglementate în Codul de procdură penală și în Codul de procedură civilă. Pentru încălcălcarea
acestei incompatibilități legiuitorul a prevăzut și abaterea disciplinară constând în ”încălcarea
prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii”,
reglementată de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor, republicată.
În al doilea rând noțiunea de incompatibilitate a judecătorului se referă la funcția de
judecător și la imposibilitatea exercitării în paralel cu aceasta a altor funcții ori a altor ocupații.
De pildă, potrivit art. 125 alin. 2 din Constituția României, funcția de judecător este
incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din
învățământul superior. Pentru sancționarea încălcării acestei incompatibilități, legiuitorul a

549
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 62-63.
203
prevăzut doar abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, fără
alte remedii procesuale.
Practica a statuat că funcția de judector nu este compatibilă cu toate funcțiile din
învățământul superior, ci doar cu cele de execuție. Astfel, prin Hotărârea nr. 821 din 4
septembrie 2008 a Plenului Consiliului Suprior al Magistraturii 550, care este valabilă și în
prezent, s-a stabilit că judecătorii care au calitatea de cadru didactic, pot ocupa, potrivit
dispozițiilor constituționale și legale, numai funcții de execuție în structurile unei universități
sau facultăți, precum și în structurile unei instituții de cercetare în domeniul juridic.
Textul de la art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 face referire și la încălcarea de către
judecător a interdicțiilor, fapt ce constituie abatere disciplinară. De pildă, interdicția
judecătorului de a acorda consultații juridice a fost sancționată de Consiliul Superior al
Magistraturii într-o cauză în care s-a reținut că fapta judecătorului de a oferii explicații unui
potențial justițiabil cu privire la etapele ce trebuie urmate atât pentru restituirea temporară a
permisului de conducere cât și pentru înregistrarea contestației pe rolul instanței, precum și
implicarea sa în înregistrarea plângerii contravenționale la instanța de judecată, activități care
sunt specifice funcției de avocat, întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare
privind incompatibilitățile și interdicțiile551.
La fel, fapta procurorului care a sfătuit un prieten cum să procedeze atunci când va fi
chemat de procurori în două dosare penale, în care era cercetat pentru mai multe infracțiuni de
corupție, precum și îndrumarea acestuia de a solicita efectuarea unei noi expertize în cauză,
precizându-i motivele cererii și obiecțiunile care să le formuleze la raportul de expertiză
întocmit anterior, constituie o încălcare a interdicției impuse de art. 10 alin. 2 din Legea nr.
303/2004552.
Fapta judecătorului care a manifestat o atitudine favorabilă demersului inițiat de un
senator în sensul de a obține informații despre două dosare penale aflate pe rolul Înaltei Curți de
Casație și Justiție și despre persoanele care asigurau componența completelor de judecată
învestite cu soluționarea respectivelor dosare, a încălcat dispozițiile art. 104 din Legea nr.
161/2003, întrucât nu a acționat în conformitate cu demnitatea și prestigiul funcției de magistrat,
fiind astfel afectate imparțialitatea și prestigiul justiției în ansamblul său553.
Referitor la interdcția magistratului de a fi acționar, într-o speță s-a decis că fapta
judecătorului de a avea calitatea de acţionar la o bancă comercială nu întruneşte elementele
constitutive ale abaterii disciplinare referitare la incompatibilități și interdicții, întrucât aceasta
nu a produs niciun rezultat dăunător, în sensul afectării independenţei şi imparţialităţii sale, cu
550
Publicată pe site-ul www.csm1909.ro

551
Hotărârea nr. 14J din 14 noiembrie 2012, Secţia pentru judecători a C.S.M., pe www.csm1909.ro , apud. I.
Gârbuleț, P.A. Coțovanu, Abaterile disciplinare ale magistraților (II). Încălcarea prevederilor legale referitoare la
incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii, articol publicat pe site-ul www.juridice.ro , ultima
vizualizare la 18.06.2014.

552
Hotărârea nr. 2P din 4 aprilie 2012, Secţia pentru procurori a C.S.M., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, P.A.
Coțovanu, op.cit.
553
Hotărârea nr. 8J din 9 iunie 2010, Secţia pentru judecători a C.S.M., pe www.csm1909.ro. Prin decizia nr. 23 din
22.11.2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat în cauză și a respins acțiunea disciplinară ca
rămasă fără obiect, întrucât judecătorul sancționat s-a pensionat, apud. I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, op.cit.

204
atât mai mult cu cât în activitatea de judecată, desfăşurată de la numirea sa în funcţie nu a
soluţionat cauze în care banca la care este acţionar să fie parte şi nici nu a recurs la serviciile
oferite de bancă, reținând-se totodată că numărul şi valoarea acţiunilor deţinute, raportate la
valoarea capitalului social al băncii, nu-i conferă magistratului calitatea de decident în politicile
băncii554.
Într-o altă speță s-a decis că simpla calitate de asociat într-o societate comercială a cărei
activitate era întreruptă temporar, prin ea însăşi, nu este de natură să atragă răspunderea
disciplinară a procurorului, cu atât mai mult cu cât, acesta nu a obţinut venituri, nu a desfăşurat
activităţi de comerţ şi nu a soluţionat vreo cauză în care societatea să aibă vreun interes555.

Când se poate afla judecătorul în conflict de interese?

Judecătorii și procurorii sunt datori să se abțină, potrivit legii, de la orice activitate legată
de actul de justiție în cazurile care presupun existența unui conflict între interesele lor și interesul
public de înfăptuire a justiției sau de apărare a intereselor generale ale societății, Codul
deontologic reglementând în mod generic situația conflictului de interese.
În doctrină, făcându-se referire la Principiile de la Bangalore, s-a susținut că judecătorul,
în relațiile sale personale cu alți juriști care au o prezență constantă în instanța în care el lucrează,
va evita situațiile care ar putea favoriza părtinirea sau ar da naștere, pe bună dreptate,
suspiciunilor în acest sens; judecătorul se va abține de la a participa la soluționarea unei cauze în
care un membru al familiei sale este parte la proces sau are legătură cu acesta; judecătorul va
trebui să se documenteze asupra intereselor personale și financiare ale sale și va face eforturile
corespunzătoare pentru a se informa cu privire la interesele financiare ale membrilor familiei
sale556.
În comentariul 67 la Principiile de la Bangalore se definește conflictul de interese în
cazul judecătorului, arătându-se că „Un conflict de interese apare atunci când interesul personal
al judecătorului (sau al celor apropiaţi lui) intră în conflict cu obligaţia judecătorului de a judeca
imparţial. Imparţialitatea justiţiei se referă atât la imparţialitatea în fapt cât şi la cea percepută de
către observatorul rezonabil. În materie judiciară, testul de conflict de interese trebuie să
cuprindă atât conflictele reale dintre interesul personal al judecătorului şi obligaţia de a judeca
imparţial, cât şi împrejurările în care un observator rezonabil ar (sau ar putea) percepe un
conflict. De exemplu, deşi membrii familiei unui judecător au tot dreptul de a fi activi din punct
de vedere politic, judecătorul ar trebui să accepte faptul că asemenea activităţi ale membrilor
apropiaţi ai familiei sale pot uneori, chiar dacă nu este cazul, să afecteze negativ percepţia publi-
cului cu privire la imparţialitatea judecătorului.”557
Legislația noastră, potrivit art. 5 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 judecătorii și procurorii
sunt obligați să se abțină de la orice activitate legată de actul de justiție în cazuri care presupun
existența unui conflict între interesele lor și interesul public de înfăptuire a justiției sau de
apărare a intereselor generale ale societății, cu excepția cazurilor în care conflictul de interese a
554
Hotărârea nr.2J din 28.01.2009, Secţiei pentru judecători a CSM, definitivă prin nerecurare, pe www.csm1909.ro ,
apud. I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, op.cit.
555
Rezoluţia nr.46/CDP/2011 din 23 noiembrie 2011, pronunţată de Comisia de Disciplină pentru Procurori, apud T
Manea, Despre abaterile disciplinare privind incompatibilități, interdicții și abțineri , pe www.juridice.ro
556
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, op.cit., p.8.
557
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 61.
205
 fost adus la cunoștință, în scris, colegiului de conducere al instanței sau conducătorului
parchetului și s-a considerat că existența conflictului de interese nu afectează îndeplinirea
imparțială a atribuțiilor de serviciu.
Sesizarea colegiului de conducere a instanței sau a conducătorului parchetului este
singurul mecanism prevăzut de lege pentru judecătorul sau procurorul aflat într-o dilemă etică
concretă. Dezavantajul acestuia este că nu este un mecanism flexibil, care să-l ajute pe judecător
sau procuror să ia o decizie rapidă, în momentul în care s-ar ivi o problemă de etică ce necesită o
rezolvare urgentă.
Au fost indicate în doctrină ca posibile exemple de conflicte de interese următoarele
situații558: un membru al Consiliului Superior al Magistraturii, care este membru al unei asociații
profesionale a magistraților, decide cu privire la anumite cereri ale asociației adresate CSM;
Ministrul Justiției propune numirea unei persoane ca Procuror General al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție după care, în calitate de membru de drept al CSM,
votează această propunere; judecătorul care este cesionar de drepturi litigioase de competența
tribunalului în circumscripția căruia își desfășoară activitatea; judecătorul care participă la o
licitație pentru achiziții publice în folosul instanței unde își desfășoară activitatea are soțul sau
rudele apropiate acționari la firma care participă; judecătorul participă la comisia de examinare
sau de corectare a lucrărilor la concursul de promovare în funcție de execuție ori de conducere,
în condițiile în care unul dintre concurenți este soțul sau ruda sa apropiată; un președinte de
instanță respinge cererea unui judecător de acordare a concediului, după care ia parte la
dezbaterea contestației adresată colegiului de conducere și votează din nou, ca membru al
colegiului.
În afară de obligația de a se abține atunci când se află într-un conflict de interese,
judecătorul mai are și obligația de a face tot posibilul să reducă situațiile de conflict de interese,
pentru a evita recuzările sau abținerile repetate. Astfel, în comentariul 68 la Principiile de la
Bangalore559 se arată că „Deşi unele excluderi de la judecată sunt inevitabile, judecătorul trebuie
să reducă numărul conflictelor de interese care nu sunt necesare şi care apar atunci când el îşi
păstrează interesele financiare în organizaţii şi alte entităţi ce apar în mod regulat în instanţă, prin
eliminarea lui din aceste interese. De exemplu, simpla deţinere a 1% sau mai puţin din acţiunile
sociale ale unei corporaţii este considerat de obicei a fi un interes de minimis care nu reclamă
excluderea judecătorului într-o cauză ce implică respectiva corporaţie. Însă deseori problema
recuzării implică mai multe consideraţii, oricare dintre acestea putând necesita excluderea.
Acţiunile deţinute de către judecător pot avea atâta însemnătate pentru el/ea, indiferent de valoa-
rea lor de minimis atunci când sunt privite în lumina dimensiunilor corporaţiei, încât abţinerea să
fie justificată. În mod similar, judecătorul ar trebui să fie conştient de faptul că publicul ar putea
vedea deţinerea de acţiuni ca fiind un interes ce ar impune excluderea sa. Totuşi, judecătorul ar
trebui să nu folosească deţinerea de acţiuni ce sunt evident de minimis ca mod de a evita să
judece cauzele. Dacă deţinerea de acţiuni are ca rezultat recuzarea frecventă a judecătorului,
acesta ar trebui să renunţe la ele.560”

558
C. Dănileț, Mecanisme de corupție și politici anticorupție în sistemul juridic, op.cit., p. 235.
559
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 62.

United States of America, Commonwealth of Virginia Judicial Ethics Advisory Committee, Opinion 2000-5. Vezi
560

Ebner v Official Trustee in Bankruptcy, High Court of Australia, [2001] 2 LRC 369, (2000) 205 CLR 337, apud.
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore..., op.cit., p. 62.
206
 Alte probleme de etică pot fi ridicate în cazul în care un judecător în funcție primește o
ofertă de angajare la un cabinet de avocatură, după încetarea funcției de judecător, ori atunci
când un judecător a fost avocat într-un cabinet de avocatură înainte de începe activitatea de
judecător. Potrivit comentariilor 91 și 95 la Principiile de la Bangalore judecătorul trebuie să fie
conștient de posibilitatea existenței unui conflict de interese în aceste cazuri, dacă va fi pus în
situația de a soluționa o cauză în care aceste cabinete de avocatură vor fi implicate. În cazul în
care judecătorul a activat anterior ca avocat în cadrul unei firme de avocatură s-a subliniat că
„Un avocat consultant sau un alt avocat similar care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei firme
sau societăţi de avocatură poate răspunde juridic pentru actele profesionale îndeplinite de ceilalţi
asociaţi. Aşadar, avocatul poate răspunde în calitate de asociat faţă de clienţii firmei chiar dacă
nu a acţionat niciodată pentru aceşti clienţi şi nu ştie nimic despre afacerile acestora. În mod
corespunzător, judecătorul care a fost membru al unei asemenea firme sau societăţi nu trebuie să
participe la judecarea unei cauze în care judecătorul sau firma la care acesta a lucrat a fost
implicată direct, indiferent de calitatea pe care a deţinut-o înainte de numirea în funcţia de
judecător, cel puţin pe o perioadă de timp după trecerea căreia este rezonabil să se presupună că
orice percepţie de cunoştinţe imputabile a încetat.”561
O altă situație de posibil conflict de interese există atunci când un membru de familie al
judecătorului face parte dintr-un birou de avocați care acordă asistență juridică unei părți dintr-un
dosar aflat pe rolul său. Astfel, în comentariul 130 la Principiile de la Bangalore se arată că
„chiar dacă un membru al familiei este angajat la un parchet sau birou de avocaţi publici unde nu
are nicio funcţie de control sau vreo poziţie administrativă, ar trebui ca judecătorul să acţioneze
cu atenţie, şi să ia în considerare posibilitatea abţinerii de la judecată în toate cazurile care au de-
a face cu parchetul sau biroul unde lucrează ruda, din două motive. În primul rând, deoarece
membrii acelui birou ar putea să facă schimb de informaţii în ceea ce priveşte cauzele de pe rol,
existând astfel riscul ca ruda judecătorului să fie implicată sau să influenţeze, fără intenţie, alte
cauze care vin din acel birou, chiar şi fără a avea o funcţie de control direct. În al doilea rând,
imparţialitatea judecătorului ar putea fi pusă în mod rezonabil sub semnul întrebării. Testul ce
trebuie aplicat este următorul: ar avea un observator rezonabil o îndoială semnificativă cu privire
la existenţa unui subiectivism conştient sau inconştient a judecătorului în raport cu succesul
profesional al biroului în cadrul căruia lucrează membrul familiei sale?”562 Interesant este că în
același comentariu se susține că judecătorul nu ar mai trebui să se abțină dacă are o relație
amoroasă cu un membru al casei de avocatură respective563.

CITATE RELEVANTE564

Cel impulsiv nu va cunoaşte niciodată adevărul.

561
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 71.
562
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 85.
563
Ibidem.
564
Extrase din lucrarea Enciclopedia înţelepciunii, apărută la Editura ROOSSA.

207
Fiecare hotărâre nepărtinitoare micşorează puterea minciunii, afirmă adevărul, dă naştere
binelui şi distruge răul la fel cum hrana distruge foamea.

Aceluia pe care zeii vor să-1 piardă îi iau mai întâi minţile, iar acesta începe să vadă totul
într-o lumină falsă.

Îndurarea este puterea omului virtuos. Pacea şi munca – iată izvorul bunăstării.

Pentru cel lipsit de bunăvoinţă nu există zi plăcută din trecut, nu are prieteni acela care e
surd în faţa dreptăţii, nu există zi de sărbătoare pentru cel lacom de câştig.

Omul cu minte evaluează după propria judecată, iar prostul se încrede m zvonuri.

Priveşte cu bunăvoinţă la toate cele ce există: să-ţi fie vorba liniştită, amabilă, binevoitoare;
să-ţi fie fapta direcţionată spre îndreptarea şi evoluţia binelui.

Ce poate fi mai rău decât cântarul fără precizie, greutăţile falsificate şi decât omul drept şi
cinstit preschimbat în impostor?

În faţa greutăţilor vieţii trebuie să te înarmezi cu răbdare şi cumpătare. In lume domneşte

răul. Esop (cca640-cca 560 î.Hr.)

Cu blândeţe obţii aproape întotdeauna mai mult, decât prin forţă brută. Esop (cea 640-cca
560 î.Hr.)

Convingerea e deseori mai eficace decât forţa. Esop

Înainte de a porunci, învaţă să te supui. Solon din Atena (cea 638-558 î.Hr.)

Există vreun cuvânt cu ajutorul căruia ne-am putea conduce viaţa?’’ a fost întrebat
Confucius. „Da, este, a răspuns el. Îngăduinţa.”

A avea stăpânire de sine ca să4 respecţi pe ceilalţi ca pe sine însuşi şi să te porţi cu ei aşa
cum ai dori ca ei să se poarte cu tine – iată ce este arta omeniei. Confucius (551-479 î.Hr.)

Dacă puterea se uneşte cu dreptatea, ce poate fi mai presus de această unire? Eschil (525-
456 î.Hr.)

Gândirea este o calitate de preţ, iar înţelepciunea constă în a spune adevărul şi, ascultând
glasul naturii, să acţionezi conform cu ea. Heraclit din Efes (cea 535-475 î.Hr.)

Fiţi atenţi la gândurile voastre – ele sunt începutul faptelor. Lao Zi (579-499 Î.Hr.)

Omul vrednic păstrează esenţialul şi lasă deoparte ce e neînsemnat. El face tot ce se cuvine,
dar niciodată nu se va bizui pe legi. Lao Zi (579-499 î.Hr.)

208
Înţeleptul se fereşte de orice extremă. Lao Zi

Dintre doi oameni la fefel de puternici, e mai tare cel care are dreptate. Pitagora (576-496
Î.Hr.)

Adevărul e bine să-l vezi gol. Minciuna poate să poarte şi haine. Pitagora (576-496 î.Hr.)

E la fel de periculos să dai nebunului o sabie, ca şi necinstitului puterea. Pitagora (576-496

î.Hr.)

Mai bine o picătură de bun simţ decât un car de înţelepciune. Pitagora (576-496 î.Hr.)

Orice s-ar crede despre tine, fă ceea ce socoteşti drept. Pitagora (576-496 î.Hr.)

E greu pentru omul cu minte să vorbească multă vreme cu un prost. Dar şi să tacă tot
timpul e dincolo de puterile omeneşti. Theognis (cea 548-544)

Unui om care se lăuda cu ştiinţa sa întinsă, Artistippus i-a spus: „Faptul că cineva mănâncă
mult nu-1 face mai sănătos decât pe cel care mănâncă doar ce îi este necesar; la fel, învăţat
nu e acela care citeşte mult, ci acela care citeşte cu folos”. Artistippus din Cirene (430-355
î.Hr.)

Binele nu stă în a nu face ceva nedrept, ci nici măcar în a dori aceasta. Democrit din Abdera
(460-cca 370 Î.Hr.)

Trebuie să tinzi către ştiinţa de a gândi şi nu către erudiţie. Democrit din Abdera (460-cca
370 Î.Hr.)

Nu repara o nenorocire cu alta. Herodot (cea 485-430 Î.Hr.)

Chibzuieşte fără grabă hotărârile, pune-le repede în practică. Isocrate (436-338 î.Hr.)

Înainte de a mustra pe cineva pentru ceva, Platon recomanda să te întrebi: „Dar oare eu nu
sunt la fel?”. Astfel, cicăleala se transformă în îngăduinţă.

Există o singură monedă – raţiunea, iar în schimbul ei trebuie dat tot: doar în acest caz vor
exista sinceritatea şi curajul, şi judecata chibzuită şi dreptatea, într-un cuvânt, virtutea
autentică; ea este combinată cu raţiunea, fie că e însoţită de plăcere sau nu. Platon (428-347
Î.Hr.)

Întrebat pe cine putem socoti fericit, Socrate a răspuns: „Pe acecela care gândeşte cinstit şi
care are o minte ascuţită’’.

Orice cerinţă impusă, mică sau mare, împotriva celor egali ţie se cheamă subjugare, dacă e
stabilită înainte de hotărârea tribunalului, Tucidide (cea 460-400 î.Hr.)

209
Pe oameni (…) îi supără mai tare nedreptatea, chipurile, pricinuită lor, decât cea mai dură
agresiune; în nedreptate ei văd desconsiderare din partea celor egali lor, iar în agresiune,
necesitatea supunerii în faţa celui mai puternic. Tucidide (cea 460-400 î.Hr.)

Consideră că fericirea e libertatea, iar libertatea, curajul. Tucidide (cea 460-400 î.Hr.)

Conştiinţa este judecata dreaptă a omului bun. Aristotel (384-322 î.Hr.)

Calităţile morale ale unui om drept ţin cu totul loc legilor. Menandru :ea 343-291 î.Hr.)

Dacă vei proceda prea aspru, vei avea parte de eşec; dacă vei acţiona prea slab, atunci tu
însuti te vei trezi în lanţuri. Sun Tzu (cea 313-235 î.Hr.)

Fiecare om consideră câte ceva ca fiind corect – asta stă atât în firea celui înţelept cât şi în
firea prostului. Totuşi, ceea ce ei consideră a fi corect se deosebeşte de la unul la altul; în
aceasta şi constă diferenţa dintre înţelept şi prost. Sun Tzu (cea 313-235 î.Hr.)

Cel care dă importanţă lucrurilor mici, acela se dovedeşte, în treburile importante, un om

mic. Cato cel Bătrân (Marc Porcius) 234-149 î.Hr.)

Eroism înseamnă să separi onoarea, de dreptate, de câştig, Gaius Lucilius (cea 180-102
Î.Hr.)

Pe om îl face de ruşine numai acea pedeapsă pe care o merită. Plaut (Titus Maccius
Plautus) (cea 254-184 Î.Hr.)

Dreptul suprem este adesea răul suprem. Terenţius (Publius Terentius Afer) (195-159 î.Hr.)

Regula importantă a vieţii: nimic peste măsură. Terenţius (Publius Terentius Afer) (195-159
Î.Hr.)

Când doi fac unul şi acelaşi lucru, unul poate face asta nepedepsit, al doilea, nu. Când doi
fac unul şi acelaşi lucru, deja înseamnă că nu e unul şi acelaşi lucru. Terenţius (Publius
Terentius Afer) (195-159 î.Hr.)

Respectarea exagerată a legii se poate dovedi peste măsură de ilegală. Terenţius (Publius
Terentius Afer) (195-159 î.Hr.)

Cunoştinţele aproximative – iată limita judecăţii omeneşti. Marcus Tullius Cicero (106-43
î.Hr.)

Să acţionezi cu precauţie e mai important decât să judeci cu chibzuinţă. Marcus Tullius

Cicero (106-43 î.Hr.)

Nu-l pedepsi cu biciul pe cel care merită doar cureaua. Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus)
{65-8 Î.Hr.)

210
Prudenta nu e niciodată excesivă. Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus) (65-8 Î.Hr.)

Mânia lipsită de putere e zadarnică. Titus Livius (59 Î.Hr.-17 d.Hr.)

Oamenilor li se potriveşte smerenia, iar animalelor, mânia. Ovidiu (Publius Ovidius Naso)
(43 î.Hr.-18 d.Hr.)

Conştiinţa curată nu se teme nici de zvonuri, nici de bârfe. Ovidiu (Publius Ovidius Naso)
(43 Î.Hr.-18 d.Hr.)

Cine judecă repede, repede se şi căleşte. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

Achitarea vinovatului înseamnă condamnarea judecătorului. Publius Syrus (secolul I Î.Hr.)

Judecătorul care condamnă un nevinovat se condamnă pe sine. Publius Syrus (secolul I

î.Hr.)

Hotărârea care nu poate fi schimbată e proastă. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

A primi o binefacere înseamnă a-ţi vinde libertatea. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

E mai greu să judeci un caz de adversităţi între prieteni, decât unul între duşmani. Publius
Svrus (secolul I î.Hr.)

Acolo unde mintea s-a dovedit a fi neputincioasă, timpul a fost adesea de ajutor. Seneca cel
Tânăr (Lucius Annaeus Seneca) (cea anul 4 î.Hr.-65 d.Hr.)

Cine ia o hotărâre fără să fi ascultat ambele părţi, procedează nedrept. Chiar dacă
hotărârea e dreaptă. Seneca cel Tânăr (Lucius Annaeus Seneca) (cea anul 4 î.Hr.-65 d.Hr.)

Învaţă mai întâi să te porţi cum se cuvine şi pe urmă înţelepciunea, fiindcă nu se poate să
înveţi ultimele lecţii fără să le ştii pe primele. Seneca cel Tânăr (Lucius Annaeus Seneca)
(cea anul 4 î.Hr.-65 d.Hr.)

Dacă vrei să fii un judecător nepărtinitor, priveşte la caz şi nu la acuzat. Epictet (cca’50-
138)

Oare poţi spune că omul este dulgher sau muzicant dacă ţine în mână un topor sau o lăută?
La fel, nu se poate să numeşti pe cineva înţelept numai entru că rosteşte vorbe înţelepte.
Epictet (cea 50-138)

La judecată sunt iertaţi corbii, dar nu şi porumbeii. Juvenal (Decimus Timius Juvenalis)
(cea 60-cca 127)

211
E rău dacă autorităţile îşi încearcă puterea în jigniri; e rău dacă respectul se capătă prin
teroare; e mult mai uşor să obţii ceea ce vrei prin iubire. Decât prin frică. Pliniu cel Tânăr
(Gaius Plinius Caecilius Secundus) (61-aprox. 114)

Fotul se întemeiază pe convingere; iar convingerea depinde de tine. De îceea, când doreşti,
înlătură convingerea şi, asemenea unui marinar care a trecut de stânci, vei atinge liniştea,
pacea şi limanul calm. Marc Aureliu (Marcus Aurelius Antonius Augustus) (121-180)

Nu rosti judecăţi definitive! Fericitul Augustin (354-430)

De obicei, oamenii judecă numai după criteriile lor, iar altele nici măcar nu le iau în calcul.
Murasaki Shikibu (978-1016)

Nu trebuie să crezi în ceva ce nu ai înţeles mai întâi. Pierre Abelard (1079-1142)

Omul crede mai repede în adevărul a ceea ce preferă. Roger Bacon (cea 1214-1294)

Leagă-te la ochi şi lasă-ţi inima să vadă. Rumi (Mawlana Jalal ad-Din Muhammad Rumi)
(1207-1273)

Ne abate din drum faptul că ţinem cu încăpăţânare la opiniile vechi şi enunţăm cu greu de
ele. Francesco Petrarca (1304-1374)

Specificul unei minţi vii constă în faptul că acesteia îi trebuie să vadă şi să audă numai
puţin, pentru ca să poată apoi judeca îndelung şi înţelege multe. Giordano Bruno (1548-
1600)

Oamenii, în cea mai mare parte, judecă după ceea ce văd, întrucât tuturor le este dat să
vadă, dar numai celor puţini le e dat să atingă. Oricine tie cum eşti după înfăţişare, dar
numai puţini ştiu cum eşti în realitate, ar aceştia din urmă nu vor îndrăzni să contrazică
părerea majorităţii în spatele căreia stă statul. Nicollo Machiaveli (1469-1527)

Nu merită să te bazezi pe ideea că se poate lua o hotărâre fără cusur, ci dimpotrivă, trebuie
să te împaci pe loc cu ideea că orice hotărâre e îndoielnică, fiindcă aşa e în firea lucrurilor,
şi anume că, ferindu-te de o neplăcere, cazi în alta; dar exact în aceasta constă
înţelepciunea, şi anume în cântărirea posibilelor neplăceri şi în socotirea ca bun a răului cel
mai mic. Nicollo Machiaveli (1469-1527)

Nu trebuie să crezi fără dovezi,

In tot ce-auzi fără să vezi.
Hans Sachs (1494-1576)

Ca să poţi preţui cum se cuvine calitatea cuiva, trebuie ca şi în tine însuţi să existe o fărâmă
din calitatea aceasta. William Shakespeare (1564-1616)

Mereu se găseşte ceva de spus spre justificarea ambelor părţi. Joseph Addison (1672-1719)

212
Cine are de-a face cu caracterele, nu are voie să nu şi-1 cunoască pe al său propriu – în caz
contrar, n-are cum să cunoască nimic. Iar cine vrea să amuze omenirea cu ceva folositor de
genul acesta, trebuie mai întâi să fie 1 însuşi sigur că a tras primul un folos din aceasta.
Fiindcă, în această privinţă, e cu totul îndreptăţit să spunem că înţelepciunea şi clemenţa
trebuie să înceapă cu noi înşine. Anthony Ashley-Cooper, conte de Shaftesbury (1671-1713)

Pentru unii – o absurditate, pentru alţii – dovadă. Anthony Ashley-Cooper, conte de

Shaftesbury (1671-1713)

E periculos să acţionezi atunci când te îndoieşti de înţelepciunea faptei. Mai bine abţine-te.
Înţelepciunea nu lasă loc nesiguranţei, ea defilează mereu în lumina strălucitoare a raţiunii.
Baltasar Graciân y Morales (1601-1658)

Nu te lasă pradă schimbărilor de dispoziţie. Măreţ e acela care nu se află sub dominaţia
capriciilor. Baltasar Graciân y Morales (1601-1658)

Un om fără prihană, necunoscând teama, se află mereu de partea dreptăţii - nici pasiunile
mulţimii, nici constrângerea din partea tiranului nu-l pot sili să-i depăşească limitele.
Baltasar Graciân y Morales (1601-1658)

Lăudat fie cel cu o minte pătrunzătoare. Întotdeauna, capacitatea de a gândi a fost preţuită
cu asupra de măsură; acum însă, acest lucru e puţin – mai trebuie să descoperi şi
înşelăciunea. Nu se poate numi raţional un om lipsit de pătrundere. Baltasar Gracian y
Morales (1601-1658)

Omul e mincinos din fire, adevărul însă e simplu şi gol; omul îşi doreşte înflorituri şi
născociri şi, de aceea, nu are nevoie de adevăr: el îi cade din cer de-a gata şi desăvârşit, iar
omului îi place numai ceea ce a creat el însuşi – gogoşi şi braşoave. Jean de La Bruyere
(1645-1696)

În clipele de ezitare, urmează cu îndrăzneală vocea interioară, dacă o auzi, chiar dacă nimic
în afară de această voce nu te sfătuieşte să procedezi aşa cum îţi dictează ea. Daniel Defoe
(1660-1731)

Concluziile la care omul ajunge prin reflecţie personală îl conving adesea mai tare decât
cele care i-au venit altuia în minte. Blaise Pascal (1623-1662)

Dreptatea şi adevărul sunt două tăişuri atât de fine încât instrumentele noastre sunt prea
grosolane ca să le măsoare cu precizie. Atingându-le, acestea se turtesc şi se sprijină pe
banalităţile din jurul lor, adică mai degrabă pe minciună decât pe adevăr. Blaise Pascal

Oamenii cei mai creduli sunt cei mai serioşi. Alexander Pope (1688-1744)

213
La fiecare om, ca şi la fiecare faptă, trebuie să privim de la o anumită distanţă. Pe unii îi
poţi înţelege privindu-i de aproape, pe alţii, doar de la distantă. Francois de La
Rochefoucauld (1613-1680)

Acela care se lasă cu uşurinţă stăpânit de compasiune şi este mişcat de nefericirea sau
lacrimile altora, se căleşte în cele din urmă, ca urmare a faptului că noi, aflându-ne sub
influenţa afectelor, cedăm cu uşurinţă în faţa lacrimilor mincinoase. Baruch Spinoza (1632-
1677)

În lume nu există nimic mai consecvent ca inconsecvenţa. Jonathan Swift (1667-1745)

Dacă mulţimea se apucă să judece, totul este pierdut! Voltaire (Frangois-Marie Arouet)
(1694-1778)

Obligaţi-l chiar şi pe cel mai nepărtinitor judecător să-şi judece propriul caz şi veţi vedea
cum va interpreta el legile! Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais (1732-1799)

Este cunoscut faptul că esenţa cazului este domeniul părţilor aflate în litigiu, în timp ce
forma ţine de judecători. Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais (1732-1799)

Omul deştept nu are nevoie să asculte totul în întregime, fiindcă el oricum înţelege. Pierre-
Augustin Caron de Beaumarchais (1732-1799)

Convingerea este conştiinţa minţii. Sebastien-Roch Nicolas de Chamfort (1741-1794)

Fii politicos cu toţi, sociabil cu mulţi, dar familiar doar cu unii. Benjamin Franklin (l706-
1790)

Cine stă mult pe gânduri, nu ia întotdeauna cele mai bune decizii. Johann Wolfgang Von
Goethe (1749-1832)

Judecătorul care nu e în stare să pedepsească, se face în cele din urmă complicele

infractorului. Johann Wolfgang Von Goethe (1749-1832)

Mintea se poate forma fără inimă, iar inima, fără minte; există inimi unilaterale, iraţionale
şi minţi lipsite de inimă. Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)

Conştiinţa, spre deosebire de legi, este lipsită de drepturi în cadrul statului; omul nu poate
face apel la conştiinţă, căci unul are o conştiinţă iar altul – o alta. Pentru ca să existe o
conştiinţă justă, e necesar ca ceea ce el consideră a fi just, să fie astfel în chip obiectiv.
Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)

Dacă vrei să procedezi corect, ia în consideraţie şi crede numai în interesul public. Claude
Adrien Helvetius 1715-1771)

214
Cei care vor să cunoască şi să asculte diverse opinii sunt mult mai capabili de cunoaşterea
adevărului: asemenea calului care, după ce a străbătut ţara în lung şi-n lat, o cunoaşte mai
bine decât calul legat la căruţă şi care merge întotdeauna pe un drum limitat. Claude
Adrien Helvetius (1715-1771)

Este periculos să ai dreptate mereu în ceea ce are legătură directă cu religia sau morala.
Samuel Johnson (1709-1784)

Prejudecăţile nu au cauze raţionale şi, de aceea, ele nu pot fi respinse prin argumente
raţionale. Samuel Johnson (1709-1784)

Nu-ţi forma o impresie prea sofisticată despre om, ci judecă-l simplu; nu-l considera nici
prea bun, nici prea rău. Georg Christoph Liichtenberg (1742-11799)

Nimic nu este judecat atât de superficial precum caracterul unei persoane. Nicăieri întregul
nu este mai puţin preţuit decât în acest caz, şi tocmai în sta şi constă esenţa unui caracter.
Georg Christoph Liichtenberg (1742-1799)

Consider că experienţa este mai presus decât miile de opinii produse doar de imaginaţie.
Mihail Vasilievici Lomonosov (1711-1765)

Cei care vor să găsească adevărul prin intermediul experienţei se bazează doar pe propriile
simţuri şi nu vor afla nimic, fiindcă fie nu bagă de seamă ce este mai folositor şi mai
necesar, fie nu sunt capabili să se folosească de ceea ce văd sau percep cu ajutorul
simţurilor. Mihail Vasilievici Lomonosov

Astfel, eroarea stă alături de adevăr şi cum să nu greşească omul!? În cazul în care
cunoaşterea sa ar fi profundă, atunci şi judecata noastră ar fi nu doar sigură, ci şi limpede!
Fiindcă contrariul oricărei judecăţi ar fi fost cu neputinţă. Intr-o astfel de situaţie, omul n-
ar fi greşit niciodată. Aleksandr Nikolaevici Radişcev (1749-1802)

Prima recompensă a dreptăţii este conştiinţa de a fi procedat just. Jean-Jacques Rousseau

(1712-1778)

Dacă vrei să te cunoşti pe tine însuţi, uită-te la ce fac alţii; iar dacă vrei a-i înţelegi pe alţii,
atunci uită-te la inima ta proprie. Fohann Christoph Friedrich Von Schiller (1759-1805)

O acţiune rezonabilă sau prudentă se efectuează după o anumită regulă, întocmită conform
noţiunii de scop, şi prin urmare, aceasta se poate dovedi a fi o greşeală, în timp ce instinctul
nu greşeşte niciodată. Arthur Schopenhauer

Pregătindu-ne pentru călătoria vieţii, este util să ne înarmăm cu o rezerv mare de precauţie
şi îngăduinţă: precauţia ne va feri de rele şi de pierderi, iar îngăduinţa – de dispute şi
certuri. Arthur Schopenhauer (1788-1860)

215
Cât de puţin utile sunt cele mai bune sfaturi, dacă propria ta experienţă te învaţă atât de
rar! Luc de Clapiers Vauvenargues (1715-1747)

Să ai mintea ageră este un avantaj mic, dacă judecata nu-ţi este dreaptă: desăvârşirea
ceasurilor nu constă în mersul rapid, ci în mersul corect. Luc de Clapiers Vauvenargues

Cu cât omul este mai deştept, cu atât este el mai înclinat spre nechibzuinţă. Luc de Clapiers
Vauvenargues

Fermitatea cea mai mare este cea mai mare milă. Henry Wadsworth Longfellow (1807-
1882)

Moderaţia este necesară, iar îndoielile sunt utile. Heinrich Mann (1871-1950)

O pedeapsă nu trebuie să inspire mai mult dezgust decât greşeala. Karl Marx (1818-1883)

Oricine dintre noi este convins că ceilalţi greşesc când ne judecă, iar noi nu greşim atunci
când îi judecăm pe ceilalţi. Andre Maurois (Emile Herzog) (1885-1967)

Inimă încătuşată – minte liberă. Dacă îţi încătuşezi cu tărie inima şi o ţii a prizonierat,
atunci poţi da multă libertate minţii – am mai spus lucrul acesta mai demult. Însă ei nu mă
cred pe mine, li se pare că ştiu şi singuri aceasta. Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844-1900)

Observatorul cel mai atent şi gânditorul cel mai profund sunt întotdeauna judecătorii cei
mai indulgenţi; doar un mizantrop solitar, chinuit de suferinţe imaginare, tinde să
deprecieze caracteristicile bune ale unei persoane şi să le exagereze pe cele rele. Henry
Thomas Buckle (1821-1862)

Dreptatea îţi cere să aperi persoanele care suferă. Oare sunt ele bune? Asta nu are nicio
legătură, atâta timp cât ele se află în suferinţă. Nikolai Gavrilovici Cernîşevski (1828-1889)

Principalul lucru la o persoană nu este mintea, ci ceea ce o conduce: inima, sentimentele

bune, ideile progresiste. Fiodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881)

Cei cinstiţi au întotdeauna mai mulţi inamici decât cei necinstiţi. Fiodor Mihailovici
Dostoievski (1821-1881)

Nu există dreptate în acela care nu-şi poate controla limba. Mohandas Karamchand
Gandhi (Mahatma) (1869-1948)

O personalitate trebuie să se nege pe sine însăşi pentru a deveni un vas al adevărului, o

personalitate trebuie să se uite pe sine ca să nu incomodeze adevărul cu persoana sa.
Alexander Ivanovici Herzen (1812-1870)

Este mult mai greu să te judeci pe tine însuţi decât să-i judeci pe a alţii. Antoine de Saint-
Exupery (1900-1944)

216
Obstacolul major în cunoaşterea adevărului nu e minciuna, ci simulacrul adevărului. Lev
Nikolaevici Tolstoi (1828-1910)

Adevărul este rareori curat şi nu e niciodată simplu. Oscar Wilde (1854-1900)

Severitatea e ultimul refugiu al mediocrităţii. Oscar Wilde

Independența este înainte de toate o problemă de caracter. (prof. univ. dr. Viorel Mihai
Ciobanu)

SPEŢE RELEVANTE

X este judecătoare la Tribunalul B, în cadrul Secţiei Civile. Pentru că bănuia că soţul său o
înşală cu o altă femeie, a achiziţionat de pe internet un aparat pe care l-a montat în telefonul
soţului pentru a-i asculta convorbirile telefonice. Întrucât furnizorul era supravegheat de parchet
pentru vânzarea acestor aparate, X a fost depistată şi faţă de ea s-a început urmărirea penală în
cauza respectivă. Pentru că procrorul a considerat că fapta comisă de X şi ceilalţi cumpărători era
lipsită de importanţă, a dispus faţă de aceştia renunţarea la urmărirea penală, dispunând trimiterea
în judecată doar a vânzătorului. Mai îndeplineşte X condiţia bunei reputaţii pentru a fi magistrat?

X are 31 de ani, este avocat de 6 ani şi a dat examen pentru intrarea în magistratură, fiind
admisă în urma acestui concurs. La verificarea îndeplinirii condiţiei bunei reputaţii s-a constatat
că aceasta, când avea 18 ani şi era în ultimul an de liceu, a furat o pereche de şlapi dintr-un
magazin. Pentru că fapta era lipsită de gravitate, procurorul nu a dispus trimiterea în judecată, ci a
dat o soluţie de netrimitere în judecată şi aplicarea unei amenzi administrative de 1000 de lei.
Îndeplineşte X condiţia bunei reputaţii pentru a fi magistrat?

X are 29 de ani şi a dat examen pentru intrarea în magistratură, fiind admisă în urma
acestui concurs. La verificarea condiţiei bunei reputaţii s-a constatat că acesta, când avea 18 ani şi
era în anul I de facultate, a avut un incident cu un poliţist din cadrul Poliţiei Rutiere. Fără ca X să
aibă cunoştinţă, poliţistul i-a formulat plângere penală pentru ultraj, iar procurorul a dispus după
2 ani o soluţie de netrimitere în judecată cu aplicarea unei amenzi administrative, considerând că
fapta este lipsită de gravitate. X nu a fost citat niciodată la parchet şi nu a ştiut de această cauză
penală deschisă faţă de el şi de soluţia de netrimitere în judecată şi aplicare a unei sancţiuni cu
caracter administrativ. Îndeplineşte X condiţia bunei reputaţii pentru a fi magistrat?

Pe rolul instanţei este o acţiune în evaluare din locuinţă a unei bătrâne pensionare,
formulată de cumpărătorul locuinţei respective. Bătrâna i-a donat imobilul fiului ei, care a
vândut-o ulterior unui cumpărător de bună credinţă. În faţa instanţei bătrâna a susţinut
următoarele: „Onorată instanță, nu am crezut că propriul meu fiu va vinde imobilul la care am
muncit atâția ani și mă va da afară, pe drumuri? De unde să știu că trebuia făcut contract de
vânzare cumpărare cu clauză de uzufruct? Este copilul meu, am vrut să-l ajut.”
E etică soluţia instanţei în favoarea cumpărătorului de bună-credință care a plătit un preț
corect fiului bătrânei?

217
 E etică pledoaria avocatului reclamantului, care apelează la toate textele de lege care îi
dau dreptate în cauză?
Ce ar fi putut să invoce avocatul bătrânei în faţa instanţei?565

X este judecător în cadrul Curţii de Apel B. şi i s-a repartizat spre soluţionare o cauză
având ca obiect o infracţiune de ameninţare, în care persoana vătămată este L. Completul de
judecată, din care a făcut parte şi X a admis apelul inculpatei şi a dispus achitarea acesteia.
Ulterior pronunţării s-a constatat că judecătorul X a candidat pentru promovarea la Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie cu un an înainte de a primi cauza spre soluţionare şi a fost respinsă în urma
interviului din faţa Consiliului Superior al Magistraturii, din care a făcut parte şi persoana
vătămată L. Exista în cauză o aparenţă de parţialitate a judecătorului X, faţă de persoana vătămată
L, care să impună obligaţia de abţinere a acestuia?566

X este judecător în cadrul Judecătorie D şi are de soluţionat un dosar de partaj între foştii
soţi. Pentru că era nevoie de o cercetare la faţa locului, acesta a încuviinţat-o, fixând data şi ora la
care părţile împreună cu avocaţii şi instanţa trebuiau să se întâlnească la sediul judecătoriei,
pentru a se deplasa la cercetarea la faţa locului. Pentru că intsanţa nu avea şofer, iar judecătorul
nu avea nici autoturism şi nici permis de conducere, avocatul uneia dintre părţi s-a oferit să îl ia
cu autoturismul personal, împreună cu grefierul, pentru a se deplasa la faţa locului. Ce ar trebui să
facă judecătorul?

565
Este interesant următorul răspuns dat acestei dileme: „Până la urmă, cine adună probe în favoarea sa, speculând
eventualitatea unui proces? Cel ce este de bună-credinţă, sau cel de rea-credinţă? Noi am inventat terminologia, așa
cum am inventat și prezumţia de nevinovăţie. De cele mai multe ori, o parte-vătămată de bună-credinţă nu are și
resursele materiale pentru a se lupta ca Don Quijote cu morile de vânt, fie pentru că nu are banii necesari, fie
pentru că nu are planul de probatoriu bine structurat. Iar în acest caz, dreptatea va fi de partea ei? Și cel mai
probabil avocatul cumpărătorului va ţine un discurs elaborat, apelând la toate textele de lege care îi dau dreptate în
cauză, deși moral nu, și-și va încasa onorariul, probabil și cel de succes, mulţumit în sinea lui că a fost o speţă atât de
simplă, pe care orice absolvent de Drept ar fi soluţionat-o în același mod, planificând deja o vacanţă de vis alături de
cei doi copii ai săi, fără a se gândi vreo secundă la bătrâna fără pensie, scoasă afară din casă, care nu și-a putut plăti
un avocat bun, care să negocieze pentru ea, sau să facă vreun apel la viciile de consimțământ, care cel mai probabil
va cerși pentru o pâine și va muri înainte de vreme, întrucât nimeni nu i-a dat cu parafă DREPTATE. Povestea ei va fi
repede uitată, întrucât cu toţii știm că volumul de muncă în instanţă este incredibil, ritmul unei zile este atât de
alert, încât nu avem timp pentru sensibilităţi de acest gen, avocaţii au de încasat onorarii grele, cercetarea
avocăţească o vezi doar prin filme, iar în sistemul nostru, fără probe, poate să lipsească. Toată lumea este mulţumită
că dreptatea a fost stabilită, motivarea hotărârii a fost și ea bine susţinută de argumente și probe, universul poate
să-ţi continue ritmul firesc. Până la urmă, Judecătorul Originar a lăsat o întreagă lume cu incertitudini și frustrări, cu
ce poate afecta mersul lumii o bătrână lăsată să moară pe drumuri, cu sau fără dreptate negru pe alb?” A se vedea
A. Girigan, Comunicarea judiciară sau paralela adevăr – dreptate în instanţă, articol publicat pe site-ul
www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 2.03.2015.
566
În decizia penală nr. 1006/17.08.2015 a C.A. Bucureşti, Secţia I penală, nepublicată, s-a reţinut că „Respingerea
candidaturii acestui magistrat la interviul de promovare la ÎCCJ de către plenul CSM din care făcea parte şi persoana
vătămată în condiţiile în care aceasta din urmă a formulat puţine întrebări dar care au generat însă răspunsuri ce
reliefau confuzii severe între diferite instituţii de drept fundamentale din partea persoanei intervievate, coroborat cu
elementele de tehnică juridică menţionate anterior, afectează însă puternic prezumţia de imparţialitate de care trebuie
să se bucure un magistrat atunci când soluţionează o cauză.”

218
 X este judecător la Tribunalul B şi candidat pentru Consiliul Superior al Magistraturii.
Pentru că a observat că la instanţa unde activează nu este respectată procedura de vot, în sensul că
nu există cabine de vot, ci judecătorii votează la o masă, X a înregistrat cu telefonul mobil modul
de desfăşurare a alegerilor, pentru a putea folosi înregistrarea ca mijloc de probă în contestaţia pe
care a formulat-o cu privire la aceste alegeri. A încălcat X deontologia profesională?

X este judecător în cadrul Judecătoriei B. şi a fost învestit cu soluţionarea unei cauze

având ca obiect minori şi familie. Pentru că judecătorul X a considerat că în cauza respectivă
avocatul a fost desemnat în mod nelegal, l-a citat pentru a fi audiat cu privire la acest aspect pe
decanul baroului. Apoi, după ce i-a luat declaraţie, X a trimis declaraţia, împreună cu o plângere
penală, la parchet, pentru a investiga nelegalitatea desemnării avocatului în cauza respectivă. A
încălcat X etica profesională?

X este judecător în cadrul Judecătoriei D. Într-o zi, când studia şedinţa de judecată, a fost
abordat de colegul său de birou, judecătorul Y, care îi era şi bun prieten, care i-a spus ca dacă va
da o anumită soluţie într-o cauză, el o să-i remită o sumă mare de bani, fără să-i spună alte
amânunte. Ar trebui judecătorul X să-l denunţe pe Y organelor de urmărire penală pentru
propunerea făcută?

X este judecător în cadrul Judecătoriei Z. Acesta a primit spre soluţionare un dosar având
ca obiect săvârşirea unei infracţiuni de furt, constând în furtul unor prezervative dintr-un
supermarchet. Analizând dosarul, judecătorul îşi dă seama că inculpata este o prostituată, de
serviciile căreia a beneficiat şi el înainte de a deveni magistrat. Ar trebui să se abţină judecătorul
de la soluţionarea cauzei? Dar dacă acesta beneficiase de serviciile prostituatei după ce a devenit
judecător, a încălcat deontologia profesională?

X este judecător în cadrul Tribunalului B. si are de soluţionat un dosar în care figurează ca

parte civilă Ministerul A. În timp ce avea cauza pe rol, X a participat ca lector la nişte seminarii
ţinute cu nişte angajaţi ai Ministerului A., pe o temă privind combaterea corupţiei în rândul
funcţionarilor publici, fiind remunerată pentru acest serviciu. Judecătorul X a susţinut că
fondurile din care s-au organizat aceste seminarii nu aparţineau Ministerului A., iar seminarul nu
a fost organizat de acest minister, ci de o firmă care a câştigat licitaţia pentru organizarea
seminariilor. Tot firma este cea care a şi selectat lectorii, iar înainte de a participa la seminariile
respective judecătorul a făcut o cerere la Agenţia Naţională de Integritate, care i-a răspuns că
situaţia prezentată nu constituie un caz de incompatibilitate. A încălcat judecătorul X etica
profesională?

X este judecător în cadrul Judecătoriei B. si lector universitar la facultatea de drept din

localitate. Acesta a fost solicitat de Institutului Naţional pentru Pregătirea si Perfecţionarea
Avocaţilor să ţină niste cursuri de perfecţionarea avocaţilor. X a acceptat să ţină aceste cursuri,
fiind remunerat pentru ele de instituţia organizatoare. A încălcat X etica profesională?

X este judecător în cadrul Curţii de Apel A. şi are spre soluţionare un dosar cu mai mulţi
inculpaţi trimişi în judecată pentrufapte de corupţie. În vacanţa de vară judecătorul cu familia au
luat bilete la un complex rezidenţial, în regim all inclusive. Ajuns aici, judecătorul s-a întâlnit la
restaurant cu unul dintre inculpaţi, care, întâmplător, era cazat cu familia la acelaşi complex

219
hotelier. Inculpatul l-a salutat pe judecător şi i-a adresat întrebarea „Ce faceţi domnul judecător,
vă simţiţi bine în vacanţă?”. Ce ar trebui să facă judecătorul?

X este judecător la Curtea de Apel C. si a pronunţat o hotărâre de condamnare şi de

confiscare a averii inculpatului. Pentru că a aflat că judecătorul delegat Y, de la instanţa de
executare, care trebuia să pună în executare hotărârea, nu a făcut adrese la toate autorităţile
competente, în scopul identificării bunurilor inculpatului supuse confiscării, judecătorul X i-a
făcut judecătorului Y o plângere penală pentru abuz în serviciu. Este etică atitudinea judecătorului
X? Dar a judecătorului Y?

X este judecător la Curtea de Apel C. şi i s-a repartizat spre soluţionare o cauză având ca
obiect luarea unei măsuri preventive faţă de un inculpat. Judecătorul a formulat cerere de abţinere
în cauză, motivat de faptul că băiatul inculpatului şi băiatul său sunt colegi de clasă la liceu şi
prieteni. Este întemeiată cererea de abţinere?

X este judecător sindic la Tribunalul B. Acesta este invitat să participe la o conferinţă

organizată de Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România, în calitate de lector,
în baza unui contract încheiat cu aceasta, care prevedea și plata unui onorariu pentru susținerea
prelegerii. Ar trebui X să participe la această conferinţă?

X este judecător în cadrul Judecătoriei D şi are de soluţionat o cauză. Acesta ştie că

practica constată a instanţei de control judiciar şi a colegilor săi de instanţă este într-un anumit
sens în speţele similare celei pe care o are el de soluţionat, dar nu este de acord cu această
practică. Ar trebui judecătorul X să adopte soluţia promovată de instanţa de control judiciar şi de
colegii săi sau ar trebui să adopte soluţia contrară, pe care o crede mai întemeiată? Dacă
răspunsul este „da” ar trebui judecătorul X să adopte soluţia pe care o crede întemeiată în toate
cauzele de acest gen, indiferent cât de numeroase ar fi aceste cauze?

X este necăsătorită şi activează ca judecător în cadrul Judecătoriei D. Aceasta a formulat o

cerere de abţinere într-o cauză, motivând că are o relaţie apropiată cu avocatul din cauză. Cererea
de abţinere a fost respinsă cu motivarea că aceasta nu a detaliat în ce constă relaţia dintre ea şi
avocatul din cauză, iar acesta din urmă este însurat. Întrucât X a formulat din nou o cerere de
abţinere în cauză, cu aceleaşi motive, judecătorul Y care a primit spre soluţionare noua cerere de
abţinere l-a chemat spre audiere pe avocat, care a negat că ar fi avut o legătură intimă cu X. În
această situaţie, Y a respins din nou cererea de abţinere, motivând că aceasta nu pateu fi admisă
pe baza „fanteziilor personale” ale lui X. Au încălcat X şi Y deontologia profesiei de magistrat?

X este judecător în cadrul Curţii de Apel G. şi lector universitar la facultatea de drept din
localitate. Aceasta a formulat cerere de abţinere într-o cauză pe motiv că este avocat al uneia
dintre părţi asistentul său de la aceeaşi facultate de drept. Este întemeiată cererea de abţinere?

X este judecător la Tribunalul B. şi are un credit pentru locuinţă la BCR. Este compatibil
X să soluţioneze cauze în care această bancă figurează ca parte? Dar dacă litigiile ar avea ca
obiect clauzele abuzive din contractele de credit similare cu cel luat de judecătorul X?

220
 X este judecător în cadrul Judecătoriei D. Acesta are o livadă cu pomi fructiferi, soţia sa
are un certificat de producător agricol şi vinde la poarta locuinţei produsele agricole. Câteodată,
când soţia nu poate să vândă fructele şi sunt clienţi la poartă, mai vinde şi judecătorul X. Încalcă
acesta etica profesională?

X este judecător în cadrul Judecătoriei C. Acesta i-a vândut un teren agricol lui Y, iar după
aproximativ 2 ani de la data vânzării, Y a avut un litigiu civil cu o altă persoană, legat de un alt
imobil, care i-a fost repartizat spre soluţionare lui X. Ar trebui X să se abţină de la soluţionarea
acestui litigiu?

Pe adresa Tribunalului B. a sosit o ivitaţie din partea Băncii Comerciale Române, pentru
judecătorii din materie civilă, de participare la un seminar organizat la un hotel de 5 stele, având
ca temă „Clauzele abuzive din contractele de creditare”, masa şi cazarea participanţilor fiind
asigurate de organizator. Seminarul este organizat de această bancă, are ca lectori specialişti din
domeniul bancar, iar banca organizatoare are multe litigii cu acest obiect pe rolul Tribunalului B.
Ar trebui să participe la seminar şi judecătorii Tribunalului B. care soluţionează astfel de cauze
civile?

X este judecător în cadrul Judecătoriei C. şi, mergând deseori la un magazin de blănuri din
apropierea judecătoriei, s-a împrietenit cu vânzătoarea magazinului. Într-o zi aceasta din urmă a
întrebat-o despre o problemă de drept a unei cunoştinţe de-a sa, iar judecătorul i-a spus cum crede
ea că ar fi corect. A încălcat X deontologia profesională dacă problema de drept respectivă nu
făcea obiectul unui dosar aflat pe rolul instanţei? Dar dacă era pe rolul instanţei şi era repartizat
unui alt judecător?

X este judecător în cadrul Curţii de Apel T. şi are un copil bolnav, care necesită o operaţie
foarte costisitoare în străinătate. Pentru că nu avea suma de bani respectivă, soţul său a deschis un
cont, făcând un apel umanitar în presa locală şi centrală. Mai multe persoane, printre care şi unii
avocaţi, au depus diferite sume de bani în contul deschis. Ar trebui X să se abţină în cauzele în
care ar fi avocaţi cei care au făcut astfel de donaţii pentru operarea copilului? Dar dacă nu
cunoştea numele tuturor donatorilor, pentru că se ocupa soţul său de aceste donaţii, ar trebui X să
facă demersuri pentru aflarea acestora?

X este judecător în cadrul Judecătoriei D. şi s-a căsătorit cu Y, avocat în cadrul barolului

local. La nunta celor doi au fost invitaţi mai multe persoane, magistraţi şi avocaţi, care au făcut
cadouri de numtă tinerilor cărătoriți diferite sume de bani. Ar trebui X să se abţină în cauzele în
care ar fi avocaţi cei prezenţi la nuntă?

X este judecător în cadrul Judecătoriei T., judecând în materie penală. Pentru că audierile
şi şedinţele de judecată durează în general foarte mult, în timpul şedinţei de judecată X se ridică
de pe scaun şi se plimbă prin sala de şedinţă. Încalcă X etica profesională? Dar dacă acesta ar
suferi de o afecţiune a coloanei vertebrale?

X este judecător în cadrul Secţiei civile a Tribunalului D. Întrucât la această instanţă nu

era o practică unitară cu privire la timbrarea unui anumit gen de acţiuni, judecătorii secţiei s-au
întâlnit într-o şedinţă, au discutat această problemă şi au stabilit, în majoritate, că acest gen de

221
acţiuni se timbrează. După această şedinţă, judecătorul X a avut pe rol o astfel de cauză şi nu a
obligat reclamantul să timbreze acţiunea, el nefiind de acord cu opinia că acest gen de acţiune
trebuie timbrată. A încălcat X etica profesională, având în vedere că toţi ceilalţi judecători ai
secţiei erau de părerea că acţiunea trebuie timbrată?

X este judecător în cadrul Tribunalului B. şi are de soluţionat o cauză civilă având ca

obiect acordarea unui spor salarial unei categorii profesionale. În şedinţa în care trebuia să se
pronunţe asupra probelor, judecătorul X a respins proba cu expertiza, solicitată de reclamant, cu
motivarea că în cauzele similare soluţionate anterior instanţa a statuat în mod definitiv că
salariaţilor din această categorie profesională nu li se cuvine acest spor. A încălcat X etica
profesională?

X este judecător în cadrul Tribunalului B. şi are de soluţionat o cauză civilă având ca

obiect acordarea unui spor salarial unei categorii profesionale. În şedinţa în care trebuia să se
pronunţe asupra probelor, judecătorul X a respins proba cu expertiza, solicitată de reclamant, cu
motivarea că într-o cauză similară, aflată pe rolul altui complet de judecată al aceleiaşi instanţe
(al colegei sale de birou), s-a făcut o astfel de expertiză din care reieşea modul de calcul al
sumelor cuvenite. A încălcat X etica profesională prin referirea făcută la proba dintr-un alt dosar
aflat pe rolul instanţei?

X este judecător la Parchetul de pe lângă Judecătoria C. şi locuieşte la aproximativ 40 de

Km distanţă de sediul instanţei. Acesta a fost sunat de prim-procurorul parchetului într-o zi de
sâmbătă, care i-a comunicat că urmează să trimită la instanţă o propunere de arestere preventivă a
unui inculpat. Judecătorul X i-a spus că nu are autoturism, iar la ora respectivă nu mai are nici un
autobuz pentru a ajunge la instanță. În aceste condiții prim-procurorul parchetului i-a spus că o
să-i trimită autoturismul parchetului să-l aducă. În momentul în care a intrat cu autoturismul
parchetului în curtea instanţei, X a fost văzut de rudele inculpatului propus la arestare, care i-au
spus că nu ar trebui să judece propunerea de arestare pentru că nu va fi imparţial din moment ce a
venit la instanță cu autoturismul parchetului. Ar trebui X să se abţină în cauză? A încălcat el etica
profesională?

X este judecător în cadrul Judecătoriei L. şi este invitat la o nuntă în localitatea unde îşi
are sediul instanţa, la o cunoștință de-a sa. După ce s-a aşezat la masă a observat că printre
invitaţi, la o altă masă, este şi un inculpat dintr-o cauză pe care o are spre soluţionare. Ce ar trebui
să facă X? Dar dacă cei doi ar fi aşezaţi la aceaşi masă?

X este judecător în cadrul Judecătoriei C. şi se cunoaşte cu avocatul Y, care are cauze la

instanţa respectivă. La un moment dat, întâlnindu-l pe holul instanţei, Y l-a salutat şi l-a întrebat
cum crede el că ar trebui interpretat un text de lege, fără să-i spună că ar fi vorba de vreo cauză
reală. Ce ar trebui să facă X? Dar dacă ulterior constată că în realitate era vorba de o problemă de
drept dintr-o cauză reală ce i-a fost repartizată spre soluţionare şi în care Y era avocat?

X este judecător într-o cauză ce are un obiect identic cu o altă cauză, în care acesta s-a
pronunţat anterior asupra unei probleme de drept similare. Acesta a fost recuzat de una din părţi,
care a susţinut că din moment ce el a pronunţat anterior o hotărâre în care şi-a spus părerea cu

222
privire la problema de drept supusă judecăţii, este incompatibil să soluţioneze cauza. Este
întemeiată cererea de recuzare?567
Ar trebui să se abţină judecătorul X de la soluţionarea unei cauze, dacă constată că
martorul principal din cauză este prieten al său (de ex. a fost la nunta lui)?

Dacă X este judecător la tribunal şi are pe rol o acţiune cu un anumit obiect. După
soluţionarea acesteia i se repartizează spre soluţionare o altă cauză având un obiect similar. Ar
trebui X să se abţină de la soluţionarea celei de-a doua cauză, pentru că şi-a spus părerea cum ar
trebui să fie soluţionată problema ridicată?

Dacă X este judecător şi s-ar prezenta în sală un avocat care îi este îndrumător la doctorat,
ar trebui să se abţină? Dar dacă i-a fost îndrumător la doctorat?

Daca X este judecător într-un oraş cu 15.000 de locuitori şi are o amantă, încalcă regulile
eticii profesionale? Dar dacă e vorba de un oraş cu 300000 de locuitori? Dar dacă amanta este
avocată şi are o cauză la el?

Daca X este judecătoare şi a pronunţat o hotărâre judecătorească, desfiinţată în calea de

atac cu trimitere spre rejudecare, iar dosarul este repartizat spre rejudecare lui Y, care este soţul
judecătoarei X (care este judecător la aceeaşi instanţă) acesta ar trebui să se abţină de la judecarea
cauzei?

Împotriva unui candidat la Institutul Naţional al Magistraturii a fost formulata anterior o

plangere cu privire la comiterea unei infractiuni de fals. Procurorul a dispus scoaterea de sub
urmarire penala si aplicarea unei sanctiuni administrative cu amenda. Începand procedura de
numire ca magistrat, candidatul sesizeaza procurorul ierarhic superior pentru infirmarea din
oficiu a acestei solutii. Procurorul în cauză dă dreptate candidatului și schimbă soluția într-una
mai favorabilă, pe motiv că nu există latura subiectivă a comiterii infracțiunii. Soluția finală nu a
fost contestată. Cu toate acestea, candidatul respectiv nu a fost admis în magistratură, pe motiv că
soluția finală nu e bună şi că acesta nu îndeplineşte condiţia bunei reputaţii pentru această
profesie. Este corectă această decizie?568

X este judecător într-o cauză civilă cu interese financiare foarte mari şi are un copil grav
bolnav, care nu poate fi salvat decât printr-o operaţie urgentă şi foarte costisitoare, în străinătate.
La X vine una dintre părţi şi îi spune că îi va da bani să facă operaţia copilului, dacă îi admite
acţiunea. Ce ar putea face X în acest caz?569

Daca X este judecător şi îşi ajută bunica sa vândă legumele în piaţă încalcă regulile eticii
profesionale? Dar dacă o ajută doar să le transporte la piaţă cu maşina?
567
A se vedea și Decizia nr. 593 din 17 martie 2016 pronunţată în recurs de Secţia a a II-a civilă a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, publicată pe site-ul www.scj.ro .

568
Răspuns posibil: A se vedea Sistemul juridic din Romania - raport independent - septembrie 2006: Cap II -
Consiliul Superior al Magistraturii - SoJust - Societatea pentru Justitie, publicat pe site-ul www.dreptonline.ro,
ultima vuzualizare la 19.10.2016.
569
Speţele următoare sunt inspirate din cele date în anii anteriori la concursul de admitere în magistratură.
223
 Daca X este judecător la o instanţă cu 5 judecători si bea cafeaua la serviciu cu colegii şi
cu soţia sa, care este avocată? În cazul în care colegii ar vorbi despre dosare, ce ar trebuie să facă
X?

Dacă X este judecător, are şedinţă de judecată în ziua respectivă şi îi face semn la ocazie
un fost coleg de facultate, care e avocat şi are o cauză la el, ce ar trebui să facă?

Dacă X este în şedinţa de judecată, ca judecător, şi îl anunţă cineva că mama sa e dusă de

urgenţă la spital, ce ar trebui să facă?

X este judecator la judecatorie si a aflat ca colegul de birou a luat un credit de la bancă, pe

care l-a garantat cu un apartament cu două camere cu o valoare de 5 ori mai mică decât valoarea
creditului. Ce ar trebui să facă X?

X este judecător şi are spre soluţionare un dosar cu un accident de munca petrecut într-un
mall. În timpul acesta soţia lui X câştigă la o tombolă organizată de acest mall un premiu. Ce ar
trebui să facă? Dar daca se publică in ziar câştigătorii?

Eşti X este judecător şi soţia sa are o firmă care desfăşoară o afacere de succes. Dacă îl
întreabă ceva legat de un litigiu pe care îl are la firma cu o terţă persoană, care nu ar fi de
competenţa instanţei la care activează X, ce ar trebui să facă acesta?

Dacă X este judecător şi grefierul se oferă să-i motiveze dosarele, ce ar trebui să facă?

Daca mama judecătorului X este sancţionată contravenţional şi spune că nu este vinovată

ce ar trebui să facă X? Poate să-i redacteze plângerea? Poate să meargă în instanţă să o
reprezinte?

Dacă X este judecător, merge într-un restaurant şi îl vede pe Y, coleg de-al său, că stă la
masă cu un inculpat dintr-un dosar de-al lui X, ce ar trebui să facă acesta din urmă? Dar dacă
inculpatul era într-un dosar pe care chiar Y îl avea spre soluţionare?

VI. ASPECTE PARTICULARE DE ETICĂ A PROFESIEI DE

PROCUROR

Care este rolul procurorului în procesul penal?

Sunt multe discuții în literatura de specialitate și în practica judiciară cu privire la rolul
procurorului în procesul penal. Unii susțin că acesta ar trebui să fie considerat o parte în
procesul penal, la fel ca și inculpatul, și că doar în felul acesta s-ar putea asigura pe deplin
principiul egalității de arme în procesul penal.
Alții cred că procurorul nu este o parte în procesul penal, ci un organ judiciar cu atribuții
distincte, un „gardian al legii”570. Acesta are responsabilitatea pentru legitimitatea, justețea,
corectitudinea (thoroughness) și celeritatea procedurii în faza de urmărire penală; el crează
570
Horst Proetel, Fair trail. Application of ethics and human rights in proceedings, în Etică și cultură profesională,
de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 152.
224
precondițiile pentru activitatea instenței penale, astfel încât aceasta să poată cerceta și să decidă
asupra acuzațiilor; obligația procurorului de a cerceta și împrejurprile care îl exonerează pe
inculpat de răspunderea penală este o componentă a procesului echitabil571.
Procurorul este obligat să contribuie la stabilirea de către instanță a situației de fapt
exacte și la corecta aplicare a legii572. Chiar dacă situația care ar rezulta din probe ar fi diferită de
cea stabilită de procuror în rechizitoriu, el nu poate ascunde împrejurări sau aspecte relevante
pentru aflarea adevărului în cauză, ci este obligat să le releve instanței de judecată.
În relațiile sale cu instanțele de judecată procurorul trebuie să respecte deciziile acestora,
să nu le pună sub semnul întrebării și să nu împiedice executarea lor, putând să le critice doar în
exercitarea căilor legale de atac.
În relația cu persoanele anchetate procurorii trebuie să le asigure un tratament egal,
indiferent de statutul social al acestora, și să adopte soluțiile exclusiv în funcția de probele de la
dosar, după o practică previzibilă. Altfel, în cazul în care procurorul decide să ancheteze doar
anumite persoane și să lase necercetate fapte similare comise de altele, fără să existe o explicație
rezonabilă pentru aceasta, acesta lasă impresia că acționează în mod arbitrar.

Care este responsabilitatea procurorului în societate?

Este posibil ca cineva să se întrebe care este binele pe care procurorul îl face societăţii,
prin faptul că depune toate eforturile ca să obţină hotărâri de condamnare pentru persoanele care
au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Unii ar putea crede, aşa cum se exprima o tânără
procuroare, că «pentru oamenii cu care intrăm în contact - ca procuror, cel mai mult intri cu
inculpatul, mai puţin cu persoana vătămată - nu faci un bine. Bagi un om la închisoare, îl iei din
familia lui. Familia lui va suferi indiferent cât de mult merită el să fie la închisoare. Nimeni nu o
să-ţi mulțumească pentru ceea ce faci. În profesia asta nu-ți mulțumește nimeni, niciodată.»573.
Totuşi, chiar dacă în general nu se întâmplă să vină cineva să-i mulţumească pentru munca făcută,
aşa cum arată şi tânăra procuroare în interviul menţionat, mulțumirea trebuie să vină din faptul că
prin activitatea sa a contribuit la îndepărtarea răului din societate, că persoana condamnată nu va
mai face rău, cel puţin o perioadă, şi că ea ar putea să iasă din închisoare reeducată.
Faptul că procurorul nu se bucură de simpatie în rândul populaţiei credem că provine din
teama pe care acesta o inspiră, pentru că el este asociat în general cu represiunea penală. Or, într-
o ţară în care mentalitatea larg răspândită este aceea că legile nu sunt obigatorii, că ele „sunt
făcute ca să fie încălcate”, procurorul nu poate avea prea mulţi admiratori.
Rolul procurorului în societate este de a apăra interesele generale ale societății, mijlocul
principal de realizare a acestui rol este supravegherea modului în care legea este respectată de
membrii societății. Dacă aceștia au încălcat legea (în principal legea penală) el este cel care
trebuie să se îngrijească de tragerea la răspundere a acestora, prin aducerea lor în fața
judecătorului. Așa cum s-a spus el trebuie în principal să țină „ochii deschiși”, să vadă tot, să
aibă „mâna neiertătoare față de oricine greșește, indiferent dacă este vorba de fiu sau părinte, de

571
Idem, p. 152-153.
572
I. Copoeru, N. Szabo, op.cit., p. 152.

573
A se vedea M. Mihuţ, EXCLUSIV - Dezamăgirea unui tânăr procuror: "În profesia asta nu o să îți
mulțumească nimeni, niciodată!", interviu publicat pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare 25.09.2016.
225
 înaltul preot sau magistratul suprem. Nu ca o răzbunare, nu ca un act represiv, ci ca un act de
responsabilitate, de înaltă moralitate, de etică juridică.”574
Rolul procurorului nu poate fi, așadar, limitat doar la acela de acuzator, ci trebuie să fie în
principal acela de apărare a legii în mod imparţial. Aşa cum s-a reţinut într-un raport al Comisiei
de la Veneţia privind standaredele europene referitoare la independenţa sistemului judiciar
„Procurorul trebuie să acţioneze în mod corect şi imparţial. Chiar şi în sistemele care nu recunosc
calitatea de magistrat a procurorului, acesta trebuie să acţioneze într-o manieră judiciară. Rolul
procurorului nu este acela de a obţine o condamnare penală cu orice preţ. Procurorul trebuie să
pună la dispoziţia instanţei toate probele credibile şi disponibile şi nu poate alege ceea ce se
potriveşte. Procurorul trebuie să dezvăluie tot probatoriul relevant inculpatului şi nu numai
probele care sprijină acuzarea. Atunci când probele care tind să favorizeze acuzatul nu pot fi
dezvăluite (de exemplu fiindcă ar compromite siguranţa unei alte persoane) este obligaţia
procurorului de a înceta urmărirea penală.”575
Procurorul este acela care trebuie să vegheze ca respectarea legii să fie îndeplinită de
toate persoanele, indiferent de statutul pe care îl au acestea în societate. Este adevărat că el îşi
manifestă acest rol de cele mai multe ori prin exercitarea acțiunii penale împotriva persoanelor
care au încălcat legea penală, iniţiind tragerea acestora la răspundere pentru infracţiunile
săvârşite. Dar procurorul trebuie să aibă în vedere tot timpul că obiectivul său este apărarea
legii, iar nu acuzarea. De aceea el trebuie să vegheze la respectarea legii şi atunci când aceasta
conţine reglementări instituite în favoarea suspecţilor sau inculpaţilor. Este adevărat că desele
confruntări dintre procuror şi apărare pot conduce la ideea că prioritatea procurorului ar fi
strângerea probelor în dovedirea acuzaţiilor, iar în plan secundar respectarea legii. Această
tendinţă trebuie însă înfrânată de procuror, chiar şi în cazurile în care inculpatul nu ar respecta
nicio regulă, legală sau morală, pentru a scăpa de tragerea răspunderea penală. Astfel, dacă va fi
pus vreodată să aleagă între respectarea legalităţii şi obţinerea condamnării unei persoane care a
săvârşit o infracţiune, procurorul va trebui să aleagă întotdeauna legalitatea. Ideal ar fi ca
procurorul să reuşească întotdeauna să obţină tragerea la răspundere penală a celor care au
săvârşit infracţiuni, cu respectarea deplină a legii şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
acestora, dar dacă nu va reuși acest lucru atunci ar trebui să prefere să scape un vinovat, decât să
încalce legea.
Altfel, dacă procurorul ar încălca legea, el va răspunde la rândul său pentru încălcarea ei,
chiar dacă scopul urmărit ar fi unul bun, de tragere la răspundere a persoanelor care au încălcat
legea penală. Exemplificativ pentru cele menţionate anterior este o soluţie adoptată de Consiliul
Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori în materie disciplinară, într-un caz în care s-a
reţinut că procurorul a săvârşit o abatere disciplinară prin îndeplinirea atribuţiilor de serviciu cu
gravă neglijenţă, respectiv cu încălcarea legii şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului. În cauza respectivă procurorul a solicitat de la judecătorul de drepturi şi libertăţi din
cadrul unei judecătorii supravegherea tehnică a unui director de şcoală, pe motiv că acesta a
stabilit să se întâlnească cu un părinte al unui copil, nemulţumit de nota pe care o obţinuse la o
materie predată de un alt profesor. Tatăl copilului era interceptat într-o altă cauză ce avea ca
obiect o infracţiune de fals şi o infracţiune de abuz în serviciu al unui salariat la o societate
574
A. Sibana, Despre etica juridică a practicienilor din domeniul dreptului, în în Etică și cultură profesională, de I.
Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 206.
575
RAPORT PRIVIND STANDARDELE EUROPENE REFERITOARE LA INDEPENDENŢA SISTEMULUI
JUDICIAR: PARTEA II – ORGANELE DE URMĂRIRE PENALĂ Adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 85
a sesiune plenară (Veneţia, 17-18 decembrie 2010), publicat pe https://cristidanilet.wordpress.com
226
comercială, însă pentru aceste infracţiuni nu erau îndeplinite condiţiile legale pentru emiterea
unor mandate de supraveghere tehnică (art. 139 alin. 2 C.pr.pen.). Secţia pentru procurori a
sancţionat disciplinar procurorul respectiv, cu diminuarea salariului cu 20% pe timp de 6 luni (cu
două opinii separate, din care una era pentru sancţionarea cu excluderea din magistratură). În
această cauză procurorul de caz a presupus că întâlnirea dintre părintele copilului şi director, care
se cunoşteau, ar fi avut ca scop determinarea de către director a profesoarei să reexamineze elevul
respectiv, ceea ce în opinia procurorului ar fi constituit un act de pregătire a săvârşirii unei
infracţiuni. Secţia pentru procurori a CSM a reţinut că procurorul de caz nu a făcut o analiză
obiectivă a cerinţelor art. 139 C.pr.pen. pentru a solicita supravegherea tehnică, privind existenţa
unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni şi a unei
proporţionalităţi a măsurii supravegherii tehnice cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale părţilor. Secţia pentru procurori a analizat şi activitatea în ansamblu a
procurorului respectiv, constatând că acesta a excelat în solicitarea încuviinţărilor de
supraveghere tehnică, în mai multe cauze care s-au finalizat apoi prin soluţii de clasare, de
renunţarea la urmărire penală şi de declinare. S-a reţinut că această conduită a procurorului a adus
atingere dreptului la viaţă privată, prevăzut de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, şi dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6
paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.576

Care este profilul profesional al procurorului?

În doctrină577 s-au conturat următoarele calități deontologice cerute unui anchetator:
competenţă ireproşabilă de jurist şi cercetător, pentru cântărirea adevărului după regulile ştiinţei,
plecând de la ipoteze, pe care, prin fapte să le transforme în teze; calităţi cognitive de analiză şi
sinteză şi calităţi voliţionale de fermitate şi acţiune; calităţi morale de caracter ferm şi simţ
pentru uman, astfel ca o convorbire cu anchetatorul să stimuleze subiectivarea faptei autorului
prin sentimentele sale de culpă şi convingere despre încălcarea şi aplicarea legii; conştiinţa
riscurilor muncii de anchetă ce constă în empirism (încrederea exagerată în intuiţie şi fler),
suspiciune exagerată, acceptarea versiunii celei mai uşoare sau, dimpotrivă, încredere excesivă
în sine, surditatea la argumentele contrarii etc.
Alte calități cerute de etica profesională sunt curajul profesional, gândirea logică, echilibru
psiho-moral, imparțialitate și o atitudine lipsită de nervozitate, de superficialitate, de duritate
excesivă, de labilitate emoțională, de simpatie sau antipatie față de părți; el trebuie să aibă și
conştiinţa riscurilor cu care îl confruntă munca de anchetator, în care scop, nu va avea o încredere
exagerată în forţele şi în ipotezele (versiunile) proprii de anchetă, nici suspiciune exagerată şi nu
va abandona totalitatea versiunilor de anchetă prin acceptarea versiunii celei mai uşoare; nu va
neglija a dovedi o îndoială rezonabilă în lipsa argumentelor peremptorii şi a cădea în situaţia de a
fi influenţat negativ de către „monştrii” pe care-i anchetează.578
Peste toate acestea procurorul trebuie să dobândească o competență profesională
deosebită, pentru a putea face o justă încadrare juridică a faptelor cercetate și o anchetă legală. În
recomandările Uniunii Europene privind Ministerul Public se arată că formarea profesională
constituie atât o îndatorire, cât şi un drept pentru procurori, atât înainte de numirea în funcţie, cât

576
Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori în materie disciplinară, Hotărârea nr. 2P din data de
20.04.2016, publicată pe site-ul www.scm1909.ro , ultima vizualizare la 26.09.2016.
577
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 147-148.
578
Idem, p. 179-180.
227
şi în exercitarea acesteia; în consecinţă, statele trebuie să ia toate măsurile corespunzătoare pentru
a asigura procurorilor o formaţie adecvată, atât înainte de preluarea funcţiilor lor, cât şi în
decursul executării lor579.

Ce particularități are conștiința procurorului?

Ca și judecătorul, procurorul este considerat magistrat în sistemul nostru judiciar, fapt
care impune datorii similare celor două categorii profesionale. Chiar și fără această calificare
legislativă, procurorul trebuie să se ghideze în activitatea sa, la fel ca judecătorul, după lege și
după propria conștiință. Cum s-a spus ”Această conștiință care nu-i este mai puțin trebuincioasă
decât judecătorului și care poate îi este mai greu de a ocroti trebuie să-i fie mai mult impusă în
prezența drepturilor și îndatoririlor către societatea de care este instituit privighetorul apărător.
Acest procuror ar fi el oare logic când ar crede că misiunea lui în pricini criminale este numai de
a porni pâre neîncetat? Iar nu de a fi și apărătorul celor mizerabili. El are o îndatorire cu totul
morală de a dovedi tuturor că are o conștiință nepărtinitoare; el urmează a avea adevărata logică
și a se sfii totdeauna de a-și însuși vreuna falsă pentru vreun scop oarecare. Să punem dar în
pricină că atât pentru procuror cât și pentru toate celelalte funcții judecătorești cumpătarea și
probitatea conștiinței lor vor fi cea mai puternică logică.”580
Procurorul este preocupat să evite riscul de a scăpa nepedepsit vreun infractor și de aceea
el este perceput mai mult drept un acuzator. În realitate însă el trebuie să fie preocupat tot de
aflarea adevărului, având în vedere statutul său de magistrat și obligația de imparțialitate.

În ce constă independenţa procurorului?

Potrivit art. 3 alin. 1 din Legea 303/2004 „Procurorii numiţi de Preşedintele României se
bucură de stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legii”. Această din urmă precizare
subliniază că independența procurorului, spre deosebire de ce a judecătorului, poate suferi unele
limitări prin lege.
Într-un raport al Comisiei de la Veneţia se arată că «"independenţa" procurorilor, alţii
decât procurorul general, spre deosebire de cea a judecătorilor, nu este o valoare absolută. Există
o tensiune între necesitatea de a decide cu privire la abordarea fiecărei cauze în parte, pe baza
conştiinţei procurorului, şi necesitatea de a asigura consistenţă abordării şi aplicării principiilor şi
indrumărilor date în acea cauza. Este legitim să existente un sistem de urmărire penală, care să fie
organizat pe structură ierarhică, şi în care o soluţie a unui procuror să poată fi infirmată de către
un procuror ierarhic superior atunci când este contrară instrucţiunilor generale.»581
Din acest motiv, ca un corolar al principiului controlului ierarhic, în legislaţia noastră s-a
instituit o abatere disciplinară constând în nerespectarea de către procuror a dispoziţiilor
procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea. În aplicarea acestei
dispoziţii legale, în jurisprudența disciplinară, s-a reținut că omisiunea din culpă a procurorului de
a informa secția judiciară a DNA cu privire la revocarea unei măsuri preventive constituie o

579
A se vedea Gh. Scripsaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 186.
580
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 73.
581
RAPORT PRIVIND STANDARDELE EUROPENE REFERITOARE LA INDEPENDENŢA SISTEMULUI
JUDICIAR: PARTEA II – ORGANELE DE URMĂRIRE PENALĂ Adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 85
a sesiune plenară (Veneţia, 17-18 decembrie 2010), publicat pe https://cristidanilet.wordpress.com
228
nerespectare a ordinului procurorului ierarhic superior, însă fiind un caz izolat se circumscrie unei
culpe scuzabile, care nu este de natură a atrage răspunderea disciplinară582.
Într-o altă cauză s-a mai reţinut că fapta procurorului de neîntocmire a informărilor ce
trebuiau efectuate în baza unui ordin al procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de
apel se circumscrie culpei scuzabile, care nu este de natură să atragă răspunderea disciplinară,
având în vedere volumul foarte mare de activitate al acestuia și faptul că necomunicarea acestor
soluții nu au fost de natură să producă consecințe, astfel că nu se poate reține nicio formă de
vinovăție în săvârșirea acestei abateri583.

De cine ar trebui numit procurorul general?

Sunt mai multe mecanisme privind numirea procurorilor generali, acestea variind de la
numirea lor exclusiv de către organe din sfera puterii executive, cum ar fi ministrul justiţiei, ori
din sfera puterii legislative, cum ar fi parlamentul, până la numirea de către un organism ce
aparţine exclusiv autorităţii judecătoreşti, cum ar fi Consiliul Superior al Magistraturii. Sunt şi
sisteme în care de cizia de numire este una mixtă, presupunând o propunere a unei autorități din
cadrul puterii executive sau judecătoreşti şi numirea procurorului general de către o altă
autoritate, aparținând puterii executive, legislative sau judecătorești.
În cadrul avizului privind conceptul regulator al Constituţiei Ungariei, Comisia de la
Veneţia a statuat: „Este important ca metoda de selecţie a procurorului general să fie de aşa natură
încât să câştige încrederea publicului şi respectul puterii judecătoreşti şi al celorlalte profesii
juridice. Astfel, în acest proces de selecţie trebuie luată în considerare experienţa profesională şi
neapartenenţa politică. Cu toate acestea, datorită importantei activităţii de urmărire penală în
asigurarea ordinii şi funcţionării eficiente a statului este de aşteptat ca Guvernul să îşi dorească să
aibă un anumit control în privinţa numirii, şi să nu dorească să dea un ‘cec în alb’ pentru procesul
de selectare de către un alt organ oricare ar fi el. De aceea, este recomandat luarea în considerare
a posibilităţii constituirii unei comisii pentru numire, care sa fie compusă din persoane care se
bucura atât de încrederea publicului cât şi de cea a Guvernului. ”584
Indiferent cine numeşte procurorul general, acest lucru nu trebuie să influențeze în vreun
fel în activitatea sa ulterioară numirii. Care sistem de numire ar fi mai bun e greu de spus.
Important este ca acesta să nu aibă vreo influenţă asupra activităţi ulterioare a procurorului
general şi, implicit, prin aceasta asupra tuturor procurorilor din subordinea lui.
Sistemul actual de numire din ţara noastră, în care aceasta este atributul exclusiv al
Ministrului Justiţiei şi al Preşedintelui României, cu avizul consultativ al Consiliului Superior al
Magistraturii, a fost criticat de mai mulţi specialişti din sfera autorităţii judecătoreşti.
S-a susţinut că ministrul justiţiei ori preşedintele nu ar avea nicio răspundere pentru actele
procurorului general pe care l-au numit în funcţie, arătându-se că «ar trebui să lămurim despre ce
582
Hotărârea nr. 9P din 1 octombrie 2014, Secția pentru procurori a C.S.M., definitivă prin decizia nr. 54 din 4 mai
2015 a Î.C.C.J., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleţ, Abaterile disciplinare ale magistraților. Nerespectarea de
către procuror a dispoziţiilor procurorului ierarhic superior date în scris şi în conformitate cu legea (III) , publicat pe
site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 28.08.2015.
583Hotărârea nr. 4P din 21 mai 2014, Secția pentru procurori a C.S.M., definitivă prin decizia nr. 1 din 12 ianuarie
2015 a Î.C.C.J., pe www.csm1909.ro ,apud I. Gârbuleţ, op.cit.

584
RAPORT PRIVIND STANDARDELE EUROPENE REFERITOARE LA INDEPENDENŢA SISTEMULUI
JUDICIAR: PARTEA II – ORGANELE DE URMĂRIRE PENALĂ Adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 85
a sesiune plenară (Veneţia, 17-18 decembrie 2010), publicat pe https://cristidanilet.wordpress.com
229
fel de răspundere a organului care face numirea şefilor de Parchete vorbim. Cum nu e o
răspundere civilă sau penală, atunci o fi una politică. Adică înţelegem că ministrul şi Şeful
statului ar trebui să îşi piardă funcţia dacă la nivel de vârf al Parchetului lucrurile nu merg bine.
Păi, cine stabileşte aceste lucru? Politicul?! Oare dacă ar exista cu adevărat o astfel de
răspundere, omul politic care este ministrul justiţiei sau omul politic care conduce o ţară nu ar
vrea să numească în funcţiile respective numai oameni obedienţi? Care este acel politician care să
spună că, dacă activitatea parchetului (atenţie, în care el nu are voie să se implice ulterior, potrivit
legii) nu merge bine el, ca şef de stat sau el, ca ministru al justiţiei, îşi va da demisia?! Oricum, ar
trebui să se ştie că, după numirea în funcţia de conducere, procurorul respectiv este independent
total în activitatea sa: nici preşedintele, nici ministrul nu are voie să îi dea ordine şi instrucţiuni cu
privire la cauze concrete. Or, în condiţiile în care preşedintele statului sau ministrul justiţiei ar
face „echipă” cu şefii Parchetelor, părerea mea este că ar fi un dezastru: de abia atunci ar fi
suspiciuni justificate că dosarele ar fi politice»585.
Aceeaşi problemă a dificultăţii instituirii unei forme de răspundere pentru activitatea
procurorului general ar putea fi menţionată şi în cazul numirii procurorilor generali de către
Consiliul Superior al Magistraturii, având în vedere că acest organism este unul colectiv, în care
votul este secret. Spre deosebire de răspunderea politică, în acest caz s-ar putea institui o formă
de răspundere pentru fiecare membru în parte, care ar putea deveni mai uşor funcţională în cazul
în care s-ar institui o procedură flexibilă de revocare din funcţie a membrilor Consiliului Superior
al Magistraturii.
În legislaţia noastră este prevăzută posibilitatea reînoirii posibilităţii de reinvestire a
procurorului general şi a procurorilor – şefi de la DIICOT şi DNA. Această posibilitate a fost
criticată de Comisia de la Veneţia într-un document în care s-a arătat că „Este important ca
Procurorul General să nu poată fi reinvestit, cel puţin nu de către puterea legislativă sau executiv.
Există un risc potenţial ca un procuror şi care urmăreşte reinvestirea sa de către un organism
politic să aibă o conduită de aşa natură încât să obţină favoarea acelui organism ori cel puţin să
fie perceput în acest sens. Un Procuror General ar trebui să fie numit permanent sau pentru o
perioadă de timp relativ mare fără posibilitatea de a fi reinvestit la finalul mandatului. Perioada
mandatului nu ar trebui să coincidă cu mandatul Parlamentului. Acest lucru ar asigura o mai mare
stabilitate a procurorului şi l-ar face independent de schimbările politice… Dacă se vor face
pregătiri pentru continuarea activităţii (de ex. ca judecător) după expirarea mandatului, acest
lucru ar trebui să fie clarificat înainte de numire astfel încât, din nou, să nu apară discuţii cu
privire la favoritisme din partea politicienilor.”586

Cum se împacă subordonarea ierarhică a procurorului cu independența?

S-a susținut că procurorul reprezintă interesele generale ale societății, acesta fiind motivul
pentru care el răspunde, între altele, și de politica penală a statului. Or, politica penală a statului
este atributul puterii executive, acesta fiind motivul pentru care procurorii sunt subordonați

585
C. Dănileţ, Fără ipocrizie, despre numirea șefilor Ministerului Public, articol publicat on line pe site-ul
www.juridice.ro , ultima vizualizare la 11.10.2016.

586
RAPORT PRIVIND STANDARDELE EUROPENE REFERITOARE LA INDEPENDENŢA SISTEMULUI
JUDICIAR: PARTEA II – ORGANELE DE URMĂRIRE PENALĂ Adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 85
a sesiune plenară (Veneţia, 17-18 decembrie 2010), publicat pe https://cristidanilet.wordpress.com

230
 ierarhic, fiind reprezentanți ai unui minister special, respectiv Ministerul Public. În sistemul
nostru de drept acesta nu este un minister propriu-zis, așa cum sunt celelalte ministere, șeful său
nefiind membru al Guvernului.
În prezent opinia majoritară este aceea că independența procurorului este necesară pentru
că nu ar putea exista o independență reală a puterii judecătorești dacă procurorii nu ar fi
independenți. Prin urmare, este absurd a se vorbi despre independenţa judecătorului dacă puterea
executivă poate exercita un control asupra procurorilor injoncţionându-se în anchetă587.
În scopul asigurării unei independențe reale a procurorului au fost adoptate mai multe
documente internaționale, inclusiv la nivelul O.N.U.. De pildă, Principiile directoare aplicabile
magistraţilor din parchet588, care au statut asupra obligaţiilor statelor în privinţa activităţii
judiciare desfăşurate de magistraţii din parchet, se prevede că statele au obligaţia de a selecta
magistraţii din parchet după criterii care să garanteze absenţa nominalizărilor parţiale sau bazate
pe prejudecăţi ori discriminări; funcţiunile profesionale ale acestora nu trebuie să facă obiectul
intimidărilor, a hărţuirilor, a ingerinţelor nefondate ori a ameninţării cu responsabilitatea civilă,
penală sau de orice altă natură; statul trebuie să sigure protecţia psihică şi securitatea personală a
magistratului din parchet şi a familiei sale; în mod similar, judecătorului cariera magistratului din
parchet trebuie fondată pe factori obiectivi – calificare profesională, competenţă, integritate,
experienţă; de asemenea libertăţii de exprimare şi de asociere a magistratului din parchet îi
corespunde obligaţia statului de a i le asigura.
De asemenea, la nivel european Recomandarea R (2000) 19 a Comitetului Miniştrilor
Statelor Membre ale Consiliului Europei privind rolul procurorului în sistemul judiciar penal589
prevede, la pct. 14 că „statul trebuie să ia toate măsurile astfel încât natura şi întinderea
independenţei procurorului să fie prevăzute de lege”.
S-a susținut însă că, deși procurorii sunt declarați ca fiind independenți, subordonarea
ierarhică a acestora ar fi un mijloc de constrângere a lor, iar «sub imperiul constrângerii, nu au
existat, ca regulă, acte de independență... Putem afirma, fără a greși, că etica procurorului se vede
periclitată de norma legală care îl subordonează, raportul de subordonare punând în pericol
concret integritatea „oficială” a proccurorului» 590. S-a mai susținut că „Subordonarea ierarhică,
care face posibilă indiscutabila subordonare politică, golește procurorul și munca sa de conținut,
de valoare, etica profesională rămânând doar o problemă de ordin teoretic, bună de atratat la
catedre, rămânând o valoare amăgitoare, o speranță, dar care permite totuși funcționarea
angrenajului social, căci se pare că acesta funcționează cu utopii, iar speranța este rudă de sânge
cu utopia”591.
Legislația nostră reglementează în art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, ca abatere
disciplinară distinctă, nerespecrarea de către procuror a dispozițiilor procurorului ierarhic
superior, date în scris și în conformitate cu legea. Totuși, practica judiciară a statuat că această
răspundere disciplinară nu ar trebui să intervină în cazul în care nerespectarea ordinului ierarhic

587
Giacomo Oberto, Independance de la Justice et L’Inamovibilité des Juges, op. cit., p. 5, apud. M.M. Pivniceru, C.
Luca, op.cit., p. 35.
588
www.umn.edu/humanmanits/instree/french/Fi5bpij.html , apud. M.M. Pivniceru, C. Luca, op.cit., p. 47.
589
Adoptată la data de 06 octombrie 2000, disponibilă pe site-ul Consiliului Europei, publicată pe site-ul
http://www.coe.int/t/dg1/legalcooperation/ccpe/reftexts/Rec(2000)19Romania.pdf
590
A. Sibana, Despre etica juridică a practicienilor din domeniul dreptului, în în Etică și cultură profesională, de I.
Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 207.
591
Idem, p. 208.
231
superior nu ar produce vreo consecință importantă. Astfel, s-a decis că neîntocmirea informărilor
ce trebuiau efectuate în baza unui ordin al procurorului general al parchetului de pe lângă curtea
de apel nu a generat nicio consecință, deoarece în majoritatea cazurilor termenul de prescripție
era împlinit la data formulării plângerii, iar în celelalte cazuri, puține la număr, termenul de
prescripție s-a împlinit în timp ce dosarele se aflau în lucru la organele de poliție, constatându-se
că împlinirea termenului de prescripție s-a datorat unor motive obiective, neputând fi reținută
nicio culpă în sarcina procurorilor care au supravegheat cercetările 592. La fel, s-a considerat că
fapta procurorului de neîntocmire a informărilor ce trebuiau efectuate în baza unui ordin al
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel se circumscrie culpei scuzabile,
care nu este de natură să atragă răspunderea disciplinară, având în vedere volumul foarte mare de
activitate al acestuia și de faptul că necomunicarea acestor soluții nu au fost de natură să producă
consecințe, astfel că nu se poate reține nicio formă de vinovăție în săvârșirea acestei abateri593.
Atunci când consecințele produse au fost grave, s-a rețiut abaterea disciplinară în sarcina
procurorului. Astfel, într-o cauză s-a exercitat acţiune disciplinară față de un procuror de ședință,
solicitându-se sancţionarea disciplinară a acestuia pe motiv că în concluziile prezentate în faţa
instanţei, a făcut referire la probe ce nu fuseseră administrate în cauză. Instanța disciplinară a
reţinut că procurorul de şedinţă a solicitat revocarea măsurii arestării preventive luate faţă de un
inculpat invocând acte medicale care nu existau la dosar, apreciindu-se că, sub aspectul laturii
obiective, elementul constitutiv al acestei abaterii disciplinare a constat într-o acţiune neconformă
cu îndatoririle profesionale, respectiv în prezentarea unor concluzii fără suport probator,
încălcându-se astfel dispoziţiile înscrise în art. 67 alin. (2) din Legea nr. 304/2004594.
Într-o altă cauză în care s-a promovat acţiunea disciplinară împotriva unui procuror s-a
apreciat că latura obiectivă a abaterii disciplinare prevăzute de dispoziţiile art. 99 lit. h) din Legea
nr. 303/2004 o reprezintă omisiunea acestuia de a prezenta o hotărâre judecătorească în cadrul
şedinţei de analiză a soluţiilor şi de a informa procurorul ierarhic în termenul legal de apel cu
privire la situaţia cauzei, obligaţii ce-i incumbau potrivit fişei postului; s-a motivat existența
abaterii disciplinare, printre altele, pe dispozițiile art. 12 din Codul deontologic al judecătorilor şi
procurorilor adoptat prin Hotărârea nr. 328 din 24 august 2005 a Plenului Consiliului Superior al
Magistraturii, potrivit căruia „Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să-şi îndeplinească cu
competenţă şi corectitudine îndatoririle profesionale, să respecte îndatoririle cu caracter
administrativ stabilite prin legi, regulamente şi ordine de serviciu” și pe dispozițiile art. 9 alin. (2)
din Codul deontologic, potrivit cărora „Judecătorii şi procurorii trebuie să se abţină de la orice
comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparţialitatea lor.”595
Comisia de disciplină pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a
decis însă, în mai multe cazuri, că punerea în discuţie, în cadrul procedurii de stabilire a
răspunderii disciplinare, a unor aspecte care vizează modul de administrare a probatoriilor, tactica
de anchetă adoptată de procuror, măsurile de conexare sau disjungere a cauzei faţă de unii dintre
592
Hotărârea nr. 4P din 21 mai 2014, Secția pentru procurori a C.S.M., definitivă prin decizia nr. 1 din 12 ianuarie
2015 a Î.C.C.J., publicată pe site-ul www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, Abaterile disciplinare ale magistraților.
Nerespectarea de către procuror a dispoziţiilor procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu
legea (III), articol publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 28.08.2015.
593 Hotărârea nr. 4P din 21 mai 2014, Secția pentru procurori a C.S.M., definitivă prin decizia nr. 1 din 12 ianuarie
2015 a Î.C.C.J., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, op.cit..
594
Hotărârea nr. 3/P/2007 a Secţiei pentru procurori, în A.C. Lăbuș, T. Manea, Deontologia profesiei de magistrat.
Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 204.
595
Hotărârea nr. 9/P/07 decembrie 2007 a Secţiei pentru procurori, în A.C. Lăbuș, T. Manea, op.cit., p. 206.
232
făptuitori, declinarea competenţei de soluţionare precum şi intervenirea unei cauze care înlătură
răspunderea penală, creează o îndoială legitimă cu privire la independenţa procurorului în
efectuarea anchetei şi în adoptarea soluţiei596.
În sistemul nostru judiciar procurorul este considerat magistrat, deși unul din principiile
de organizare a parchetului este controlul ierarhic. Este compatibil acest principiu cu noțiunea de
magistrat? Independenţa, în lumina art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor
omului, așacum a fost dezvoltată prin jurisprudența progresivă a Curții Europene a Drepturilor
Omului, trebuie analizată în raport cu executivul, fără a exclude o subordonare faţă de alţi
judecători sau magistraţi dacă ei înşişi se bucură de independenţă faţă de executiv 597. Deși
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este
reprezentantul Ministerului Public, acesta este independent față de ministrul justiției și față de
ceilalți membri ai guvernului, motiv pentru care considerăm că procurorul ar putea îndeplini în
sistemul nostru judiciar condiția de independență pentru a fi considerat magistrat. Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a statuat însă în cauza Vasilescu c. României (hotărârea din 22
mai 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-III, p. 1075, § 40, 41) că, în România, procurorii,
acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, procurorului
general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea
executivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a lăsat să se înțeleagă în cauza Pantea c.
României că procurorul nu ar îndeplini nici condiția de imparțialitate față de părțile din proces,
deoarece în faza de judecată el reprezintă acuzarea și nu ar mai fi imparțial față de inculpat. Se
arată că în cauza analizată „procurorul D.F. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a
intervenit iniţial în stadiul de cercetare penală, analizând dacă exista indicii temeinice că
reclamantul a săvârşit o infracţiune, etapa finalizată prin dispunerea începerii urmăririi penale şi
prin luarea măsurii arestării preventive. Ulterior procurorul a instrumentat cauza, în calitate de
organ de urmărire penală, etapa finalizată prin punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva
reclamantului şi trimiterea acestuia în judecată. Procurorul nu a reprezentat, în speţă, Ministerul
Public în procedura în fata instanţei judecătoreşti, deşi ar fi putut să o facă, căci nici o dispoziţie
legală în materia organizării judiciare nu o interzicea în mod expres.”598

Ce diferențe există între etica procurorului și etica funcționarului public?

În practica administrației funcționează simultan o etică a imparțialității, care impune
funcționarului o poziție neutră ireductibilă în abordarea problemelor administrative, în sensul că
acesta nu poate da curs propriilor convingeri morale, și o etică a structurii, care consideră că
singurii responsabili pentru deciziile luate și politica generală a instituției sunt conducătorii
acesteia599. În accepțiunea acestor etici, funcționarul execută în mod exemplar sarcinile trasate

596
Rezoluţia nr. 58/CDP/ 14 septembrie 2006 a Comisiei de disciplină pentru procurori (nepublicată); Rezoluţia nr.
61/CDP/ 4 septembrie 2006 a Comisiei de disciplină pentru procurori (nepublicată); Rezoluţia nr. 84/CDP/28 august
2006 a Comisiei de disciplină pentru procurori (nepublicată) şi Rezoluţia nr. 29/CDP/27 iulie 2007 a Comisie de
disciplină pentru procurori, în A.C. Lăbuș, T. Manea, Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de
M.M. Pivniceru, C. Luca, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 187.
597
Raport independent asupra sistemului juridic din România elaborat de Societatea pentru Justiţie So Just,
Bucureşti, ianuarie 2007, p. 92.
598
CEDO, Cauza Pantea c. României, hotărârea din 3.06.2003, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1, 150 din
06 decembrie 2004
599
V. Prahovean, Fundamente kantiene într-o posibilă etică administrativă, în Etică și cultură profesională, de
I.Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj – Napoca, 2008, p. 28.
233
de superiorii săi ierarhici sau de guvern, fără să aibă contribuții personale în procesul realizării
sarcinilor primite. Dacă are obiecții cu privire la deciziile preconizate a fi luate de instituție, el
trebuie să le susțină înainte de luarea deciziei, în spatele ușilor închise. Dacă însă decizia a fost
luată definitiv el trebuie să contribuie la punerea ei în aplicare. Dacă vrea să protesteze
împotriva acestor decizii, el nu o poate face decât în cadrul formelor prevăzute de lege pentru
aceasta. De aceea, funcționaul nu este considerat vinovat dacă decizia este greșită, chiar dacă și
el a contribuit la punerea ei în aplicare.
În aceste condiții, se pune problema cine este responsabil dacă o decizie greșită este
pusă în aplicare și produce consecințe?
Au fost elaborate mai multe teorii, pentru a găsi o soluție otimă la această problemă 600,
teorii care ar putea fi adoptate și în ceea ce privește răspunderea pentru deciziile greșite luate în
parchet.
Teoria cea mai des întâlnită este cea a responsabilității ierarhice, potrivit căreia
responsabilitatea deciziei revine persoanei care deține cea mai înaltă poziție în lanțul ierarhic.
Are neajunsul că în multe situații acesta răspunde chiar dacă nu poate controla în totalitate
aparatul funcționăresc din subordine. În ceea ce privește răspunderea procurorului ierarhic
superior, pentru anumite decizii greșite luate în cadrul parchetului, aceasta s-ar putea întemeia
pe faptul că el este reprezentantul unității de parchet respective și are atribuția de a infirma orice
act efectuat în cadrul unității.
Teoria responsabilității colective, care pleacă de la premise că eroarea nu trebuie căutată
acțiunilor individuale, ci în modul de organizare al grupului. Dificultatea majoră cu care se
confruntă această teorie constă în determinarea poziției responsabile, deoarece în cazul în care
fiecare membru al organizației respective devine răspunzător pentru situația creată, cetățenii nu
au posibilitatea să tragă la răspundere o persoană anume. Pentru greșelile din parchet comise din
cauza erorilor de organizare răspunderea nu poate aparține decât celor care ar fi responsabili de
această organizzare, care sunt fie procurorul general, fie Consiliul Superior al Magistraturii, fie
Ministrul Justiției.
Din acest motiv a devenit necesară elaborarea unei teorii a responsabilității individuale,
care presupune două condiții fundamentale preliminare pentru tragerea la răspundere a unui
funcționar pentru o decizie greșită: responsabilitatea cauzală și responsabilitatea volitivă a
acestuia. Ambele condiții sunt însă, de multe ori, greu de identificat în practică, deoarece sunt
situații în care actele mai multor funcționari au cauzat consecințele deciziei vătămătoare ori
funcționarul nu a avut o deplină cunoștință sau independență în acțiune. Dacă s-ar aplica această
teorie în cadrul răspunderii procurorilor pentru actele comise, ar trebui îndeplinite cele două
condiții menționate anterior. Având în vedere independența procurorilor în cadrul actelor de
urmărire efectuate, s-ar putea institui o astfel de formă de răspundere individuală, dacă însă nu
ar fi vorba de aspecte supuse aprecierilor subiective.
Din cauza acestor probleme de stabilire a unei responsabilități etice, în teorie au fost
identificate unele linii directoare ale conduitei funcționarului601, care ar putea fi adoptate și în
cadrul răspunderii procurorilor pentru actele efectuate:
Funcționarulu public trebuie să ia în considerare, în luarea deciziei, atât interesul public,
cât și interesul personal al celui care apelează la serviciile sale. Acesta este un aspect al
imparțialității procurorului, care îl poate ajuta în activitatea sa profesională.
600
Idem, p. 30-33.
601
Stephen K. Bailey, Etika és közszolgálat, în Közigazgatás, coord Richard J. Stillman, Osiris, Budapest, 1999, p.
131-143, apud. V. Prahoveanu, op.cit. 31-32.
234
 Funcționarul public trebuie să știe să identifice prioritatea anumitor aspecte morale,
atunci când are de ales între două posibilități de a acționa. El nu trebuie nici să-și schimbe prea
des ierarhia valorilor, dar nici să nu o țină prea rigid. Rigiditatea excesivă reprezintă o problemă
și în cazul activității procurorului, deoarece acesta trebuie să știe să discearnă între cazurile pe
care le are de soluționat.
Funcționarul public trebuie să-și assume starea paradoxală a administrației publice; să
țină cont tot timpul de faptul că prescripțiile, regulile sunt menite să contribuie la constituirea
unei societăți drepte și el este direct responsabil de bunul mers al lucrurilor. Ca și judecătorul,
procurorul este ținut de aceeași valoare a dreptății, care trebuie să constituie un reper permanent
al activității sale.
Neputând fi formulate niște criterii clare pentru luarea deciziilor etice în cazurile
concrete, Kant a atribuit luarea deciziilor facultății de judecată, iar judecata este o capacitate
înnăscută, fiind „specificul așa-zisului bun-simț, a cărui lipsă nicio școală nu o poate înlocui”602.

Cum asigură procurorul dreptul la apărare al suspectului sau inculpatului?

Pentru obținerea unor rezultate eficiente în anchetă procurorul trebuie să țină cont de unele
reguli etice legate de interogarea susectului sau inculpatului, fiind necesar să știe următoarele: că
înainte de a asculta, suntem priviţi şi să privim şi autorul în timp ce răspunde; că limbajul utilizat,
pentru a fi inteligibil, constituie o obligaţie; că înainte de a vorbi, întreba, trebuie să privim şi să
ascultăm; că este nevoie de o atitudine deschisă de încurajare pentru a răspunde; că este necesar a
crea celui interogat convingerea că este ascultat cu toată atenţia; de a avea o atitudine echilibrată
de calm şi răbdare ce nu se va confunda, în mintea autorului, cu bunăvoinţa ori iertarea.603
Deseori se ridică problema modului în care ar trebui procurorul să-i asigure avocatului
inculpatului posibilitatea de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală, în special cu ocazia
luării faţă de inculpat a unei măsuri preventive privative sau restrictive de libertate, cum sunt
reţinerea sau controlul judiciar.
S-a susţinut că în practică organul judiciar nu ar comunica întotdeauna suspectului sau
inculpatului, cu ocazia primei audieri, în mod complet și detaliat fapta/faptele de care acesta este
acuzat și nu i-ar prezinta, în mod deliberat, probele existente la dosarul cauzei – fiind astfel
încălcat dreptul la apărare al acestuia, precum și dreptul de a fi informat de îndată în cadrul
procedurilor penale [stipulat de art. 83 lit. a1) C. pr. pen.]604. S-a mai susţinut de către același autor
că ar exista numeroase situații când suspectul sau inculpatul, prin avocat, solicită reprogramarea
audierii pentru a putea lua la cunoștință de actele și lucrările dosarului însă, de cele mai multe ori
în cazul în care se dispune reținerea urmată cu propunere de arestare preventivă – această situație
fiind cel mai des întâlnită în dosarele DNA și DIICOT care au stabilit o regulă procedurală în
acest sens – admiterea cererii de studiu a dosarului (ca și componentă a exercitării depline și
efective a dreptului la apărare) are loc ulterior acestui moment deosebit de important și fără
efectul scontat605.

602
I. Kant, Critica rațiunii pure, trad. N. Bagdasar, IRI, București, 1994, p. 165, apud. V. Prahovean, op.cit., p. 33.
603
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 182.
604
I.N. Nechita, Aspecte teoretice şi practice constatate în exercitarea dreptului la apărare în cursul procesului penal
privind încălcarea deontologiei profesionale de către organele judiciare, publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro ,
ultima vizualizare la 14.03.2016.
605
Idem.
235
 Deşi aceste aspecte ţin în principal de legalitatea actelor de urmărire penală, care se
verifică în faza camerei preliminare, ele ridică şi probleme de etică a profesiei de procuror, în
special în ceea ce priveşte comportamentul faţă de inculpat şi faţă de avocatul acestuia, în cursul
urmăririi penale.
Desigur că duelul judiciar dintre acuzare şi apărare nu anulează obligaţia respectării atât
de către procuror cât şi de către avocat a eticii profesionale, astfel încât măsurile care se dispun să
nu fie puse în nici un fel la îndoială de către public ori de către participanţii la o procedură
judiciară.
În cursul urmăririi penale rapiditatea cu care se desfăşoară operaţiunile nu permit în unele
cazuri admiterea cererilor în apărare formulate de inculpaţi, dar procurorul trebuzie să se
preocupe constant să respecte dreptul la apărare al inculpatului în această fază, în special prin
asigurarea posibilităţii de a lua la cunoştinţă de actele dosarului înainte de luarea unor măsuri
preventive privative de libertate sau restrictive de libertate. Chiar dacă urgenţa pe care o
presupune luarea unei măsuri preventive nu ar face posibilă reprogramarea audierii inculpatului
într-o altă zi, procurorul trebuie să-i asigure avocatului o posibilitate reală de a lua la cunoştinţă
de actele de urmărire penală, înainte de audierea inculpatului. Timpul rezonabil acordat pentru
studierea dosarului în astfel de situaţii nu poate fi stabilit însă decât de către procuror, el fiind cel
care conduce faza de urmărire penală, el neputând fi lăssat la aprecierea exclusivă a avocatului
care îl asistă pe inculpat. Acesta din urmă nu are la îndemână decât posibilitatea formulării
plângerii împotriva actului procurorului, dacă consideră că timpul acordat nu a fost suficient
pentru a lua la cunoştinţă de actele dosarului de urmărire penală. Un comportament etic din
partea procurorului şi din partea avocatului ar presupune ca cei doi să încerce să se pună de acord
cu privire la timpul necesar pentru studierea dosarului, astfel încât nici să nu fie prejudiciată în
mod ireversibil urmărirea penală şi nici să nu fie afectat în mod grav dreptul la apărare al
inculpatului.
S-a mai susţinut606 că potrivit dispozițiilor art. 109 alin. (1) C. pr. pen. „suspectul sau
inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care
i-a fost comunicată, după care i se pot pune întrebări”, dar în practică procurorul (de multe ori de
față și cu avocatul), adoptă o atitudine de forță, în afara deontologiei profesiei de magistrat, fără a
putea fi în vreun fel sancționat, menţionându-se spre exemplificare următoarele practici ale
organelor de urmărire penală:
• Suspectul sau inculpatul este audiat în lipsa avocatului ales (substituirea acestuia
fiind „asigurată”de procuror cu un alt avocat „din oficiu”) și înainte ca acesta să ajungă în locația
indicată;
• Suspectul sau inculpatul nu este lăsat să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută
de legea penală care i-a fost comunicată, ci îi sunt adresate direct întrebări prestabilite, în
cascadă, aceeași întrebare fiindu-i pusă succesiv, la diferite intervale de timp și sub diferite
formulări, astfel încât depoziția persoanei audiate să fie dirijată într-o direcție urmărită de acuzare
de la bun început – declarația fiind astfel incompletă, fragmentată și fără cursivitate logică.
• Se pune presiune pe suspect sau inculpat pentru a denunța fapte penale comise de alte persoane,
sub amenințarea că în caz contrar va fi reținut sau arestat preventiv ori promițându-i-se acestuia
că dacă va face denunțuri ce privesc alte persoane, va fi lăsat în libertate.
Din nou ar trebui găsit un mod de îmbinare a interesului procurorului de a asigura o bună
desfăşurare a urmăririi penale, cu interesul avocatului de a asigura o apărare efectivă pentru
inculpat. Urgenţa care caracterizează de multe ori activitatea de urmărire penală poate impune în
606
Idem.
236
unele cazuri audierea inculpatului în prezenţa unui avocat din oficiu, dacă avocatul ales nu poate
fi prezent într-un termen rezonabil pentru efectuarea actului de urmărire penală. Atunci când e
posibilă asigurarea prezenţei avocatului ales procurorul ar trebui însă să facă demersuri
rezonabile pentru efectuarea actului procesual în prezenţa acestuia, iar nu a avocatului din oficiu.
De asemenea, momentul efectuării actului procesual şi demersurile pentru asigurarea prezenţei
avocatului ales trebuie stabilite de către procuror, pentru că acesta conduce faza de urmărire
penală, avocatul având la îndemână doar plângerea împotriva actului procurorului, dacă se
consuderă lezat prin acesta.
Întrebările adresate de procuror suspectului sau inculpatului pot fi completate prin
întrebările puse acestuia de către avocatul ales, dacă s-au omis aspecte relevante în cauză, iar
aducerea la cunoştinţa persoanei a prevederilor legale privind cauzele de nepedepseire sau de
reducere a pedepselor în cazul denunţării unor fapte periculoase nu poate fi considerată o
atitudine care contravine eticii profesionale, pentru că aceste cauze sunt reglementate chiar de
lege. Noul Cod de procedură penală a introdus unele elemente de justiţie negociată, care permit în
anumite situaţii purtarea unor negocieri între procuror şi inculpat, de pildă cu privire la încheierea
unor acorduri de recunoaştere a vinovăţiei. Aceste negocieri trebuie desfăşurate însă cadrul legal
şi etic, fără utilizarea unor mijloace care să contravină legii.

Cât de ambițios ar trebui să fie un procuror?

Exemple de procurori ambiţioşi peste măsură sunt descrise și în beletristică, cum este și
cel creionat de un autor american de succes în următoarele cuvinte: „Procurorul Rufus Buckley
răsfoia ziarele citind cu interes relatările despre procesul care urma să înceapă și a fost încântat
să-și vadă numele menționat atât de reporteri, cât și de avocatul Brigance. Chiar dacă unele
remarci erau dezagreabile, procurorul era mulțumit că numele lui a fost menționat în presă.
Savura perspectiva unui proces lung și scârbos, pentru că i se oferea ocazia să aibă un rol
însemnat. La cei 41 de ani ai săi, se regăsea la a treia legislatură și nutrea ambiții să avanseze
dacă se poate chiar la postul de guvernator, iar mai târziu, poate, Congresul. Trebuia să fie văzut
și auzit, avea nevoie de publicitate și procesul de omor îi oferea cea mai bună ocazie. Din punct
de vedere politic, avea o bază solidă. Era un bun procuror pentru că, printre altele, a trimis la
moarte mai mulți oameni decât oricare alt procuror din statul Mississippi. Gălăgios, ironic și
ipocrit, vedea în populația statului clienta sa, prin voia lui Dumnezeu. Oamenii urau crima și
puteau s-o elimine prin efort comun din viața comunității. Procurorul se pricepea să țină
discursuri adresate juraților. Știa să predice, să se roage, să se strecoare, să invoce și să-i aducă pe
jurați în stare de exaltare atât de puternică încât îi făcea să dorească să vină în sala de tribunal cu
funia pregătită pentru a-l spânzura pe acuzat. Putea să imite graiul negrilor și al albilor simpli și
asta făcea impresie.”607
În general, despre ambiție se vorbește mai mult în cazul procurorilor, deoarece aceștia ar
trebui să fie caracterizați de regulă prin tenacitate, care îi ajută să găsească în ei puterea de a
investiga și cauzele cele mai dificile. Altfel, pentru cauzele minore și fără miză, care de regulă
sunt recunoscute de autori, nu e nevoie să ai calități deosebite, deoarece în cazul acestora oricine
ar putea să facă o anchetă. Însă, atunci când e vorba de infractori versați ori de infracțiuni
săvârșite de persoane cu un anumit nivel intelectual, probele nu pot fi obținute așa ușor. E
nevoie de o anumită ambiție a anchetatorului, de o anumită ingeniozitate uneori, ca să poată afla
adevărul în astfel de cazuri. Așadar, ambiția sau tenacitatea este una din calitățile unui procuror.

607
A se vedea I. Turcu, Democrația americană în opera lui John Grisham. Ep. 8. Procurorul, articol publicat on line
pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 21.04.2015.
237
 Aceasta se poate însă întoarce în defavoarea actului de justiție dacă este dozată în mod
necorespunzător, ori dacă se transformă în patimă. Tot Aristotel arăta că, așa cum există în cazul
altor virtuți exagerări într-un sens sau în altul „...așa există și la ambiție un mai mult și un mai
puțin decât se cuvine, precum și un mijloc, care face pe cineva să caute onoarea acolo unde este
într-adevăr de aflat, și observă totodată în dorința de onoare măsura potrivită. Noi dojenim pe de
o parte pe cel ambițios, deoarece vrea să câștige onoare peste măsură și din izvor nepotrivit, pe
de altă parte noi dojenim pe cel neambițios, deoarece nu caută onoarea nici chiar pe ceea ce
izvorăște din frumosul moral”608. Deci, atât lipsa de ambiție a unui procuror, cât și ambiția prea
mare ori dorința de afirmare cu orice preț, nu sunt atitudini care să poată fi considerate conforme
cu etica profesiei, ci exercitarea acestei calități dozată în mod corect constituie singura atitudine
etică. Sunt cauze pentru care care merită ca procurorul să depună toată ambiția pentru aflarea
adevărului și sunt cauze care nu merită acest efort.
Dacă procurorul va fi mânat doar de ambiția de a trage la răspundere toate persoanele
care comit infracțiuni, indiferent de gravitatea acestora sau de eforul necesar pentru strângerea
probelor, va ajunge cel mai probabil să fie sufocat de cauze mărunte, în care tragerea la
răspundere penală a autorilor nu vor aduce un beneficiu prea mare societății. Dacă însă el va ști
să-și canalizeze efortul și ambiția spre cauzele importante, va obține un rezultat mult mai
folositor pentru societate. Aceasta deoarece numărul faptelor penale este nedeterminat, iar
numărul persoanelor și al mjloacelor de care statul dispune pentru probarea acestora și tragerea
la răspundere a făptuitorilor este limitat.
În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 609 se
arată că «Un aspect fundamental al conduitei etice este acela că procurorul nu trebuie să aibă
nicio „implicare" personală în rezultatul cauzei. Procurorul nu trebuie să privească obţinerea unei
condamnări ca pe o victorie şi, prin urmare, nu ar trebui să se ferească de promovarea unui act de
acuzare şi nici nu trebuie să respingă un dosar de teama unei „înfrângeri" ce ar lua forma unei
achitări. Cetăţeanul vizat are dreptul la un proces echitabil în cazul în care elementele de probă
prezentate în urma unei evaluări echitabile sunt suficiente pentru stabilirea vinovăţiei. în plus, nu
este corect ca procurorul să fie învinuit pentru o achitare. De fapt, într-o imagine de ansamblu,
achitările sunt o trăsătură distinctivă a supremaţiei legii, care arată că prezumţia de nevinovăţie şi
dreptul acuzatului la un proces echitabil prevalează. Este de asemenea incorectă din punct de
vedere etic cuantificarea succesului prin asprimea sentinţei, adică prin numărul de ani de
închisoare.»

Cât de rapidă ar trebui să fie urmărirea penală?

Au fost cazuri în care s-a reproșat parchetului că a efectuat urmărirea penală prea repede,
astfel încât inculpatul nu a avut posibilitatea să solicite și să obțină administrarea de probe în
apărare.
La polul opus, o urmărire penală prea lentă poate conduce la pierderea din vedere a
scopului urmărit prin aceasta, respectiv tragerea la răspundere penală în cât mai scurt timp a
celor vinovați de săvârșirea unor infracțiuni. Dacă tragerea la răspundere penală nu se realizează
într-un termen rezonabil, ecoul faptei penale comise se stinge, iar membrii societății în care s-a
comis fapta rămân cu impresia că autorul a rămas nepedepsit.

608
Aristotel, Etica nicomahică (Traducere din limba elină de Traian Brăileanu), Editura Antet, p. 86.
609
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
238
 Aceasta poate constitui chiar și abatere disciplinară pentru procuror, așa cum s-a stailit în
practica instanțelor de disciplină, unde s-a hotărât că fapta procurorului de a lăsa în nelucrare 7
dosare penale pe perioade cuprinse între 1 an și 2 ani și 9 luni constituie o nerespectare a
dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor610. Dacă e vorba de un dosar
cu inculpați arestați preventiv soluționarea acestuia impune o celeritate și mai mare, deoarece în
acest caz se pune în discuție și măsura arestării preventice. Astfel, în practica disciplinară s-a
statuat că omisiunea procurorului de a efectua cu celeritate acte de cercetare penală, în vederea
terminării urmăririi penale în două dosare cu inculpați arestați, ce a determinat punerea lor în
libertate tocmai din cauza acestui aspect, constituie abaterea disciplinară privind nerespectarea
dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor611.
Celeritatea urmăririi penale depinde însă de complexitatea cauzei, dar ea nu trebuie să
justifice încălcarea dreptului la apărare al inculpatului. Cu atât mai mult în cauzele complexe
procurorul trebuie să se îngijească să analizeze toate aspectele inculpat de inculpat în apărare,
pentru a evita o trimitere în judecată pripită.

Ce informații poate furniza procurorul presei?

S-a discutat mult despre posibilele scurgeri de informații din dosarele de urmărire penală
în presă, fapt ce este de natură să afecteze prezumția de nevinovăție. Dacă în cursul urmăririi
penale apare în presă conținutul unor probe incriminatoare față de inculpat (de ex. interceptări),
iar responsabilitatea pentru aceasta aparține organelor de urmărire penală, practica CEDO a
statuat că se încalcă art. 6 paragraful 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, privind
prezumția de nevinovăție.
Dar, pe de altă parte, procurorul are obligația de a informa opinia publică în cazul în care
este vorba de cercetări penale ce prezintă interes pentru aceasta.
O comunicare defectuasă din partea parchetului poate aduce atingere nu doar prezumției
de nevinovăție, ci și dreptului la imagine sau vieții private a unor persoane. Din acest motiv se
poate pune în discuție chiar comiterea unor abateri disciplinare constând în nerespectarea
caracterului confidențial al lucrărilor. Astfel, într-ocauză s-a reținut că fapta procurorului care, în
calitate de purtător de cuvânt, a întocmit comunicatul de presă și a acordat un interviu unui post
de televiziune privind situația unui dosar penal, dezvăluind astfel informații care țin de
desfășurarea anchetei, respectiv destinația sumelor de bani cerute și primite de traficantul de
influență, fără a verifica veridicitatea celor declarate de denunțător, într-un moment în care
dosarul nu se mai afla pe rolul parchetului, dar și informații care au permis identitatea unui
judecător ca fiind una dintre persoanele către care aveau să ajungă sumele de bani, constituie o
nerespectare a confidențialității lucrărilor612.
În practica disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii s-a mai statuat că fapta
procurorului care prin intermediul unui comunicat de presă a furnizat informații care au permis
reprezentanților mass-media să le folosească într-un context care a afectat probitatea profesională
și morală a unui judecător delegat la penitenciar, al cărui mandat s-a încheiat prin împlinirea unui

610
Hotărârea nr. 11P din 6 octombrie 2009, Secția pentru procurori a CSM, definitivă prin decizia nr. 9 din 19
septembrie 2011 a ÎCCJ, publicată pe site-ul www.csm1909.ro .
611
Hotărârea din 5P din 29 noiembrie 2005, Secția pentru procurori a CSM, definitivă prin nerecurare, publicată pe
site-ul www.csm1909.ro .
612
Hotărârea nr. 6P din 5 mai 2009, Secția pentru procurori a CSM, definitivă prin decizia nr. 19 din 23 noiembrie
2009 a ÎCCJ, publicată pe site-ul www.csm1909.ro .
239
termen de șase luni, împrejurare ca a fost interpretată de presă ca fiind o înlăturare a judecătorului
din comisia de liberări condiționate urmare acestei anchete penale, constituie o atitudine nedemnă
față de colegi613.

CITATE RELEVANTE614

Cine va îndepărta ticăloşiile, dacă cel obligat să lupte cu viciile este el însuşi supus lor?

Acela care, ştiind de existenţa unei ticăloşii şi având puterea de a i se opune, nu a făcut asta,
e vinovat în egală măsură cu răufăcătorul.

Fii prieten al adevărului până la sacrificiu, dar nu fi apărătorul lui până la insuportabil.
Pitagora (576-496 î.Hr.)

Statul se destramă atunci când nu se mai pot deosebi oamenii buni de cei răi. Antisthenes
(444-366 Î.Hr.)

Trebuie să împiedici săvârşirea unei fapte nedrepte. Dacă nu suntem în stare să facem
aceasta, trebuie ca măcar să nu o înlesnim. Democrit din Abdera (460-cca 370 î.Hr.)

Timpul descoperă tot ce e ascuns şi ascunde tot ce e la vedere. Sofocle (cea 496-406 î.Hr.)

Nu te mânia prea tare pe cel care a greşit fără voie. Sofocle (cea 496-406 î.Hr.)

Puterea dă cuvintelor impresia de adevăr. Menandru (cea 343-291 Î.Hr.)

Nedreptatea e de două feluri: una de partea acelora care o săvârşesc, zealaltă de partea
acelora care, deşi pot, nu îndepărtează nelegiuirea de acei în raport cu care ea se săvârşeşte.
Marcus Tullius Cicero (106-43 Î.Hr.)

In împrejurări grele, când nu mai ai la ce spera, cele mai disperate hotărâri sunt cele mai
corecte. Titus Livius (59 Î.Hr.-17 d.Hr.)

Experienţa îndelungată este unicul supraveghetor al legilor. Titus Livius (59 Î.Hr.-17 d.Hr.)

613
Hotărârea nr. 6P din 1 iunie 2006, Secţia pentru procurori a C.S.M., definitiva prin decizia nr. 19 din 24 noiembrie
2009 a Î.C.C.J., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, Abaterile disciplinare ale magistraților (III).
Atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al
parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor
instituţii, articol publicat pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 10 iulie 2014.

614
Extrase din lucrarea Enciclopedia înţelepciunii, apărută la Editura ROOSSA.

240
Dacă nu te grăbeşti, totul va fi limpede şi trainic; graba este nesăbuită şi oarbă. Titus Livius
(59 î.Hr.-17 d.Hr.)

Atacatorul e întotdeauna mai înflăcărat decât cel care se apără. Titus Livius (59 Î.Hr.-17
d.Hr.)

Ochii şi urechile mulţimii sunt martori de proastă calitate. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

Chiar şi cel care săvârşeşte o nedreptate, o urăşte. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

Gândeşte-te mai mult la conştiinţă, decât la reputaţie. Publius Syrus (secolul 1 Î.Hr.)

O greşeală repetată devine vinovăţie. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

Dacă ierţi o greşeală, inviţi la şi mai rău. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

A te grăbi în procedurile judiciare înseamnă a născoci o vină. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

Fortuna îl urâţeşte pe cel faţă de care îşi manifestă prea multă bunăvoinţă. Pnbliiifi Svrus
(secolul I Î.Hr.)

Iată o treabă bună: să extirpi răul, nu pe răufăcători. Publius Svrus (secolul I î.Hr.)

Adesea, în împrejurări îndoielnice, îndrăzneala înlocuieşte hotărârea îndelung chibzuită.

Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

Cruţă-l pe cel rău dacă împreună cu el trebuie să piară şi cel bun. Publius Syrus (secolul I
î.Hr.)

O condamnare din partea unor oameni răi e ca o laudă. Seneca cel Tânăr (Lucius Annaeus
Seneca) (cea anul 4 î.Hr.-65 d.Hr.)

Răufăcătorul poate uneori să scape de pedeapsă, dar nu şi de frica în faţa ei. Seneca cel
Tânăr (Lucius Annaeus Seneca) (cea anul 4 î.Hr.-65 d.Hr.)

Cruţându-i pe răufăcători, dăunăm oamenilor cinstiţi. Seneca cel Tânăr (Lucius Annaeus
Seneca) (cea anul 4 î.Hr.-65 d.Hr.)

Prima pedeapsă pentru cel vinovat constă în faptul că el nu se poate justifica în faţa
propriei judecăţi. Juvenal (Decimus Junius Juvenalis) (cea 60-cca 127)

Unei minţi stricate i se pare că ceea ce e îngăduit e neînsemnat, iar sufletul unui astfel de
om, cuprins de rătăcire, consideră drept onorabile acţiunile ce contravin legii. Arbiter
Gaius Petronius (cea 27-66)

241
Cinstea acuzatorului o poţi cel mai bine judeca după acuzaţia însăşi. Pliniu cel Tânăr
(Gaius Plinius Caecilius Secundus) (61-aprox. 114)

A te supune celui care prin lege a fost pus deasupra ta, chiar daeă-i lipsesc puterea şi faima,
e o artă nobilă şi folositoare. Plutarh (45-127)

Nu trebuie să ne grăbim cu pedepsele şi sancţiunile. Nu trebuie să ne temem pentru aceea

că cineva va fi pedepsit cu întârziere, ci pentru aceea că cel pedepsit pe loc se va dovedi a fi
fost pedepsit pe nedrept. Plutarh (45-127)

Crima are nevoie de surpriză, fapta bună – de timp. Tacit (Gaius Cornelius Tacitus) (cea 56-
117)

E greu de spus dacă Piso a fost într-adevăr duşman al lui Viius sau aşa au vrut să creadă
duşmanii lui Viius: întotdeauna e mai uşor de socotit că pe om îl animă ura. Tacit (Gaius
Cornelius Tacitus) (cea 56-117)

Vrei ca, mâniindu-te, să fii lăudat? Atunci mânie-te pe viciu, şi nu pe persoană. Erasmus
Din Rotterdam (1469-1536)

Nu trebuie să nesocoteşti îndeplinirea datoriei numai din teama de a nu-ti face duşmani sau
de a nu fi pe placul cuiva. Francesco Guicciardini (1483-1540)

Laşitatea e mama cruzimii. Michel De Montaigne (1533-1592)

Nu există nicio acuzaţie atât de grea încât să nu i se găsească o justificare. Thomas More
(1477/ 1478-1535)

Morala, cunoaşterea, vocaţia,

Depind de educaţie.
Sebastian Brant (1458-1521)

O fărâmă de bunătate se află în fiecare rău, trebuie doar să ştii s-o găseşti. William
Shakespeare (1564-1616)

Nu e bine să fii ignorant, dar nu e rău uneori să te prefaci că eşti ignorant. Cu prostul nu
are nici un sens să fii înţelept, şi nici raţional cu nebunul; orbeşte cu fiecare pe limba lui.
Baltasar Gracian y Morales (1601-1658)

Îndoiala simulată e cea mai potrivită cheiţă cu ajutorul căreia curiozitatea deschide tot ceea
ce doreşti. Baltasar Graciân y Morales (1601-1658)

Dreptatea, în raport cu aproapele, trebuie făcută fără întârziere; a tărăgăna în astfel de

situaţii înseamnă a fi nedrept. Jean de La Bruyere (1645-1696)

242
E greu de spus ce anume merită mai mult şovăiala: compasiune sau dispreţ, şi ce e mai
periculos: să iei o hotărâre greşită sau să nu iei niciuna. Jean de La Bruyere (1645-1696)

Nedreptatea permisă faţă de unul este o ameninţare pentru toţi. Montesquieu (Charles
Louis De Secondat, Baron) (1689-1755)

Cea mai dură tiranie este aceea care se manifestă la adăpostul legii şi sub stindardul
dreptăţii. Montesquieu (Charles Louis De Secondat, Baron) (1689-1755)

Căutarea adevărului nu se face cu bucurie, ci cu nelinişte şi tulburare; dar, oricum, trebuie

să-l cauţi, fiindcă dacă nu-l găseşti şi nu-l îndrăgeşti, vei pieri. Blaise Pascal (1623-1662)

Cu câtă uşurinţă şi mulţumire de sine face omul rău, atunci când e convins face bine! Blaise
Pascal (1623-1662)

Oricât de pătrunzător ar fi cineva, nu poate pricepe răul pe care el însuşi îl face. Francois
de La Rochefoucauld (1613-1680)

Judecăţile duşmanilor noştri sunt, în ce ne priveşte, mai aproape de adevăr decât ale
noastre proprii. Francois de La Rochefoucauld

Pe omul cinstit îl poţi supune unei anchete, dar nu-l poţi dezonora. Voltaire (Francois-Marie
Arouet) (1694-1778)

Doar adevărul este insultător. Napoleon Bonaparte (1769-1821)

Măsura nobleţei o evaluez după numărul faptelor pe care un om vestit le-a savârşit spre
binele ţării sale şi nu după numărul faptelor săvârşite în folosul propriu din înfumurare; nu
după numărul oamenilor care îi fac anticameră, ci după numărul acelora satisfăcuţi de
purtarea şi de faptele acestuia. Denis Ivanovici Fonvizin (1745-1792)

E uşor să vezi, greu e să prevezi. Benjamin Franklin (1706-1790)

Entuziasmul e fiul ignoranţei. Benjamin Franklin

Nimic din cele necinstite nu poate fi benefic. Benjamin Franklin (1706-1790)

Fapta exterioară nu se deosebeşte de cea interioară. Intr-o faptă rea, şi intenţia este, în
esenţă rea, şi nu bună. Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)

Talentul îl ghicim după o singură manifestare, dar pentru a ghici caracterul e nevoie de o
perioadă lungă de timp şi de comunicare constantă. Heinrich Heine (1797-1856)

Dacă curajul şi ambiţia nu sunt reglementate de bunăvoinţă, ele pot face dintr-0 persoană
un tiran sau un hoţ. David Hume (1711-1776)

243
Ipotezele sunt singura cale prin care oamenii remarcabili au reuşit să descopere cele mai
importante adevăruri. Mihail Vasilievici Lomonosov (1711-1765))

Nimic nu se întâmplă fără a avea nişte motive suficiente. Mihail Vasilievici Lomonosov
(1711-1765)

Câte căi sunt către cunoaşterea lucrurilor, tot atâtea sunt şi către eroare. Aleksandr
Nikolaevici Radişcev (1749-1802)

O mie de drumuri duc spre rătăcire; spre adevăr – unul singur. Jean-Jacques Rousseau
1712-1778)

Adevărul nu suferă nicidecum de pe urma faptului că cineva nu-l recunoaşte. Johann

Christoph Friedrich Von Schiller (1759-1805)

Conştiinţa noastră e dezgustată de un leac imoral, dar care poate fi folositor. Johann
Christoph Friedrich Von Schiller (1759-1805)

Dacă bănuieşti pe cineva de minciună – fă-te că-l crezi: el va minţi fără grijă i se va da de
gol. Iar dacă în cuvintele lui s-a strecurat adevărul pe care dorea să-l ascundă – fă-te că nu-l
crezi; el va spune şi restul adevărului. Arthur Schopenhauer (1788-1860)

Adevăratul caracter al unui om se manifestă tocmai în detalii, atunci când omul încetează
să se mai controleze pe sine. Arthur Schopenhauer

Consecinţele crimelor au un efect mai durabil, decât crimele înseşi. Walter Scott (1771-
1832)

Imaginile împodobesc mintea, sentimentul o convinge. Luc de Clapiers Vauvenargues

(1715-1747)

Legea există degeaba pentru cei care nu au nici curaj, nici mijloace pentru a o apăra.
Thomas Babington Macaulay (1800-1859)

Negarea dreptului este o ispită căreia spiritul omenesc îi cedează cel mai uşor. Heinrich
Mann (1871-1950)

In timpul luptei cu adevărul, greşeala se autodemască. Karl Marx (1818-1883)

Scopul pentru care sunt necesare mijloace nedrepte, nu este un scop drept. Karl Marx

Intr-o dispută, cel mai dificil lucru nu e atât să-ti aperi punctul de vedere, cât să ai despre el
o idee exactă. Andre Maurois (Emile Herzog) (1885-1967)

244
Cel care se luptă cu un monstru trebuie să se ferească să nu devină el însuşi un monstru. Şi
dacă priveşti o vreme în beznă, şi bezna priveşte la tine. Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844-
1900)

Acolo unde intervine ambiţia, nu mai este loc pentru sinceritate. Honore de Balzac (1799-
1850)

Justificaţi, nu pedepsiţi, dar numiţi răul rău. Fiodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881)

Precizia gândului garantează precizia expresiilor. Gustave Flaubert (1821-1880)

Puterea noastră stă în puterea gândirii, în puterea adevărului, în puterea cuvântului.

Alexander Ivanovici Herzen (1812-1870)

Cine nu urăşte cu adevărat răul, acela nici binele nu-1 iubeşte cu adevărat. Romain Rolland
(1866-1944)

Cel mai sigur semn al adevărului e simplitatea şi claritatea. Mincina e mereu complexă,
pompoasă şi prolixă. Lev Nikolaevici Tolstoi (1828-1910)

Minciuna este adevărul altor oameni. Oscar Wilde (1854-1900)

SPEȚE RELEVANTE

X este procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria B. Într-o zi, când venea la
parchet, acesta a fost aşteptat de un inculpat dintr-o cauză pe care o avea spre soluţionare, care i-a
spus că a vorbit cu avocatul său, care i-a spus că nu va fi trimis în judecată. Ce ar trebui să facă
X?

X este procuror nou numit în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria A şi era coleg de
birou cu procurorul Y. X a observat că la procurorul Y la birou venea destul de des o persoană
care îi lăsa periodic nişte sacoşe pline. Ce ar trebui să facă X?

X este procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria şi are un apartament într-un

oraş turistic pe care îl închiriază cu ziua la turişti. Încalcă X etica profesională? Dar dacă l-ar
închiria pe o durată mai mare de timp (lună, an)?

X este prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria D. Întrucât acesta era dotat cu

un calculator puţin performant, a primit o ofertă de la o societate comercială locală care dorea să
sponsorizeze instituţia cu un calculator performant. Ar trebui X să accepte oferta societăţii
comerciale respective, având în vedere că nici aceasta şi nici reprezentanţii ei nu au dosare penale
pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria D?

245
 X este procuror în cadrul parchetului de pe lângă Judecătoria C şi are în supraveghere un
dosar de urmărire penală în care avocat al inculpatului este Y. Întrucât X este prieten cu avocatul
Y a formulat cerere de abţinere în cauză. Întrucât relaţia dintre cei doi nu era una atât de
apropiată, cererea de abţinere a procurorului a fost respinsă. Ar mai trebui X să formuleze cereri
de abţinere în cazuri similare sau ar trebui să considere că problema incompatibilităţii sale a fost
rezolvată? Dacă răapunsul este „da” câte cereri de abţinere ar trebui să facă X în continuare, în
caz de respingere a cererilor de abţinere următoare?

X este procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria B. Pentru că avocatul Y i-a

formulat o plângere la Consiliul Superior al Magistraturii, acuzându-l că într-o altă cauză şi-a
exercitat atribuţiile cu gravă neglijenţă, X a profitat de ocazia că avocatul Y nu s-a prezentat
alături de clientul său la data stabilită pentru audiere şi l-a amendat pentru lipsă nejustificată. Este
etic actul procurorului X dacă apărarea nu era obligatorie în cauză? Dar dacă apărarea era
obligatorie şi lipsa avocatului a determinat imposibilitatea administrării probei la data respectivă?

X este procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria C. Pentru că acesta s-a îndrăgostit de

soţia prietenului său, Comisarul de poliţie Y, a început să-i facă acestuia din urmă plângeri
anonime la locul de muncă, în care îl acuza de săvârşirea unor abateri disciplinare grave comise
în exercitarea funcţiei. A încălcat X etica profesională?

X este procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria C. Pentru că soţia acestuia deţine un

restaurant în oraşul de domiciliu al celor doi soţi, X o ajută pe aceasta la gătitul mâncării la
restaurant (curăţă legumele în bucătărie, etc.), în timpul său liber. A încălcat X etica profesională?

X este procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria A. Pentru că părinţii săi au o livadă

cu prune, X i-a ajutat pe aceştia, în timpul liber, să culeagă prunele respective şi să le transporte la
domiciliu. A încălcat X etica profesională? Dar dacă părinţii făceau ţuică din prunele respective şi
o vindeau de la domiciliul lor?

X este procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria C. Pentru că acesta s-a îndrăgostit de

o femeie măritată care nu avea studii juridice, a învăţat-o pe aceasta cum să-şi scrie acţiunea de
divorţ şi de încredinţare a copiilor minori. Aceasta a depus singură acţiunea la instanţă şi a
susţinut-o singură, însă în sala de judecată a fost prezent în public şi procurorul X. A încălcat
acesta etica profesională?

X este procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria C. Acesta s-a îndrăgostit de o minoră

de 16 ani, cu care a început să se întâlnească. Prim-procuroarea parchetului i-a interzis să fie
vizitat de aceasta la parchet (făcându-l în discuţia privată „pedofil”), iar procurorul i-a spus că în
biroul lui invită pe cine vrea. Au încălcat cei doi procurori etica profesională?

X este procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria C. Pentru că nu cunoştea care este

practica instanţei cu privire la o anumită problemă de drept, acesta a mers la judecătorul Y, pe
care l-a întrebat acest lucru, fără să-i spună în ce cauză aflată în cursul urmăririi penale s-a ridicat
246
această problemă. Judecătorul i-a spus care este practica instanţei cu privire la problema
respectivă de drept. Au încălcat cei doi magistraţi etica profesională? Dar dacă procurorul i-ar fi
spus numele inculpatului din dosarul aflat în cursul urmăririi penale în care s-a pus problema
respectivă?

X este procuroare de şedinţă în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria C. Pentru că pe

data de 1 martie aceasta a fost programată în şedinţa de judecată, după luarea unei cauze în care
procuroarea de şedinţă a pus concluzii de condamnare a inculpatului avocatul persoanei vătămate
a venit la procuror şi i-a oferit un mărţişor, în şedinţa de judecată? Ce ar trebui să facă
procuroarea X? Dar dacă mărţişorul era oferit în şedinţa de judecată de avocatul inculpatului?
Dar dacă era oferit în şedinţa de judecată de un martor sau de un avocat care nu avea nicio cauză
în şedinţa respectivă?

X este procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria C. Lucrătorul de poliţie cu

care acesta lucra în dosare i-a spus că el creşte găini şi că dacă vrea să cumpere poate să-i aducă o
găină. X i-a spus că o să întrebe soţia dacă vrea să cumpere, dar a doua zi poliţistul i-a adus la
birou o găină să i-o vândă. Ce ar trebui să facă X?

Un cetatean intra in biroul lui X, procuror, şi ii spune ca procurorul de la biroul alaturat i-a
propus sa il ajute pentru a schimba incadrarea juridica a fiului lui în schimbul unei sume de bani.
Cetateanul doreste organizarea unui flagrant. Ce trebuie să facă X?615

Dacă X este procuror, iar seful îi spune sa refacă urmărirea penală pentru că nu a folosit
formularele de declaraţii sau de acte procedurale ale parchetului, ce ar trebui să facă? Dar dacă
formularele folosite de X sunt mai complexe decât cele ale parchetului?

VII. ASPECTE PARTICULARE DE ETICĂ A PROFESIEI DE

AVOCAT
Care este rolul avocatului în societate?
Așa cum o arată și etimologia numelui provenind din latinescu „advocare, advocatus”,
care înseamnă „cel chemat în ajutor”, avocatul este persoana chemată să apere drepturile și
libertățile fundamentale ale concetățenilor săi, prin știința și prin talentul de care dispune. S-a
spus că „Aceasta este o misie sfântă de a fi reazemul săracului, sprijinitorul celor slabi, celor
apăsați, a explica legile, a lumina conștiința judecătorilor prin conștiința sa ; dar iarăși cât de
mult ea trebuie să înțeleagă totdeauna curățenia și moralitatea însărcinării sale.”616
De-a lungul timpului au fost mai multe discuții cu privire la utilitatea avocatului în
societate, fiind și opinii potrivit cărora nu ar fi nevoie de un astfel de „mijlocitor” pentru

615
Speţele următoare sunt inspirate din cele date în anii anteriori la concursul de intrare în magistratură.

616
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 74.
247
obținerea dreptății. Printre cei care nu au avut păreri foarte bune cu privire la rolul avocaților în
societate se numără Napoleon Bonaparte și Mihai Eminescu.
Așa cum s-a spus însă, avocatul nu este un lux, ci o necesitate și în unele comunități
civilizate viața nu se poate concepe fără avocat (problemele vieții omului devin și problemele
avocatului)617.
În mod corect s-a subliniat că „Avocatul construiește împreună cu partea procesul, el este
primul judecător al cazului, doar că la un alt moment decât judecătorul. Judecătorul care are
convingerea că e nevoie pentru un proces corect de mai multe roluri care trebuie bine jucate – la
început avocatul, apoi judecătorul – integrează cu bună credință efortul participanților la proces
pentru găsirea soluției corecte, dezirabile.”618
De aceea, pentru a înțelege pe deplin rolul avocatului în proces ar trebui ca judecătorul să
știe în ce constă activitatea acestuia anterioară celei din ședința de judecată. În felul acesta ar
învăța să aprecieze activitatea avocatului și să îl considere ca pe un partener în actul de justiție,
iar nu ca pe un potențial adversar care ar încerca să împiedice aflarea adevărului în cauză. Altfel,
în lipsa unei înțelegeri profunde a rolului avocatului în proces, judecătorul nu ar putea să aibă o
perspectivă completă asupra fiecărui caz, ci ar avea de multe ori una trunchiată, determinată de
limitele cunoașterii umane. Aceasta este cu atât mai necesară cu cât, așa cum s-a spus,
„Judecătorii români nu sunt exersați în acțiunea de judecată a unui caz din mai multe prisme
pentru că nu sunt obligați să parcurgă o perioadă de timp în postura de avocat, și astfel există
riscul ca percepția lor la momentul numirii să se considere complet competent să facă de unul
singur judecăți asupra oricărui caz.”619
Ca o concluzie a celor de mai sus se impune precizarea că profesiunea de avocat are
menirea de a completa lacunele culturale şi juridice ale persoanei pe care o apără, de a lupta
pentru individualizarea cauzei, pentru aplicarea cât mai concretă a legii la cazul ce-1 apără, până
la individualizarea pedepsei, de a aduce inculpatul din starea de inferioritate socio-umană şi
judiciară la acelaşi nivel de dezbateri; avocatul trebuie să aibă vioiciune spirituală şi calităţi de
fin observator, spontaneitate mintală etc.; prin contraargumentele sale, avocatul va contribui la
formarea mai temeinică a convingerii judecătorului.620

Există o criză identitară a avocaturii?

S-a susţinut că în prezent ar exista o tendinţă nefirească a autorităţilor publice de a ignora
şi minimaliza natura profesiei de avocat, o tendinţă lipsită de acurateţe juridică a organelor cu
atribuţii de legiferare, la nivel supra sau infra, de a ignora specificul profesiei de avocat şi în mod
special cadrul legislativ, special şi expres, aplicabil acesteia şi o tendinţă distrugătoare a profesiei
de a se îndepărta de ideea de apărător pentru a se apropia foarte mult de ideea de partener al
clientului, prestator de servicii, profesionist nu al dreptului, ci al avocaturii, etc.621
617
Gh. Scipcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 203.
618
A. Rădulescu, Unele aspecte privind evaluarea comportamentului judecătorilor din perspectiva calitativă, op.cit.,
p. 261 -262.
619
Ibidem.
620
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 152.

621
M. Niculeasa, Scolastica lui Aristotel și Metoda lui Descartes puse în slujba desluşirii naturii avocatului:
apărător sau profesionist al avocaturii?, articol publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , ultima
248
 Autorul, care e şi avocat, a susţinut că dacă avocaţii vor reuşi cu succes să se convingă,
dar şi să convingă că natura profesiei lor nu este nici de profesionist în ale avocaturii (manager al
formei de exercitare a profesiei), nici de prestator de servicii, nici de partener al clientului, ci
de apărător şi sfătuitor al clientului, atunci firescul ar trebui să se instaureze inclusiv în relaţia cu
autorităţile publice. Se susţine că interesul avocaţilor este interesul legitim al clientului, iar
această calitate este cea care este asociată serviciului public de justiţie, şi nu celelalte calităţi pe
care unii avocaţi le cultivă cu ştiinţă prin tot ceea ce fac în prezent.622
Într-adevăr, ideea că avocatul este un prestator de servicii juridice poate conduce la
concluzia că acesta este supus exigenţelor impuse pentru prestatorii de servicii de orice altă
natură, inclusiv sub aspectul controlului acestor activităţi de către organele abilitate să controleze
activităţile comerciale. Emblematic pentru tendinţa actuală de a considera avocatul prestator de
servicii este şi următorul text elaborat în urma unui studiu care concluzionează că „nevoile
companiilor se schimbă semnificativ, majoritatea respondenților luând în calcul reevaluarea
furnizorilor de servicii juridice. Pe fondul creșterii cererii de servicii juridice, se observă nevoia
unui nou tip de consiliere, care să acopere o gamă mai largă de servicii. Cumpărătorii de servicii
juridice caută în special furnizori care să le înțeleagă afacerea și industria, care să ofere
consultanță în zone care depășesc sfera juridică, care să ofere servicii multidisciplinare în
jurisdicții multiple și să folosească mai eficient tehnologia”623.
În acest studiu sunt enumerate cinci tendințe pentru serviciile juridice, menţionându-se că
în urma intervievării mai multor respondenţi a reieşit că cumpărătorul îşi doreşte:
• Consultanță integrată la nivel internațional, care depășește sfera juridică. Marea majoritate a
celor intervievați și-a exprimat nevoia de a beneficia de expertiză care să includă cunoașterea
industriei, expertiza comercială sau non-juridică. Totodată, aceștia își doresc ca furnizorul lor de
servicii juridice să înțeleagă chestiuni legate de securitatea si protecția datelor și să aibă o
abordare pro-activă cu privire la împărtășirea experienței în mai multe jurisdicții.
• Utilizarea mai eficientă și pe scară mai largă a tehnologiei. Majoritatea participanților (77%) a
spus că tehnologia nu înlocuiește încă activitățile avocaților interni. Totuși, mai bine de jumătate
(52%) au spus că acest lucru se va întâmpla în următorii cinci ani. Cumpărătorii de servicii își
doresc tehnologii mai bune și mai relevante care să poată fi utilizate de platforme integrate.
• Consultanță în zona de conformitate. Aproape jumătate (49%) din participanții la studiu au spus
că bugetele departamentelor lor juridice cresc în aria conformității de reglementare. În particular,
conformarea globală este percepută drept o problemă majoră pentru avocații interni, peste un
sfert dintre cei intervievați (26%) spunând că aceasta este cea mai mare provocare cu care se
confruntă departamentul din care fac parte.
• Costuri fixe, corelarea ofertei financiare cu valoarea adăugată și o mai mare transparență. Un
număr mare de participanți au spus că doresc mai multă predictibilitate și transparență în ce

vizualizare la 2.06.2016.

622
Idem.

623
Tendințe în serviciile juridice: profesia de avocat se schimbă fundamental, publicat on line pe site-ul
www.juridice.ro , ultima vizualizare la 16.06.2016.

249
privește facturarea, menționând frecvent costuri fixe sau plafonate sau stabilirea ofertei financiare
în funcție de valoarea adăugată adusă de consultant.
• Cerere pentru furnizori de servicii juridice alternativi sau netradiționali. Majoritatea (55%)
participanților la studiu ia în calcul reevaluarea semnificativă a furnizorilor de servicii juridice.
Mai bine de jumătate (52%) au spus că doresc să achiziționeze servicii juridice de la o firmă de
avocați netradițională care oferă o gama largă de servicii.624
O altă cauză care a contribuit la impresia că profesia de avocat ar trece printr-o criză
constă în mediatizarea excesivă a cauzelor care prezintă interes public şi în prezentarea în presă a
probelor şi a concluziilor cu privire la aceste cauze. Aşa cum a susţinut reprezentantul la nivel
naţional al profesiei de avocat «Apare o justiție paralelă, în afara sălilor de tribunal, în care
acuzarea și apărarea duc un război publicitar, în care forța care are PR-ul mai puternic câștigă. În
acest război, care incită la răzbunare, profesia de avocat este atacată implicit. Suntem în
permanență sub presiunea oprobriului public, alături de clienții noștri prezumați vinovați.
Argumentele raționale, tehnice pălesc sub marea forță a emoțiilor publice. Trăim într-o epocă a
diseminării instantanee a informației în toate colțurile lumii. Nu mai avem timpul de altădată
pentru ”pregătirea apărării” când ne trezim cu acuzarea gata făcută în media, înainte chiar de
orice acuzare oficială, în timpul perchezițiilor la care asistă mulțimea, la scara casei în care se
efectuează.»625
Pentru înlăturarea acestor confuzii credem că avocatul, mai ales în penal, nu poate fi văzut
ca identificându-se cu clientul său, chiar dacă îi reprezintă interesul acestuia din urmă. Așa cum a
statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statutul specific al avocaților „le conferă o
poziție centrală în administrarea actului de justiție ca intermediar între publicul larg și instanțele
de judecată”626. Așadar, el este doar un mesager al mesajului clientului către instanță, dar și al
mesajului instanței către parte. De aceea Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că
avocații «joacă un “rol-cheie” în a se asigura că instanțele de judecată, a căror misiune este
fundamentală într-un stat de drept, se bucură de încrederea publicului”».

Este Uniunea Naţională a Barourilor din România o instituţie de interes public?

Într-un punct de vedere s-a susţinut că „profesia de avocat este o profesie esențialmente
liberală. Organizarea profesiei este autonomă, inclusiv din punct de vedere financiar. Barourile, la
rândul lor sunt autonome, avocații sunt autonomi, independenți. Prin urmare, fiecare este
autonom, inclusiv sub aspectul comunicării, fie că este persoană juridică sau fizică. UNBR nu
este și nu poate fi vreodată o instituție sau autoritate publică, așa cum este aceasta definită de
Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public” 627.
Autorul susţine acest punct de vedere, deşi arată în acelaşi material că „O primă remarcă este că
interesele profesiei nu pot fi privite în opoziție cu interesul public, deoarece avocatura este o
profesie de interes public, decurgând din integrarea acesteia în sistemul judiciar ca profesie
conexă celei de magistrat. Acest aspect este recunoscut deja la nivelul politicilor naționale și

624
Idem.

625
Discursul domnului av. dr. Gheorghe Florea, președintele UNBR, rostit cu ocazia lucrărilor celui de-al XXX-lea
Congres al Uniunii Avocaților Europeni, publicat pe site-ul Uniunii Naţionale a Barourilor din România.
626
Morice c. Franței, Hotărârea CEDO, Marea Cameră, din 23 aprilie 2015, par. 132.
627
Gh. Florea, în Aspectele specifice libertății de exprimare a avocaților la nivel instituțional și la nivel individual,
publicat on-line, pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 15.12.2015.
250
internaționale în domeniul justiției. O consecință logică a acestei viziuni, acceptate, sper, de toată
lumea, este că interesele profesiei nu sunt interese private”.
Cele două afirmaţii par a se contrazice una pe cealaltă, cel puţin la nivel de aparenţă.
Motivaţia acestui punct de vedere constă în aceea că instituţiile publice sunt definite ca fiind cele
care gestionează resurse financiare publice, or UNBR-ul nu gestionează astfel de fonduri. Dar
acest lucru este suficient ca această instituţie să nu fie supusă Legii nr. 544/2001 privind liberul
acces la informaţiile de interes public?
Într-un alt punct de vedere s-ar putea susţine că UNBR-ul ar fi suspus acestei
reglementări, chiar dacă nu gestionează fonduri publice, pentru că este o autoritate publică.
Această lege definește noțiunea de ”informație de interes public” ca fiind ”orice informație care
privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice,
indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației”. Or, sintagma de
autoritate publică este una mai largă decât cea de instituţie publică, cuprinzând şi alte instituţii de
interes public, în afara celor care gestionează fonduri publice. Astfel, în sensul art. 2 alin. (1) lit.
a) din Legea nr. 554/2004 „sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele
juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate
să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”.
Utilitatea practică a acestei discuţii este aceea dacă UNBR-ul ar fi obligat să dea curs
cererilor formulate în baza Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes
public, formulate în legătură cu aspectele pe care le gestionează această instituţie. Ar fi un aspect
exclusiv privat modul în care această instituţie gestionează, de pildă, accesul în profesia de
avocat? Având în vedere că profesia de avocat este una de interes public, iar UNBR-ul este
singura instituţie abilitată să gestioneze accesul şi exercitarea profesiei de avocat, e destul de greu
de susţinut că aceasta nu ar fi supusă dispoziţiilor legale care reglementează liberul acces la
informaţiile de interes public.
Recunoașterea interesului public al profesiei de avocat este chiar o recunoaștere a
importanței acesteia într-un stat de drept. Din acest motiv credem că reprezentanții acestei
instituții nu acționează ca niște mandatari ai unor persoane private, ci ca reprezentanți ai unei
profesii de interes public. Astfel, în cazul avocatului membru în conducerea Uniunii Naţionale a
Barourilor din România, care abordează problemele administrative legate de exercitarea acestei
profesii, el este perceput mai degrabă ca reprezentant al profesiei și ar trebui să aibă în vedere că
mesajul este perceput în primul rând prin prisma acestei calități. Aşa cum s-a arătat „atunci când
se exprimă în numele profesiei în ansamblu, avocatul nu poate comunica decât în limitele
mandatului ce i-a fost încredințat prin lege și prin deciziile colective luate la nivel instituțional. Și
corect ar fi ca avocații care fac parte din conducerea UNBR să precizeze, la fiecare apariție
publică, dacă exprimă opinii personale sau pe cele ale profesiei!”628.

Care sunt activitățile incompatibile cu exercitarea profesiei de avocat?

În statutul avocatului au fost prevăzute mai multe incompatibilități ale avocatului, acestea
fiind instituite pentru a proteja independența avocatului. Cele care sunt prevăzute în mod explicit
nu ridică probleme, urmând a fi analizate câteva din activitățile care au suscitat discuții în
practică.
Poate fi avocatul şi arbitru în cadrul unei curţi de arbitraj?
628
Gh. Florea, în Aspectele specifice libertății de exprimare a avocaților la nivel instituțional și la nivel
individual, publicat on-line, pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 15.12.2015.

251
 Arbitrajul este reglementat ca un sistem alternativ de soluţionare a litigiilor civile, care
implică participarea unor persoane din afara sistemului judiciar la înfăptuirea justiţiei. Aceasta
poate ridica unele probleme de etică pentru avocatul care exercită în acelaşi timp şi activitatea de
arbitru în cadrul unei curţi de arbitraj.
S-a spus că „Nu se poate ca arbitrajul să fie condus de câteva firme de avocatură din
Bucureşti, fără ca avocaţilor implicaţi în conducerea respectivei activităţi să le treacă prin cap să
se suspende din exercitarea profesiei de avocat, cum se întâmplă la Paris, spre exemplu cu Alexis
Mourre, Preşedinte al ICC Paris, sau cu Pierre Mayer”, arătându-se că acest lucru constituie o
deturnare a profesiei de avocat atunci când preopinentul într-o anumită cauză de arbitraj are şi
calitatea de arbitru în cadrul respectivei instituţii şi că există un conflict de interese atunci când
preopinentul într-un arbitraj face parte din puţinele firme de avocatură implicate în conducerea
arbitrajului629.
Într-adevăr, cazurile învederate de autor mai sus sunt unele care pot ridica probleme de
imparţialitate a arbitrului care îndeplineşte totodată şi activitatea de avocat. Aceasta nu ar trebui
să constituie însă un motiv pentru a institui o interdicţie absolută pentru avocaţi de a exercita în
paralel şi activitatea de arbitru, ci doar pentru găsirea unei soluţii de înlăturare a suspiciunii în
cazul în care avocatul preopinent ar face parte dintr-o casă de avocatură din care face parte un
membru din conducerea curţii de arbitraj care soluţionează litigiul.
Poate fi avocatul şi preşedinte al consiliului de administraţie al unei regii autonome?
Într-un punct de vedere630 s-a susţinut că profesia de avocat este incompatibilă cu cea de
preşedinte al consiliului de administraţie al unei regii autonome, în primul rând deoarece în art.
29 alin. (1) lit. e) din Statutul profesiei de avocat se face trimitere la mai multe calități care
determină incompatibilitatea cu această profesie: președinte al consiliului de administrație,
președinte al consiliului de supraveghere, membru în comitetul de direcție sau în directoratul unei
societăți comerciale pe acțiuni. Din analiza textului legal se poate observa că legiuitorul oferă
două ipoteze, folosind disjunctivul „sau”: președinte al consiliului de administrație (…) sau
membru al directoratului unei societăți pe acțiuni. În acest sens, se poate concluziona că s-a avut
în vedere efectiv calitatea de președinte al consiliului de administrație, indiferent de forma
juridică în care funcționează acest organism (regie autonomă, societate comercială, etc.). Atunci
când s-a dorit să se facă o limitare, s-a prevăzut expres (cazul directoratului specific societăților
pe acțiuni). Prin prisma acestei interpretări funcția de președinte al consiliului de administrație al
unei regii autonome este incompatibilă cu calitatea de avocat.
În acelaşi punct de vedere s-a susţinut că aceeaşi concluzie de incompatibilitate rezultă şi
din aplicarea art. 15 lit. b) din Legea nr. 51/1995, care prevede că exercitarea profesiei de avocat
este incompatibilă cu ocupații care lezează (…) independența profesiei. Prin această dispoziție
legală s-a urmărit ca avocatul să nu îndeplinească a altă activitate care l-ar pune într-o poziție
subordonată și care ar veni în contradicție cu libertatea și independența profesiei. Președintele

629
M. Niculeasa, Justiţia devine din ce în ce mai subiectivă, articol publicat pe site-ul www.juridice.ro , ultima
vizualizare la 20.12.2015.

630 Opinia Departamentul de studii, cercetări juridice și cooperare internațională din cadrul INPPA, validată de
către Comisia Permanentă din 02.09.2016, publicată pe site-ul www.universuljuridic.ro, ultima vizualizare la
10.10.2016.

252
consiliului de administrație este evident membru al acestui organism și este numit (ca toți ceilalți
membri) de autoritatea publică tutelară și de Ministerul Finanțelor Publice, în cazul
reprezentantului acestei instituții [art. 5 alin. (3) din O.G. nr. 109/2011]. Se poate observa că nu
sunt aleși, ci numiți, ceea ce implică aspectul de subordonare. În același sens, remunerația
membrilor consiliului de administrație este stabilită de autoritatea publică tutelară [art. 8 alin. (2)
din O.G. nr. 109/2011]. De asemenea, autoritatea publică tutelară încheie cu administratorii regiei
autonome (membrii consiliului de administrație) contracte de mandat având ca obiect
administrarea regiei autonome, care constituie anexa la actul administrativ de numire [art. 12 alin.
(1) din O.G. nr. 109/2011]. În fine, membrii consiliului de administrație pot fi revocați
oricând [art. 12 alin. (3) din O.G. nr. 109/2011]. Se susţine că din aceste dispoziții legale rezultă
foarte clar relația de subordonare dintre membrii consiliului de administrație (implicit și a
președintelui) față de autoritatea publică tutelară, context în care această funcție de președinte al
consiliului de administrație este incompatibilă cu cea de avocat, în baza art. 15 lit. b) din Legea
nr. 51/1995.
În al treilea rând, se mai susţine în acelaşi document că cele două activităţi ar fi
incompatibile şi prin prisma art. 15 lit. a) din Legea nr. 51/1995, potrivit căruia exercitarea
profesiei de avocat este incompatibilă cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de
avocat. Se observă că potrivit art. 8 din O.G. nr. 109/2011 membrii consiliului de administrație,
implicit și președintele sunt remunerați cu o indemnizație lunară fixă, similară salariului. Este
acceptat faptul că prin incompatibilitatea prevăzută de art. 15 lit. a) din Legea nr. 51/1995 nu ar
trebui avut în vedere restrictiv numai cazul în care plata se face în baza unui contract individual
de muncă, ci și situațiile care implică o plată periodică, fixă și având la baza o relație de
subordonare. Și sub acest aspect se concluzionează că funcția de președinte al consiliului de
administrație al unei regii autonome este incompatibilă cu cea de avocat.
Poate fi avocatul şi executor judecătoresc?
Într-un punct de vedere631 s-a susţinut că activitatea de avocat ar fi incompatibilă cu cea de
executor judecătoresc, deoarece dispozițiile. art. 15, alin. (1), lit. b) din Legea nr. 51/1995
republicată, cu modificările și completările ulterioare (în continuare Lege) prevăd că exercitarea
profesiei de avocat este incompatibilă cu ocupațiile care lezează independența profesiei de
avocat.
Spre deosebire de avocați, executorii judecătorești se află într-un raport de control și
coordonare față de Ministerul Justiției, statut incompatibil cu acela al profesiei de avocat. Se
susţine înm documentul menţionat că ansamblul reglementarilor din Legea nr. 188/2000
republicată confirmă că executorii exercita o funcție incompatibila cu cea de avocat. Conform
dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 188/2000, executorii judecătorești sunt învestiți să îndeplinească
un serviciu de interes public, iar actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele
competențelor legale, este un act de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege, iar
art. 4 prevede că, coordonarea și controlul activității executorilor judecătorești se exercită de către
Ministerul Justiției, iar numirea lor se face de ministrul justiției – art. 16. Art. 45 din Legea
188/2000 stipulează expres că acțiunea disciplinară se exercită de Ministerul Justiției, iar pentru
631 Opinia Departamentul de studii, cercetări juridice și cooperare internațională din cadrul INPPA, validată de
către Comisia Permanentă din 02.09.2016, publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la data de
10.10.2016.

253
suspendarea din funcție sau excluderea din profesie este obligatorie, cercetarea prealabilă care se
efectuează de inspectorii generali din cadrul direcției de specialitate din Ministerul Justiției.
Dispozițiile art. 17 din Statutul profesiei de executor, prin care li se interzice executorilor
judecătorești să se angajeze politic, confirmă încă o data ca aceștia sunt asimilați autorităților
publice, care sunt subordonați executivului. Este o deosebire esențiala față de caracteristica
profesiei de avocat de a fi «liberă și independentă». Prevederile art. 12 din Statutul profesiei de
executor care prevăd că profesia de executor este „liberală și independentă” nu au relevanță.
Declararea prin Statutul profesiei de executor a caracterului pretins «independent» al profesiei de
executor nu poate înlătura dispozițiile Legii nr. 188/2000 care conțin – cu forță normativă
superioară, dispoziții din care rezultă caracterul de subordonare fata de puterea executivă. În acest
sens, invocam cel puțin dispozițiile privind «numirea» în funcție de către ministrul justiției, dar și
aspectul privind competența în inițierea acțiunii disciplinare, ce aparține de asemenea puterii
executive – ministrului justiției.
În concluzie, se susţine că executorii judecătorești, aflându-se sub coordonarea și
controlul Ministerului Justiției și îndeplinind acte de autoritate publică, au o profesie
incompatibilă cu cea de avocat deoarece este afectată independența specifică profesiei de avocat.
Poate fi avocatul și coordonator al activităţii departamentelor juridice de la sediul social
şi de la sucursalele unei societăţi cu capital majoritar de stat?
Referitor la condițiile ce trebuie îndeplinite de „avocatul coordonator pentru asigurarea
serviciilor de organizare și supraveghere a activităților juridice”, s-a susţinut632 că noțiunii de
„avocat coordonator”, nu îi corespunde nici o reglementare legală în cadrul Legii nr. 51/1995 ori
a Statutului profesiei de avocat deoarece aceste acte normative uzitează în alt sens această
noțiune.
Astfel s-a spus că există un avocat coordonator al cabinetelor asociate care trebuie
comunicat în scris baroului [art. 183 lit. f) din Statut], există un avocat coordonator al societății
civile profesionale avocațiale și al societății cu răspundere limitată avocațială care poate încheie o
serie de acte juridice în numele formei de exercitare a profesiei (art. 216-217, 219 din Statut). Se
poate observa că noțiunea de „avocat coordonator” este folosită, în sens tehnic, de legislația
specifică profesiei de avocat, numai în raport de organizarea și funcționarea internă a formelor de
exercitare a profesiei, și nu în raport cu activitatea pe care un anumit avocat o desfășoară pentru
client. Față de aceste aspecte, legal și statutar, nu există „condiții” specifice pentru un avocat care
coordonează activitatea juridică a unui client, această activitatea urmând a fi subsumată
contractului de asistență juridică, cu mențiunile analizate în prezentul material.
Deci, pentru a beneficia de serviciile ce pot fi prestate de către un avocat este necesar să
se facă raportarea la Legea nr. 51/1995 și Statutul profesiei de avocat care reglementează detaliat
condițiile pentru a avea calitatea de avocat, formele și modalitățile de exercitare a profesiei,
conținutul și efectele contractului de asistență juridică, limitările și specificul activității
avocațiale. Legea nu impune condiții speciale pentru un avocat în raport cu activitatea concretă
derulată pentru un client. Limitele și specificul acestei activități sunt date de Legea nr. 51/1995,
Statutul profesiei de avocat și contractul de asistență juridică.

În ce condiții poate fi avocatul substituit?

632
Opinia Departamentul de studii, cercetări juridice și cooperare internațională din cadrul INPPA, validată de
către Comisia Permanentă din 02.09.2016, publicată pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la
11.10.2016.
254
 Potrivit art. 6 alin. (7) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesieide
avocat, în cazul prestațiilor profesionale constând în asistență și reprezentare juridică la instanțe,
parchete, organe de cercetare penală sau alte autorități, societatea profesională cu răspundere
limitată are obligația de a menționa în contractul încheiat cu clientul numele avocatului/avocaților
ales/aleși sau acceptat/acceptați de client să asigure serviciul profesional, precum și acordarea
sau, după caz, neacordarea dreptului de substituire. Din acest text legal se poate observa că,
aparent, mențiunea cu privire la acordarea/neacordarea dreptului la substituire ar fi obligatoriu de
inserat în contractul de asistență juridică numai în cazul în care acesta ar fi încheiat de societatea
profesională cu răspundere limitată. În realitate, s-a spus că prin completarea cu dispozițiile
statutare, inserarea unei asemenea clauze este posibilă în orice contract de asistență juridică
(indiferent de forma de exercitare a profesiei de avocat), caracterul obligatoriu fiind stipulat
numai în cazul societății cu răspundere limitată; de altfel, modelul contractului de asistență
juridică prevede expres la art. (5) o clauză, în acest sens633.
Potrivit art. 54 din Statut, avocatul împotriva căruia s-a dispus măsura suspendării este
obligat ca în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării măsurii să își asigure substituirea,
iar încălcarea acestor dispoziții constituie abatere disciplinară gravă. Statutul consacră o obligație
a avocatului suspendat (indiferent de cauza de suspendare) de a asigura substituirea,
neîndeplinirea acestei obligații fiind catalogată ca abatere disciplinară gravă (care poate atrage
sancțiunea mai gravă, inclusiv excluderea din profesie). S-a spus că avocatul suspendat trebuie să
asigure substituirea (adică este necesar a avea acordul altui avocat pentru a prelua cazul), dar nu
este obligatoriu pentru client care, în conformitate cu dispozițiile contractuale, poate accepta sau
refuza noul avocat substituent634.
Art. 134 alin. (6) din Statut prevede că neglijarea cauzelor clientului, absența nejustificată
în mod repetat, fără asigurarea unei substituiri legale și competente, cu acordul prealabil al
clientului, constituie abatere disciplinară. S-a susţinut că, respectând regulile în materie de
substituire, aceasta se poate realiza cu acordul prealabil al clientului, iar în acest caz,
nerespectarea obligației de a asigura substituirea, în parametrii mai sus-indicați, reprezintă o
abatere disciplinară gravă635. Considerăm că acordul clientului dat la încheierea contractului de
asistenţă juridică este valabil exprimat, nefiind necesar un alt acord, de fiecare dată când avocatul
nu se poate prezenta pentru susţinerea cauzei.
În cazul societății civile profesionale, raportul juridic civil se naște între client și
societatea civilă profesională. În acest context, serviciile profesionale urmează să fie îndeplinite
de oricare dintre avocații desemnați de avocatul coordonator, fără a se cere opțiunea clientului, cu
excepția situației în care serviciile profesionale constau în asistență și reprezentare juridică la
instanțe, parchete, organe de cercetare penală sau alte autorități, când în contractul de asistență
juridică se menționează numele avocatului desemnat ori acceptat de client, precum și dreptul sau
interdicția de substituire a acestuia [art. 196 alin. (2) din Statut].
S-a susţinut că avocatul curator special nu poate fi substituit niciodată, ci doar înlocuit de
către instanța de judecată care l-a numit în această calitate; în acest caz, dacă instanța va fi de
acord cu înlocuirea este necesar ca aceasta să dea o altă încheiere judecătorească prin care pentru
633
Opinia Departamentul de studii, cercetări juridice și cooperare internațională din cadrul INPPA, validată de
către Comisia Permanentă din 02.09.2016, articol publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la
11.10.2016.
634
Idem.
635
Idem.
255
termenul sau termenele respective calitatea de curator special să fie îndeplinită de către un alt
avocat care să devină curator special (situația în care se va reface procedura – adresă baroul,
anexare încheiere, înștiințare barou, etc.).636

Are voie avocatul să-şi facă reclamă?

Legea actuală a avocaturii interzice avocatului să-şi facă reclamă, aşa cum este permis în
cazul societăţilor comerciale sau în cazul altor profesii liberale (de ex. cea de medic). Această
dispoziţie a fost criticată de unii avocaţi, care consideră că pentru modernizarea conceptului de
publicitate a profesiei s-ar impune înlăturarea interdicției de a folosi mijloacele de publicitate în
scopul dobândirii de clientelă. Se consideră că o astfel de „liberalizare” poate fi reglată prin două
mecanisme: a) păstrarea prevederii care interzice procedeele publicitare incompatibile cu
demnitatea profesiei, evitându-se astfel transformarea publicității formelor de organizare ale
profesiei într-una comercială; b) stabilirea strictă prin Statut a mijloacelor de publicitate
permise cu interdicția folosirii în cadrul acestora a mențiunilor autolaudative, comparative sau
care încalcă secretul profesional637.
Acest aspect nu este însă reglementat în mod unitar în cadrul legislaţiilor europene, motiv
pentru care nu s-ar putea susţine că în România este îngrădită libertatea de exprimare a avocaţilor
sub acest aspect. În cauza Casado Coca c. Spania a fost analizată de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului situația în care avocatului i s-a aplicat o sancțiune disciplinară pentru
încălcarea regulilor ce interzic membrilor baroului publicitatea. Curtea a reamintit că interdicția
publicității își are în mod tradițional izvorul în obligațiile de discreție, sinceritate și demnitate
care îi incumbă avocatului, conchizând, așadar, în sensul lipsei unei încălcări a articolului 10 din
Convenție. Rămâne aşadar o opţiune a legiuitorului intern dacă va reglementa vreodată
posibilitatea avocatului de a-şi face publicitate într-un alt mod decât cel prevăzut de legea
actuală638.
În state din sistemul anglo-saxon a fost reglementată posibilitatea avocatului de a-și face
publicitate serviciilor oferite clienților, Curtea Supremă a SUA statuând încă din 1977 că
interzicerea publicităţii este contrară primului amendament al Constituţiei care prevede libertatea
de expresie, ceea ce a permis utilizarea unor noi forme de publicitate (anunţuri în cărţi de telefon,
în presa etc.)639.
Unul din motivele pentru care avocatul ar trebui să aibă dreptul de a-şi face reclamă este
acela că avocaţii nu mai desfăţoară în prezent doar o activitate judiciară în faţa instanţei sau a
organelor de urmărire penală, ci desfăşoară şi o activitate de consultanţă, caz în care aceştia ar
trebui să-şi facă cunoscută competenţa în domeniul respectiv.
În condiţiile în care un stat optează însă pentru instituirea interdicţiei totale a avocatului
de a-şi face reclamă, credem că ar trebui prevăzute măsuri şi pentru interzicerea efectuării unei
„reclame mascate” sub forma unor articole de presă ce privesc succesele obţinute de o casă de
avocatură într-un anumit gen de speţe. Acest lucru ar putea fi permis doar dacă ar fi vorba de

636
Idem.

637
D.S. Chertes, Avocatura Altfel. Proiect de modificare a Legii și Statutului Profesiei. Vrem sau nu vrem?,
articol publicat on-line pe siteul www.juridice.ro , ultima vizualizare 22.02.2016
638
Casado Coca c. Spania, n. 15450/89, 1994, în S.I. Doroga, Limitele libertății de exprimare a avocatului în lumina
jurisprudenței CEDO, articol publicat on line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 15.12.215.
639
În Gh. Scipcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 208.
256
articole prin care se urmăreşte strict informrarea opiniei publice cu privire la anumite aspecte de
interes public.

Ce particularități are conștiința avocatului?

Cicero spunea că cea dintâi calitate a unui avocat este de a fi om cinstit, cea dintâi
trebuință a conștiinței sale este de a se sili să merite stima și confiența judecătorilor și a
publicului.
Conștiința este cea care îl va învăța pe avocat că nu trebuie să-și folosească inteligența și
abilitățile pentru a obține câștigarea procesului pentru clientul său, în detrimentul dreptății.
Chiar dacă legea este interpretabilă „Conștiința sa îi va spune că nu se cuvine, din pricină că a
studiat litera moartă a legilor scrise să uite duhul legii divine care luminează inteligența sa și
trăiește în veci în inimile tuturor.”640
Tot conștiința va fi cea care îi va spune avocatului ce cauze poate să-și aleagă, în care să
acorde asistență juridică, și ce cauze ar trebui să refuze, dacă solicitarea clientului ar contraveni
principiilor sale. Dacă nu va învăța să refuze aceste cauze avocatul își va pierde cu timpul
respectul față de sine și față de profesie, va căpăta un mod cinic de a vedea lucrurile și va rata în
final ocazia de a fi fericit în profesie. Acest lucru va depinde însă de importanța pe care o va
acorda mijloacelor materiale în viața sa, pentru că o astfel de atitudine va avea inevitabil
consecințe cu privire la încasările realizate.
Avocatul nu poate garanta, nu poate da asigurări despre rezultatul procesului și nici nu
poate emite pronosticuri privind finalitatea sa.641 El este, cum s-a spus, primul judecător al
cauzei, dar nu pentru a da un verdict clientului său, ci pentru a-și putea efectua în mod eficient
apărarea. Altfel, dacă nu ar judeca el însuși cât mai obiectiv cauza, riscă să facă o apărare total
ruptă de probele din cauză, care să ducă la un rezultat mai grav pentru clientul său.
De asemenea, conștiința îi va da putere avocatului și să renunțe la o cauză, atunci când își
dă seama că aceasta o ia pe un drum care contravine principiilor sale. De pildă, atunci când
clientul i-a ascuns anumite aspecte esențiale, inducându-l în eroare, avocatul ar trebui să renunțe
la cauză dacă acest lucru ar face ca apărarea construită să nu mai aibă suport în probe și în
realitate. Ar trebui chiar de la început să insereze o astfel de clauză în contractul de asistență
juridică. Quintilian spune că „O slabă rușine… să nu oprească pe avocat de a părăsi o pricină pe
care la început a socotit-o de bună, dar în urmă luând-o în mai de aproape băgare de seamă a
găsit-o greșită ci să vestească pe al său client să pretenția sa este nedreaptă ; căci dacă avocatul
judecă sănătos, face un bine foarte mare clientului nelăsându-l să se legene printr-o speranță
deșartă.”642
Dacă avocatul va avea conștiința împăcată, crezând că ceea ce solicită în numele
clientului său este pe deplin îndreptățit, el ar pune tot zelul său în apărarea pe care o face. Zelul
îi este foarte necesar avocatului pentru a dobândi puterea necesară să lupte pentru dreptatea în
care crede, dar „acesta trebui să fie un zel eclerat, iar nu un zel orbit ; o vrednică de laudă silință,
o dorință cârtuită de dreptate și moderată prin înțelepciune, iar nu un foc aprins și agitat de
patimi.”643

640
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 75.
641
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 202.
642
În A. Aman, op.cit., p. 75.
257
 Într-un punct de vedere s-a susţinut că resortul certurilor din faţa instanţelor de judecată
ar fi orgoliul participanţilor: „A avea dreptate în secolul în care trăim pare a fi adevărata
ideologie. Tot ce susținem argumentat este strict pentru ca cineva să aibă dreptate și altcineva să
piardă în acest joc, care pornește de la vechea dispută între BINE ȘI RĂU. Uneori nici nu mai
contează DE CE ne contrazicem, pentru că intrăm cu înverșunare în miezul unui păcat originar.
Or, cum spunea Al Pacino în filmul Pact cu Diavolul, Vanitatea este de departe păcatul meu
preferat, cam acesta e laitmotivul în contraziceri, pe orice temei ar fi acesta, orgoliul are de
suferit ori de cate ori dreptatea nu se află de partea noastră, fie că este vorba de o terță persoană
cea care ne acordă această dreptate, fie că este vorba de o instituție, prin instanța de judecată.” 644
Probabil că cele afirmate nu sunt valabile în toate cazurile, dar ele trebuie luate în considerare de
avocat atunci când simte că orgoliul de a câștiga începe să fie imboldul său principal de a
acționa într-o cauză.
Faptul că avocatul este mânat în demersul său de ambiția de a dovedi că are dreptate nu
este neapărat un lucru rău, dacă el are certitudinea că partea pe care o reprezintă ar avea într-
adevăr dreptate. Dar cine îi poate da lui această certitudine? De aceea mai precaut ar fi ca
avocatul să-şi păstreze o rezervă mentală (rezervatio mentalis) cu privire la acest aspect, având
tot timpul în faţă posibilitatea ca dreptatea să aparțină părţii adverse, iar nu clientului său. În
felul acesta el nu s-ar lăsa mânat de orgoliu şi nu ar deveni pătimaş în susţinerea intereselor
clientului, păstrându-și astfel luciditatea necesară pentru o dreaptă judecată.

În ce constă integritatea avocatului?

Avocatului i se cere integritate, chiar dacă el nu are de luat decizii obligatorii în cadrul
unui proces. Un avocat lipsit de integritate nu doar că îşi prejudiciază propria imagine, ci
prejudiciază şi imaginea profesiei pe care o exercită și a justiției în ansamblul ei.
S-a reproşat Baroului „că a primit în sânul său ca avocaţi pe unii judecători sau procurori
corupţi – aşa ceva nu este admisibil într-o ţară care duce o acerbă luptă anticorupţie. Apoi, sunt
avocaţi care sunt condamnaţi, dar pentru că s-a stabilit suspendarea executării pedepsei şi nu
trimiterea în penitenciar, iar Baroul refuză să îi excludă din profesie. La fel, nu pot accepta acest
lucru.”645.
Rămâne de discutat dacă orice condamnare a avocatului ar trebui să atragă excluderea
acestuia din barou, cum se întâmplă în cazul magistraților. Credem că, având în vedere diferențele
dintre cele două profesii, mai degrabă ar trebui să conducă la acest rezultat doar condamnarea
avocatului pentru fapte comise în exerciţiul acestei profesii, indiferent care ar fi modalitatea de
executare a pedepsei, iar nu condamnarea pentru fapte care nu au legătură cu exercitarea
profesiei.
Pentru promovarea valorii integrității profesiei de avocat a fost reglementat în mod
explicit în statutul avocatului conflictul de interese al acestuia, cu următorul conținut:

643
Idem, p. 76.
644
A. Girigan, Comunicarea judiciară sau paralela adevăr – dreptate în instanţă, articol publicat pe site-ul
www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 2.03.2015.

645
C. Dănileţ, Încetul cu încetul pledoaria dispare şi face loc soluţionării dosarului pe bază de documente
scrise, interviu publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , la data de 17.06.2016.

258
 „3.2.1. Avocatul nu poate să consilieze, să reprezinte sau să acționeze în numele a doi sau
mai mulți clienți din aceeași cauză, dacă există un conflict de interese, sau când există riscul
semnificativ de a apărea un astfel de conflict între interesele acestor clienți.
3.2.2. Avocatul trebuie să se abțină să se mai ocupe de cauzele ambilor sau tuturor
clienților implicați, atunci când intervine un conflict între interesele acestora, când secretul
profesional riscă să fie violat sau când independența sa riscă să fie știrbită.
3.2.3. Avocatul nu poate accepta o cauză a unui nou client, dacă secretul informațiilor
încredințate de un vechi client riscă să fie violat sau atunci când cunoașterea de către avocat a
cauzelor vechiului său client ar favoriza pe noul client în mod nejustificat.
3.2.4. În cazul în care avocații practică meseria într-o asociație în grup, paragrafele de la
3.2.1. la 3.2.3. sunt aplicabile asociației în ansamblu și tuturor membrilor săi”.
În aplicarea acestor cazuri de conflict de interese practica ar putea identifica o multitudine
de situații concrete care pot fi asimilate conflictului de interese, cum ar fi: un avocat nu trebuie să
reprezinte un client dacă el este adversarul altui client, iar această interdicţie ar trebuisă fie
extinsă nu doar la cauza în care aceştia sunt adversari, ci şi la alte cauze, pentru că relaţia avocat
– client este una bazată pe încredere; un avocat nu poate reprezenta mai multe părţi care sunt
antrenate într-o negociere şi care au interese contrare; un avocat nu poate acţiona împotriva unui
client precedent şi nu poate lucra pentru un nou client dacă e necesar să folosească informaţii
aflate de la un client precedent; un avocat care anterior a reprezentat un client într-un caz, nu
poate reprezenta o altă persoană într-un caz care are legătură cu cel anterior, dacă interesele
noului client vin în conflict cu cele ale clientului precedent.
Credem că în cazul în care clienţii ale căror interese sunt în conflict ar fi informaţi despre
acest lucru de către avocat, iar ei şi-ar da acordul, avocatul ar putea să-i reprezinte și în astfel de
situaţii de posibil conflict de ineterse. Aceasta deoarece raportul dintre client și avocat este unul
care presupune încredere reciprocă, iar dacă clientul îi acordă această încredere avocatului în
cunoștință de cauză, nu ar trebui să existe vreun impediment să fie asistat sau reprezentat de
avocatul respectiv. S-ar putea face o nunțare în materie penală, unde respectarea dreptului la un
proces echitabil ar presupune ca instanța de judecată să ia, în anumite situații, măsuri pentru
asigurarea unei apărări efective a inculpatului.

Cât de important trebuie să fie „onorariul” pentru avocat ?

Avocatul trebuie să asigure un ajutor real pentru aflarea adevărului și realizarea justiției în
cauzele penale și civile. Cât de greu îi va fi acestuia să urmărească aceste obiective, în condițiile
în care el trebuie să fie și cel care apără interesul clientului său, depinde doar de capacitatea lui
de a-și păstra independența în raprt cu clientul. De aceea, în perioada de început a avocaturii, în
epoca clasică romană, era interzisă remunerarea directă a avocatului pentru activitatea sa ;
munca avocatului era gratuită, profund umanistă, honorară (de unde și sensul etimologic al
cuvântului „onorariu”, care astăzi s-a răsturnat până într-atât încât a devenit pandantul sensului
primar : onorariu, ergo ceva foarte scump…).646
Așadar, rațiunea epistemico-juridică a instituției judiciare a avocaturii rezidă în a suplini
lacunele judiciare ale părţilor în proces şi, astfel, a le ridica la acelaşi nivel de dezbatere juridică
și a acţiona pentru stabilirea adevărului judiciar şi pentru individualizarea pedepsei în baza
acestui adevăr647. Avocatul trebuie să urmărească în primul rând îndeplinirea acestor rațiuni ale

646
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 201.
647
Idem., p. 202.
259
 profesiei sale, iar onorariul trebuie să vină doar ca o recunoaștere din partea clientului său a
efortului depus în slujba aflării adevărului și împlinirii dreptății. Atunci când va fi pus în situația
de a alege între onorariu și realizarea acestor rațiuni ale profesiei sale avocatul ar trebui să o
aleagă fără ezitare pe aceasta din urmă.
Un aspect specific al avocatului de penal este cel al relaţiei pe care acesta trebuie să o aibă
cu clientul, respectiv al modului în care acesta va putea să-i răspundă clientului care sunt
principiile după care funcționează profesia de avocat. Astfel, într-o opinie a unui avocat
«Infracționalitatea este în creștere, însă nu infractorii de drept comun sunt aducători de onorarii
mari, ci cei cu „gulere albe”, care de multe ori scapă controlului justiției din varii motive, iar cei
care, totuși, sunt cercetați sau chiar ajung la proces, deși sunt dispuși să își plătească bine
avocații, de multe ori cer anumite lucruri sau impun anumite condiții, de regulă inacceptabile
pentru avocați.»648

Este avocatul de penal un om fără scrupule?

Cel mai des, în legătură cu etica profesiei de avocat, s-a pus problema caracterului moral
al activității avocatului. În special în procesele penale, unde avocatul este cel care îl apără pe
suspect sau pe inculpat, s-a pus la îndoială de foarte multe ori interesul urmărit de avocat în
procesul penal. Planează mereu suspiciunea că avocatul suspectului sau inculpatului urmărește
să-l scape pe acesta de răspunderea penală doar pentru că a fost plătit de el ori pentru a-și
asigura o faimă de avocat care „câștigă procesele” (tot în scop pecuniar, pentru a avea mai mulți
clienți) și că el nu ar fi interesat de adevăr în cauzele în care participă. Dacă invocă chestiuni de
procedură, este suspectat că urmărește tergiversarea procesului ori că vrea să obțină câștig de
cauză prin „chichițe avocățești”. Dacă pune la îndoială probele în acuzare este suspectat că nu
dorește să vadă adevărul privind vinovăția clientului său. Ba chiar s-a pus la îndoială uneori
însuși rostul acestei activități, considerându-se că ea ar fi inutilă sau chiar ar încurca tragerea la
răspundere penală a celor care se fac vinovați de fărădelegi („dacă inculpatul este nevinovat,
atunci el nu are nevoie de avocat pentru a obține achitarea, iar dacă este vinovat, avocatul nu îl
ajută cu nimic”).
Cum se împacă aceste suspiciuni cu etica profesiei de avocat? Cel mai ușor răspuns ar fi
că nu în toate cauzele și nu toți avocații procedează în felul acesta. De asemenea, s-ar mai putea
spune că există și cazuri în care persoanele nevinovate au fost condamnate pentru că nu au avut
parte de o apărare eficientă, iar judecătorul a fost superficial sau indolent. În aceste condiții,
chiar și pentru un singur astfel de caz, tot ar fi justificată activitatea avocatului în toate cauzele
penale.
Credem că un astfel de răspuns nu ar fi suficient pentru a împăca pe deplin această
activitate a avocatului în procesele penale cu etica. Din moment ce această justificare ar permite
menținerea în continuare a suspiciunii chiar și pentru o parte din cazuri, ea tot nu ar fi pe deplin
satisfăcătoare din punct de vedere etic pentru întreaga activitate a avocatului. S-ar mai putea
spune că, într-adevăr, atunci când are convingerea că apără un client nevinovat, se justifică
depunerea unui astfel de efort din partea avocatului. Dar avocatul susține cu convingere
achitarea inculpatului și atunci când nu are această convingere, ba chiar atunci când vede clar că
probele de la dosar dovedesc vinovăția lui. Or, într-o astfel de situație mai poate fi considerată
etică prestația avocatului?
648
Radu Motica in dialog cu Andrei Savescu despre cultura juridica, interviu publicat pe site-ul
www.juridice.ro , la data de 2.05.2011.

260
 Un răspuns care poate fi considerat satisfăcător la această dilemă morală a fost dat din
perspectiva filozofiei dreptului.649 S-a susținut că greșala acestei concepții pleacă de la idea că
adevărul legal ar fi întotdeauna unul manifest, că este suficient ca oricine să îl privească, pentru
a-l recunoaște, că legea este întotdeauna clară și că ea este expresia dreptății, că faptele supuse
judecății sunt întotdeauna clare. Această abordare este cunoscută sub numele de teoria
pozitivismului juridic, care este una idealist, idilică, asupra legii și asupra activității judiciare.650
În opoziție cu aceasta este teoria realismului legal, care susține că ceea ce spune legea nu
decurge complet din formularea legiuitorului, ci reiese abia din practica instanțelor. Adevărul
legal nu este unul manifest, vădit, ci el trebuie construit în cadrul procesului penal, în urma
confruntării echitabile din fața instanței dintre acuzare și apărare; construirea adevărului legal
este o activitate complicată, ce face necesară instituirea unei proceduri echitabile (due process of
law), care constituie miezul activității profesionale în sfera dreptului; dificultățile ce apar în
cadrul acestui due process of law nu sunt legate doar de minore lacune legislative, ci ele provin
dintr-o indeterminare profundă a legii (ambiguități, omisiuni, lacune, inadvertențe, discrepanțe,
echivocuri, etc.). Or, recunoașterea deplină a dimensiunilor, profunzimii și semnificației
indeterminării pune într-o lumină nouă activitățile de căutare a adevărului juridic, inclusive
activitatea de testare a ipotezelor interpretative privind existența sau inexistena unei culpe; dacă
există indeterminare, adevărul legal nu este dat (nu decurge direct din legislație și din faptele
cunoscute), ci trebuie abia ulterior găsit prin procedurile standardizate ale justiției651.
Aceasta înseamnă că rolul procedurii este foarte important în această abordare, deoarece
ea este cea care asigură în final aflarea adevărului legal. Procedura este cea care permite acuzării
și apărării să construiască adevărul legal, într-un mod just și echitabil. În cadrul teoriei
adevărului manifest procedura este considerată o piedică în calea aflării adevărului, pentru că ea
întârzie sau anulează atingerea acestui rezultat. Însă, dacă adevărul este clar pentru toată lumea
de la început, ce rost ar mai avea procesul? De aceea rolul avocatului în procesul penal este să
ridice îndoieli asupra acestui adevăr manifest, să-l facă pe judecător să analizeze cu atenție dacă
lucrurile stau așa cum sunt descries în rechizitoriu, astfel încât soluția de condamnare să fie
dispusă doar atunci când toate aceste dubii sunt înlăturate. Acest lucru va fi făcut pe parcursul
întregului proces penal, cu respectarea regulilor de desfășurare a acestuia, astfel încât nici să nu
fie condamnată cu ușurință o persoană, nici să fie amânată nejustificat de mult adoptarea unei
soluții. Echilibrul între aceste tendințe trebuie să-l găsească însă judecătorul, care va avea în
vedere întotdeauna atât interesul societății de a trage la răspundere persoanele care au comis
infracțiuni, cât și interesul inculpatului de a nu-i fi lezate drepturile și libertățile fundamentale.
Teoria realismului legal este oare compatibilă cu folosirea de către avocat a oricăror
stratagii? Răspunsul este că nu sunt premise decât stratagiile legale pentru apărarea suspectului
sau inculpatului și pentru a ajunge la adevărul judiciar. De pildă, este permisă recuzarea
completului dacă avocatul inculpatului crede că acesta îi este ostil și este permisă formularea de
cereri de strămutare dacă judecarea cauzei în cadrul instanței ar fi dezavantajoasă pentru
inculpate. Nu sunt premise însă stratagii care ar presupune folosirea martorilor mincinoși,
folosirea înscrisurilor false, inducerea în eroare a judecătorului, manipularea aceestuia, etc.
649
A.P. Iliescu, Influențe ale filosofiei asupra deontologiei juridice. De la ipoteze asupra naturii legii la practica
juridică și problemele ei etice, în Etică și cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de
Știință, Cluj-Napoca, 2008, pp. 9-23.
650
Ibidem.

651
Idem, p. 14.
261
 Totuși, cum ar putea fi împăcată teoria realismului legal cu faptul că, în sistemul nostru
judiciar, întotdeauna judecătorul va lua contact prima dată cu punctul de vedere al acuzării,
transmis prin rechizitoriul înaintat instanței de judecată? Ar trebui ca judecătorul să nu
citească nici dosarul și nici rechizitoriul înainte de ședința de judecată, ca să „construiască”
adevărul doar în urma procesului? Judecătorul nu poate să nu citească dosarul înaintea ședinței
de judecată, pentru că el trebuie să ia măsurile pregătitoare pentru buna desfășurare a ședinței.
Singurul mod de soluționare a acestei dileme este acela ca atât judecătorul, cât și opinia publică
trebuie să aibă tot timpul conștiința că o astfel de lectură este doar una la prima vedere (prima
facie), pe baza căreia nu se poate forma o convingere, ci doar o impresie. Or, soluțiile în
procesele judiciare nu se pot da pe baza impresiilor sau a intuiției, ci pe baza convingerii și a
probelor, iar convingerea nu poate fi formată decât după audierea și a celeilalte părți (audiat et
altera pars).
Aici trebuie subliniat și riscul ca un avocat de penal să ajungă să pledeze în fața unui
judecător care s-a convins deja de vinovăția inculpatului doar pe baza dosarului de urmărire
penală. Or, în acest caz munca avocatului va fi una deosebit de dificilă, pentru că va trebui să-l
determine pe judecător în primul rând să asculte ce are de spus în apărarea suspectului sau
inculpatului, iar după aceea să-l convingă de dreptatea sa. Acesta este probabil motivul pentru
care s-a spus, într-un mod plastic, despre avocatul de penal, că „Viața avocatului de penal sau
definiția avocaturii de penal este cea a unui viciu, mai degrabă decât a unei profesii. Pentru că îți
face rău din toate punctele de vedere, dar nu te poți lăsa. Ca și fumatul. Știi că-ți face rău, știi că
nu e bine, dar totuși o faci în continuare.”652
Din acest motiv, avocații de penal trebuie să aibă anumite calități, menționate de acelaşi
autor, care arată că ei trebuie să fie „oamenii care în linii mari să aibă trei-patru caracteristici: Să
se poată adapta: să poată să învețe astăzi cum se coc bananele, mâine cum se repară o locomotivă.
În al doilea rând caut oameni la care să văd că pot face asta cu pasiune. Dacă nu o faci cu
pasiune, dacă nu pui suflet în ea, nu ai nicio șansă să o faci bine pentru că dezavantajele sunt prea
multe și te macină. Singurul lucru care te poate duce dincolo de dezavantaje e pasiunea, să-ți
placă. În al treilea rând, caut oameni la care să le fie foame. Nu de bani sau de lucruri materiale.
Oameni care, cum se zice la fotbal, să fie capabili să moară cu ăla de gât și pe care să nu-i
intereseze cât e ceasul și alte chestii de genul acetsa. Și în al patrulea rând, oameni care să se
integreze într-un colectiv și să lucreze în echipă.”653

Este morală utilizarea de către avocat a tehnicilor de manipulare?

Avocatul lucrează cu cuvântul, cu logica, cu demonstrațiile, într-un cuvânt cu arta
retoricii. Or, aceata conține și unele tehnici de manipulare, apte să asigure succesul pledoariei.
Este oare etică folosirea acestora de către avocat pentru a obține câștig de cauză?
Dacă răspunsul ar fi negativ, ar însemna ca arta și știința retoricii să fie scoasă în afara
sferei moralului, ceea ce nu poate fi admis. Dacă răspunsul ar fi afirmativ, ar însemna să se dea
dreptate vechilor sofiști care nu credeau în existența unor valori, ci considerau că orice poate fi
argumentat și, în consecință, poate fi justificat.
Răspunsul cel mai corect este acela că nu mijloacele retorice folosite dau caracterul moral
sau imoral al pledoariei, ci scopul urmărit. Cum s-a spus, «…retorica nu este decât un ansamblu
de mijloace nici bune, nici rele în ele însele. Scopul urmărit, acela de a convinge de dreptate sau
652
Radu Chiriță: „Definiția avocaturii de penal este cea a unui viciu, mai degrabă decât a unei profesii, interviu
publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro la data de 12.12.2015.
653
Idem.
262
nedreptate este cel care determină valoarea morală a unui discurs. Așadar nu este vorba aici de
a condamna din principiu, așa cum o face Platon, „cuvântul frumos”, de a renunța la serviciul
artei oratorice, căci aceasta poate fi un mijloc eficient de a-și asigura triumful binelui. Astfel,
Socrate, neapelând la armele retoricii, s-a lăsat condamnat: a sacrificat justiția reală unei justiții
ideale. Când însă ne stă în putere să favprizăm aici și acum triumful binelui, nu ține de
responsabilitatea noastră să facem totul pentru dreptate?»654.
E de neînțeles pentru noi de ce Socrate credea că este suficient să te știi nevinovat, fără să
fie nevoie să te aperi în fața tribunalului de acuzațiile care ți se aduc. Chiar dacă e de apreciat că,
în felul acesta, el și-a pus în practică propria învățătură cu prețul vieții, totuși nu putem ignora că
adevărul moral (ca și cel juridic) nu iese la iveală singur, ci el trebuie descoperit și uneori
trebuie demonstrat. Or, tocmai acesta este rolul dezbaterilor din fața instanței de judecată, de a
ajuta judecătorul să descopere adevărul juridic și moral al problemelor ce fac obiectul cauzei.

Poate fi etică vreodată minciuna avocatului?

E incontestabil că adevărul este o valoare pentru toate persoanele. Dar aceata însemană că
niciodată etica nu permite o derogare de la el? Nu sunt situații în care a nu spune adevărul este
etic?
Aici răspunsul, aparent paradoxal, vine din faptul că valorile etice au o ierarhie, iar atunci
când două valori vin în contradicție, alegerea valorii mai importante, în detrimentul celeilalte, nu
constituie o abatere de la etică. Teoria că întotdeauna ar trebui spus adevărul (verismul) a fost
considerată iresponsabilă. De pildă, e greu de admis că atunci când o persoană este întrebată de
un ucigaș unde se ascunde cel pe care vrea să îl omoare, ea ar trebui să spună adevărul. Este
evident, pentru toată lumea, că în acest caz minciuna ar fi soluția cea mai bună. Ba chiar cel care
i-ar spune unde se ascunde victima ar putea deveni astfel complice la omor, săvârșind el însuși o
faptă ilicită.
În aceste condiții este posibil să se susțină că minciuna ar putea fi folosită de avocat
atunci când acesta ar da prioritate unei valori superioare adevărului?
Dacă răspunsul este afirmativ, ce valoare ar putea fi considerată pentru avocat mai
importantă decât adevărul? Scăparea clientului de răspunderea penală, de pildă, nu credem că
este o astfel de valoare care să justifice minciuna avocatului. Credem că stabilirea caracterului
etic al minciunii avocatului depinde de mobilul pentru care avocatul dorește să obțină acest
rezultat. Dacă mobilul urmărit este câștigarea onorariului promis, el nu poate fi considerat mai
important decât adevărul. Dacă mobilul ar fi evitarea unei erori judiciare care este pe cale să se
producă, s-ar putea considera că avocatul urmărește o valoare etică mai importantă decât
adevărul. Nu există o regulă infailibilă pentru a alege într-o astfel de situație, ci așa cum credea
și Rousseau „Această regulă infailibilă, contrar celei ce ne cere la modul abstract să spunem
întotdeauna adevărul, nu este dată de rațiune, ci de inimă. Există un instinct moral ce ne
determină uneori să mințim nu pentru că ne-ar plăcea adevărul, ci în numele unui adevăr
superior și mai general, ce va să vină. Acest adevăr este întotdeauna bun, în timp ce adevărul
particular este uneori un rău sau, foarte adesea, un lucru indiferent.” 655 Rămâne așadar o
problemă de conștiință a avocatului să identifice cazurile care ar putea justifica o minciună în
fața instanței.

654
Christine Le Bihan, Marile probleme ale eticii, Ed. Institutul European, 1999, p. 56.
655
Christine Le Bihan, op.cit., p. 63.
263
 Cu toate acestea, credem că singura minciună permisă pentru avocat ar fi aceea prin
omisiune, prin care avocatul nu spune instanței toate informațiile pe care le deține cu rivire la
cauza respectivă. Minciuna prin comisiune, prin care avocatul să afirme cu bună știință în fața
instanței un fapt despre care știe că nu este adevărat, în situații excepționale ar putea fi
considerată un act etic.
S-a susținut în literatura de specialitate că și într-un proces civil „Partea este obligată să
formuleze declarații sincere și complete cu privire la fapte personale și la alte fapte care îi sunt
cunoscute; în măsura în care este vorba despre faptele unor terți sau despre împrejurări obiective
de care partea nu are cunoștință, ea este obligată să arate acest lucru. Desigur, în cazul în care,
ulterior, din probațiune, rezultă că aceste susțineri nu sunt corespunzătoare adevărului, întrucât
partea cunoștea o anumită împrejurare relevantă, pe care a tăinuit-o față de instanță și față de
partea adversă, partea va răspunde pentru prejudiciul cauzat [conform art. 12 alin. (2) NCPC,
precum și dispozițiilor dreptului comun în materie], fiind obligată, de pildă, să suporte
cheltuielile aferente probei a cărei necesitate a rezultat doar din conduita sa procesuală dolosivă.
Totodată, partea poate fi obligată la plata unei amenzi judiciare. Ca atare, nu se poate susține că
obligația de a expune corect și complet faptele cunoscute părții ar fi lipsită de sancțiune.” 656
Aceste aspecte sunt valabile cu atât mai mult în cazul unui proces penal, unde este consacrat în
mod explicit principiul aflării adevărului obiectiv.

Procedează în mod etic avocatul care face o solicitare injustă în numele clientului ori
care ascunde instanței ceva relevant pentru cauză?
Avocatul nu face actele în numele său personal, ci în numele clientului său. Acesta din
urmă poate avea un interes just pe care vrea să și-l apere în instanță, ori poate avea un interes
injust, pe care să dorească să-l apere prin folosirea distorsionată a căilor legale.
În aceste condiții se pune întrebarea dacă avocatul care cere ceva injust în numele
clientului comite un act ce contravine eticii?
Aici nu intră în discuție situația în care avocatul ar fi convins că ceea ce solicită clientul
său prin acțiunea introdusă în fața instanței este întemeiat, adică situația în care el chiar este
convins că acesta are dreptate. Intră situația în care avocatul este convins că cererea de chemare
în judecată a clientului său nu este întemeiată și cu toate acestea o redactează și o introduce la
instanța de judecată.
De asemenea, nu ar fi decât o problemă de conștiință dacă acțiunea respectivă ar fi
respinsă, fără să producă alte consecințe față de alte persoane (ar fi cel mult un stres pentru pârât
și timpul pierdut de acesta să-și facă apărarea). Dar dacă acțiunea respectivă ar fi admisă, în
ciuda faptului că ea este nedreaptă? Ar fi acesta un act care ar contraveni moralei? Dacă da, cui
i-ar aparține actul imoral: judecătorului care a admis acțiunea nedreaptă, avocatului care a
redactat-o și a introdus-o în instanță știind că ea este nedreaptă ori amândurora? Vorbim fie de
acțiuni care și-ar putea găsi o justificare în lege, într-o anumită interpretare discutabilă a
acesteia, dar care ar contraveni profund moralei și echității, ori chiar de acțiuni nedrepte admise
cu știință de judecător (din ură, din răzbunare, din simpatie, din interes, etc.).
În penal acest aspect poate căpăta uneori accente dramatice. De pildă, s-ar putea imagina
o situație în care un avocat are un client inculpat minor, acuzat de conducerea unui autovehicul
fără permis de conducere și sub influența alcoolului, în urma căruia a rezultat accidentarea unei
persoane. Avocatul a aflat din discuția cu clientul său că în realitate nu acesta a condus

656
A.Chiş, L. Zidaru, Dezideratul aflării adevărului şi rolul judecătorului în administrarea probelor, articol publicat
pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 25.02.2016.
264
 autovehiculul, ci prietenul său cu care era în seara respectivă. Însă, pentru că acesta mai avea o
condamnare cu suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, ceea ce i-ar fi atras
revocarea suspendării pentru comiterea noii infracțiuni și executarea pedepsei rezultante într-un
penitenciar, a acceptat să ia el fapta asupra lui, ca să-și salveze prietenul. În acest caz, poate
avocatul să încalce principiul loialității și să relateze organelor judiciare ceea ce a aflat din
discuția confidențială avută cu clientul său? Poate el să susțină în continuare că inculpatul pe
care îl apără a săvârșit fapta, din moment ce știe că acest lucru nu este adevărat?
Dacă avocatul nu ar fi făcut astfel de solicitări injuste, ci judecătorul ar fi pronunțat
hotărârea injustă fără nicio contribuție din partea avocatului, s-ar putea susține că sunt valabile
afirmațiile făcute de Aristotel potrivit cărora „totdeauna cel ce împarte prea mult, nu cel ce
primește săvârșește ceva nedrept. Nu acela la care se găsește ceva nedrept, ci acela despre care e
adevărat că el a făcut aceasta cu voință, săvârșește ceva nedrept. Așa încât este acela în care se
află începutul acțiunii, un început care e de căutat tocmai în cel ce împarte, nu în cel ce
primește.”657
Această din urmă afirmație lasă însă loc de o altă interpretare, atunci când începutul
acțiunii nedrepte ar consta în redactarea și susținerea unei cereri de chemare în judecată
nedreaptă. În acest caz responsabilitatea morală a rezultatului nedrept produs în urma unei
hotărâri judecătorești injuste nu îi aparține doar judecătorului care a pronunțat-o, ci și avocatului
care a redactat-o și a susținut-o.
Chiar dacă acțiunea pe care clientul vrea să o formuleze în fața instanței ar avea o
oarecare aparență de temeinicie, s-ar putea pune întrebarea dacă „tot ce are o oarecare apropiere
de adevăr și cea mai mică aparență de izbutire este oare îndestul spre a-l face să intre în
luptă?”658. S-a răspuns la această întrebare că „el nu se cuvine a se înfățișa decât cu mijloace
care să-i inspire o conferință rezonabilă mai întâi trebuie să-și măsoare armele și să le compare
cu acelea ale adversarului său, o închipuire trecătoare nu este îndestul, trebuie o lumină
adevărată spre a cere cu dreptate o hotărâre la însuși dreptatea.”659
Avocatul care ascunde probe nefavorabile clientului său comite un act ce contravine
eticii?
În practică pot fi situații în care un avocat să constate că dacă ar depune la dosar o probă,
aceasta poate conduce la respingerea acțiunii formulată de clientul său ori la admiterea doar în
parte a acesteia. În acest caz, dacă are actul și nu-l depune la dosar, avocatul comite un act neetic
ori ar fi permisă o astfel de conduită, în numele apărării cât mai bine a intereselor clientului?
Dacă instanța i-ar solicita în mod explicit actul respectiv, iar avocatul ar refuza să-l
depună, ar fi în discuție chiar săvârșirea de către acesta a infracțiunii de obstrucționare a
justiției, prevăzută de art. 271 alin. (1) lit. b) din Codul penal.
În cazul în care instanța nu știa de actul respectiv credem că avocatul trebuie să păstreze
un echiliru între onestitate totală, pe de o parte, și tact și diplomație pe de altă parte. Așa cum am
arătat anterior, cu greu s-ar putea găsi o justificare plauzibilă pentru folosirea de către avocat a
minciunii în fața instanței de judecată. Sub acest aspect se impune a fi subliniat aici că în alte
legislații există prevederi exprese care obligă părţile unei cauze civile să prezinte informaţii care
să corespundă realităţii (de pildă, articolul 138 din Codul de procedură civilă german). Față de
657
Aristotel, Etica nicomahică (Traducere din limba elină de Traian Brăileanu), Editura Antet, p. 113.
658
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 75.
659
Idem.
265
acest text s-a susținut că în măsura în care avocatul constată că clientul său prezintă aspecte care
nu corespund realităţii, nu are dreptul să îşi asume afirmaţiile respective, iar în măsura în care nu
poate remedia problema survenită în acest mod în contextul raportului de mandat, are obligaţia de
reziliere a acestuia; în nicio situaţie nu este autorizat să susţină la rândul său afirmaţiile clientului
său asupra cărora a constatat că nu corespund realităţii.660

Cum ar trebui să-i trateze avocații pe clienți „seducători”?

Pot fi cazuri în care avocații să întâlnească clienți atractivi din punct de vedere sexual,
financiar sau intelectual. În astfel de situații, sentimentele personale ale avocatului devin mai
puternice și acesta riscă să devin vulnerabil la comportamente inadecvate din punct de vedere
etic. Ei tind să se comporte cu aceștia la fel cum s-ar comporta dacă ar fi în afara profesiei, deși
exigențele mediului profesional sunt altele. În astfel de cazuri, avocatul tinde să se identifice cu
clientul, își dorește mai mult să „îl ajute”, și pierde din vedere situația concretă și reală a speței.
Dacă acești clienți îi oferă cadouri, în afara onorariului, avocatul se află într-o dilemă
etică, dacă ar trebui să le primească sau nu. Dacă le primește, este posibil ca în final, dacă
procesul nu va avea rezultatul scontat, ei să fie acuzați că s-au folosit de clienții respectivi în
scopul dobândirii de foloase, în timp ce dacă nu le primesc, clienții se pot simți jigniți și își pot
pierde încrederea în avocat. Aici foarte importantă este și cultura personală a clientului care
oferă cadoul respectiv. Dacă acesta face parte dintr-o cultură în care cadourile sunt un mod
obișnuit de arătare a recunoștinței și a respectului, avocatul poate decide mai ușor să accepte
cadoul respectiv. Dacă însă clientul provine dintr-un mediu în care cadoul este văzut ca un mod
de „cumpărare” a persoanei căreia i s-a oferit, el va decide să îl refuze, cu motivarea că etica
profesională nu-i permite să îl accepte. În felul acesta avocatul va câștiga respectul și încrederea
clientului și va evita ca gestul său să fie interpretat de client ca unul care să-i confere un
ascendent asupra avocatului.

Cum trebuie abordată de către avocat încheierea unui acord de recunoaştere a

vinovăţiei?
Primul aspect pe care ar trebui să-l verifice avocatul în cazul în care se pune problema
încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției de către clientul pe care îl reprezintă este acela
dacă în cauză sunt probe suficiente de vinovăție a inculpatului. În lipsa acestor probe avocatul ar
trebui să depună eforturi pentru a dovedi nevinovăția clientului său, iar nu să opteze pentru
încheierea unui astfel de acord de recunoaștere a vinovăției, chiar dacă acest lucru ar putea fi mai
convenabil clientului, din anumite puncte de vedere.
Dacă sunt probe de vinovăție iar clientul intenționează să încheie un acord de recunoaștere
a vinovăției, avocatul ar trebui să urmărească obținerea unei soluții cât mai avantajoase pentru
clientul său, însă în limitele legii și ale echității.
În practica țărilor în care instituția acordului este de mult timp aplicată, au fost subliniate
mai multe probleme de ordin etic cu care se poate confrunta avocatul în legătură cu instituția
acordului de recunoaștere a vinovăției, sintetizate în doctrină661 după cum urmează:
660
A 14-a conferinţă a avocaţilor europeni. Avocatul – subiect de anchetă a autorităţilor de urmărire penală;
răspunderea penală şi urmărirea penală a avocaţilor, Berlin. 7 noiembrie 2014, Berliber Anwaltsverein e.V., p. 31.
661 M. Livescu, Aspecte deontologice şi standarde privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei, articol publicat pe
site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 2.03.2016. Autoarea citează pe V. Rotaru, Aplicarea
prevederilor legale privind acordul de recunoaștere a vinovăției. Îndrumar pentru avocați, îndrumar întocmit cu
sprijinul A.B.A. – Inițiativa pentru Supremația Legii, Chișinău, 2013.
266
 1. Dilema menținerii relațiilor bune cu acuzatorul. Pe de o parte, avocatul este obligat să
servească interesele învinuitului, fapt care ar putea duce la respingerea unui acord propus de
procuror atunci când acesta îi este în defavoare, iar pe de altă parte, apărătorul va dori să mențină
o relație bună cu procurorul, fapt care ar duce uneori la acceptarea unui număr de acorduri.
Astfel, avocatul ar putea fi tentat să convingă clientul să coopereze cu procurorul pentru a încheia
un acord.
2. Tentația acordului de recunoaștere a vinovăției. Există o tentație pentru avocat de a
încheia acordul, deoarece încheierea acestuia oferă posibilitatea de a finaliza mai repede un caz.
De aceea, există un risc real ca unii avocați să se orienteze automat spre negocierea unui acord,
fără a le studia sau a-și consulta clienții într-o manieră profesională înainte de luarea unei astfel
de decizii. Tendința de a obține un onorariu cu un efort mai mic poate duce și la alte variante ale
acestei probleme. În acest context, clienții pot fi ei înșiși suspicioși atunci când avocatul le
propune un acord de recunoaștere a vinovăției, gândindu-se că avocatul nu este interesat în
altceva decât instrumentarea rapidă a cazului. Avocații trebuie să țină cont de aceste îngrijorări
ale clientului și să fie gata să discute cu clientul, pentru a lămuri orice aspect care generează
rețineri, chiar dacă clientul nu le exprimă. Ignorarea acestui lucru poate duce la neînțelegeri și
neîncredere și chiar la respingerea de către client a acordului, chiar dacă acesta i-ar fi benefic.
Dezvoltarea aptitudinilor de comunicare ale avocatului, de înțelegere a mecanismelor psihologice
care influențează reacțiile și deciziile clientului în astfel de situații devin astfel necesități reale.
Acestea pot fi realizate prin module specifice de formare profesională continuă.
3. Transparența redusă a muncii avocatului. În virtutea faptului că acordul simplifică
munca avocatului și acesta nu este nevoit să îndeplinească toate acțiunile care în mod normal un
avocat le are de îndeplinit, clientul ar putea să nu fie în stare să aprecieze calitatea muncii
avocaților. La rândul său, avocatul ar putea să se folosească de acord pentru a depune eforturi de
muncă mai mici. Totuși, este de subliniat că munca avocatului în cadrul unui acord necesită cel
puțin același efort ca în cazurile procedurii obișnuite, iar în unele situații – poate fi chiar mai
complexă. Este important ca standardele de activitate și procedurile de lucru ale avocatului în
negocierea acordului să fie cunoscute de către clienți în așa fel încât aceștia să poată aprecia
munca acestuia, astfel încât ambii să aprecieze pozitiv dacă se reușește semnarea acordului.
4. Deformare profesională. Experiența multor avocați este că majoritatea covârșitoare a
clienților sunt, de fapt, vinovați de acuzațiile care li se aduc. Această realitate poate duce, cel
puțin pentru categoria de clienți defavorizați social, la tentația încheierii unui acord de
recunoaștere a vinovăției chiar și atunci când clientul ar putea fi nevinovat. Astfel, avocatul poate
percepe ca neesențială verificarea în ce măsură acordul este potrivit unui caz concret, ocolind
etapele necesare efectuării unei pregătiri minuțioase și adecvate pentru luarea deciziei în privința
acordului.
5. Conflictele de interese. În practica aplicării acordului a fost evidențiat un potențial
conflict de interese care apare atunci când avocatul acordă asistență juridică mai multor
co-învinuiți și unul dintre ei dorește să încheie un acord de recunoaștere a vinovăției. În astfel de
cazuri recomandarea este ca avocatul să renunțe la reprezentarea unuia dintre clienți.
6. Evaluarea finală. Odată ce a fost finalizat un dosar, este recomandabil ca avocatul să
facă o evaluare finală. Dacă a fost vorba de acordul de recunoaștere a vinovăției, avocatul poate
evalua cât de bine s-a informat despre cazul dat înainte de a lua decizia că un acord ar fi potrivit,
a reușit să prezică corect rezultatul final, ce a mers altfel decât a fost prezis etc. Rezultatul unui
astfel de exercițiu va fi o creștere profesională care va fi simțită în cazurile ulterioare în care va

267
avea de optat pentru procedura acordului de recunoaștere a vinovăției. Este important ca
învățătura și creșterea profesională să vină atât din succesele obținute, cât și din eșecuri.

În ce constă independența avocatului?

Cum este asigurată independenţa avocatului faţă de autorităţile statului?
Avocatul are nevoie de independență față de autoritățile statului, pentru a-și putea exercita
profesia în deplină libertate. De multe ori el va trebui să susțină interesele unei persoane
particulare împotriva intereselor statului. Or, dacă el nu ar avea deplina independență față de
celelalte autorități ale statului, dreptul la apărare al persoanei ar putea fi afectat. Din acest motiv
s-a spus despre avocat că „El se cuvine a arăta acea statornicie cerută independentei sale profesii;
să nu se teamă în expresia funcției sale de alt nimic decât de a avea vrăjmași adevărul și
dreptatea… Să nu se împotrivească niciodată a veni în ajutorul celui sărac, împotriva celui bogat,
în ajutorul celui slab, împotriva celui puternic; să caute a-și mări reputația apărând pe ale
celorlalți, să se facă folositor silindu-se a împăca pricinile mai înainte de a intra în sala de
judecată, în sfârșit să aibă un caracter nobil, adică o inimă și o înțelegere.”662
Păstrarea independenței avocatului față de stat este motivul pentru care avocatului îi este
interzis să exercite în paralel alte activități care i-ar putea afecta această independență. Din acest
motiv s-a susţinut că „Avocatul nu poate să-și riște libertatea și independența, loialitatea față de
client nici secretul profesional și de aceea deontologia stabilește interzicerea exercitării
profesiilor sau îndeplinirii funcțiilor care direct sau indirect creează orice fel de presiune fizică
sau psihică care poate pune în pericol independența avocatului sau dezvăluirea oricăror date
secrete. Altfel se pot prejudicia interese legitime ale clienților și se afectează grav încrederea
cetățenilor în dreptul la apărare, și prin extensie în tot sistemul de garanții legale privind
securitatea juridică și judiciară a persoanei.”663
Cât de independent este avocatul faţă de clientul său?
Potrivit art. 109 din Statutul profesiei de avocat „activitatea avocatului nu poate fi
motivată decât în interesul clientului, apreciat în limitele legii, ale prezentului statut și ale codului
deontologic.” Ce înseamnă acest lucru? Este avocatul obligat întotdeauna să acţioneze în
interesul clientului său ori poate acționa așa cum crede el că este just, chiar dacă acest lucru ar
contraveni intereselor clientului? Dacă trebuie să acţioneze în inetersul clientului, până unde ar
trebui să meargă avocatul în susţinerea acestui interes?
În literatura de specialitate s-a susţinut că legea privind organizarea și exercitarea profesiei
de avocat este mai mult decât lămuritoare, în sensul că stabilește o singură limită ce nu trebuie
depășită și anume caracterul legitim al drepturilor, intereselor și libertăților clientului, ceea ce
rezultă în mod expres din art. 2 alin. (2), alin. (5) și art. 3 lit. e) din Legea nr. 51/1995, pentru
organizarea și exercitarea profesiei de avocat664. S-a arătat că „Deslușirea limitei profesionale mai
sus menționate, în sensul de limită a licitului de ilicitul profesional, este apanajul exclusiv al
avocatului în sensul că acesta din urmă trebuie cu întâietate și supra măsură să identifice atât
662
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 75.
663
Gh. Florea, Codul de conduită, etică și deontologie al avocatului român (necesitatea elaborării tezelor
prealabile), publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 2.09.2016.
664
M. Niculeasa, Anticriștii juridici ai zilelor noastre sau despre cele două relații ce ne tulbură viețile profesionale:
relația dintre avocat și client din perspectiva ilicitului, respectiv relația dintre dependent şi independent în
activitatea avocatului din perspectiva ilicitului fiscal, articol pubicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima
vizualizare la 3.02.2016.
268
drepturile și interesele clientului său, cât și caracterul legitim al acestora. Îndeplinirea acestei
obligații de diligență se face cu mijloacele profesionale puse la îndemână de legea de organizare a
profesiei, avocatul având dreptul în caz de dubiu să refuze acceptarea mandatului. Dincolo de
natura acestei obligații, anume obligație de diligență, este dincolo de orice tăgadă că avocatul este
obligat să se străduiască să identifice cele două elemente în discuție: existența dreptului clientului
său, respectiv caracterul legitim al acestui drept. Relația profesională a avocatului nu se poate
construi dacă această diligență nu este îndeplinită. Avocatul este primul judecător al interesului
clientului său”665.
Autorul subliniază însă că în analizarea caracterului legitim al drepturilor şi intereselor
clientului avocatul nu ar trebui să adopte o interpretare plasată în limitele dispozițiilor legale, ci o
abordarea „de optimizare juridică”, care ar presupune o interpretare juridică plasată în egală
măsură în limitele dispozițiilor legale, ce ar da pe deplin efecte atât scopului avocatului, cât și
intereselor clientului, susţinându-se că „aceasta este abordarea ce valorifică pe deplin atât
menirea avocatului, aceea de a stărui în protejarea intereselor clientului, cât și rostul clientului de
a cultiva drepturi și interese legitime însă cu avantaje pentru el”666.
Credem că nu ar trebui făcută această distincţie, între interpretarea legii de către avocat şi
cea făcută de judecător sau de procuror. Care ar fi raţiunea pentru care avocatul să adopte o
interpretare a legii în favoarea clientului său şi nu una în care el ar crede sincer? Avocatul ar
trebui să-şi schimbe modul de abordare a aceleiași probleme în funcţie de clientul pe care îl
apără, de pildă după cum apără persoana vătămată ori inculpatul? Pare discutabilă și susţinerea
autorului că acest mod de abordare „valorifică pe deplin menirea avocatului”, deoarece aceasta
nu este aceea de a obţine avantaje pentru client, ci aceea de a-l consilia pe acesta într-un domeniu
de care el nu are cunoştinţă. De ce nu s-ar putea spune că menirea avocatului ar fi aceea de
profesionist al dreptului, de căutător al dreptăţii, indiferent dacă aceasta îl avantajează sau nu pe
clientul său? Dacă s-ar adopta punctul de vedere al autorului nu ar risca avocatul să se transforme
într-un simplu prestator de servicii pentru client? Calitatea de „apărător” a avocatului nu credem
că ar trebui să altereze statutul acestuia de profesionist al dreptului, iar avocatul nu ar trebui să
susţină o interpretare în care nu crede, chiar dacă aceasta i-ar fi favorabilă clientului său.
Tocmai pentru păstrarea acestei independențe a avocatului, într-un document ce emană de
la un reprezentant al avocaţilor din România se pune la îndoială independenţa avocatului în cazul
aşa-numitului „pact de quota litis” susţinându-se că se impune actualizarea acestui concept care
niciodată nu a fost considerat de profesie ca ar fi inclus onorariul cuvenit avocatului, în mod
obișnuit, ci el reflectă o asociere și participarea avocatului împreună cu clientul la rezultatul
litigiului667. Se arată că este necesar să se clarifice dacă se periclitează independența și libertatea
avocatului care nu mai e doar apărător, ci un asociat al clientului său pentru realizarea unui
rezultat material, fiind așteptate clarificări dacă se alterează funcția apărării, ori se provoacă
abandonarea sau discriminarea cetățenilor care au de revendicat drepturi de mărime patrimonială
redusă sau a căror protejare este dificilă. Deşi autorul nu se pronunţă explicit împotriva acestora,
credem că ar fi destul de greu ca un avocat în această situaţie să nu se confunde cu partea, din
moment ce el are un interes material direct în litigiul respectiv.

665
Idem.
666
Idem.
667
Gh. Florea, Codul de conduită, etică şi deontologia al avocatului român (neceitatea elaborării tezelor prealabile),
publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 8.11.2016.
269
 Separarea avocatului de clientul său este și temeiul pentru care în cazul în care avocatul
sau clientul acestuia nu mai doresc să continue colaborarea, avocatul poate fi înlocuit. Dacă
avocatul este înlocuit cu altul, cel care l-a înlocuit ar trebui să îl încunoştinţeze în mod
responsabil despre preluarea activităţii de apărare, pentru a nu prejudicia interesele clientului prin
existenţa unei perioade în care acesta ar rămâne fără apărător. De aceea, s-a arătat că din
vechea instituție a „acceptului”, trebuie să se impună obligația de comunicare obligatorie a
avocatului-înlocuitor de către avocatul-înlocuit printr-o activitate de informare responsabilă.
Aceasta este și situația în prezent, în practică, în majoritatea situațiilor, iar în felul acesta există o
garanție pentru client că nu va rămâne fără apărare efectivă, fiind necesar că existe un singur
moment în care vor înceta răspunderile unuia și vor începe cele ale celuilalt și să se asigure o
informare completă, în beneficiul apărării.668
Păstrarea independenței avocatului față de client îl ajută pe acesta să treacă mai ușor peste
momentul în care trebuie să-și încunoștințeze clientul că a pierdut procesul. Este evident că nu
există avocaţi care să câştige toate procesele, oricât de buni ar fi. Toţi au avut de întâmpinat şi
momentul, mai mult sau mai puţin neplăcut, când a luat la cunoştinţă de faptul că a pierdut şi mai
ales cel în care trebuie să transmită această informaţie celui pe care l-a asistat sau l-a reprezentat.
În acest caz avocatul ar trebui să facă efort pentru a se detaşa de aşa-zisul eşec şi să înţeleagă
raţional care au fost argumentele care au determinat soluţia contrară. În nici un caz o reacţie
pătimaşă nu i-ar fi de folos nici lui şi nici celor pe care i-a asistat sau i-a reprezentat. Un sfat de
specialitate deosebit de pertinent a fost exprimat în felul următor: «înainte să blamezi sistemul,
conjunctură, instanță, oprește-te! Respiră! Gândește! Derulează până la momentul zero: întâlnirea
cu dosarul. Ți-ai evaluat corect poziția încă de la început? Nu ți s-a ascuns nimic? Ai rămas
independent și obiectiv în permanență sau te-ai îmblânzit pe parcurs? Ai cedat laturii umane, te-ai
identificat prea mult cu speța sau te-ai atașat prea mult de omul din spatele ei și ai omis să
privești la rece? Slăbiciune. Omul implicat este pe jumătate învins. Își găsește cu greu vorbele
nepărtinitoare, își ține cu greu respirația, se enervează ușor, răbufnește, declanșează circ. Uită
regula esențială de profesionalism, agită instanța, sala, naște reacții negative. Pledoariile tip
„show” nu sunt apreciate. Nu cuprind concret juridic și nu conțin esențial. Plictisesc. Cum ai
putea convinge de adevăr o persoană lehămetuită?»669
În niciun caz nu credem că l-ar ajuta pe avocat o atitudine de genul cele descrise într-o
butadă potrivit căreia atunci când trebuie să-şi încunoştinţeze clientul că a câştigat procesul
avocatul îi spune „Am câştigat!”, iar atunci când trebuie să-i spună că a pierdut procesul, acesta îi
spune „Ai pierdut!”.

Cât de independent este avocatul din oficiu?

Spre deosebire de avocatul ales, care este remunerat de parte, avocatul din oficiu este
remunerat de stat, din fondurile Ministerului Justiţiei. Acest lucru nu ar trebui să aibă nicio
relevanţă în ce priveşte calitatea apărării pe care o efectuează avocatul.
Este important faptul că avocații din oficiu sunt plătiți din fondurile Ministerului Justiției,
deoarece în cazul în care acesta ar fi plătit din fondurile instanţei sau parchetului care îl
desemnează, ar putea exista tendinţa organelor judiciare să nu desemneze avocați din oficiu,
pentru a economisi bani. Din acest motiv, în Avizul nr. 6 ( 2004 ) al Consiliului Consultativ al
Judecătorilor Europeni (CCJE), adoptat de CCJE la cea de-a 5-a reuniune a acestuia (Strasbourg,
668
Idem.
669
A. Vezureanu, Cum se pedepsește furtul de adevăr?, articol publicat on-line pe site-ul www.universuljuridic.ro ,
ultima vizualizare la 25.02.2015.
270
22-24 noiembrie 2004), se arată că: „CCJE consideră că asistenţa juridică trebuie finanţată de
către o autoritate publică şi acoperită de un buget special, astfel încât cheltuielile corespunzătoare
să nu fie suportate din bugetele de funcţionare ale instanţelor”.
În sistemul nostru judiciar, deşi remunerarea avocaţilor din oficiu se face din fondurile
instanţelor, acestea primesc banii de la Ministerul Justiţiei, iar cazurile de asistenţă juridică
obligatorie sunt menţionate expres în lege. Din acest motiv nu s-ar putea susţine că această
modalitate de remunerare ar prejudicia în vreun fel activitatea avocaţilor din oficiu. Aceștia
rămân total independenți și pot face apărarea așa cum consideră că este mai bine, cu condiția însă
să fie o apărare efectivă, nu una formală.
Cu toate acestea, în acelaşi aviz al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni
(CCJE) se mai arată că „trebuie să existe garanţii împotriva situaţiei ca remunerarea avocaţilor şi
a ofiţerilor instanţei să fie fixată astfel încât să încurajeze măsuri procedurale inutile. Trebuie, de
asemenea, să existe dispoziţii, în temeiul Recomandării nr. R (84) 52 (principiul 2-1 din anexă),
pentru sancţionarea abuzului de proceduri în instanţă”. Cu alte cuvinte, modalitatea de desemnare
şi de plată a avocaţilor din oficiu nu trebuie să dea prilejul desemnării acestora şi atunci când nu
s-ar justifica acest lucru.
În sistemul nostru judiciar s-au prevăzut expres în lege cazurile în care este necesară
desemnarea unui avocat din oficiu, ele nefiind lăsate la latitudinea judecătorului. Avocaţii din
oficiu fiind desemnaţi doar în materie penală, nu există riscul ca aceştia să formuleze acţiuni
nejustificate, doar pentru a justifica încasarea unor onorarii.
Există însă și un revers al medaliei, anume posibilitățile mai restrânse ale avocatului din
oficiu de a renunța la mandatul încredințat, ceea ce atrage și o restrângere corelativă a
independenței acestuia.
Spre exemplificarea aspectelor menționate s-a adus în discuție cazul unui acuzat
norvegian care a suscitat multe discuții în presa internațională. La data de 22 iulie 2011 Andres
Behring Breivik, un extremist de dreapta norvegian, a detonat o mașină-capcană în apropierea
clădirilor guvernamentale din Oslo, ucigând opt oameni, iar după câteva ore a debarcat pe insula
Utøya, unde se desfășura o tabără a Partidului Muncitoresc, și, pretinzând a fi polițist, a deschis
focul asupra tinerilor prezenți, împușcând mortal 69 de persoane. Avocatul acestuia, Geir
Lippestad, a declarat într-un interviu că: ”Este ușor să spui: este foarte crud, acest individ nu ar
trebui să aibă aceleași drepturi ca și ceilalți, însă dacă noi schimbăm regulile pentru o singură
persoană, amenințăm esența democrației” precizând că, în urma discuției pe care a avut-o cu soția
sa, de profesie infirmieră, aceasta l-a făcut să înțeleagă că nu poate să refuze cazul: ”Așteaptă,
dacă acesta ar fi fost rănit de gloanțe, medicii și infirmierele l-ar fi tratat, și-ar fi făcut meseria. Tu
ești avocat, nu vrei să îți faci și tu treaba?”.
Această comparaţie a avocatului norvegian cu medicul a fost criticată în literatura noastră
de specialitate, cu argumentul că exercitarea profesiei de avocat nu este o chestiune de viață și de
moarte și nu se consumă de regulă într-un singur act, prin mijloace obiective; medicul nu se
identifică niciodată cu problema pacientului și îi este interzis să aplice proceduri medicale în care
nu crede; în profesia de medic, actul profesional este inițiat de medic, pe când, în profesia de
avocat, avocatul acționează numai după ce se sfătuiește cu clientul și uneori numai după ce
primește aprobarea acestuia; la medici nu o să întâlnim niciodată situația în care în timpul unei

271
proceduri medicale consimțite sau nu de pacient medicul îl întreabă dacă face bine ceea ce
face.670
Invocându-se mai multe cauze ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, printre care şi
cauza Sialkowska c. Poloniei, s-a susţinut că ar trebui instituită în legislaţia noastră
independenţa totală a avocatului din oficiu, în sensul că acesta să nu poată fi obligat să pledeze
într-o cauză împotriva conştiinţei sale. Se susţine că «Legea nr. 51/1995 și Statutul profesiei de
avocat nu garantează în prezent independența totală a avocatului decât în ceea ce privește
acordarea asistenței juridice plătite. În acest caz, refuzul de a prelua un caz sau de a denunța
contractul de asistență juridică nu trebuie motivat (art. 229 alin. (2) din Statut). În cazul asistenței
juridice gratuite, refuzul avocatului este permis numai în caz de conflict de interese sau
pentru ”alte motive justificate” (art. 73 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 51/1995 și art. 153 alin.
(1) și alin. (2) din Statut), fără a se arăta care sunt aceste motive. Refuzul avocatului pentru alte
motive este considerată abatere disciplinară gravă.»671
E destul de greu de reţinut acest punct de vedere, având în vedere că însăşi Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a considerat că obligativitatea avocatului din oficiu de a efectua
apărarea în cauzele în care aceasta este obligatorie nu constituie muncă forţată, nefiind încălcate
prevederile art. 4 din Convenţie, ci constituie o obligaţie civică normală.
În cauza Sialkowska c. Poloniei Curtea a analizat independența profesiei de avocat,
subliniind că aceasta este esențială pentru o funcționare efectivă și corectă a justiției. Totuşi
Curtea subliniază că este responsabilitatea statului de a asigura un echilibru necesar între, pe de o
parte, dreptul oricărei persoane de a se bucura efectiv de acces la justiție și independența profesiei
de avocat, pe de altă parte.
Aşadar, soluţia reglementării restrictive a dreptului avocatului din oficiu de a refuza
efectuarea apărări într-o cauză în care a fost desemnat, cum este cea din legislaţia noastră, nu
contravine Convenţiei europene a drepturilor omului, fiind necesară pentru asigurarea dreptului la
apărare în cauzele limitativ prevăzute de lege. Credem că într-o astfel de situaţie avocatul îşi
păstrează libertatea de a pune în faţa instanţei concluziile pe care le crede de cuviinţă, neputând fi
considerată o încălcare a statutului susţinerea concluziilor conforme convingerii sale.
Obligativitatea avocatului din oficiu de a-l asista pe inculpat se limitează la prezenţa acestuia la
actele procesuale la care ea este obligatorie, efectuarea tuturor demersurilor necesare pentru
aflarea adevărului, dar ea nu se poate întinde şi asupra concluziilor pe care avocatul le susţine în
faţa instanţei, acestea fiind atributul exclusiv al avocatului. El îşi poate exprima chiar dubiile cu
privire la sinceritatea susţinerilor clientului său, însă pentru a asigura o apărare efectivă trebuie să
se străduiască să scoată în evidenţă elementele favorabile acestuia, rezultate din actele dosarului.

Poate fi tras la răspundere avocatul atunci când greșește?

Deși avocatul nu poate garanta niciodată rezultatul unei acțiuni în instanță, având în
vedere caracterul obligației sale de diligență, aceasta nu înseamnă că el nu poate răspunde
pentru îndeplinirea defectuasă a asistenței judiciare sau a reprezentării. Cum va aborda un
avocat problema malpraxisului? Ce va face el în momentul în care va constata că a greșit în

670
C.V. Iuga, Dreptul la apărare și independența avocatului, articol publicat on-line pe site-ul
www.juridice.ro , ultima vizualizare la 25.05.2015.

671
Idem.
272
 consilierea clientului său, fapt ce a condus la pierderea procesului de către acesta? Sunt acțiuni
care, dacă sunt greșit alese, pot fi respinse de către instanță pe cale de excepție, chiar dacă pe
fond reclamantul ar avea dreptate. În astfel de situații, dacă avocatul a ales acțiunea greșită, este
posibil ca acestă greșeală să-l coste pe clientul său chiar pierderea definitivă a dreptului său.
S-ar putea preveni astfel de situații dacă avocatul ar accepta dinainte de a introduce
acțiunea că nu stăpânește foarte bine domeniul respectiv și ar cere sfatul unei alte persoane ori ar
trimite clientul la un alt avocat. Nu este nimic rușinos într-o astfel de atitudine, pentru că în mod
natural, experiența și competența unui avocat (ca și a unui magistrat) nu poate fi una absolută, în
toate domeniile. Dacă rezultatul dăunător pentru clientul său s-a produs, iar acesta a fost cauzat
exclusiv de greșeala avocatului, o reparație minimă o constituie restituirea onorariului perceput
pentru formularea acțiunii respective sau o parte a acestui onorariu.

Cum este protejat secretul profesional al avocatului?

Garanţia constând în protejarea secretului profesional al avocatului a avut o evoluţie
interesantă de-a lungul timpului. În 1943, într-o comunicare redactată de către I.Gr. Perieţeanu cu
privire la secretul profesional al avocatului, se vorbea despre tenebroasa şi întortocheata cetate a
secretului profesional, pledându-se împotriva confidenţialităţii văzută ca o veritabilă complicitate
tăcută care încurajează pe vinovaţi şi descumpănesc societatea în opera represivă, neputând
nimeni a fi legalmente şi moralmente ţinut să păstreze un secret illicit672.
În prezent s-a ajuns la o concluzie certă cu privire la necesitatea asigurării unei
confidenţialităţi a relaţiei dintre avocat şi clientul său, afirmându-se că „fără această garanţie,
există pericolul ca, pe de o parte, clientul să nu aibă încrederea necesară pentru a face dezvăluiri
complete şi sincere avocaţilor săi şi, pe de altă parte, avocaţii să nu dispună de informaţii
suficiente (ce ar putea fi importante) care să-i permită să ofere clientului servicii de consiliere
complete şi cuprinzătoare şi să îl reprezinte eficient. În unele jurisdicţii din Europa, această
garanţie este oferită prin plasarea comunicărilor în cauză sub protecţia privilegiului profesiei
juridice, iar în alte jurisdicţii prin considerarea comunicărilor drept secrete profesionale. Însă
ambele abordări urmăresc acelaşi scop: protejarea informațiilor generate în cadrul relației avocat-
client pentru a oferi sau a primi servicii de consiliere juridică și/sau reprezentare în orice acțiuni
în justiție”673.
Pot exista însă unele situaţii de conflict între păstrarea confidenţialităţii şi dreptul la
apărare, care trebuie soluţionate individual, de la caz la caz, păstrându-se un echilibru între
principiile fundamentale pe care le reprezintă secretul profesional al avocatului şi dreptul la o
apărare corespunzătoare674. Conflictul dintre aceste valori nu poate fi constant, el trebuind a fi
supus testului de „ponderare a intereselor“ (balancing test), iar dacă secretul profesional trebuie

672
Extras din Buletinul Academiei de Știinţe Morale şi Politice 1942/1943, I. Gr. Prepeliţeanu, Avocatul şi
secretul profesional, Comunicare făcută Academiei de Știinţe Morale şi Politice în şedinţa de la 27 mai 1943,
apud. A. Szabo, Interferenţele libertăţii de exprimare a avocatului cu secretul profesional în practica Curţii
Europene a Drepturilor Omului, articol publicat pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizuaizare la 8.01.2016.

673
PROIECT Recomandările Consiliului Barourilor şi al Societăţilor de Drept din Europa (CCBE) privind protejarea
confidenţialităţii clienţilor în contextul activităţilor de supraveghere.
674
Pierre Lambert, Secret professionnel, Bruylant, 2005, p. 29-30, apud. Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 206..
206
273
„sacrificat“, aceasta se va întâmpla în cazurile în care intervin în conflict valori ce pot aduce
atingere vieţii, sănătăţii sau libertăţii altuia675.
Această problemă a rezolvării conflictului dintre protejarea secretului profesional al
avocatului și celelalte valori a fost abordată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în
unele cauze soluționate.
În cauza Michaud contra Franţei din 6 decembrie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a statuat că secretul profesional al avocaţilor are o mare importanţă atât pentru avocat şi
clientul său, cât şi pentru buna funcţionare a justiţiei. Aceasta rezidă în faptul de a nu avea
îndoieli privind vreunul dintre principiile fundamentale pe care este plasată organizarea justiţiei
într-o societate democratică, de altfel, Curtea şi-a construit jurisprudenţa privind protejarea
secretului profesional al avocatului pe articolul 8 din Convenţie, dar ea a considerat că aceasta
este acoperită şi de articolul 6, alin 1 în special datorită legăturii care există între secretul
profesional al avocatului şi dreptul acuzatului pe care îl apără de a nu se auto-incrimina, ceea ce
însăşi Curtea a subliniat în hotărârea André şi alţii împotriva Franţei .
Curtea a subliniat în cauza Michaud că, dacă articolul 8 protejează confidenţialitatea
oricărei „corespondenţe” între indivizi, acesta acordă o protecţie întărită schimburilor între
avocaţi şi clienţii lor. Acest lucru se justifică prin faptul că avocaţii au o misiune fundamentală
într-o societate democratică: apărarea justiţiabililor. Or, un avocat nu poate îndeplini această
misiune fundamentală dacă nu este în măsură să garanteze celor cărora le asigură apărarea că
schimburile lor rămân confidenţiale. Relaţia de încredere între ei, indispensabilă îndeplinirii
acestei misiuni, intră astfel în joc. De aceasta depinde, de asemenea, în mod indirect, dar necesar,
şi respectarea dreptului justiţiabilului la un proces echitabil, mai ales în ceea ce priveşte dreptul
oricărui „acuzat” de a nu contribui la propria incriminatoare şi că secretul profesional al
avocaţilor are o mare importanţă atât pentru avocat şi clientul său, cât şi pentru buna funcţionare
a justiţiei. Aceasta rezidă în faptul de a nu avea îndoieli privind vreunul dintre principiile
fundamentale pe care este plasată organizarea justiţiei într-o societate democratică. Cu toate
acesta, el nu este intangibil, iar Curtea a avut deja ocazia să constate că acesta poate fi alterat
atunci când intră în conflict cu dreptul la libertatea de exprimare a avocatului (Mor împotriva
Franţei, nr. 28198/09, 15 decembrie 2011).676
În cauza Mor contra Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că presa a
publicat o serie de articole cu extrase dintr-un raport de expertiză judiciară, prin care acuza o
companie farmaceutică pentru distribuirea unui vaccin, care a avut ca urmare decesul a șase
copii. Reclamanta, care era avocatul părinților acestor copii, a recunoscut declarațiile date presei,
însă a susținut că a acționat la cererea și în interesul clienților săi, răspunzând jurnaliștilor care
aveau deja cunoștință de raportul de expertiză. În acest context, aceasta a fost condamnată de
instanța națională pentru încălcarea secretului profesional. Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a considerat că declarațiile reclamantului se înscriu în contextul unei dezbateri de interes
general, deoarece faptele sunt direct legate de o problemă de sănătate publică și pun sub semnul
întrebării nu numai responsabilitatea companiilor farmaceutice responsabile pentru fabricarea și
exploatarea vaccinului împotriva hepatitei B, dar, de asemenea, și a reprezentanților statului,

675
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 206.

676
În A. Szabo, Interferenţele libertăţii de exprimare a avocatului cu secretul profesional în practica Curţii
Europene a Drepturilor Omului, articol publicat pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare 8.01.2016.
274
responsabil pentru probleme de sănătate. Astfel că în speță nu se justifică niciun fel de restricții
ale libertății de exprimare, în sensul art. 10, alin. 2 din Convenție677.
Foarte importantă, în ceea ce priveşte obligaţia avocatului de păstrare a secretului
profesional în cazul unei anchete în curs, este precizarea pe care o face Curtea în această hotărâre,
arătând că în cazul în care terții, în speță jurnaliștii, cunosc deja aspecte din procesul penal care
fac obiectul secretului profesional, acest lucru nu este, în sine, de natură să-l descarce pe avocat
datoria sa de prudență în ceea ce privește secretul investigației judiciare, atunci când se exprimă
în public. Totuși, în aprecierea restricțiilor libertății de exprimare, instanțele ar trebui să ia în
considerare și o excepție atunci când exercitarea dreptului la apărare face necesară violarea
secretului profesional678. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consacrat astfel preeminenţa
libertăţii de exprimare a avocatului faţa de obligaţia de a păstra secretul profesional sub două
aspecte.
În alte cauze Curtea a considerat că „dreptul unui acuzat de a comunica cu avocatul său în
lipsa oricărei alte persoane face parte din cerinţele de bază ale unui proces echitabil într-o
societate democratică şi derivă din articolul 6 alineatul 3 (c) din Convenţie”679.
În cauza Pruteanu contra României680 s-a decis că interceptarea convorbirilor telefonice
ale avocatului cu clientul reprezintă o încălcare a art. 8 din Convenție referitor la respectarea
vieții private și a secretului corespondenței. În speță s-au interceptat douăsprezece convorbiri
purtate de avocatul Alexandru Pruteanu cu clientul sau, pentru care a fost angajat pentru a-l
reprezenta într-o procedură penală. Avocatul Pruteanu, acționând în nume propriu, nu ca un
reprezentant al clientului său, a formulat recurs împotriva hotărârii prin care s-a autorizat
depunerea la dosarul cauzei a transcrierii convorbirilor interceptate și a solicitat instanței de apel
să dispună distrugerea transcrierii ale înregistrărilor conversațiilor sale cu clientul său. Recursul a
fost respins ca inadmisibil întrucât calea de atac nu este prevăzută de lege. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a examinat plângerea sub două aspecte, respectiv dacă au fost îndeplinite
condițiile prevăzute în alin. 2 al art. 8 din Convenție pentru a se justifica o astfel de ingerință în
viața privată din partea autorităților publice: măsura să fie prevăzută de lege şi măsura să
constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța
publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția
sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora. Curtea a observat că interceptarea
convorbirilor între avocat și client constituie incontestabil o atingere adusă secretului profesional,
care este baza relației de încredere între cele două persoane, astfel încât clientul putea să facă
677
CEDO: Mor c. Franța, par. 55 -57, apud. M. Cercelescu, Libertatea presei vs. libertatea de exprimare a
avocatului. Limite comune și specifice, articol publicat on line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la
9.12.2015.
678
Idem.
679
CEDO, S./Elveţia (12629/87), 1991, §48. A se vedea, de asemenea, CEDO, Domenichini/Italia (15943/90), 1996,
§39; CEDO, Öcalan/Turcia (46221/99), 2005, §1333; CEDO, Moiseyev/Rusia (62936/00), 2008, §209; CEDO,
Campbell/Regatul Unit (13590/88), 1992, §§ 44-48, apud. PROIECT Recomandările Consiliului Barourilor şi al
Societăţilor de Drept din Europa (CCBE) privind protejarea confidenţialităţii clienţilor în contextul activităţilor de
supraveghere.
680
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 3.02.2015, apud. Gh. Florea, Unele aspecte actuale în
practica profesiei de avocat privind protecția secretului profesional al avocatului, publicat pe site-ul
www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 27.02.2016.

275
plângere pentru încălcarea dreptului său de a avea o relație confidențială cu avocatul. În egală
măsură însă avocatul poate să facă plângere pentru nerespectarea vieții private și a
corespondenței, independent de dreptul de a face plângere a clientului său. S-a reținut că și în
condițiile în care reclamantul nu a făcut el însuși obiectul unei autorizații de interceptare având în
vedere calitatea sa de avocat, persoana în cauză trebuie să aibă posibilitatea unui control efectiv
asupra modului în care sunt utilizate înregistrările. S-a concluzionat că a fost încălcat art. 8 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la respectarea vieții private și a secretului
corespondenței.
Totuşi, trebuie subliniat că secretul profesional al avocatului nu acoperă şi situaţiile în
care avocatul este suspectat de săvârşirea unor fapte de natură penală. Astfel, din hotărârea
adoptată în cauza Versini-Campinchi et Crasnianski contra Franței681 rezultă că secretul
profesional nu este intangibil, în sensul că avocatul nu poate fi apărat prin aplicarea principiului
confidențialității comunicărilor avocat client atunci când el însuși devine suspect pentru
săvârșirea unor fapte penale. În această cauză s-a reţinut că avocații au fost interceptați tangențial,
în executarea unui mandat de interceptare emis pe numele clienților lor. Conform legii, aceste
înregistrări ar fi trebuit să fie anulate ca probe, deoarece erau acoperite de secretul profesional.
Însă în timpul acestor interceptări, au rezultat probe care îi acuzau pe avocați pentru săvârșirea
unor fapte penale. În aceste condiții, instanța franceză a refuzat să anuleze acele părți ale
procesului verbal de transcriere a conversațiilor, care puteau constitui probe că avocații respectiv
s-ar fi făcut vinovați de infracțiunile de încălcare a secretului profesional și de sfidare a curții.
Totuși, a anulat acele pasaje acoperite de secret profesional care ar fi putut compromite apărarea
clienților. CEDO a constatat că în aceste condiții nu există o încălcare a articolului 8 din
Convenție, considerentul principal fiind acela că principiul confidențialității avocat client nu
poate acoperi decât o comunicare făcută în scopul unei apărări oneste și conforme cu legea.
Din acest motiv considerăm discutabilă afirmația că „Atunci când baza este secretul
profesional, obligația de a păstra confidențialitatea comunicărilor este absolută” 682, deoarece
caracterul absolut al obligaţiei de păstrare a secretului profesional ar însemna că nu este posibilă
nicio excepţie de la această obligaţie, or cele mai multe legislaţii prevăd astfel de excepţii. De
asemenea, considerăm discutabilă şi afirmaţia din același document, că „Este o obligație ce îi
revine în mod direct avocatului și la care, în majoritatea jurisdicțiilor, clientul nu poate renunța.”,
deoarece sunt legislaţii (printre care și legislația noastră) care prevăd posibilitatea de a renunța la
acest secret profesional.
În legislația noastră, în conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 51/1995 privind
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, avocatul este dator să păstreze secretul profesional
privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată, cu excepţia cazurilor prevăzute expres
de lege. Conform art. 35 din legea citată, pentru asigurarea secretului profesional, actele şi
lucrările cu caracter profesional aflate asupra avocatului sau în cabinetul sau sunt inviolabile.
Percheziţionarea avocatului, a domiciliului ori a cabinetului sau ridicarea de înscrisuri şi bunuri
nu poate fi făcută decât de procuror, în baza unui mandat emis în condițiile legii. Nu vor putea fi
ascultate şi înregistrate, cu niciun fel de mijloace tehnice, convorbirile telefonice ale avocatului şi

681
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 16.06.2016, apud. Ultimele hotărâri CEDO sunt în acord cu
proiectul de modificare a legii avocaturii, pubicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la
8.11.2016.
682
PROIECT Recomandările Consiliului Barourilor şi al Societăţilor de Drept din Europa (CCBE) privind protejarea
confidenţialităţii clienţilor în contextul activităţilor de supraveghere.
276
nici nu va putea fi interceptată şi înregistrată corespondenţa sa cu caracter profesional, decât în
condiţiile şi cu procedura prevăzute de lege.
Conform prevederilor art. 8 al Statutului profesiei de avocat, secretul profesional este de
ordine publică. Avocatul nu poate fi obligat în nicio circumstanţă şi de către nicio persoană să
divulge secretul profesional. Avocatul nu poate fi dezlegat de secretul profesional nici de către
clientul său şi nici de către o altă autoritate sau persoană. Se exceptează însă cazurile în care
avocatul este urmărit penal, disciplinar sau atunci când există o contestaţie în privinţa onorariilor
convenite, exclusiv pentru necesităţi stricte pentru apărarea sa. Obligaţia de a păstra secretul
profesional nu împiedică avocatul să folosească informaţiile cu privire la un fost client, dacă
acestea au devenit publice. Nerespectarea prevederilor prezentului articol constituie abatere
disciplinară gravă.
Art. 9 al Statutului citat stipulează faptul că obligaţia de a păstra secretul profesional este
absolută şi nelimitată în timp. Obligaţia se întinde asupra tuturor activităţilor avocatului, ale
asociaţilor săi [...], inclusiv asupra raporturilor cu alţi avocaţi. Obligaţia de a păstra secretul
profesional revine şi persoanelor cu care avocatul conlucrează în exercitarea profesiei, precum şi
salariaţilor săi. Obligaţia de a păstra secretul profesional revine tuturor organelor profesiei de
avocat şi salariaţilor acestora cu privire la informaţiile cunoscute în exercitarea funcţiilor şi
atribuţiilor ce le revin.
Conform Art. 10 al Statutul citat, orice comunicare sau corespondenţă profesională între
avocaţi, între avocat şi client, între avocat şi organele profesiei, indiferent de forma în care a fost
făcută, este confidenţială. În relaţiile cu avocaţii înscrişi într-un barou dintr-un stat membru al
Uniunii Europene, avocatul este obligat să respecte dispoziţiile speciale prevăzute de Codul
deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană. În relaţiile cu un avocat înscris într-un barou
din afara Uniunii Europene, avocatul trebuie să se asigure dacă în ţara în care îşi exercită profesia
confratele străin există norme ce permit asigurarea confidenţialităţii corespondenţei. În caz
contrar, să încheie un acord de confidenţialitate între avocatul înscris într-un barou din statul
membru UE şi omologul său din afara UE sau să îl întrebe pe clientul său dacă acceptă, în scris,
riscul unui schimb de informaţii neconfidenţiale. Corespondenţa şi informaţiile transmise între
avocaţi sunt confidenţiale şi nu pot fi aduse ca probe în justiţie.
În ce priveşte excepţia de la secretul profesional menţionată în art. 8 din statutul profesiei
de avocat, referitor la săvârşirea de către avocat a unei fapte penale, s-a spus că «…privilegiul nu
se aplică acelor comunicări care nu au legătură cu relația dintre client, în calitate de client, și
avocat, în calitate de avocat al clientului. De exemplu, nu se aplică acelor comunicări dintre o
persoană și un avocat care acționează în calitate de avocat al clientului în anumite chestiuni care
nu se înscriu în relația profesională. Iată un exemplu clar: un avocat este implicat în apărarea unui
client într-o cauză penală, acesta din urmă fiind acuzat de săvârșirea unui jaf la o bancă sau a unui
act de terorism, însă, în situația în care avocatul este complicele clientului în ceea ce privește
punerea la cale a jafului sau a actului de terorism, este evident că respectivele comunicări nu pot
intra sub incidența secretului profesiei juridice. În unele jurisdicții de drept comun, această
situație este de obicei numită „excepție de inechitateˮ, deși este important să menționăm că nu
este vorba cu adevărat despre o excepție: este mai degrabă o chestiune care nu intră de la bun
început sub incidența privilegiului secretului profesional.»683
De asemenea, în cazul audierii avocatului ca martor într-un proces penal este permisă o
derogare de la păstrarea secretului profesional, în temeiul art. 116 alin. (4) C.pr.pen., potrivit
683
PROIECT Recomandările Consiliului Barourilor şi al Societăţilor de Drept din Europa (CCBE) privind protejarea
confidenţialităţii clienţilor în contextul activităţilor de supraveghere.
277
căruia faptele sau împrejurările al căror secret ori confidențialitate poate fi opusă prin lege
organelor judiciare „pot face obiectul declarației martorului atunci când autoritatea competentă
sau persoana îndreptățită își exprimă acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză
legală de înlăturare a obligației de a păstra secretul sau confidențialitatea”.
În ce priveşte problema dacă secretul profesional ar trebui să fie aplicabil doar avocaţilor,
ori el s-ar extinde asupra oricărei categorii profesionale care acordă asistenţă juridică unei
persoane (de ex. consilierul juridic) în speța AM&S a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
noțiunea de „avocat independent” nu cuprinde, în opinia Curții, orice expert juridic care are
obligații față de clientul său în baza unei relații de muncă. Curtea a constatat că această cerință, în
legătură cu poziția și statutul consilierului juridic, se bazează pe „conceptul conform căruia rolul
avocatului este de a coopera în cadrul administrării justiţiei de către instanţe şi de a i se solicita să
acorde, în condițiile unei independențe absolute, și având în vedere interesele majore ale speței în
cauză, asistența juridică de care are nevoie clientul”.684
În ciuda mențiunii că „normele de etică profesională și disciplină prevăzute și aplicate în
interes general de către instituțiile cărora le-a fost atribuită autoritatea necesară în acest scop”
sunt echivalentul protecției secretului profesional, Curtea a afirmat în speța AM&S că, pe baza
criteriilor comune găsite în legislațiile naționale ale statelor membre, un document ce cuprinde
sfaturi juridice, transmis între avocat și client, este protejat împotriva dezvăluirii doar dacă
avocatul este independent, „adică nu are obligații față de client în baza unei relații de muncă”685.
În legătură cu sfera de cuprindere a secretului profesional al avocatului, s-a susţinut că
„Fac obiect al secretului profesional: consultațiile date sau destinate clientului, corespondența
dintre avocat și clientul său, corespondența profesională dintre avocat și confrații avocați, notițele
luate cu ocazia interviului profesional realizat de avocat cu clientul său pentru analiza faptelor, ori
a unui dosar judiciar sau a unor documente cu relevanță juridică, suportul material al probelor
puse la dispoziția avocatului în interesul pregătirii și realizării apărării, mărturiile primite de
avocat în exercitarea profesiei, numele clienților, agenda profesională a avocatului, documentele
financiare și operațiunile bancare ce vizează prestațiile profesionale, informațiile dobândite în
legătură cu clientul și, în general, orice aspect ce vizează exercitarea profesiei sau este în legătură
cu aceasta.”686 E discutabil dacă unele dintre aceste aspecte intră în sfera de cuprindere a
secretului profesional al avocatului. Nu există în legislația nostră prevederi clare cu privire la
sfera de întindere a secretului profesional al avocatului, dar, așa cum se va arăta în continuare,
sunt norme care obligă avocatul să raporteze anumite tranzacții suspecte de spălare de bani sau
terorism.
În dreptul comparat majoritatea legislațiilor reglementează secretul profesional al
avocatului și sancționează încălcarea acestuia.
În Belgia, încălcarea secretului profesional se pedepseşte prin lege (închisoare de la 8 zile
la 6 luni şi/sau amendă între 600 şi 3000 Euro). În cazul percheziţiei unei firme de avocatură,
decanul Baroului local (sau reprezentantul acestuia) trebuie să fie prezent pe parcursul întregii
proceduri de percheziţie derulate la sediul firmei. Prezenţa decanului permite percheziţia

684
CEDO, AM & S/Comisia (155/79), §24 și 27, apud. PROIECT Recomandările Consiliului Barourilor şi al
Societăţilor de Drept din Europa (CCBE) privind protejarea confidenţialităţii clienţilor în contextul activităţilor de
supraveghere.
685
Ibidem.
686
Gh. Florea, Unele aspecte actuale în practica profesiei de avocat privind protecția secretului profesional al
avocatului, publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 27.02.2016.
278
dosarelor clienţilor avocatului cu respectarea obligaţiei de păstrare a secretului profesional, acest
aspect fiind esenţial pentru protejarea avocaţilor în cadrul exercitării profesiei687.
În Germania, potrivit art. 203 alin. 1 din Codul penal, persoana care face publică în mod
ilegal o informaţie confidenţială din sfera privată a unei alte persoane sau care deconspiră un
secret operaţional sau comercial care i-a fost divulgat în calitate de avocat ori avocat specializat
în domeniul brevetelor, sau despre care au aflat în alt mod, este pasibilă de o sancţiune privativă
de libertate de până la un an sau de amendă. În principiu nu este admisă efectuarea măsurii de
percheziţie la avocat, în calitate de terţ în sensul articolului 103 din Codul de Procedură Penală.
Conform articolului 543 alineatul 2 teza 1 din regulamentul federal privind organizarea şi
exercitarea activităţii avocaţiale, avocatului îi revine obligaţia de confidenţialitate şi nu este
autorizat să divulge informaţii referitoare la client. O confiscare este admisă în acest caz -
excepţional – numai în cazul în care se presupune că pot fi identificate bunuri care nu fac obiectul
interdicţiei de confiscare, ceea ce înseamnă de exemplu scule utilizate pentru săvârşirea faptei sau
bunuri (inclusiv înscrisuri) obţinute prin săvârşirea faptei. În acest caz, decizia trebuie să
evidenţieze argumente din care să rezulte motivul pentru care bunurile căutate ar trebui să se
găsească la avocat. În principiu documentele referitoare la raportul de mandat sunt exceptate de la
dreptul de confiscare. S-a considerat că punctul slab al acestei legislaţii este faptul că acuzaţia de
complicitate a avocatului poate fi formulată relativ facil în practică, ceea ce ar putea determina
cerinţa de punere la dispoziţie a documentelor688.
În Irlanda nu există dispoziţii speciale pentru avocaţi în materie penală şi nici derogări
specifice. Atunci când sediul unui avocat este supus unei percheziţii, materialele care fac obiectul
obligaţiei de păstrare a confidenţialităţii nu pot fi confiscate. Clientul beneficiază de această
obligaţie de păstrare a confidenţialităţii într-o măsură mai mare decât avocatul689.
În Polonia, în conformitate cu art. 6 din LB, avocatul are obligaţia de a păstra
confidenţialitatea fiecărei informaţii obţinute în cadrul activităţii de asistenţă juridică. Această
dispoziţie corespunde art. 266 din Codul Penal (CP) conform căruia o persoană care, contrar
dispozițiilor legale sau răspunderii asumate, dezvăluie sau folosește informațiile prezentate
acesteia în legătură cu funcția sa, cu activitatea profesională, publică, socială, economică sau
educațională prestată, este pasibilă de pedeapsă constând în amendă, limitarea libertății sau
maximum 2 ani de închisoare. În conformitate cu art. 178 din Codul de Procedură Penală (CPP),
un avocat al apărării nu poate fi interogat ca martor în legătură cu faptele care i-au fost dezvăluite
pe parcursul asistenţei juridice oferite sau administrării unui caz specific. Conform art. 180 din
CPP, un avocat poate fi audiat ca martor doar în anumite împrejurări (doar în interesul justiţiei şi
atunci când anumite împrejurări care sunt de interes deosebit într-un caz nu pot fi determinate
prin alte dovezi). Această excludere nu vizează avocaţii apărării în conformitate cu art. 178 din
CPP şi nu aduce atingere dispoziţiei respective690.
Curtea Constituţională din Slovacia s-a ocupat de problema privitoare la o posibilă
încălcare a Constituţiei slovace şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (Art. 8) prin
punerea în executare a mandatului prin care se dispune efectuarea percheziţiei la sediul firmei de

687
A 14-a conferinţă a avocaţilor europeni. Avocatul – subiect de anchetă a autorităţilor de urmărire penală;
răspunderea penală şi urmărirea penală a avocaţilor, Berlin. 7 noiembrie 2014, Berliber Anwaltsverein e.V., p. 7-8.
688
Idem, p. 29.
689
Idem, p. 36.
690
Idem, p. 43.
279
avocatură. Mai întâi, se subliniază importanţa nevoii de proporţionalitate. Mandatul prin care se
dispune păstrarea sau confiscarea datelor sau efectuarea unor copii ale acestora trebuie pus în
executare în aşa fel încât să se evite situaţia în care alte date referitoare la alţi clienţi sau alte speţe
care nu se referă la acţiunea în cauză să fie afectate în mod adverse sau nerezonabil. Acest gen de
protecţie poate fi garantat numai prin izolarea informaţiilor care sunt relevante pentru cauza
penală în speţă şi prin distrugerea ulterioară a copiilor care conţin toate dosarele avocatului supus
percheziţiei sau prin înapoierea acestora către avocat. Curtea Constituţională susţine că drepturile
la protecţia intimităţii şi a corespondenţei au fost încălcate de către lucrătorul de poliţie care a
confiscat întregul harddisk de pe computerul avocatului, a făcut copii ale fişierelor stocate pe
acest harddisk şi a păstrat atât acel harddisk, cât şi toate copiile (chiar şi cele care nu conţineau
informaţii despre speţa în cauză) pentru întreaga durată a anchetei691.

În ce condiţii poate fi obţinut rulajul contului unui avocat?

De problema protejării secretului profesional al avocatului este legată și cea care privește
posibilitatea organelor statului de a avea acces la rulajul contului unui avocat. Într-o viziune mai
largă cu privire la protejarea secretului profesional se susține că acesta ar acoperi nu doar
acțiunile care au legătură cu apărarea efectuată în cauzele în care acordă asistența, ci și onorariul
plătit avocatului. De aceea, în această opinie se susține că protejarea secretului profesional s-ar
opune ca organele statului să aibă acces la rulajul contului unui avocat.
În cauza Brito Ferrinho Bexiga Villa-Nova contra Portugaliei 692 Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a constatat o încălcare a dispozițiilor art. 8 din Convenție în contextul
obținerii de către autoritățile judiciare a rulajelor conturilor bancare deținute de un avocat,
constatând în cazul respectiv o lipsă a garanțiilor procedurale și a controlului efectiv a măsurii
litigioase și incapacitatea autorităților judiciare portugheze de a asigura un just echilibru între
interesul general și interesul particular.
În doctrină693 s-a susținut că în cauza citată Curtea nu instituie însă o interdicţie absolută
de a solicita rulajele de cont în cazul avocaților, ci pentru a înțelege mai bine contextul în care
această hotărâre a fost pronunțată și influențele reale pe care le poate avea asupra dispozițiilor din
dreptul național trebuie să circumscriem concluzia Curții la realitatea dreptului portughez și la
situația concretă analizată în hotărâre:
– situația nu viza în mod direct relația client-avocat, fiind vorba despre cercetarea avocatului
pentru infracțiuni financiar-fiscale, în acest caz fiind incidente garanțiile pe care orice persoană
acuzată le are în procesul penal, inclusiv privilegiul contra autoincriminării și dreptul la tăcere
– nu este analizată situația solicitării conturilor bancare deținute de cabinetul de avocatură și nici
cercetarea conturilor clienților, ci a conturilor personale ale avocatului, în care acesta primise
plăți de la clienți pentru serviciile prestate.
– instanțele naționale portugheze aveau o practică neunitară în ceea ce privește aplicarea
dispozițiilor privind ridicarea secretului profesional în cazul în care avocatul era cercetat într-o
691
Idem, p. 71.
692
C.E.D.O., hotărâre din data de 1 decembrie 2015.

693
A. Lăncrănjan, Măsuri de investigare intruzive în viața privată a avocaților. Cum să citim echidistant și
obiectiv Brito Ferrinho Bexiga Villa-Nova contra Portugaliei, articol publicat on line pe site-ul
www.juridice.ro , ultima vizualizare la 14.12.2016.

280
procedură penală. Astfel, unele curți de apel considerau că dispozițiile privind ridicarea secretului
profesional nu sunt aplicabile în cazul în care avocatul este cel cercetat pentru comiterea unei
infracțiuni, datorită aplicării principiilor privind dreptul de a nu se autoincrimina și dreptul la
tăcere.
– instanțele naționale nu aveau o practică unitară nici în ceea ce privește posibilitatea formulării
unei căi de atac împotriva hotărârilor curților de apel prin care era ridicat secretul profesional,
Curtea Supremă având decizii în care considera că este admisibilă calea de atac și analiza
necesitatea și justificarea ridicării secretului profesional.
– persoana cercetată nu a participat în niciun fel la activitățile derulate în cadrul anchetei penale
și nu a putut contesta măsura luată nici la momentul dispunerii sale și nici ulterior.
– legislația națională prevedea existența unui aviz din partea Ordinului avocaților, aviz ce nu a
fost solicitat în cauză.
– recursul formulat de reclamantă împotriva hotărârii curții de apel a fost respins ca inadmisibil,
fără a fi analizat fondul cauzei și fără a avea posibilitatea ulterior să fie analizat de o instanță de
control.
S-a mai susținut că, dincolo de a concluziona, în mod eronat, că există un impediment
absolut în solicitarea și obținerea rulajelor de cont în cazul avocaților, jurisprudența Curții trebuie
să pună în discuție probleme de aplicare a normelor legale: motivarea în concret a solicitărilor de
emitere a mandatelor de supraveghere tehnică sau a autorizațiilor de percheziție, prelungirea fazei
de urmărire penală in rem și astfel împiedicarea persoanei acuzate de a participa la procedură,
nominalizarea obiectelor căutate și care urmează a fi ridicate cu ocazia perchezițiilor, aspectele
concrete ce vizează probatoriul în cauza penală, stabilirea limitelor clare ale mandatelor și luarea
măsurilor necesare pentru protejarea terților sau a aspectelor din viața privată ce depășesc
obiectul cauzei.694

În ce condiții avocatul poate deveni complice la infracțiunea clientului?

Problema răspunderii penale a avocatului pentru complicitate, dacă a exercitat activităţi
profesionale specifice profesiei, este una deosebit de delicată deoarece pune în conflict interesul
dreptului la apărare al părţii cu interesul statului de a trage la răspundere penală toate persoanele
care participă la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală.
S-a spus în că «Este o constantă a educației inițiale în profesia de avocat că cel mai mare
risc asociat angajării răspunderii avocatului este clientul său. Această concluzie este corectă în
măsura în care avocatul, prin sprijinirea fără caracter doloziv a clientului său, devine ușor
subiectul suspiciunii de implicare în calitate de complice al clientului său când este vorba de
investigarea unei fapte penale a unui client și când avocatul este adesea perceput drept „adversar”
al adevărului și aplicării legii! Limita între necunoașterea culpabilă de către avocat a realității
faptelor săvârșite de client și o eventuală cunoaștere dolozivă a realității prin implicarea
avocatului în întocmirea „variantei” de apărare a clientului este o limită (prea) fină.»695
Autorul menţionat îşi pune mai multe întrebări legate de acest subiect 696, care ar trebui să-
şi găsească un răspuns în practica organelor judiciare:

694
Idem.
695
Gh. Florea, Unele aspecte actuale în practica profesiei de avocat privind protecția secretului profesional al
avocatului, publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 27.02.2016.
696
Idem.
281
 Poate deveni avocatul subiect al anchetelor efectuate de către organele de urmărire
penală pentru simpla împrejurare că sfătuiește profesional sau apără și reprezintă clienții,
inclusiv pe cei acuzați de săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală?
O anchetă penală poate afecta acordarea corespunzătoare de consultanță în beneficiul
clienților, în anumite cazuri chiar și a celor acuzați de săvârșirea unor infracțiuni?
Privilegiile legale obligatorii pentru garantarea independenței apărării și pentru
garantarea unui raport de încredere specific unui stat de drept între avocat și client (respectarea
confidențialității, dreptul de a nu da declarații cu privire la împrejurări cunoscute în exercitarea
profesiei, protecția datelor privind situația fiscală personală a avocatului sau a clienților
avocatului, etc.) sunt reale sau iluzorii?
Care sunt riscurile procesuale penale speciale asociate profesiei și cum poate fi apreciată
practica organelor de urmărire penală în raport cu avocații?
Care este rolul Baroului în apărarea respectării situației juridice speciale a avocatului în
raporturile de răspundere juridică asociate consultanței acordate sau reprezentării prin avocat?
Acest subiect a făcut și obiectul unei conferinţe a avocaţilor europeni, în cadrul căreia s-au
analizat reglementările din mai multe ţări europene pe tema răspunderii penale a avocatului
pentru activități desfășurate în exercitarea profesiei, fiind analizate în paralel dispoziţiile legale și
practica din mai multe țări. Pentru că în doctrina și practica noastră judiciară nu a fost abordată
decât tangențial această problemă, se impune a fi redate în continuare soluțiile relevante din
sistemul german, ceh și ungar.
În Germania697 este prevăzută ca limită între răspunderea penală a avocatului şi activitatea
avocaţială nesusceptibilă de sancţionare figura juridică reprezentată de activitatea
neutră/profesională. Această limită este depăşită cu caracter general în situaţia în care avocatul
cunoaşte în mod pozitiv faptul că, prin activitatea sa de consultanţă, respectiv de reprezentare a
clientului său sprijină infracţiunea acestuia. Un exemplu în acest sens este reprezentat de
utilizarea abuzivă a serviciilor de încasare de plăţi: în situaţia în care avocatul constată că clientul
său apelează la o aşa-numită capcană pe internet pentru a „escroca” persoanele credule,
determinându-le să acceseze o anumită pagină de internet cu inducerea acestora în eroare cu
privire la caracterul gratuit al acesteia, cu obligarea persoanelor respective să achite factura sa
având în vedere că acestea refuză să beneficieze de asistenţă juridică sau pentru că doresc să evite
costurile unei astfel de consultanţe, avocatul se face vinovat de complicitate la înşelăciune
săvârşită de către clientul său în cazul în care execută o astfel de creanţă – care nu prezintă o bază
legală.
Avocaţii germani menţionează în cadrul discuţiilor dintre ei că cel mai mare risc al
avocatului este clientul său. Această concluzie este corectă în măsura în care avocatul, prin
sprijinirea fără caracter doloziv a clientului său, devine uşor subiectul suspiciunii de implicare în
calitate de complice al clientului său. „Hindsight bias” [termen provenit în principal din domeniul
ştiinţelor economice, reprezentând „lipsa imparţialităţii” (bias) în raport cu examinarea ulterioară,
ceea ce înseamnă dificultatea de a constata ulterior o împrejurare care ar fi putut exista anterior
(sau nu)], conduce la afirmaţia ulterioară în sensul că avocatul nu ar fi trebuit doar să recunoască
fapta sancţionabilă a clientului său, ci că ar fi trebuit să o şi recunoască în mod pozitiv. Limita
între necunoaşterea culpabilă şi o eventuală cunoaştere dolozivă este o limită (prea) fină. Cu cât
mai mare este ponderea răspunderii penale a clientului său, cu atât mai mare este riscul
697
A 14-a conferinţă a avocaţilor europeni. Avocatul – subiect de anchetă a autorităţilor de urmărire penală;
răspunderea penală şi urmărirea penală a avocaţilor, Berlin. 7 noiembrie 2014, Berliber Anwaltsverein e.V., p. 31.

282
avocatului de a fi atras în siajul urmăririi penale a clientului său, în calitate de complice. Cu toate
acestea nu sunt identificate măsuri ale legiuitorului de natură să remedieze această situaţie. În
cazul avocatului sunt aplicabile, la fel ca în cazul tuturor persoanelor, prevederile legale generale.
Pentru practica urmăririi penale ar putea fi utilă obţinerea în anumite situaţii a unei expertize din
partea baroului competent, deoarece procurorii şi judecătorii nu cunosc de regulă practica
activităţii avocaţiale. O astfel de expertiză ar putea fi de ajutor la identificarea limitei admise
pentru activitatea avocaţială până la limita admisibilităţii legale, fără o expunere la un risc prea
mare de implicare într-o procedură de anchetă penală.698
Cu caracter general, în Cehia avocaţii răspund penal pentru demersurile întreprinse de
aceştia, în măsura în care acţiunile respective întrunesc elementele constitutive ale unei
infracţiuni, inclusiv în situaţia în care avocaţii efectuează demersurile respective în baza unei
solicitări formulate de către client, în cadrul prestării de servicii de asistenţă juridică. Conform
articolului 16, alineatul 1, teza a doua din legea privind organizarea şi desfăşurarea profesiei de
avocat, avocatul nu are obligaţia de a respecta instrucţiunile clientului în măsura în care acestea
se află în contradicţie cu o prevedere legală sau cu o normă deontologică, avocatul având
obligaţia de a-l informa pe client cu privire la acest aspect. Cel mai frecvent, avocaţii sunt
urmăriţi penal în Republica Cehă cu privire la abuzul dreptului de depozitare la avocat, la
deturnarea fondurilor care le sunt încredinţate, la încălcarea obligaţiilor care le revin în asociere
cu administrarea patrimoniului terţilor, la atingerea adusă drepturilor aparţinând terţilor şi, în mod
suplimentar, la şantaj, cu privire la fraudele săvârşite în cadrul licitaţiilor publice, precum şi cu
referire la infracţiuni similare. Avocatul are în primul rând obligaţia de a-l atenţiona pe clientul
săi asupra faptului că o acţiune pe care clientul intenţionează să o întreprindă cu caracter general
este pasibilă de sancţiune sau cu caracter general ilegală. Cu toate acesta, avocatului nu îi revine
o obligaţie de denunţare (articolul 8 din Codul de Procedură Penală), ci numai obligaţia de a evita
săvârşirea unei infracţiuni despre care ia cunoştinţă. Articolul 21 alineatul 7 din Legea privind
organizarea şi desfăşurarea profesiei de avocat: „(7) Nu este afectată de obligaţia de
confidenţialitate impusă legal de prevenire a săvârşirii unei infracţiuni.”699
În sistemul judiciar din Ungaria, în mai multe dosare, avocaţii au fost trași la răspundere
penală pentru falsificarea unor documente administrative, din cauza neglijenţei. Bunăoară, a
existat un caz al unui avocat care nu a prezentat în mod adecvat intenţia reală a părţilor la un
contract şi care a încălcat astfel regulile de întocmire şi contrasemnare a documentelor, precum şi
prevederile de înregistrare a unei societăţi comerciale; într-o altă speţă, un avocat a încălcat
regulamentul profesional nerecunoscând că intenţia reală a părţilor de a achiziţiona o societate
comercială nu era aceea de a continua activitatea societăţii respective, ci de a se sustrage de la
rigorile legii. În asemenea situaţii, în care avocaţii sunt acuzaţi penal de complicitate la comiterea
unor infracţiuni, instanţa cercetează toate faptele, pentru a stabili dacă activitatea avocatului a
constatat în acordarea de consultanţă juridică sau în complicitate activă sau pasivă la săvârşirea
unor infracţiuni. Complicitatea implică şi existenţa unei infracţiuni anterioare, cu alte cuvinte
dacă avocatul nu contribuie la săvârşirea unei infracţiuni, atunci nu se poate considera că el este
complice. În majoritatea situaţiilor, complicitatea la săvârşirea unei infracţiuni este săvârşită
printr-o atitudine activă şi pozitivă (deci nu pasivă). De exemplu, un avocat a fost considerat
responsabil penal pentru semnarea unui contract care nu a fost întocmit de el sau de firma lui de

698
Idem, p. 34.
699
Idem, p. 80.
283
avocatură, în condiţiile în care acesta a fost utilizat pentru săvârşirea unei fraude bancare de către
părţile la contractul respectiv700.
În ce priveşte răspunderea penală a avocatului în România pentru activitatea judiciară
desfăşurată, s-a susţinut că «Dispozițiile legii penale generale se aplică avocaților în aceeași
măsură în care se aplică și altor cetățeni, dar rolul profesiei de avocat, ca parte integrantă a
procesului de administrare a justiției, impune regula ca avocatul nu poate deveni subiect al
anchetelor efectuate de către organele de urmărire penală prin simplă reprezentare sau apărare a
anumitor clienți – inclusiv a infractorilor; Activitatea avocațială neutră/profesională nu este
susceptibilă de sancționare, deoarece, în măsura în care respectă aceste limite, activitatea
avocatului este legitimă. În acest sens, art. 139 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat prevede
că „Folosirea de către client a opiniilor și sfatului avocatului în scopuri ilegale, fără cunoștința
avocatului care a oferit opinia sau sfatul respective, nu face avocatul responsabil de acțiunea și
scopurile ilegale ale clientului”»701.
În doctrină s-a arătat că există posibilitatea practică ca, în strategia de apărare a clientului
său, cercetat penal pentru comiterea unei infracțiuni pentru care este posibilă împăcarea, avocatul
să îl determine pe acesta să formuleze o plângere penală privind o faptă nereală imputată
persoanei care l-a denunțat, pentru ca astfel să îi creeze acesteia o stare de temere și să existe
posibilitatea unor negocieri în vederea împăcării, iar în final să se dispună clasarea, stingerea
acțiunii penale sau încetarea procesului penal, raportat la momentul intervenirii împăcării,
respectiv în cursul urmăririi penale sau după ce a fost sesizată instanța de judecată. În această
variantă, s-a susţinut că pe lângă încălcarea deontologică, avocatul comite și infracțiunea de
inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (1) C. pen., în forma
instigării.702
De asemenea, s-a mai arătat că în strategia de apărare a clientului său, pentru a beneficia
de înjumătățirea limitelor speciale de pedeapsă, potrivit art. 19 din Legea nr. 682/2002, privind
protecția martorilor, în cazul săvârșirii unor infracțiuni grave, în sensul art. 2 lit. h) din aceeași
lege sau potrivit art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și
consumului ilicit de droguri, în cazul săvârșirii unor infracțiuni sancționate prin această lege sau
potrivit altor norme similare cuprinse în diferite alte acte normative, avocatul poate să-l
determine pe inculpat sau învinuit să formuleze o plângere penală, cu privire la o faptă nereală
împotriva unei alte persoane, sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni de natură să determine
reținerea acestei cauze legale de reducere a pedepsei pentru clientul său; şi în această situație, se
impune reținerea în sarcina avocatului a infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare,
prevăzută de art. 268 alin. (1) C. pen., în forma instigării.703

În ce condiții poate răspunde avocatul pentru infracțiunea de spălare de bani?

S-a pus problema dacă are prioritate confidenţialitatea raportului dintre client şi avocat ori
prevenirea combaterii faptelor de spălare de bani. Ce ar trebui să facă un avocat care are
700
Idem, p. 86.
701
Comunicat al Baroului Bucureşti cu privire la posibile încălcări ale principiilor exercitării profesiei de avocat şi
ale dreptului la apărare, publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la data de 6.01.2016.
702
D.I. Năstase, C. Coadă, Inducerea în eroare a organelor judiciare. Aspecte de deontologie profesională privind
activitatea judecătorilor şi avocaţilor, articol publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la
8.11.2016.
703
Idem.
284
suspiciuni că operaţiunile efectuate de clientul său, de care a luat la cunoştinţă în timpul
exercitării activităţii de avocat, sunt operaţiuni de spălare de bani? Ar trebui el să-şi denunţe
clientul organelor în drept să facă verificări sub acest aspect? Nu contravine acest lucru
principiului confidenţialităţii raportului dintre avocat şi client?
Obligația de raportare a oricăror operaţiuni suspecte de spălare de bani este menționată în
cuprinsul art. 5 alin. 1 din Legea nr. 656/2002, unde se precizează că „de îndată ce (…) una dintre
persoanele fizice prevăzute la art. 10 are suspiciuni că o operaţiune ce urmează să fie efectuată
are ca scop spălarea banilor sau finanţarea terorismului, informează persoana desemnată conform
art. 20 alin. (1), care sesizează imediat Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării
Banilor.” Or, la lit. f) a articolului 10 din acest act normativ sunt menționați și avocații, precum și
alte persoane care exercită profesii juridice liberale, care sunt obligați să raporteze „în cazul în
care acordă asistenţă în întocmirea sau perfectarea de operaţiuni pentru clienţii lor privind
cumpărarea ori vânzarea de bunuri imobile, acţiuni sau părţi sociale ori elemente ale fondului de
comerţ, administrarea instrumentelor financiare sau a altor bunuri ale clienţilor, constituirea sau
administrarea de conturi bancare, de economii ori de instrumente financiare, organizarea
procesului de subscriere a aporturilor necesare constituirii, funcţionării sau administrării unei
societăţi comerciale, constituirea, administrarea ori conducerea societăţilor comerciale,
organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare sau a altor structuri similare ori
desfăşurarea, potrivit legii, a altor activităţi fiduciare, precum şi în cazul în care îşi reprezintă
clienţii în orice operaţiune cu caracter financiar ori vizând bunuri imobile”.
Potrivit art. 5 alin. 11 din lege, „în cazul persoanelor prevăzute la art. 10 lit. e) şi f),
raportările se fac către persoanele desemnate de către structurile de conducere ale profesiilor
liberale, care au obligaţia de a le transmite Oficiului în cel mult 3 zile de la primire.” De
asemenea, potrivit art. 20 alin. 2 din lege, „structurile de conducere ale profesiilor liberale
prevăzute la art. 10 lit. e) şi f) vor desemna una sau mai multe persoane care au responsabilităţi în
aplicarea prezentei legi, ale căror nume vor fi comunicate Oficiului, cu precizarea naturii şi
limitelor responsabilităţilor încredinţate, şi vor stabili politici şi proceduri adecvate în materie de
cunoaştere a clientelei, de raportare, de păstrare a evidenţelor secundare sau operative, de control
intern, evaluare şi gestionare a riscurilor, managementul de conformitate şi comunicare, pentru a
preveni şi a împiedica operaţiunile suspecte de spălarea banilor sau finanţarea terorismului,
asigurând instruirea corespunzătoare a angajaţilor.
Față de aceste prevederi legale, s-a concluzionat în literatura de specialitate că nu avocatul
raportează direct Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, ci acesta
informează persoana desemnată de către structurile de conducere ale profesiei, iar raportarea
urmează a se face de către aceasta prin completarea formularului din Anexa 1 la Decizia Plenului
Oficiului nr. 2742/2013.704
În legătură cu acest subiect, în literatura de specialitate s-a mai arătat că legea menționată
se referă la raportarea tranzacţiilor în care avocaţii prestează servicii unor clienţi şi nu la
comisioanele pe care notarii sau avocaţii le încasează de la clienţi, care sunt impozabile. Astfel,
se susţine că nu sunt aplicabile aceste dispoziţii atunci când persoana fizică autorizată are în
„casă” mai mult de 15.000 de euro, pe care şi i-a distribuit de pe CUI pe CNP, deoarece noţiunea
de „casă” nu există pentru raportarea fiscală a PFA-urilor iar un avocat operează ca PFA sau în

704
S. Uscov, în Avocații la raport! Provocările avocaților români în materia spălării banilor. Ep. 1, articol
publicat on-line, pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 12.10.2015.
285
cadrul unei asocieri profesionale ca societate civilă705. Se arată că pe lângă raportările exprese pe
care Legea nr. 656/2002 le prevede pentru suspiciuni de tranzacţii pentru clienţi, referitoare la
spălarea banilor, trebuie înţeles că avocatul cu CUI este acelaşi cu avocatul cu CNP şi presupusa
trecere de pe venituri de pe CUI pe CNP este rezultatul final, ca o consolidare a veniturilor
persoanei fizice după raportarea fiscală, care este individuală; în cazul societăţii fără personalitate
juridică, profitul se repartizează individual avocatului sau notarului.706
Ca urmare a acestei obligaţii de raportare, instituită prin documente internaţionale
transpuse și în legislația noastră, în octombrie 2014 a fost publicat de către International Bar
Association, the American Bar Association și the Council of Bars and Law Societies of Europe
(CCBE) Ghidul avocatului pentru detectarea și prevenirea spălării banilor (A Lawyer’s Guide to
Detecting and Preventing Money Laundering). Studiile de caz prezentate în cuprinsul Ghidului
exemplifică atât diversitatea situațiilor în care avocatul poate fi atras în capcana clientului, dar și
semnalele care ar trebui să ridice suspiciuni cu privire la conduita acestuia din urmă, iar în
cuprinsul Ghidului se arată că toate cele trei structuri profesionale au grupuri de lucru în cadrul
cărora se pune în discuție rolul avocatului în prevenirea și combaterea fenomenului de spălare a
banilor, acestea manifestând un deosebit interes pentru păstrarea reputației profesiei de avocat la
un nivel înalt prin neimplicarea niciunuia dintre membri în astfel de activități în mod intenționat
sau în necunoștință de cauză.707
În Manualul de instruire privind combaterea spălării banilor şi a finanţării terorismului 708
se arată că „Avocatii, notarii, contabilii si alte profesiuni similare realizeaza un numar
semnificativ de atributii in ajutorarea clientilor lor, organizand si administrandu-le afacerile
financiare. Inainte de toate, ei acorda consultanta persoanelor fizice si juridice in domenii precum
investitii, infiintari de companii, administrare si alte aranjamente legale, la fel ca si optimizarea
situatiei fiscale. In plus, consultantii legali pregatesc si, daca este necesar, strang documentatia
necesara pentru infiintarea de societati comerciale si alte aranjamente legale. In final, anumiti
profesionisti pot fi direct implicati in desfasurarea de tipuri specifice de tranzactii financiare, de
exemplu, pastrarea fondurilor sau plata pretului de achizitionare sau vanzare de bunuri
imobiliare”.
Față de aceste prevederi normative, s-a pus problema dacă nu cumva ele contravin
articolului 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale. În cauza
Michaud c. Franței709 reclamantul, avocat al Baroului din Paris, a solicitat Curții Europene a
Drepyurilor Omului să constate că Regulamentul Consiliului Național al Barourilor încalcă
dispozițiile art. 8 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece impune avocaților

705
D. Udrescu, Avocaţii/notarii şi răspunderea lor în controalele Oficiului Național de Prevenire şi Combatere
a Spălării Banilor, publicat pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 7.03.2016.

706
Idem.
707
Idem.
708
Publicat on-line pe site-ul Oficiului Naţional pentru Combasterea Spălării Banilor, la adresa de internet
www.onpcsb.ro/pdf/MANUAL%20INSTRUIRE%20-%20ROMANA.pdf , ultima vizualizare la 15.09.2016.
709
Hotărârea din 6 decembrie 2012.
286
obligația de a raporta operaţiunile suspecte. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat
însă că această obligație nu contravine articolului 8 din Convenție.
De asemenea, s-a mai pus problema dacă astfel de dispoziții nu încalcă dreptul la apărare
al clientului, contravenind astfel dreptului la un proces echitabil. Curtea de Justiție a Uniunii
Europene a statuat prin Hotărârea nr. C-305/05/2007 că ”obligaţiile de informare şi de cooperare
cu autorităţile responsabile de combaterea spălării banilor prevăzute la articolul 6 alineatul (1)
din Directiva 91/308/CEE a Consiliului din 10 iunie 1991 privind prevenirea folosirii sistemului
financiar în scopul spălării banilor, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2001/97/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 4 decembrie 2001, şi impuse avocaţilor prin articolul
2a punctul 5 din această directivă, ţinând cont de articolul 6 alineatul (3) al doilea paragraf din
aceasta, nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este garantat prin articolul 6
din CEDO şi prin articolul 6 alineatul (2) din Tratatul UE.”
În motivarea acestei hotărâri, la paragrafele 33-34, se statuează că „obligaţiile de
informare şi de cooperare nu se aplică avocaţilor decât în măsura în care aceştia îi asistă pe
clienţii lor la planificarea sau la realizarea anumitor tranzacţii de natură preponderent financiară
sau imobiliară (…) sau atunci când acţionează în numele şi pentru clientul lor în orice tranzacţie
financiară sau imobiliară. În general, aceste activităţi, datorită chiar naturii lor, se situează într-un
context care nu are nicio legătură cu o procedură judiciară şi, în consecinţă, în afara sferei de
aplicare a dreptului la un proces echitabil”. În plus, se mai arată că din momentul în care asistenţa
unui avocat care a intervenit în cadrul unei tranzacţii menţionate în Directiva 91/308 este
solicitată pentru exercitarea apărării sau a reprezentării în justiţie sau pentru consilierea privind
iniţierea sau evitarea unei proceduri judiciare, respectivul avocat este exonerat de
obligaţiile prevăzute în directivă, indiferent dacă informaţiile fuseseră primite sau obţinute
înainte, în timpul sau după această procedură.
În literatura de specialitate710 s-a arătat că aceste excepţii au fost transpuse în legislaţia
noastră, în art. art. 5 alin. 9 din Legea nr. 656/2002 unde se prevede că ”persoanele prevăzute la
art. 10 lit. e) şi f) nu au obligaţia de a raporta către Oficiu informaţiile pe care le primesc sau pe
care le obţin de la unul dintre clienţii lor în cursul determinării situaţiei juridice a acestuia ori al
apărării sau reprezentării acestuia în cadrul unor proceduri judiciare ori în legătură cu acestea,
inclusiv al acordării de consultanţă cu privire la declanşarea unor proceduri judiciare, potrivit
legii, indiferent dacă aceste informaţii au fost primite sau obţinute înainte, în timpul ori după
încheierea procedurilor.”
Aceasta nu înseamnă însă că avocatul poate acorda consiliere clientului despre care
suspectează că ar face operațiuni de spălare de bani, deoarece în art. 120 alin. 3 din Statutul
profesiei de avocat se precizează că, atunci ”când participă la o operaţie juridică, avocatul are
obligaţia de a se retrage din cauză de îndată ce suspectează în mod serios că respectiva operaţie ar
avea drept rezultat o spălare de bani şi când clientul nu înţelege să renunţe la operaţia în sine.”
Faţă de aceste obligaţii s-a apreciat că avocatul român ar trebui să parcurgă următoarele
etape: a) solicită clientului să renunțe la operațiunea juridică; b) în cazul în care clientul nu
dorește să renunțe la operațiunea juridică, are obligația de a se retrage de îndată din cauză; c) are
obligația de a sesiza de îndată persoana desemnată de către structurile de conducere ale profesiei
pentru ca acestea să întocmească raportul vizând operațiunea de spălare de bani și să îl transmită
către Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor 711. În cazul nerespectării
acestei obligaţii, pe lângă contravenții, avocatul poate fi subiect activ al infracțiunii de spălare a
banilor sau poate răspunde disciplinar în măsura în care nu se retrage dintr-o operațiune juridică
710
S. Uscov, op.cit.
287
de care are cunoștință că are ca scop spălarea banilor după ce a eșuat să îl convingă pe client să
renunțe la aceasta712.
În literatura de specialitate s-a mai pus următoarea întrebare: dacă un avocat a primit un
onorariu dintr-o sumă obținută fraudulos prin spălare de bani, speța este gestionată pe baza
dreptului comun, ori se aplică un tratament legal special? S-a răspuns că în principiu, în
legislaţia noastră se pornește de la ideea că un avocat nu este de acord cu fapta clientului său
privind spălarea banilor, ceea ce înseamnă că nu este nici dispus să participe sub orice formă la
rezultatele sau la beneficiile acesteia; în acest context s-a arătat că practica europeană în materie
concluzionează că este exclusă existența elementelor constitutive ale faptei în cazul în care este
acceptat un onorariu în calitate de avocat în spețe penale, o spălare de bani putând fi presupusă
doar în cazul unei intenții directe a avocatului; or, activitatea de avocat, desfășurată pentru
obținerea unui onorariu pentru a-și desfășura activitatea, reprezintă o justificare suficientă pentru
excluderea unei fapte penale ce ar fi săvârșită de avocat prin încheierea contractului și acceptarea
remunerării sale713. S-a subliniat însă că în situația în care onorariul are la bază o faptă de spălare
de bani și dacă avocatul cunoaște în mod pozitiv existența acesteia sunt întrunite împrejurările
obiective ale unei fapte prevăzute de legislația penala specială dacă avocatul acceptă onorariul
sau dacă își manifestă în mod direct intenția în acest sens.714
În țările membre ale Uniunii Europene a fost implementată în mod similar directiva care
obligă avocații să raporteze suspiciunile de spălare de bani.
În Belgia avocatul poate răspunde penal pentru încălcarea legislaţiei similare, care a
implementat directiva 2001/97/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, dacă: a) oferă
clientului asistenţă pentru planificarea sau efectuarea tranzacţiilor legate de: 1. cumpărarea şi
vânzarea de proprietăţi imobiliare sau societăţi comerciale; 2. administrarea banilor, titlurilor de
valoare sau altor active; 3. deschiderea sau administrarea conturilor bancare, de economii sau de
valori mobiliare; 4. organizarea contribuţiilor necesare pentru crearea, exploatarea sau
administrarea companiilor; 5. înfiinţarea, exploatarea sau administrarea companiilor, fondurilor
fiduciare, societăţilor de administrare sau altor entităţi juridice similare; b) sau acţionează în
numele clientului şi pentru acesta în orice tranzacţie financiară sau imobiliară. În aceste situaţii,
avocaţii au obligaţia de a aduce tranzacţiile financiare suspecte la cunoştinţa Unităţii Belgiene de
Prelucrare a Informaţiilor Financiare („Cel voor Financiële Informatieverwerling – CFI” sau
„Cellule de traitement des informations financières – CTIF”). Aceasta este o autoritate
administrativă responsabilă cu prelucrarea şi transmiterea informaţiilor pentru combaterea
spălării banilor (şi finanţării terorismului). În plus, obligaţiile specifice de raportare către CFI-
CTIF ca urmare a măsurilor restrictive („liste negre”) impuse de regulamentele UE care se
bazează pe articolul 215 din TFUE şi deciziile adoptate în cadrul politicii externe şi de securitate
comune se aplică în totalitate. Pentru protejarea secretului profesional, raportarea de către un
avocat către CFI-CTIF este supusă întotdeauna notificării prealabile a decanului Baroului local al

711
S. Uscov, în Avocații la raport! Provocările avocaților români în materia spălării banilor. Ep. 2, articol
publicat on-line, pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 13.10.2015.
712
Idem.
713
Gh. Florea, Unele aspecte actuale în practica profesiei de avocat privind protecția secretului profesional al
avocatului, publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 27.02.2016.
714
Idem.
288
avocatului care acţionează ca „filtru” pentru protejarea secretului profesional al avocatului 715.
Foarte important de precizat este că în Belgia onorariile plătite avocaţilor fac, de asemenea,
obiectul dispoziţiilor de mai sus privind combaterea spălării banilor716.
În Germania legea privind prevenirea spălării de bani este aplicabilă începând cu data de
15.08.2002 şi avocaţilor, în măsura în care este vorba despre implicarea lor în următoarele
operaţiuni: Cumpărarea şi vânzarea de imobile sau întreprinderi; Administrarea de fonduri, titluri
de valoare şi alte elemente patrimoniale ale clientului; Deschiderea sau administrarea de conturi
bancare, de economisire sau de titluri de valoare; Atragerea fondurilor necesare pentru
constituirea, gestionarea sau administrarea de societăţi; Constituirea, gestionarea, administrarea
de societăţi fiduciare, societăţi comerciale sau structuri similare; Efectuarea de tranzacţii
financiare sau imobiliare în numele şi în contul clientului. De asemenea, avocatul are obligaţia,
conform articolului 2 alineatul 1 din legea privind prevenirea spălării de bani, de identificare a
partenerului său contractual numai la încheierea contractului. Independent de un raport
contractual, la recepţionarea de numerar, titluri de valoare şi metale preţioase în valoare de minim
15.000 euro este necesară încă din etapa de pregătire o identificare. Articolul 6 din legea privind
prevenirea spălării de bani reglementează o obligaţie suplimentară de identificare în cazurile în
care există suspiciuni. Anumite indicii existente şi care apar în mod repetat cu privire la persoană
(de exemplu: clientul acordă informaţii incorecte sau refuză acordarea de informaţii necesare
pentru prestarea serviciului) sau la natura operaţiunii (de exemplu: firma clientului prezintă
caracteristicile unei societăţi fictive) justifică obligaţia avocatului de a-l reclama la baroul federal
pe partenerul contractual, conform articolului 11 din legea privind prevenirea spălării de bani717.
În ce priveşte onorariile avocaţilor, de la adoptarea faptei reglementate prin articolul 261
din Codul Penal german (privind spălarea banilor) este contestată aplicarea acestuia cu privire la
onorariile apărătorilor. În situaţia în care onorariul are la bază o faptă menţionată în listă şi dacă
apărătorul cunoaşte în mod pozitiv existenţa acestuia, împrejurările obiective ale faptei sunt
întrunite în cazul în care acceptă onorariul sau dacă îşi manifestă în mod direct intenţia în acest
sens. Pentru protecţia avocaţilor Curtea Constituţională a prevăzut cerinţe foarte ridicate cu
privire la intenţia apărătorului. În principiu, jurisprudenţa porneşte de la ideea că un apărător nu
este de acord cu fapta clientului său, ceea ce înseamnă că nu este nici dispus să participe sub orice
formă la rezultatele sau la beneficiile acesteia. În acest context se concluzionează că este exclusă
existenţa elementelor constitutive ale faptei în cazul în care este acceptat un onorariu în calitate
de apărător în speţe penale, o spălare de bani poate fi presupusă numai în cazul unei intenţii
directe a apărătorului, funcţia de apărător, desfăşurată pentru obţinerea unui onorariu pentru a-şi
desfăşura activitatea, reprezintă o justificare718.
În Ungaria, obligaţia de informare a autorităţilor competente în legătură cu orice date sau
informaţii care indică existenţa unei activităţi de spălare de bani sau finanţare a unei activităţi
teroriste se aplică acelui avocat care deţine în custodie bani sau bunuri de valoare sau care
furnizează servicii avocaţiale pentru următoarele tipuri de tranzacţii: vânzarea-cumpărarea
oricăror contribuţii (acţiuni) într-o societate comercială; vânzarea-cumpărarea unor proprietăţi

715
A 14-a conferinţă a avocaţilor europeni. Avocatul – subiect de anchetă a autorităţilor de urmărire penală;
răspunderea penală şi urmărirea penală a avocaţilor, Berlin. 7 noiembrie 2014, Berliber Anwaltsverein e.V., p. 9-10.
716
Idem, p. 12.
717
Idem, p. 32.
718
Idem, p. 34.
289
imobiliare; sau înfiinţarea, exploatarea sau închiderea unei societăţi comerciale. În Ungaria, astfel
de sesizări sunt depuse doar de 2-3 ori/an, cu toate acestea niciunul dintre aceste rapoarte nu se
dovedeşte a fi bine întemeiat. În anumite situaţii, onorariul acceptat de un avocat pentru a apăra o
persoană acuzată de activităţi infracţionale ar putea fi supus legislaţiei privind spălarea banilor,
dar această situaţie nu constituie o regulă. În cazul în care un avocat acceptă să primească în
custodie (spre păstrare) o sumă în numerar, sumă în legătură îi este cunoscut că a fost generată
prin comiterea unei infracţiuni, atunci acest avocat este acuzat de spălare de bani în baza
legislaţiei penale719.

În ce condiții poate fi tras la răspundere avocatul pentru evaziune fiscală?

În practica judiciară s-a pus problema răspunderii penale a avocatului pentru infracţiunea
de evaziune fiscală constând în aceea că nu a declarat veniturile fiscale obținute în exercitarea
profesiei de avocat. Într-o viziune destul de îngijorătoare, susţinută într-un raport asupra justiţiei
din anul 2006, s-a arătat că «Într-o estimare optimistă cel puţin 20% („numai” vreo 2000) dintre
avocaţii activi, membri ai baroului Bucureşti şi cotizanţi ai Filialei Bucureşti a Casei de Asigurări
a Avocaţilor, nu sunt şi oneşti contribuabili la Fisc. Avem indicii că nu sunt nici măcar înregistraţi
în evidenţele ANAF şi nimeni nu a avut curiozitatea sau autoritatea fără de prihană să compare
(prin intermediul codurilor numerice personale) evidenţele avocaţilor cotizanţi ai CAA cu
contribuabilii persoane fizice autorizate evidenţiaţi bazele de date ANAF Bucureşti. Surprizele ar
putea întrece orice aşteptări, însă nu se doreşte redarea demnităţii şi epurarea profesiei de
membrii săi indecişi, întrucât această vulnerabilitate permite controlul efectiv al unei valoroase
mase de manevră cu ocazia alegerilor şi a altor decizii ce trebuie luate în adunările generale
ordinare şi extraordinare ale profesiei. Cum respectivii avocaţi ştiu bine că şi alţii ştiu sau
practică toate aceste trucuri, ei se simt vulnerabili faţă de colegii avocaţi, de instituţiile profesiei
şi de autorităţile fiscale, care deţin în mod prezumtiv pârghiile legale pentru a-i trage la
răspundere dar omit sistematic să o facă. Ei preferă să nu se implice în nici un fel în viaţa
profesiei, aplică legea tăcerii cu privire la ceea ce ştiu despre ei înşişi şi despre alţii şi nu cer
decât să fie lăsaţi în pace. Şi chiar sunt lăsaţi în pace, însă indiferenţa lor vinovată constituie o
tară ce nu permite profesiei în ansamblu să evolueze demn.»720.
Această suspiciune că ar fi în continuare avocați care ar practica evaziunea fiscală este
sporită şi de menţinerea în actualul statut al profesiei de avocat a unei prevederi considerată în
acelaşi raport ca fiind una „aberantă”, respectiv cea din art. 322 alin. (4) din Statut, potrivit căreia
„Avocatul care plăteşte cota maximă de contribuţie nu are obligaţia de a declara valoarea
veniturilor suplimentare cotei plătite”. S-a susţinut că acesta ar fi „un text cu o aparenţă benignă,
însă cu semnificaţii importante pe linia fraudării instituţionale a fondurilor casei de asigurări de
către mai toţi avocaţii interesaţi” şi că această prevedere „produce efecte paradoxale nu numai
asupra nivelului colectării contribuţiilor (zeciuielii) de către Casă, dar şi asupra colectării
impozitelor datorate de avocaţi către autorităţile fiscale: foarte mulţi se vor simţi liberi să declare
venituri mai mici şi către fisc, profitând imposibilitatea corelării lor încrucişate a declaraţiilor
fiscale de venituri anuale cu declaraţiile lunare de încasări brute către CAA”721.
719
Idem, p. 87.
720
SoJust.ro, Primul raport independent asupra sistemului juridic din România, Bucureşti, 14 sprembrie 2006,
publicat la adresa de internet http://cristidanilet.ro/continut/carti-monografii/2006-raport-justitie/86-01-rezumat ,
ultima vizualizare la 19.10.2016.
721
Idem.
290
 În ciuda acestor susțineri din raprtul menționat, pe rolul instanţelor s-au înregistrat destul
de rar cauze având ca obiect fapte de evaziune fiscală care ar fi fost comise de avocaţi în legătură
cu veniturile obținute din avocatură. Trebuie subliniat că, în anumite situații, chiar dacă faptele
avocatului au aparența unei fapte de evaziune fiscală, instanțele au statuat că nu sunt întrunite
elementele constitutive ale acestei infracțiuni.
Astfel, Curtea de Apel București, prin sentința penală nr. 67/F/2015, a dispus
condamnarea unui avocat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din
Legea nr. 241/2005, în modalitatea ”ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile.”. În
sentință s-a reținut că: ”Fapta inculpatului, avocat în cadrul Baroului București, care, în perioada
2006-2010, nu a depus declarații de venit, nu s-a înregistrat ca plătitor de TVA, nu a evidențiat
TVA în facturile fiscale emise și nu a depus deconturi de TVA, ascunzând practic sursa
impozabilă și sustrăgându-se de la plata sumei de 885.812 lei, reprezentând impozit pe venit,
TVA și majorări de întârziere, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune
fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41
alin. (2) C. pen. din 1968 și art. 5 din noul Cod penal…”. Prin Decizia nr. 385/28 octombrie 2015,
a fost admis apelul declarat de inculpat, s-a desfiinţat în totalitate sentinţa penală atacată şi,
rejudecându-se cauza în fond, în temeiul art. 17 alin. (2) Cod procedură penală raportat la art. 16
lit. b) teza I Cod procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii
continuate de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr.
241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal anterior (1969) şi art. 5 Cod penal.
În această speţă s-a pus problema dacă ascunderea juridică – în sensul de omisiune de a
declara și omisiunea de a se înregistra ca plătitor de TVA –asigură conținutul constitutiv al
infracțiunii de evaziune fiscală, în forma prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. a) ?
În speţă, contribuabilul avocat pentru perioada în cauză avea organizate evidențe
contabile, veniturile fiind înregistrate în registre și fiind transmise informările periodice către
baroul din care făcea parte, dar lipseau declarațiile fiscale pentru perioada 2006-2010, precum și
înregistrarea în scopuri de TVA.
În doctrină722 s-au făcut următoarele sublinieri, pe marginea acestei speţe: i) în primul
rând, nu suntem în prezenta unei activități oculte în mod absolut, nici pentru organul fiscal, de
vreme ce avocat apare ca și contribuabil înregistrat fiscal, nici pentru public în general, de vreme
ce situația sa financiară (veniturile realizate) au fost declarate față de corpul profesional din care
face parte; ii) în al doilea rând lipsește actul material al neînregistrării fiscale (în sensul de
procedură prin care se atribuie codul de identificare fiscală), iar neînregistrarea în scopuri de TVA
nu este prin ea însăși o ascundere, sancțiunea fiind înregistrarea din oficiu; iii) în al treilea rând,
conducerea de evidențe contabile și relevarea veniturilor față de organele administrative ale
Baroului din care face parte, nu sunt totuși elemente, care să țină loc de executare a obligației de
declarare, dar nici nu permit să se afirme caracterul ascuns, ocult al veniturilor impozabile.

Cât de extinsă este libertatea de exprimare a avocatului în exercitarea profesiei?

Pentru că arma principală a avocatului este cuvântul, îngrădirea libertății de exprimare a
acestuia este sinonimă de multe ori cu îngrădirea exercițiului liber al profesiei. Un avocat care nu
ar putea să spună tot ce consideră necesar pentru apărarea intereselor clientului său, de teama

722
I.M. Costea, Profesia de avocat și infracțiunea de evaziune fiscală – art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 ,
articol publicat on line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la data de 18.02.2016.

291
unor consecințe nefavorabile, nu ar putea să facă o apărare reală în cauză. De aceea problema
limitelor libertății de exprimare a avocatului în exercitarea atribuțiilor a fost intens dezbătută în
doctrină și în jurisprudență, făcând obiectul mai multor cauze aflate pe rolul Curții Europene a
Drepturilor Omului.
În literatura de specialitate s-a susţinut că din cauza Morice c. Franței, pronunțată la data
de 23 aprilie 2015 de Marea Cameră a CEDO, rezultă că libertatea de exprimare a avocatului
relativă la cauzele în care este angajat este mai extinsă decât libertatea de exprimare a simplilor
cetățeni, iar dacă se întemeiază pe o bază factuală suficientă, care să-i sprijine susținerile,
avocatul are libertatea de a participa la dezbateri în presă, în cadrul cărora poate exprima opinii
critice față de activitatea de justiție, putând organiza de pildă o conferinţă de presă. 723 Se mai
arată că limitele criticii admisibile ce pot fi formulate de avocat față de membri ai sistemului
judiciar, parte dintr-o instituție fundamentală a statului, sunt mai largi decât în cazul cetățenilor
obișnuiți și comentariile ar putea, prin urmare, să fie îndreptate împotriva judecătorilor724.
Trebuie subliniat că în hotărârea invocată de autorul menționat Curtea a statuat că
«avocații nu pot fi puși pe picior de egalitate cu jurnaliștii. Pozițiile și rolurile lor în acţiunile din
instanţă sunt în esență diferite. Jurnaliștii au sarcina de a transmite, în conformitate cu obligațiile
și responsabilitățile lor, informații și idei referitoare la toate chestiunile de interes public, inclusiv
cele legate de administrarea actului de justiție. Avocații, la rândul lor, sunt „protagoniști“ în
cadrul sistemului judiciar, implicați direct în funcționarea acestuia și în apărarea unei părți. Prin
urmare, ei nu pot fi puși pe picior de egalitate cu un martor extern al cărui rol este acela de a
informa publicul»725.
La polul opus, s-a susţinut că avocaţii pot atrage atenţia în presă cu privire la problemele
sistemului judiciar, dar nu pot critica decât în căile legale de atac modul în care este administrată
justiţia într-un caz concret aflat pe rolul organelor judiciare. Astfel, s-a arătat că „Publicitatea ca
avocat şi atitudinea civică nu sunt incompatibile. Admir avocaţii care ies public şi susţin
necesitatea reformelor sau îşi exprimă părerea despre legi. Dar nu accept critici ale avocaţilor în
mediul public, nici la TV, nici în social media, cu privire la procese aflate în desfăşurare sau
hotărâri judecătoreşti. Avocaţii trebuie să contribuie în egală măsură la sentimentul de încredere
în justiţie şi nu să îşi exprime astfel nemulţumirile faţă de justiţie. Orice nemulţumiri faţă de
soluţii trebuie concretizate în contestarea lor în procedurile de apel sau recurs, iar orice
nemulţumiri faţă de conduita judecătorilor trebuie concretizate în plângeri adresate CSM”726.
Neavând un alt reper după care să ne ghidăm în analizarea limitelor libertăţii de exprimare
a avocatului, considerăm că trebuie luată în considerare jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului în acest domeniu. Iar aceasta are în vedere două criterii atunci când
evaluează declarațiile avocatului în ansamblul lor, și anume, pe de o parte, se determină în ce
măsură acestea pot trece drept înșelătoare sau drept un atac gratuit, pe de altă parte, se stabilește

723
A.M. Hotca, Avocatul este câinele de pază al justiţiei, articol publicat on-line pe site-ul www.universuljuridic.ro ,
ultima vizualizare 21.05.2016.
724
Idem.
725
CEDO: Morice c Franța, par. 148, apud. M. Cercelescu, Libertatea presei vs. libertatea de exprimare a
avocatului. Limite comune și specifice, articol publicat on line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la
9.12.2015.

726
C. Dănileţ, Încetul cu încetul pledoaria dispare şi face loc soluţionării dosarului pe bază de documente
scrise, interviu publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro la data de 17.06.2016.
292
dacă expresiile utilizate prezintă o legătură suficient de strânsă cu faptele speței vis-a-vis de care
se fac aceste declarații727.
O primă distincţie ar trebui făcută după cum avocatul a făcut afirmaţiile puse în discuţie în
cadrul unei proceduri în faţa instanţei de judecată sau în afara unei proceduri judiciare.
În sala de judecată avocatul este liber să își apere clientul, antrenându-se într-un schimb
de opinii liber cu celelalte părți și cu judecătorii, acest dialog putând fi chiar energic, întrucât se
consideră că în joc nu este doar libertatea sa de exprimare, ci însuși dreptul la un proces echitabil
al clientului său, vizat de art. 6 al Convenției728.
În cauza Nikula contra Finlandei Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că
avocatul a citit în fața instanței o notă în care îl acuza pe procuror de abuz, de a fi inversat rolurile
procedurale și de a fi adus acuze inventate clientului său. Procurorul a formulat o acțiune civilă
pentru calomnie, iar avocatul a fost condamnat la plata unor daune interese. Analizând cauza,
Curtea a apreciat că „avocatului trebuie să îi aparțină aprecierea pertinenței și utilității alegerii
unui anume mijloc de apărare” și că „teama de un control posterior a afirmaților făcute în fața
judecătorului nu se poate concilia cu obligația avocatului de a apără interesele clienților săi”.
Procurorul, spune decizia citată, „trebuia să fi tolerat criticile reclamantei făcute în calitate de
adversar în cadrul unui proces, cu atât mai mult cu cât au fost făcute în sala de judecată și nu
conțineau injurii”729.
În cauza Steur c. Olanda s-a reţinut că avocatul Steur a declarat în fața unor instanțe civile
că declarația dată de clientul său în scris nu ar fi putut fi obținută decât prin presiuni
inacceptabile, destinate să conducă la o auto-incriminare. Inspectorul în fața căruia clientul a dat
declarația a depus plângere împotriva avocatului la Ordinul Avocaților. Acesta din urmă a
constatat caracterul fondat al plângerii, fără a-i aplica, însă, avocatului o sancțiune. Soluția a fost
menținută în apel. CEDO subliniază că inexistența unei sancțiuni nu exclude caracterul disuasiv
pe care îl poate avea o astfel de decizie asupra activității unui avocat, constatând, în plus, că o
astfel de sancționare, fie ea doar declarativă, nu și materială, este incompatibilă (fiind inhibitorie)
cu necesitatea ca avocatul să-și apere clientul în mod adecvat. În speță, statul nu a reușit să
dovedească existența unei nevoi sociale imperioase pentru restricția adusă libertății de exprimare
a avocatului730.
În cauza Kyprianou c. Cipru s-a ridicat problema în ce măsură avocatul se poate plânge și
în ce termeni, în chiar cadrul procesului, dacă apreciază conduita membrilor instanței ca fiind
inadecvată. În concret, avocatul administra un interogatoriu, când a fost întrerupt de judecător pe
motiv că interogatoriul ar fi fost prea detaliat. În acest context, avocatul, simțindu-se insultat, a
727
Ormanni c. Italia, n. 30278/04, 2007, § 73; Feldek c. Slovacia, n. 29032/95, 2001, § 86, apud. S.I. Doroga,
Limitele libertății de exprimare a avocatului în lumina jurisprudenței CEDO, articol publicat on line pe site-ul
www.juridice.ro , ultima vizualizare la 15.12.2015.

728
S.I. Doroga, Limitele libertății de exprimare a avocatului în lumina jurisprudenței CEDO, articol publicat on
line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 15.12.2015.

729
Cauza Nikula contra Finlandei, nr. 31611/9621, martie 2002, apud. B. Gorea, Libertatea de exprimare şi
responsabilitatea avocatului, articol publicat on line pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la
11.12.2015.
730
Steur с. Olanda, n. 39657/98, 2003, în S.I. Doroga, Limitele libertății de exprimare a avocatului în lumina
jurisprudenței CEDO, articol publicat on line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 15.12.2015.

293
solicitat să se retragă din proces. Instanța nu i-a permis acest lucru, ceea ce l-a determinat pe
avocat să facă următoarea declarație: „Regret să constat că în timp ce eu conduceam
interogratoriul membrii Curții vorbeau între ei și își trimiteau bilețele”. Instanța i-a solicitat să își
retragă declarația, dar avocatul a refuzat, motiv pentru care a fost acuzat de sfidarea Curții și
condamnat la 5 zile de închisoare. A fost arestat pe loc, dar a fost eliberat înainte de împlinirea
termenului. CEDO reține încălcarea articolului 10, subliniind că, într-un proces, de multe ori,
avocatul va putea fi pus în situația de a reacționa critic la modul în care tribunalul se comportă,
tocmai pentru a apăra interesele clientului său. Mai mult, aplicarea pedepsei închisorii are efect
disuasiv nu doar asupra avocatului din cauza respectivă, ci, în general, asupra tuturor avocaților
care s-ar putea teme de o astfel de sancțiune731.
Atunci când avocatul se exprimă în afara sălii de judecată şi în afara unui cadru procesual
organizat, cum ar fi de pildă în mass media, instanţa europeană a analizat de la caz la caz dacă
sancţionarea avocatului constituie o încălcare a libertăţii de exprimare a acestuia sau nu, statuând
în unele cazuri că s-a încălcat această libertate de exprimare, iar în alte cazuri că nu a existat o
astfel de încălcare.
În cauza Schoffer c. Elveția un avocat, fost deputat cantonal, a criticat cu ocazia unei
conferințe de presă prefectura Hochdorf. Instanțele, în urma unei anchete pentru defăimare, i-au
aplicat o amendă de 500 de franci elvețieni, considerând că avocatul, prin declarațiile sale, a
atacat public funcționarea justiției, chiar înainte de a intenta un recurs, conduită care nu este
compatibilă cu obligația avocaților de a contribui la cultivarea încrederii publicului în justiție.
Constatând caracterul modic al amenzii aplicate, Curtea face aplicarea testului proporționalității
și estimează că autoritățile naționale nu au depășit marja de apreciere sancționându-l pe
reclamant732.
În cauza Foglia contra Elveției Curtea a reţinut că reclamantul este avocat într-un proces
ce s-a bucurat de o mare acoperire mediatică, fiind vorba de deturnarea unor sume importante de
bani, care au fost ulterior depuse în conturile unei bănci. Acesta a apărat interesele mai multor
victime și clienți ai băncii și a acordat numeroase interviuri, în care a opinat că angajații băncii
vizate nu puteau ignora existența unor deturnări și a calificat ancheta ministerului public drept
superficială și grăbită. Banca l-a acuzat pe avocat că a declanșat împotriva sa o campanie
mediatică, menită să influențeze procedurile judiciare și să difuzeze informații cu scopul de a
aduce atingere imaginii băncii. Comisia de disciplină și ordine a avocaților a decis că avocatul
este vinovat și i-a aplicat o amendă, iar decizia sa a fost confirmată atât de instanța de apel, cât și
de Tribunalul federal. Principalele argumente ale acestei condamnări au fost că „avocatul trebuie
– în orice declarație publică – să dea dovadă de moderație în privința tonului și de obiectivitate în
expunerea argumentelor” și că „datorită intervențiilor reclamantului, presa începuse să se
intereseze de afirmațiile privitoare la deturnările financiare”, astfel încât „rolul jucat de reclamant
în raport cu presa depășise limitele apărării clienților acestuia”, iar „intervențiile sale nu puteau
trece drept necesare”.

731
Kyprianou c. Cipru, n. 73797/01, 2005. în S.I. Doroga, Limitele libertății de exprimare a avocatului în lumina
jurisprudenței CEDO, articol publicat on line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 15.12.2015.

732
Schoffer с. Elveția, 1998, § 31, 32 și 34, în S.I. Doroga, Limitele libertății de exprimare a avocatului în
lumina jurisprudenței CEDO, articol publicat on line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la
15.12.2015.

294
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat însă condamnarea avocatului drept
„o ingerință în exercițiul dreptului său la libertatea de exprimare, prevăzută de lege”, și care
„vizează un scop legitim, adică garanția autorității și imparțialității puterii judiciare”. Aceasta a
apreciat că divulgarea către presă a unor informații din dosar „se înscria într-un context mediatic
și putea răspunde astfel dreptului publicului de a primi informații referitoare la activitatea
autorităților judiciare”. De altfel, „reclamantul nu este răspunzător pentru campania de presă și
pentru angajarea unei proceduri mediatice paralele procedurii judiciare, în scopul influențării
organelor de jurisdicție sesizate în cauză”, în condițiile în care reproșurile sale făcute în presă
„priveau nemulțumirile clienților săi, atât în privința motivelor formulate în apel, cât și în privința
rapidității excesive și a superficialității anchetei”. În concluzie, judecătorii CEDO au decis în
unanimitate că nu a existat „o nevoie socială imperioasă de restrângere a libertății de exprimare a
reclamantului, iar autoritățile naționale nu au furnizat motive pertinente și suficiente, pentru a o
justifica”733.
În acest caz, avocatul a beneficiat de protecţia dreptului la liberă exprimare ca orice altă
persoană, dar nu i-a fost acordată o protecţie specifică profesiei de jurnalist. Nici nu se putea
acorda o astfel de protecţie, deoarece între cele două profesii sunt deosebiri importante,
decurgând din scopurile diferite urmărite de fiecare. În timp ce jurnalistul urmăreşte informarea
publicului şi este ţinut de respectarea unor reguli deontologice referitoare la obiectivitate,
avocatul urmăreşte apărarea intereselor clientului său, chiar şi atunci când dă relaţii presei cu
privire la cazul acestuia, nefiind ţinut de obligaţia de obiectivitate. De aceea s-a spus că specificul
libertății de exprimare a avocatului, sub aspectul fondului și al formei informațiilor exprimate,
derivă tocmai din restricțiile obișnuite aplicabile membrilor Baroului, așa cum sunt reflectate în
cele zece principii fundamentale enumerate pentru avocații europeni, cu accent pe „demnitate”,
„onoare” și „integritate” și „respect pentru…administrarea corectă a actului de justiție”, iar
potrivit Curții, ”astfel de reguli contribuie la protejarea puterii judecătorești împotriva unor
atacuri gratuite și neîntemeiate, care pot fi generate exclusiv de o dorință sau strategie de a se
asigura că dezbaterea din instanță este urmărită de mass media sau de o reglare de conturi cu
judecătorul alocat pe dosarul respectiv734.
De aceea, într-o altă cauză în care avocatul a încălcat limitele libertăţii de exprimare
normale Curtea nu a mai dat câştig de cauză avocatului. Astfel, în cauza Isabelle Coutant contra
Franței, Curtea a făcut precizări că avocații nu pot profera insulte. Speța pornește de la un caz
care a stârnit reacții de indignare, inclusiv din partea Baroului din Paris. În septembrie 1998 a
avut loc procesul denumit „Chalabi”, după numele unia dintre principalii inculpați, Mohamed
Chalabi, acuzat de terorism. În acest caz, au fost arestate aproximativ 600 de persoane de origine
algeriană și 138 au fost trimise în judecată. Procesul a avut loc în sala de gimnastică a închisorii
Fleury-Merogis, transformată în sală de judecată. La 8 septembrie 1998, avocatul Isabelle
Coutant a publicat, în numele clientului său, un comunicat de presă, parțial preluat de Agenția
France-Presse, în care a făcut afirmații precum: ”infamia metodelor utilizate de către secțiuni
speciale ale justiției franceze sub pretextul combaterii terorismului”, ”În scopuri mediatico-
politico demagogice, mulți au fost etichetați teroriști pentru că au o opinie politică diferită de cea
a puterilor dominante”, ”practica de raiduri, folosind metode demne de Gestapo și Miliție, la
733
Cauza Foglia contra Elveției, nr. 35865/04, decembrie 2007, apud B. Gorea, Libertatea de exprimare şi
responsabilitatea avocatului, articol publicat on line pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la
11.12.2015.
734
CEDO: Morice c Franța, par. 148, apud. M. Cercelescu, Libertatea presei vs. libertatea de exprimare a avocatului.
Limite comune și specifice, articol publicat on line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 9.12.2015.
295
orice ora din zi sau din noapte, împotriva familiilor, inclusiv copii, pe care le transformă în false
exponate”, ”așa-numita lupta anti-terorism a dat undă verde pentru a utiliza mijloace teroriste
împotriva țintelor desemnate de către guvern, pentru propriile interese politice sau cele ale
aliaților săi străini”.
În opinia Curţii, caracterul excesiv și lipsa de temei de fapt al acestor afirmații au fost
agravate de faptul că emană de la un avocat. Recunoscând această profesie ca beneficiară a
garanțiilor prevăzute la articolul 10 al Convenției (privind libertatea de exprimare), Curtea a
subliniat că statutul specific al avocaților îi plasează într-o poziție centrală în administrarea
justiției, ca intermediari între justițiabili și instanțe, ceea ce explică standardele de conduită
impuse mebrilor barourilor. Având în vedere rolul-cheie al avocaților în acest domeniu, ne putem
aștepta să contribuie la buna funcționare a justiției și, astfel, la încrederea publicului în aceasta. În
acest caz, Curtea a considerat că reclamanta nu a demonstrat, în suficientă măsură, că a respectat
cerințele privind demnitatea acestei profesii735.
În jurisprudența sa în materia libertății de exprimare a avocatului Curtea face mai multe
distincții.
Curtea distinge în primul rând în funcție de destinatarul afirmațiilor avocatului, procurorul
trebuind a fi considerat un adversar, o parte în proces, ce poate, ca atare, să suporte critici mai
largi din partea apărării decât judecătorul, care, din acest punct de vedere, deține un statut
diferit736.
O altă distincție care trebuie făcută, în analizarea libertăţii de exprimare a avocatului, este
aceea între un discurs critic al avocatului ce ar avea drept țintă o instituție, un principiu, un
concept, o idelogie și o exprimare defăimatore la adresa unei persoane concrete. În acest sens,
CEDO a constatat, spre exemplu, că, într-o speță dată, afirmațiile problematice ale petentului au
vizat atât calitățile profesionale ale unui procuror anume, cât și modul în care acesta s-a achitat de
sarcini într-un caz concret; discursul nu a fost adresat persoanei, ci situației, iar a critica modul în
care un procuror a efectuat ancheta nu înseamnă a pune în discuţie toate calitățile sale
profesionale, ci înseamnă a ridica unele semne de întrebare legitime asupra unor eventuale
disfuncționalități ale sistemului și, deci, a face chiar o „critică constructivă”.737
În contextul discutării libertății de exprimare a avocatului este interesant de menționat
câteva din soluțiile adoptate în dreptul comparat cu privire la acest aspect.
În Statele Unite ale Americii comentariile despre procedurile judiciare în curs de
desfășurare au provocat adesea ciocniri ale Primul Amendament cu valorile unui proces echitabil
pentru justițiabili și respectului instituțional pentru instanțele de judecată. Curtea Supremă de
Justiție a susținut mult timp că presa sau comentariile publice se pedepsesc doar la o prezentare a
unui “pericol clar și prezent” de prejudiciu, respingând argumentele că orice simplă tendință de a
interfera cu administrarea corectă a justiției a fost suficientă pentru a justifica suprimarea

735
M. Cercelescu, Libertatea presei vs. libertatea de exprimare a avocatului. Limite comune și specifice, articol
publicat on line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 9.12.2015.

736
Foglia c. Elveția, n. 35865/04, 2007, § 95, apud. S.I. Doroga, Limitele libertății de exprimare a avocatului în
lumina jurisprudenței CEDO, articol publicat on line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la
15.12.215.
737
S.I. Doroga, Limitele libertății de exprimare a avocatului în lumina jurisprudenței CEDO, articol publicat on
line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 15.12.215. Autoarea citează cauza Nikula c.
Finlanda, n. 31611/96, 2002, §51 şi cauza Morice c. Franța, n. 29369/10, 2015, §166.

296
libertății de expresie738. Însă, aşa cum susţine comparatistul american James Whitman, europenii,
în virtutea unui complex de factori istorici, politici, sociali și juridici, deci culturali, preferă, în
ipoteza unui conflict între libertatea de exprimare și viața privată, să acorde câștig de cauză celei
de pe urmă, spre deosebire de americani, pentru care libertatea de expresie, apărată de primul
amendament al Constituției, este sacrosanctă739.
În Germania, jurisprudenţa, în special cea a Curţii Constituţionale, permite avocatului să
utilizeze exprimări dure, chiar drastice, în măsura în care se menţine în limita activităţii sale
profesionale. Chiar şi exprimările care ar fi percepute în mod normal ca „insultă formală” sunt
permise avocatului, în măsura în care acesta consideră că utilizarea acestora este necesară pentru
consolidarea poziţiei sale în cauză.740
În Polonia limitele reale ale imunităţii avocaţilor şi consilierilor juridici sunt prevăzute la
articolul 8 din LB şi la articolul 11 din LCJ, conform cărora avocaţii şi consilierii juridici
respectivi beneficiază de libertate de exprimare în limitele definite de sarcinile Baroului şi
dispoziţiile legale relevante (sau de necesitatea relevantă, atunci când este vorba de consilieri
juridici). În conformitate cu alineatul 2 al acestor două dispoziţii, abuzul de libertate ce constă
într-o insultă sau defăimare a unei părţi la proces, a reprezentantului legal al acesteia sau a
avocatului apărării, a administratorului desemnat, a martorului, a expertului instanţei sau a
traducătorului, ce face obiectul unei plângeri în baza unei acuzaţii împotriva avocatului poate
atrage doar răspunderea disciplinară a acestuia, cu menţiunea că art. 11 alin. 2 din LCJ nu
prevede un administrator numit sau un avocat al apărării.741

Când poate fi limitat timpul de pledoarie a avocatului?

Este cunoscut că numărul mare de dosare aflate pe rolul instanţelor de judecată au condus
la limitarea tot mai mare a timpului de pledoarie al avocaţilor, tehnicizând de multe ori discursul
acestora strict la aspectele tehnico-juridice. Acest lucru a făcut ca pledoariile avocaţilor să piardă
din strălucirea de altădată, când publicul român venea în sala de judecată doar ca să asculte
pledoariile spectaculoase ale unor avocaţi ca ca Delavrancea, Titulescu, Eugen Herovanu sau
Vintilă Dongoroz.
Această practică a limitării duratei pledoariilor nu este una specific românească, fiind
prezentă inclusiv la instanţe internaţionale cum sunt Curtea Europeană a Drepturilor Omului ori
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
În doctrină s-a susţinut că ar exista un drept al avocatului la pledoarie, arătându-se că
„Dreptul avocatului de a discuta fondul unui caz în pledoarie atât în ceea ce privește legea cât și
faptele este foarte larg și el are dreptul să declare pe deplin opiniile sale cu privire la ceea ce arată

738
Landmark Communications, Inc. v. Virginia, Craig v. Harney, Pennekamp v. Florida, apud. I. Turculeanu, A.
Troanţă Rebeleş Turculeanu, Există o libertate de exprimare a avocatului în timpul exercitării profesiei?,
articol publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 8.12.2015.
739
James Whitman, „The Two Western Cultures of Privacy: Dignity versus Liberty”, 113 Yale Law Journal1151
(2004), apud. S.I. Doroga, Limitele libertății de exprimare a avocatului în lumina jurisprudenței CEDO, articol
publicat on line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 15.12.215.

740
A 14-a conferinţă a avocaţilor europeni. Avocatul – subiect de anchetă a autorităţilor de urmărire penală;
răspunderea penală şi urmărirea penală a avocaţilor, Berlin. 7 noiembrie 2014, Berliber Anwaltsverein e.V., p. 32.
741
Idem, p. 42.
297
dovezile și în ceea ce privește concluziile la care duc acestea” 742. Aşa cum am arătat anterior, din
moment ce practica limitării duratei pledoariilor avocatului este una unanim răspândită în
instanţele europene, întâlnită inclusiv la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu s-ar putea
susţine că limitarea duratei pledoariei ar încălca dreptul la apărare al părţii. Cu toate acestea,
durata pledoariei trebuie să fie una realistă, care să ţină cont de complexitatea cauzei, de numărul
părţilor, de importanţa aspectelor ce trebuie discutate, etc. Altfel, o limitare excesivă a duratei
pledoariei ar putea pune în discuţie însuşi caracterul oral şi contradictoriu al procedurii, adică
fundamentele dreptului la un proces echitabil. Plastis spus în legătură cu limitarea excesivă a
pledoariei avocatului „Atunci când AVOCATUL nu poate în pledoaria sa să expună totul în
favoarea clientului său, nefiind lăsat, acesta este oprit să spună adevărul. Iar o societate în care nu
se rostește adevărul, trăiește în mizeria minciunii”743.
Limitarea pledoariei se impune însă atunci când avocatul transformă sala de judecată într-
un spectacol, care nu ar putea aduce nici un beneficiu actului de justiţie ori clientului avocatului.
Unui astfel de avocat în mod corect i s-a spus: «Pe cine ai vrut să impresionezi? Instanța,
auditoriul, clientul sau pe tine? Am întâlnit pledoarii demne de filme - colegi care gesticulau și se
învârteau în jurul pupitrului, cu voce gravă, ton apăsat, care se întorceau, din când în când, spre
sală, fluturând roba neîncheiată, ca o pelerină – „ia să văd, mă aude cineva? Sunt grozav/ă?” –
fâlfâind o hârtie ca un stindard pierdut în vârf de pix. Sincer? Penibil. Audiența este disperată de
lungimea vorbelor fără fond, instanța plictisită de atâta show. Crezi că atitudinea asta convinge?
În sală toți dorim să stăm cât mai puțin, nu este o piesă de teatru ce se întâmplă acolo. Este o
procedură și nu un rol. Ai suferi dacă mâine, s-ar renunța la pledoariile publice? Ai dansa la fel
dacă sala ar fi goală de auditoriu? Nu uita că nu candidezi pentru Oscar și nici măcar pentru
Zmeura de aur! To much love will kill you, vorba cântecului.»744

În ce condiții este permisă folosirea de către avocat a insultei și calomniei?

Criticile avocatului adresate părții adverse sau unei hotărâri judecătorești trebuie să aibă
în vedere aflarea adevărului în cauză, iar nu persoana celui care a redactat actul criticat. Așa cum
s-a spus „critica nu trebuie să conţină insinuări, afirmaţii nefondate, ci trebuie inspirată doar de
nevoia de a ajunge cât mai aproape de adevăr, motiv pentru care ea trebuie să fie impersonală (la
obiect şi bazată numai pe argumente)”745.
Credem că insulta gratuită a adversarului sau a judecătorului nu-i poate fi utilă niciodată
avocatului în apărarea clientului său. Dimpotrivă, o calitate folositoare acestuia este „cuviința și

742
Cassim v. Allstate Ins. Co., 94 P.3d 513 Cal., 2004, apud. A. Troanţă Rebelaş Turculeanu, Dreptul și
obligația la pledoarie a avocatului român, articol publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , ultima
vizualizare la 10.12.2015.

743
I. Friedmann – Nicolescu, Poezia profesiei de avocat sau Gânduri de Ziua Europeană a Avocatului, publicat
on line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 11.12.2015.

744
A. Vezureanu, Cum se pedepsește furtul de adevăr?, articol publicat on-line pe site-ul www.universuljuridic.ro ,
ultima vizualizare la 25.02.2015.
745
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 175.
298
măsura ce trebuie să pună în cuvintele lui încât săvârșindu-și pledarea să nu fi întrebuințat nimic
împotriva părții opuse.”746
Dacă însă avocatul va fi nevoit să facă afirmații care pun o parte într-o limină
nefavorabilă, acest lucru fiind necesar pentru afectuarea apărării, el va trebui să facă aceste
afirmații cu decență și cu detașare, iar nu cu ură sau cu patimă.
Așa cum s-a spus, sub aspectul tehnicii juridice o pledoarie va convinge despre adevărul
judiciar dacă are un limbaj corect juridic şi clar din punct de vedere semantic (latino dicere),
dacă vorbirea este frumoasă şi presărată cu metafore (ornate dicere), dacă pledoaria, limbajul va
fi simplu, sobru şi adecvat, la obiect (apte dicere), va evita orice trivialităţi (elegantia juris) şi va
fi calmă (exclamatio) ca expunere (claris) şi ca fond, dar convingătoare în mijloacele puse în
discuţie pentru aflarea adevărului (fortiter in rem, suaviter in modo)747.

Cum pot fi îmbunătăţite relaţiile dintre avocaţi şi judecători?

La nivelul anului 2006 se susţinea că „În ultimii ani, democratizarea instituţiilor şi
promovarea libertăţii de exprimare au relevat frustrări şi tensiuni acumulate de-a lungul timpului.
De altfel, 23% dintre magistraţi afirmă în mod oficial că relaţiile existente între judecători şi
procurori sunt în măsură să afecteze obiectivitatea şi imparţialitatea hotărârilor
judecătoreşti. Analizând disfuncţionalităţile şi modul de cooperare între judecători şi conducătorii
de instanţă, între Ministerul Justiţiei şi magistraţi, între Consiliul Superior al Magistraturii şi
Ministerul Justiţiei, între Consiliu şi magistraţi, între personalul auxiliar şi magistraţi, între
magistraţi şi avocaţi, între procurori şi poliţia judiciară, chiar între teoreticieni şi practicieni, vor
putea fi îmbunătăţite legile, statutele şi regulamentele acestor profesii, precum şi regulile de
funcţionare a instituţiilor.”748
Una din cauzele pentru care s-au deteriorat relaţiile dintre avocaţi şi magistraţi este
temerea acestora din urmă că ar putea fi asociaţi cu posibile fapte de trafic de influenţă, care ar
putea fi comise de avocaţi. Această temere îşi are temeiul nu atât în cauzele penale care au avut
ca obiect astfel de fapte penale, cât mai ales în zvonurile care circulă printre reprezentanţii
profesiei. Astfel, la nivelul anului 2006 se susţinea într-un raport asupra justiţiei că „Nevoiţi să
facă constant compromisuri, tinerii avocaţi devin treptat còpii fidele ale celor de la care au învăţat
meserie şi chiar se mândresc ipocrit cu unele pseudo-performanţe profesionale. Ei au aflat chiar
de la maeştri cum te poţi îmbogăţi practicând cu tupeu traficul de influenţă pe lângă magistraţi
neprincipiali, grefieri iresponsabili, sau funcţionari slabi de înger”749. Chiar dacă în prezent
lucrurile s-au mai schimbat sub acest aspect, nu se poate stabili cu precizie cât adevăr mai este în
aceste afirmaţii.
Un alt motiv al deteriorării relaţiilor îl constituie însă şi atitudinea necorespunzătoare a
unor magistraţi, faţă de avocaţii cu care au intrat în contact în exercitarea profesiei. Aici
reproșurile adresate magistraților din partea avocaților sunt numeroase, unele fiind întemeiate,

746
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 76.
747
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 203.
748
SoJust.ro, Primul raport independent asupra sistemului juridic din România, Bucureşti, 14 sprembrie 2006,
publicat la adresa de internet http://cristidanilet.ro/continut/carti-monografii/2006-raport-justitie/86-01-rezumat ,
ultima vizualizare la 19.10.2016.
749
Idem.
299
altele exagerate. Acest aspect ține de educația și cultura profesională a fieăruia, iar în cazul în
care actele ar depăși limitele admisibile pot face și obiectul unor cercetări disciplininare.
Ce instrumente ar putea fi folosite pentru a depăși criza aceasta, mai mult sau mai puțin
reală, dintre cele două categorii profesionale?
Un instrument util pentru ca viitorii magistrați să cunoască specificul muncii de avocat a
fost pus în aplicare în anul 2015, când Institutul Naţional al Magistraturii a desfăşurat un
program de practică a viitorilor magistraţi în cadrul cabinetelor de avocatură din ţară, după care s-
a întocmit un raport cu privire la aceasta 750. Obiectivele generale declarate ale stagiului efectuat
de către auditorii de justiţie în cadrul formelor de exercitare a profesiei de avocat
(cabinetelor/societăţilor de avocatură) au fost: a) familiarizarea auditorilor de justiție cu
deontologia şi organizarea profesiei de avocat; b) conştientizarea rolului avocatului, precum şi a
imaginii de ansamblu a procesului de înfăptuire a actului de justiţie; c) identificarea bunelor
practici specifice exercitării profesiei de avocat; d) aprofundarea procedurilor şi a metodologiei
de elaborare a actelor specifice profesiei de avocat. La întrebarea „Cum apreciaţi utilitatea
perioadei de practică în cadrul cabinetelor/societăţilor de avocatură?” 61,19 % din participanţi au
răspuns foarte utilă, 35,07 % au considerat-o utilă, iar 3,73 % au considerat-o puţin utilă. Această
statistică relevă gradul mare de utilitate a acestei modalităţi de formare profesională.
În raportul întocmit de Institutul Naţional al Magistraturii în legătură cu acest aspect s-a
concluzionat că „În contextul analizării rezultatelor stagiului în cadrul formelor de exercitare a
profesiei de avocat, au fost organizate, la finalul acestuia, întâlniri între auditorii de justiție și
un formator cu normă întreagă al INM din cadrul catedrei de etică și organizare judiciară, în
scopul dezbaterii aspectelor pe care auditorii de justiție le-au observat pe parcursul stagiului. În
cadrul acestor dezbateri, au fost discutate aspecte privind relația dintre avocați și magistrați,
precum și probleme de natură etică sesizate. Totodată, au fost analizate unele cazuri concrete
relatate de către auditorii de justiție referitoare la atitudini neadecvate ale magistraților față de
participanții la procedurile judiciare, posibilele cauze ale unor astfel de tipuri de comportament,
precum și metodele de evitare a acestora. În acest context, s-a discutat despre importanța
respectării normelor de conduită conforme cu onoarea și demnitatea profesiei de magistrat,
precum și despre modalitățile în care percepția opiniei publice asupra sistemului de justiție poate
fi îmbunătățită”751. Astfel de activităţi sunt de natură să conducă la îmbunătăţirea raporturilor
dintre cele două profesii juridice, având în vedere că în felul acesta magistraţii pot afla mai multe
despre munca ce precede introducerea unei acţiuni în faţa instanţei de judecată.
Nu s-ar putea susţine că un judecător nu ar putea fi niciodată în relaţii de amiciţie cu
avocaţii care pledează la instanţa unde acesta activează. Aceste relaţii se dezvoltă treptat, în timp,
şi nu ar putea fi evitate decât dacă i s-ar pretinde judecătorului să menţină o rigiditate maximă în
relaţiile cu avocaţii. Or, acest gen de relaţii încordate nu poate fi benefic nici pentru desfăşurarea
normală a activităţii instanţei, pentru că poate crea frustrări şi animozităţi inutile. Aşa cum s-a
spus „Prieteniile sunt normale... Ce lipseşte, însă, este cultura integrităţii. Un judecător sau un
procuror poate fi amic cu un avocat dintr-o cauză, dar nu poate soluţiona acel dosar dacă are o
relaţie intimă cu avocatul sau dacă își face concediile cu acel avocat. Deci, judecătorul şi
procurorul trebuie să aibă tăria de a spune că nu pot fi imparţiali şi să se retragă din cauză.”752

750
RAPORT - privind desfășurarea stagiului practic al auditorilor de justiţie în cadrul formelor de exercitare a
profesiei de avocat – 01 septembrie – 27 septembrie 2015, publicat pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la
15.09.2016.
751
Idem.
300
 Relevantă sub acest aspect este experienţa celor care au practicat o profesie juridică în
străinătate şi pot să facă comparaţie cu situaţia din România. Astfel, o avocată înscrisă în Baroul
din Valencia declara cu privire la relaţiile dintre avocaţi şi magistraţi din Spania că aceştia din
urmă „Te tratează de la egal la egal, sunt amabili, se poate discuta cu judecătorul sau procurorul.
Îl cauți la instanță. Te primește. Se fac mii de acorduri cu procurorii în penal. Unii chiar te
îndrumă. Aveam curând un caz de măsuri pentru copii și judecătorul voia să vorbească cu mine să
clarificam speța… În schimb, deși amabili și simpatici în viața de zi cu zi, spaniolii sunt foarte
agresivi în instanțe. Nu te iartă. La cea mai mică scăpare avocatul contrar te sfâșie. Vine cu lecția
învățată. La fel și judecătorii sunt în general bine pregătiți. Îmi aduc aminte când o judecătoare
explozivă îi făcuse observație unui coleg, în fața clientului, care uitase să ceară responsabilitatea
civilă într-un caz penal, așa fără perdea.Nu îți poți permite să nu studiezi în profunzime cazul.
Dezbaterile în instanță sunt complexe și intensive, dar libere. Te ascultă și, înainte de a intra în
sală, mereu se negociază. Ne zăpăcesc cu insistențele ca părțile să ajungă la un acord.”753
În legătură cu trecerea dintr-o profesie juridică în alta, au fost multe opinii care au
susţinut că judecătorul ar trebui să exercite mai întâi o altă profesie juridică, înainte de a fi numit.
Referitor la avantajele unei astfel de proceduri, s-a spus că „Deşi este posibil să deranjez cu
această opinie, cred cu tărie că orice judecător ar trebui să aibă o minimă experienţă într-o altă
profesie juridică, preferabil în cea de avocat. Afirm aceasta şi din simplul motiv că încă de la
prima şedinţă când am intrat în sala de judecată – judecător fiind – n-am avut emoţii nici pe
jumătate comparativ cu cele avute când luptam pentru clienţii mei, în faţa unor judecători
admirabili de la Curtea de Apel Bucureşti, spre exemplu. Tot practica de avocat m-a învăţat, în
ambele situaţii, să-mi maschez emoţiile şi să mă comport precum un profesionist experimentat. În
plus, toată gândirea juridică, lărgirea orizontului, modul de abordare a dosarelor, conduita în
timpul şedinţei de judecată, dar şi în general, cu justiţiabilii şi colegii se datorează experienţei de
avocat. Faptul că am lucrat în case de avocatură în Timişoara şi Bucureşti m-a determinat să
adopt un stil business, atât în ceea ce priveşte interacţiunea cu clienţii şi colegii, cât şi abordarea
dosarelor sau a diverselor provocări profesionale. Tocmai de aceea cred şi acum, deşi clienţii au
fost schimbaţi cu justiţiabilii, iar colegii avocaţi nu mai stau în aceeaşi bancă cu mine, că jobul
meu este unul dedicat cetăţeanului, poate chiar mai mult decât îi era când lucram ca avocat. Altfel
spus, profesia pe care o exercit este pentru cetăţeni şi în serviciul acestora, iar abordarea aceasta,
care tot din experienţa de avocat îşi are originea, încerc să o fac vizibilă în tot ceea ce lucrez.”754.
Modificarea legii privind statutul judecătorilor şi procurorilor, potrivit căreia judecătorii
şi procurorii care au peste 18 ani vechime în magistratură ar putea intra în avocatură fără examen
au stârnit nemulţumiri în rândul organelor reprezentative ale avocaţilor, care au criticat această
prevedere pentru ingerinţa în organizarea profesiei de avocat. Deşi prevederi similare există în

752
C. Dănileţ, Încetul cu încetul pledoaria dispare şi face loc soluţionării dosarului pe bază de documente
scrise, interviu publicat pe site-ul www.juridice.ro , la data de 17.06.2016.

753
Andreea Russu, Avocatul din Baroul Valencia: „O româncă avocat în Spania și care ateriza la Melilla li se părea
incredibil”, interviu publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 5.01.2016.

754
Cătălin Lungănașu: Orice judecător ar trebui să aibă o minimă experienţă într-o altă profesie juridică,
preferabil în cea de avocat, interviu publicat pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 31.12.2015.

301
multe din statele europene, se consideră că ea nu poate fi admisă, deoarece în felul acesta nu ar
mai exista o selecţie a candidaţilor pentru exercitarea profesiei de avocat.
Într-un apel lansat de Uniunea Naţională a Barourilor din România către Ministerului
Justiţiei se arată că «Propunerea nu este în concordanță cu exigențele statului de drept și nu este
oportună, deoarece creează, fără temei justificativ transparent, o categorie de „juriști privilegiați”,
pe criterii ce țin de „vechimea în profesie”, criteriu incompatibil cu cerințele moderne ale calității
și integrității și cu exigențele egalității în fața legii ! Nu ține de domeniul „carierei magistraților”
dreptul de acces în profesia de avocat, fără examen, a unei categorii de judecători și procurori
identificate printr-un criteriu ales discreționar, acela al „vechimii în profesie”!»755
Credem că natura liberală a profesiei de avocat ar fi compatibilă cu o astfel de modificare
legislativă care să permită celor care au exercitat în mod efectiv alte profesii juridice (cu atât mai
mult a celor care au exercitat o anumită perioadă profesia de magistrat) să intre în profesia de
avocat fără a fi supuși unei astfel de examinări.

CITATE RELEVANTE756

Dă glas celor adevărate şi plăcute; nu da glas celor adevărate, dar neplăcute; nu da glas
celor plăcute, dar neadevărate – iată porunca veche de când lumea.

Minciuna se hrăneşte cu adevăr, ea înfloreşte pe seama acestuia, dar viata ei e scurtă.

Nu faci un orator din cel peltic, nici un harnic din cel leneş, nu faci un înţelept din cel
ignorant, nici nu-l poţi lumina pe cel prost.

Pe cel lacom îl învingi cu bani, pe cel orgolios, cu rugă fierbinte, pe cel prost, cu îngăduinţa,
iar pe cel înţelept, cu sinceritatea.

Exagerările şi excesele nu duc la nimic bun. Dar şi dacă vei tăcea şi prea multă vreme îţi vei
înghiţi cuvintele, chiar şi Adevărul însuşi se poate perima şi dovedi inoportun. Să nu
dorească oare Adevărul extazul în inima ta?

E mai bun statul în care mai mulţi ascultă de legi şi mai puţini de oratori. Hilon din Sparta
(596-528 Î.Hr.)

Vorba este imaginea faptei. Solon din Atena (cea 638-558 î.Hr.)

Inţeleptule! Dacă vrei să anunţi oamenilor vreun adevăr important. Îmbracă-l în hainele
părerii generale. Pitagora (576-496 î.Hr.)

Minte scurtă – vorbă lungă. Aristofan (cea 445-385 Î.Hr.)

Cuvântul este umbra faptei. Democrit din Abdera (460-cca 370 î.Hr.)
755
Publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro la data de 7.11.2016.
756
Extrase din lucrarea Enciclopedia înţelepciunii, apărută la Editura ROOSSA.

302
Intr-o dispută, adesea înving îndrăzneala şi vorba iscusită, nu adevărul. Menandru (cea
343-291 î.Hr.)

Nu există nimic mai puternic decât cuvântul. Menandru (cea 343-291 Î.Hr.)

Nu există nimic care să nu se poată deforma printr-o relatare proastă. Terenţius (Publius
Terentius Afer) (195-159 Î.Hr.)

Câţi oameni, atâtea păreri. Terenţius (Publius Terentius Afer) (195-159 î.Hr.)

Minciuna se învecinează îndeaproape cu adevărul. Marcus Tullius Cicero (106-43 Î.Hr.)

Mai bine să fii parte vătămată într-o cauză dreaptă, decât triumfătoare într-una nedreaptă.
Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.)

Oamenii se încred cu plăcere în acela în care vor să creadă. Gaius lulius Cezar (102-44 î.Hr.)

Dacă ai ceva mai bun, propune; dacă nu – supune-te. Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus)
(65-8 Î.Hr.)

Când esenţa lucrării e gândită dinainte, cuvintele vin de la sine. Horaţiu (Quintus Horatius
Flaccus) (65-8 î.Hr.)

Concizia e necesară pentru ca vorba să curgă uşor şi liber. Horaţiu (Quintus Horatius
Flaccus) (65-8 Î.Hr.)

Zeflemeaua rezolvă adesea mai bine şi mai categoric problemele importante, decât o face un
discurs aspru acuzator. Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus) (65-8 Î.Hr.)

Mai bine amâni tot şi vorbeşti la momentul potrivit. Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus)
(65-8 Î.Hr.)

Stabileşte-ţi doar scopuri realizabile. Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus) (65-8 Î.Hr.)

Şterge mai des cele scrise. Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus) (65-8 î.Hr.)

E greu să exprimi cu vorbele tale adevărurile generale. Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus)
(65-8 î.Hr.)

Oamenii sunt mai receptivi în privinţa binelui, decât în cea a nenorocirii. Titus Livius (59
î.Hr.-17 d.Hr.)

De orice înşelăciune e capabil acela obişnuit să facă din negru alb şi din alb negru. Ovidiu
(Publius Ovidius Naso) (43 Î.Hr.-18 d.Hr.)

303
Nenorocirea îl împinge chiar şi pe cel cinstit să mintă. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

În disputele inutile adevărul se pierde. Publius Svrus (secolul 1 Î.Hr.)

Lasă-mă să mă exprim liber, dacă vrei s-auzi adevărul. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

Dacă doreşti adevărul, nu-ti înfrâna limba. Publius Syrus (secolul I Î.Hr.)

Cine ia apărarea vinovatului, singur îşi atrage vinovăţia. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

Cearta e întotdeauna cel mai rău argument. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

A şti să vorbeşti e o calitate mai puţin importantă decât a şti să te opreşti. Seneca cel Bătrân
(Lucius Annaeus Seneca) (cea 54 î.Hr.-39 d.Hr.)

Nu Cicero îi este duşman lui Marc Antoniu, ci mustrarea de conştiinţă. Seneca cel Bătrân
(Lucius Annaeus Seneca) (cea 54 î.Hr.-39 d.Hr.)

Discursul care ţi se furişează în suflet puţin câte puţin e de mare folos. În raţionamentele
detaliate, scrise din vreme şi citite în faţa mulţimii, e mult zgomot şi sunt prea puţin de
încredere. Seneca cel Tânăr (Lucius Annaeus Seneca) (cea anul 4 î.Hr.-65 d.Hr.)

De la câştig la dreptate e o distanţă la fel de mare ca de la pământ la stele Marcus Annaeus

Lucanus (39-65)

Mai bine să spui mai mult, decât să nu spui ce e necesar. Pliniu cel Tânăr (Gaius Plinius
Caecilius Secundus) (61-aprox. 114)

Cel mai important lucru în arta oratoriei e să nu laşi să se observe meşteşugul. Quintilian
(Marcus Fabius Quintilianus) (cea între anii 35 şi 96)

Adevărul evident care îl lasă rece pe om, îl farmecă atunci când i se dezvăluie într-o
alegorie. Fericitul Augustin (354-430)

Nu cuvintele stârnesc durerea, ci obrăznicia şi aroganţa care ne-au jignit. Vasile cel Mare
(cea 330-eca 379)

Şi nu consideraţi că ceva este mai bun şi mai drept doar după părerea majorităţii celor
competenţi, fiindcă părerea unui singur om neînsemnat, într-o problemă dată, poate fi mai
bună decât a celor mulţi şi mai competenţi. Lustinian I (cel Mare) (482/ 483-565)

Dacă facem încercarea de a demonstra că unele şi aceleaşi cuvinte sunt folosite de diferiţi
autori în înţelesuri diferite, vom găsi cu uşurinţă soluţia a multe contradicţii. Pierre
Abelard (1079-1142)

Ironia trebuie să muşte ca oaia, nu ca dulăul. Giovanni Boccaccio (1313-1375)

304
Ameninţările sunt armele acelora care se află ei înşişi sub ameninţare. Giovanni Boccaccio
(1313-1375)

Vorba pe care o stăpâneşti e sclava ta, vorba pe care o scapi îţi devine stăpân. Hafez
(Khwaja Samsu d-Din Muhammad Hafez-E Sirazi) (cea 1325-1389/90)

E bine să fii sincer când vorbeşti, şi-naripat.

Dar e-o minune să fii scurt în ce ai de spus.
Ali Şir Nevai (Nizam al-Din Aii Shir Herawi) (1441-1501)

E foarte adevărat că acolo unde argumentele raţionale sunt insuficiente. Acestea sunt
înlocuite de ţipăt. Leonardo Da Vinci (1452-1519)

Adevărului în sine îi este proprie o forţă de atracţie irezistibilă doar dacă nu i se adaugă
nimic jignitor, dar numai proştilor zeii le-au dat ştiinţa de a spune adevărul fără să
jignească pe nimeni. Erasmus Din Rotterdam (1469-1536)

Omul care este cunoscut pentru înclinaţiile sale rele va fi mereu expus bănuielilor.
Margareta De Navarra (1492-1549)

Cuvântul e ca piatra: dacă mâna a aruncat-o, înapoi n-o mai întorci. Miguel de Cervantes
Saavedra (1547-1616)

Extrasele din clasici sunt de un mare folos şi mereu se întâlneşte câte ceva care se
întipăreşte adânc în minte şi trece apoi în carne şi-n sânge. Comenius (Jan Amos
Komensky) (1592-1670)

Minciuna şopteşte, bârfa şopteşte,

Iar adevărul strigă-n gura mare.
Lope De Vega (Felix Lope de Vega Y Carpio) (1562-1635)

Cuvintele, dacă sunt alese cu grijă, au o asemenea forţă încât ceva scris pe hârtie produce
adesea o impresie mai puternică decât ceva văzut cu propriii ochi. Joseph Addison (1672-
1719)

Stăpâneşte arta conversaţiei, fiindcă în conversaţie se descoperă personalitatea. Nici una

dintre îndeletnicirile omeneşti nu cere mai multă înţelepciune, deşi în viaţă nu există nimic
mai obişnuit – aici se poate pierde sau câştiga totul. ‚ Baltasar Gracian y Morales (1601-
1658)

Mereu şi înaintea tuturor defilează Minciuna, fascinându-i pe proşti cu stridenţa ei vulgară.

Ultimul, mai la urmă, vine Adevărul, care şchiopătează, mergând agale în urma Timpului…
Baltasar Graciân y Morales (1601-1658)

E mai bine să vorbeşti la timp decât elocvent. Baltasar Gracian y Morales (1601-1658)

305
Oamenii cu experienţă cunosc după vorbire pulsul spiritului, nu degeaba a spus înţeleptul:
„Vorbeşte, dacă vrei să te cunosc…” Baltasar Gracian y Morales (1601-1658)

Nu minţi, dar nici nu spune tot adevărul. Nimic nu necesită o purtare mai prudentă ca
adevărul – e ca o hemoragie a inimii însăşi. Baltasar Graciân v Morales (1601-1658)

Oratorii seamănă într-un fel cu militarii: îşi asumă un risc mai mare decât reprezentaţii
altor profesii, în schimb au o ascensiune mai rapidă. Jean de La Bruyere (1645-1696)

Talent de interlocutor are nu acela care vorbeşte cu plăcere, ci acela cu care alţii vorbesc cu
plăcere; dacă după conversaţia cu dumneavoastră, persoana este mulţumită de sine, de
spiritul său ascuţit, înseamnă că e mulţumită şi de dumneavoastră. Jean de La Bruyere
(1645-1696)

Demonstraţia pe bază de exemple nu trebuie să fie niciodată socotită drept demonstraţie

totală. Wilhelm Gottfried Leibniz (1646-1716)

Zeflemeaua e cel mai rafinat mijloc de a înfăţişa defectele celorlalţi. John Locke (1632-
1704)

Nimic nu pătrunde atât de fără ştire şi de adânc în sufletul omului ca exemplul; orice
trăsătură rea pe care oamenii au băgat de seamă că o au pe care şi-au trecut-o cu vederea,
le inspiră doar dezgust şi ruşine când i se înfăţişează dinaintea ochilor, dar la alţii. John
Locke (1632-1704)

Elocinţa adevărată nu are nevoie de ştiinţa oratoriei, la fel cum morala adevărată nu are
nevoie de ştiinţa despre morală. Blaise Pascal 1623-1662)

Opiniile noastre sunt ca ceasurile: fiecare arată o oră diferită, dar fiecare om are încredere
în al său. Alexander Pope (1688-1744)

Adevărata elocvenţă e ştiinţa de a spune tot ce e necesar şi nu mai mult decât e necesar.
Francois de La Rochefoucauld (1613-1680)

Pasiunile sunt singurii oratori ale căror argumente sunt întotdeauna convingătoare.
Francois de La Rochefoucauld

Înţelegerea este începutul acordului. Baruch Spinoza (1632-1677)

Când nu e nimic de zis, mereu se vorbeşte prost. Voltaire (Frangois-Marie Arouet) (1694-
1778)

Satira nu îndreaptă pe nimeni, ci doar înrăieşte şi mai tare pe proşti. Voltaire (Francois-
Marie Arouet) (1694-1778)

306
Aroganţa permanentă e doar masca mediocrităţii. Voltaire (Frangois-Marie Arouet) (1694-
1778)

Se poate ca eu să nu fiu de acord cu argumentele voastre, dar sunt gata să-mi dau viaţa
pentru dreptul vostru de a vi le exprima. Voltaire (Frangois-Marie Arouet) (1694-1778)

Un client cât de cât priceput îşi cunoaşte întotdeauna cazul mai bine decât orice avocat:
avocaţii se fac luntre şi punte, se isterizează până la răguşeală, doar pentru a-şi demonstra
competenţa în absolut tot şi toate, dar mai puţin în cazul în speţă, şi, odată cu acestea, sunt
prea puţin mişcaţi de faptul că l-au adus pe client la sapă de lemn, i-au obosit pe ascultători
şi au adormit pe judecători. Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais (1732-1799)

Rătăcirile unui om înţelept sunt cu mult mai pline de învăţăminte decât adevărul unui om
prost. Thomas Carlyle (1795-1881)

În orice polemică, din momentul în care începem să ne enervăm, nu ne nai luptăm pentru
adevăr, ci pentru noi înşine. Thomas Carlyle (1795-1881)

Nu suntem împăraţi, ci robi ai cuvântului. Heinrich Heine (1797-1856)

Nu noi prindem ideea, ci ideea ne prinde şi ne conduce în arenă pentru :a noi să luptăm
pentru ea, asemenea sclavilor gladiatori. Aşa se întâmplă u orice tribun sau apostol
adevărat. Heinrich Heine (1797-1856)

Seriozitatea se manifestă cu o forţă mai mare dacă este precedată de o glumă. Heinrich
Heine (1797-1856)

Dacă limba omului este slabă, greoaie, încâlcită, neclară, needucată, atunci probabil şi
mintea omului este la fel, pentru că omul gândeşte doar prin intermediul limbii. Johann
Gottfried Herder (1744-1803)

Cererea adresată de cei timizi, de oamenii neîncrezători în sine, este uşor de respins,
întrucât petiţionarul pune singur la îndoială oportunitatea acesteia. Samuel Johnson (1709-
1784)

Tot ce spunem trebuie să fie veridic, dar asta nu înseamnă că orice adevăr trebuie să fie
spus în public. Immanuel Kant (1724-1804)

Cel mai înveterat ticălos va căuta să se justifice şi să convingă şi pe alţii de faptul că crima
comisă de el nu este atât de gravă, fiind condiţionată de necesitate. Gotthold Ephraim
Lessing (1729-1781)

Zece fraze care au afectat raţiunea sunt mai uşor de tolerat decât o frază care a afectat
inima. Georg Christoph Lichtenberg (1742-1799)

307
A huli e ceva foarte comod: să ataci poţi cu ajutorul unui singur cuvânt, dar pentru apărare
e nevoie de pagini întregi. Jean-Jacques Rousseau (1712-1778)

Majoritatea voturilor nu reprezintă o măsură a dreptăţii. Johann Christoph Friedrich Von

Schiller (1759-1805)

Eroarea care conţine şi o parte de adevăr este cea mai periculoasă. Adam Smith (17233-
1790)

Pentru mine, critica este o încercare nepărtinitoare de a înţelege şi a transmite tot celeste
mai bun în lumea faptelor şi ideilor. Matthew Arirnold (1822-1888)

Scopul oratoriei nu este adevărul, ci convingerea. Thomas Babington Macaulay (1800-1859)

O convingere trebuie să ne fie scumpă doar pentru că este adevărată, şi nu pentru că este a
noastră. Vissarion Grigorievici Belinski (1811-1848)

Adevărul, oricât de greu ar fi, este uşor. Aleksandr Blok (1880-1921)

Cel care se minte pe sine şi care ascultă de propria sa minciună, ajunge să nu mai distingă
adevărul nici în sine însuşi, nici împrejurul său, şi, prin urmare, nu se mai respectă nici pe
sine, nici pe ceilalţi. Fiodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881)

Unde cuvântul nu a pierit, acolo nici fapta nu a pierit încă. Alexander Ivanovici Herzen
(1812-1870)

Pentru a fi clar, un orator trebuie să fie sincer. Vasilii Osipovici Kliucevski (1841-1911)

Dacă-ţi este frică de ridicol, înseamnă că nu iubeşti adevărul. Ivan Sergheievici Turgheniev
(1818-1889)

Drumul spre adevăr e pavat cu paradoxuri. Oscar Wilde (1854-1900)

SPEȚE RELEVANTE

X este avocat al părţii civile. Acesta s-a înţeles în cursul procesului cu avocatul
inculpatului că acesta din urmă va plăti daunele materiale circa 10.000 lei, sperând că în felul
acesta avocatul părţii civile nu se va opune la pedeapsă cu suspendare. La faza concluziilor însă
avocatul părţii civile X a solicitat o pedeapsă mai mare cu executare în regim de detenţie, daune
mai mari și onorariul avocațial din fond, care era deja plătit. A avut avocatul X un comportament
etic în cauză?

308
 X este avocat în cadrul Baroului D. Acesta avea o cauză pe rolul Judecătoriei D, în care a
avut un schimb de replici mai dure cu preşedintele de complet Y. Pentru a-şi putea dovedi cererea
de recuzare, X s-a gândit să înregistreze cu telefonul mobil acest schimb de replici cu judecătorul
Y, fără să-i spună acestuia din urmă. Apoi X a depus alături de cererea de recuzare CD-ul cu
înregistrarea schimbului de replici, din care reieşea că judecătorul l-a acuzat pe avocat că a
formulat cu rea credinţă cererea de chemare în judecată. Au încălcat X sau Y etica profesională?

X este avocatul părţii civile dintr-un dosar de ucidere din culpă, ca urmare a unui accident
de circulaţie. Aceasta din urmă a declarat că nu este supărată pe inculpat şi nu doreşte ca acesta să
intre în puşcărie, având în vedere că era prieten cu soţul său, care a decedat în urma accidentului
de circulaţie. La concluziile pe fond avocatul părţii civile a pus concluzii de condamnare a
inculpatului la o pedeapsă cu executare în regim de detenţie, pentru săvârşirea infracţiunii de
ucidere din culpă. A procedat avocatul X în mod etic în cauză?

X este avocatul unui inculpat care este trimis in judecată pentru infracţiunea de luare de
mită, fapta fiind probată cu foarte multe mijloace de probă indubitabile, inclusiv filmare audio-
video. Inculpatul insistă ca avocatul să susţină că nu sunt probe cu privire la săvârşirea de către el
a infracţiunii. Ce va face avocatul?

X este avocatul inculpatului Y, acuzat de săvârșirea unui jaf la o bancă. Din interceptarea
convorbirilor dintre cei doi rezultă că avocatul i-a spus inculpatului Y că poate să se ascundă al el
acasă, pentru că nu va fi căutat de poliţie în acel loc. A fost în acest caz încălcată
confidenţialitatea convorbirilor dintre inculpat şi avocatul său?

X este avocată şi este prietenă cu Y, judecător în cadrul Judecătoriei D. Pentru că Y

soluţionează cauze în materie penală, X a întrebat-o cum crede ea că ar trebui interpretat un text
de lege din Codul de procedură penală, fără să-i spună că acest lucru o interesează într-o cauză în
care este avocat, aflată pe rolul Judecătoriei D. Y i-a spus părerea sa cu privire la acest aspect. Au
încălcat X şi Y deontologia profesiei de avocat şi respectiv de judecător?

CITATE RELEVANTE:

”AVOCATUL este şi trebuie să rămână apărătorul ordinii legale, el reprezintă în definitiv

subtilitatea rafinată a raţiunii şi a convingerii, adică Dreptul însuşi, în lupta victorioasă cu forţa
pătimaşă şi brutală.” (Mircea Djuvara).

VIII. APECTE PARTICULARE ALE PROFESIEI DE CONSILIER

JURIDIC

Avocatul vs. consilierul juridic

Despre profesia de consilier juridic s-a afirmat, poate în mod nedrept, că încă nu şi-a găsit
o identitate proprie. Această impresie este cauzată însă de un fapt istoric real, petrecut în anii
309
perioadei de început a guvernării comuniste. S-a spus că primul pas în sensul introducerii acestei
noi meserii – de jurisconsult – a constat în desfiinţarea corpului profesional al avocaţilor publici,
astfel apare Decretul nr. 173/1949 pentru reglementarea funcţionarii serviciilor juridice ale
ministerului, sfaturilor populare şi instituţiilor de stat, care a abrogat Legea din 10 noiembrie
1938 pentru organizarea corpului de avocaţi publici; decretul desfiinţa totodată contencioasele
care funcţionau pe lângă ministere, sfaturi populare şi instituţii de stat de orice fel, precum şi
serviciile judeţene de contencios. După aceea, în 1955 a fost elaborat Decretul nr. 143/1955
privitor la organizarea şi funcţionarea oficiilor juridice. Însă până la data de 10 iunie 1955, dată la
care intră în vigoare Decretul nr. 143/1955, jurisconsulţii erau membri ai colegilor de avocaţi şi
doar de această dată au trecut ca membri ai colectivelor regionale de jurisconsulţi.757
Aşa se explică probabil faptul că au fost unele tentative de modificare a statutului
consilierilor juridici, care ar fi asimilat într-un fel această profesie cu cea de avocat, dar care ar fi
putut produce unele confuzii între cele două profesii. Acest fapt a provocat reacţia de împotrivire
a organelor de conducere a avocaţilor, care au susţinut că „În mod tradiţional profesia de consilier
juridic a fost exercitată ca o funcţie internă a organismului juridic reprezentat, de unde și raportul
de muncă sau de subordonare în temeiul căruia acesta îşi desfăşoară activitatea. Proiectul de
modificare a Legii nr. 514/2003 tinde să elimine această dependență tradiţională şi să confere
independenţa acestei profesii, statuând că profesia este independentă şi distinctă, cu organizare
si exercitare autonomă (art. 3e din proiect, pastişă a textului art. 1 din legea nr. 51/1995). Mai
mult, și sub aspectul organizării, proiectul de modificare a Legii nr. 514/2003 copiază modelul
organizatoric al avocaturii, consilierul juridic care îşi desfăşoară activitatea în societăţi
profesionale devenind un liber profesionist. Rezultatul adoptării proiectului de modificare a Legii
nr. 514/2003 este, fără, îndoială, apariţia unor avocaţi de mâna a doua, care fără să acceadă la
această profesie în condiţiile legii, vor putea realiza aceleaşi servicii juridice, în aceleaşi condiţii
și adresate aceloraşi clienţi (persoane juridice de drept public si drept privat). Pe această cale,
ceea ce nu au reuşit barourile constituţionale (compuse, în marea lor majoritate din consilieri
juridici care, cu încălcarea legii, şi-au arogat calitatea de avocat) ar putea reuşi adunarea
legiuitoare, dacă ar adopta acest proiect. S-ar crea astfel două profesii paralele, dintre care una ar
fi degrevată de exigentele profesiei de avocat (publicitate, raspundere, interdicţii, etc) dar și
lipsită de un nivel de formare profesională continuă comparabil si compatibil.” 758 S-a susţinut că
„prin acest paralelism inspirat din precepte străine de concepția liberală care trebuie să domine
organizarea si exercitarea profesiei, se compromite calitatea de avocat şi, după mulţi ani în care
accesul la profesie a fost unul fundamentat pe cunoaştere, cu tendinţa de a transforma avocatura
într-o meritocraţie, se cade într-un păgubos egalitarism, în deserviciul justiţiabililor”759.
S-a spus că tendinţa aceasta a externalizării serviciilor juridice, care să nu mai constituie
apanajul exclusiv al profesiei de avocat, este rezultatul succesului repurtat de sistemul de drept
anglo-saxon in fata sistemului european-continental, de drept civil. Se susţine că „Prima victorie
determinanta a fost repurtata prin adoptarea Directivei 2006/123/CE privind serviciile in cadrul

757
Mihai Șandru: Jurisconsulţii au fost bine văzuţi şi chiar profesia aceasta a reprezentat o supapă, interviu
publicat pe site-ul www.juridice.ro , la data de 16.02.2016.

758
Opinia Baroului Braşov privind iniţiativa legislativă de modificare a Legii nr. 514/2013 privind organizarea şi
exercitarea profesiei de consilier juridic.
759
Idem.
310
pieţei interne, urmata de Directiva 2011/83/UE privind drepturile consumatorilor. In prezent, in
cadrul CCBE (Asociaţia Barourilor si Societăţilor Europene de Drept) se disting cu claritate cele
doua curente, pro si contra calificării avocaţilor drept comercianţi/prestatori de servicii. In
documentele premergătoare unei poziţii oficiale sunt strecurate, voalat, opinii favorabile tezei
deschiderii profesiei fata de neprofesionişti, discuţiile fiind purtate asupra procentelor de deţinere
a capitalurilor (ex. minoritare pentru neavocaţi) ceea ce dovedeşte premisa externalizării etc.” 760.
Aceasta este cauzată de faptul că „noua viziune a legislatorilor europeni redefineşte profesia de
avocat având drept principal criteriu fenomenului economic si nu garantarea drepturilor si
libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului. Consecinţa ar putea fi consolidarea preponderent
economica a structurilor pieţii, in detrimentul întăririi statului de drept”761.
În această direcţie pare să fie şi Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data
de 3.09.2015, în care s-a statuat că noţiunea de prestare de servicii cuprinde contractele de
abonament privind prestarea de servicii de consultanţă unei întreprinderi, în special de natură
juridică, comercială şi financiară, în cadrul cărora prestatorul s-a pus la dispoziţia beneficiarului
pe durata contractului. Această hotărâre privea interpretarea art. 24 din Directiva 2006/112/CE a
Consiliului din 28 noiembrie 2006, privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată. Taxa pe
valoare adăugată este specifică activităţilor comerciale, iar curtea a interpretat că activitatea de
consultanţă juridică este o activitate de prestări servicii, asimilând-o cu toate celelalte activităţi
similare în urma cărora se plăteşte această taxă, fapt care îi conferă activităţii un caracter
pregnant economic.
De altfel, în practica judiciară națională s-a şi reţinut într-o decizie de speţă că neplata
TVA-ului de către avocat constituie infracţiunea de evaziune fiscal, statuându-se că „Fapta
inculpatului, avocat în cadrul Baroului București, care în perioada 2006-2010 nu a depus
declarații de venit, nu s-a înregistrat ca plătitor de TVA, nu a evidențiat TVA în facturile fiscale
emise și nu a depus deconturi de TVA, ascunzând practic sursa impozabilă și sustrăgându-se de la
plata sumei de 885.812 lei, reprezentând impozit pe venit, TVA și majorări de întârziere,
întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art.9 alin.1 lit.a și
alin.2 din Legea nr.241/2005, cu aplicarea art.41 alin.2 C. pen. din 1968 și art.5 din noul Cod
penal. Potrivit art.9 alin.1 lit.a din Legea nr.241/2005 constituie infracțiune de evaziune fiscală
ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, exact ceea ce a făcut inculpatul care,
timp de ani de zile nu și-a declarat veniturile realizate către Administrația Financiar, deși avea
această obligație și nu poate invoca că nu ar fi cunoscut legea. (…)”762
Faptul că s-a făcut această separare netă între profesia de avocat și cea de consilier juridic
nu înseamnă că aceasta din urmă s-ar afla într-o criză de identitate. În realitate trebuie subliniată

760
Călin-Andrei Zamfirescu: Pentru a reuşi în profesia de avocat e nevoie de răbdare, echilibru, competență,
măsură și tenacitate…, interviu publicat pe site-ul www.juridice.ro , la data de 26.11.2015.

761
Idem.
762
Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, Sentința penală nr. 67/2015, www.rolii.ro . Prin Decizia nr. 385/28
octombrie 2015, ÎCCJ a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat în totalitate sentinţa penală atacată şi,
rejudecând în fond, în temeiul art.17 alin.2 Cod procedură penală raportat la art.16 lit.b teza I Cod procedură penală,
l-a achitat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii continuate de evaziune fiscală prevăzută de art.9 alin.1 lit.a şi
alin.2 din Legea nr.241/2005 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal anterior (1969) şi art.5 Cod penal. Acest lucru nu
are însă relevanță sub aspectul problemei în discuție, anume acela că avocatul datorează această taxă.
311
importanta rolului pe care consilierul juridic il are in desfasurarea activitatii unei institutii publice
sau de drept privat întrucât consilierul juridic este „de cele mai multe ori prima persoană căreia
conducătorul institutiei îi cere opinia cu privire la deciziile pe care urmează să le ia, începând cu
documentele în baza cărora instituția funcționează din punct de vedere organizatoric și
continuând cu tot ceea ce înseamnă documente cu caracter juridic, contracte, notificări, tranzacții
ș.a. și culminând cu reprezentarea acesteia în fața tuturor autorităților și, nu în ultimul rând, în
fața instanțelor de judecată de toate gradele”763.

Ce va face consilierul juridic atunci când politica firmei contravine principiilor etice
ale profesiei sale?
Neexistând o regulă care să rezolve această dilemă, credem că soluția ar trebui
împrumutată din alte domenii care ridică probleme asemănătoare. Bineînțeles, punctul de
plecare într-o astfel de situație trebuie să fie discuția. Problema de natură etică trebuie adusă la
cunoștința superiorilor consilierului juridic. Așa cum s-a spus, asemenea conflicte, în general,
sunt cel mai bine abordate atunci când ambele părți fac efortul de a înțelege toate punctele de
vedere și preocupările celorlalți și încearcă să găsească un teren comun de discuție 764. În orice
caz, consilierul juridic nu ar putea să execute ordine care presupun încălcarea drepturilor
fundamentale ale omului. De altfel, de cele mai multe ori, faptele care adduc atingere acestor
drepturi sunt incriminate și ca infracțiuni (de ex. ascultarea convorbirilor angajaților), dar chiar
dacă nu ar fi o lege penală care să incrimineze fapta respectivă, acesta ar trebui să fie un
domeniu interzis pentru jurist.
S-a pus problema dacă un angajator poate intra pe email-ul de serviciu al unui angajat,
pentru a citi corespondența acestuia cu logodnica lui. Firma avea trecut în regulament
interzicerea folosirii calculatorului de serviciu pentru discuții private pe messenger. Un angajat a
încălcat acest regulament, a negat că ar fi încălcat regulamentul, i s-a făcut acțiune discipliară,
iar în cadrul acestei acțiuni disciplinare s-au adus ca probe discuțiile private purtate cu logodnica
lui de pe calculatorul de la serviciu. Angajatul s-a plans că i s-a încălcat dreptul la viața privată,
garantat de art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului. Curtea Europeană a Drepturilor
Omului însă a constatat că nu s-a încălcat acest drept al angajatului.

Cât de independent este consilierul juridic?

S-a discutat cât de independent ar putea fi consilierul juridic faţă de angajatorul său, în
condiţiile în care acesta din urmă, mai ales dacă este vorba de o persoană privată, poate dispune
concedierea consilierului juridic în cazurile prevăzute de lege pentru orice angajat. Aceste nu
credem că este un motiv pentru a se susţine lipsa de independenţă a consilierului juridic, în
exercitarea profesiei sale. Aşa cum s-a subliniat, „Desi profesia de Consilier Juridic nu este o
profesie liberală, în exercitarea sa și în legatură cu aceasta, Consilierul Juridic este independent
profesional și nu poate fi supus niciunei îngradiri sau presiuni de orice tip, acesta fiind protejat de

763
E. Vasile, De ce consilier juridic? – De ce nu?! sau Pledoarie pentru profesia de consilier juridic, articol
publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 22.09.2015.

764
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 85.
312
lege împotriva acestora. Consilierul juridic, în exercitarea profesiei, se supune numai Constitutiei
României, legii speciale, codului de deontologie profesională și statutului profesiei.”765
Problema s-ar pune în cazul în care anumite acte ar trebui să poarte viza de legalitate a
consilierului juridic, în special în cazul celor din cadrul instituţiilor publice sau a autorităţilor
publice. În acest caz, având în vedere că şeful instituţiei nu poate dispune discreţionar de cariera
consilierului juridic fără să încalce legislaţia în vigoare, credem că refuzul întemeiat al
consilierului juridic de a da o astfel de viză de legalitate pentru un act administrativ nu poate
atrage nicio consecinţă nefavorabilă pentru acesta. Aşa cum s-a subliniat, „Manifestă
independență în relația cu organele de conducere ale persoanei juridice unde exercită profesia,
precum și cu orice alte persoane din cadrul acesteia; punctul de vedere formulat de către
Consilierul Juridic in legatură cu aspectul juridic al unei situații nu poate fi schimbat sau
modificat de catre nicio persoana, Consilierul Juridic menținându-și opinia legală formulată
inițial, indiferent de împrejurări; Avizul pozitiv sau negativ, precum și semnătura Consilierului
Juridic sunt aplicate numai pentru aspectele strict juridice ale documentului respectiv.”766
Aspectele de oportunitate ale actului administrativ respectiv nu ţin de sfera de activitate a
consilierului juridic, ci responsabilitatea acestora aparţine celui care semnează actul respectiv ca
reprezentant al instituţiei au al autorităţii.

Care sunt incompatibilitățile consilierului juridic?

Exercitarea profesiei de consilier juridic este incompatibilă cu calitatea de avocat, cu
activitățile care lezează demnitatea și independența profesiei de consilier juridic sau bunele
moravuri, cu alte profesii autorizate sau salarizate, cu functia si activitatea de administrator sau
de lichidator în cadrul procedurilor de reorganizare și lichidare judiciară, cu activitatea
publicistică salarizată, cu alte incompatibilități prevăzute de lege sau rezultate din situația de
conflict de interese, in condițiile legii.
Exercitarea profesiei de consilier juridic este compatibila cu activitatea didactică
universitară și de cercetare, funcția de arbitru, mediator sau expert, în condițiile legii și cu
respectarea prevederilor legale privind conflictul de interese, participarea la comisii de studii, de
întocmire a proiectelor de reglementări juridice, orice altă activitate profesională care nu încalcă
situațiile de incompatibilitate, calitatea de asociat, acționar, administrator, cenzor la oricare dintre
formele de organizare juridică prevazute de lege.

IX. ASPECTE PARTICULARE ALE ETICII PROFESIEI DE

NOTAR PUBLIC.

În ce condiţii poate răspunde notarul penal pentru fapte comise în exercitarea

atribuţiilor?
Într-o cauză767 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că, deşi prima instanţă a
reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca şi cea care a fundamentat actul de acuzare, respectiv că în
calitate de notar public, la data de 12 august 2011, inculpata T.M. a procedat la perfectarea actului
765
E. Vasile, De ce consilier juridic? – De ce nu?! sau Pledoarie pentru profesia de consilier juridic, op.cit..
766
E. Vasile, De ce consilier juridic? – De ce nu?! sau Pledoarie pentru profesia de consilier juridic, op.cit..
767
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 171/A din 13 mai 2015, publicată pe site-ul www.scj.ro

313
de vânzare-cumpărare autentificat, încheiat între G.G., mandatar al vânzătoarei O.N. şi G.I., în
calitate de cumpărător, fără a avea extrasul de carte funciară, în mod eronat a reţinut, în baza
adresei din 20 noiembrie 2013 comunicată de Uniunea Naţională a Notarilor Publici din
România, că obţinerea extrasului de carte funciară nu era o condiţie pentru validitatea
contractului de vânzare-cumpărare şi că notarul s-a asigurat că sunt îndeplinite cerinţele legii
civile - consimţământul părţilor - şi, având în vedere informaţiile primite de la Oficiul de
Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău, a reţinut că nu sunt notate sarcini în cartea funciară în
legătură cu imobilul ce face obiectul tranzacţiei, precum şi împrejurarea că procura specială dată
de vânzătoarea O.N. mandatarului nu a fost revocată.
Contrar celor reţinute de instanţa de fond şi susţinute de apărare în legătură cu
împrejurarea că notarul public nu avea obligaţia de a deţine extrasul de carte funciară la
momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ci doar obligaţia de a se informa cu
privire la situaţia juridică a imobilului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în conformitate
cu dispoziţiile art. 54 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, în
vigoare la momentul încheierii şi autentificării contractului de vânzare-cumpărare şi ale art. IV
„Atribuţii ce revin UNNPR şi notarilor publici” din Ordinul nr. 309/2010 pentru aprobarea
Protocolului de colaborare încheiat între Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară
şi Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România privind modul de efectuare a operaţiunilor
de publicitate imobiliară, în aplicarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, text în vigoare din data de 13 aprilie 2011,
notarul public avea obligaţia legală ca la momentul autentificării actului prin care se constituie, se
modifică sau se stinge un drept real imobiliar să solicite un extras de carte funciară pentru
autentificare sau, după caz, certificat de sarcini, iar pe perioada valabilităţii extrasului de carte
funciară pentru autentificare, registratorul nu putea efectua niciun fel de înscriere în cartea
funciară, cu excepţia aceleia pentru care a fost eliberat extrasul.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. IV pct. 1 alin. 2 din Protocolul de Colaborare nr.
429312/2010 din 26 aprilie 2010 încheiat între Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate
Imobiliară şi Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România privind modul de efectuare a
operaţiunilor de publicitate imobiliară, în aplicarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.
7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că autentificarea actelor
prin care se transmit, se constituie, se modifică sau se sting drepturile reale imobiliare se face
numai după obţinerea extrasului de carte funciară pentru autentificare sau, după caz, a
certificatului de sarcini şi a documentaţiei cadastrale, contrar celor reţinute de judecătorul
fondului care a apreciat că la autentificarea actului de vânzare-cumpărare nu era necesară
obţinerea extrasului de carte funciară, ci exista doar obligaţia notarului public de a se informa cu
privire la situaţia imobilului ce urma să facă obiectului contractului de vânzare-cumpărare.
Mai mult, chiar în interpretarea dată de instanţa de fond şi susţinută de apărare privind
existenţa doar a obligaţiei de informare a notarului public în legătură cu situaţia imobilului ce
urma să facă obiectului contractului de vânzare-cumpărare, întemeiată pe dispoziţiile art. III pct.
4 din Ordinul nr. 309/2010 - potrivit cărora oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară are printre
obligaţii şi pe cea de eliberare la cererea notarilor publici de extrase sau, după caz, copii ale
cărţilor funciare ori certificate de sarcini, care pot fi transmise între notarul public şi birourile de
cadastru şi publicitate imobiliară prin fax sau prin altă modalitate de comunicare, însă eliberarea
extrasului nu va fi condiţionată de primirea cererilor în original, care vor fi transmise ulterior -, se
constată că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că inculpata T.M. s-a informat cu privire
la situaţia juridică a terenului, ci doar a solicitat informaţii de la Oficiul de Cadastru şi Publicitate

314
Imobiliară Buzău în legătură cu stadiul soluţionării cererii de eliberare a extrasului de carte
funciară.
Prin urmare, din interpretarea dispoziţiilor normative enunţate rezultă în mod clar
obligaţia inculpatei T.M. ca, în exercitarea atribuţiilor ce îi reveneau, în calitate de notar public,
să solicite, la momentul autentificării contractului de vânzare-cumpărare a imobilului - teren
arabil în suprafaţă totală de 3.681 mp, conform măsurătorii cadastrale, situat în extravilanul
comunei M., înscris în cartea funciară, potrivit încheierii nr. 10959 din 17 aprilie 2009 - un extras
de carte funciară. Obligaţia existenţei unui extras de carte funciară la momentul perfectării şi
autentificării contractului de vânzare-cumpărare nu a fost îndeplinită de către inculpată, fapt ce a
condus la îndeplinirea defectuoasă a unui act în exercitarea activităţilor de serviciu, după cum nu
s-a putut dovedi nici împrejurarea că au fost obţinute relaţii prin telefon sau prin alte mijloace de
comunicare de la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău cu privire la situaţia juridică
a imobilului ce forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
De asemenea, nu poate fi primită nici apărarea inculpatei în sensul că a procedat la
încheierea contractului de vânzare-cumpărare la data de 12 august 2011, ca urmare a insistenţelor
lui G.G. care a şi asigurat-o că nu este niciun impediment la vânzare, în contextul în care chiar
martorul a arătat în mod constant în depoziţiile sale că a fost programat la data de 12 august 2011
pentru întocmirea contractului de vânzare-cumpărare de către notarul T.M., iar, după ce s-a
prezentat, contractul era deja întocmit de aceasta din urmă, fiind doar semnat de către părţi, după
cum a relatat şi faptul că nu cunoştea nimic în legătură cu împrejurarea că ar fi fost necesar un
extras de carte funciară, aceste aspecte fiind confirmate şi de martorele G.I. şi B.A.
De altfel, împrejurarea invocată de inculpată în apărare nu are relevanţă sub aspectul
îndeplinirii obligaţiei care îi revenea în calitate de notar public la momentul autentificării actelor
prin care se transmit, se constituie, se modifică sau se sting drepturile reale imobiliare de a obţine
extrasul de carte funciară pentru autentificare; prin urmare, nerespectarea obligaţiei impuse de
lege şi autentificarea contractului de vânzare-cumpărare reprezintă o îndeplinirea defectuoasă a
unui act ce intra în atribuţiile sale de serviciu. Mai mult, prin modalitatea în care a acţionat, T.M.
a nesocotit dispoziţiile legale care reglementează activitatea notarilor publici, care instituie în
sarcina notarului public obligaţia de a desluşi raporturile reale între părţi cu privire la actul pe
care vor să-l încheie, de a verifica dacă intenţia părţilor este de a face tranzacţia şi cunosc efectele
actelor întocmite, precum şi dacă scopul pe care-l urmăresc este în conformitate cu legea; or, în
contextul în care exista notată o interdicţie de vânzare din partea proprietarului bunului imobil pe
care martorul G.G. îl reprezenta în baza unei procuri speciale, aspect ce putea fi verificat de către
notar doar la primirea extrasului de carte funciară, este evident că, prin autentificarea contractului
de vânzare-cumpărare în lipsa extrasului de carte funciară, şi-a îndeplinit în mod defectuos
obligaţia de a verifica voinţa părţilor.
În ceea ce priveşte susţinerea apărării privind notarea în mod eronat în cartea funciară a
interdicţiei de vânzare, argument însuşit şi de judecătorul fondului, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie constată că notarea în cartea funciară a unei clauze de inalienabilitate exista şi în vechea
reglementare din legea specială, fiind instituită în mod expres şi în noul Cod civil (art. 902 alin. 1
şi art. 881 alin. 1 teza a II-a) şi, spre deosebire de înscrierea provizorie şi intabulare care au ca
obiect drepturi reale imobiliare, reprezintă înscrierea ce are ca obiect şi alte drepturi decât cele
tabulare, în sensul că obiectul notării îl pot constitui şi alte drepturi decât cele tabulare, fapte sau
raporturi juridice în legătură cu imobilul şi ea poate fi înscrisă în cartea funciară numai în cazurile
ordonate de lege, având ca efect opozabilitatea faţă de terţi şi, numai în mod excepţional, efectul
doar de informare. De asemenea, art. 38 din Legea nr. 7/1996, în vigoarea la data de 11 august

315
2011 (abrogat prin art. 87 pct. 4 din Legea nr. 71/2011), definea obiectul notării ca fiind actele şi
faptele juridice privitoare la drepturile personale, la starea şi capacitatea persoanelor în legătură
cu imobilele înscrise în cartea funciară, care puteau fi înscrise în cartea funciară la cerere, cu
efect de opozabilitate pentru terţe persoane.
Totodată, în conţinutul dispoziţiilor art. 19 alin. (1) B lit. b) din Legea nr. 7/1996 şi art. 19
alin. (1) C lit. b) din Legea nr. 7/1996, printre categoriile de înscrieri în cartea funciară în
cuprinsul părţii a II-a şi a III-a erau menţionate şi faptele, drepturile personale sau alte raporturi
juridice, precum şi acţiunile referitoare la celelalte drepturi tabulare. Mai mult, notarea
interdicţiei de vânzare în cartea funciară era prevăzută în mod expres şi în conţinutul art. 42 alin.
(2) lit. h) (interdicţia de înstrăinare sau grevare a imobilului, precum şi modalităţile interdicţiei de
strămutare sau grevare) din Ordinul nr. 633 din 13 octombrie 2006 pentru aprobarea
Regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară,
publicat în M. Of. nr. 1049 din 29 decembrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, în
vigoare la data de 11 august 2011 (ordin abrogat prin art. 2 lit. a din Ordinul nr. 700 din 9 iulie
2014 privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru
şi carte funciară, publicat în M. Of. nr. 571 din 31 iulie 2014).
Stabilind limitele şi acestui tip de înscriere, în conţinutul art. 26 alin. (4) lit. c) din Legea
nr. 7/1996 se prevede că notarea are ca obiect înscrierea drepturilor persoanelor, a actelor şi
faptelor juridice referitoare la starea şi capacitatea persoanelor, a acţiunilor şi căilor de atac în
justiţie, precum şi a măsurilor de indisponibilizare, în legătură cu imobilele din cartea funciară;
prin urmare, se instituie condiţia existenţei unei legături între actul sau faptul ce se solicită a fi
notat şi imobilul pentru care se solicită efectuarea notării.
În cauză se constată, pe de o parte, că înscrierea interdicţiei de vânzare a fost făcută în
baza unor dispoziţii legale expres prevăzute de lege, cu efecte de opozabilitate faţă de terţi şi nu
cu efect de informare; pe cale de consecinţă, dacă notarul public T.M. ar fi obţinut extrasul de
carte funciară, ar fi putut constata existenţa acestei interdicţii de vânzare făcute chiar de titularul
dreptului de proprietate al imobilului, în baza menţiunilor consemnate în foia a III-a a cărţii
funciare şi nu ar fi încheiat/autentificat actul de vânzare-cumpărare dintre G.G., mandatar special,
şi G.I., cumpărător, iar pe de altă parte, între demersul făcut de O.N., proprietarul imobilului, de
notare a interdicţiei de vânzare şi imobilul teren arabil în suprafaţă totală de 3.681 mp, conform
măsurătorii cadastrale, situat în extravilanul comunei M., înscris în cartea funciară, potrivit
încheierii nr. 10959 din 17 aprilie 2009, există o legătură, în sensul că interdicţia de vânzare a
vizat tocmai acest imobil.
Nu se poate aprecia, astfel cum a reţinut judecătorul fondului, că prin notarea acestei
interdicţii de vânzare a terenului în cartea funciară s-a limitat dreptul de dispoziţie în sensul
inalienabilităţii sau indisponibilizării bunului imobil chiar de către proprietar care în această
modalitate îşi impune o interdicţie de înstrăinare, având în vedere că legea cadastrului a renunţat
la efectul constitutiv al înscrierilor de carte funciară, reglementând cu caracter de principiu
fundamental efectul de opozabilitate în materia publicităţii imobiliare, iar prin notarea interdicţiei
de vânzare nu s-a instituit în cauză o interdicţie de vânzare pentru proprietar, ci o interdicţie de
vânzare pentru cel ce era împuternicit în baza procurii speciale să efectueze vânzarea imobilului,
în împrejurările faptice descrise anterior (timpul scurt de la momentul aflării de către O.N. a
demersurilor efectuate de G.G., fostul concubin, de a înstrăina terenul în baza procurii speciale de
vânzare, fapt ce nu i-a mai permis proprietarului imobilului să revoce procura respectivă în timp
util şi să-l încunoştinţeze despre revocarea mandatului). Prin urmare, notarea interdicţiei de
vânzare reprezenta voinţa proprietarului bunului imobil de a nu mai permite ca vânzarea terenului

316
să se realizeze de către martorul G.G., în respectarea principiului disponibilităţii recunoscut
proprietarului bunului, fără a considera că prin acesta s-a instituit o interdicţie de vânzare chiar
pentru O.N.
Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate primi nici susţinerea instanţei de fond
în legătură cu împrejurarea că singura modalitate de a împiedica vânzarea terenului era aceea de
revocare expresă sau tacită a procurii speciale dată lui G.G. de către O.N. şi care trebuia adusă la
cunoştinţa mandatarului, având în vedere, pe de o parte, argumentele expuse în cele ce preced cu
privire la posibilitatea notării în cartea funciară a interdicţiei de vânzare, iar pe de altă parte,
efectele notării în cartea funciară a acestei interdicţii de vânzare şi scopul instituirii ei de către
titularul dreptului de proprietate, de a împiedica vânzarea terenului până la revocarea de către
mandant a procurii speciale de vânzare.
Această apreciere este susţinută, contrar celor reţinute de prima instanţă referitor la
pasivitatea părţii vătămate, chiar de demersurile realizate de O.N. care, iniţial, a solicitat unui
notar revocarea procurii speciale de vânzare, însă, întrucât nu avea actul asupra ei, a procedat la
întocmirea unei declaraţii notariale de notare a interdicţiei de înstrăinare a imobilului, pentru care
a solicitat notarea în cartea funciară. Ulterior, partea vătămată a făcut demersurile necesare pentru
revocarea procurii speciale de vânzare, sens în care a şi revocat procura dată lui G.G. la data de
17 august 2011, astfel cum rezultă din declaraţia notarială autentificată la Biroul Notarilor Publici
Asociaţi L.S. şi V.D.
Revenind la activitatea infracţională desfăşurată de inculpata T.M., Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie reţine că, după încheierea şi autentificarea contractului de vânzare-cumpărare din 12
august 2011, prin care s-a transmis dreptul de proprietate a imobilului - teren arabil în suprafaţă
totală de 3.681 mp, conform măsurătorii cadastrale, situat în extravilanul comunei M., înscris în
cartea funciară, potrivit încheierii nr. 10959 din 17 aprilie 2009, către G.I., contrar obligaţiei
legale cuprinse în prevederile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a
activităţii notariale, art. 54 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi art. II pct. 4 din Ordinul nr. 309/2010,
aceasta nu a solicitat înscrierea contractului la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară
Buzău, având în vedere că nu i-a fost eliberat extrasul de carte funciară, prin atitudinea sa
inculpata făcând dovada că a autentificat un act, îndeplinindu-şi, cu ştiinţă, în mod defectuos
atribuţiile ce îi reveneau în calitate de notar public.
Ulterior, după comunicarea extrasului de carte funciară de către Oficiul de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară Buzău, inculpata, pentru a da aparenţa de legalitate contractului încheiat, a
menţionat împrejurări nereale în conţinutul încheierii de completare cu privire la situaţia
imobilului ce a făcut obiectul vânzării-cumpărării, în sensul că bunurile vândute nu sunt
ipotecate, sechestrate sau gajate şi nu sunt afectate de sarcini conform extrasului de carte funciară
din 11 august 2011 eliberat de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău. În acest
context, a inserat în încheierea de completare din 5 septembrie 2011 a contractului de vânzare-
cumpărare menţiunea că „bunurile vândute nu sunt ipotecate, sechestrate sau gajate şi nu sunt
afectate de sarcini cu excepţia declaraţiei autentificate (…) din 11 august 2011 de Biroul
Notarilor Publici Asociaţi F.E. şi F.I., conform extrasului de carte funciară (…) din 11 august
2011 eliberat de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău” şi împrejurarea că această
încheiere de completarea a fost dispusă urmare a solicitării lui G.G.
Or, din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că martorul G.G. a formulat o cerere de
completare a contractului de vânzare-cumpărare, aspect confirmat şi de către martor în depoziţiile
date în cursul procesului penal, acesta arătând că a luat cunoştinţă de acest act abia în anul 2012,
după cum din materialul probator administrat rezultă că martorul G.G. nici nu mai putea formula

317
o astfel de cerere având în vedere că procura specială de vânzare i-a fost revocată prin declaraţia
autentificată la 17 august 2011 de către partea vătămată O.N.
Nu poate fi acceptată nici ipoteza susţinută de apărare că o astfel de completare putea fi
realizată şi din oficiu de către notarul public care a întocmit actul, având în vedere dispoziţiile art.
53 din Legea nr. 36/1995 care stabilesc atât condiţiile în care, din oficiu, pot fi îndreptate erorile
materiale sau completate actele notariale ce cuprind omisiuni vădite, respectiv, cu acordul
părţilor, acord care a lipsit în cauza de faţă, cât şi aspectele ce pot face obiectul acestor
îndreptări/completări, respectiv, acele erori materiale sau omisiuni vădite ce rezultă din conţinutul
actului şi cuprinsul lucrărilor existente la momentul perfectării actului şi nu cu referire la aspecte
noi ce rezultă din alte lucrări ulterioare acestui moment. Or, în cauză, încheierea de completare a
contractului de vânzare-cumpărare conţine referiri la aspecte noi privind situaţia juridică a
imobilului care nu au fost cunoscute la momentul perfectării actului; prin urmare, nu se putea
dispune o astfel de completare din oficiu, scopul întocmirii ei de către inculpata T.M. fiind de a
da aparenţa de legalitate unui act ce cuprindea menţiuni nelegale făcute chiar de către inculpată,
în lipsa extrasului de carte funciară, la momentul autentificării contractului.
După întocmirea încheierii de completare, inculpata a depus, la data de 6 septembrie 2011,
o cerere la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău de înscriere în cartea funciară a
contractului de vânzare-cumpărare din 12 august 2011 şi a încheierii completatoare, înregistrată
la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău, respinsă prin încheierea din 19 septembrie
2011, rămasă definitivă prin necontestare.
În consecinţă, faţă de situaţia de fapt expusă, reţinută pe baza declaraţiilor martorilor,
declaraţiei părţii vătămate O.N., actelor şi lucrărilor care au stat la baza întocmirii şi autentificării
contractului de vânzare-cumpărare şi încheierii de completare a contractului autentificată la 5
septembrie 2011, registrelor, evidenţelor în sistem informatic, actelor transmise de Oficiul de
Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta
inculpatei T.M. care, în calitate de notar public, a autentificat la data de 12 august 2011 contractul
de vânzare-cumpărare prin care G.G., în calitate de mandatar al numitei O.N. a vândut imobilul -
teren arabil în suprafaţă totală de 3.681 mp, conform măsurătorii cadastrale, situat în extravilanul
comunei M., înscris în cartea funciară, potrivit încheierii nr. 10959 din 17 aprilie 2009 - numitei
G.I., mama sa, în calitate de cumpărător, în lipsa extrasului de carte funciară, cu nerespectarea
dispoziţiilor legale şi regulamentare, încălcându-şi astfel atribuţiile de serviciu şi cauzând
vătămarea intereselor legale ale părţii vătămate O.N., ca urmare a transferării dreptului de
proprietate asupra unui imobil asupra căruia partea vătămată a notat în cartea funciară interdicţia
de vânzare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra
intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen. anterior.
Sub aspectul laturii subiective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că infracţiunea
prevăzută în art. 246 C. pen. anterior se comite numai cu intenţie, directă sau indirectă, iar din
materialul probator administrat în cauză rezultă dincolo de orice îndoială că, la data de 12 august
2011, inculpata T.M., cu ştiinţă, a autentificat contractul de vânzare-cumpărare în lipsa extrasului
de carte funciară, acţionând cu forma de vinovăţie cerută de lege - intenţia indirectă - în sensul că
a prevăzut rezultatul faptei sale, nu l-a urmărit, dar a acceptat posibilitatea producerii lui.
Apărarea inculpatei că prin menţionarea în cuprinsul actului autentificat a numărului extrasului
de carte funciară se presupune în mod raţional că aceasta a obţinut informaţii prin telefon despre
situaţia juridică a imobilului şi doar dintr-o lipsă de diligentă echivalentă culpei (culpa levisima) a
procedat la întocmirea/autentificarea contractului, fără a aştepta primirea, în formă scrisă, a
extrasului de la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău, nu poate fi primită de către

318
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în contextul în care numărul menţionat în cuprinsul actului este
numărul cererii formulate de inculpată pentru eliberarea extrasului, cunoscut de aceasta încă de la
momentul înregistrării la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău, care, într-adevăr,
este şi numărul lucrării în baza căreia s-a eliberat extrasul de carte funciară, însă la data de 17
august 2011 şi nu la data 11 august 2011, astfel cum s-a menţionat de către inculpată.
Urmarea imediată a faptei inculpatei de a autentifica contractul de vânzare-cumpărare în
lipsa extrasului de carte funciară s-a produs, în sensul vătămării intereselor legale ale părţii
vătămate O.N. prin transmiterea dreptului de proprietate către martora G.I., contrar voinţei părţii
vătămate. Totodată, din probele administrate rezultă că, prin îndeplinirea defectuoasă a
atribuţiilor ce îi reveneau în calitate de notar, prin autentificarea contractului de vânzare-
cumpărare, proprietatea imobilului - teren arabil în suprafaţă totală de 3.681 mp, conform
măsurătorii cadastrale, situat în extravilanul comunei M., înscris în cartea funciară, potrivit
încheierii nr. 10959 din 17 aprilie 2009 - a fost transmisă în patrimoniul lui G.I., cauzând, astfel,
o vătămare a intereselor legale a părţii vătămate.
În legătură cu infracţiunile de fals intelectual, prevăzute în art. 289 C. pen. anterior,
contrar celor reţinute de judecătorul fondului, se constată că, prin atestarea în conţinutul
contractului de vânzare-cumpărare din data de 12 august 2011 a împrejurării că bunurile vândute
nu sunt ipotecate, sechestrate sau gajate şi nu sunt afectate de sarcini conform extrasului de carte
funciară din 11 august 2011 eliberat de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău, în
condiţiile în care inculpata nu avea un extras de carte funciară, aşa cum rezultă din probele
administrate, la acea dată (cererea nici nu a fost soluţionată, întrucât în sistemul informatic al
Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău figura în lucru o altă cerere cu privire la
acelaşi imobil, respectiv, cea de notare a interdicţiei de vânzare formulată de partea vătămată
O.N.), inculpata T.M. a alterat adevărul prin atestarea unor împrejurări neconforme cu realitatea.
Ceea ce trebuie remarcat este faptul că în cazul infracţiunii de fals intelectual alterarea
adevărului nu priveşte materialitatea înscrisului în forma şi sursa acestuia, ci menţiunile inserate
în înscrisul întocmit de funcţionarul public competent. În cauză, inculpata T.M., deşi cunoştea
obligaţia ce îi revenea în exercitarea atribuţiilor de serviciu la autentificarea unui contract de
vânzare-cumpărare, a menţionat în cuprinsul actului împrejurări necorespunzătoare în legătură cu
situaţia terenului ce face obiectul vânzării, în sensul că nu este grevat de sarcini, deşi nu avea un
extras de carte funciară emis de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău, împrejurare
care ulterior s-a dovedit a fi neconformă cu realitatea, asupra bunului fiind instituită interdicţia de
vânzare, prin mandatar, chiar de către proprietarul terenului, O.N.
Sub aspectul laturii subiective, se constată că prin modalitatea în care a acţionat, atestând
în mod nereal, cu ştiinţă, că imobilul nu este grevat de sarcini, inculpata T.M. a comis fapta cu
forma de vinovăţie cerută de lege - intenţia directă.
În baza probatoriul administrat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, prin
menţionarea în conţinutul încheierii de completare din 5 septembrie 2011 a contractului de
vânzare-cumpărare, a împrejurării că actul a fost întocmit la solicitarea lui G.G., că aspectele
completate au fost omise la momentul autentificării actului şi a împrejurării că două exemplare
ale încheierii au fost remise lui G.G., în condiţiile în care încheierea de completare a fost
efectuată de inculpata T.M. după primirea extrasului de carte funciară în care era notată
interdicţia de vânzare a imobilului, instituită de O.N., aspecte care nu au fost omise la momentul
încheierii/autentificării contractului, întrucât nu exista un extras de carte funciară eliberat de
Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău la acea dată, iar martorului G.G. nu i-au fost
înmânate cele două exemplare ale actului, este realizat elementul material al infracţiunii de fals

319
intelectual în forma atestării unor împrejurări necorespunzătoare adevărului în conţinutul
încheierii de completare, fiind periclitată încrederea publică acordată unui act oficial întocmit de
către notar şi chiar valabilitatea actului.
Argumentele judecătorului fondului că menţionarea în cuprinsul încheierii a împrejurării
că au fost remise două exemplare martorului G.G. la momentul autentificării nu este o
împrejurare esenţială şi producătoare de consecinţe juridice, deoarece nu alterează
substanţa/esenţa actului nu poate fi primită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere
că în cazul infracţiunii de fals intelectual nu este prevăzută condiţia esenţială ca înscrisul
respectiv să fie apt să producă consecinţe juridice; prin urmare, atestarea în conţinutul actului a
unor împrejurări nereale cu privire la situaţia de fapt ce a condus la întocmirea acelui act este
suficientă pentru realizarea elementului material al laturii obiective.
Sub aspectul laturii subiective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, prin
modalitatea în care a acţionat, inculpata T.M. a avut reprezentarea subiectivă a faptei şi a comis-o
cu forma de vinovăţie cerută de lege - intenţia directă, inserarea acelor împrejurări neconforme cu
realitatea în conţinutul încheierii de completare fiind făcută tocmai pentru a da aparenţa de
legalitate unui contract autentificat de inculpată prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor ce îi
reveneau în calitate de notar public.
Pe cale de consecinţă, materialul probator administrat, astfel cum a fost analizat pe larg în
cele ce preced, a dovedit fără putinţă de tăgadă că inculpata T.M., la data de 12 august 2011, a
atestat, în mod nereal, în conţinutul contractului de vânzare-cumpărare împrejurarea că bunurile
vândute nu sunt ipotecate, sechestrate sau gajate şi nu sunt afectate de sarcini conform extrasului
de carte funciară din 11 august 2011 eliberat de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară
Buzău, în condiţiile în care inculpata nu avea un extras de carte funciară, iar, la data de 5
septembrie 2011, a menţionat în mod nereal, în conţinutul încheierii de completare a contractului
de vânzare-cumpărare, împrejurarea că actul a fost întocmit la solicitarea lui G.G., că aspectele
completate au fost omise la momentul autentificării actului şi împrejurarea că două exemplare ale
încheierii au fost remise lui G.G., faptele inculpatei întrunind elementele constitutive ale
infracţiunilor de fals intelectual prevăzute în art. 289 C. pen. anterior.
Stabilind vinovăţia inculpatei sub aspectul comiterii faptelor pentru care s-a dispus
trimiterea sa în judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelul procurorului, a
desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi a dispus condamnarea inculpatei sub aspectul
săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu şi fals intelectual (2 fapte).

CITATE:
Prin urmare zicala că „cu voință rău și fără voie fericit nu este nimeni” este în parte
eronată, în parte adevrată. Nimeni nu este fără voie fericit, dar răutatea este ceva cu voie.
(Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p.
59)

Omul virtuos anume judecă despre toate și fiecare lucru potrivit și descoperă în toate și în
fiecare lucru ceea ce-i într-adevăr bun. Căci pentru fiecare habitus există un bine propriu și ceva
ce aduce plăcere și acesta este poate caracterul cel mai excelent al omului virtuos, că vede în
fiecare lucru ceea ce-i adevărat și că el este așa zicând regula și măsura pentru aceasta.
Mulțimea însă e înșelată prin plăcere, care pare a fi un bun fără a o fi. De aceea ei aleg plăcerea

320
ca și cum ar fi un bun, și fug de durere ca și cum ar fi un rău. (Aristotel, Etica nicomahică,
Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 58-59)

Dacă deci virtuțile, cum se afirmă, sunt voluntare – căci pe de o parte și noi purtăm
oarecare vină de însușirile noastre și, pe de altă parte, calitatea țintei ce ne propunem depinde de
calitatea noastră proprie, - atunci și viciile trebuie să fie voluntare; căci amândouă se compun la
fel. (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet,
p. 61) De subliniat că și Aristotel spune că avem doar o parte din vină sau din merit pentru
calitățile sau defectele noastre, folosind sintagma „oarecare vină”. Restul ține de divilitate, de
genetică, de educație, ș.a..

Cuvântul valoare însă se întrebuințează despre bunuri exterioare. Dintre aceste bunuri
însă e considerat de noi ca cel mai înalt bun acela pe care îl oferim zeilor, spre care năzuiesc cei
mai demni înainte de toate și care este răsplata pentru cel mai frumos lucru. Un astfel de lucru
însă este onoarea; ea este cel mai înalt bun dintre toate bunurile exterioare. Așadar cinstea și
necinstea vor fi acelea față de care cel cu suflet mare se poartă cum e potrivit. (Aristotel, Etica
nicomahică, Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 81-82)

Astfel deci, măreția sufletească apare ca o podoabă a celorlalte virtuți. Ea le ridică pe o

treaptă mai înaltă și ea nu se poate dezvolta fără ele. De aceea e greu ca cineva să fie cu adevărat
un om cu suflet mare. Căci aceasta nu e cu putință fără o formare desăvârșită a caracterului.
(Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p.
82)

...fără virtute nu e ușor să suporți norocul cu măsură. (Aristotel, Etica nicomahică,

Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 81-83)

Această dreptate este virtutea perfectă, nu virtutea perfectă în general, ci întrucât ea are
raportare la alții – de aceea ea este considerată adeseori drept cea mai excelentă între virtuți, ca o
virtute așa de minunat de frumoasă, că nici luceafărul de seară nici luceafărul de dimineață nu
strălucește așa ca dânsa; de aceea și proverbul: în dreptate e cuprinsă toată virtutea; și ca cea mai
desăvârșită virtute, deoarece ea este aplicarea virtuții perfecte. – Perfectă este însă ea, deoarece
posesorul ei poate cultiva virtutea față de alții, și nu numai pentru sine însuși. (Aristotel, Etica
nicomahică, Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 97)

„între oameni deci la care presupoziția libertății sau a egalității nu este dată, nu există
drept politic, dar totuși încă un anumit drept există acolo unde e o lege care stabilește raportul
reciproc;” (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura
Antet, p. 107)

Oamenii cred însă că stă în puterea lor să facă ceva nedrept, și de aceea ar fi și ușor să fii
drept. Dar nu este așa. (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de Traian
Brăileanu, Editura Antet, p. 113)
Tot așa cred oamenii că a cunoaște ceea ce-i drept și ceea ce-i nedrept n-ar fi o
înțelepciune deosebită, deoarece n-ar fi greu a înțelege despre ce vorbesc legile. Dar aceasta este
numai prin accident drept; dreptul în sine este ceea ce se săvârșește și se atribuie în mod

321
determinat concret. Și a descoperi aici totdeauna ceea ce-i potrivit cere mai mult decât de
exemplu a cunoaște medicamentele. (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de
Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 113)

Dreptul își are locul între ființe care participă absolut la bunuri și pot avea din ele un prea
mult și un prea puțin. Există ființe care nu pot avea din ele un prea mult, și acestea sunt poate
zeii, și iarăși există altele, rele fără leac, cărora nicio parte din bunuri nu le folosește, ci toate le
strică, și în sfârșit există ființe cărora bunurile le sunt utile înăuntrul unor anumite limite. De
aceea dreptul este un lucru omenesc. (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de
Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 114). Dreptul există doar în lumea aceasta, fiind valabil
doar pentru ființele omenești care trăiesc adunați într-o societate, nu și pentru ființe care
trăiesc dincolo de lumea aceasta ori care trăiesc în afara unei societăți (într-un loc unde nu
este aplicabilă legea vreunui stat, greu de conceput în ziua de azi) și nici pentru animale.

De aici se mai vede însă cine este omul echitabil: cel ce vrea un atare drept, îl alege și îl
aplică, cel ce nu exagerează dreptul în dauna altora, ci care știe să slăbească din drept, deși îl
ajută, acela e echitabil și habitus-ul său este echitatea, care este un fel de dreptate și nu un
habitus deosebit de ea. (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de Traian
Brăileanu, Editura Antet, p. 115). Echitatea vine să completeze dreptul, atunci când aplicarea
acestuia din urmă ar conduce la soluții injuste. De aceea omul echitabil este cel care nu aplică
în mod absurd, ci în conformitatea cu valoarea morală a dreptății. Aceasta este însă o
deprindere, care se interiorizează de omul echitabil prin exersare.

Așa-numita gnome, discernământ sau deosebire, după care noi vorbim de persoane cu
discernământ, și zicem că cineva posedă discernământ, este judecarea exactă a echitabilului. Un
semn al acestui lucru este aceasta. Despre omul echității noi spunem că el înclină mai ales spre
îngăduință (syngnome), iar echitatea e pentru noi tot așa ca și a avea cu cineva îngăduință. Dar
îngăduința este tocmai judecarea exactă a echitabilului. Exactă este însă acea judecată pe care o
face cel iubitor de adevăr. (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de Traian
Brăileanu, Editura Antet, p. 129).

De aceea, afirmațiilor și părerilor celor cu experiență, ale celor bătrâni și ale celor
prudenți, enunțate fără demonstrație, trebuie să le dăm nu mai puțină atenție decât
demonstrațiilor. Căci, deoarece ei au un ochi ager prin experiență, ei văd bine. (Aristotel, Etica
nicomahică, Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 130).

Virtutea face să ne propunem ținta potrivită, prudența ca să alegem pentru aceasta

mijloacele potrivite. (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de Traian Brăileanu,
Editura Antet, p. 131).

Căci răutatea pervertește judecata rațiunii și duce la rătăcire cu privire la principiile

acțiunii, și astfel e vădit că e cu neputință ca cineva să fie prudent fără să fie virtuos. (Aristotel,
Etica nicomahică, Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 132).

Căci mulți cred așa de tare în ceea ce opinează, ca alții în ceea ce știu. (Aristotel, Etica
nicomahică, Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 138).

322
 Mai apoi, mărimea nedreptății crește cu gradul vicleniei. Dar irascibilul și mânia n-au
viclenie, ci procedează deschis, dar desigur căpofta e vicleană. De aceea Afrodite se cheamă la
poeți „fiica intrigantă a Ciprului”. (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de
Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 144).

Căci unde nu e căință, acolo nu e posibilitate de îndreptare. (Aristotel, Etica nicomahică,

Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 145).

Încăpățânatul nu se lasă înduplecat prin argumente, dar oameni de felul lui sunt adeseori
accesibili poftelor și se lasă mânați de voluptăți. (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din
limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 148).
Norocul împiedică chiar fericirea, dacă e exagerat, și atunci nu mai este nicidecum exact
să numim această stare noroc. (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de Traian
Brăileanu, Editura Antet, p. 153).

Prietenia este de asemeni ceea ce susține Statele și le stă legiuitorilor mai mult la inimă
decât dreptatea. (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de Traian Brăileanu,
Editura Antet, p. 157)

Noi am declarat la început că fericirea este o activitate. Activitatea însă este se vede că o
întâmplare, un proces, ea nu există în mpdul unui lucru statornic, de exemplu al unei proprietăți.
(Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p.
192)

Ceea ce cred toți, aceea, susținem noi, este adevărat. Cine respinge această credință
comună a omenirii cu greu va ști să spună ceva mai demn de crezut. (Aristotel, Etica
nicomahică, Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 200). Aristotel face
această afirmație în contextul în care tratează subiectul plăcerii, despre care unii spun că este
un lucru bun, iar alții că este un lucru rău. Aici se deosebește de Platon, care susține că
plăcerea nu este binele, deoarece fiecare lucru bun există doar în unire cu altul, pe când
plăcerea nu are nevoie de altceva pentru a fi dorită.

Sau putem spune că plăcerile sunt după felul lor deosebite. Cele ce curg din izvoare
curate din punct de vedere moral sunt altfel decât acelea ce sunt scoase din izvoare necurate, și
de acea plăcere și desfătare de care se poate bucura cel drept, cel cult sau deșinătorul de astfel de
însușiri excelente, nimeni nu e capabil fără a fi drept, cult etc. (Aristotel, Etica nicomahică,
Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 202)

Căci virtutea și inteligența, aceste izvoare ale oricărei fapte frumoase, nu se întemeiază pe
posesia puterii. (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de Traian Brăileanu,
Editura Antet, p. 208)

Fericirea nu stă deci în distracții, nu în joc și glumă... Și mai pare că viața fericită e o
viață virtuoasă. Aceasta însă este o viață de muncă serioasă, nu de joc vesel. Seriozitatea o

323
numim doar mai bună decât gluma și veselia. (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba
elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 209)

Intelectul sau rațiunea este anume elementul cel mai excelent în noi, iar obiectele rațiunii
sunt, la rândul lor, cele mai excelente în tot câmpul cunoașterii. (Aristotel, Etica nicomahică,
Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 210).

Dar între toate activitățile conforme cu virtutea cea mai plăcută și mai fericită este, după
toată mprturia, cea îndreptată spre înțelepciune. Și, de fapt, studiul înțelepciunii oferă plăceri de
minunată puritate și statornicie, se-nțelege însă că plăcerea este încă mai mare, când știm chiar,
decât când cercetăm abia. (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de Traian
Brăileanu, Editura Antet, p. 210).

Și fericirea pare a sta în liniște. Niu jertfim liniștea noastră, pentru a avea liniște, și
purtăm război pentru a trăi în pace. (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de
Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 210).

De asemenea, cu virtutea etică e împreunată prudența și virtutea cu prudența, deoarece

doar principiile prudenței dau direcția în temeiul virtuților etice, și acestea din urmă iarăși sunt
ordonante prin acelea. Cum însă amândouă, virtutea etică și prudența, privesc și afectele, ele au
a face fără îndoială cu întregul compus din trup și suflet. (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere
din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 212)

Ne întrebăm firește, care din cele două postulate ale virtuții este mai important, voința sau
opera. Dar ea își găsește se vede desăvârșirea abia în amândouă în același timp. (Aristotel, Etica
nicomahică, Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 213).

Legea are putere de constrângere și este în același timp o cuvântare care pornește dintr-o
cunoștință și rațiune. Și, aspura unor oameni care se opun înclinațiilor noastre, noi aruncăm ură,
chiar dacă au dreptate s-o facă; legea însă, când poruncește ceea ce e drept, nu e supusă niciunei
uri. (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet,
p. 217)

Astfel desigur și colecțiile diferitelor legi și constituții vor fi de mare folos acelora care
cercetează șipot hotărâ, ce este în ele bun și ce nu, și ce se potrivește laolaltă. Aceia însă care
parcurgând astfel de colecții fpră rutina necesară, posibilă numai prin experiență, nu vor fi în
stare să judece potrivit asupra lor, fără doar cumva din întâmplare. Numai o înțelegere mai bună
în acest domeniu poate fi dobândită cumva în acest fel. (Aristotel, Etica nicomahică, Traducere
din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 219)

Înainte de a fi sociale, dreptatea și fraternitatea există în gândirea și în inima individului

(A. Fouillé, La morale et la religion humanitaire, în Revues des deux Mondes, 1912, p. 159).

324
 Vitejia nu slujește decât în vreme de război, în timp ce dreptatea este folositoare în vreme
de război și pace (Aristotel, în A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale
urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art, 2007, p. 58)768.

Tăria de caracter aduce un spor sănătății sufletești a omului (N. Mărgineanu, Psihologia
persoanei, Sibiu, 1941, p. 467).

Judecătorii să aibă totdeauna legea în mâini și duhul legii în inimă (Bacon, în A. Aman,
Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
2007, p. 58).

PROBLEME PRACTICE

X este judecător în cadrul Judecătoriei C. In timpul concediului de odihnă, petrecut cu

familia în stațiunea Mamaia, acesta a constatat că este cazat la același hotel la care este cazat și
avocatul Y, pe care îl cunoștea doar din vedere, întrucât acesta locuiește în același oraș și a avut
mai demult o cauză la completul său. Întâlnindu-se în mod repetat la masă, aceștia au început să
converseze, ajungând în final ca familiile acestora să petreacă tot mai mult timp împreună. La
sfârșitul concediului, în urma timpului petrecut împreună la masă, pe plajă, la plimbare, etc.
relațiile dintre cele două familii au fost unele apropiate. După revenirea din concediu aceștia nu
s-au vizitat la domiciliu, iar la aproximativ 2 luni X constată că avocatul Y reprezintă o parte
care are calitatea de reclamant într-o cauză pe care o are de soluționat. Ar trebui ca X să se abțină
de la judecarea cauzei reespective? Are relevanță în cauză cât de mare este Judecătoria C,
respectiv câți judecători are în componență? Dar cât de mare este orașul în care locuiesc cei doi
are vreo relevanță?

X este președintele Tribunalului B și a introdus la această instanță o acțiune civilă având

ca obiect plata unor drepturi salariale personale. Acesta a chemat în judecată, printre alți pârâți, și
Tribunalul B. Ca ordonator de credite care să fie obligat la plata drepturilor salariale restante. În
calitate de președinte al Tribunalului B. Judecătorul X a semnat și întâmpinarea formulată de
tribunal față de această acțiune, întâmpinare prin care a solicitat ca acțiunea formulată de fie
respinsă deoarece nu este întemeiată. A încălcat X etica profesională?

Judecătorul A are o cauză deosebit de complexă, cu 19 inculpați. La data de 23.02.2016

au avut loc dezbaterile în cauza respectivă, care au durat aproximativ 9 ore. Cauza a rămas în
pronunțare, fiind amânată pronunțarea la data de 9.03.2016. Dându-și seama că se impune a fi
pusă în discuție o schimbare de încadrare juridică, judecătorul a repus cauza pe rol, acordând
termen de judecată la data de 23.03.2016. la acest termen de judecată s-a pus în discuție
schimbarea de încadrare juridică a faptei, iar la acordarea cuvântului la dezbateri, judecătorul le-
a spus avocaților să nu mai reia concluziile din data de 23.02.2016, deoarece pe acestea le-a
ascultat o dată. A procedat judecătorl A în mod corect, sau acesta trebuie să lase avocații să pună
din nou ce concluzii doreau, inclusiv repetarea celor?

768
Într-o pictură apare pe un perete o alegorie la „Buna guvernare”, care are în centru judecătorul, și pe un alt perete
o alegorie la „Reaua guvernare”, care are în centru războinicul.
325
 În urma unor modificări legislative succesive, judecătorii din raza Curții de Apel C au
constatat că nu li s-a acordat un spor la salariu în cuantum de 10 la sută. În acest context, au fost
formulate de judecători mai multe acțiuni (sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă) ce au
avut ca obiect acordarea de drepturi salariale, toate fiind admise de judecători în primă instanță,
inclusiv de judecătorul A. Hotărârile au fost menținute în calea de atac, rămânând definitive.
Judecătorul A a formulat și el o astfel de acțiune, care a fost repartizată spre soluționare colegului
de birou al lui A, respectiv judecătorul B. Având în vedere practica constantă a instanței, ar trebui
ca judecătorul B să se abțină de la judecarea cauzei?

X, judecător în cadrul Judecătoriei A a refuzat să intre în ședința de judecată în locul

judecătorului Y, căruia i s-a aprobat efectuarea unei zile de concediu de odihnă în ziua în care era
programat în ședința de judecată. Motivul refuzului de a intra în ședință în locul lui Y a fost acela
că a considerat că nu ar fi trebuit să i se aprobe cererea de concediu de odihnă în ziua ședinței de
judecată, mai ales că motivul invocat a fost acela de a merge la pescuit. Întrucât X era pe lista de
permanență, acesta ar fi trebuit să intre în ședința de judecată, în care erau programate 50 de
dosare civile. Din acest motiv, a intrat în ședința de judecată respectivă președintele instanței,
care i-a aprobat cererea de concediu de odihnă lui Y.
A fost atitudinea lui Y una corectă, din punct de veder etic? Dar din punct de vedere
disciplinar?
Răspuns: CSM a reținut că prin refuzul de a participa la ședința de judecată în care fusese
planificat pentru înlocuirea titularului completului de judecată, care lipsea justificat, atitudine
care a determinat participarea la acea ședință de judecată a unui alt judecător care nu figura în
planificarea permanenței pentru acea dată s-a încălcat dispozițiile din Regulamentul de ordine
interioară al instanțelor judecătorești, vizând normele aplicabile în materia distribuirii aleatorii a
dosarelor. Consecința faptei săvârșite de judecător constă în crearea unor suspiciuni cu privire la
modul în care se judecă anumite dosare, prin nerespectarea principiului repartizării aleatorii a
dosarelor, aducându-se atingere garanției imparțialității actului de justiție769.

X, judecător în cadrul Judecătoriei B, a disjuns în mod repetat din mai multe dosare în
care erau același avocat (Y), cereri care nu aveau legătură cu cauzele în care fusese învestit și pe
care le-a reținut apoi spre soluționare, deși ele trebuiau trimise președintelui instanței pentru a fi
repartizate aleeatoriu. În condițiile în care nu rezultă de nicăieri că între judecătorul X și avocatul
Y ar exista vreo relație, iar soluțiile adoptate de judecătorul X în aceste cauze au rămas definitive,
deși au fost exercitate căi de atac, a încălcat X obligația de a fi imparțial?
Răspuns: CSM a statuat că reținerea spre soluționare a unor cereri care au fost disjunse,
cereri care nu au fost repartizate aleatoriu completului din care face parte pârâta și care nu aveau
legătură cu cauzele cu care fusese învestită aceasta, pârâta judecător a acceptat ca și consecință
încălcarea principiului repartizării aleatorii. Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. o) din
Legea nr. 30372004 nu condiționează activitatea magistratului de încălcare a dispozițiilor
privitoare la repartizarea aleatorie de intenția acestuia de a favoriza una dintre părți, ci, pentru a
exista această abatere disciplinară este suficient ca acesta să își repartizeze manual, spre
soluționare o cauză, fără ca aceasta să aibă vreo legătură din punct de vedere a legii procesual
civile cu cauza primită spre soluționare în mod aleatoriu și pe care o are deja pe rol770.

769
Hotărârea nr. 7J din 13 iunie 2012, Secția pentru judecători a CSM, definitivă prin Decizia nr. 340 din 17 iunie
2013 a ÎCCJ, pe www.csm1909.ro
326
 T, judecător în cadrul Judecătoriei C, a fost depistat conducând autoturismul sub influența
băuturilor alcoolice, fiind sancționat contravențional pentru aceasta de Poliția orașului C, având
în vedere că gradul de alcoolemie în sânge era de sub 0,80 g/l. După aproximativ o lună de zile,
acestuia i-a fost repartizată spre soluționare o cauză având ca obiect o infracțiune de conducere
pe drumurile publice a unui autoturism de câtre o persoană ce avea în sânge o îmbibație alcoolică
de peste 0,80 g/l. Procurorul de ședință l-a recuzat pe judecătorul T, susținând că, având în
vedere că acesta a fost sancționat contravențional anterior pentru o faptă similară, el nu ar putea
fi imparțial în această cauză. Este întemeiată cererea de recuzare formulată de procuror? Dar
dacă judecătorul T ar fi contestat procesul verbal de contravenție, ar fi diferită situația?
Răspuns: În lipsa altor date, cererea este nefondată, având în vedere că experianța
personală a judecătorului nu poate constitui în sine un motiv de recuzare.

L este judecător în cadrul Judecătoriei Târgu Secuiesc și este cetățean român de etnie
maghiară. Acestuia i-a fost repartizată spre soluționare o cauză ce are ca obiect o plângere
contravențională formulată de petent împotriva unui proces verbal de contravenție, întocmit
pentru că a scris pe o clădire oficială din oraș mesaje antiromânești. Poate judecătorul L să
soluționeze cauza cu suficientă imparțialitate ori ar trebuisă se abțină? Dar dacă acesta ar fi
căsătorit cu o persoană de etnie română?
Răspuns: În lipsa altor date, cererea este nefondată, având în vedere că experianța
personală a judecătorului nu poate constitui în sine un motiv de recuzare.

M este judecător în cadrul Judecătoriei Cluj și are de soluționat un litigiu privind

retrocedarea unei clădiri către Biserica Greco Catolică din localitate. M a fost recuzat de pârâtă,
pe motiv că este greco-catolic și că nu poate fi imparțial în soluționarea acestui litigiu. Este
cererea de recuzare întemeiată?
Răspuns: În lipsa altor date, cererea este nefondată, având în vedere că experianța
personală a judecătorului nu poate constitui în sine un motiv de recuzare.

N este judecător în acdrul Tribunalului D și are de soluționat o cauză având ca obiect o

infracțiune de omor. În timpul audierii inculpatului, judecătorul N și-a exprimat nedumerirea
cum ar fi putut inculpatul să parcurgă distanța de la Cluj la Brașov, în doar trei ore, când în mod
normal se știe că aceasta nu poate fi parcursă în mai puțin de trei ore. Inculpatul l-a recuzat,
spunând că prin aceasta judecătorul s-a antepronunțat în cauză și că este evident că nu îl crede că
nu putea să comită fapta comisă în Brașov deoarece el era în Cluj la ora respectivă, unde a ajuns
în trei ore cu autoturismul. Este cererea de recuzare întemeiată? Dar dacă judecătorul nu ar fi
spus nimic ci doar ar fi făcut o grimasă din care se putea deduce neîncrederea în cele afirmate de
inculpat?
Răspuns: În lipsa altor date, cererea este nefondată, având în vedere că judecătorul poate
cere lămuriri asupra unor chestiuni pe care le consideră nelăurite.

Judecătorul D s-a mutat de curând în localitatea în care se află sediul instanței la care
lucrează, făcându-și mai mulți prieteni printre vecinii de pe stradă. Într-una din vizite la unul
dintre aceștia, vecinul l-a întrebat ce ar trebui să facă în legătură cu o casă pe care a moștenit-o

770
Hotărârea nr. 1J din 20 februarie 2013, Secția pentru judecători a C.S.M., definitivă prin Decizia nr. 340 din 17
iunie 2013 a ÎCCJ, pe www.csm1909.ro
327
de la părinți îmreună cu un frate al său, dar pe care acesta din urmă nu vrea să o împartă cu el. Ce
ar trebui să îi răspundă judecătorul?

În timpul pledoariei avocatului G, care apăra un inculpat trimis în judecată pentru

infracțiunea de viol și susținea nevinovăția acestuia, judecătorul D i-a spus acestuia următoarele
cuvinte: „Domnule avocat și dumneavoastră aveți o fată și nu cred că v-ar fi convenit să pățească
ce a pățit persoana vătămată!”. Avocatul l-a recuzat, spunând că acesta s-a antepronunțat în cauză
în sensul că nu ia în considerare susținerea sa că inculpatul este nevinoat. Este întemeiată cererea
de recuzare?

C este procuror în cadrul parchetului de pe lângă Judecătoria Zărnești și odată cu

obținerea acestui post s-a mutat cu familia în această localitate, cumpărându-și un apartament
într-un bloc din apropierea sediului parchetului. Într-un an de zile a început să se cunoască cu
vecinii de pe scară, vizitându-se cu câțiva dintre aceștia. Într-una din vizite, vecinul C l-a întrebat
pe cine ar putea să-și angajeze ca avocat, pentru a-l reprezenta într-un proces de partaj
succesoral, pe care trebuie să-l intenteze fraților săi pentru a împărți averea lăsată de părinți. Ar
trebui C să îi dea vreun nume de avocat ori nu ar fi atic să-i răspundă la această întrebare?

D a fost procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Zărnești, după care a formulat o

cerere de a fi numit în funcția de judecător la această instanță. La o lună de zile după ce a fost
numit judecător la Judecătoria Zărnești, acestuia îi este repartizată spre soluționare o cauză
penală, în care rechizitoriul a fost întocmit de un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă
Judecătoria Zărnești, fost coleg al judecătorului D. D nu a făcut acte de urmărire în acest dosar
penal, cât a fost procuror la parchet. Inculpatul a formulat cerere de recuzare a judecătorului D,
susținând că acesta nu poate fi imparțial din moment ce până în urmă cu o lună de zile a fost
coleg la parchet cu procurorul care a întocmit rechizitoriul. Este întemeiată cererea inculpatului?
Dar dacă judecătorul D ar fi fost prim-procurorul parchetului de pe lângă Judecătoria Zărnești,
înainte de a se transfera? Dar dacă D ar fi fost consilierul procurorului-șef al parchetului care a
întocmit rechizitoriul?
Răspuns: Nu (CEDO, cauza Piersack c. Belgiei). Da (CEDO, cauza Piersack c. Belgiei).
Nu (Cauza Năstase).

P a fost detașat de la Curtea de Apel Brașov la Ministerul Justiției, ca director al unei

direcții de specialitate. În această funcție a contrasemnat un ordin al ministrului justiției, referitor
la plata unor drepturi salariale către magistrați. După încetarea detașării, P a revenit la Curtea de
Apel Brașov, unde și-a reluat activitatea la secția de contencios administrativ. Într-un litigiu care
i-a fost repartizat spre soluționare s-a pus în discuție chiar legalitatea ordinului contrasemnat de
judecătorul P cât timp a fost detașat la Ministerul Justiției. Poate judecătorul P să participe la
judecarea cauzei respective?
Răspuns: Nu. (CEDO, McGonnel c. Marii Britanii)

T este judecător la Curtea de Apel Brașov, Secția penală, și a primit spre soluționare un
apel, declarat împotriva unei sentințe a Tribunalului Brașov. Acesta a constatat că în cauza
respectivă, înainte de a promova de la Tribunalul Brașov la Curtea de Apel Brașov, a administrat
niște probe în fața instanței de fond, dar nu a apucat să pronunțe soluția pentru că a promovat.
După plecarea sa de la Tribunalul Brașov cauza a fost repartizată altui judecător, care a dispus

328
condamnarea inculpatului. Poate judecătorul T să participe la judecarea apelului declarat de
inculpat împotriva sentinței de condamnare? Dar dacă, atunci când a fost judecător la Tribunalul
Brașov T ar fi respins niște probe în apărare ale inculpatului?
Răspuns: Da. (CEDO; cauza Bulut c. Austriei). Dacă inculpatul a atacat ccu apel și
încheierea de respingere a probelor în apărare, T nu ar mai putea soluționa apelul declarat
împotriva acestei încheieri a instanței de fond.

G este judecător în cadrul Judecătoriei Însurăței și are de judecat o cauză penală în care
inculpatul este trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunii de viol.
Prin încheierea din data de 25.09.2015 judecătorul a acordat un nou termen de judecată și a
menținut măsura arestării preventive a inculpatului, motivând, printre altele, că în cauză „există
indicii solide și rezonabile” cu privire la vinovăția inculpatului. Văzând motivarea, la termenul
de judecată următor inculpatul l-a recuzat pe judecător, susținând că acesta s-a antepronunțat cu
privire la vinovăția sa. Este întemeiată cererea de recuzare?
Răspuns: Da (CEDO, Cauzza Perote Pellon c. Spaniei)

Judecătorul D a infirmat ordonanța procurorului de renunțare la urmărirea penală față de

inculpatul B, motivând că față de gravitatea faptei și față de persoana inculpatului soluția de
renunțare la urmărirea penală este prea ușoară. Parchetul a dispus trimiterea în judecată a
incculpatului B., cauza fiindu-i repartizată spre soluționare judecătorului D. Este acesta
incompatibil să soluționeze cauza respectivă? Dar dacă inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei?
Răspuns: Nu. Da.

T este judecător în cadrul Judecătoriei Strehaia. Având de audiat un martor de etinie

rromă, judecătorul a făcut afirmații rasiste cu rivire la această etnie („vă știu eu pe voi țiganii
cum sunteți”). Inculpatul, care era tot de etnie rromă, l-a recuzat pe judecător, susținând că, față
de afirmația făcută, acesta nu ar fi imparțial în cauză. Este întemeiată cererea de recuzare?
Răspuns: Da (CEDO, Cauza Sander c. Marii Britanii)

B este judecătoare în cadrul Judecătoriei Brașov și are de soluționat un litigiu civil. La

termenul de administrare a probelor, aceasta constată că una dintre martorele ce trebuie audiate,
propuși de reclamant, este coafeza sa personală. Mai poate B să soluționeze cauza cu
imparțialitate? Dar dacă era vorba de medicul său ginecolog?

L este judecător în cadrul Tribunalului Z și are de soluționat un litigiu de muncă între un

grefier al tribunalului, căruia i s-a desfăcut contractul de muncă, și conducerea instanței.
Judecătorul L, folosind ca probă un martor coleg cu reclamanta grefier, a dispus reangajarea
grefierului cu motivarea că „există un management defectuos al instanței, care a generat greșelile
angajatei”. Împotriva judecătorului a formulat plângere la Consiliul Superior al Magistraturii
conducerea instanței, care susține că acesta și-a depășit atribuțiile, deoarece un verdict asupra
managementului instanței e putea dispune doar în urma unui audit independent și calificat, iar nu
în baza declarației unui martor. Este întemeiată plângerea împotriva judecătorului?
Răspuns: Da. (A se vedea A. Rădulescu, Unele aspecte privind evaluarea
comportamentului judecătorilor din perspectiva calitativă, în Etică și cultură profesională, de de I.
Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 265).

329
 C este prim-procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Răcari, la care activeză în total
4 procurori. Într-o zi, unul din procurorii acestui parchet a fost citat cu mandat de aducere la
Direcția Națională Anticorupție, dispunându-se efectuarea urmăririi penale față de acesta pentru
niște presupuse fapte de corupție. Față de acest procuror s-a luat măsura controlului judiciar, fără
a-i fi însă interzisă exercitarea funcției de procuror în continuare. A doua zi procurorul a venit la
serviciu. Ce atitudine ar trebui să aibă față de el prim-procurorul C? Dar ceilalți colegi procurori?

ANEXE:

MINUTA

întâlnirii membrilor comisiilor de examinare la proba interviului numite în cadrul

concursului de admitere la INM și al concursului de admitere în magistratură, sesiunea
iunie-octombrie 2015

-19.10.2015-

Participanţi:

a) Membri și supleanți ai comisiilor de examinare:

b) Reprezentanţi INM, membri în comisia de organizare:

330
Punctaj de discuții

 Analiza modului în care s-a desfășurat proba interviului din cadrul celor două
concursuri
 Date statistice
 Observații, sugestii și propuneri pentru viitor
 Utilitatea întocmirii unui raport cu privire la modul în care s-a desfășurat proba
interviului

Context

În perioada 30 iunie – 6 octombrie 2015, s-a desfășurat concursul de admitere la Institutul

Național al Magistraturii, a cărui organizare a fost aprobată de către Consiliul Superior al
Magistraturii, prin Hotărârea Plenului CSM nr. 587/10 iunie 2015, în condițiile prevăzute de art.
12 – 15 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată,
modificată și completată și ale Regulamentului privind concursul de admitere și examenul de
absolvire a Institutului Național al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 439/15
iunie 2006, modificată și completată.

În aceeași perioadă s-a organizat și desfășurat prin intermediul INM, concursul de admitere în
magistratură, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 631/15 iunie 2015, în condițiile art. 33
alin. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

În ceea ce privește proba interviului, ambele concursuri s-au desfășurat cu respectarea principiilor
transparenței și egalității, conform metodologiei privind organizarea și desfășurarea probei,
publicată pe paginile web ale CSM www.csm1909.ro și INM www.inm-lex.ro, la data de 30 iunie
2015, odată cu publicarea anunțurilor privind desfășurarea ambelor concursuri, care au la bază
Regulamentul privind concursul de admitere și examenul de absolvire a INM și, respectiv,
Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de admitere în magistratură.

În deschiderea întâlnirii, s-a arătat faptul că anul acesta, spre deosebire de anii anteriori,
întrunirea se desfășoară mai devreme, în contextul lansării în spațiul public, prin intermediul unor

331
publicații centrale și locale precum și al unor posturi TV, a unor afirmații în legătură cu proba
interviului din cadrul celor două concursuri.

Din discuțiile purtate cu ocazia întâlnirii și având în vedere și punctele de vedere transmise în
scris de către o parte din membrii comisiilor de examinare din cadrul probei interviului, au
rezultat:

A. Considerații de ordin general

Proba interviului în cadrul celor două concursuri constituie etapa consecutivă celei constând în
susținerea testului de verificare a cunoștințelor juridice și a celui de verificare a raționamentului
logic și se concretizează în furnizarea unei fișe de prezentare (cu o valoare orientativă), în
elaborarea în scris a unei analize cu privire la un subiect extras de către candidat, în susținerea
orală a acestuia și în analiza orală a unei spețe cu elemente etice specifice profesiei.

S-a constatat, unanim, necesitatea sublinierii faptului că, în structura concursurilor, etapa
interviului se distinge atât prin caracterul eliminatoriu, cât și prin scopul diferit de cel al primelor
două probe.

Astfel, scopul desfășurării acestei probe constă în realizarea unei selecții a candidaților care să
permită cea mai bună prognoză în ceea ce privește adecvarea, eficiența și abilitățile necesare unui
magistrat. Această procedură de selecție are la bază criterii fundamental diferite de evaluare
comparativ cu cele avute în vedere în cadrul etapei anterioare a concursului.

Etapa interviului permite examinatorilor să aprecieze, în linii generale, nivelul de cultură și

educație al candidaților, capacitatea acestora de identificare și selecție a modelelor, conturarea
unei imagini cu privire la personalitatea candidatului, descoperirea unor detalii care nu pot fi
surprinse prin intermediul testelor de verificare a cunoștințelor juridice sau a raţionamentelor
logice şi care constituie o modalitate concretă prin care se poate revela caracterul intervievatului,
identificarea abilităților acestuia de comunicare şi de participare la o conversaţie, dinamismul şi
reactivitatea, absolut necesare unui viitor magistrat. Totodată, interviul este o oportunitate de
identificare a candidaţilor care, deşi deţin cunoştinţe juridice ce le permit promovarea primei
probe, nu pot face dovada unei culturi generale medii, a unui limbaj adecvat, a unei fluenţe în

332
gândire şi exprimare şi, uneori, nici chiar a puterii de a se adapta unui mediu profesional riguros,
care presupune respectarea unor reguli mult mai stricte decât cele acceptate în societate.

B. Modul de lucru771 al comisiilor de examinare din cadrul probei interviului,

aspecte investigate, detalierea criteriilor de evaluare și a sistemului de notare

Interviul este o probă care are ca scop selecția candidaților pentru intrarea în profesia de
magistrat. În consecință, întrebările formulate se bazează pe analiza profesiei (profilul
magistratului) și sunt concentrate pe obținerea de informații relevante care să demonstreze
potențialul candidaților de a opera, în principal, la un nivel de gândire superior (analize, sinteze,
judecăți de valoare) și în sensul profilului magistratului.

Astfel, întrebările cheie sunt standardizate, iar cele adiționale individualizate, dar toate sunt
orientate către trei secțiuni și anume:

a. prezentarea candidatului prin prisma experienței personale și profesionale;

b. analiza unui proverb;
c. analiza unei spețe de etică.
Spontaneitatea răspunsurilor este importantă în cadrul interacțiunii care are loc pe parcursul
interviului între membrii comisiei și candidați. Întrebările sunt diverse, dar obligatoriu asociate
criteriilor din fișa de evaluare. Acestea îl solicită pe candidat în diferite moduri, pentru a-i urmări
nivelul de performanță raportat la fiecare criteriu.

Performanța candidaților se apreciază de către membrii comisiilor printr-un punctaj, de la 1 la 10.

I. În ceea ce privește identificarea aptitudinilor specifice profesiei de magistrat sunt

avute în vedere următoarele criterii:

Criteriul 1. Aptitudinea candidatului de a comunica eficient, respectiv comunicarea clară și logică

a ideilor precum și capacitatea de a construi pe punctul de vedere al membrilor comisiei pentru
situația analizată.772 Punctarea candidaților arată nivelul de performanță pe care aceștia l-au
771
Pentru o prezentare detaliată a acestuia, a se vedea materialul cuprins în anexa nr. 1
772
De exemplu, dacă această aptitudine este absentă sau irelevantă se obțin 1 până la 2 puncte. Dacă importanța
comunicării de acest tip nu este conștientizată se acordă 3 până la 4 puncte, dacă această abilitate are o forță medie în
susținerea acțiunii umane/punctelor de vedere, se acordă 5-6 puncte, iar dacă aceasta se manifestă la nivel superior,
se pot obține de la 7 până la 10 puncte.
333
manifestat prin discuția liberă cu membrii comisiei, analiza proverbului și susținerea orală a
ideilor expuse precum și capacitatea de analiză, motivare și sinteză asociate speței de etică.

Criteriul 2. Capacitatea de gândire autonomă este un alt criteriu avut în vedere pe parcursul
interviului. Gândirea este un proces psihic care reflectă capacitatea de a produce ordine,
raționamente. Cu ajutorul gândirii identificăm, ordonăm, asociem, disociem, comparăm,
clasificăm. Capacitatea de gândire autonomă este verificată prin modul în care candidatul își
explică produsele gândirii, modul în care interpretează și explică propriile puncte de vedere,
modul în care evaluează situații, evenimente și se autoevaluează.

Criteriul 3. Capacitatea de a rezolva probleme si de cooperare este urmărită de către membrii

comisiilor de evaluare. Solicitarea de exemple din viața de student, de situații concrete din viața
de zi cu zi, profesională și/sau personală și discutarea acestora se constituie ca oportunități ce
reflectă capacitatea candidatului de a înțelege problema, de a valorifica priceperi și deprinderi
proprii sau ale celorlalți, încrederea în disponibilitatea și capacitatea celorlalți, modul în care
contribuie la rezolvarea unei probleme asumate de un grup. Raportarea la acest criteriu pentru
depistarea abilităților candidatului se realizează și prin analiza speței de etică.

Criteriul 4. Criteriul referitor la înțelegerea realității sociale se asociază în mod direct

raționamentelor care au la bază cunoașterea, respectiv identificarea conștientă a stereotipurilor,
cutumelor, mentalităților societății. Pentru a formula raționamente de acest tip este necesară în
primul rând înțelegerea conceptelor și a modului în care se manifestă, a comportamentelor
asociate observate în instanțe și parchete, respectiv în societate, în viața de fiecare zi. A susține
opiniile proprii, a te îndoi de comportamentul altora în mod argumentat, a supune analizei
propriile opinii și ale altora stau la baza punctării acestui criteriu.

Criteriul 5. Folosirea corectă a limbii române se verifică pe tot parcursul interviului dar și prin
analiza scrisă de către candidat. Se au în vedere bogăția vocabularului, acuratețea exprimării și
corectitudinea gramaticală. O oportunitate de a analiza bogăția și acuratețea vocabularului este
aceea creată prin întrebări care vizează cultura generală a candidaților, asociată hobby-urilor
menționate de către aceștia în fișele de prezentare.

334
II. Motivația de a accede în profesia de magistrat

Motivația se urmărește pe parcursul interviului prin întrebări directe sau indirecte. Se pot analiza
curiozitatea față de practicarea profesiei, spiritul justițiar, disponibilitatea la efort, nu prin
colectarea declarațiilor candidaților, ci prin solicitarea de exemple concrete, situații din viața reală
etc. Conștientizarea rolului pe care îl au statutul social, siguranța locului de muncă, indemnizația
reprezintă un alt aspect supus investigației. De exemplu, afirmații care subliniază siguranța
locului de muncă sunt analizate de către membrii comisiilor de evaluare din perspectiva
autoevaluării și a argumentării. Notarea candidatului în funcție de aceste criterii se efectuează
după același sistem detaliat anterior.

III. Elemente de etică specifice profesiei (pe baza analizei unei spețe)

Conform metodologiei de lucru, criteriile aplicate selecției candidaților prin susținerea interviului
au constat în identificarea elementelor de etică specifice profesiei de judecător sau procuror,
identificarea opțiunilor posibile într-o situație dilematică și modul de analiză obiectivă a valorii
acestor posibile alegeri, alegerea justificată a variantei optime în desfășurarea unei acțiuni umane
precum și modul de implicare a subiectului în argumentarea alternativelor alese. Notarea
candidatului în funcție de aceste criterii se efectuează după același sistem detaliat anterior.

C. Date statistice – sesiunea 2015 773

Proba interviului în cadrul concursului de admitere la INM:

285 de candidați au fost declarați admiși în urma parcurgerii primei etape a concursului, 284
dintre aceștia fiind prezenți la probă.

68 dintre candidați au fost respinși ca urmare a obținerii unui punctaj inferior celui minim
prevăzut de Regulament (70 de puncte).
773
Anexa 2 cuprinde date statistice suplimentare
335
Distribuția punctajelor:

Interval punctaj Nr. candidați

40-44,99 1

45-49,99 0

50-54,99 2

55-59,99 1

60-64,99 20

65-69,99 44

70-74,99 48

75-79,99 37

80-84,99 36

85-89,99 27

90-94,99 28

95-99,99 32

100 8

Total 284

Din analiza rezultatelor concursului au rezultat următoarele:

Dintre cei 140 candidați declarați admiși pe baza mediei finale:

- 97 s-au plasat pe pozițiile 1 – 140 după prima etapă (69,28%);

- 22 s-au plasat pe pozițiile 141-200 după prima etapă (15,71%);
- 21 s-au plasat pe pozițiile 201-285 după prima etapă (15,00%).

336
Dintre candidații plasați pe primele 140 de locuri după prima etapă:

- 97 au fost declarați admiși, pe baza mediei finale (69,28%);

- 15 au fost declarați respinși, pe baza mediei finale (10,71%);
- 28 au fost declarați respinși la interviu, cu punctaje mai mici de 70 puncte (20 %).

Dintre cei 68 de candidați respinși la interviu (cu punctaje mai mici de 70 de puncte):

- 14 se aflau după prima etapă pe pozițiile 1-50;

- 6 se aflau după prima etapă pe pozițiile 51-100;
- 9 se aflau după prima etapă pe pozițiile 101-150;
- 12 se aflau după prima etapă pe pozițiile 151-200;
- 15 se aflau după prima etapă pe pozițiile 201-250;
- 12 se aflau după prima etapă pe pozițiile 251-285,
așadar 29 dintre primii 150 și 39 dintre ultimii 135.

Proba interviului în cadrul concursului de admitere în magistratură:

93 de candidați au fost declarați admiși în urma parcurgerii primei etape a concursului, 92 dintre
aceștia fiind prezenți la probă.

42 dintre candidați au fost respinși ca urmare a obținerii unui punctaj inferior celui minim
prevăzut de Regulament (70 de puncte).

Distribuția punctajelor:

Interval punctaj Nr. candidați

50-54,99 1

55-59,99 0

60-64,99 24

65-69,99 17

70-74,99 18

337
 75-79,99 12

80-84,99 8

85-89,99 8

90-94,99 2

95-99,99 2

100 0

Total 92

Dintre cei 50 de candidați declarați admiși pe baza mediei finale, 33 se aflau pe primele 53 de
poziții după prima etapă (62,26%).

D. Observații ale membrilor comisiilor de examinare la proba interviului

Ținând seama de numărul semnificativ al candidaților declarați respinși la proba interviului, care,
însă, în clasamentul întocmit după parcurgerea primei etape a concursului, s-au situat în primii
140, s-a ridicat întrebarea legitimă cu privire la cauzele posibile care au determinat înregistrarea
acestor rezultate.

În prealabil, însă, trebuie remarcat numărul mare de candidați admiși la probă, care au obținut un
punctaj bun sau foarte bun ca urmare a faptului că s-au ridicat la nivelul exigențelor criteriilor de
evaluare și de notare în procesul de examinare (217 din 285).

Cu toate acestea, în cazul unor candidați, s-a vădit un nivel redus de instruire educațională,
probabil pe fondul unei performanțe mai slabe în ciclurile gimnaziale, liceale și universitare și al
unui nivel redus de cultură generală, al lipsei de orizont și de repere culturale, profesionale,
morale.

338
Un semnal autentic de alarmă este acela că mulți candidați se exprimă cu dificultate accentuată,
comit numeroase erori gramaticale și de comunicare, sunt inabili de a purta un dialog, nu au
proprietatea termenilor sau sunt în imposibilitate de a formula definiția unora774.

Cu titlu exemplificativ, redăm câteva fragmente din răspunsurile formulate de candidați, exemple
care relevă necunoașterea semnificației unor termeni:

”Ignoranţa presupune, în viziunea mea, a nu acorda atenţie fiecărui element care

construieşte drumul către realizarea ”justiţiei”. La insistenţele comisiei de a da un sinonim
pentru ignoranţă, a afirmat că ”înseamnă a nu avea disponibilitatea de a te perfecţiona.”

”Libertatea este o valoare fundamentală a unui stat de drept, un atribut al tuturor

oamenilor, care dacă îşi cultivă stăpânirea de sine pe un drum ce nu tot timpul este uşor o
vor găsi în forma ei cea mai autentică.”

Întrebare: O calitate? Răspuns:” Perseveritatea.”

”Persoanele care se sacrifică pentru idealuri, principii sunt fanatice.”

„Cunoaşterea de sine presupune cunoaşterea limitelor şi atunci eşti un om moral”.

”Un prieten adevărat nu mi-ar putea cere aşa ceva, el cunoaşte etica mea faţă de
justiţie.”

”Totodată, după trecerea în nefiinţă, din viaţa unui om rămân realizările sale, iar pentru
el însuşi amintirile şi experienţele trăite pe parcursul vieţii.”

”Procurorii au prea mult liber-arbitru, iar eu nu o să tolerez așa ceva ca judecător”.

774
Anexa 3 cuprinde un număr suplimentar de exemple.
339
 ”Sunt foarte corectă, dar cu excepții.”

”Prin verbul a discredita înțeleg a înjura.”

”Empatie înseamnă capacitatea de a rezona cu fiecare individ ca să îi preiei mesajul.”

”Vreau să fiu judecător, pentru că judecătorul are o viziune bilaterală, spre deosebire de
procuror sau avocat.”

”Ignoranța înseamnă nepăsare față de societate.”

”Vreau să devin magistrat pentru că îmi doresc o mai mare adrenalină și sunt predispus
spre a fi imparțial.”

”Vreau să mă fac judecător, pentru că pot privi multilateral cauza, iar procurorul adoptă
o vedere părtinitoare.”

”Justiția va fi mai solidă pentru că nu o să judec în aparență și nu voi fi blazată pentru

că refuz să fac cuiva calități.”

”Justiția imanentă este justiția rapidă, cu caracter practic.”

”Un exemplu de virtute care înseamnă pasiune este spiritul de echipă care împinsă peste
o anumită limită se transformă în exces de zel.”

340
 ”Există imparțialitate obiectivă și imparțialitate subiectivă. Imparțialitatea subiectivă
înseamnă părtinire pur și simplu.”

”Ca judecător nu trebuie să fiu imparțial”.

”Eu vreau să mă fac judecător pentru că sunt mai calmă și nu vreau să supăr pe cineva,
să mă mustre conștiința.”

”Pasiunea e acel element care vine din exterior, de exemplu prejudecățile.”

”Ignoranță înseamnă pasivitate.”

”Puterea și ignoranța duc la imparțialitate.”

”Onestitate înseamnă că, în facultate, când plecam în excursie cu colegii mai săraci, le
dădeam bani pentru că îmi plăcea compania lor.”

”Îmi doresc sa fiu remarcabil”

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiți remarcabil?

”Să fiu filantrop”.

De ce vreți să deveniți magistrat?

”Mă gândeam, în retorica mea mea interioară, de ce trebuie să respectăm legea, de ce

este egală pentru toți. Am avut o atragere față de reguli, de disciplină.”

Unii candidați comit grave greșeli gramaticale:

341
De pildă:

”…cât și pentru o persoană cu care intrii în contact…”

”…pentru a depășii situația critică…”

”… unul i-a totul…”

” …ideia de justiție…”

”…înțelepciunea sa lăsând să perpetue peste mii de ani importanța educației…”

”Pentru a stabilii cea ce este permis unei persoane să facă, mai întâi sunt reglementate
comportamentele, atitudinile interzise, rezultând astfel ceea ce nu îi este interzis să facă, ceea ce
nu este reglementat, ceea ce este permis unei persoane, libertatea acestuia.”

La spețele de etică, o parte însemnată a candidaților nu a reușit să identifice problemele și

opțiunile posibile, în funcție de diversele ipoteze prezumtive. Dovedesc o atitudine rigidă, aleg o
variantă de răspuns la care nu renunță, considerând (probabil) că scopul urmărit de membrii
comisiei este de a adresa întrebări și de a dezvolta subiectul doar pentru a-i ”încurca”.

Fiind pus în situaţia de a decide dacă la spital foloseşte legitimaţia de serviciu pentru ca
o rudă grav bolnavă să beneficieze de îngrijiri, în condiţiile în care se afla la urgenţă de mai
multe ore, fără a fi văzută de un medic, un candidat a susţinut că ”nu îşi foloseşte legitimaţia,
pentru că nu are nicio valoare şi că a văzut în oraşul natal judecători şi procurori care s-au
legitimat pentru satisfacerea unui interes personal, dar nu i-a băgat nimeni în seamă”. Fiind
întrebat dacă, totuşi, prezintă legitimaţia şi medicul dă curs solicitării sale, a susţinut că
”este o problemă de moralitate a medicului și chiar o să-i atragă atenţia, pentru că nu este
normal să se lase influenţat de alte profesii în activitatea sa.”
342
Analizând ideea cuprinsă în subiectul extras, mulți candidați au demonstrat incapacitatea de a
înțelege problemele și realitățile sociale.

”Un judecător va fi mai blând față de cel acuzat pentru conducerea unui
autovehicul sub influența băuturilor alcoolice dacă prevede neșansa ca și el să conducă
după ce a consumat alcool la o petrecere.”

”Încercarea oamenilor de a se face plăcuţi şi apreciaţi de ceilalţi, duce la diminuarea

încrederii celorlalţi membrii ai societăţii, deoarece o persoană versatilă care se mulează pe
modelul persoanei pe care doreşte să şi-o atragă drept prieten este periculoasă, este o formă
fără fond, şi astfel de evitat”.

”În ultima parte «și lasă o urmă», trebuie să încercăm să tragem toate foloasele și să ne
facem propriul drum, să ne extindem la zona de confort și după aceea să o depășim iar”.

”Concursul acesta este un hobby, o pasiune.”

Alte explicații posibile/probabile ale numărului mare de candidați care înregistrează rezultate
slabe la proba interviului:

Candidații care au participat la concursurile anterioare se izolează, se rup de realitate, se limitează

strict la ”învățarea” unor grile sau la învățarea mecanică a codurilor, cu accent pe acumularea de
tip cantitativ a informațiilor, aspecte care diminuează gradul de relevanță al probelor din cadrul
primei etape a concursurilor și atrag necesitatea sporirii ponderii interviului în economia de
notare a rezultatelor finale. Alți candidați nu dobândesc experiența cuvenită prin exercitarea unei
activități, fapt care, mai ales în situația participării la concursul de admitere în magistratură,
impune particularizarea și completarea criteriilor de evaluare la interviu, de pildă, în privința
motivației pentru a accede în profesia de magistrat.

343
Un element care a favorizat obținerea unor rezultate mai slabe a fost creșterea exigenței
verificării compatibilității candidaților cu profilul unui viitor magistrat, impusă de diversele
probleme atitudinale ale auditorilor de justiție, astfel cum au fost constatate pe parcursul anilor de
formare în cadrul INM.

Un alt element, rezultat din punerea la dispoziția candidaților din sesiunea anterioară a grilelor de
notare, a evidențiat faptul că unii candidați au optat pentru efectuarea unor ”sesiuni de pregătire
prealabile” a acestei probe, pregătire raportată mecanic la criteriile generale de evaluare enunțate
în documentul pus la dispoziție, în cadrul căreia este posibil să le fi fost furnizate anumite clișee
sau tipare de răspuns la întrebările ”standard” pe care se așteptau să le audă de la examinatori.

Însușirea și livrarea acestor șabloane de răspuns în condiții de concurs au determinat blocaje greu
de surmontat de către candidați (tăceri prelungite, stări emoționale inadecvate) și au generat din
partea acestora expuneri de analize învățate mecanic (cu privire la un anumit proverb/citat), fără
ca examinatorii să poată stabili existența vreunei legături între analiza expusă și ideea cuprinsă în
subiectul extras.

Toate acestea au împiedicat, pe de o parte, desfășurarea firească a dialogului, iar pe de altă parte,
au dovedit lipsa unei gândiri logice, inabilitatea de a face asocieri/disocieri, existența unei
atitudini mimetice sau chiar simularea unor abilități, deprinderi, obiceiuri intelectuale și calități
de altfel inexistente.

E. Cu privire la modul de organizare a concursului s-au formulat aprecieri pozitive

Astfel, rotirea membrilor comisiilor prin tragerea la sorți în vederea constituirii acestora
reprezintă o procedură transparentă care trebuie menținută ca atare.

De asemenea, modul de lucru în cadrul comisiilor, caracterizat de o dinamică eficientă în

realizarea interviului atât cu privire la formularea întrebărilor conform criteriilor cât și cu privire
la succesiunea intervievării candidatului de către toți membrii comisiei, a fost apreciat ca fiind
excelent.

344
Secretizarea subiectelor s-a realizat în condiții de maximă siguranță, iar notarea s-a realizat
individual, fără ingerințe în actul de deliberare.

De asemenea, membrii comisiilor de examinare la proba interviului nu au fost influențați de

rezultatele obținute de candidați în cadrul etapei anterioare a concursului (date care, de altfel nici
nu sunt puse la dispoziția membrilor comisiilor la proba interviului).

F. Propuneri

Referitoare la proba interviului:

 menținerea etapei în structura concursului de admitere, deoarece plasarea candidatului

în contextul de tip ”interviu” creează condițiile optime pentru ca anumite trăsături de
caracter să fie revelate;
 menținerea caracterului eliminatoriu al acestei probe;
 menținerea, pentru moment, și chiar creșterea, în viitor, a ponderii notei la interviu în
media finală;
 secretizarea participării la proba interviului prin atribuirea de coduri fiecărui candidat
(pentru a se elimina orice suspiciune cu privire la influențarea notei la interviu de
către rezultatul obținut la probele anterioare);
 publicarea notelor obținute la interviu la finalul fiecărei zile de examinare;
 formarea membrilor comisiilor de evaluare; în prezent, se realizează o pregătire a
comisiilor de evaluare în cadrul întâlnirilor premergătoare, însă aceasta nu acoperă în
întregime nevoile de formare ale unor noi membri care nu au experiență în tehnica
interviului.

În ceea ce privește celelalte condiții de organizare și desfășurare a etapei interviului din cadrul
concursului de admitere la INM și în magistratură, se apreciază că se impune menținerea acestora
ca și până în prezent, nefiind necesară nicio altă modificare.

Referitoare la concurs:

 desfășurarea probei de testare psihologică înainte de etapa interviului, doar în

condițiile în care rezultatele obținute în urma testării nu vor fi supuse reexaminării;
 lărgirea sferei materiilor de concurs pentru proba de verificare a cunoștințelor juridice;
345
  creșterea pragului minim pentru proba de verificare a raționamentului logic, pentru o
sporire a eficienței selecției candidaților în prima etapă.

Referitoare la alte concursuri și examene:

 introducerea etapei interviului și în structura examenului de absolvire a INM;

 introducerea examenului de capacitate și pentru candidații declarați admiși la
concursul de admitere în magistratură.

În final, s-a agreat întocmirea unei minute a întâlnirii care să sintetizeze date statistice,
constatările și propunerile membrilor comisiei, precum și exemple de răspunsuri care nu au
întrunit exigențele probei interviului, care să fie transmisă, spre știință, Consiliului Superior al
Magistraturii.

PROIECT
DE GHID DE BUNE PRACTICI CU PRIVIRE LA COMUNICAREA DINTRE
AVOCAȚI SI JUDECĂTORI

EXPUNERE DE MOTIVE

În perioada octombrie 2014 - iunie 2015, s-a derulat la Cluj-Napoca un proiect de comunicare
profesională între judecători şi avocaţi, inițiat de Filiala Cluj a AMR, cu contribuția Baroului
Cluj și a Curții de Apel Cluj, constând într-o serie de seminarii coordonate de specialiști în
comunicare şi etică, respectiv conf. univ. dr. Kadar Magor (Facultatea de Științe Politice,
Administrative şi ale Comunicării) şi conf. univ. dr. Ion Copoeru (Facultatea de Istorie și
Filosofie) din cadrul UBB Cluj. Seminariile și-au propus ca scop general identificarea
problemelor de comunicare dintre cele două profesii juridice şi găsirea soluţiilor adecvate, iar ca
scop specific stabilirea unor bune practici în acest domeniu.
346
În vederea întăririi încrederii în actul de justiție, reprezentanţii celor două profesii şi-au
exprimat dorinţa de a contribui în mod activ la crearea unui climat mai bun la locul de muncă, la
clarificarea (contextualizarea) conceptului de aparență de imparțialitate în limitele normalității
relației avocat-judecător în viața profesională și cea personală, la menținerea unui dialog
continuu și deschis între profesii, pe poziții de egalitate, la înțelegerea interesele și modul de
gândire și acțiune al celeilalte profesii.

1. MODUL DE REDACTARE AL ACTELOR DE PROCEDURĂ

1.1. Standardizare, adoptarea unor modele.
1.2. Limitarea numărului de pagini în funcție de etapa procesuală.

2. COMUNICAREA ÎN SALA DE JUDECATĂ

2.1. Număr mai mic de cauze pe ședința de judecată.
2.2. Întocmirea, la începutul ședinței de judecată, a listei cauzelor în care există
avocați, respectiv a celor în care sunt prezenți toți avocații în cauză.
2.3. Evitarea luării cauzelor cu avocați peste rând și la rând, în absența vreunui avocat.
2.4. Lăsarea la urmă a cauzelor cu martori și interogatorii, în special, stabilirea unei ore
de luare a acestora.
2.5. Grila privind minutele alocate concluziilor orale.
2.6. Indicarea de către judecător a problemelor asupra cărora dorește ca avocatul să
insiste în concluzii – parteneriat judecător – avocat(ți) în elucidarea tuturor aspectelor
cauzei.
2.7. Calificarea juridică să fie făcută în cursul ședinței de judecată, prin încheiere
interlocutorie, pentru ca avocatul să știe cu privire la ce pune concluzii și cu privire la
ce se apără.
2.8. Judecătorul să indice clar dacă apreciază că probele propuse de părți sunt
insuficiente.
2.9. Indicarea de către judecător a numărului de pagini la care se așteaptă în notele
scrise.
2.10. Respect reciproc între cele două categorii de participanți (tonul folosit, ascultarea
asertivă, judecătorul să nu vorbească în timp ce avocatul pune concluzii, să nu
folosească remarci nepotrivite).
2.11. Neluarea prin surprindere – avocatul să invoce excepțiile, apărările, alte incidente
procedurale, să propună probe noi, în scris, într-un termen rezonabil anterior
termenului fixat pentru judecarea cauzei, iar judecătorul, atunci când invocă orice
chestiune din oficiu (în special excepții), să o motiveze și să dea timp, dacă este
necesar, să fixeze un alt termen de judecată, pentru a da posibilitate avocatului să
formuleze concluzii cu privire la problema invocată.
2.12. Conștientizarea mesajului transmis prin expresii faciale, tonuri, gesturi asupra
celorlalți participanți din proces și a publicului din sala de judecată (atunci când este
cazul).
2.13. Încunoștiințarea participantului din proces cu privire la problemele de logistică ce
pot perturba bunul mers al ședinței de judecată și comunicarea dintre cele două

347
 categorii profesionale (ex. sonorizarea sălii de judecată, accesul la dosar al avocatului
în timpul ședinței de judecată, afișajul electronic etc.) .

3. COMUNICAREA ÎN AFARA SĂLII DE JUDECATĂ

3.1. Comunicarea în incinta instanței de judecată
3.1.1 Forme de exteriorizare a respectului reciproc : salutul obișnuit dintre avocat și
judecător, chiar dacă urmează să intre în aceeași sală de judecată, formulele de
adresare obișnuite (adică în funcție de relațiile care există între persoanele respective
și în viața privată).
3.1.2. Un spațiu de comunicare comun în incinta instanței, care poate fi informal
(cafenea, cantină etc.) sau formal (bibliotecă).
3.1.3. Invitarea reciprocă a celor două categorii de parteneri la evenimentele oficiale
ale respectivei categorii – adunarea generală a baroului sau Zilele baroului, bilanțul
anual al instanței etc.
3.2. Comunicarea în afara sediului instanței
3.2.1. Organizarea unor evenimente comune – 8 martie, Balul Palatului de justiție,
Ziua justiției, Ziua avocatului, microrevelion etc.
3.2.2. Posibilitatea unor grupuri comune de discuții pe site-uri de socializare.
3.2.3. Posibilitatea unor forme de socializare între avocați și judecători și în cadru
informal, inclusiv site-uri de socializare.
3.2.4. Avocații să contribuie la întărirea aparenței de imparțialitate explicând, atunci
când e cazul, că relația în afara sălii de judecată dintre avocați sau avocați și
judecători nu influențează mersul actului de justiție.

4. FORMAREA PROFESIONALĂ COMUNĂ

4.1. Inventarierea periodică a problemelor de drept și a celor de comunicare.
4.2. Seminarii comune pe teme precise, cu rolul de a afla perspectiva celeilalte părți
asupra problemei juridice și de contribui la previzibilitatea jurisprudenței.
4.3. Seminarii de comunicare.

5. ALTE PROPUNERI
5.1. Schimb de experiență periodic între cele două categorii profesionale - judecător
într-un birou avocațial, avocat într-un birou de judecător (pentru o mai bună înțelegere
a problemelor cu care se confruntă fiecare profesie).
5.2. Revistă care tratează probelemele specifice ale celor două profesii și ale
comunicării dintre ele.
5.3. Traininguri de dezvoltare a abilităților individuale de comunicare și de gestionare a
emoțiilor.
5.4. Dialog continuu între cele două profesii și căi de comunicare deschise în
eventualitatea unor incidente, încercarea de rezolvare a conflictelor în interiorul celor
două profesii.
5.5. Să nu se comunice hotărârile judecătorești în vederea curgerii termeenelor de
exercitare a căilor de atac în perioada vacanței de Crăciun și a vacanței judecătorești,
pentru ca și avocații să aibă o previzibilitate pentru a putea pleca în concediu.

348
349