Sunteți pe pagina 1din 349

ETICA PROFESIILOR JURIDICE

I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Este nevoie de o probă de etică la admiterea în profesiile juridice?


Potrivit art. 23 din Regulamentul de organizare a examenului de admitere la Institutul
naţional al Magistraturii, candidaţii susţin un interviu în faţa comisiei de examinare formată dintr-
un psiholog, un judecător, un procuror, un cadru didactic universitar selectat, de regulă, din
rândul celor care au gradul didactic de profesor universitar şi un pedagog, desemnaţi de Consiliul
Superior al Magistraturii, la propunerea Institutului Naţional al Magistraturii.
În continuare se arată în același articol că numărul comisiilor de interviu se stabileşte în
funcţie de numărul candidaţilor declaraţi admişi după prima etapă eliminatorie. Aceasta creează
posibilitatea desemnării mai multor comisii, care vor examina candidaţii în paralel, fapt ce poate
conduce la inechităţi, având în vedere modalitatea orală de examinare şi caracterul destul de
ridicat de subiectivitate al notelor acordate la o astfel de modalitate de examinare. Pentru
înlăturarea oricărei discuţii cu privire la posibilele inechităţi ce ar putea apărea în această probă ar
fi fost de preferat ca toţi candidaţii să fie examinaţi de aceeaşi comisie, chiar dacă durata de timp
în care s-ar fi desfăşurat proba ar fi fost considerabil mai mare. Deși ponderea acestei note nu este
la fel de mare ca notele obţinute la celelalte probe, ea poate face totuşi diferenţa între un candidat
admis şi unul respins, mai ales că este instituit un prag minim de punctaj sub care candidatul este
respins indiferent de punctajul obținut la celelalte două probe.
Proba interviului la admiterea în profesia de magistrat presupune un grad mai ridicat de
subiectivitate decât celelalte două probe, care sunt cât se poate de obiective. Se ştie că au fost
candidaţi care au obţinut rezultate foarte bune la proba de cunoştinţe juridice şi la proba de
logică, dar au căzut la proba interviului, în cadrul căreia se analizează în principal probleme de
etică a profesiei, dar nu numai. Prin această probă comisia de interviu urmăreşte și capacitatea
candidatului de a reflecta asupra fenomenului dreptului, deşi această aptitudine nu se dezvoltă în
prezent în şcolile noastre de drept. Aşa cum s-a spus, în facultăţile noastre de drept s-a dezvoltat
„o manieră de învățare a dreptului centrată aproape exclusiv pe pregătirea viitorului practician, a
profesionistului de carieră, preocupat de interpretarea și tehnica de aplicare a normei juridice. Ce
se întâmplă însă cu latura, tot atât, dacă nu chiar mai importantă, a formării juristului de reflecție
și analiză asupra fenomenului juridic, a celui care urmează să activeze în laboratoarele de
elaborare a strategiilor, politicilor și legislației, a întreținerii unui minimum de cercetare științifică
fundamentală și știință a dreptului? Asumându-și o atare misiune formativă, de a livra pieței
juridice tehnicianul deja apt să exercite o profesie, universitatea, facultatea devenită școală de
drept, în mod evident nu-și mai poate îndeplini o atare responsabilitate. Ca o prelungire a
obiectivului încredințat în mod absolut la catedră și cercetarea auxiliară ei poate face cel mult
doctrină și, în orice caz, nu știință juridică autentică”1.
Principala întrebare pe care ar trebui să și-o pună candidatul este „De ce vreau să devin
magistrat?”, pentru că această motivație subiectivă relevă mult din caracterul persoanei,
respectiv dacă este un om ambițios, dacă urmărește câștigul material ori dacă are într-adevăr

1
M. Duţu, Pentru o nouă pedagogie de învăţare a dreptului, articol publicat on line pe site-ul
www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 14.10.2015.
1
vocație pentru această profesie. Resortul interior al fiecăruia nu poate fi cunoscut decât de el, dar
prin educație și prin învățare se poate dobândi un mod de raportare etic la exigențele profesiei.
Examinatorii au în vedere la proba interviului la Institutul Național al Magistraturii
următoarele criterii, care sunt notate distinct:
Criteriul „Aptitudini”, pentru care se acordă maxim 50 de puncte, la care se analizează
următoarele subcriterii: capacitatea de comunicare eficientă, capacitatea de gândire autonomă,
capacitatea de rezolvare de probleme şi de cooperare, înţelegerea realităţilor sociale şi utilizarea
corectă a limbii române, fiecare subcriteriu primind câte 10 puncte.
Criteriul „Motivaţia pentru a accede în profesia de magistrat”, la se analizează motivaţia
intrinsecă şi extrinsecă și se acordă 10 puncte.
Criteriul „Elemente de etică specifice profesiei – pe baza analizei unei speţe”, pentru care
se acordă maxim 40 de puncte, analizându-se următoarele subcriterii: identificarea problemelor
de etică specifice profesiei, identificarea opţiunilor şi analiza acestora, alegerea şi motivarea
soluţiei şi implicarea în elaborarea răspunsurilor, fiecare subcriteriu primind câte 10 puncte.
În legătură cu această probă destul de controversată, într-o conferință dedicată acestui
subiect, unul dintre vorbitori arăta că aptitudinile specifice pentru profesia de magistrat înseamnă
„să comunicați eficient, să gândiți autonom, să aveți capacitatea de a rezolva probleme și de a
coopera cu cei din fața voastră, de a înțelege realitățile sociale, utilizarea corectă a limbii
române”; motivația pentru a accede în profesia de magistrat priveşte atât aspectele intrinseci, cât
și extrinseci; elementele de etică specifice profesiei de judecător sau procuror presupun
„capacitatea de a identifica problemele; analiza opțiunilor posibile; alegerea și motivarea soluției;
implicarea voastră în elaborarea răspunsului” 2. În ce priveşte speţa de etică, acelaşi vorbitor
sublinia că «Nu vă cerem să dați un răspuns bun la o speță. Ne interesează să vedem modul în
care gândiți și mai ales să croiți, să faceți un teren pe care comisia să vină apoi să vadă dacă îl
stăpâniți. De la anumite afirmații, argumente ale dumneavoastră, comisia începe să dezvolte și
chiar să facă scenarii, plecând de la un răspuns pe care dumneavoastră îl puteți da bun, sau ne-
bun, adică potrivit cu ceea ce așteaptă comisia, sau nu.»3
În ce priveşte abordarea acestei probe de concurs, s-a mai spus că „Nu e simplu. Sunt
niște chestiuni la care trebuie să te gândești foarte bine, să dai un răspuns foarte argumentat. Eu
cred că este important într-un astfel de interviu să îți expui dilemele morale, să fii onest, să arăți
ce se petrece în tine atunci când ești pus într-o astfel de situație.” 4 Într-adevăr, proba trebuie să fie
în primul rând una de sinceritate a candidatului cu sine însuşi şi cu ceilalţi. Într-o întâlnire cu
studenţii unul dintre membrii în funcție ai Consiliului Superior al Magistraturii a atras atenția
viitorilor candidați cu privire la obligativitatea ca aceștia să fie sinceri în cadrul interviului, că
prin această probă se urmărește obținerea unor răspunsuri sincere din pareta candidaților, nu
capacitatea acestora de a simula anumite situații sau stări: „Prin proba interviului se urmărește
calitatea umană a persoanei, capacitatea de a înțelege și percepe fenomenele sociale, modul în
care acesta se raportează la societate și la oameni în general.”5
2
C. Dănileţ, Conferinţa „Interviul INM – Misiune imposibilă?!”, publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro, ultima
vizualizare 8.11.2016.
3
Idem.
4
Interviu cu Andrea Chiş, o judecătoare nonconformistă, publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , la data de 17
octombrie 2015.
5
Procuror gen. adj. PCA Cluj: „mediatizarea cazurilor este nocivă”. Vicepreședinte CSM: „presiunea media uneori
poate fi benefică”, articol publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 21.11.2015.
2
Toate acestea sunt suficiente pentru ca fiecare candidat să-și formeze o părere despre
cerințele probei de etică, introdusă la admiterea în magistratură.
În ciuda tuturor criticilor, mai mult sau mai puţin întemeiate, credem că era nevoie de o
astfel de abordare a admiterii în profesie, pentru că modalitatea de admitere de până acum, bazată
exclusiv pe verificarea cunoştinţelor teoretice, a condus la concluzia că „Noua generație s-a trezit
dintr-odată plonjând în capitalismul sălbatic. Pare o perpetuă generație de sacrificiu. Mulți pleacă
împreună la drum de pe băncile facultăților. Unii aleg puterea și devin judecători, alții caută
libertatea și devin avocați. Puțini sunt cei care întrezăresc și responsabilitățile profesiei.
Motivațiile lor sunt de cele mai multe ori instinctuale.” 6 Este nevoie ca tinerii profesioniști ai
dreptului să cunoască de la început care sunt așteptările de la un profesionist și care sunt căile
prin care pot ajunge la împlinirea lor în profesie. Altfel, riscă să fie dezamăgiți, să se lovească în
activitatea lor de probleme pe care nu le-au prevăzut ori, mai rău, să-și găsească false modele
care îi pot face să-și piardă definitiv valorile profesionale și umane cu care au intrat în profesie.
Din aceste motive au fost şi opinii care au susţinut că o astfel de examinare ar trebui
extinsă şi la magistraţii din profesie, precum şi la celelalte categorii din cadrul profesiilor
juridice. „Este nevoie în egală măsură atât de un profil al candidatului cât şi de un profil al
actualului magistrat. Curajul Institutului Naţional al Magistraturii rămâne o faptă minoră dacă se
rezumă la această abordare statică, aplicabilă doar candidatului, şi nu identifică şi profilul
magistratului din ziua de astăzi, întrucât doar acest din urmă profil permite măsurarea gradului de
eficacitate al sistemului de justiţie. De asemenea, acest exemplu dat de Consiliul Superior al
Magistraturii trebuie urmat şi de avocaţi respectiv de restul entităţilor implicate în realizarea
actului de justiţie.”7 Va fi greu de introdus o astfel de probă pe care să o susţină periodic
magistraţii în funcţie, deoarece ea ar deschide uşa pentru înlăturarea subiectivă a acestora din
sistem, fapt care este de natură să aducă atingere independenţei magistratului. În ce priveşte
celelalte profesii juridice, în special cea de avocat, acest lucru va fi şi mai greu de făcut, având în
vedere caracterul liberal al acestei profesii. Singura posibilitate viabilă pentru magistraţii şi
avocaţii în funcţie va fi determinarea acestora, prin convingere, să-şi însuşească regulile de
conduită deontologică, prin participarea la cursuri de formare profesională în domeniul eticii.
Necesitatea instruirii profesioniștilor dreptului în domeniul eticii rofesionale este abordată
și în Opinia nr. 7 (2005) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) privind
“justiţia şi societatea”, adoptată în cadrul celei de-a şasea reuniuni (Strasbourg, 23-25 noiembrie
2005), care subliniază cu privire la pregătirea deontologică a judecătorilor, personalului auxiliar,
avocaţilor, etc. că „Unele programe de pregătire profesională sunt menite să se asigure că
instanţele sunt văzute, sub toate aspectele comportamentului lor, ca tratând toate părţile în acelaşi
mod, adică cu imparţialitate şi fără nici o discriminare bazată pe rasă, sex, religie, origine etnică
sau statut social. Judecătorii şi personalul auxiliar sunt instruiţi să recunoască situaţiile în care
unele persoane pot simţi că există sau pare a exista părtinire, şi să rezolve acest gen de situaţii
într-un mod care sporeşte încrederea şi respectul faţă de instanţe. Avocaţii se organizează şi
primesc pregătire deontologică specială pentru a nu contribui, intenţionat sau nu, la neîncrederea
în sistemul judiciar”.

6
C. Pamuc, Justiţie fără iubire, articol publicat on line pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la
6.10.2016.

7
M. Niculeasa, Justiţia devine din ce în ce mai subiectivă, articol publicat on line pe site-ul www.juridice.ro ,
ultima vizualizare la 20.12.2015.
3
Profesionistul dreptului trebuie stimulat în permanență să-şi pună întrebări cu privire la
ştiinţa dreptului, la valorile dreptății, adevărului, la scopul urmărit în activitatea sa, etc.. Eugen
Petit, fost consilier la Înalta Curte de Casaţie (1934), sublinia că „tânărul licenţiat învaţă la
facultate abia modul cum să descifreze cărţi de drept. Faimoasele rezumate, învăţate pe de rost în
două, trei nopţi de insomnie, sunt departe de a putea pregăti pe avocat sau magistrat în cariera lui
…După decenii de muncă intensă, juristul care se autoexaminează vede cât de puţin ştie şi câte
are încă de învăţat. El află zilnic lucruri noi şi abia către sfârşitul carierei constată, cu destulă
mâhnire, ca şi Faust din legendă, că nu ştie nimic. Şi dacă un asemenea avocat sau magistrat, care
a muncit o viaţă întreagă, mai poate greşi uneori, ce să mai zicem de un începător, care culcându-
se pe laurii celor câtorva bile albe-roşii (notele bune de atunci – n.n.) de la examen, nu-şi mai dă
în urmă nicio osteneală … Ca să rezolvi o problemă de drept, trebuie mai întâi să cunoşti
principiile generale, pe lângă modul interpretării vechilor texte, ceea ce se învaţă numai din cărţi.
Judecata nu se poate face în mod empiric”8.

Este nevoie de dezbateri asupra problemelor etice din justiție?


Înainte de orice demers în domeniul eticii juridice ar trebui pusă în discuție problema
necesității dezbaterilor publice asupra aspectelor de etică a profesiilor juridice. Pot fi aceste
aspecte supuse dezbaterii publice sau ele țin exclusiv de intimitatea persoanei, de convingerile
sale, de viața sa privată? Nu cumva prin supunerea lor dezbaterii publice s-ar ajunge la o
„obligare” a tuturor profesioniștilor din domeniul juridic să îmbrățișeze punctele de vedere
majoritare? Dar aceste puncte de vedere majoritare asupra diferitelor aspecte de etică ale cui
sunt de fapt și de unde știm că ele sunt corecte? Doar nu se face un referendum printre
profesioniști pentru a se stabili care sunt opiniile larg acceptate asupra diferitelor probleme de
etică? Nu cumva opiniile acestea aparțin unui grup restrâns de persoane care au reușit, prin
diferite metode de manipulare, să le impună majorității?
Dezbateri de genul acesta nu sunt noi în spațiul public, ci ele au măcinat diversele
categorii de persoane de-a lungul timpului. Pentru o expunere a argumentelor pro și contra voi
folosi, ca bază de plecare, argumentele expuse cu privire la rolul dezbaterilor publice în spațiul
cultural9.
Într-o direcție, expusă de scriitorul Thomas Mann în romanul său Muntele Vrăjit se
susține că dezbaterile publice asupra diferitelor probleme este necesară pentru că în felul acesta
persoanele devin mai responsabile, nu se rup de viața reală, nu se închid într-un „turn de fildeș”
care reprezintă, în esență, expresia unor preocupări egoiste ale persoanei. Astfel, personajul
Hans Castorp, din romanul lui Thomas Mann, după ce s-a format la „școala vieții” de la
sanatoriul Davos, prin discuții cu prietenii săi spirituali Nafta și Settembrini, dobândind astfel
deprinderea de a se exprima cu eleganță și precizie în public, se eschivează de la discuțiile lejere
cu diverși pacienți din sanatoriu. Prietenul său Settembrini îl atenționează imediat că „tăcerea lui
nu este un semn de elecțiune superioară, ci un refuz răsfățat de a lua parte, în mod responsabil,
la conversațiile vieții. Incomunicabilitatea pretențioasă la care recurge Castorp este o modalitate
de a se rupe de viața reală, comunitară sau intersubiectivă, închizându-se în interioritatea

8
Profesorul Viorel Mihai Ciobanu la 65 de ani, interviu publicat on line pe site-ul www.juridice.ro .

9
A se vedea N. Szabo, Cultura non-normativă și spațiul public. Două exemple: Thomas Mann și Martin Walser, în
Etică și cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca,
2008, p. 66-71.
4
propriilor preocupări egoiste”10. De câte ori nu sunt tentați și magistrații să se izoleze de lume,
fiind preocupați prea mult de problemele juridice văzute doar în mod abstract, separat de
persoanele concrete care le-au generat? Ca și în mediul ideologiilor politice, excesul de
abstractizare în domeniul juridic, fără a ține seama de persoana concretă, poate duce la soluții
inacceptabile din punct de vedere uman (suumum jus, suma injuria).
Într-o altă direcție, scriitorul Martin Walser este apărătorul dreptului fiecărei persoane de
a deroga, în spațiul său privat, de la prescripțiile publice. Discutarea problemelor în spațiul
public conduce la conturarea unui punct de vedere majoritar asupra problemei respective și acest
lucru acționează ca o veritabilă normă, chiar dacă nu este reglementată printr-o lege. Fiind
laureat de către Uniunea librarilor și editorilor germani la prestigiosul Premiu al Păcii, scriitorul
Martin Walser a ținut un discurs controversat în anul 1998, în legătură cu modalitățile simbolice
și mediatice de rememorare a Holocaustului, puse în practică de către societatea germană.
Walser a susținut că acest lucru prescrie conțiinței personale felul concret de a-și aminti și asuma
crimele nazismului, iar el refuză energic orice prescripții exterioare și revendică „dreptul și
libertatea de a-și construi o memorie personală a istoriei celor mai teribile fapte” 11. La fel se
poate spune că se întâmplă și cu multe dintre normele etice, care sunt larg acceptate de
majoritatea persoanelor, dar care constrâng într-un fel concștiința celor puțini, care țin să-și
păstreze modul propriu de a vedea lucrurile. Poți să-i impui unui profesionist al dreptului modul
general acceptat de a se raporta la diferitele norme etice de conduită, fără ca acest lucru să
acționeaze asupra conștiinței lui în mod constrângător? Mai ales, până unde se poate merge cu
impunerea normelor de conduit etică astfel încât acest lucru să nu constituie un atentat
inacceptabil la viața privată a individului, la libertatea conștiinței acestuia?
Revenind la profesiile juridice, rostul dezbaterilor în domeniul etic este indiscutabil, în
opinia noastră, având în vedere impasul în care a ajuns societatea actuală în momentul de față, în
legătură cu exercitarea profesiilor juridice. Pentru cei care își desfășoară activitatea de zi cu zi în
acest domeniu se resimte acest impas, care decurge în primul rând din lipsa unor valori
personale comune pe care să le adopte toți cei care exercită profesii juridice. Nu sunt clarificate
nici valorile comune ale fiecărei profesii în parte, respectiv ale judecătorilor, ale procurorilor,
avocaților ș.a.m.d.. Or, acțiunile profesionale ale acestora sunt impregnate cu standardul etic al
fiecărei persoane care exercită profesia juridică, iar acesta poate fi diferit de la o persoană la
alta. De aceea, profesioniștii nu vor putea ajunge niciodată la un limbaj comun decât prin
dezbaterea diferitelor puncte de divergență între diferitele profesii juridice și între cei din cadrul
aceleiași profesii.

Ce este etica?
Deși sunt și opinii potrivit cărora termenii „etic” și „moral” ar fi diferiți, în general se
acceptă că aceștia ar fi identici în conținut, fapt care ne ajută la definirea conținutului
comportamentului etic în domeniul profesiilor juridice. Chiar etimologic vorbind, cei doi
termeni au același înțeles, atât grecescul „éthicos” (éthos), cât și latinescul „mores” (prin care
s-a tradus în latină termenul grecesc) având semnificația de „moravuri”. La început termenul
grecesc (etică) desemna orice fel de obicei, bun sau rău, dar cu timpul a căpătat un sens moral.

10
Idem, p. 68.
11
Idem, p. 69.
5
Vom folosi, așadar, cei doi termeni ca fiind sinonimi, fără a acorda vreo importanță deosebirilor
de conținut care au fost identificate de-a lungul timpului între aceștia12.
Morala a fost definită ca fiind un ansamblu de judecăți ce privesc binele și răul,
destinate să conducă comportamentul oamenilor13. Într-o altă opinie, moralul consistă într-o
dispoziție interioară de a recunoaște legea, a i se supune și a o împlini 14. Credem că acestă din
urmă afirmație este valabilă atât în ceea ce privește legea pozitivă, adoptată de legiuitor, cât și cu
privire la legea morală, care nu are o consacrare într-un act normativ.
Într-o încercare de a o defini știința eticii s-a spus că aceasta este o disciplină socio-
umană, îndrumătoare şi prescriptivă, bazată pe principiile deliberării şi alegerii, vizând natura
personalităţii şi vieţii, formarea caracterului, studiul moravurilor15.
De aici deducem că etica nu este o știință descriptivă, care descrie fenomenele din natură
așa cum sunt (de ex, biologia, chimia, fizica, etc.), ci este o știință normativă, care descrie viața
omenească așa cum ar trebui să fie (ca și dreptul).
Sunt normele etice universal valabile? Constantin Noica era de părere că normele etice nu
sunt absolute şi universal valabile, în orice spaţiu şi în orice timp, considerând că această idee îşi
are originea în „prejudecata mai adâncă a unei ordini prestabilite, dar pierdute, cu valori imuabile
care ar putea fi regăsite prin norme cu valabilitate universală”, când în realitate „domeniul de
valabilitate al normei este relativ la subiect şi la contextul actului etic, căci statutul de fapt al
normei este acela de a fi circumstanţială şi nu absolută” 16. Aici filozoful român se detaşează de
Kant, care credea într-o normă universal valabilă (imperativul categoric) şi susţine că „o lege
etică poate fi bună pentru unii şi inadecvată pentru alţii, eficientă într-un context şi ineficientă în
altul, potrivită acum şi nepotrivită mai târziu etc.”17

Ce diferență este între etică şi deontologie judiciară?


S-a susţinut că „Există o distincţie, atât etimologică, cât şi de conţinut, între etică şi
deontologie: deontologia reprezintă acea parte a eticii care studiază normele şi obligaţiile
specifice unei activităţi profesionale, pe când noţiunea de etică are o sferă mai largă, înglobând
atât studiul normelor şi obligaţiilor, cât şi pe cel al noţiunilor primare care justifică instituirea
acestor norme şi obligaţii. Etica presupune, în plus, o asumare de către corpul juridic al
standardelor şi normelor înscrise, şi nu o edictare a lor de către un organism statal ca în cazul

12
S-a susținut că etica este morala filozofilor, ea este filozofică, în timp ce morala a apărut strâns legată de filozofie
la început; etica își are izvorul în natura umană și organul de cunoaștere în rațiunea umană, în timp ce morala își are
izvorul și cunoașterea în Revelație, subliniindu-se superioritatea moralei, întrucât rațiunea singură nu poate ajunge la
o descoperire, cunoaștere totală a legilor morale – a se vedea N. Mladin, Poruncă și libertate. Prelegeri de morală
ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 45-49.
13
Christine Le Bihan, Marile probleme ale eticii, Ed. Institutul European, 1999, p. 4.
14
Georges Fonsegrive, La morale contemporaine, în Revue des deux mondes, August, 1911, p. 812, apud. I. Bunea,
Fenomenologia conștiinței morale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 8.
15
C. Cozma, L. Măgurianu, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C.
Luca (coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 2.
16
L. Pamfil, Etica retrospecţiei la Constantin Noica, între metafizica greacă şi formalismul kantian, în I. Copoeru, N.
Szabo (coordonatori), Dileme morale şi autonomie în contextul democratizării şi al integrării europene, Ed. Casa
Cprţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 90.
17
Idem, p. 92.
6
celor deontologice. Tot astfel, încălcarea normelor etice atrage o răspundere morală, pe când
încălcarea celor deontologice atrage o răspundere juridică, și anume disciplinară”18.
S-a mai arătat că «un cod de conduită deontologică este un mijloc de corecţie impus de
„sus în jos”, care „proscrie” comportamentele inacceptabile, iar sancţiunile sunt negative,
disciplinare», în timp ce «un cod etic are rolul de a stimula comportamentul dorit chiar de corpul
profesional, ar trebui ca “sancţiunile” să fie pozitive (cum ar fi premii, decoraţii, avansări) pentru
atingerea sau depăşirea obiectivelor. Singura sancţiune reală trebuie să fie blamul, deteriorarea
reputaţiei în sânul corpului profesional, eventual excluderea din asociaţia profesională.»19.
Din aceste motive preferăm denumirea de „etică” a profesiilor juridice, față de cea de
„deontologie”, pentru că prima pune accentul pe căutarea și împlinirea binelui, în timp ce
aceasta din urmă pune accentul pe împlinirea datoriei. Conceptul „deontologie” îşi are rădăcina
în grecescul δέον / déon, care înseamnă „ceea ce trebuie, ce se cade, ce se cuvine”; pe scurt,
„datorie”, care în conjuncţie cu λογος / logos – studiu, teorie, disciplină de studiu formează
cuvântul „deontologie”, care ar desemna teoria datoriei; mai exact, teoria îndatoririlor, deci a
obligaţiilor conştientizate, interiorizate, asumate, în baza cărora omul are a se manifesta 20. Or,
omul în general asociază datoria cu ceva neplăcut, pe când binele este asociat cu ceva plăcut,
ceea ce face preferabilă denumirea de etică (știința binelui), față de cea de deontologie (știința
datoriei).
În plus, s-a mai spus că deontologia este o ştiinţă particulară, desprinsă din etică, axată
pe morală şi moralitate, antrenând şi elemente de legalitate; în sens restrâns, ea acoperă cadrul
de investigare şi interpretare a drepturilor, îndatoririlor şi etaloanelor de acţiune, de apreciere şi
comportare într-un domeniu al vieţii social-utile21. Or, prezentul demers nu se rezumă doar la
aspectele reglementate în legi sau reguli scrise ori nescrise, cum ar fi cele din codurile
deontologice ale profesiilor juridice, ci este extins și la alte aspecte legate de valorile profesiilor
juridice. De aceea optăm pentru folosirea conceptului mai larg de „etică” a profesiilor juridice,
care nu exclude în totalitate noțiunile de „morală” sau „deontologie”.

Ce este etica profesiilor juridice?


Etica este un domeniu al filozofiei, mai exact al flozofiei morale. Se pune atunci
întrebarea de ce ar interesa ea un domeniul specializat, cum este cel al dreptului? Răspunsul este
că și profesionistul dreptului trebuie să urmărească binele în activitatea sa profesională, ca în
orice activitate umană, pentru a putea fi în acord cu „rostul” său. Doar în felul acesta activitatea
sa poate fi considerată una morală sau etică. Altfel, dacă el ar urmări doar una din celelalte
valori (de pildă adevărul), dar nu va avea în vedere valoarea binelui, nu se poate spune că el a
realizat un act moral, deoarece valorile nu pot fi luate decât împreună (perspectiva integralistă a
valorilor, iar nu ierarhică).
Trebuie subliniat însă că, în prezent, în cadrul eticii profesiilor juridice nu se dezbat
(doar) probleme abstracte, pur teoretice, ci în special probleme de etică aplicată în domeniul
18
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, p. 20, articol disponibil on-line la adresa cj.md/uploads/danilet-copoeru_sanctiune-
disciplinara-si-convingere-morala1.pdf
19
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, op.cit., p. 21.
20
Idem, p. 3.
21
Ibidem.
7
profesiilor juridice. Așa cum s-a spus, filozofia morală a fost marcată în ultimii ani, de
dezvoltarea singulară a subdomeniului ei cunoscut sub denumirea de „etici aplicate”, care are
tendința de a se prezenta ca o nouă paradigmă în cadrul filozofiei practice, ca un nou model de
concepere a moralității, alături de și uneori în competiție cu modelele deontologice și
teologice22. Întrucât morala a făcut obiectul atâtor dezbateri teologice și filozofice de-a lungul
timpului, concluziile acestor dezbateri nu pot fi ignorate în cadrul eticii, fie ea și una aplicată
strict la profesiile juridice.
Etica profesiilor juridice decurge așadar din aceeași nevoie a omului de a căuta binele,
care îl animă în majoritatea acțiunilor sale. De data aceasta omul caută binele în exercitarea
profesiei juridice.
Nu credem că etica profesiilor juridice ar avea ca resort o nevoie de recunoaștere
profesională a indivizilor, pentru că nevoia de recunoaștere ar fi una din forțele care se află în
spatele mișcărilor politice din lumea contemporană, așa cum a susținut un filozof canadian
contemporan23. Recunoașterea acestui resort al eticii profesionale ar însemna să i se rețină ca
fundament egoismul persoanei, ceea ce ar veni în contradicție cu fundamentul moralei, care este
așezată pe baze altruiste. Așadar, resortul care stă la baza însușirii eticii profesiilor juridice nu
poate fi nevoia profesionistului de a obține recunoașterea în profesie, ci realizarea binelui.
Este adevărat că în perioada comunistă prin care a trecut societatea noastră au stagnat
orice demersuri în ce privește dezvoltarea filozofiei morale și implicit, a laturii acesteia constând
în etica profesională. Nu a făcut excepție nici domeniul eticii profesiilor juridice, despre care a
început să se vorbească doar de puțin timp, când s-a pus problema adoptării unor coduri
deontologice ale magistraților. Lipsa discutării serioase a problemelor de etică a profesiilor
juridice a făcut ca practici sedimentate în anii regimului comunist să se perpetueze în diferite
forme și după 1989, iar pe de altă parte arbitrariul și managementul defectuos ori de-a dreptul
rău intenționat să-și facă loc cu ușurință în viața profesională24.
Acum nu mai poate fi însă amânată discuția despre etica sau deontologia profesiilor juridice
pentru că fiecare categorie a profesiilor juridice își revendică drepturile, uitând însă de obligații.
Așa cum s-a spus, „există o tendinţă umană inevitabilă de a se justifica şi afinna drepturile
înaintea obligaţiilor. Deontologia restabileşte acest echilibru, axându-se, cu precădere, pe
obligaţiile profesionale, atât prin afirmarea regulilor ideal-generale profesionale, dar, mai ales, pe
afirmarea regulilor de urmat în situaţii de excepţie sau în situaţii dilematic-controversate.
Diversitatea situaţiilor profesionale obligă la o atare reglementare cu un caracter de normă
deontologică”25.
S-ar putea susține, așadar, că etica profesiilor juridice ar însemna știința dobândirii unui
comportament moral de către reprezentanții acestor profesii, care presupune ca aceștia să
cunoască și să facă binele și să evite totodată răul. Într-o altă definiție a eticii profesionale (care
se limitează însă doar la judecători) etica juridică este văzută ca o sursă pedagogică de a învăţa
22
I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Dileme morale și autonomie în contextul democratizării și al integrării
europene, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007, p. 8.
23
Charles Taylor, Multiculturalism. Différence et démocratie, Flammarion, 1994, apud. . Copoeru, N. Szabo, Dileme
morale și autonomie în contextul democratizării și al integrării europene, op.cit., p. 9.
24
I. Copoeru, N. Szabo, Societatea românească post-totalitară: resemnificarea autonomiei individuale și a
practicilor morale în profesii, în Dileme morale și autonomie în contextul democratizării și al integrării europene, de
I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007, p. 8.
25
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., Deontologie judiciară. Sylabus, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2009, p. 232.
8
să ştii, a învăţa să faci şi a învăţa să fii, ce dau viaţă valorilor juridice şi relaţiilor judecător -
lege, judecător-justiţiabil şi judecător-judecător 26. Desigur că aceste valori juridice sunt valabile
și pentru celelalte categorii profesionale din domeniul juridic.

Care este rolul eticii profesiilor juridice?


S-a spus că rolul eticii profesiilor juridice este acela de „formator al conştiinţei
profesionale, de slujire a adevărului fără a te sluji de el şi, astfel, de evitare pe plan subiectiv a
oricărei disonanţe dintre performanţele şi aspiraţiile profesionale şi realitatea concretă pe care o
slujeşte.”27 Într-adevăr, etica îl ajută pe profesionistul din domeniul dreptului să slujească
adevărul și la nivel faptic, nu doar la nivel teoretic. Deși corectă, aceasta este însă o justificare
prea generică a eticii profesiilor juridice.
Într-un mod mai concret, justificarea deontologiei juridice constă, în viziunea acelorași
autori28, în aceea că ea îl ajută pe profesionist la: formarea (contribuţia) personalităţii
profesionale; realizarea binelui (valoare juridică) prin profesiune; satisfacerea aspiraţiilor de
autodepăşire; mediator între morală şi lege; umanizarea normei juridice prin cunoaşterea
omului; realizarea justiţiei prin valorile juridice; satisfacerea sentimentului de dreptate; evitarea
(contribuie la evitarea) erorilor judiciare; oferă profesiunii motivaţii vocaţionale; satisface
nevoia de apreciere socială a judecătorului şi, prin el, a profesiunii; favorizează metadeschiderile
profesionale; contribuie la progresul social-comunitar; sesizează şi rezolvă abuzurile încălcării
drepturilor omului; rezolvă conflictele de datorii profesionale, în sensul că cele naturale preced
pe cele pozitive29, cele prohibitive preced pe cele afirmative 30, cele certe preced pe cele incerte31,
cele de echitate preced pe cele de dreptate32.
Din aceste motive, credem că doar prin cultivarea valorilor eticii profesionale se poate
ajunge la promovarea în soluțiile adoptate de organele judiciare a principiilor ce stau la baza
științei dreptului.
Etica profesiilor juridice contribuie totodată la întărirea prestigiului jusiției, asigurând
astfel eficiența statului de drept. Cum justiţia se plasează deasupra celorlalte puteri sistematizate
de Montesquieu (puterea legislativă și puterea executivă), doar dacă nimeni nu va fi deasupra
legii (în faţa căreia toţi trebuie să fie egali) și doar atunci când distribuirea justiției va fi făcută
într-un mod integru și corect, va fi instituită ordinea de drept în societate; reciproca este, de

26
Idem., p. 33.
27
Idem., p. 15.
28
Idem., p. 42.
29
Profesionistul are mai întâi datorii naturale, izvorâte din dreptul natural, și apoi datorii prevăzute de lege. De aceea
primele ar trebui să aibă prioritate față de cele din urmă atunci când s-ar întâmpla să existe un conflict (aparent) între
ele.
30
Mai întâi există datoria de a nu face ceva rău și apoi datoria de a face binele. Dacă s-ar întâmpla ca cele două
datorii să vină într-un conflict (aparent), profesionistul dreptului ar trebui să o aleagă pe prima.
31
Între o datorie certă, sigură, și una incertă, care există poate doar în închipuirea profesionistului, acesta din urmă ar
trebui să o aleagă pe prima.
32
În viziunea autorilor dreptatea este valoarea juridică esențială, în timp ce echitatea este valoarea morală esențială
(Idem, p. 36). De aici deducem că în caz de conflict între cele două valori, valoarea morală a echității ar avea
prioritate față de valoarea juridică a dreptății.
9
asemenea, valabilă, în sensul că pierderea autorităţii justiţiei duce la rândul ei la dezordine
socială33.

De ce este utilă etica în profesiile juridice?


S-ar putea pune întrebarea dacă toate discuțiile despre etica profesiilor juridice au vreo
finalitate concretă ori acestea sunt doar pur teoretice?
Scopul acestor discuții este acela de a-i pregăti pe viitorii sau actualii profesioniști ai
dreptului pentru a fi fericiți în profesia pe care și-au ales-o. Nu este puțin lucru, având în vedere
că și aceștia sunt oameni, fiind caracterizați prin aceleași virtuți sau slăbiciuni ca toți oamenii.
Așa cum reiese din cele de mai sus, țelul suprem al oricărui om este dobândirea fericirii, iar
împăcarea acestui deziderat cu neplăcerile și neajunsurile pe care le presupune exercitarea unei
profesii juridice nu va fi ușor de făcut. Dacă alții au reușit înaintea noastră să traseze niște
jaloane care ar putea conduce la atingerea acestei ținte ar trebui să ținem cont de acestea. Altfel
riscăm să ne facem viața neplăcută, atât nouă cât și celor cu care intrăm în contact în exercitarea
profesiei.
Este adevărat că de cele mai multe ori vorbele nu sunt de ajuns pentru a atinge această
țintă, fiind știut că drumul cel mai lung este cel de la vorbă la faptă. Dar, așa cum spunea
Aristotel, vorbele „sunt ce-i drept în stare să devină pentru tineri cu suflet nobil un imbold și
îndemn și să lege de virtute un caracter nobil și aplecat cu adevărat spre ceea ce-i frumos, dar
ele nu pot câștiga mulțimea pentru frumos și bine”34.
Pentru cei care nu vor fi convinși de vorbe, sunt necesare Codurile etice, care să-i
îndrume spre ce este bine în profesia lor. Căci „E însă greu ca cineva să primească din tinerețe o
conducere morală potrivită, dacă nu este educat sub legi corespunzătoare. Căci a trăi cumpătat și
călit nu este după gustul mulțimii, și cel mai puțin după gustul tineretului. De aceea educația și
ocupația tineretului trebuie reglementată prin legi. Căci ceea ce a devenit pentru cineva
obișnuință nu-i mai face în urmă nicio greutate.”35
Însușirea eticii profesionale de către cei care practică profesiile juridice mai urmărește și
asigurarea unei egalități reale a tuturor persoanelor în fața legii, deoarece „ deontologia susţine
nevoia constituţională a unei justiţii egale pentru toţi, nimeni nefiind deasupra legii care, în
calitate de autoritate a justiţiei în societate, se realizează prin autoritatea etică a judecătorului,
aceea de a fi în afara influenţelor politice, sociale, familiale şi, mai presus de toate,
incoruptibil.”36
În sfârșit, o altă finalitate a eticii profesiilor juridice este aceea de a înlătura conduitele
lipsite de etică, înrădăcinate în cultura profesională din neștiință fapt care duce în final la
eradicarea corupției. Nevoia de a discuta problemele eticii profesiilor juridice în acest scop a
fost subliniată în Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din
România37 unde se arată că «Foarte adesea suntem afectaţi de "orbire etică". Este posibil să
sesizăm problema etică dar să o neglijăm - adesea ca urmare a faptului că este atât de normală
33
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 232.
34
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 215.
35
Idem, p. 216.
36
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., Deontologie judiciară. Syllabus, op.cit., p. 19.
37
Elaborat în anul 2016, în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului
judiciar românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”
10
neglijarea ei. Apoi este dificilă identificarea chestiunii drept problemă etică. De aceea corupţia
este uneori atât de dificil de eradicat. Aceasta face parte din cultura încetăţenită. Provocarea este
prin urmare să fim conştienţi de o astfel de orbire astfel încât să putem acţiona în conformitate
cu standardele etice. Este crucial ca problemele etice să facă parte din discuţiile cotidiene dintre
judecători şi procurori şi să existe o cultură încetăţenită pentru a înţelege şi a conştientiza
existenţa acestor probleme, iar acestea trebuie discutate de judecători şi procurori. Dacă există
dubii cu privire la modul în care trebuie acţionat, trebuie să ne punem întotdeauna aceste
întrebări cruciale: Mi-am îndeplinit îndatoririle şi obligaţiile ca magistrat? M-am simţit în forul
interior o persoană morală? Cum va fi percepută aceasta de public?»

Este nevoie de coduri etice în domeniul profesiilor juridice?


Problemele etice sau morale ale reprezentanților profesiilor juridice nu sunt legate doar
de deciziile pe care aceștia le au de luat în activitatea lor profesională, ci și de deciziile luate de
aceștia în diferite contexte din viața privată, care pot interfera în vreun fel cu activitatea
profesională a acestora ori se poate răsfrânge asupra acesteia. De pildă, în ce condiții este
acceptabil pentru un judecător sau procuror să frecventeze medii care ar putea fi considerate ca
inadecvate cu statutul profesiei? Poate un avocat să se implice în activități de natură să aducă
atingere prestigiului profesiei? Acestea și multe altele sunt probleme cu care profesionistul
dreptului se confruntă foarte des și pentru soluționarea cărora are nevoie de niște repere.
Pentru sprijinirea reprezentanților profesiilor juridice în luarea celor mai bune decizii, în
cazul în care se ridică astfel de dileme etice, au fost elaborate coduri etice ale acestor profesii.
Neajunsul acestora, ca de altfel al tuturor legilor, este acela că ele nu pot reglementa
toate situațiile concrete ce se ivesc în viața de zi cu zi. Viața este mult prea complexă ca să poată
fi înglobată în totalitate într-un cod, indiferent de capacitatea de sinteză a legiuitorului. Oricât ar
fi de complex un cod de etică el nu va putea acoperi toate relațiile în care vor intra destinatarii
acestuia, iar acest lucru ar putea crea falsa impresie că aspectele care nu sunt reglementate în
cod ar fi permise. Or, dimpotrivă, în aceste cazuri nereglementate profesioniștii din domeniul
dreptului vor fi puși în situația de a-și soluționa singuri dilemele etice în fața cărora vor fi puși.
În plus, fiecare persoană are propria filozofie de viață, care poate să nu fie asemănătoare
cu a celorlalte persoane, chiar dacă acestea exercită aceeași profesie. Activitatea profesională
este doar unul din aspectele personalității unui individ și nu s-ar putea spune nici măcar că
acesta este cel mai important din viața lui. Dacă la începutul carierei aspectul profesional ocupă
un rol mai important decât altele în viața fiecăruia, pe măsura trecerii timpului el scade ca
importanță, locul său fiind luat de alte lucruri.
În plus, codurile etice nu fac decât să reglementeze niște principii generale, rezultate din
problemele etice mai frecvente cu care s-au confruntat practicienii de-a lungul timpului și asupra
cărora s-a căzut de acord cu privire la soluția optimă. Ele pot fi utile dacă practicianul se va
întâlni cu situații punctuale reglementate în cod, însă problemele noi care se vor ivi ori cele
asupra cărora nu s-a ajuns la o soluție îmbrățișată de o majoritate mai largă a reprezentanților
profesiei respective nu vor putea fi soluționate decât prin folosirea principiilor generale etice ale
profesiei respective. Aplicarea în cazul concret a acestora o va face însă persoana pusă în fața
dilemei etice, iar dificultatea pentru aceasta este mai ridicată atunci când în același caz ar veni în
conflict două sau mai multe astfel de principii etice.
Pe de altă parte, principiile etice nu acționează ca niște legi implacabile, care să nu
permită nicio derogare de la ele, ci situația concretă în care se află profesionistul poate impune
ca acesta să acționeze în sens contrar, pentru respectarea unui interes superior ori a unui alt

11
principiu etic are primează în acel context. De aceea, Aristotel a spus că „trebuie să rămână de
înainte îngăduit, că orice teorie a moralității nu poate expune decât în linii generale și nimic cu
exactitate necondiționată”38.
Codurile sunt, așadar, destul de generale, instituind niște regului largi, iar aplicarea lor în
practică se face cu destulă dificultate. De aceea s-a spus că deontologia profesională poate fi
practicată doar atunci când virtuțile umane și regulile etice vor determina atitudinea și deciziile
magistratului, aceste virtuți fiind: conștiinciozitate și responsabilitate, simțul datoriei, integritate,
stăpânire (propriety), onestitate, practicarea neutralității, însușirea egalității (handling of
eqality)39.
Astfel, ideal ar fi ca profesionistul dreptului să își formeze deprinderea de a acționa
moral în orice situație ar fi pus, fie profesională, fie în afara profesiei, fapt care ar ușura mult
menirea eticii profesiilor juridice. Având în vedere legătura intrinsecă dintre drept și morală, s-ar
putea susține că menirea omului legii, incluzându-se aici orice persoană care are datoria de a
interpreta și aplica legea, este aceea de a deveni un om moral. Așa cum omul de artă își
realizează valoarea cu literele, sunetele, culorile, materia de sculptat, etc., omul politic se
realizează cu ajutorul oamenilor, prin forță, omul economic cu valori economice, tot așa omul
moral se realizează prin el însuși; capodopera sa este el însuși, capodopera aceasta este cea mai
măreață, dar și cea mai grea.40
Cum însă idealul moral este greu de atins, rămâne ca cea mai plauzibilă soluție să fie cea
a adoptării codurilor etice, care să cuprindă pe lângă principiile etice ale profesiilor juridice și
reglementarea principalelor situații întâlnite în practica acestora.
În plus, adoptarea unor coduri etice în domeniul profesiilor juridice contribuie la
creșterea încrederii publicului în justiție și a respectului pentru aceasta, întrucât profesioniștii
dreptului pot să vadă care trebuie să fie standardul lor profesional pe care să-l atingă, iar cei din
afara profesiei pot să cunoască acest standard și să pretindă respectarea lui. De altfel, realizarea
încrederii publicului în justiție este scopul final al adoptării codurilor etice în domeniul
profesiilor juridice, întrucât ”încrederea publicului în justiţie este etalonul de măsură a
încălcărilor deontologice privitoare la justiţie, adevăr, libertate”41.
O altă problemă care s-a pus a fost aceea dacă ar trebui un singur cod etic pentru toate
profesiile juridice sau fiecare profesie juridică ar trebui să-și adopte propriul cod de conduită.
În ce privește judecătorii și procurorii, într-o opinie s-a spus că un astfel de set de principii şi
norme speciale trebuie să fie comun pentru judecători şi procurori, deoarece asemănările de
statut şi funcţie socială sunt mai mari şi mai importante decât deosebirile, iar noţiunea de
„magistrat”, deşi uneori pusă în discuţie, înglobează, în datele ei esenţiale, ambele categorii
profesionale.42 Într-o altă opinie s-a susținut că activitatea profesională diferită a judecătorilor și
procurorilor ar impune adoptarea unor coduri de conduită diferite pentru fiecare categorie
38
Aristotel, Etica nicomahică (Traducere din limba elină de Traian Brăileanu), Editura Antet, p. 38.
39
Horst Proetel, Fair trail. Application of ethics and human rights in proceedings, în Etică și cultură profesională, de
de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 151.
40
N. Mladin, Poruncă și libertate. Prelegeri de morală ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 42.
41
Pierre Noreau, Chantal Roberge, Emergence de principiés généraux en matière de déontologie judiciaire: éléments
d’une théorie générale, p. 489, https://papyrus.bib.umontreal.ca/dspace/bitstream/1866/701/1/Noreau_03.pdf, apud.
M.M. Pivniceru, C. Luca, op.cit., p. 42.
42
F. Costiniu, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca
(coordonatori), Ed. Hamangiu, 2008, p. 137.
12
profesională.43 În sistemul nostru judiciar s-a adoptat un singur cod deontologic pentru
judecători și procurori, considerându-se că aceste categorii profesionale au, în principiu, valori
etice comune.

Contribuie codurile etice la combaterea corupției în profesiile juridice?


Se acceptă în general că unul din scopurile adoptării codurilor etice în domeniul
profesiilor juridice este acela de a contribui la prevenirea și înlăturarea situațiilor care ar putea
genera corupție în sistemul judiciar. Corupția nu este văzută aici, neapărat, ca săvârșirea unor
infracțiuni de corupție, ci ca orice conduită care ar putea avea ca rezultat obținerea oricărui
avantaj de către persoana care își desfășoară activitatea în cadrul sistemului judiciat. Din această
perspectivă ar putea fi privite ca acte de corupție orice interferență între activitatea funcționaului
și obținerea unui avantaj pentru o persoană, altfel decât în cadrul legal și normal (de ex.
favorizarea unui prieten al judecătorului în cadrul depunerii cererilor administrative la instanță
prin evitarea de către acesta a statului la rând a arhivă, etc.).
Deși actul nu se situează în zona infracțiunilor de corupție din Codul penal, el poate fi
perceput de terți ca fiind un act de corupție. De altfel, în sens etimologic, cuvântul corupție
provine din latinescul corruptio, -onis, care se traduce prin „a strica, a rupe, a ruina”, putrând fi
înțeles ca „ceva ce rupe ritmul normal al unei activități”, adică ceva situat în afara unui curs
normal de desfășurare a unei activități.
S-a spus că „Există corupție și în sistemul judiciar pentru că și acesta este compus din
oameni. Oamenii în genere presupun și slăbiciuni, cunosc nevoi, unele nesatisfăcute, ce se cer a
fi împăcate. Uneori mijloacele prevăzute de lege nu sunt suficiente pentru satisfacerea diverselor
nevoi. În acest moment, cei neîmpăcați cu opțiunea făcută (pentru un mod de viață social, moral,
pentru profesia de magistrat, grefier), fie pășeșesc în afara legii (corupție sporadică/ocazională),
fie acumulează frustrare.”44
Considerăm că mai degrabă s-ar putea spune că pericolul corupției din sistemul judiciar
provine din cultivarea și menținerea unor relații nedeontologice dintre personalul din sistemul
judiciar și terțe persoane, decât din tentațiile la care ar fi supuse primele din cauza frustrărilor.
De aceea pentru pentru evitarea corupției este foarte importantă și trasarea unor reguli de
conduită referitoare la limitele în care se pot desfășura aceste relații între funcționarii din justiție
și terțele persoane. Din punct de vedere penal normele de conduită sunt reglementate deja și cad
în competența organelor de urmărire penală, fiind cele mai grave forme de corupție, dar pentru
prevenirea lor este nevoie să fie înlăturate căile și posibilitățile de a se ajunge aici.
O modalitate foarte eficientă de înlăturare a acestor posibilități de a se ajunge la actele de
corupție reglementate de legea penală este crearea unor mecanisme interne de control al
respectării de către magistrați și personalul auxiliar a eticii profesionale. Așa cum s-a arătat
„Deși corupția face obiectul unor pasionante schimburi de opinie și poartă o încărcătură etică
aparte, prevenirea ei necesită o strategie calculată la rece, ca pentru orice schimbare majoră a
politicii sau metodelor de administrație municipală. Strategia trebuie să treacă dincolo de
disputa moralizatoare, chițibușurile legislative sau platitudinile are susțin că, dacă ne-am face cu
toții datoria, corupția n-ar mai exista.”45

Un cod etic trebuie să conțină norme obligatorii sau facultative?


43
So Jut, Raport independent, op.cit.
44
A.M. Puiu, Corupția văzută din interior, în Etică și cultură profesională, de de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori),
Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 212.
13
Din această perspectivă, o întrebare care se ridică în mod frecvent este aceea cât de
inflexibil ar trebui să fie profesionistul, în aplicarea normelor etice? Dacă un judecător sau un
procuror își propune să nu facă niciodată vreo derogare de la principiile etice, indiferent care ar
fi situația concretă în care acesta este pus, el riscă să fie catalogat ca fiind inflexibil, rigid, fixist
sau chiar îngust în gândire. Dacă derogă prea des de la acestea, el va fi considerat ca fiind
neserios, neprincipial, inadecvat în comportament, ș.a.m.d.. Același lucru s-ar putea susține și în
legătură cu celeilalți reprezentanți ai profesiilor juridice (avocați, consilieri juridici, notari ș.a.),
chiar dacă în rândul acestora nu ar fi atât de vizibil un astfel de comportament.
Cine va stabili cât de inflexibil ar trebui să fie un profesionist într-o situație dată, în care
sunt în conflict două sau mai multe norme etice? Cum va reuși să stabilească profesionistul
căreia dintre acestea îi va da prioritate în cazul concret? E greu de dat niște soluții cu o
valabilitate generală. Fiecare situație de viață în care aceta va fi pus, necesită un răspuns propriu,
în funcție de toate circumstanțele incidente. Sunt cazuri în care acesta va trebui să încalce în
mod deliberat anumite principii de etică, pentru a putea aplica alte norme similare, cu care
primele vin în conflict în situația dată. Totul este ca profesionistul să-și păstreze anumite repere,
anumite limite pe care să-și propună să nu le depășească. Credem că întotdeauna bunul simț va
juca un rol important în alegerea conduitei profesionistului, fără a exista un risc prea mare de
greșeală din partea acestuia. „Totul cu măsură” ar trebui să fie o deviză importantă în viața unui
profesionist al dreptului și ea poate fi avută în vedere și într-o astfel de situație de conflict între
două sau mai multe principii etice.
Mulți înțeleg prin etica profesională o serie de interdicții pentru persoanele care
desfășoară o activitate într-un domeniu. De pildă, se pune accent îndeosebi pe ceea ce nu este
etic pentru un judecător sau procuror: să nu soluționeze cauze în care sunt implicate persoane cu
care se află într-o relație ce presupune afectarea imparțialității sale, să nu fie implicat în
activități publice care afectează imaginea profesiei, să nu facă un act care i-ar putea atrage o
formă de răspundere penală, disciplinară au civilă, etc. Pentru aceste persoane motivația
comportamentului etic derivă în principal din teama de a nu fi sancționați disciplinar sau penal,
de a nu fi dați în judecată pentru răspundere civilă sau de a nu face obiectul unei campanii
negative de presă. De aceea s-a folosit pentru a defini acest mod de abordare denumirea de etică
plafonată, care include acele acțiuni care se concentrează pe obligațiile minime – respectarea
reținerii de la un număr de acțiuni interzise sau realizarea altora obligatorii, în timpul
desfășurării activității profesionale46. De pildă, un astfel de mod de abordare a eticii poate
conduce la un exces de precauție din partea magisraților de a relaționa în mod normal unele cu
altele. Sunt dese reproșurile adresate judectorilor sau procurorilor de către avocați că, după ce au
ocupat aceste funcții, nu au mai răspuns la salut pe holul instanței, motivul fiind probabil acela
de a nu fi suspectați de parțialitate în cauzele în care sunt implicați acești avocați.
A mai fost criticat acest mod de abordare etică, considerându-se că, deși un asemenea
comportament poate fi considerat etic într-un sens tehnic, aceta reflectă o atitudine care nu îi
încurajează pe profesioniști să analizeze sentimentele lor proprii sau să se gândească la modul în
care deciziile lor pot fi corelate cu principiile etice generale 47. De aceea s-a propus un alt mod de
abordare a problemelor etice, prin perspectiva eticii pozitive, care caută să găsească o relație mai
45
Robert Klitgaard, Ronald MacLean-Abaroa, H. Lindsey Parris, Orașe corupte, Ghid practic de tratament și
prevenire, Ed. Humanitas, București, 2000, p. 9, apud. A.M. Puiu, op.cit., p. 214.
46
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 21.
47
Ibidem.
14
potrivită între reguli, reglementări și standardele care ne guvernează munca, pe de o parte, și
idealurile etice generale sau aspiraționale, pe de altă parte48. Cu alte cuvinte, etica pozitivă
presupune ca profesionistul aflat într-o dilemă etică să-și pună întrebarea „Cum pot ajuta eu mai
bine oamenii în situația asta?”, în timp ce etica plafonată presupune ca acesta să-și pună
întrebarea ”Cum să acționez în situația asta ca să nu dau de necaz?”.
În felul acesta profesionistul rezolvă dilemele etice într-un mod mai apropiat de
standardele societății actuale, care pune tot mai mult accent pe „bucuria de a face”, decât pe
„datoria de a face”. Un judecător care se simte împlinit în activitatea sa profesională și care
cultivă binele în relațiile cu cei din jur, este de preferat față de un judecător care se izolează de
societate, de teamă că orice contact ar putea să-i afecteze imparțialitatea în luarea deciziilor.
Un astfel de exemplu de acțiune etică pozitivă este cel al unei judecătoare din România,
care a ieșit din „tiparul” unui judecător obișnuit, atunci când a avut de soluționat o cauză care
implica destinul unui copil. Comportamentul judecătoarei a fost relatat într-un text publicat în
mediul virtual49 de avocatul uneia dintre părți și a primit foarte multe aprecieri din partea
cititorilor, fapt care dovedește superioritatea acestui mod de a abordare a unei probleme din
perspectiva eticii pozitive.

„Doamna cu pantofi albastri


Ora 8:45 … Clienta mea, mama a unui baietel de apoape 8 ani, isi zareste copilul dosit de
taica-sau, intr-un colt al Judecatoriei. Nu l-a mai vazut pe R. de 1 an si 6 luni.
Mama izbucneste in plans si merge tinta catre pustiul ei, se apleaca pana ajunge perfect egala
cu inaltimea lui, si-i sopteste cu inima: “R.! Vaaaai, ce mare ai crescut! O mai stii pe mama?
Da-mi manutele, sa ti le pupe mama!”. Fostul sot al femeii isi bruscheaza fiul si-l trage tare,
mai aproape de el, urland spre clienta mea sa plece de unde a venit, ca ei doi, baietii, se
descurca singuri. Se ridica tonul, copilul incepe sa planga, apare jandarmul, ii spun ca nu-i
niciun risc de scandal, dispare jandarmul.
Ora 8:55 ... Reusesc, intr-un final, sa o linistesc pe mama copilului, care s-a lasat aproape fara
viata in banca din sala de judecata, avand sufletul sfasiat si privirea pierduta undeva, departe...
tare departe.
Ora 9:00 ... Reusesc si eu, cu mare greutate, sa-mi tin in frau lacrimile... as fi plans in hohote,
dar nu-mi permiteam luxul asta ... aveam nevoie de concentrare maxima pentru audierea a 4
martori si luarea interogatoriului tatalui copilului, probe de care eram constienta ca va
depinde, de-acum incolo, legatura mama - fiu. Nu-i usor deloc sa fii responsabil de asa ceva,
credeti-ma!
Orele 9:05 – 10:45 ... Se audiaza cei 4 martori, tatal baiatului raspunde la cele 9 intrebari care
am avut grija sa fie „capcana”.
Speta e asta: in timp ce clienta mea era in strainatate, la munca, sotul a obtinut si divortul, si
custodia exclusiva asupra copilului. Am vazut dosarul: proces facut repede, cu hei-rup-ul, sa
dea bine la bilant.
Reintoarsa in tara, femeia a gasit totul ferecat. Usa locuintei. Inima fiului ei., tinuta sub lacat
de catre fostul sot. Martorii nostri au aratat ca, de nenumarate ori, mama a venit sa-si vada
copilul, i-a adus plase cu daruri, l-a sunat incontinuu, individul interzicandu-i total fostei sotii
orice forma de acces la minor. Asa, de-a naibii! Martorii lui au spus lectia dinainte invatata: nu
48
Idem, p. 22.
49
M. Scutelnicu, text publicat on-line la adresa de internet
https://www.facebook.com/lucamada/posts/1135387659816856 , ultima vizualizare 23.07.2016.
15
tatal e cauza, ci copilul, domle, care nici nu vrea sa auda de mama.
Ora 10:46 ... Instanta dispune audierea minorului. De-aici incolo, incepe mesajul pe care vreau
sa-l transmit prin scriitura asta...
O doamna judecator, in jur de 40 de ani, cere jandarmului sa-i fie adus copilul in sala. Cand il
vede pe pusti, magistratul coboara de pe podium, parcurge sala pana aproape de usa, se
apropie de micut si-i spune, facand un gest larg cu mana: „Vezi, R., am pantofi albastri! Tu ai
pantofiori albastri? Uite, am si pelerina! Da-mi manuta si hai cu mine, sa-ti arat cat de maaare
e castelul asta!”. Copilul, cu ochii mari, negri, si extrem de tristi, se uita cand la doamna, cand
la taica-su, de care statea lipit, pana ce acesta ii da ok-ul sa mearga cu doamna.
Ora 11:20 ... Se deschide usa de acces a instantei, magistratul intra in sala, de mana cu copilul,
ii spune sa coboare atent de pe podium, sa nu se loveasca, si-l trimite la mami sau la tati, unde
vrea el. Baietelul trece pe langa mama sa, care hohotea de plans in prima banca, isi trece usor
manuta peste piciorul ei drept, ca din intamplare, dupa care fuge catre tata si-i cauta acestuia
privirea, sa nu cumva sa-l fi suparat ca s-a dezlipit de langa el. Se dispune, din nou, evacuarea
minorului din sala.
Ora 11:25 ... Instanta ne citeste, pe scurt, ce a declarat copilul in cursul audierii si ne da sa
lecturam, mie si avocatului partii adverse, cele cateva cuvinte scrise pe o foaie de catre baietel:
„Mama...tata zice sa scapam de tine. R.”...
Se inchide cercetarea judecatoreasca, ni se da cuvantul final, pe fondul cauzei. Eu ma lupt
pentru ca mama sa obtina dreptul de a-si vedea copilul, de a-l lua la ea in weekenduri si in
vacante. Ceilalti se lupta ca mama sa nu-si poata vedea fiul decat in prezenta tatalui sau, si
doar in locuinta acestuia. Un fel de arest la domiciliu, ce mai!
Ora 11:40 ... Magistratul inchide dosarul, cade pe ganduri pret de cateva secunde si spune:
„Instanta suspenda sedinta 15 minute!”.
Si ... doamna judecator cu pantofi albastri coboara de pe podium, traverseaza sala, iese pe usa
destinata oamenilor obisnuiti, si, ajunsa in hol, intinde mana stanga catre clienta mea, iar cea
dreapta catre copil. Uite asa, toti 3, ca intr-o poveste din cea mai frumoasa carte, intra in
camera destinata Arhivei si nu mai ies de acolo decat dupa un sfert de ceas. Ce camere mirifice
sunt in castelul asta – imi zic in gand.
De-acum, nu mai aveam nevoie de niciun pic de concentrare, asa ca mi-am permis sa plang in
hohote, fara sa-mi pese ca oamenii cu roba nu trebuie sa lacrimeze din cauza problemelor
clientilor... si, in niciun caz, nu plang niciodata in fata acestora... da-le-ncolo de reguli!
M-am pravalit pe un scaun de la prima terasa, colt cu Judecatoria, si-am asteptat-o pe femeia
pentru care m-am luptat azi, ca o leoaica. Am batut recordul la nicotina pe secunda, pana a
venit. Clienta mea a aparut radiind de fericire, pentru ca avusese sansa sa-si tina copilul in
brate, dupa 1 an jumate... fix optsprezece luni.
Ce dialog au avut mama si copilul, sub ochii doamnei judecator cu pantofi albastri? „Te iubesc,
mami! Am nevoie de ochelari noi, ca tati nu mi-a cumparat, si astia sunt rupti! Sa vii la mine!
Sa ma iei la tine, mami! Te iubesc, mami!”.
Cand a scapat de sub influenta total irationala a tatalui, copilul s-a cuibarit in bratele mamei
sale, ca si cum nu ar fi fost despartiti nici macar o secunda. Asta a vrut sa verifice magistratul,
pentru a fi sigur ca va da o solutie corecta, ca-si va pune semnatura pe o hotarare corecta, ca
va putea dormi impacat, ca a decis corect si nu s-a jucat de-a justitia, cu vietile oamenilor.
Doamne, ce fiinte nemaintalnite or fi in castelul asta?!
- „Vreti o bomboana, doamna avocat?”
- „Aaaa....”

16
- „Doamna judecator i-a dat lui R. un pumn de bomboane, iar inainte sa plec, copilul mi-a dat
si mie cateva... ”
- „Si... a vazut doamna judecator gestul asta?”
- „Daaa, pai, cum sa nu? Stati sa va arat, ca ne-a facut si poza, mie si lui R.”
- „Cine? Doamna judecator?”
- „Daaa. Pai, am scos telefonul si i-am zis lui R. sa zambeasca, sa-i fac o poza, sa am amintire.
Si, imediat, doamna ne-a spus sa trecem unul langa altul, sa ne faca una la amandoi. Uitati
poza! Doamne, am poza cu R., nu-mi vine sa cred!”
- „Eu, gata, sunt praf! Nici mie nu-mi vine sa cred!”
- „Daaa. Si, stiti, eu mi-am cerut scuze fata de doamna, ca statea dupa noi... aveam atatea de
vorbit cu R., dupa un 1 an jumate... da` doamna a zis ca pentru ea nu e nicio graba... Nu vreti o
bombonica de la R., doamna avocat?”.
N-am trait asa ceva in 10 ani de avocatura. Am vazut magistrati pentru care audierea minorului
insemna urmatorul dialog, purtat fix in fata usii salii de judecata, asa, din voleu, cum ar veni: -
„Cati ani ai, cu cine vrei sa stai, cu mama sau cu tata? Bine, pa!”.
Doamna cu pantofi albastri a alocat 3 ore cauzei noastre, fiind constienta ca lucreaza cu
destinele oamenilor, cu sufletele lor, iar nu cu chei de 14.
Domnilor magistrati, permiteti-mi o sugestie: cumparati-va pantofi albastri, poate in asta sta
magia! Nu exista nici castel, si nici pelerina, fara un strop de magie, nu-i asa?”

Deși modul de abordare al eticii pozitive este superior, trebuie subliniat și faptul că
cercetarea din psihologia experimentală a arătat că evenimentele negative tind să aibă un efect
mai puternic asupra comportamentului uman decât evenimentele pozitive corelative; de
exemplu, participanții la un studiu de cercetare au depus mai mult efort pentru a evita pierderea
de bani decât pentru a câștiga o sumă echivalentă de bani 50. Altfel spus, profesioniștii vor fi mai
înclinați să respecte normele de etică de teama unor sancțiuni, decât dacă ar fi stimulați de
satisfacțiile profesionale obținute ca urmare a recunoașterii din partea celorlalți a
comportamentului său etic. Este în firea egoistă a omului să acorde o atenție mai mare temerii
de sancțiune, decât preocupării de a face binele pentru valoarea pe care acesta o reprezintă în
sine. Pentru a depăși acest stadiu etic, profesionistul are nevoie de un efort suplimentar de a-și
disciplina conduita, de a-și depăși înclinația naturală de a pune accent pe evenimentele negative
decât pe cele pozitive. De unde își poate lua profesionistul din domeniul juridic forța de a lupta
cu această înclinație naturală, esențial egoistă? Rămâne o întrebare deschisă, la care fiecare va
trebui să caute răspunsul.
Din această cauză, pentru că cele mai multe persoane nu pot fi capabile să devină „eroi”
și nici nu li se poate cere acest lucru, comportamentul etic pozitiv rămâne doar un deziderat
nereglementat în vreun cod etic profesional, iar standardele etice obligatorii sunt fixate la o
limită minimă, care poate fi atinsă de toți reprezentanții profesiilor juridice.

Este nevoie de un cod etic al judecătorilor și procurorilor?


Până la adoptarea Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor din anul 2005, un
standard al comportamentului profesional a fost descris doar în linii generale, dar nu îndeajuns de
explicit încât să-l cheme pe judecător la o mai profundă reflecţie asupra conduitei morale
adecvată fiecărui moment al exerciţiului profesional; judecătorul s-a apropiat cu mai mare
uşurinţă de o reflecţie asupra aplicării normelor legale şi rigorilor pe care acestea le stabilesc,
50
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 23.
17
considerând că e suficient să obţină doar convingerea intimă că este imparţial când soluţionează o
cauză, susţinându-se că este necesar să se elaboreze un nou sistem de evaluare a judecătorului
care trebuie să reflecte îndeplinirea criteriilor descrise profilul profesional al judecătorului, în
care sunt incorporate, în mod explicit, conţinuturile morale ale acestei profesii51.
În urma unui studiu efectuat de echipa ProEtica din cadrul Departamentului de filosofie al
Universităţii Babeş-Bolyai Cluj – Napoca, s-a concluzionat că „în ciuda unui interes general în
creştere pentru temele etico-morale, mai ales în rândul tinerilor judecători, reflecția morală este
insuficient mobilizată, mai ales în activitatea propriu-zisă de judecată, aceasta fiind de cele mai
multe ori (incorect) asociată cu o activitate rutinieră de aplicare a legilor, în care responsabilitatea
propriilor decizii şi gesturi nu aparține în mod esențial individului, ci unui complex instituțional
supra-individual. În mod corelativ, capacitatea de schimbare, atât la nivel individual, cât şi la
nivel colectiv (instituțional) rămâne încă scăzută în raport cu provocările care stau în fața
profesiei juridice în perioada de post-aderare a România la Uniunea Europeană”52.
Codul deontologic al magistratului a fost criticat pentru faptul că „cei care au elaborat şi
aprobat acest cod au aderat la viziunea – foarte răspândită şi puternic înrădăcinată în doctrina
juridică din țara noastră – care spune că morala şi dreptul se exclud reciproc, că chestiunile etice
întrebările cu caracter moral trebuie să rămână în sfera privată a conştiinței individului. Este
omniprezentă, de aceea, o confuzie între judecata în sens juridic şi judecata morală, codul
deontologic fiind asociat unei reglementări legale şi tratat ca atare (de altfel, confuzia este
întreținută şi de referirile la reglementări legale şi suprapunerile lui cu acestea). Această situație
are drept consecință tendința judecătorilor de a interpreta codul ca pe o lege pozitivă şi neluarea
în considerare a posibilității schimbării lui în funcție de reflecția lor personală, de experiența lor
profesională şi în acord cu viziunea care se formează în profesie sau în societate la un moment
dat cu privire la valorile de urmat în activitatea profesională şi în viaţa privată”53.
În literatura de specialitate s-a susţinut că accentul nu ar trebui să cadă asupra redactării
unor noi coduri deontologice în care să se prevadă reguli de conduită impuse din afară ci „mai
ales asupra mecanismelor prin care are loc conştientizarea problemelor, de care depinde în mod
esențial dezvoltarea unei culturi profesionale mature, capabile să le soluționeze şi să modifice din
interior cadrele normative, etice sau juridice, în care se desfăşoară viața profesională”,
menţionându-se că aceasta este tendinţa actuală în domeniul deontologiei magistratului 54. Dar
fiindcă numărul situaţiilor concrete în care poate fi pus un magistrat în viaţa sa este indeterminat,
acestea nici nu ar putea fi imaginate vreodată de cineva, care să le reglementeze într-un cod.
Eventual ar putea fi trecute cele mai frecvente situaţii, dar toate situaţiile în care se pun probleme
de etică nu ar putea fi trecute într-un cod. De aceea „Codul etic sau de conduită trebuie, mai ales,

51
A. Rădulescu, Independenţa şi imparţialitatea judecătorului ca standarde profesionale în procesul civil, în I.
Coperu, N. Szabo (coordonatori), Dileme morale şi autonomie în contextul democratizării şi al integrării europene,
Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 2007, p. 214.
52
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, p. 15, articol disponibil on-line la adresa cj.md/uploads/danilet-copoeru_sanctiune-
disciplinara-si-convingere-morala1.pdf
53
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, op.cit., p. 16
54
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, op.cit., p. 17.
18
să contribuie la formarea unei practici interioare a judecătorului, a unei modalități eminamente
subiective de manifestare a responsabilităţii cu privire la modul de exercitare a funcţiei”55.
Cu toate acestea, în societatea actuală, unde preocuparea pentru formarea interioară a
omului e mai redusă, sunt necesare codurile etice pentru că „dacă etica dă în mod curent o
normativitate plată, instaurând regimul necesităţii şi al obedienţei faţă de normă în viaţa de zi cu
zi a insului, în schimb lipsa acesteia duce la anarhie şi la exersarea libertăţii în forma ei
proastă.”56
Prin codificarea normelor etice din domeniul profesiilor juridice și prin crearea unor
mecanisme interne de verificare a respectării acestora profesioniștii sunt ajutați să-și rezolve
singuri problemele de etică profesională, asigurându-se astfel autonomia în raport cu alte
autorități ale statului. În plus, publicul va fi informat astfel cu privire la standardele de conduită
pe care ar trebui să le adopte profesioniștii, instituindu-se astfel și un control din partea societății
aupra acestora.
Din păcate, în sistemul nostru judiciar se pune accent doar pe sancționarea (disciplinară,
penală, etc.) celui care a încălcat regulile deontologice de conduită, fără să se facă vreun demers
concret de prevenire a acestor situații. Rezolvarea problemelor de etică doar prin sancționarea
abaterilor de la norme nu poate conduce la o însușire de către profesioniștii din domeniul juridic
a principiilor de conduită etică, viața dovedind că acest lucru nu este suficient. Mai degrabă ar
trebui să se pună accent pe consilierea magistratului sau a celorlalți profesioniști ai dreptului,
astfel încât să se evite de la început crearea situațiilor posibile generatoare de corupție.
În ceea ce-i privește pe judecători, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni a
apreciat că ar fi preferabil să existe un organism sau persoane specializate care să ofere
consultanţă judecătorilor confruntaţi cu o problemă de etică sau de incompatibilitate apărută în
raport cu statutul lor datorită unei activităţi extraprofesionale şi impune obligaţia ca organismul
care aplică sancţiuni disciplinare să fie diferit de cel care se ocupă cu problemele legate de etica
profesională a judecătorilor57. Aceeași organizare ar putea fi preluată și de celelalte categorii ale
profesiei juridice, deoarece separarea disciplinarului de etica profesională este un principiu
general valabil în domeniul eticii profesionale.
Altfel, atâta timp cât există o suprapunere a principiilor de conduită a magistraţilor, ca
standarde etice, cu regulile disciplinare aplicabile acestora, Codul deontologic al judecătorilor şi
procurorilor din România nu-şi îndeplineşte funcţia de ghid al activităţii magistraţilor, ce are
menirea să ofere linii directoare în acţiunile lor şi să le permită, astfel, să depăşească dificultăţile
pe care le înfruntă58.
În dreptul comparat reglementările sunt diferite de la un stat la altul în ceea ce privește
codificarea normelor de etică pentru magistrați și caracterul obligatoriu al acestora59.

55
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în sistemul
judiciar din România, op.cit., p. 19.
56
L. Pamfil, Etica retrospecţiei la Constantin Noica, între metafizica greacă şi formalismul kantian, în I. Copoeru, N.
Szabo (coordonatori), Dileme morale şi autonomie în contextul democratizării şi al integrării europene, Ed. Casa
Cprţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 88.
57
Consiliul Europei, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (C.C.J.E.), Avizul nr. 3 asupra principiilor şi
reglementărilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor şi în mod deosebit a deontologiei,
comportamentelor incompatibile şi imparţialităţii, Strasbourg, 19 noiembrie 2002, publicat la adresa de internet
http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/23_02_2007__8679_ro.doc
58
S. Luca, M.D. Bulancea, op.cit., p. 114
19
În Letonia a fost adoptat în cadrul Conferinţei Judecătorilor Letoni din 20.04.1995, un
Cod Etic al Judecătorilor. Aici funcţionează o Comisie de Etică a Judecătorilor, al cărei scop
principal este de a oferi avize cu privire la interpretarea şi încălcările normelor etice ale
judecătorilor şi de a explica standardele etice ale judecătorilor. Acesta emite avizele respective la
solicitarea organului competent să iniţieze o acţiune disciplinară sau la solicitarea unei instanţe
disciplinare şi poate consilia judecătorii cu privire la problemele de etică juridică. Încălcările de
etică sunt păstrate în dosarul profesional al judecătorului. Poate constitui abatere disciplinară
comiterea unor acte dezonorante ori abaterile grave de la Codul Etic al Judecătorilor.
În Polonia există Standarde Profesionale de Etică ale Judecătorilor, adoptate de Consiliul
Naţional Judiciar.
În Ungaria, Consiliul Judiciar Naţional a adoptat un Cod de conduită al judecătorilor, în
vigoare începând cu data de 1.01.2015, care se aplică tuturor judecătorilor. Acesta nu prevede
consecinţele încălcării sale, dar legea prevede ca abatere disciplinară comiterea unor acte de
natură să aducă atingere prestigiului sistemului judicia. Sancţiunile disciplinare sunt păstrate la
dosarul profesional al judecătorului.
În Anglia există un Ghid privind conduita judiciară, aplicabil judecătorilor, a cărui
încălcare este investigată de Biroul de Investigaţii privind Conduita Judiciară, care îl sprijină pe
Lord Chancellor şi pe Lord Chief Justice (cel mai înalt funcţionar al sistemului judiciar în Anglia
şi Ţara Galilor) în activitatea lor comună pe linia disciplinei judiciare. Abaterile disciplinare se
pot finaliza cu o îndrumare oficială, un avertisment oficial ori cu mustrare, iar cele mai grave cu
suspendarea ori îndepărtarea din funcţie.
În Scoţia există un Cod etic profesional pentru judecători, emis de Lord President
(conducătorul sistemului judiciar din Scoţia). Tot acesta este responsabil de investigarea oricărei
abateri de la etica profesională, sesizându-se din oficiu ori în urma unei plângeri făcute potrivit
Regulilor privind Plângerile la Sistemul Judiciar din 2016. Potrivit acestor reghuli, Biroul
Judiciar va examina plângerea şi, dacă o va găsi întemeiată, o va înainta unui judecător competent
în materie disciplinară. Dacă acesta din urmă consideră că se impune o cercetare mai amănunţită,
va fi desemnat un judecător investigator, care va investiga faptele reclamate şi va întocmi un
raport. Abaterile disciplinare se pot finaliza cu o îndrumare oficială, un avertisment oficial ori cu
mustrare. În cazul în care Lord President consideră că se impune îndepărtarea din funcţie, acesta
sesizează Parlamentul Scoţiei, care desemnează un tribunal care să investigheze problema. Acest
tribunal întocmeşte un raport ce va fi înaintat Parlamentului Scoţiei, iar acesta din urmă votează
cu privire la îndepărtarea din magistratură a judecătorului respectiv. Dacă votează pentru
îndepărtarea din magistratură, Preşedintele Parlamentului va face o recomandare în acest sens
Majestăţii Sale Regina, aceasta din urmă dispunând eliberarea din funcţie a judecătorului.

Care este sancţionarea încălcării Codului deontologic al judecătorilor și


procurorilor?
Într-o opinie s-a susţinut că „Orice Cod deontologic este edictat de autorități pentru a
reglementa principiile și regulile generale care caracterizează o profesie, așadar standardele
minime necesare și obligatorii pentru exercitarea ei. Încălcarea regulilor deontologice poate și
trebuie să fie sancționată disciplinar, de regulă chiar de aceste autorități”60.
59
Date preluate dintr-un Chestionar privind statutul magistraţilor, întocmit de Forumul Judecătorilor din România.
60
C.A. Domocos, Consideraţii privind infracţiunea de violenţă în familie prevăzută de art. 199 C.pen.. Aspecte
deontologice comune profesiei de judecător şi de avocat, articol publicat on-line pe site-ul www.universuljuridic.ro,
ultima vizualizare la 16.12.2015.
20
Preferăm un alt punct de vedere, reflectat și în Opinia nr. 3 din 2002 a Consiliul
Consultativ al Judecătorilor Europeni, intitulată Principiile și regulile ce guvernează conduita
profesională a judecătorilor, în special etica, comportamentul neadecvat și imparțialitatea
judecătorilor, în care s-a arătat că judecătorii trebuie să se ghideze în activitatea lor pe principii de
conduită profesională care să le ofere soluții pentru a depăși dificultățile pe care le înfruntă în
acest domeniu; principiile trebuie să fie redactate de însiși judecători și să fie complet separate de
sistemul disciplinar al judecătorilor; este de dorit să se înființeze în fiecare țară unul sau mai
multe organisme sau persoane în cadrul sistemului juridic care să sfătuiască judecătorii ce se
confruntă cu probleme legate de etica profesională sau de compatibilitatea unor activități
non-juridice cu statutul lor61.
În susţinerea acestui din urmă punct de vedere s-a arătat că „răspunderea disciplinară
poate fi antrenată doar pentru abaterea de la lege, nu şi de la normele etice. Inclusiv în Principiile
de la Bangalore, aşa cum am arătat, se precizează că pentru încălcări ale conduitei trebuie să
existe un organism distinct de cel menit să aplice sancţiuni disciplinare: acesta poate fi un senat al
unei asociaţii profesionale sau un alt organism de reglementare internă al profesiei, iar încălcarea
să atragă doar sancţiuni la nivelul profesiei, cum ar fi oprobriul asociaţiei sau excluderea din
asociaţie. Din acest punct de vedere, stabilirea de către secţiile CSM (organ esenţialmente
disciplinar) a unor încălcări ale comportamentului etic şi notarea lor în dosarul profesional al
magistratului pentru a se ţine seama la evaluare apar nu doar lipsite de temei legal, ci chiar ca o
încălcare a principiilor eticii şi a independenţei magistratului”62.
În dreptul comparat reglementările sunt diferite de la un stat la altul sub acest aspect63.
În Suedia au fost publicate în anul 2011 trei documente de bune practici judiciare, care
sunt destinate să asigure îndrumare şi ajutor în rezolvarea unor probleme de etică şi să aducă la
cunoştinţa publicului punctul de vedere al judecătorilor cu privire la aceste probleme de etică. Ele
conţin printre altele, peste o sută de întrebări şi sunt utilizate în programele de pregătire ale
judecătorilor şi servesc ca bază de discuţii între judecători cu privire la problemele de etică şi
bunele practici judiciare. Întrucât aceste documente au caracter de recomandare, nu există o
autoritate care să constate încălcarea lor şi nici nu se ţine o evidenţă a încălcărilor. Pentru
procurori situaţia este similară, cu deosebirea că Procurorul General este cel care a stabilit
orientările etice pentru procurori.
În Finlanda sunt publicate nişte principii etice pentru judecători. În materie disciplinară,
acestora li se aplică aceeaşi procedură ca oricărui funcţionar, putând fi sancţionaţi de preşedintele
instanţei, neexistând un comitet de disciplină sau un alt organism similar. Cancelarul de justiţie al
Guvernului şi Avocatul Poporului din cadrul Parlamentului trebuie să se asigure că instanţele
judecătoreşti şi personalul acestora respectă legea şi îşi îndeplinesc obligaţiile legale. Aceştia
supraveghează respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi au dreptul să
pună sub acuzare un judecător pentru conduita ilicită în exerciţiul funcţiei sale.
În Germania nu există o enumerare completă a obligaţiilor judecătorului într-un Cod de
conduită al acestora. La fel este şi în cazul procurorilor. Prevederi privind standarde etice şi
obligaţiile pe care trebuie să le îndeplinească judecătorii sunt prevăzute în diferite legi, care
61
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, p. 8, articol disponibil on-line la adresa cj.md/uploads/danilet-copoeru_sanctiune-
disciplinara-si-convingere-morala1.pdf
62
Idem, p. 11.
63
Date preluate dintr-un Chestionar privind statutul magistraţilor, întocmit de Forumul Judecătorilor din România.
21
reglementează diferite aspecte (Constituţia, Codul de procedură penală, Codul de procedură
civilă, Legea privind organizarea judiciară, etc.). Acest mod de abordare are avantajul că normele
respective reglementează fiecare domeniu de activitate, oferind soluţii pentru problemele de
natură etică legate de domeniul respectiv. Procurorii sunt funcţionari publici şi lor li se aplică
dispoziţiile generale privind funcţionarii publici, inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea lor de a
desfăşura activităţi politică, însă cu respectarea statutului şi a obligaţiilor pe care le au. Asociaţia
germană a judecătorilor a elaborat un document intitulat „Etica judiciară în Germania – Teze
pentru o dezbatere despre etica profesională a judecătorilor şi procurorilor în cadrul Asociaţiei
germane a judecătorilor” şi a întocmit o colecţie de speţe în acest domeniu. Controlul activităţii
judecătorilor este permis doar dacă nu încalcă independenţa aceastora şi poate fi făcut de
preşedintele instanţei şi, în ultimă instanţă, de ministrul justiţiei. Poate constitui abatere
disciplinară încălcarea obligaţiilor şi a atribuţiilor de serviciu, dar şi o conduită din afara
serviciului, care afectează încrederea în independenţa acestuia. Investigaţiile preliminare privind
cercetarea abaterii disciplinare sunt făcute de superiorul judecătorului, care poate aplica şi
sancţiunea mustrării. Cele mai grave, cum sunt destituirea sau retragerea dreptului la pensie, pot
fi aplicate de instanţa competentă în materie disciplinară (Curtea Disciplinară Federală sau
instanţele disciplinare ale landurilor).

Cum poate fi îmbunătățită imaginii justiției?


Este de netăgăduit că imaginea justiției din România nu este în momentul de față una
foarte bună. Cauzele unei scăderi a încrederii populației în justiție sunt multiple și va fi foarte
greu să le analizăm obiectiv. Cei din sistemul judiciar vor încerca să identifice cauzele externe
pentru această situație (calitatea legilor, lipsa resurselor materiale și umane, etc.), iar cei din
afara sistemului judiciar se vor limita la a acuza persoanele care își desfășoară activitatea în acet
sistem, în special pe judecători și pe procurori. Mai rar au fost aduse acuzații avocaților pentru
această situație, probabil pentru faptul că se consideră că nu aceștia iau hotărâri obligatorii, ci
judecătorii și procurorii. Având în vedere specificul activității judiciare, care implică de multe
ori patimi și încrâncenări, orgolii și slăbiciuni, iar în final nemulțumiri pentru cel puțin una
dintre părți, imaginea justiției nici nu poate fi foarte bună, comparativ cu cea a altor instituții a
căror activitate are un alt specific.
În nenumărate rânduri s-a încercat identificarea unor posibile cauze ce țin de sistemul
judiciar și luarea unor măsuri pentru a crește încrederea populației în justiție.
Desigur că prima măsură ce poate fi luată pentru înbunătățirea prestigiului justiției este
instituirea unor norme de etică pentru magistrați și a unor mecanisme eficiente de însușire a lor
și de verificare a respectării acestora. Am menționat doar magistrații, pentru că în principal ei
sunt considerați reprezentanți ai justiției, deși avocații și ceilalți profesioniști ai dreptului nu pot
fi excluși de la acest demers. Instituirea unor norme etice pentru avocați și pentru ceilalți
profesioniști ai dreptului sunt de asemenea importante pentru îmbunătățirea imaginii justiției,
pentru că publicul larg îi asociază în mod corect și pe aceștia cu sistemul judiciar. Toți
profesioniștii dreptului pot promova prin conduita lor imaginea justiției, contribuind prin aceasta
la însușirea valorilor ei de către ceilalți membri ai societății.
O altă măsură necesară pentru îmbunătățirea imaginii justiției este și comunicarea în
mediul judiciar, mai ales din partea celor care sunt percepuți ca fiind reprezentanți ai justiției,
respectiv din partea magistraților. S-a susținut că dacă izvorul problemei îl constituie contactul
cu justiția înseamnă că avem de-a face cu o problemă de comunicare și soluția ar fi să

22
îmbunătățim comunicarea64. Autorii nu se referă doar la comunicarea magistraților cu publicul,
ci și la comunicarea lor cu celelalte categorii profesionale. Astfel, în ce privește comunicarea
dintre judecători și avocați, concluzia la care au ajuns autorii este aceea că „o comunicare
interprofesională nu diferă prea mult de comunicarea interpersonală, fiind necesară o mai bună
înțelegere a celuilalt și, în special, o mai bună înțelegere a modului în care suntem receptați de
cealaltă categorie profesională”65.
Credem că aceasta este cheia succesului pentru comunicarea tuturor celor care iau parte
la un act de justiție, respectiv avocați, părți, procurori, judecători, pornind bineînțeles de la
aceștia din urmă. Dacă și avocații ar face eforturi pentru a se pune în locul judecătorului sau
procurorului, dacă și procurorii ar face acest efort pentru a se pune în locul avocaților, în sfârșit,
dacă toți participanții ar afce acest efort, pentru a se pune în locul celor pe care îi consideră ostili
sau adversari, în mod cert admosfera în sălile de judecată, starea psihică a tuturor și chiar
imaginea justiției ar fi alta decât cea de acum.
Un alt instrument util pentru creșterea încrederii publicului în actul de justiție a fost
instituirea unui sistem aleatoriu de distribuire a cauzelor de judecată, potrivit Principiului 1,
pct. 2 lit. e) din Recomandarea R (94)12 a Comitetului Miniștrilor 66. Judecătorul odată însărcinat
cu judecarea unei cauze neputânduse desărcina de soluţionarea ei cu excepţia cazurilor
prevăzute expres de lege, această desărcinare putând fi realizată doar de către o autoritate care se
bucură de aceeaşi independenţă pe plan judiciar ca şi judecătorii67. Astfel, componența unui
complet de judecată poate fi schimbată doar de către colegiul de conducere al instanței, pentru
motive temeinic justificate, cum ar fi degrevarea unui anumit judecător de o ședință de judecată,
caz în care cauzele repartizate inițial acestuia trebuie preluate de un alt judecaător.
Îmbunătățirea imaginii justiției nu este însă o obligație doar a magistraților, ci întreaga
societate și statul au obligația de a contribui la acest lucru, în scopul menținerii încrederii
populației în justiție. De aceea în documentele internaționale referitoare la justiție se prevede că
statele au obligaţia de a promova şi menţine încrederea publicului în sistemul judiciar şi
consolidarea puterii judecătoreşti ca garant a respectării drepturilor fundamentale ale omului 68.
De pildă, ceilalți reprezentanți ai statului (aparținând puterii executive sau puterii legislative) ar
trebui să promoveze încrederea în justiție în primul rând prin respectarea hotărârilor
judecătorești și prin rezervă în criticarea în public a acestor hotărâri definitive.
Nu în ultimul rând, prestigiul justiției trebuie asigurat și prin instituirea unor reguli clare
privind dezbaterea în presă a deciziilor organelor judiciare și a protejării reputației
reprezentanților acestora. În acest caz vin în conflict două interese importante, cum sunt
interesul informării corecte a publicului și interesul protejării prestigiului autorității
judecătorești. Care ar trebui să aibă prioritate? În cauza Barfod c. Danemarcei 69 Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a stabilit un nivel mai scăzut de protecție a presei atunci când
afirmațiile publice făcute ating „protejarea reputației altuia și indirect însăși apărarea autorității
64
A.A. Chiș, F.I. Moțu, Comunicarea profesională în justiție. Aparența de imparțialitate în contextul comunicării
dintre judecători și avocați, în Etică și cultură profesională, de de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa
Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 167.
65
Idem, p. 168.
66
Publicată pe site-ul www.coe.int/legalprof
67
M.M. Pivniceru, C. Luca, op.cit., p. 58.
68
A se vedea M.M. Pivniceru, C. Luca, op.cit., p. 48.
23
puterii judecătorești”. În această cauză Curtea a analizat criticile aduse în presă hotărârii
judecătoreşti care confirma legalitatea unei decizii luate de o colectivitate locală, întemeiate pe
faptul că doi dintre cei trei magistraţi nu erau judecători profesionişti, ci erau angajaţi de către
colectivitatea locală, organ care apărea în cauză în calitate de pârât. Concluzia la care s-a ajuns
în această cauză a fost aceea că primează apărarea autorității judecătorești. Desigur că această
concluzie a fost valabilă pentru speța analizată de curte, nefiind aplicabilă în toate cauzele în
care vin în conflict cele două interese menționate anterior, dar ea constituie un reper care ar
trebui avut în vedere într-o astfel de situație.

Cum se poate ajunge la o justiţie performantă?


Întrebat ce crede că ar trebui făcut pentru o justiţie performantă, profesorul Valerius Ciucă
a răspuns că nu ştie ce înseamnă o justiţie performantă, arătând că apreciază actul de justitie „in
naturaletea lui, in adecvarea dintre ratiunea comuna, populara, in sensul sociologic consacrat de
sistemele naturale, precum in common law, si ratiunea judecatorului”70.
Totuşi, sunt trasate câteva coordonate ale unei bune justiţii, care constau în lipsa unor
deosebiri frapante intre solutiile din fond, apel si casatie, în observarea cu scrupulozitate a
aspectelor stiintifice ale dreptului, rămânând ca diferenţele dintre soluţii să existe doar planul
temeiniciei solutiilor, acolo unde intelepciunea (uneori si puterea), curajul, cultura si profunzimea
judecatorului fac diferenta, şi adăugând la toate acestea celeritatea (nu ca scop in sine)71.
Pentru aceasta recrutarile sunt cele mai importante dar şi resursele financiare sunt
determinante, fiind necesară identificarea unor mijloace alternative de soluţionare a diferendelor,
urmând ca pe rolul judecătorilor să ajungă doar cauzele cele mai complexe72.

CITATE RELEVANTE73
Despre fericire.
Faptele trebuie să aducă fericirea. Dar unde nu e dreptate, nu e nici fericire. Fă deci ceea ce
e drept.
Rareori omului i se dă deodată şi fericire şi bun simţ. Titus Livius (59 Î.Hr.-17 d.Hr.)
Fericirea nu constă în orice fel de plăcere, ci doar în cele cinstite şi nobile. Thomas More
(1477/ 1478-1535)

69
Hotărârea din 22 februarie 1989, disponibilă în limbile engleză şi franceză pe portalul ECHR -
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-en , apud. S. Luca, D.M. Bulancea, în Deontologia
profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca (coordonatori), Ed. Hamangiu, București,
2008, p. 80.
70
Valerius M. Ciuca in dialog cu Andrei Savescu. Despre judecatori, invatamantul juridic si Justitie, interviu
publicat pe site-ul www.juridice.ro ladata de 1.07.2011.

71
Idem.
72
Idem.
73
Extrase din lucrarea Enciclopedia înţelepciunii, apărută la Editura ROOSSA.
24
Principiul moralei este fericirea, însă nu o astfel de fericire care se bazează pe una şi aceeaşi
persoană, ci fericirea care se distribuie între diferiţi indivizi. Ludwig Andreas Feuerbach
Inima răufăcătorului e neclintită la fericire şi moale în nenorocire; inima celui drept e
moale la fericire şi neclintită în nenorocire.
Despre morală.
Cei răi sunt peste tot în majoritate. Bias din Priene (642-577 Î.Hr.)
E în firea virtuţii, nu şi a viciului, să fugă de nedreptate. Cleobulos din Lindos (538-470
î.Hr.)
Oamenii nobili trăiesc în înţelegere cu ceilalţi oameni, dar nu se conduc după ei, oamenii
fără valoare se conduc după ceilalţi, dar nu trăiesc în înţelegere cu ei. Confucius (551-479
î.Hr.)
Dacă omul nu este înzestrat cu omenie, ce să mai vorbim de etică şi de muzică? Confucius
(551-479 î.Hr.)
Să mori de foame e o întâmplare neînsemnată, dar să-ţi pierzi morala e o nenorocire.
Confucius (551-479 Î.Hr.)
Omul sporeşte Calea, nu Calea îl sporeşte pe Om.
Nu te strădui să dobândeşti cunoaşterea supremă: din toate ştiinţele. Probabil că ştiinţa
moralei e cea mai necesară, dar ea nu se învaţă. Pitagora (576-496 î.Hr.)
Opinia adevărată ne conduce la acţiuni corecte nu mai puţin decât raţiunea. Platon (428-
347 Î.Hr.)
Ignoranţa totală nu e cel mai mare rău: acumularea de cunoştinţe prost asimilate e şi mai
rea. Platon (428-347 î.Hr.)
Toţi oamenii sunt înclinaţi să săvârşească lucruri nepermise atât în viaţa privată, cât şi în
cea publică, şi nicio lege nu-i poate împiedica. Statele au verificat toate modalităţile de
pedepsire, înăsprindu-le mereu. (…) Cu timpul, toate pedepsele au fost înlocuite de
pedeapsa cu moartea. (…) Dar nici această măsură nu a reuşit să reducă numărul
fărădelegilor. Astfel, răufăcătorul nu se teme de nicio pedeapsă. Răufăcătorul nu se teme de
nicio pedeapsă. Tucidide (cea 460-400 î.Hr.)
Orice virtute este mijlocul dintre două extreme opuse. Aristotel (384-322 Î.Hr.)
Tot ce este omul în virtualitate, faptele lui arată în realitate. Aristotel (384-322 Î.Hr.)
Nu poţi trăi plăcut netrăind raţional, etic şi drept, şi, invers, nu poţi trăi raţional, etic şi
drept, netrăind plăcut. Epicur (341-270 î.Hr.)
Om drept nu e acela care nu săvârşeşte nedreptăţi, ci acela care, având posibilitatea să fie
nedrept, nu doreşte să fie astfel. Menandru (cea 343-291 Î.Hr.)

25
Noi nu avem puterea să suportăm nici propriile noastre vicii şi nici leacul împotriva lor.
Titus Livius (59 î.Hr.-17 d.Hr.)
Preocupările îşi pun amprenta pe caracter. Ovidiu (Publius Ovidius Naso) (43 Î.Hr.-18
d.Hr.)
Unde au fost vicii sunt acum obiceiuri. Seneca cel Tânăr (Lucius Annaeus Seneca) (cea anul
4 î.Hr.-65 d.Hr.)
Experienţa este cel mai bun educator. Vergiliu (Publius Vereiulius Maro) (70-19 Î.Hr.)
Uneori, obiceiul prost se capătă şi se consolidează împreună cu cel bun. Roger Bacon (cca.
1214-1294)
Dacă nu te întristează suferinţele celorlalţi, nu te poţi numi om. Saadi (Abu Muslih bin
Abdallah Shirazi) (1207-1291)
Cine are multe vicii, acela are mulţi stăpâni. Francesco Petrarca (1304-1374)
Omul nu se războieşte cu omul, ci cu sine însuşi, iar inamicul se năpusteşte mereu asupra
noastră tocmai din lăuntrul propriei noastre firi. Erasmus Din Rotterdam (1469-1536)
Nebunia creează statul, susţine puterea, religia, cârmuirea şi justiţia. Ce altceva să fie
întreaga viaţă a omului dacă nu un joc al nebuniei? Erasmus Din Rotterdam (1469-1536)
Natura omenească e în aşa fel alcătuită încât nimeni nu e ferit de vicii grele. Erasmus Din
Rotterdam (1469-1536)
Nepăsarea e izvorul tuturor nenorocirilor. Jami (Nur ad-Din Abd ar-Ahman Jami) (1414-
1492)
Omul nu se înnobilează şi nici nu se înalţă prin rang, ci rangul, mulţumită omului, devine
nobil şi înalt. Jami (Nur ad-Din Abd ar-Ahman Jami) (1414-1492)
Orgoliul şi setea de faimă deşartă şi de putere, iată şarpele otrăvit care, odată ce a pătruns
în inimile demnitarilor, îşi face acolo casă până când distruge totul, prin izolare şi
învrăjbire; fiindcă fiecare tinde să fie, mai întâi, al doilea după primul, pe urmă egalul celui
dintâi şi, în cele din urmă, cel mai important şi mai presus ca primul. Thomas More (1477/
1478-1535)
Sub numele de morală noi înţelegem nu numai buna-cuviinţă exterioară, dar şi întregul
fundament lăuntric al pornirilor. Comenius (Jan Amos Komensky) (1592-1670)
Mintea luminează calea voinţei, iar voinţa comandă faptelor. Comenius (Jan Amos
Komensky) (1592-1670)
Există rău în bine, există bine-n rău. William Shakespeare (1564-1616)
Elanul se naşte din suflet,
Fapta, din pieptul curajos,
Curajul, din forţa lăuntrică,
26
Mândria, din gândurile de taină,
Fermitatea, din dorinţa arzătoare,
Entuziasmul, din speranţă,
Dârzenia, din puterea spiritului,
Înverşunarea, din iritare,
Firea sociabilă, din cumpătare,
Neînfricarea, din îngâmfare,
Blândeţea, din firea nobilă,
Îndrăgostirea, din farmecul obiectului,
Bunăvoinţa, din cordialitate,
Disperarea, din uitarea de sine,
Firea prietenoasă, din dragoste,
Iar ameninţarea, din gelozia inimii.
Lope De Vega (Felix Lope de Vega Y Carpio) (1562-1635)

Naţiunea este ca o lentilă cu care aprinzi focul şi care, deşi se înfierbântă, rămâne tot rece.
Rene Descartes (1596-1650)
Încerc să însufleţesc morala cu ajutorul ingeniozităţii şi să temperez ingeniozitatea cu
ajutorul moralei. Joseph Addison (1672-1719)
Dacă plăcerea pentru săvârşirea binelui nu reperezintă ea însăşi o înclinaţie bună şi
veritabilă, atunci nu ştiu dacă este în general u posibilă bunătatea sau virtutea. Anthony
Ashley-Cooper, conte de Shaftesbury (1671-1713)
Acela care a trăit în cinste toată viata,
Cu greu poate îndura ruşinea.
Pierre Corneille (1606-1684)

Omul are mai multe defecte de caracter decât de gândire. Francois de La Rochefoucauld
(1613-1680)
Mintea şi inima omului, ca şi vorbirea lui, păstrează amprenta ţării în are acesta s-a născut.
Francois de La Rochefoucauld
Trufia este mai degrabă semnul micimii decât al măreţiei. Jonathan Swift (1667-1745)
Orice reformă, în afară de cea morală, este inutilă. Thomas Carlyle (1795-1881)
Autoperfecţionarea prin intermediul influenţei libere a celorlalţi asupra noastră şi
perfecţionarea altora prin intermediul influenţei noastre asupra lor în calitate de fiinte
libere – iată care e menirea noastră în societate. Johann Gottlieb Fichte (1762-1814)
În ochii oamenilor care gândesc, omul cinstit, dar fără rang înalt, este o persoană
respectabilă: virtutea poate înlocui orice, dar nimic nu poate înlocui virtutea. Denis
Ivanovici Fonvizin (1745-1792)

27
Ştiinţa aflată în mâinile omului viciat este o armă cumplită pentru săvârşirea răului.
Educaţia înalţă doar sufletul virtuos. Denis Ivanovici Fonvizin (1745-1792)
Omul se cunoaşte doar în măsura în care cunoaşte lumea. Johann Wolfgang Von Goethe
(1749-1832)
Înţelepciunea presupune ca beneficiul propriu să nu fie văzut drept ţel al conduitei morale,
deşi poate fi o consecinţă a acesteia. Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)
Morala e raţiunea voinţei. Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)
Ce este datoria? Deocamdată nu avem un alt răspuns, decât următorul: faptul de a realiza
ceva corect şi de a avea grijă de binele propriu şi de al celorlalţi. Georg Wilhelm Friedrich
Hegel (1770-1831)
Pentru ca fapta mea să aibă o valoare morală, încrederea mea trebuie să fie legată de ea. Nu
este morală fapta realizată din frica de a fi pedepsit au din dorinţa de a crea o impresie
bună despre sine. Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)
Morala este raţiunea inimii. Heinrich Heine (1797-1856)
Justeţea opiniilor şi a faptelor noastre este întotdeauna o coincidenţă reuşită a intereselor
noastre cu interesele societăţii. Claude Adrien Helvetius (1715-1771)
Ce este morala? Ştiinţa despre înţelegerile stabilite de oameni pentru a trăi în comun într-
un mod cât se poate de fericit. Scopul real al acestei ştiinţe e fericirea unui număr cât mai
mare de oameni. Claude Adrien Helvetius (1715-1771)
Afirmând că idealurile morale sunt înnăscute sau reprezintă rezultatul instinctului este la
fel cu a afirma că omul poate citi fără a cunoaşte literele. Paul Henri Thiry D’ Holbach
(1723-1789)
Morala a apărut odată cu viciul. Alexander Von Humboldt (1769-1859)
Lanţurile obiceiului sunt în genere prea slabe pentru a fi simţite, până în momentul în care
devin prea puternice pentru a mai fi rupte. Samuel Johnson (1709-1784)
Etica este filozofia convingerii. Immanuel Kant (1724-1804)
Bunăstarea statului şi dezvoltarea acestuia se bazează pe moravuri bune, dar moravurile
bune depind în mare măsură de educaţie. Nikolai Ivanovici Novikov (1744-1818)
Adevărata morală este nemijlocit poetică, iar poezia, la rândul său, este mijlocit morală.
Jean Paul (Johann Paul Friedrich Richter) (1763-1825)
Numesc virtute obiceiul de a acţiona într-un mod folositor pentru întreaga societate.
Aleksandr Nikolaevici Radişcev (1749-1802)
Toată moralitatea omului stă în intenţiile lui. Jean-Jacques Rousseau (1712-1778)

28
Voinţa este o trăsătură distinctă a neamului omenesc, iar raţiunea este norma prin care se
stăpâneşte voinţa. Johann Christoph Friedrich Von Schiller (1759-1805)
Orice imoralitate provine dintr-un conflict dintre bun şi plăcut, dintre patimi şi raţiune – şi
are drept sursă puterea impulsurilor senzoriale şi slăbiciunea voinţei morale. Johann
Christoph Friedrich Von Schiller (1759-1805)
Morala adevărată se învaţă numai la şcoala nenorocirilor; fericirea permanentă poate
deveni uşor un abis fatal pentru virtute. Johann Christoph Friedrich Von Schiller (1759-
1805)
O raţiune luminată înnobilează sentimentele morale; capul trebuie să seducă inima. Johann
Christoph Friedrich Von Schiller (1759-1805)
Cu cât moralitatea noastră este mai întâmplătoare, cu atât mai necesar este să ne îngrijim
de lege. Johann Christoph Friedrich Von Schiller (1759-1805)
Majoritatea oamenilor, în loc să aspire către bine, sunt însetaţi de fericire, strălucire şi
stabilitate, fiind asemenea unor actori proşti care vor să joace întotdeauna roluri mari,
strălucite şi nobile, nedându-şi seama că mai important este nu ce şi cât de mult joci, ci cum
joci. Arthur Schopenhauer (1788-1860)
Chestiunea realităţii moralităţii se reduce la faptul dacă există într-adevăr un principiu
fundamentat, opus principiului de egoism. Deoarece egoismul solicită bunăstare doar
pentru un singur individ, principiul contrar ar trebui să extindă această cerinţă la toţi
ceilalţi. Arthur Schopenhauer 1788-1860)
Este uşor de predicat morala, dar este dificil de justificat. Arthur Schonenhauer
Compasiunea este temeiul întregii morale. Arthur Schopenhauer
Simţul datoriei este respectul nostru faţă de normele morale comune. Adam Smith (1723-
1790)
Orice se poate dobândi în singurătate – afară de caracter. Henri-Marie Beyle Stendhal
(1783-1842)
Sunt oameni care vorbesc despre morală cum vorbesc unii arhitecţi despre case: pe primul
plan pun comoditatea. Luc de Clapiers Vauvenargues
Ceea ce rămâne în noi de la natură este mai neîmblânzit şi mai puternic decât ceea ce
acumulăm prin studii, experienţe şi reflecţii, fiindcă orice artă destinde chiar şi atunci când
corectează şi desăvârşeşte. Luc de Clapiers Vauvenargues
Virtuţile pot fi şi dăunătoare, dacă nu sunt luminate de raţiune. Honore de Balzaiac (1799-
1850)
Fără un sentiment profund moral, omul nu poate avea parte nici de iubire, nici de
onestitate – nimic din ceea ce îl face pe om adevărat. Vissarion Grigorievici Belinski (1811-
1848)
29
Adevărata moralitate creşte din inimă, ajutată de razele luminoase a raţiunii. Măsura ei nu
o dau cuvintele, ci activităţile practice. Vissarion Grigorievici Belinski
În ştiinţele morale există răspunsuri teoretice pentru aproape toate probleme importante
din viaţă, dar, în mai multe cazuri, oamenii nu dispun de mijloace pentru punerea în
practică a acelor lucruri pe care le indică teoria. Nikolai Gavrilovici Cernîşevski (1828-
1889)
Oamenii virtuoşi îşi extrag puterea chiar şi din slăbiciuni şi defecte. Ralph Waldo Emerson
(1803-1882)
Moralitatea este îndreptarea voinţei spre obiective comune, universale. Este imoral acela
are acţionează din interes propriu. Este moral acela al cărui scop poate deveni scop al
tuturor fiinţelor raţionale. Ralph Waldo Emerson
Abstractizarea e moartea eticii, deoarece etica e o atitudine vie faţă de viaţă. Albert
Schweitzer (1875-1965)
A fi etic este ceva mai mult decât a fi altruist! Albert Schweitzer (1875-1965)
Cunoaşterea fără o temelie morală nu înseamnă nimic. Lev Nikolaevici Tolstoi (1828-1910)

II. VALORI FUNDAMENTALE ALE ETICII PROFESIILOR


JURIDICE.

Ce este moral și ce este imoral?


Lucrurile nu sunt atât de simple în ce privește calea morală, pentru că noi înșine nu știm
de multe ori ce este etic sau moral în diferite acte ale noastre și ce nu este.
În lucrarea sa Etica nicomahică74, printre primele lucrări și poate cea mai importantă din
domeniul eticii, Aristotel (384 – 322 î. Hr.) spunea că scopul oricărei acțiuni omenești este
obținerea binelui, identificată de el cu fericirea. Așadar, un act etic sau moral este unul care
conduce la realizarea binelui. Credem că o altă definiție mai bună pentru ceea ce este moral cu
greu ar putea fi acceptată.
Trebuie subliniat însă aici că nu este vorba doar de un bine personal, care este alterat de
multe ori de natura egoistă a omului, ci de înfăptuirea binelui pentru omenire, adică în principal
pentru ceilalți „Căci, deși acest bine este același pentru individ și pentru comunitate, totuși lucru
mai mare și mai perfect trebuie să fie a întemeia și păstra binele comunității. Firește că cineva
poate fi mulțumit chiar când îl poate ajuta pe un singur om să dobândească adevărata bunăstare,
dar mai frumos și mai divin este totuși, când poate înfăptui aceasta pentru un popor sau pentru
un Stat. Spre această țintă se îndreaptă disciplina de față, ea fiind o parte a doctrinei politice”75.
Pentru Aristotel etica este o disciplină ce aparține în primul rând științei politice, cea care
se ocupă de treburile publice, de treburile „cetății” (gr. polis – cetate). Acest lucru este cu atât
mai mult valabil în ceea ce privește etica profesiilor juridice, având în vedere că justiția
reprezintă un serviciu public, aflat în slujba binelui cetății. Așadar el credea că binele trebuie
74
Aristotel, Etica nicomahică (Traducere din limba elină de Traian Brăileanu), Editura Antet.
75
Idem, p. 19.
30
văzut nu în mod individual, egoist, ca referindu-se doar la binele personal, ci prin raportare la
ceilalți, adică se referă la binele comun. Doar prin obținerea binelui comun se poate obține și
binele personal al fiecăruia în parte.
Tot de acest bine comun (iar nu personal) este legată și valoarea supremă a juriștilor,
respectiv dreptatea, despre care s-a spus că «este o „datorie” pentru a satisface „drepturile” nu
doar personale, ci (mai ales) ale semenilor, pentru a le respecta și, în cazul încălcării acestora,
pentru o cuvenită corectare»76.
În alte opinii morala nu se limitează doar la valoarea binelui, ci ea operează cu categorii
sau valori precum binele, demnitatea umană, datoria morală, altruismul şi alteritatea, empatia,
generozitatea, responsabilitatea, onestitatea, loialitatea, devoţiunea etc. toate, odată realizate,
contribuind la progresul moral al unei comunităţi umane 77. În realitate, toate aceste valori sunt
cuprinse în ceea ce îndeobște este definit ca fiind binele.
Cu toată noblețea acestor idei, se pare că în prezent „binele” nu mai este văzut de
majoritatea persoanelor în același mod, ci (aproape) exclusiv prin raportare la individ. Au fost și
gânditori care l-au văzut ca fiind identificat cu egoismul. Herbert Spencer (1820 – 1903), în
morala lui evoluționistă, construiește un sistem în care arată că societatea va evolua până acolo
încât cel ce va lucra pentru interesele sale, eo ipso, va lucra pentru cele ale societății și invers.
De aceea el considera că egoismul este la baza tuturor faptelor omenești, iar îndestularea
necesităților personale este supremul bine78.
Binele nu mai este în prezent raportat preponderent la colectivitate sau la alții (în mod
altruist), ci este raportat în principal la sine. S-a spus că «...formele, de acum învechite, de
autoritate, bazate pe valori colectiviste (patriotismul, de exemplu) sunt în declin. Valori
individualiste, precum fericirea, viața bună, tind să le ia locul. Aceste probleme ale guvernării în
„era globalizării” se prezintă ca probleme practice, spre deosebire de vechiul tip de acțiune
politică, ce transferă problemele la nivelul întemeierii filosofice, ca probleme de legitimare» 79.
Omul nu mai vrea să fie guvernat de alții, nu vrea ca alții să-i impună valorile lor, ci vrea să se
autoguverneze singur, fiind mai preocupat de propria fericire concretă, decât de ideea abstractă
de bine public. De aici și tendința fiecărei categorii profesionale de a se autoguverna, de a-și
trasa propriile reguli (inclusiv etice) de funcționare. De la această tendință nu fac excepție nici
persoanele care exercită profesii juridice, fie că este vorba de magistrați, fie că este vorba de
avocați, consilieri juridici, notari, etc..
E normal ca omul să fie mai mult preocupat de propriul bine, concret, decât de binele
comun? Nu este această viziune individualistă una în esență egoistă?
„Eul este detestabil”, afirmă Pascal (1623 – 1662) în reflecția nr. 455, adică e nedrept
fiindcă raportează totul la sine și tiranic pentru că vrea să le impună celorlalți voința sa;
„Deposedat de sine, omul social este, la drept vorbind, înghițit de pasiunile ce nasc judecăți ale
tuturor despre fiecare (invidie, gelozie, ambiție, glorie etc.). Aceste pasiuni ce folosesc rațiunea
ca instrument transformă iubirea legitimă pe care orice individ și-o poartă sieși într-un egoism
calculat ce distruge sentimentul, anulează vocea naturii și amenință conservarea speciei umane.

76
C. Cozma, L. Măgurianu, op.cit., p. 13.
77
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 30.
78
N. Mladin, Poruncă și libertate. Prelegeri de morală ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 106.
79
I. Copoeru, N. Szabo, Societatea românească post-totalitară: resemnificarea autonomiei individuale și a
practicilor morale în profesii, p. 17.
31
Hotărât de acum să țină seama de sine mai mult decât oricare altul, fiecare se folosește de
aproapele său, îi dăunează fără să regrete și devine rău fără scrupule, folosindu-se de forța
argumentației în sprijinul motivațiilor lipsite de moralitate. Nimeni nu se dă înapoi în a profita
de propria nedreptate, convins că rațiunea îi oferă mijloace sofisticate de a-și justifica
atitudinea”80.
O viziune individualistă asupra binelui nu credem că va putea să mențină binele în cadrul
unei profesii juridice, nici măcar dacă s-ar ajunge la instituirea unor norme obligații foarte
detaliate și stricte care să guverneze etica acestor profesii. Niciun cod nu va putea să
reglementeze toate problemele ce vor apărea în cadrul profesiei, ci doar însușirea unor principii
generale și valori ce au în vedere binele comun. Promovarea agresivă a individualismului, a
intereselor individului în detrimentul intereselor societății, a făcut necesară adoptarea codurilor
etice în diferite domenii de activitate, pentru a putea asigura supraviețuirea societății într-o mare
de interese egoiste. „Aceasta, în condiţiile în care societatea modernă tinde a se baza pe un cult al
spiritului individual şi al intereselor, pe o secularizare a moralei de către ştiinţă, transcendenţa
cedând locul imanenţei. Se riscă, astfel, o pierdere a sensului natural al dreptului, cu tendinţa de
superioritate a binelui individual faţă de cel social, mergând până la o diluare a unor drepturi ale
omului, astfel că două lucruri afectează viaţa socială; absenţa libertăţii şi egalităţii şi egalitatea şi
libertatea ce nu se opreşte la libertatea celuilalt (Montesquieu, Rawls).”81
Dar de ce nu poate omul să fie fericit și singur? De ce ar trebui el să aibă în vedere
binele comun? De ce să țină cont de ceilalți și să nu se preocupe doar de binele său? Răspunsul
la aceste întrebări este esențial pentru a pătrunde esența eticii. Dacă putem găsi răspunsul
convingător la aceste întrebări, putem să ne convingem că are un sens să ne comportăm moral
sau etic. Altfel, și-ar pierde mult din substanță discuția despre etică în general și despre etica
profesiilor juridice în special. Aceasta s-ar limita doar la niște reguli destinate să facă posibilă
conviețuirea pașnică a persoanelor care sunt obligate să desfășoare o activitate împreună. Or, noi
credem că etica este mai mult de atât.
În psihologie s-a susținut82că sunt trei mari cauze care alimentează socializarea umană.
Prima cauză, are de-a face cu nevoile afective, căutarea de ocrotire și favorizarea supraviețuirii;
cooperarea socială, activitățile profesionale și relațiile interpersonale revigorează mecanismele
psihologice de recompensă: plăcere, siguranță, ocrotire, schimb. A doua mare cauză a
socializării umane se datorează matricelor de ferestre din centrul conștient al memoriei și din
periferia inconștientă care fundamentează arhitectura, reprezentarea și, în consecință, importanța
oamenilor; nu stabilim relații cu oamenii doar pentru că ei există și sunt concreți, ci și pentru că
sunt reprezentați și au o anume semnificație în memoria noastră. A treia mare categorie de cauze
ale socializării se referă la singurătatea socială paradoxală a conștiinței virtuale, din cauza căreia
suntem aproape de oameni din punct de vedere fizic, dar infinit de departe de ei; de aceea părinți
și copii, profesori și elevi, cupluri, prietenii stabilesc adesea relații nu doar pentru a satisface
necesitățile afective, de cooperare socială, de supraviețuire sau pentru că au reprezentarea lor
arhivată în memorie, ci și pentru a sfărâma barierele și a depăși distanța dramatică impusă de
conștiința virtuală.

80
Christine Le Bihan, op.cit., p. 8 și 12.
81
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 71.
82
A. Cury, Fascinanta construcție a Eu-lui, Cum să dezvoltăm o mite sănătoasă într-osocietate stresantă, Ed. For You,
București, 2013, p. 111-114.
32
Alte teorii au încercat să justifice altruismul prin considerente de natură socială,
văzându-l ca fiind izvorât din necesitatea supraviețuirii indivizilor (adică și-ar avea sursa tot în
egoism). De pildă, Schopenhauer exemplifica începutul altruismului prin nevoia instinctivă a
oamenilor primitivi de a se încălzi, dar numai atât cât să nu se înțepe reciproc83.
S-a mai spus că individul nu e ca o monadă înschisă în sine, ci ca una care e în
permanentă relație cu alții, cu societatea; așadar, societatea și individul sunt realități convergente
care se condiționează una pe alta: deci nici individualism anarhic, dar nici colectivism tiranic, ci
concepție intermediară ce echilibrează raportul dintre cei doi factori 84. Orice tendință de
prevalare a factorului individual asupra societății, conduce la anarhie, precum orice tendință de
prevalare a factorului colectiv (a societății) asupra individului, conduce la dictatură, la tiranie.
Așadar, se poate discuta și de o morală a societății, nu doar de una a individului, pentru
că și societatea trebuie să aibă un comportament moral față de individ, nu doar acesta din urmă.
De aici decurge legitimitatea individului de a pretinde de la societate, de la ceilalți, un
comportament moral față de el. De asemenea, de aici decurge și obligativitatea legiuitorului de a
elabora legi pozitive care să respecte legile morale față de fiecare individ.
Așadar, atât din punct de vedere psihologic, cât și social omul are nevoie de ceilalți,
pentru că el nu poate trăi singur. Întrucât fiecare are nevoie de ceilalți, nu se poate conviețui
decât prin altruism. Altruismul reprezintă, așadar, normalitatea, iar egoismul este anormalitatea.
Or, altruismul nu poate fi cultivat decât prin adoptarea unui comportament etic sau moral de
către fiecare dintre membri societății.
Se ridică acum întrebarea ce „câștigă” individul dacă are un comportament altruist sau
moral? Se pare că cei din vremea lui Aristotel puteau găsi fericirea într-un mod de comportare
etic, adică într-un comportament care să-i aibă în vedere și pe ceilalți și care să urmărească
virtutea în raporturile cu ceilalți. Ei aveau capacitatea să creadă că „binele uman este activitatea
sufletului potrivită cu virtutea”85. Cum s-a spus, virtutea la vechii greci avea așadar mai mult un
caracter social exterior decât personal lăuntric; erau socotite virtuți acelea prin care individul
excela în viața publică, în datoriile față de stat și prea puțin în virtuțile personale și lăuntrice 86.
De altfel și etimologic, cuvântul virtute trimite tot la astfel de calități benefice în primul rând
pentru societate, iar nu pentru individ, cuvântul virtuos exprimând „puterea bărbătească”
(benefică pentru apărarea cetății), de la latinescul vir, care înseamnă bărbat (de aici cuvântul
vechi românesc vârtute, care înseamnă putere).
Trebuie subliniat, așadar, că în etică virtutea nu este un simplu concept abstract, ci o
calitate care poate fi întrupată în persoanele care urmăresc dobândirea ei. Nu ar fi suficient însă
ca o persoană să acționeze etic doar într-o singură acțiune, doar într-un singur context, pentru a
putea fi considerată virtuoasă. Dacă o persoană a acționat în mod etic doar într-o singură
acțiune, iar în restul activităților sale a încălcat toate normele etice, ea nu va putea fi considerată
o persoană morală. Etica se referă la un comportament permanent al persoanei, omul putând fi
condiderat virtuos dacă el a acționat etic în mod repetat, în diferite contexte în care a acționat.
Este adevărat că fiecare acțiune în parte contează, unele mai mult, altele mai puțin, dar etica nu
se reduce la analiza faptelor singulare. Dimpotrivă, doar prin repetarea comportamenului etic de

83
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 32.
84
N. Mladin, op.cit., p. 163-164.
85
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 26.
86
N. Mladin, op.cit., p. 210.
33
fiecare dată când omul este pus în fața dilemelor de această natură, el ajunge să își aproprieze un
mod de conduită etică. Aceasta e ca o deprindere, care se dobândește doar prin exercițiu
continuu și se poate pierde prin neexersare.
Astăzi e destul de greu să convingi pe cineva că binele decurge din comportamentul
virtuos, pentru că acesta este identificat îndeosebi cu a avea o multitudine de lucruri (bani,
celebritate, plăceri, etc.), iar nu cu a fi (moral, virtuos, etc.). Dar faptul că cei mai mulți oameni
identifică binele sau fericirea cu aceste lucruri, nu înseamnă că ei au și dreptate. Dimpotrivă,
viața dovedește mereu că „fericirea” astfel dobândită nu este una statornică sau de durată, fiind
de multe ori doar o iluzie.
Pentru că s-a dovedit anterior că singura opțiune logică pentru oameni este aceea de a
adopta un comportament moral, înseamnă că acesta este standardul pe care trebuie să-l atingă
fiecare individ. De aceea este adevărat ce s-a spus, că «Morala este, în fond, idealistă,
preferându-l pe „a trebui să fii” lui „a fi”, inteligibilul sensibilului, rațiunea intereselor, idealul
realului. Ea nu vrea ca oamenii să fie așa cum sunt, ci vrea o altă lume în care aceștia să fie
mai buni.»87. Dacă nu ar exista în om această dorință de perfecțiune, acest idealism, nu ar fi
existat nicio evoluție în societatea omenească, ci totul ar fi rămas poate la stadiul omului
preistoric.
Această viziune se opune celei propuse de Spinoza, în etica sa, unde susține că nu ar
trebui să judecăm oamenii după niște reguli ideale care nu există, ci să-i înțelegem așa cum sunt
și să-i iubim așa cum sunt, la fel cum ar trebui să iubim ceea ce există, nu ceea ce ar trebui să
fie. El crede că natura este nevinovată, că ea nu calculează și nu gândește, că produce fără vre-o
intenție atât ceea ce ne place, cât și ceea ce ne dăunează, că operele sale sunt produsul unei
stricte necesități și efectul puterii sale oarbe; așadar, noi greșim pentru că concepem ca pe o
imperfecțiune ceea ce nu este decât un fapt, pentru că refuzăm să înțelegem că realul nu este
altceva decât real.88 Deși se poate găsi un oarecare adevăr în această viziune, o astfel de etică nu
ar folosi la nimic, pentru că ea nu ar ajuta la realizarea binelui în societate. Etica profesiilor
juridice tocmai aceasta urmărește, realizarea binelui în societate, în cadrul exercitării profesiilor
juridice. Evident că nu ar putea fi aplicată în domeniul eticii profesiilor juridice concepția despre
etică a lui Spinoza, pentru că nu ar fi posibilă desfășurarea activităților judiciare dacă nu am
opera cu noțiunile de bine și rău.

Ce este binele și ce este răul?


Dacă cineva își pune întrebarea asta, el se află deja pe drumul cel bun, pentru că a
conștientizat că nu poate defini cu precizie aceste noțiuni. El se găsește deja într-o „neliniște
morală”, ceea ce reprezintă primul pas spre cunoașterea binelui și răului în general și în profesie
în special. Cel care crede că știe deja aceste lucruri nu are nicio neliniște și, drept urmare, nici
nu crede că are nevoie să mai caute. Considerând că a ajuns deja unde trebuie, el nici măcar nu a
pornit la drum. Or, dobândirea comportamentului moral sau etic nu se poate realiza decât printr-
o continuă exersare a binelui, fiind vorba de o cale, iar nu un punct final. Aceste lucruri sunt
valabile și în ceea ce privește cunoașterea comportamentului bun sau rău în cadrul profesiilor
juridice.
Când ești pe un drum dificil, ai nevoie de cineva să te îndrume, să te învețe pe unde să
mergi, pentru că altfel riști să te rătăcești. De un astfel de „îndrumător” au nevoie și cei care

87
Christine Le Bihan, op.cit., p. 45.
88
Idem, p. 67.
34
exercită profesiile juridice, indiferent dacă sunt la început de drum ori au parcurs deja o parte
din el, iar cel mai la îndemână îndrumător este „etica profesiilor juridice”. Chiar dacă ar
cunoaște foarte bine normele legale, cel care profesează în domeniul juridic are nevoie și de o
înțelepciune practică care să îl învețe cum trebuie să interpreteze și să aplice legea în cazurile
concrete pe care le are în față. Altfel poate să creadă că el aplică în mod corect un text de lege,
că face așadar „un bine”, fără ca el să-și dea seama măcar că interpretarea respectivă produce o
mare nedreptate și că, în realitate, „binele” pe care a crezut că îl face prin actul său s-a dovedit a
fi un mare rău. Vechii romani credeau că, de multe ori, chiar prin aplicarea riguroasă a legii se
poate realiza o mare nedreptate („summum jus, summa injuria”). Tocmai de aceea este
importantă etica, funcția acesteia fiind, după vechii greci, aceea „de a distinge binele adevărat de
binele fals”89.
Însă trebuie subliniat că etica nu este văzută ca o colecție de cazuri, ci ea „va expune
regulile generale ale vieții morale, principiile mari după care se călăuzește viața. În privința
aplicării în diferitele împrejurări ale vieții intră în acțiune puterea individuală a fiecăruia, puterea
de creație a fiecăruia, conștiința personală.”90. În occident, sub influența teologiei romano-
catolice, s-au dezvoltat culegeri de cazuistică în materie morală, în care s-au adunat cazurile
concrete de aplicare a normelor morale. S-a spus că aceasta s-a datorat faptului că Biserica
Romano-Catolică „fiind o Împărăție, are nevoie de credincioși disciplinați, care trebuie să
asculte, și de aceea trebuie să le dea soluții precise pentru toate cazurile. De aici a rezultat
cazuistica... Ortodoxia pretinde spirit creator, să se decidă din proprie inițiativă. Ea îi dă omului
libertatea și pentru aceasta el trebuie să cunoască principiile moralei.” 91. Rămâne de reflectat
care dintre cele două modele este mai eficient în materia eticii profesiilor juridice, având în
vedere și scopul oarecum diferit urmărit de aceasta, față de cel urmărit de morala teologică.
Etica profesiilor juridice urmărește crearea unui comportament bun al profesioniștilor în
domeniul juridic în activitatea de zi cu zi, în timp ce morala teologică urmărește desăvârșirea
spirituală a omului, unirea sa cu Dumnezeu.
Revenind la întrebarea „Ce este binele?”, trebuie precizat că o definiție dincolo de orice
discuții nu s-a putut da acestui concept. Oricine știe când îi este bine sau când îi este rău, poate
da exemple concrete despre ce e bine sau ce e rău, dar nu poate spune cu precizie ce este binele.
Primul mare filozof care a teoretizat problema aceasta a binelui a fost Socrate. El credea
că omul face răul doar pentru că este ignorant, pentru că nu cunoaște binele; ar fi suficient să
cunoască binele pentru a-l realiza. Din acest motiv principiul lui era „Cunoaște-te pe tine
însuți!”, tocmai pentru ca omul să cunoască în acest fel binele și să devină un om moral. Socrate
mai susține că binele nu constă în satisfacerea tuturor dorințelor ce se trezesc în firea noastră, ci

89
Idem, p. 6.
90
N. Mladin, Poruncă și libertate. Prelegeri de morală ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 35.
91
Idem, p. 36. Autorul mai arată la că că morala romano-catolică primește două caracteristici: raționalismul și
caracterul juridic, deoarece creștinismul, îmbrăcat în forma juridică, a dominat în țările latine, care au un spirit juridic
prin excelență; întrucât morala devine lege, rezultă că ea trebuie să se transforme într-un cod de legi, care să ofere
explicări la toate cele ce se pot întâmpla în viață; se mai susține că protestantismul pune accentul pe o morală
individualistă deosebită de morala juridică (în care colectivitatea are puterea) și de morala raționalistă a romano-
catolicismului; din pricina individualismului excesiv și a concepției pesimiste, protestantismul pune accent pe
activitatea cetățenească, profesională, laică a individului, de unde decurge faptul că protestanții sunt popoare
practice, cu accente religioase; autorul consideră că nu poate exista o etică ortodoxă desăvârșită, ci toate eticile
filozofice nu posedă decât fragmente de adevăr, căci Adevărul deplin nu poate exista decât în Revelația divină care
ni-l descoperă și care ne întărește spre a-l putea înțelege (p. 53-54).
35
în reglementarea și ordonarea lor în funcție de virtutea cumpătării; binele este sinonim cu
ordinea, or statornicirea ordinii în viața indivizilor și a colectivităților este posibilă numai prin
cumpătare, măsură și dreptate92.
Platon credea că tot ce există în lumea aceasta materială are un corespondent într-o altă
lume, a ideilor. În această lume a ideilor, ideea supremă o reprezintă binele, în timp ce răul este
identificat cu lumea aceasta materială.
Epicurienii identificau binele cu plăcerea și cu desfătarea simțurilor. Din cauza acestei
învățături discipolii lui erau numiți „porci” de contemporani, spunându-se despre ei că „acesta
este porc din turma lui Epicur”93.
Cinicii, dimpotrivă, credeau că la bine se poate ajunge prin renunțarea la oricare plăceri
și adoptarea unui mod de viață cât mai simplu. De exemplu Diogene trăia într-un butoi și nu
avea nimic în proprietate.
Apoi, sub influența religiei creștine, mult timp binele a fost identificat cu Dumnezeu.
Utilitariștii englezi au identificat binele cu utilul, considerând că este bine ceea ce este
util și avantajos din punct de vedere practic pentru cât mai multe persoane.
Naturaliștii credeau că idealul moralității este desăvârșirea individului, dar nu din punct
de vedere spiritual, ci din punct de vedere fizic, biologic, înlăturând exemplarele slabe din
specia sa. Omul trebuie să-și descătușeze toate energiile creatoare și să devină un supra-om
(Nietzsche).
Culturaliștii identifică binele cu progresul cultural al omenirii. Ei pun mai presus de
individ un spirit al lumii, care împinge omenirea către un progres cultural. Hegel credea că acest
spirit al lumii este întrupat în „stat”, căruia i se acordă o importanță mai mare decât individului.
Spiritualiștii identifică idealul moral cu perfecționarea din punct de vedere spiritual a
individului, negând importanța biologicului.
Foartea interesant în discuția despre definirea conceptului de „bine” este că etimologic,
la origine, termenul de bun avea în limba greacă sensul de sentiment de curaj, bărbăție, iar cel de
rău sensul de sentiment de frică94. Această etimologie ne poate duce cu gândul și la faptul că
pentru a face binele e nevoie de curaj, în timp ce răul se face din frică. E posibil ca o cheie a
definirii binelui și răului să o găsim în aceste semnificații, fapt care ar lega comportamentul
moral sau imoral de sentimentele de curaj și respectiv frică. Adică binele să fie legat de o
acțiune care necesită curaj, în timp de răul de o lipsa a unei acțiuni, provenită din frică.
Având în vedere toate aceste aspecte legate de definirea binelui, considerăm că răul
poate fi definit ca fiind absența binelui, adică în materie de etică răul înseamnă, pe scurt, „a nu
face binele pe care poți să-l faci”95.

Se pot comite acte imorale prin pasivitate?


În dreptul penal este acceptat punctul de vedere că se pot comite anumite infracțiuni prin
omisiune, atunci când autorul avea obligația de a ieși din pasivitate și nu a făcut-o. Același lucru
se poate susține și în domeniul actelor morale sau imorale. Sunt anumite cazuri în care o

92
I. Bunea, Fenomenologia conștiinței morale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 8-9.
93
Idem, p. 73.
94
Idem, p. 95.
95
C. Cozma, L. Măgurianu, op.cit., p. 12.
36
persoană trebuie să iasă din pasivitate, pentru a comite un act etic, iar însăși rămânerea ei în
pasivitate reprezintă un act ce contravine eticii.
S-a spus că „Experiența lui lasă este astfel prima formă de răutate. A lăsa pe mâine ceea
ce poți face azi și a te trezi că-i prea târziu; a intra, din neglijență sau imprudență, în situații
ireversibile în care nu mai e suficient să vrei, cum sunt situațiile concrete în care ne temem de
rău ca un efect involuntar în care voința noastră e totuși implicată. Totul se petrece în aparență,
ca și cum răul s-ar fi petrecut fără noi, ca și cum n-am fi făcut-o intenționat. N-am vrut, auzim
spunându-se după ce evenimentul s-a produs, și totuși am lăsat ca ireparabilul să fie comis, deși
știam ce să fac pentru a-l evita. Sub această absență a efortului se ascunde posibilitatea
răului.”96. De această tentație a lui „lasă că merge și așa” nu scapă nici profesionistul din
domeniul juridic, care poate găsi multiple scuze pentru a adopta acest mod de lucru, începând de
la volumul mare de lucru, până la calitatea defectuoasă a legilor.
În profesiile juridice poate fi făsut mult rău prin pasivitate. E suficient să ne gândim la
un judecător care nu motivează mai repede o hotărâre judecătorească, care nu poate fi pusă în
executare și generează consecințe grave pentru părți, la un procuror care nu dă curs cu celeritate
cererii unei persoane vătămate de a investiga o infracțiune, atunci când acest fapt poate produce
consecințe grave, ori la un avocat care nu vrea să se ocupe de un caz dramatic al unei persoane,
pentru că onorariul pe care aceasta i-l poate oferi este sub nivelul onorariilor percepute de el.
În doctrină s-a susținut că un magistrat poate comite și printr-o inacţiune abaterea
disciplinară constând în „atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de
colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari,
avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii” reglementată de art. 99 lit.
c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, deoarece
atitudinile nedemne față de colegii, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care
funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor
instituţii pot fi săvârșite și prin omisiune. S-a dat ca exemplu judecătorul care, în cadrul unei
ședințe de judecată, sau procurorul, în cadrul unei anchete penale, nu iau măsurile necesare
prevăzute de lege atunci când o persoană comite anumite fapte ce pot fi caracterizate ca
infracțiuni sau contravenții, omițând sesizarea organelor competente (nu anunță organele de
poliție în cazul în care o persoană este lovită în sala de judecată, nu anunță salvarea dacă unei
persoane cercetate i se face rău etc.)97. Deși aceste exemple sunt valabile ca fapte ce contravin
eticii profesionale a judecătorului sau procurorului, comise prin inacțiune, avem rezerve că ele
ar constitui abaterea disciplinară constând în atitudini nedemne în timpul exercitării atribuţiilor
de serviciu faţă de colegi sau față de alte persoane.

Poți fi moral fără să știi?


Potrivit principiului de raționalitate necesară, pentru a putea acționa în mod moral, ar
trebui în primul rând să o facem în urma unei decizii raționale, iar pentru a putea lua o decizie
rațională ar trebui să elucidăm noțiunile fundamentale care privesc intențiile și acțiunile noastre;

96
Christine Le Bihan, op.cit., p. 26.

97
I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, Abaterile disciplinare ale magistraților (III). Atitudinile nedemne în timpul exercitării
atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori
judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii, articol publicat pe site-ul
www.juridice.ro , ultima vizualizare la 10 iulie 2014.
37
altfel spus, nu putem să ne comportăm moral decât în cunoștință de cauză 98. Așadar, pentru a
putea considera o acțiune ca fiind morală sau imorală, trebuie ca, pe lângă dorința de a acționa,
să mai existe și o gândire asupra consecințelor acțiunii; trebuie ca „unul și același lucru să fie
afirmat de rațiune și să fie dorit de voință”99.
Acțiunile care nu sunt rezultatul unei decizii raționale sunt excluse de la o analiză
morală, pentru că ele nu pot să ne spună despre persoana care le-a promovat nici că este o
persoană morală, nici că este una imorală. Un judecător care pronunță o hotărâre care s-a
dovedit a fi justă, dar nu pentru că el a vrut să facă un act de dreptate, ci pentru că a dorit să
dobândească o anumită celebritate din aceasta (ori din alte motive care nu au legătură cu datoria
sa), nu săvârșește un act etic. Avocatul care se luptă pentru a convinge instanța să dispună
achitarea nu pentru că el crede în nevinovăția inculpatului, ci pentru a încasa un onorariu
substanțial, nu săvârșește un act etic, chiar dacă în final s-ar dovedi că acesta era într-adevăr
nevinovat.
Aici trebuie făcută însă și precizarea că în etica profesiilor juridice nu este suficient doar
să ști ori doar să vrei să faci un lucru etic, ci trebuie să și pui în aplicare această dorință. Dacă ea
rămâne doar la nivelul de dorință, care nu este pusă în aplicare din comoditate, din teamă, ori
din alte motive, nu valorează aproape nimic din punct de vedere etic. Acest principiu a fost
enunțat cu privire la morala în general, subliniindu-se că „Morala așadar ori este practică, ori nu
este deloc. De aceea trebuie să se convertească într-o etică care să se îngrijească de
materializarea principiilor sale.”100 S-ar putea spune chiar că morala nici nu ar putea fi înțeleasă
decât de cei care încearcă să o practice; pentru ceilalți ea este un lucru lipsit de sens și de
neînțeles.
Pascal biciuia ipocrizia moraliștilor ce găsesc oricărei acțiuni o intenție bună care să o
justifice; oricând se poate justifica lipsa de generozitate, de exemplu, pretextând că nu trebuie
să-i ajutăm pe cei săraci că le încurajăm lenea iar refuzându-le ajutorul îi determinăm să
muncească și să-și recâștige autonomia pierdută prin acțiunea noastră caritabilă101.
Dar se pune întrebarea dacă este neștiința o scuză? În felul acesta ar scăpa de
răspundere morală atât indolenții, care nu depun suficient efort pentru a elucida toate
circumstanțele în care acționează, cât și proștii, care nu au capacitatea de a înțelege contextul în
care acționează și a percepe toate consecințele acțiunilor lor. Sunt acestea scuze suficiente
pentru comportamentele care contravin normelor etice sau morale? Credem că nu, pentru că
atât lenea, cât și prostia sunt greșeli în materie morală (nu întotdeauna și din punct de vedere
legal). În materie morală trebuie să știm întotdeauna ce facem, iar dacă nu știm exact ce
consecințe pot produce acțiunile noastre, atunci trebuie să ne abținem de la acțiune. Chiar și în
domeniul penal sunt fapte incriminate atunci când sunt comise din culpă, respectiv atunci când
autorul lor nu a prevăzut că fapta sa va produce un rezultat periculos, deși trebuia și putea să
prevadă acest lucru (de ex. uciderea din culpă sau vătămarea corporală din culpă). De aceea se
vorbește în domeniul eticii și de un principiu de precauție.

98
I. Vezeanu, Dificultăți etice ale clonării reproductive umane, în Etică și cultură profesională, de I. Copoeru, N.
Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 57.
99
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 119.
100
Christine Le Bihan, op.cit., p. 60.
101
Idem, p. 61.
38
În legătură cu prostia s-ar mai putea spune că este o stare de îngustime a minţii, care nu
mai poate discerne binele de rău, si, implicit, nici consecinţele acţiunilor pe care omul le
întreprinde, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Cauzele prostiei sunt însă, cel puțin în
parte, imputabile omului, pentru că ele se trag atât de la indiferenţa faţă de cultivarea virtuţii, din
părerea foarte bună despre sine, din ura faţă de oameni, ori chiar din excese care pot să afecteze
fizic persoana beţia, mâncarea în exces, ş.a.. Opusul prostiei nu este deșteptăciunea (cum s-ar
crede) ci înţelepciunea, care nu poate fi dobândită decât de cel care face eforturi serioase pentru a
o găsi și aproape niciodată de cel care rămâne indiferent.

De ce trebuie să fim morali?


Mult timp comportamentul etic ori moral a fost legat de ideea de scop. Mă comport
moral ca să obțin ceva: fie o răsplată în viața de după moarte, într-o viziune religioasă, fie o
recunoaștere din partea societății, într-o viziune laică. Întrucât până în epoca modernă societățile
au fost preponderent religioase, a predominat explicația religioasă a comportamentului moral.
Această viziune are la bază ideea că omul nu face nimic fără să urmărească un scop (concepția
teleologică) ori să fie determinat de o cauză (concepția cauzalistă).
Începând cu secolul al XVIII, ca urmare a scăderii interesului pentru religie în societate
s-a produs o schimbare radicală în abordarea problematicii moralei, iar promotorul acestei
viziuni este filozoful german Immanuel Kant. Acesta consideră că nu este adevărat că orice
acțiune a omului urmărește un scop sau are la bază o cauză anterioară. Omul are o voință
complet liberă, iar această voință este condusă de rațiune, de intelect. De aici ideea (adoptată și
în drept) că orice acțiune a omului conține un factor intelectiv (ceea ce a gândit omul în
momentul efectuării ei) și un factor volitiv (ceea ce a vrut omul în momentul efectuării ei), dar
factorul intelectiv este cel care conduce. Kant consideră că omul are întipărită în el legea
morală, fiind celebră afirmația sa că sunt două lucruri care îi stârnesc admirația: „cerul înstelat
de deasupra mea și legea morală din mine”. În viziunea sa omul are sădită în el legea morală și
face binele în mod autonom, fără să urmărească un scop, ci pur și simplu pentru că așa trebuie,
așa impune datoria.
Se poate spune, așadar, că etica sau morala lui Kant este una a datoriei. Se pune
întrebarea atunci cum de există persoane care fac totuși fapte imorale? Răspunsul este pentru că
oamenii slabi nu reușesc întotdeauna să-și învingă slăbiciunile și patimile. Care este instanța
care cenzurează acest comportament al omului din perspectiva morală? Conștiința. Care este
conținutul acestei legi morale, care este prescripția ei? Imperativul categoric. Acesta este un
concept creat de Kant, în viziunea căruia „imperativul categoric” înseamnă ca fiecare persoană
să se comporte astfel încât comportamentul său să poată fi adoptat ca o lege universală. De
pildă, dacă o persoană vrea să ia un lucru care nu-i aparține, ea trebuie să se gândească dacă
această acțiune ar putea deveni o lege pentru toată lumea; or, acest lucru nu poate fi admis,
deoarece în acest caz proprietatea nu ar mai însemna nimic, de vreme ce este permis ca toate
persoanele să ia lucruri care nu le aparțin. A spus același lucru și Iisus Hristos, cu mult timp
înainte, când a afirmat așa-numita regulă de aur: „ceea ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și
voi lor asemenea”.
Această concepere a normelor morale ca fiind o datorie a fiecărei persoane tot nu
reușește să convingă care ar fi motivul pentru care și-ar impune oamenii singuri o astfel de
datorie? Edmund Husserl încearcă să explice acest lucru ca fiind o datorie liber asumată de
oameni, neimpusă din afară. El gândea normele morale ca fiind o convenție a omului cu sine
însuși, cu privire la parcursul pe care îl va urma în viața sa, cu privire la construirea propriului

39
caracter. Pentru Husserl „edificarea de sine personală constituie punctul nodal al formării unei
umanități responsabile. Dacă individul nu-și asumă răspunderea propriului proiect de viață,
orice normă (socială sau comunitară) cade în afara adeziunii lucide, a proprierii personale și își
ratează ținta. Moralizarea nu este eficientă în lipsa unei mobilizări individuale la ego-
responsabilitate.”102. Într-adevăr, se pare că dacă persoana care lucrează în domeniul juridic nu
va vrea să urmeze un traseu virtuos în carieră, orice norme etice s-ar adopta nu ar putea să o
determine să aibă un comportament moral. Aceasta este un angajament pe care și-l asumă de
bunăvoie și se străduiește să-l urmeze, ori nu și-l asumă deloc și atunci va simți ca o
constrângere orice normă etică impusă din afară.

Ce stă la baza moralei?


Această întrebare este strâns legată de întrebarea ce ne determină să căutăm și să
adoptăm comportamentul moral? De ce nu ar fi omul mulțumit așa cum e, fără să vrea ca el sau
lumea din jur să fie altfel?
Într-un prim curent de gândire s-a pus accentul pe sentiment, considerându-se că în
acesta ar trebui căutat criteriul și resortul moralității.
Nu a fost însă o unanimitate de păreri cu privire la care ar fi acel sentiment în care constă
moralitatea. În antichitate și evul mediu, sub influența religiei creștine, s-a afirmat că iubirea
față de ceilalți ne determină să căutăm comportamentul moral. S-a afirmat că omul are sădită în
el această lege a iubirii, a cărei îndeplinire aduce fericirea, iar încălcarea ei aduce nefericirea.
Alții au considerat că esența moralei este teama de lege, de oprobriul societății etc.
Adam Smith pune criteriul moral în simpatie, considerând că simpatia este transpunerea
în situația altuia, iar orice act de felul acesta este bun.
Schopenhauer pune în milă criteriul binelui, considerând că prin milă ne identificăm cu
semenul nostru. A fost criticată această opinie, susținându-se că nu orice milă este morală,
putându-se comite fapte imorale și prin milă 103. Într-adevăr, dacă un judecător l-ar achita pe un
inculpat care este vinovat de săvârșirea unei infracțiuni grave pentru că îi este milă de el, nu s-ar
putea susține că el a făcut un act moral.
Într-un alt curent de opinii se susține că morala își are izvorul în rațiune, nu în
sentiment.
Kant credea că un sentiment (chiar și iubirea) nu poate sta la baza comportamentului
moral, pentru că el este instabil și imprevizibil. Omul poate să iubească astăzi pe cineva și să-l
urască mai târziu, după cum poate face fapte ce contravin eticii din iubire față de cineva. Din
acest motiv el consideră că nucleul moralității îl reprezintă datoria. Un om virtuos este acela
care își îndeplinește datoria în orice situație, care face întotdeauna ce trebuie, indiferent dacă
acest lucru îi face sau nu plăcere, indiferent dacă îl face sau nu fericit (virtutea este un
imperativ). De aceea, el punea rațiunea la baza moralei, iar nu sentimentul. Din acest motiv
Schiller ridiculizează rigorismul lui Kant, punând în discuție un ucenic și un filozof kantian,
care-i spune că dacă faci o faptă cu sentiment nu e destul de morală, dar dacă o faci chiar cu
scârbă, atunci e cu adevărat morală104.
102
I. Copoeru, N. Szabo, Societatea românească post-totalitară: resemnificarea autonomiei individuale și a
practicilor morale în profesii, în Dileme morale și autonomie în contextul democratizării și al integrării europene,
Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007, p. 19.
103
N. Mladin, op.cit., p. 124.
104
N. Mladin, op.cit., p. 127.
40
Totuși gândirea lui Kant a influențat mult etica, mulți gânditori considerând că nu avem
altceva ce să punem la baza acesteia decât datoria. Aceasta nu este însă văzută ca ceva neplăcut,
ci ca cea care «în esenţă, sintetizează marile afirmaţii fundamentale – atât din filosofie, cât şi din
religie – ale „bunătăţii”, „bunăvoinţei”, „nevătămării”, ale „protecţiei”, „grijii”, „respectului”,
ale „iubirii etice” din partea omului faţă de tot ce e viaţă, în toate formele ei: minerală, vegetală,
animală, omenească; expresie a necesităţii de a (le) acorda cele cuvenite şi a refuzului „de a
produce suferinţă, de a distruge fără să fie nevoie, de a pustii”»105.
Cu toate acestea, principala critică ce poate fi adusă acestui punct de vedere este aceea că
el riscă să transforme morala în rigorism; de pildă, deși este adevărat că nu trebuie să mințim, că
nicio împrejurare nu ne îndreptățește să sacrificăm rigoarea formalistă a regulilor, dreptatea pare
să ne ceară uneori să renunțăm la intransigență106. Discutabilă este și susținerea că morala este
autonomă, în sensul că omul își dă sieși singur regulile morale, prin rațiune. În realitate morala
provine și din afara omului, fie de la societatea care îl învață regulile morale, fie din religie.
În plus, se pare că sesizarea valorilor morale nu este nici de natură exclusiv intelectuală,
rațională, dar nici de natură exclusiv sentimentală, afectivă, ci este un act spiritual în care este
angajată persoana umană în întregimea ei, cu caracteristicile ei adânci și specifice107.
Un al treilea curent de gândire pune morala pe seama societății, considerând că aceasta
constă doar în obiceiurile sau învățăturile primite de la ceilalți.
O teorie care pune accent pe rolul societății în formarea moralei o reprezintă concepția
utilitaristă. Autorii care susțin această teorie consideră că morala își are baza în utilitatea ei.
Pentru ca oamenii să poată trăi împreună, să nu se autodistrugă prin conflicte, aceștia trebuie să
își impună niște reguli de conduită în societate și aceste reguli formează morala. Totuși, credem
că morala este mai mult decât niște reguli utile pentru conviețuire, pentru că pot fi făcute gesturi
morale fără ca acestea să aibă vreo utilitate, după cum nu tot ce prezintă o anumită utilitate este
și moral.
Cu toate acestea, nu poate fi ignorat rolul societății în formarea moralei persoanelor. Se
pare că nici teologii nu mai cred acum că omul se naște cu idei morale întipărite în sufletul lui,
așa cum credeau cu secole în urmă, ci consideră că acesta vine în lume cu „tabula rasa” – din
punct de vedere al ideilor – dar cu anumite tendințe dinamice; omul se naște cu un complex de
tendințe, înclinări, atitudini, impulsiuni, motiv pentru care legea morală naturală nu e un
complex de idei înnăscute, ci o tendință înnăscută, o atitudine a firi de a distinge între bine și
rău, de a înclina spre bine și a evita răul 108. Astfel, omul nu cunoaște de la naștere această lege
morală, ci el va trebui să o descopere, să o cunoască pe parcursul vieții, folosindu-se de rațiune
și de conștiință.
Așa se explică faptul că multe persoane, inclusiv profesioniști ai dreptului, nu ajung să o
cunoască niciodată, pentru că nu au avut această preocupare de a o descoperi. Pentru aceștia este
necesară adoptarea unui cod deontologic, care să le arate ce este bine și ce este rău în profesie,
dar există riscul ca ei să rămână doar la prescripțiile acestuia. Pentru cei care s-au preocupat să

105
André Comte-Sponville, Mic tratat al marilor virtuţi, Ed. Univers, Bucureşti, 1998, p. 208, apud. C. Cozma, L.
Măgurianu, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca
(coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 16.
106
Christine Le Bihan, op.cit., p. 21.
107
I. Bunea, Fenomenologia conștiinței morale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 17.
108
N. Mladin, op.cit., p. 143-144.
41
descopere legea morală, un astfel de cod nu ar fi necesar, deoarece conștiința lor cultivată
continuu este cea care le spune ce este bine.
Așadar, chiar dacă i se poate recunoaște societății un anumit rol în dezvoltarea unei
conștiințe morale la fiecare individ, aceasta rămâne legată de trăirea interioară a fiecăruia, esența
ei fiind eminamente psihologică, iar nu socială. Așa cum s-a spus, „Adevărata sursă și
adevăratul loc unde se plămădesc marile transformări ale vieții morale este în conștiințele
individuale, care, reunite în societate, lucrează unele asupra altora și de rodnica lor colaborare se
resimt toate arterele vieții publice”109.
Au fost și autori care au negat existența moralei și au susținut că aceasta este o invenție
a celor slabi, a lașilor (sofiștii, Nietzsche). Nietzsche credea că un om puternic ia ce i se cuvine
fără să dea socoteală cuiva, fiind drept ca el să-i stăpânească pe cei slabi, fără să-și facă
probleme de conștiință. Astfel, el susține că „în această sferă, anume a obligaţiilor juridice, îşi
are sorgintea lumea conceptelor morale de „vină“, „conştiinţă“, „datorie“, „sfinţenia
datoriei" - iar începuturile ei, ca orice început a ceea ce este măreţ în lume, au fost stropite cu
sânge din plin şi vreme îndelungată. Şi nu s-ar putea adăuga oare că de fapt acea lume nu şi-a
pierdut niciodată pe de-a-ntregul un anumit iz de sânge şi tortură? (nici chiar la bătrânul Kant:
imperativul categoric miroase a cruzime.,,). “110
Marea majoritate a populației crede însă în existența moralei, chiar dacă unii cred că
omul este creatorul valorilor morale, în timp ce alții cred că el este doar descoperitorul lor și că
ele provin de altundeva, de la divinitate.

Este omul cu adevărat liber să acționeze moral?


Problema liberului arbitru al omului este una deosebit de complexă, care a suscitat multe
discuții de-a lungul timpului. Unii susțin că omul este întotdeauna liber să acționeze așa cum
este moral, în timp ce alții susțin că omul nu are niciodată libertatea de a acționa, ci el este
întotdeauna constrâns de mediul social, de nevoile personale, de moștenirea genetică, etc. să
acționeze într-un mod sau altul. Probabil că adevărul este undeva la mijloc. Cert este că,
indiferent dacă este deplină sau nu, libertatea rămâne una din cele mai mari doleanțe ale omului.
Ba chiar s-ar putea spune că nu doar omul este ghidat de această valoare ci și întreaga natură,
inclusiv animalele și plantele.
Libertatea omului nu este restricționată doar de factori din afara lui, respectiv de către
mediul social, profesional, de limitările de natură economică, de timp, de spațiu, etc., ci și de
factori din interiorul său, cum ar fi instinctele, limitele intelectuale, diferitele sentimente (frica,
ura, iubirea, ș.a).
Așadar, nu este suficient ca omul să vrea să acționeze moral doar la nivel teoretic. Dacă
ar fi doar atât, marea majoritate a oamenilor chiar ar vrea să fie morali, inclusiv mulți din cei
care comit fapte antisociale. Problema intervine în cazul în care această voință teoretică de a
acționa moral trebuie transpusă în viața de zi cu zi, atunci când omul trebuie să acționeze în
cazuri concrete de viață. Aici intervin factorii care constrâng voința omului să aleagă o cale
morală sau una mai puțin morală de a se comporta. La acest nivel al faptei concrete se
analizează liberul arbitru al omului, iar nu la nivelul teoretic de a vrea să fii moral, căci „ești
109
I. Bunea, op.cit., p. 74.
110
Friedrich Nietzsche, Ştiinţa voioasă. Genealogia moralei. Amurgul idolilor, Traducere de Liana Micieseu,
Traducerea versurilor de Simion Ditailă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 343, apud. Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a.,
Deontologia judiciară. Syllabus, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2009, p. 14.

42
liber nu numai când poți voi, ci și când poți face” 111. De exemplu un magistrat cunoaște la nivel
teoretic faptul că nu este moral să flirteze cu persoanele pe care le are în dosarele sale și chiar
vrea să nu facă acest lucru, dar în momentul în care i se ivește ocazia el nu are puterea necesară
de a se opune acestei tentații. Din punct de vedere, teoretic, el este liber să aleagă un
comportament etic, dar practic nu poate să-l pună în aplicare și de aceea libertatea lui nu este
deplină în astfel de cazuri, fiind îngrădită de factori din interiorul său.
Dacă libertatea nu este deplină, cum s-ar putea explica faptul că în momentul în care
acționează în modul neetic fapta îi este imputabilă individului? Dacă nu a putut să acționeze
altfel, de ce i s-ar reproșa comportamentul lipsit de etică? Răspunsul este dat de faptul că voința
poate fi educată, că ea poate fi exersată în sensul dobândirii comportamentului etic, fapt care îl
ajută să dobândească și libertatea deplină de a acționa așa cum trebuie și cum își dorește. Așadar
reproșul moral constă în aceea că nu și-a exersat suficient voința astfel încât să realizeze o
deplină concordanță între voința de la nivelul teoretic, de a avea un comportament etic, și cea de
la nivelul practic, de a pune în executare această voință.
Toate acestea sunt valabile pentru cei care chiar își doresc, la nivel teoretic, să aibă un
comportament etic și își pun problema punerii în aplicare a acestei dorințe. Pentru cei care nu
vor nici măcar la nivel teoretic să aibă un comportament etic, lucrurile nu mai stau astfel. În
astfel de cazuri doar teama de sancțiuni disciplinare ar putea să-i determine să își pună problema
respectării regulilor de conduită profesională, dar aceasta nu înseamnă că ei au dobândit un
comportment etic. Atunci când vor crede că nu pot fi descoperiți, ei nu vor ezita să acționeze în
mod contrar eticii.
De aceea libertatea nu a fost dată omului necondiționat, ci ea este întotdeauna însoțită de
responsabilitate. Adică omul este, în principiu, liber să facă ce vrea, dar trebuie să răspundă de
tot ceea ce face. În aceste condiții libertatea adevărată este doar aceea de a face binele, pentru că
doar în acest caz fapta omului nu este urmată de consecințele negative ale tragerii la răspundere
pentru ceea ce a făcut.
De ce este libertatea însoțită întotdeauna de responsabilitate? Pentru că „Valoarea
libertăţii trebuie identificată, totodată, în relaţionarea omului cu semenii, cu legile şi instituţiile,
cu mediul social şi natural. În ansamblul interdependenţei sociale, libertatea individuală
cunoaşte limite, tocmai pentru asigurarea convieţuirii, a înţelegerii comune. Este necesară
acceptarea unor limite de comportament, a unui acord reciproc asupra drepturilor indivizilor
liberi care se găsesc legaţi între ei în reţeaua socială.”112
Aceleași lucruri se pot spune și despre relația dintre libertate și responsabilitate în
exercitarea profesiilor juridice. Un judecător, un procuror, un avocat, etc. nu pot fi liberi în mod
absolut în exercitarea profesiei lor, ci ei sunt liberi doar de a acționa așa cum trebuie. Aceasta
este rațiunea pentru care se discută tot mai mult de necesitatea adoptării unor coduri de etică ori
a unor coduri deontologice pentru fiecare profesie în parte. Oamenii și-au dat seama că
libertatea fără responsabilitate în exercitarea acestor profesii poate duce la acte absurde. Or, dacă
în materie de răspundere disciplinară, penală ori civilă, lucrurile sunt destul de clare în profesiile
juridice, în materie de răspundere etică sau morală sunt departe de a fi lămurite.
De aceea s-a spus că importanţa valorii responsabilităţii în aria eticii şi deontologiei
rezultă şi din consacrarea, tot mai clar, a sintagmei „coduri de responsabilitate profesională”;
astfel denumite, ele „sugerează faptul că profesiile pot fi ghidate în practica lor de norme

111
N. Mladin, op.cit., p. 195.
112
C. Cozma, L. Măgurianu, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, op.cit., p. 17.
43
speciale care exprimă valorile centrale ale fiecărei profesii şi care nesocotesc acele consideraţii
ce ar putea ghida comportamentul neprofesioniştilor în contexte similare de conflict sau
potenţial conflict”113.

Ce este conștiința morală?


Pentru a lămuri ce este conștiința juridică va trebui mai întâi să lămurim ce este
conștiința.
Conștiința a fost numită al șaselea simț, „simțul intim”, căruia noi îi datorăm cunoașterea
vieții noastre interioare114.
Trebuie făcută distincția între conștiința psihologică, care se referă la trăirile psihice ale
individului, fără a le raporta la noțiunile de bine și rău, și conștiința morală, care are în vedere
raportarea acțiunilor omului la aceste concepte. Conștiința psihologică presupune doar
cunoașterea de către individ a trăirilor sale interioare, în timp ce conștiința morală e ca un
martor, ca o terță persoană care „judecă” faptele bune sau rele ale individului (de unde
denumirea de „cum scio”, respectiv „con” = „împreună” și „știință” = „a ști”, adică a ști
împreună cu altcineva).
Împărțirea asta în conștiință psihologică și conștiință morală are însă doar un scop pur
didactic și teoretic, deoarece în realitate conștiința se manifestă ca un întreg, ca un tot unitar.
Emblematic pentru deosebirea dintre aceste două feluri ale conștiinței este exemplul dat de
Socrate, care a imaginat un tribunal compus din copii, în fața căruia un bucătar a chemat pe un
doctor și l-a acuzat spunând: „acesta-i omul care vă taie, vă arde, vă impune regim alimentar, vă
dă medicamente amare, vă pune restricții la dulciuri etc.”. În nepriceperea lor, copii au dat
dreptate bucătarului, osândind măsurile doctorului, în dauna sănătății lor, știut fiind că, dacă
doctorul taie, arde sau impune regim alimentar, o face în scopul bun de a salva sănătatea
bolnavului115. Dacă am pierde din vedere binele urmărit de acțiunile umane, adică dacă ne-am
orienta doar după conștiința psihologică, am judeca acțiunile oamenilor precum acești copii.
Dacă am avea însă în vedere conștiința morală, care filtrează toate acțiunile prin prisma binelui
și răului, am judeca în alt mod acțiunile noastre și ale celorlalți.
Despre conștiința morală Juvenal zice că e un bici ascuns care lovește ca un călău
sufletul, un martor al nelegiuirii ce sălășluiește în inimă zi și noapte; 116 Socrate vorbea de un
daimon lăuntric – un fel de divinitate – prin care el știa, era avertizat dacă ceea ce făcea era bine
sau nu: „...am în mine ceva divin, un spirit... Duhul acesta este sădit în mine însă de copil și îmi
apare ca un glas și, îndată ce se arată, mă împiedică de la ce am de gând să fac, însă nu mă
împiedică niciodată la ceva...”117; Aristotel vede în conștiință elementul caracteristic ce
deosebește pe om de animal: „Căci aceasta este deosebirea particulară a omului de animale, că
numai ei poartă întrânșii sentimentul de bine și rău, de drept și nedrept și de ce e asemenea

113
Encyclopedia of Ethics, Lawrence C. Becker (editor), Garland Publishing Inc., New York & London, 1992,
volume II, p. 1019, apud. C. Cozma, L. Măgurianu, op.cit., p. 21.
114
I. Bunea, Fenomenologia conștiinței morale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 19.
115
Idem, p. 32-33.
116
N. Mladin, op.cit., p. 170.
117
Platon, Apărarea lui Socrate, trad., p. 38, apud. I. Bunea, op.cit., p. 44. Important de subliniat că Socrate susține
că, deși îl avertizează, acet „ceva divin” nu îl împiedică să săvârșească răul, adică el are liberul arbitru de a comite
răul.
44
acestora”118; Cicero spune, referitor la conștiință: „Pe fiecare îl îngrozesc gândurile rele și
mustrările conștiinței. Acestea sunt neadormite, furii lăuntrice pentru păcătoși” (Pro. Rosc.
24,67)119; apostolul Pavel spune, de asemenea, că „Lucrarea legii este scrisă în inimile lor, căci
despre asta le dă mărturie cugetul lor și gândurile lor care sau se învinovățesc sau se
dezvinovățesc între ele” (Romani 2, 15). Așadar, în această concepție, este bine ceea ce aprobă
conștiința și este rău ceea ce condamnă conștiința.
Aceasta nu înseamnă că, în esență, conștiința morală ar fi un instinct, așa cum credea
Rousseau, deoarece: conștiința nu este total înnăscută, ca instinctul; conștiința nu este imediat
perfectă în funcțiunea ei ca instinctul, ci este perfectibilă și educabilă; conștiința nu este
imutabilă sub toate raporturile, dovadă fiind variațiile ei istorice; conștiința nu este infailibilă 120.
În plus, nu conștiinșa oricărei persoane poate fi un astfel de „instrument de măsurare” a binelui
și răului, ci doar conștiința oamenilor onești, a celor care și-au cultivat valorile de bine, dreptate,
echitate etc. Altfel, pentru ceilalți, conștiința poate fi și un „martor mincinos”, care să aprobe
acte contrare moralei.
Kant credea că normele morale sunt tot o creație a conștiinței, pe care o identifica cu
rațiunea practică: „Rațiunea pură este în sine practică și dă omului o lege universală pe care noi
o numim legea morală”121. Așa cum am arătat, cei mai mulți gânditori nu au fost de acord cu
această susținere a lui Kant, că legea morală este o creație a rațiunii, și nici cu susținerea că
originea conștiinței ar fi una pur rațională. Conștiința joacă mai degrabă rolul de „judecător”
decât acela de „legiuitor” al legii morale, iar judecătorul nu poate fi și legiuitor în același timp,
ci el judecă pe baza unor legi care nu îi aparțin, ci sunt date de altcineva. Conștiința este doar un
martor al existenței acestor legi morale, care își au sursa în altă parte decât în rațiunea omului.
Așa cum s-a spus, dacă n-ar exista conștiința, n-ar exista o punte de legătură între lege și faptă;
de fiecare dată ar trebui să căutăm legea, să cercetăm dacă trebuie să facem sau nu o faptă, pe
când în felul acesta, conștiința ne spune îndată dacă o faptă e bună sau nu122.
Așadar, cu privire la conștiința morală ar trebui precizat că ea nu este exclusiv rezultatul
rațiunii, ci la formarea ei contribuie atât rațiunea, cât și sentimentul și voința, adică toate
puterile sufletului omenesc. Rațiunea își justifică necesitatea și utilitatea unei acțiuni morale,
inima se însuflețește și te îndeamnă s-o înfăptuiești, dar piedicile de trecut sunt mari și grele și
îți impun anumite renunțări la deprinderi inveterate, de aceea doar o voință puternică te ajută să
treci peste aceste greutăți și îți asigură realizarea moralității123.
Un bun exemplu al afirmației potrivit căreia conștiința morală își are izvorul în altă parte
decât în rațiune este cel al lui Raskolnikov, eroul romanului „Crimă și pedeapsă”, scris de
Dostoievski. Acessta era un student sărac căruia rațiunea i-a spus că poate să omoare o bătrână
cămătăreasă, pe care o considera „un parazit” inutil pentru societate, ca în felul acesta să salveze
mii de vieți prin binele pe care îl va face ulterior, după ce-și va finaliza studiile. Rațiunea îi
spune „Omoar-o și i-ai banii; cu ajutorul lor o să te dedici după aceea slujirii întregii omeniri,
118
Aristoteles, Politica, trad. P. 22, apud. I. Bunea, op.cit., p. 45.
119
I. Scriban, Curs de teologie morală, p. 224, apud. I. Bunea, op.cit., p. 45.
120
V. Iordăchescu, Filosofia morală. Partea generală, Iași, 1939, apud. I. Bunea, op.cit., p. 85.
121
I. Kant, Critica rațiunii practice, trad. D.C. Amzăr și R. Vișan, p. 31, apud. I. Bunea, op.cit., p. 33.
122
N. Mladin, op.cit., p. 171.
123
I. Bunea, op.cit., p. 64.
45
cauzei comune... Pentru o viață – mii de vieți salvate din putrezire și descompunere. O singură
moarte - și sute de vieți în locul ei...” 124. Deși părea logic din punct de vedere utilitarist acest
mod de a pune problema, după ce a comis crima Raskolnikov a început să fie chinuit de
conștiință, care îl determină în final să-și mărturisească crima și să-și ispășească pedeapsa. Or,
dacă la originea conștiinței ar sta doar rațiunea, eroul romanului nu ar fi avut niciun motiv să fie
mustrat de conștiință pentru crima comisă. Concluzia care poate fi trasă de aici, valabilă și
pentru profesionistul din domeniul dreptului, este aceea că nu întotdeauna rațiunea este
infailibilă în materie de judecată morală, ci, oricât de logice ar părea argumentele ei, aceasta este
supusă greșelii.
Aceasta nu înseamnă că este corect ceea ce susțin evoluționiștii cu privire la conștiință,
respectiv că aceasta ar fi doar o achiziție târzie a omului, că ea ar fi exclusiv rezultatul evoluției
societății și a influenței pe care mediul social a avut-o asupra individului, adică ar fi ceva
învățat. Există o parte a conștiinței care este înnăscută și o parte care este formată ulterior, prin
evoluția societății și prin educație. Altfel nu ne-am putea explica existența unor acte ale
conștiinței morale în medii sociale ori în societăți foarte potrivnice acestora, în medii
degradante, promiscue, etc..

Ce este conștiința juridică?


Există autori, mai cu seamă juriști, pentru care aspectul etic sau moral în aplicarea
dreptului este cuprins în conceptul de conștiință juridică; se consideră că elementele centrale ale
conștiinței juridice ar fi ideea și sentimentul de dreptate ale unei clase și că din ea ar emana și
dreptul pozitiv, adică actele normative adoptate de legiuitor 125. În ce privește această din urmă
afirmație, considerăm că realitatea ne dovedește că sunt multe legi care nu par a fi izvorâte din
ideea de dreptate, ci dintr-o conjunctură de moment ori din interesul unei categorii restrânse de
persoane.
Conștiința juridică este o variantă a conștiinței morale, fiind o aplicație a acesteia din
urmă în domeniul juridic. Despre conștiința juridică nu se vorbește de foarte mult timp, dar
natura ei și problemele ridicate sunt aceleași cu cele ale conștiinței morale. Ea s-a dezvoltat
odată cu dezvoltarea statului și dreptului, începând cu triburile primitive, când morala era
aplicabilă doar între membrii aceluiași trib, până în prezent când aceasta trece dincolo de
granițele statelor și dincolo de naționalități, de religii etc. Astfel, s-a spus că la popoarele mai
înaintate în civilizație, unitatea socială e mai mare, națiunea ia locul tribului, deci se lărgește și
cercul oamenilor care nu trebuie lezați și în felul acesta câștigă tot mai mult teren învățătura că
datoriile față de semeni sunt datorii universale, fără restricții de patrie sau rasă126.
În toată această evoluție a societății, conștiința morală a însoțit procesul de elaborare a
legilor și de aplicare a acestora. Așa cum s-a spus, fără îndoială că formulele legilor pozitive vin
din afară, constituie sfârșitul unei opere legislative ce se desfășoară în afară; au însă rădăcini și
mai ales un sol admirabil în conștiința morală 127. Că aceasta este un instrument util atât
judecătorului cât și celorlalți profesioniști ai dreptului și tuturor persoanelor rezultă și din cele

124
F.M. Dostoievschi, Crimă și pedeapsă, trad. 59-60, apud. I. Bunea, op.cit., p. 23.
125
A. Sibana, Despre etica juridică a practicienilor din domeniul dreptului, în în Etică și cultură profesională, de I.
Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 194.
126
I. Bunea, op.cit., p. 80.
127
Émile Mersch, L'obligation morale, p. 93, 97, apud. I. Bunea, op.cit., p. 38.
46
spuse de J.J. Rousseau despre conștiință că: „În fundul sufletelor există un principiu înnăscut de
dreptate și de virtute, pe temeiul căruia, împotriva propunerilor noastre maxime, judecăm
acțiunile noastre și ale celorlalți ca bune sau rele. Acestui principiu i se zice conștiință”128.
Dacă ceilalți participanți la proces sunt mai interesați să obțină o soluție avantajoasă
pentru ei decât una dreaptă, iar din cauza aceasta nu aud foarte clar glasul conștiinței care le
spune ce este drept și ce nu, judecătorul nu poate să înăbușe glasul acesteia, lăsându-se sedus de
oratori. Astfel, Eschines (314 î.Hr.), rivalul lui Demosthenes, într-o cuvântare împotriva lui
Ktesiphon, spune că dacă judecătorul se lasă mișcat de cuvântarea oratorului „atunci îl
urmărește jurământul pe care l-a făcut înaintea exercitării oficiului, și-l chinuiește”, arătând că
în Grecia s-au sinucis mulți judecători, fiind mustrați de conștiință pentru sentințele nedrepte pe
care le-au dat129.
Având în vedere cele arătate anteror cu privire la conștiință, se poate constata că aceasta
este supusă tot timpul unor asalturi prin care se încearcă înșelarea ei, fie că ele provin din
interiorul individului, fie din afară. Acest lucru e valabil cu atât mai mult în cazul judecătorului.
Cum s-a spus, „dar dacă conștiința poruncește judecătorului această justiție distributivă care
constă în a da fiecăruia ceea ce i se cuvine, cât de grea este această sarcină în mijlocul patimilor
ce se află în mișcare înaintea tribunalului său și atunci iarăși conștiința îi va veni în ajutor; își va
da cu părerea fără favoare, fără deosebire de persoane sau de interese; el nu va intra sub nici una
din aceste priviri particulare care răpesc egalitatea legii pe care el este dator a o da tuturor fără
distincție; el se va sili totdeauna de a se arăta liber de prejudecăți, lipsit de patimă căci numai
prin aceasta se socotește vrednic de a judeca și pe ale celorlalți; el își va da părerea, însă fără
iuțeală și după o scumpă cercetare pentru că o hotărâre dată în grabă adesea [este] urmată de
căință; își va aduce aminte că acela care judecă, primejduiește mai mult decât cel ce se
judecă”130.

Poate fi conștiința juridică alterată?


Am arătat anterior că nu există o diferență de natură între conștiința morală și conștiința
juridică, cele două având aceeași substanță, chiar dacă se prezintă în forme diferite. Așadar,
despre alterarea conștiinței juridice putem vorbi în aceleași situații ca în cazul alterării
conștiinței morale.
În concepțiile care consideră conștiința morală ca ceva înnăscut, se consideră că aceasta
nu poate fi alterată niciodată. Cele care cred că ea este ceva dobândit, învățat de la societate,
consideră că ea poate fi alterată, deoarece societatea poate să considere morale și lucruri care
sunt departe de ceea ce în mod unanim este astăzi considerat ca fiind moral (de exemplu,
societățile primitive care vedeau ca fiind un act moral jertfele umane aduse zeilor sau omorârea
bătrânilor care nu se mai puteau îngriji singuri).
În opiniile care văd în conștiință ca având o parte înnăscută și o parte dobândită prin
educație, aceasta poate fi alterată, dar nu anihilată complet. Potrivit scriitorului patristic
Tertulian „conștiința poate fi acoperită de întuneric, fiindcă nu este Dumnezeu, dar nu poate fi
nimicită, fiindcă e de la Dumnezeu”131.

128
J.J. Rousseau, Émile, trad. Vol. II, p. 149, apud. I. Bunea, op.cit., p. 46.
129
I. Bunea, op.cit., p. 48.
130
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 59.
47
Totuși nu putem să nu observăm că în materie morală sunt multe divergențe cu privire la
ceea ce este moral și ceea ce este imoral. Cum se explică aceste divergențe, într-un domeniu care
ar trebui să normeze viața morală a oamenilor? Credem că în același mod în care se explică și
divergențele între oameni cu privire la ceea ce este drept și ceea ce este nedrept ori cu privire la
ceea ce este legal și ceea ce este ilegal. Adică răspunsul constă în aceea că legile morale, ca și
cele juridice, sunt unele practice, nu teoretice; ele urmăresc să impună anumite reguli practice de
comportament, nu să descrie niște fenomene din natură, așa cum sunt legile științifice despre
natură (legile fizice, chimice etc.). Așa cum s-a spus „...concluziile în ordinea practică nu au
caracter de generalitate, nici de necesitate, așa cum se întâmplă în cazul principiilor. Variațiile în
această direcție, sunt pricinuite și de perspectiva din care se face cercetarea; dacă cel care o
întreprinde este stăpânit de anumite prejudecăți sau suferă de incapacitate, cercetarea se va solda
cu rezultate slabe; unii vor persista în ignoranță, alții se vor împărți în tabere opuse, desigur din
cauza dificultăților de soluții particulare rezultate din delicatețea și complexitatea
problemelor”132.
Toate acestea sunt valabile nu doar în domeniul moralei, ci și în ceea ce privește
cercetarea juridică ori soluționarea problemelor de drept. Este la fel de valabilă și pentru
conștiința juridică, afirmația că „La același om, conștiința variază, uneori de la oră la oră, fie
datorită pasiunilor, fie unei idei fixe, fie oboselii sau unui exces de mâncare și băutură.” 133
Important este ca juristul să găsească niște repere fixe, după care să se poată ghida întotdeauna
când are astfel de tendințe contradictorii. Aceste repere fixe nu le va găsi decât dacă va cultiva în
mod constant adevărurile morale, dacă se va informa cu privire la acestea, dacă va reflecta
permanent la ele. Dacă nu reușesc toți să ajungă la aceleași concluzii cu privire la diferite
probleme etice sau morale nu înseamnă că nu ar exista legi morale ori că nu ar exista conștiință
morală, ci că ei și-au cultivat în mod diferit aceste lucruri. Cum s-a spus, „Nu toți ochii sunt în
mod egal deschiși luminii, nu toate voințele sunt la fel de docile legii; se poate spune că n-ar fi
una și aceeași lumină și n-ar fi aceeași lege pentru toți?”134
Așa se explică și alterarea conștiinței, când elementele achiziționate, rezultate dintr-o
educație greșită, s-au suprapus normelor apriorice ale conștiinței, covârșindu-le și eclipsându-le,
dând astfel o direcție strâmbă vieții umane135.

Poate fi conștiința juridică bolnavă?


Când o conștiință este alterată, dintr-unul din motivele expuse mai sus, nu înseamnă că
ea este bolnavă, ci doar că nu este capabilă să dezvăluie în întregime conținutul legii morale,
adică să arate care act este moral și care este imoral. În acest caz, prin educare, conștiința poate
fi îndreptată.
Atunci când conștiința suferă însă de anumite tuburări care o împiedică să-și
îndeplinească menirea, se poate spune că aceasta este bolnavă, iar simpla educare nu mai este
suficientă să conducă la însănătoșirea ei. Ca toate bolile sufletului, bolile conștiinței se nasc din
anumite conflicte, fie de natură psihologică, fie de natură biologică ori psiho-socială.
131
Apud. I. Bunea, op.cit., p. 108.
132
A. Chollet, Conscience, în Dictionaire de Theologie Catholique, col. 1167 – 1168 apud. I. Bunea, op.cit., p. 138.
133
Ibidem.
134
Fr. Bouillier, La conscience vraie, Paris, 1992, p. 243-244, apud.I. Bunea, op.cit., p. 146.
135
I. Bunea, op.cit., p. 147.
48
În doctrină136 au fost considerate ca fiind maladii indirecte ale conștiinței: infantilismul
moral (oprire în dezvoltarea conștiinței morale, care duce la înțelegerea confuză a ideilor
morale), deviația cinică a conștiinței (cinismul extrem al tinerilor răufăcători, care adeseori
devin criminali), insensibilitatea morală sau nebunia morală (este o stare de egoism absolut,
care determină incapacitatea de a deosebi binele de rău și de a simți mustrarea conștiinței pentru
faptele rele), atonia sau ataraxia morală (domnia capriciilor, oscilațiile către rău – rar către bine
– au o mare amplitudine, impulsiile fiind foarte puternice) și depravarea morală (produsă de
impulsuri normale, dar de o intensitate excesiv de mare, care contrabalansează simțul moral și
uneori i se substituie în întregime); au fost considerate ca fiind maladii directe ale conștiinței
morale: scrupulul (scrupulozitatea în ceea ce privește amănuntele, în dauna esențialului) și
laxismul (o anestezie morală care judecă ușor ceea ce este grav, permite ceea ce în mod cert este
oprit, refuză a vedea binele pentru a nu trebui să-l facă).
În ceea ce privește maladiile directe ale conștiinței, credem că scrupulul își are originea
în frică (frica exagerată de consecințele greșelii), în timp ce laxismul își are originea în
cultivarea exagerată a plăcerii (refuzul de a renunța la orice plăcere, inclusiv la comoditate).
În cazul maladiilor indirecte și al maladiilor directe vindecarea lor nu se poate realiza
decât prin exerciții repetate de disciplinare a voinței ori prin urmarea unor cursuri de dezvoltare
personală ori seminarii de specialitate cu sprijin din partea unui psiholog.
Toate aceste maladii ale conștiinței morale îl pot efecta și pe profesionistul dreptului,
afectându-i în același mod conștiința juridică. Profesionistul dreptului poate fi afectat la fel de
bine în activitatea sa de infantilism moral ori de o deviație cinică a conștiinței juridice, după
cum poate fi afectat de scrupulozitate sau laxism în judecarea problemelor de natură morală, pe
care le are de soluționat.

Cum ajungem la adevăr?


Aristotel spunea că lucrurile prin care sufletul omenesc poate ajunge la adevăr sunt cinci
la număr: arta, știința, prudența, înțelepciunea și inteligența137. Toate acestea sunt valabile și în
cazul judecătorului, care urmărește întotdeauna în cadrul procesului penal să ajungă la adevăr.
În primul rând, dreptul este și artă, și știință, iar judecătorul are nevoie uneori pentru a
ajunge la adevărul judiciar atât de un simț estetic, care să-l ajute să înțeleagă frumusețea
adevărului, cât și de o cunoaștere temeinică a științei dreptului. Așa cum spunea Dostoievski,
„Frumosul va salva lumea”, iar o latură a acestui „frumos” este menținerea „ordinii” în relațiile
dintre oameni, care este atributul justiției. Pot exista soluții judecătorești frumoase și pledoarii
frumoase, care să constituie adevărate opere de artă și care să convingă în felul acesta de
justețea lor. Din păcate, din cauza faptului că școlile de drept pun accent doar pe știința
dreptului, s-a ajuns să se pierdă din vedere latura estetică a acestuia, care dă un impuls puternic
oamenilor de drept să caute adevărul. Altfel dreptul s-ar putea reduce doar la o luptă absurdă
între părțile implicate în proces, care nu are nimic frumos în sine, nimic valoros și care nu ar
merita atâta efort pentru a fi teoretizată în cadrul unei științe a dreptului.
Chiar dacă s-a spus în vechime că dreptul este în principal o artă (ars aequi et boni), iar
soluțiile juridice „frumoase” sunt în general cele juste, nu trebuie pierdut din vedere nici
caracterul științific al acestuia, care presupune utilizarea în drept a mijloacelor de cunoaștere
folosite în științele sociale (observația, logica, etc.). De aceea, în cadrul științei dreptului, ca la

136
Idem, p. 165-176.
137
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 120.
49
orice știință socială, ”cunoaşterea pleacă de la observaţie, dar ea trebuie argumentată prin
experiment, intuiţia şi flerul putând duce în eroare”138.
Trebuie subliniate aici obstacolele epistemologiei juridice, identificate în doctrină ca
fiind adevărate piedici în calea aflării adevărului judiciar: a realiza faptul că există umbre şi în
cunoaşterea realităţii, de aceea, realul nu trebuie să fie ceea ce credem sau intuim;
nerecunoaşterea faptului că în ştiinţă nimic nu este dat, ci totul trebuie construit; necunoaşterea
faptului că nu ne putem face opinii despre lucruri pe care nu le cunoaştem clar, nu le formulăm
clar sau nu le înţelegem; a considera ca adevărate doar ideile ce ne servesc (Bergson); a lua ca
adevărată doar prima experienţă; a „argumenta“ prin bun simţ sau simţ comun, în loc de a
demonstra; a lua ca adevărat ceea ce nu a fost verificat în mod clar, distinct, neîndoielnic
(principiul evidenţei, după Descartes); a nu merge în cercetarea adevărului de la simplu la
complex, pentru a nu omite nimic (principiul analizei şi sintezei, după Descartes); a uita că
adevărul urcă spre probe, în timp ce eroarea coboară spre convingeri (Bachelard); a nu degaja
intuiţia de impurităţi.139
În al doilea rând, pentru a ajunge la adevăr, judecătorul trebuie să dețină cele trei virtuți,
care sunt prudența, înțelepciunea și inteligența, pentru a putea avea garanția că va putea ajunge
la adevăr. Nu întâmplător, aceste virtuți sunt sculptate și pe clădirea Curții de Apel București,
înfățișate sub forma unor statui cu chipuri de femei (substantivele ce le denumesc fiind de genul
feminin).
Foarte importantă, în ceea ce privește virtutea prudenței, este precizarea făcută de
Aristotel că „bănuiala și părerea pot avea și ceva fals drept conținut (și de aceea sunt eliminate
aici)”140. Cât de ușor poate cădea un judecător în eroare, prin bănuială și părere preconcepută,
dacă nu va avea prudența să se ferească de ideipreconcepute ori de încrederea prea mare în
inteligența sau înțelepciunea sa. Mecanismul prin care un judecător poate ajunge să persiste în
greșală, doar pentru că nu este dispus să renunțe la părerea sa este descris într-un mod foarte
elocvent în următorul pasaj scris cu peste 100 de ani în urmă: „Rătăcirea se poate îndrepta cu
înlesnire când ea încă n-a mai prins rădăcină, de vreme ce îndărătnicia ce presupune înclinarea
spre rătăcire este foarte greu de îndreptat. Buna opinie ce neștire are despre sine sau dorința de a
sprijini pe aceea ce cred că ceilalți au despre dânsul; supărarea ce simte când i-ar părea că se
îndoiește; rușinea ce îmi închipuie că i-ar veni retractându-și părerea dată cu atâta încredere;
aprinderea unei contradicții; toate acestea te silesc cu o înlesnire foarte mare a prezenta de
adevăr ceea ce este greșit sau cel puțin îndoios și de a susține de bun ceea ce este rău sau fals. În
acel minut nu mai vrea să cunoască adevărul decât astfel cum îl înțelege în ideea lui; interesul
părților sprijinite de dânsul se confundă cu pasiunea ce are de a face să izbutească părerea sa; se
crede a fi zelat pentru dreptate și nu este zelat decât pentru el; și se împotrivește pentru opinia a
tot cu acea aprindere care părțile ar putea aduce însuși contestația lor” 141. Deși limbajul ușor
învechit face mai dificil textul, el este foarte elocvent cu privire la pericolul ca un judecător, în
ambiția de a avea dreptate, poate dobândi aceeași pasiune ca părțile din cauză, fapt care îl
împiedică în mod cert să mai recunoască adevărul. Autorul face referire doar la judecător, pentru
că decizia acestuia are impact mai mare asupra vieții sociale, însă cele menționate în legătură cu

138
A se vedea Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 99.
139
Idem, p. 101 – 102.
140
Aristitel, Etica nicomahică, op.cit., p. 120.
141
A. Aman, op.cit., p. 63.
50
pericolul de a nu vedea adevărul din cauza încrederii exagerate în propriile idei sunt perfect
valabile și cu privire la procuror, avocat, consilier juridic etc.
De aceea, judeecătorul ar trebui să fie atent să nu se închine la falșii „idoli ai
epistemologiei”, cum ar fi: cel mai mare duşman al cunoaşterii ştiinţifice nu este minciuna, ci
convingerile; a aplica principiul in dubio când adevărul este în afara îndoielii ştiinţifice; a da
realităţii o imagine conformă cu sentimentele cercetătorului; a fi sedus de ceea ce se confirmă şi
nu de ceea ce critică; a cerceta prin convingeri preconcepute, în loc de îndoială rezonabilă; a
cădea victimă diletantismului, neinformării, orgoliului, opacităţii la contraargumente, sugestiei,
convingerilor apriorice, rutinei, a aluneca spre ceea ce e uşor de dovedit, încrederea exagerată în
forţele proprii etc.142
Legat de aflarea adevărului în cursul procesului s-au confruntat două sisteme de-a lungul
timpului, care reflectă două opinii diferite cu privire la rolul pe care ar trebui să-l aibă
judecătorul într-un proces. Un sistem în care judecătorul este un simplu arbitru care cântărește
probele aduse de părți în fața sa, și altul în care judecătorul trebuie să iasă din pasivitate și să
aibă un rol activ în cauză, pentru a afla adevărul, fără a se mulțumi doar cu probele aduse de
părți în fața sa. Susținătorii primului sistem cred că judecătorul care are un rol activ prea mare
nu mai păstrează aparența de imparțialitate, pentrucă se implică prea mult în favoarea unei părți
sau a celeilalte. S-a răspuns că „Din această perspectivă, aparența de imparțialitate, care, dusă la
extrem, presupune un judecător-arbitru, care, pasiv, cântărește probele aduse de părți, este și
trebuie să fie limitată de imperativul aflării adevărului, care se realizează atât prin rolul activ al
judecătorului, obligat să administreze toate probele necesare pentru stabilirea stării de fapt
corecte în cauză, chiar peste voința părților, respectiv obligat să comunice cu partea, inclusiv
prin avocatul acesteia, în scopul de a asigura realizarea integrală a drepturilor și intereselor
părții”143. Așadar, aflarea adevărului este singura excepție admisă de la neutralitatea și
imparțialitatea judecătorului, care are dreptul să facă orice îi stă în putință ca să afle adevărul în
cauzele pe care le soluționează, fără să poată fi acuzat că prin aceasta ar încălca aparența de
imparțialitate.
Credem că judecătorul nu poate lăsa loc la confuzii în activitatea de judecată. Dacă
acesta vede că părțile nu au lămurit toate aspectele relevante ale cauzei, va trebui să iasă din
pasivitate și să le lămurească el însuși, prin administrarea de probe din oficiu. Asupra hotărârii
lui nu poate plana suspiciunea că nu ar reflecta adevărul, pentru că nu s-ar fi făcut tot ce era
posibil pentru administrarea tuturor probelor.
În ce privește ultimele două virtuți enumerate de Aristotel, înțelepciunea și inteligența,
considerăm că nu este întâmplătoare ordinea în care acestea sunt enumerate. Se pare că prudența
și înțelepciunea sunt mai importante decât inteligența, pentru un judecător fiind foarte important
acest lucru. Prudența îl conduce spre o anumită înțelepciune, spunându-i să se ferească a judeca
superficial, după aparențe ori bazându-se prea mult pe experiența sau inteligența sa. Inteligența
fără prudență și înțelepsiune îl poate împiedica de multe ori să mai asculte și alte puncte de
vedere care par la prima vedere neargumentate. Judecătorul trebuie să învețe să se îndoiască mai
întâi, să-i asculte pe ceilalți și abia după aceea să-și formeze o părere argumentată, folosindu-se
de propria inteligență. De aceea, cu privire la înțelepciune Aristotel spune că „...e lămurit că
înțelepciunea este cea mai desăvârșită știință. Așadar înțeleptul trebuie să știe nu numai
142
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 120.
143
A.A. Chiș, F.I. Moțu, Comunicarea profesională în justiție. Aparența de imparțialitate în contextul comunicării
dintre judecători și avocați, în Etică și cultură profesională, de de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa
Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 175.
51
concluziile din principii, ci să și cunoască adevărul cu privire la principii. În consecință deci,
înțelepciunea ar fi inteligență și știință, o știință care, pusă așa zicând ca stăpână peste celelalte,
cuprinde obiectele cele mai demne”144.
Nu e ușor să ajungă cineva la înțelepciune. Se pot stăpâni cu detulă ușurință cunoștințele
de drept, se pot face chiar excelente demonstrații de logică juridică, dar înțelepciunea vine de
regulă doar cu timpul și doar dacă este căutată. Pentru aceasta „Judecătorul trebuie a se mai
aplica spre a cunoaște înclinarea inimii sale și a întări slabele ei păreri. Cel mai bun mijloc de a
se întări asupra acelui punct este de a se convinge de slăbiciunea sa. Atunci va vedea că omul
este mai doritor de a cunoaște adevărul decât capabil de a-l descoperi, să se închidă în sine și a
nu lăsa să se conducă de mișcările amorului propriu ce încearcă totdeauna a nu-l face să
mărturisească că s-ar fi putut înșela.”145
De aceea se poate spune că nu sunt indiferente calitățile personale ale judecătorului.
Pentru ca un judecător să ajungă mai ușor la aflarea adevărului în cauzele pe care le soluționează
e nevoie ca acesta să fie „un om tolerant, senin, un om cu suflet mare, cu teamă de injustiţie, un
om ce iubeşte viaţa în toate coordonatele ei umane, un om care are încredere în sine şi
investeşte, pe cale de consecinţă, cu încredere, toate relaţiile umane. Lucrurile importante se
judecă în deplină conştiinţă şi cu suflet mare.”146
Deși s-a făcut referire expresă doar la judecător, tot ce s-a spus anterior în legătură cu
aflarea adevărului rămâne valabil pentru price profesionist al dreptului care intenționează să
ajungă la această valoare în cauzele pe care le are, fie că este vorba de procuror, avocat, consilier
juridic ș.a.m.d.

Care adevăr ar trebui să primeze în proces?


Din păcate experiența ne-a dovedit că judecătorul nu are întotdeauna acces la toate
probele din care să reiasă adevărul în fiecare cauză. De multe ori sunt unele probe în favoarea
unei părți și alte probe în favoarea părții adverse, lucru valabil atât în cazul proceselor civile cât
și în cazul proceselor pebale, unde cele două părți adverse sunt acuzarea și apărarea. În astfel de
situații după care probe ar trebui să se ghideze judecătorul în adoptarea hotărârii? Părțile vor
trage fiecare cumpăna de partea sa, încercând să dea greutate mai mare probelor care le sunt
favorabile și să minimalizeze valoarea probelor părții adverse.
În acest caz judecătorul va trebui în primul rând să vadă care sunt probele sigure pe care
se poate baza în adoptarea hotărârii, înlăturându-le pe cele care sunt bazate pe simple
presupuneri ori pe supoziții. De pildă, unele dintre cele mai importante probe în proces sunt
declarațiile persoanelor care au cunoștință despre anumite fapte, dar în evaluarea acestor
declarații judecătorul trebuie să țină cont de următoarele aspecte: mărturia integrală şi fidelă este
o excepţie; orice martor sincer se poate afla în eroare; fidelitatea şi întinderea mărturiei scade
proporţional cu vechimea faptei; valoarea mărturiei nu este proporţională cu numărul martorilor;
cel mai mult deformează adevărul, martorii anormali147.

144
Idem, p. 124.
145
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ad. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 63.
146
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 20.
147
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 107.
52
După ce a stabilit care sunt probele sigure, judecătorul va trebui ca pe baza acestora să
verifice fiecare din versiunile oferite de părțile în cauză, astfel încât dintre aceste versiuni să o
aleagă pe cea care se potrivește cel mai bine cu aceste probe sigure.
În final, judecătorul va trebui să găsească o explicație plauzibilă pentru a înlătura
probele sigure care ar susține cealaltă variantă.
Aceasta nu înseamnă că judecătorul va trebui să aleagă varianta care este susținută de un
număr mai mare de probe sau de probe aparent mai solide, ci varianta pe care o va găsi
conformă cu adevărul obiectiv. Nu este vorba de un arbitrariu din partea judecătorului, ci de
faptul că judecătorul are datoria de a căuta cu sinceritate adevărul, indiferent cât de ascuns ar fi
acesta. Din păcate viața a arătat că nu întotdeauna părțile care se prezintă în fața judecătorului
caută cu sinceritate adevărul, ci uneori acestea încearcă să-și impună propria minciună drept
adevăr. „Din aceste pricini rezultă că judecătorul este îndatorat de a prefera acea pretenție care i
se va părea mai bine întemeiată deși n-ar fi bine sprijinită ca cealaltă.”148
Altfel, „În ce fel un judecător ar osândi pe un om pentru că nu [a] știut să se apere? Cum
l-ar face să-și piardă pricina pentru că avocatul său nu i-a sprijinit dreptul după cuviință. În acest
chip hotărârea unei judecăți ar atârna mai mult de la avocat decât de la judecător, dacă avocatul
neîngrijind să statornicească dreptul clientului său prin toate mijloacele necesare, impunea
judecătorului legiuirea de a-și forma părerea întocmai după cele expuse de dânsul. Pe deoparte
ar fi jertfa neglijenței sau neștiința avocatuluiîmpotriva îndatoririlor sale ar veni în sprijinul
acestei neștiințe spre a face nedreptate. Ar fi orb, ca să zic așa, după voința și plăcerea
avocatului și n-ar mai avea nici o autoritate pe câtă vreme acest din urmă ar vrea să o depărteze
de clientul său; el n-ar fi decât un privitor nefolositor triumfului minciunii pe care ar trebui să o
confunde și a depărtării adevărului care ar trebui sprijinit.”149

Ce este dreptatea?

La o primă vedere, ca juriști, suntem tentați să considerăm că dreptatea este echivalentă


cu legalitatea, adică este drept ceea ce este conform cu legea și este nedrept ceea ce vine în
contradicție cu legea. În realitate dreptatea este mai mult decât atât. Ea nu se limitează doar la
ceea ce prevede legea, pentru că sunt multe aspecte ale vieții sociale care nu sunt reglementate
de lege ori care sunt reglementate insuficient. Or, în aceste cazuri dreptatea se judecă după alte
criterii, pe care diferiți gânditori au încercat să le identifice de-a lungul tipului.
Aristotel, de pildă, nu definea pe omul drept doar prin raportare la respectarea legii. El
spunea că pe lângă respectarea legii, dreptatea se mai caracterizează și prin respectarea unui
principiu al egalității : „Prin urmare drept este ceea ce-i legal și ceea ce corespunde egalității,
nedrept este ceea ce-i ilegal și ceea ce este potrivnic egalității” 150. Egalitatea nu este însă văzută
aici în sens matematic, așa cum era ea văzută în unele filozofii socialiste, ci în sens de
proporționalitate deoarece se precizează că dacă persoanele „nu sunt egale laolaltă, ele nu
trebuie să primească egal. Dimpotrivă, certuri și plângeri provin din faptul că sau egali nu
primesc și consumă egal sau că neegali primesc și consumă egal” 151 (teoria dreptății
distributive).
148
A. Aman, op.cit., p. 66.
149
Ibidem.
150
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 96.
151
Idem., p. 100.
53
Alți gânditori, cum ar fi englezii Th. Hobbes și D. Hume, asociază dreptatea cu rezultatul
unor negocieri între diferite persoane care își urmăresc propriul interes. Adică este drept ceea ce
s-a stabilit prin contractele sau înțelegerile dintre persoanele care le-au încheiat și care au
dobândit astfel un avantaj reciproc. Aceasta este o viziune utilitaristă asupra dreptății, care
pleacă de la prezumția că oamenii fac înțelegeri sau încheie contracte în mod liber, ei stabilindu-
și singuri cât este drept să ofere și să primească pentru un anumit lucru (teoria dreptății ca
avantaj reciproc).
Alții, cum ar fi I. Kant, dimpotrivă, consideră dreptatea ca fiind un principiu ideal, situat
deasupra acestor înțelegeri reciproce dintre oameni. Ea este un principiu abstract, izvorât din
rațiune, și este aceeași pretutindeni, nu variază de la o persoană la alta ori de la o regiune la alta.
Aceasta este o viziune idealistă asupra dreptății, asociată cu un soi de imparțialitate abstractă
(teoria dreptății ca imparțialitate).
În opinia unor autori români dreptatea este distinctă de echitate, prima fiind valoarea
juridică esențială, în timp ce aceasta din urmă este valoarea morală esențială152. De aceea ei
consideră că dreptatea este „calea de afirmare a normelor valorice ale dreptului. Dreptatea
devine un act cultural spiritual, ca sentiment şi semnificaţie şi un act juridic, ca tehnică juridică
de realizare”, în timp ce echitatea este „valoarea morală, în baza căreia se realizează valoarea de
dreptate”153. Diferența dintre ele constă în aceea că „Dacă dreptatea cere absolutul, echitatea cere
înțelegerea” (a înțelege înainte de a judeca, cum spunea Malraux)154.
Faptul că dreptatea este valoarea juridică esențială nu înseamnă că omul legii ar putea să
pună întotdeauna dreptatea înaintea legii, adică să înlăture legea atunci când el ar considera că
aceasta este nedreaptă. Legea trebuie interpretată în conformitate cu spiritul ei, care este
dreptatea, dar aceasta nu înseamnă că ar fi posibilă și o interpretare împotriva a ceea ce spune
legea (contra legem). Omul legii nu este un filozof care să își creeze sisteme proprii ale
dreptății, ci el trebuie să se raporteze întotdeauna la interpretarea legii impusă de doctrina și
jurisprudența majoritară. Altfel riscă să greșească dacă se va conduce doar după părerea sa
proprie.
Chiar dacă aparent are o marjă mare de apreciere în luarea deciziilor, „judecătorul
vorbeşte în numele legii, nu al său, fie că e vorba de dreptate distributivă a egalităţii (a aplicării
prevederilor legale în raport de fapte şi în mod egal), dreptate corectiva (a remedierii
prejudiciilor produse prin încălcarea normelor) sau dreptatea comutativă (a respectării
obligaţiilor contractuale), pentru că, deşi biologic, oamenii sunt inegali, fiind, aşadar, unicate, iar
printr-o justiţie egală, ei îşi realizează egalitatea în societate”155.
S-a pus deseori problema crizei în care se află justiţia în acest moment, având în vedere că
hotărârile judecătoreşti nu par să exprime de multe ori valoarea dreptăţii. Una din cauzele
acestei crize a fost identificată în faptul că «O hotărâre judecătorească nu se pronunță în numele
dreptății ci, „în numele legii”, adică în numele unei ordini construite de o voință politică
temporară pentru realizarea unor interese, de asemenea, temporare cufundate în particularitatea
lor și de multe ori contrare binelui comun, și nu așa cum ar fi firesc în numele ordinii date și

152
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 36.
153
Idem, p. 49-50.
154
Idem, p. 50.
155
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 123.
54
nu construite a valorilor exterioare justiției dar care reprezintă adevărul și scopul acesteia.
Doctrina afirmă că judecătorul pronunțând o hotărâre „spune dreptul”. Ar fi bine să fie așa. În
fapt, de cele mai multe ori, magistratul prin hotărârea judecătorească pronunțată „spune legea”-
atunci când o face-încercând să includă sentința sa în ordinea legii, care nu este neapărat și
ordinea dreptății.»156

Ce legătură este între morală și drept?


De-a lungul timpului s-au descoperit multe puncte comune între morală şi drept. În
vechime nu se concepea nici măcar uzarea de propriul drept într-un mod care să conducă la un
rezultat inacceptabil din punct de vedere moral, acest lucru fiind sancţionat ca abuz de drept.
Romanii au fost primii care au transpus acest mod de gândire în reguli de drept, consacrând
expresii precum „summum ius summa iniuria, cea care ne spune că un drept extrem constituie o
nedreptate, malitiis non indulgendum est, potrivit căreia nu trebuie manifestată indulgență față de
cei animați de rea-credință, fraus omnia corrumpit, în temeiul căreia sunt sancționate atât actele
juridice încheiate prin fraudă cât și toate consecințele lor subsecvente, sau male enim nostro iure
uti non debemus care ne îndeamnă să nu folosim rău dreptul nostru” 157. Din toate aceste citate
latine rezultă obligaţia clară instituită în dreptul roman de a nu exercita în mod abuziv propriile
drepturi, adică de a nu le exercita într-un mod care să contravină moralei.
Sub presiunea jurisprudenței teoria abuzului de drept a intrat în terminologia juridică de
uz la începutul veacului trecut, ceea ce l-a determinat pe Raymond Saleilles să propună, prin
Raportul prezentat în anul 1905 Comisiei de revizuire a Codului civil francez, introducerea unei
prevederi menite să instituie noul principiu de drept prin care să fie interzis abuzul de drept şi,
deși propunerea a fost respinsă cu motivarea că ar moraliza excesiv dreptul, ea a rămas ca un
reper important în evoluția teoriei abuzului de drept 158. Ceva mai târziu, Georges Ripert, autorul
unei lucrări de referință vizând interferența regulii morale în obligațiile civile, are în vedere
abuzul de drept ca „o greșeală care constă într-un exercițiu anormal al dreptului, pentru că
impune omului datoria de a nu dăuna altuia” 159. Or, datoria de a nu dăuna altuia este în esenţă una
morală, care are prioritate chiar şi în faţa exercitării unui drept subiectiv. Este ceea ce a spus John
Stuard Mill că „libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt”.
Morala şi dreptul mai au un punct comun, anume acela că ambele nu sunt ştiinţe
descriptive, ci ştiinţe normative. Ele nu se mulţumesc doar să descrie societatea, ci vor să o facă
mai bună. Cum remarca profesorul şi avocatul Istrate Micescu, spre deosebire de celelalte ştiinţe,
care ”se mulţumesc să constate ceea ce este şi să exprime ceea ce constată, dreptul are o pretenţie
în plus: după ce a constatat, după ce a observat, după ce a desprins raporturile aşa cum sunt, să le
judece sub unghiul de privire al valorilor morale şi, în loc de a privi cu resemnare ceea ce este, să
impună cu autoritate ceea ce trebuie să fie”160.
Ce se întâmplă însă în cazul în care legea ar contraveni regulilor morale?

156
M. Andreescu, Criza justiţiei şi justiţia crizei, articol publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima
vizualizare la 1.03.2016.
157
S. Neculaescu, Abuzul de drept – Sancţiune sau remediu?, articol publicat on line pe site-ul
www.universuljuridic.ro, ultima vizualizare la 17.10.2016.
158
Idem.
159
G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, Paris, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence,
1925, p. 171, apud. S. Neculaescu, op.cit..
55
Într-o opinie s-a spus că, trebuind să aleagă între dreptate şi lege, adică între o valoare
morală care este dreptatea şi o valoare juridică, reprezentată de litera legii, judecătorul trebuie să
aleagă valoarea morală a dreptăţii. S-a spus că jurisconsulţii romani (« oracole ale cetatilor »,
dupa Cicero) au apreciat că nu legea creeaza dreptul, ci fiecare caz conflictual în parte conţine
propriul său drept, ceea ce transformă legea în simplu instrument iar pe judecător în hermeneut,
nomolog (cunoscator reputat si legitim al legii – jura novit curia), dar şi nomotet (creator de
interpretări supletive, pentru el legea scrisă şi, la limita, cea naturală, nefiind lacunară, nefiind
sursa legitimă de denegare de justiţie); ca atare, între cele doua riscuri: judecătorul «uzurpator»,
transgresiv prin creativitate si cel «dezertor», obedient literei, sub justificarea inexistentei legii,
încă din vechime a fost preferat primul, după cum, între cele doua valori societale, just si legal,
prioritate a fost acordata justului161.
Credem că acest lucru nu se poate realiza decât pe calea interpretării legii, pentru că
judecătorul nu poate să ignore legea şi să dea soluţii exclusiv pe baza principiului echităţii. Însă
interpretarea trebuie să fie una în spiritul legii, în funcţie de scopul urmărit de legiuitor la
adoptarea ei, fapt care îi va permite judecătorului să o interpreteze în acord cu morala. Acest
lucru nu va fi uşor, deoarece de mai mult de un secol juriştii din Europa au fost învăţaţi că
judecătorul este doar cel care aplică legea, fără să aibă posibilitatea să o judece, dacă ea este justă
sau nu. Aşa cum s-a spus „juristului european, dupa mai mult de un secol de scoală exegetica și
dupa încă o jumătate de secol de pozitivism pur, îi este foarte dificil să se obișnuiască cu metoda
teleologică de interpretare , una prin excelență jusnaturalistă si democratică. Multe personalități
reputate (Denys Simon, Bernd Rüthers, Günter Hirsch, A. Vauchez, Paul Martens, Mireille
Delmas-Marty) au scos în evidență rolul creator al judecătorului și riscurile enorme de-a nu avea
oameni ințelepți, independenți și drepți care să poarte robele grele ale unor puteri exorbitante”162.
În acelaşi sens, un alt autor arată că «Excesiva cantonare a doctrinei juridice
contemporane pe analiza interpretativă a normelor juridice, atât de necesară de altfel, pe
normativism – dreptul înseamnă norme și numai atât, poziție exprimată de H. Kelsen în mod
strălucit -, dar refuzul dogmatic al oricărei deschideri și schimbări l-a făcut pe un reputat autor
contemporan – Mark van Hoecke – să aprecieze că doctrina juridică actuală se află, uneori, într-o
„situație schizofrenică”(!) pentru că se cantonează numai în textul juridic»163.
Faptul că interpretarea tradițională a normelor juridice se află în criză o dovedesc și
rezultatele acesteia, de prea multe ori în raport cu alte tipuri de argumentație, puțin previzibile,
vulnerabile, fragile, schimbătoare, uneori sub semnul aleatoriului, paradoxului și perplexității 164.
Din acest motiv se propune o utilizare de către interpretul legii a mijloacelor hermeneuticii, ca

160
I. Micescu, Curs de drept civil, ed. All Beck, Bucureşti, 2000, apud. A. Troanţă Rebeleş Turculeanu, Dreptul
și obligația la pledoarie a avocatului român, articol publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , ultima
vizualizare la 10.12.2015.

161
Valerius M. Ciuca in dialog cu Dan Stoica despre creativitatea judecatorului si rolul lui in constructia noii
culturi juridice europene, interviu publicat pe site-ul www.juridice.ro , la data de 12.07.2010.

162
Ibidem.

163
I. Craiovean, Interpretare şi hermeneutică în drept, articol publicat on line pe site-ul www.universuljuridic.ro ,
ultima vizualizare la 3.07.2015.
164
Idem.
56
ştiinţă a înţelegerii textelor sau mesajelor (de la Hermes, zeul care transmitea către muritori
mesajele zeilor).
Într-o altă opinie s-a susţinut că nu se poate da prioritate valorilor morale atunci când
acestea vin în conflict cu legea, ci trebuie aplicată legea. S-a spus că este discutabil „importul
axiologiei în domeniul dreptului”, deoarece „Valorile – etice, politice, economice, sociale,
culturale – sunt percepute şi apreciate diferit de la caz la caz” 165. În argumentarea opiniei sale
acest autor arată că „Fiecare categorie socio-politică şi fiecare epocă îşi are propria grilă şi
ierarhie de valori; acestea pot foarte bine să coincidă în multe privinţe, dar mereu vor fi ordini şi
priorităţi diferite în apărarea lor. Factorii de decizie (guvernanţi, parlamentari, judecători) sunt şi
vor fi tentaţi frecvent să considere propriile lor judecăţi de valoare drept determinări obiective ale
sensului textului constituţional. În acest sens, limitarea clasică a competenţei statului numai cât
priveşte comportamentul exterior al cetăţenilor este alterată prin aceea că autorităţile statului
cenzurează modul de exercitare a libertăţilor cetăţeneşti în funcţie de valorile pe care se cred
îndreptăţite sau chiar obligate să le promoveze. Nu mai puţin însă, paradigma statalităţii moderne
nu pune la dispoziţia interpreţilor nici un criteriu obiectiv, verificabil raţional, prin care valori
diferite şi de multe ori concurente să poată fi comparate, stabilindu-se astfel o ordine de prioritate
a acestora, în funcţie de anumite categorii de situaţii de fapt. Astfel stând lucrurile, a pretinde
cetăţenilor statului modern ataşamentul interior faţă de valori şi principii, oricare ar fi ele, nu
înseamnă altceva decât a-l desfiinţa pe acesta din urmă ca stat de drept prin instaurarea unei
tiranii a valorilor”166.
Din cauza dificultății de departajare dintre drept și morală a fost foarte greu de găsit o
definiţie exactă a dreptului. Definiția dată dreptului în antichitate de către Publius Iuventius
Celsus pare a fi cea mai sintetică şi cuprinzătoare: ”Ius est ars boni et aequi” (Dreptul este arta
binelui și a echității). Această misiune ideală a dreptului de a asigura binele și echitatea între
membrii societății a fost considerată destul de utopică, iar pentru a putea fi înfăptuită s-a spus că
legiuitorul trebuie să facă legile în așa fel încât destinatarii lor să și le asume, să le considere ca și
când ar fi fost făcute de ei167. S-a subliniat însă că legea este doar o parte din drept și anume,
proba scrisă a dreptului; ea nu este în niciun caz însuși dreptul, rezultând cu prisosință că dreptul
are o sferă mai largă decât dreptul pozitiv și că departajarea dreptului de forță are drept condiție
esențială existența unui drept natural a cărui menire este umanizarea dreptului pozitiv și, dacă
este cazul, limitarea lui168.
Probabil că acesta este raportul dintre lege și morală, în sensul că legea pozitivă reprezintă
o mică parte vizibilă (vârful icebergului), în timp ce morala reprezintă partea nevăzută a
normelor, care este însă mult mai substanțială.

Sunt obligatorii normele morale?

165
M. Duţu, Statul de drept şi valorile sociale, articol disponibil la adresa de internet
ttp://www.wolterskluwer.ro/info/articole/statul-de-drept-si-valorile-sociale/ , ultima vizualizare la 17.10.2016.

166
Idem.
167
I. Dogaru, O viaţă dăruită dreptului, interviu publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la
22.02.2016.
168
Idem.
57
Am văzut mai sus că pentru ca un act să fie considerat moral este nevoie de o acțiune
exterioară a omului canalizată spre bine și de participarea subiectivă a lui la această acțiune. Din
moment ce actul moral este rezultatul acțiunii omului, ar trebui lămurit dacă el are caracter
obligatoriu sau nu. S-ar putea vorbi de existența unor legi morale, așa cum vorbim de legile
fizice (de ex. legea gravitației, etc.) sau așa cum vorbim de legile juridice?
Într-o opinie s-a spus că morala este incompatibilă cu noțiunea de lege, deoarece ea
presupune în mod inerent libertatea celui care acționează. Dacă acesta ar face fapta morală
constrâns, așa cum se întâmplă cu cei care respectă legile juridice, atunci nu ar mai fi vorba de
un act moral. În plus, în domeniul moralei există situații în care trebuie să se deroge de la o
anumită regulă considerată morală (de ex. de la regula să nu minți). Or, dacă ar fi vorba de o
lege, ea ar acționa întotdeauna în același mod și nu ar fi permise astfel de drogări.
Într-o altă opinie169 s-a susținut că se poate vorbi de legi și în domeniul moral, însă
acestea nu au același înțeles ca cel pe care îl are noțiunea de lege în domeniul fizicii. Se arată că
legile morale au și ele cele trei caracteristici: constanță, necesitate și universalitate, le fel ca
legile fizice, dar spre deosebire de acestea din urmă, la legile morale efectul scontat poate să
lipsească, deoarece împlinirea lor depinde și de voința omului. În al doilea rând s-a spus că o
altă deosebire între cele două categorii de legi constă în aceea că, spre deosebire de legile fizice,
în domeniul moral efectele respectării sau nerespectării lor nu sunt întotdeauna egale cu cauzele.
Cauze mici pot avea urmări mari, au reacții grave, însemnate, ce nu pot fi prevăzute: de
exemplu, un cuvânt sau un gest mic dă naștere unor lucruri mari170. Într-adevăr, această afirmație
este valabilă și în domeniul eticii profesiilor juridice, unde un act etic din partea unui
profesionist al dreptului poate naște reacții nesperate într-un justițiabil, după cum se poate și
invers, ca un act imoral al acestuia, nebăgat în seamă de el, să dea naștere unor efecte
neprevăzute pe plan moral sau chiar juridic.
Nu pare însă a fi cel mai potrivit termen acela de „lege”, atunci când ne referim la
morală, având în vedere că el provine din verbul ligare, care s-ar traduce cu „a lega, a îndatora,
a obliga”, iar obligațiile morale sunt mai degrabă asociate cu caracterul facultativ al îndeplinirii
lor, iar nu cu o obligație. Această diminuare a caracterului obligatoriu al datoriei morale a apărut
însă mai târziu, odată cu relativismul în domeniul moral. În vechime, datoriile morale erau
văzute la fel de obligatorii ca cele legale, multă vreme chiar nici nu s-a făcut vreo distincție între
legile pozitive și cele morale.
Chiar și în prezent sunt multe opinii care consideră că legile morale au un caracter
obligatoriu. Ele justifică această susținere prin existența unei legături strânse între lege morală și
datorie, considerând că legea morală are un rol practic, acela de a asigura binele în societate.
Astfel, „Caracteristica fundamentală a legii morale este următoarea: ea nu constituie un adevăr
menit contemplației, ci constituie un adevăr care pretinde imperios să normeze activitatea
noastră, adică să fie pus în practică. Instrumentul prin care legea morală se înfățișează voinței
noastre spre înfăptuire este conștiința morală. Prin intermediul conștiinței morale, legile morale
iau un aspect psihologic practic. Forma psihologică pe care o îmbracă legea morală ca expresie a
binelui în conștiința omenească constituie datoria”171.
În opinia acestui autor, legea morală impune, prin intermediul conștiinței morale, o
datorie în sarcina indivizilor, iar nu o facultate de a acționa în conformitate cu morala. Această
169
N. Mladin, op.cit., p. 138-139.
170
Idem, p. 139.
171
I. Bunea, Fenomenologia conștiinței morale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 110.
58
datorie subzistă în om dintr-o nevoie psihologică de a face binele, iar nu dintr-o frică de
pedeapsă (de oprobriul public) ori dintr-un calcul utilitarist al beneficiilor rezultate din acest
bine. De aceea, în interesul sănătății sufletești, conștiința morală trebuie să lucreze în acord cu
legea morală obiectivă, promovând virtuțile chiar și atunci când nu ar fi nimeni de față ori nu ar
rezulta niciun câștig din aceasta. Așadar, în această viziune legile morale sunt obligatorii, iar
nerespectarea lor ar atrage „sancțiuni” pe plan psihologic celui care le-a încălcat.
Răspunsul la întrebarea dacă legile morale au un caracter obligatoriu sau nu este strâns
legat de problema sursei legilor morale. Care este „autoritatea” care a elaborat legile morale?
Pentru unii, principiile morale sunt rezultatul unei convenții sociale, oamenii stabilind
de-a lungul timpului care comportamente sunt etice sau morale și care nu. Aici lucrurile sunt
însă foarte neclare, pentru că nu există opinii unanime decât asupra unor puține comportamente,
în ceea ce privește caracterul lor imoral. Tot mai promovat în epoca actuală este relativismul
cultural, al cărui cuvânt de ordine este toleranța. În această viziune nu se poate face o judecată
clară asupra comportamentului moral sau imoral al unei persoane, în lipsa unor norme raționale
(principiul de raționalitate necesară), iar încălcarea legilor morale de către o persoană nu poate
atrage o sancțiune.
Pentru alții, principiile morale nu vin din exteriorul omului, de la societate, ci din
interiorul lui, din zona sufletească. Omul care acționează imoral simte că fapta lui contravine
moralei, chiar dacă nu i-a spus nimeni acest lucru niciodată și chiar dacă nu există niciun cod,
scris sau nescris, care să reglementeze comportamentul său. Aici lucrurile sunt și mai nesigure,
în ceea ce privește judecata comportamentului moral sau imoral al unei persoane, pentru că
fiecare persoană are propriul standard moral.
De aceea s-a spus că ar trebui găsit un principiu de meta-etică, ce se situează deasupra
tuturor teoriilor etice subiective sau obiective care au fost dezvoltate de-a lungul timpului. În
societățile religioase, acest principiu îl reprezintă divinitatea (Dumnezeu este sursa legilor
morale). În societățile nonreligioase el a fost căutat în rațiune (rațiunea este sursa legilor
morale). Un astfel de principiu ar permite și găsirea unei sancțiuni unanim acceptate pentru
încălcarea normelor morale.

Ce deosebiri există între normele morale și legi?


În ce privește deosebirea dintre normele juridice și cele etice sau morale, în prezent este
în general acceptat că normele juridice sunt obligatorii, pentru aplicarea lor putându-se apela la
forța coercitivă a organelor abilitate ale statului, în timp ce normele morale sunt opționale,
încălcarea lor atrăgând doar o dezaprobare din partea opiniei publice. De aceea, se admite în
principiu că încălcarea normelor de etică profesională nu ar trebui să atragă decât oprobriul din
partea opiniei publice și a celorlalți membri ai profesiei, în timp ce încălcarea normelor legale ar
trebui să atragă sancțiunile specifice, respectiv sancțiuni penale, civile, disciplinare etc.
Această distincție pare mai corectă decât aceea că diferența dintre drept și morală ar fi că
dreptul se preocupă de fapta externă a individului, nu și de intenția lăuntrică, în timp ce morala
se ocupă de intenție, de interiorul care duce la o faptă, și abia apoi de faptul exterior 172. Dreptul
nu neglijează latura subiectivă, aceasta având un rol important atât în cadrul dreptului penal, cât
și în cadrul celorlalte ramuri de drept. De asemenea, morala sau etica nu se poate ocupa doar de
latura interioară a omului, doar de gândurile sale, deoarece în cazul în care acestea nu s-au
materializat în vreo acțiune exterioară ele nici nu ar putea fi cunoscute și analizate din punct de
vedere moral.
172
N. Mladin, Poruncă și libertate. Prelegeri de morală ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 43.
59
Tot legat de diferența dintre normele morale și legi s-a mai pus problema care dintre
acestea au o arie mai largă de aplicabilitate? Într-o opinie se face o distincție netă între normele
morale și cele juridice deoarece morala ține de subiectivitatea individului, de sfera privată, și
este foarte relativă, diferind de la o persoană la alta, de la un popor la altul. De aceea, se susține
că sfera moralei nu s-ar intersecta niciodată cu sfera dreptului, care ține de comportamentul
exterior al individului și este, în principiu, destul de uniform, fiind impus prin norme aplicabile
pe arii destul de extinse. Într-o altă opinie, dimpotrivă, se consideră că dreptul este relativ în
raport de timp şi spaţiu, iar morala este cea care, de regulă, depăşeşte timpul şi spaţiul, având
tendinţa de a deveni absolută, universală, datorită şi rădăcinilor sale etiologice; astfel, morala
este universală, anterioară dreptului şi imuabilă, în timp ce dreptul este temporar, posterior
moralei şi variabil funcţie de timp şi spaţiu173.
S-a mai spus că o altă deosebire între normele juridice și cele morale, identificată în
doctrină, este aceea că dreptul se apreciază după criterii valorice obiective, în timp ce morala,
după criterii valorice subiective (astfel, dacă valoarea juridică esenţială este dreptatea, valoarea
morală esenţială este echitatea); de aici, rezultă că dreptul este imperativ în evaluarea
comportamentului uman, în timp ce morala este facultativă; de unde, şi sancţiunea obligatorie în
drept şi sancţiunea de conştiinţă morală proprie în morală; aceasta, pentru că dreptul ocroteşte
raporturi social-juridice externe, iar morala operează cu convingeri morale interne (primele sunt
obligatorii şi sancţionabile, iar secundele sunt facultative şi sancţionabile doar de conştiinţa
faptelor proprii)174.
S-a făcut o altă distincție între cele două categorii de norme, considerându-se că în timp
ce etica reprezintă un produs al conviețuirii într-o comunitate, cuprinzând norme de conduită
care nu sunt produsul unor structuri organizatorice statale, dreptul este produsul direct al
structurilor organizatorice statale; se arată că faptul că normele juridice trebuie să fie „drepte”,
echitabile și, de aceea, pătrunse de valorile etice, morale, nu înseamnă că ele vor fi și norme
etice, după cum normele etice, prin valorile importante pe care le protejează și a căror încălcare
va atrage tot o sancțiune (morală, de astă dată), nu înseamnă că țin de domeniul dreptului 175. Se
susține că „ideologia politică face ca uneori între etică și drept să se producă o puternică ruptură.
Dreptul, adesea aservit intereselor politice, intră în conflict cu etica, cu morala, punându-le în
antiteză dureroasă, ridicând astfel întrebarea: există o etică juridică sau una este etica și cu totul
altceva dreptul, adică normele juridice ?”176.
Această distincție ar putea fi justificată prin aceea că în elaborarea dreptului, se recurge,
prin excelenţă, la raţiune, pe când morala se realizează, cu precădere, prin mijlocirea
sentimentelor morale şi a voinţei; astfel, dreptul cere o deschidere publică, iar morala ține de
resortul convingerilor private cu precădere, pentru că dreptul parcurge un drum de la exterior
către interior, în timp ce morala, un drum invers, de la interior către interior (din acest motiv,
morala se asociază cu sentimente de culpă mai accentuate ce depăşesc, deseori, sentimentul de

173
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 35.
174
Idem., p. 36.
175
A. Sibana, Despre etica juridică a practicienilor din domeniul dreptului, în Etică și cultură profesională, de I.
Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 193.
176
Idem, p. 193.
60
dreptate sau nedreptate faţă de absenţa culpei la infractorii din obicei), deci ambele se
intersectează în conştiinţa normativă a subiectului177.
Majoritatea autorilor consideră însă că o parte din normele morale devin obligatorii
atunci când legiuitorul și le însușește și le consacră în norme juridice. De pildă, atunci când o
anumită conduită care ține de etică este reglementată printr-un act normativ, care instituie și o
sancțiune juridică pentru încălcarea normei, acesta dobândește caracter obligatoriu, nemaifiind o
simplă normă cu caracter moral. Aceasta nu își pierde însă și statutul de normă etică, prin faptul
că ea a fost reglementată și juridic.
Această din urmă opinie pare a fi confirmată și de faptul că istoricii au constatat că toate
vechile legiuiri conțineau atât norme morale ori religioase, cât și norme ce reglementau regulile
de conviețuire într-o societate. Ba mai mult, normele religioase și morale erau mai numeroase și
mai importante decât celelalte, sancțiunile pentru încălcarea lor fiind chiar mai aspre.
Astfel, în cel mai vechi monument legislativ cunoscut, Codul lui Hamurabi,
reglementările enunțate acolo erau definite ca „norme juridice de echitate” ; în dreptul hindus,
„Dharma” constituia un ansamblu de îndatoriri care reveneau fiecărui individ pentru a fi
virtuos ; în dreptul vechi chinez, „li” reprezenta un principiu moral, care, la vremea sa, se situa
înaintea comandamentului juridic „fa”, acesta din urmă fiindu-i subordonat ; vechii greci apelau
la un un „obicei”, care, în timp, a evoluat sporindu-și rolul, devenind normă de comportare
(conform obiceiului), iar mai târziu adevăr și dreptate ; romanii, prin Cicero, credeau că există
ceva „superior”, dincolo de viața comună : „rațiunea supremă” ca formă perfecționată a gândirii
noastre și ca morală și conțtiință178. De asemenea, la vechii evrei, normele regăsite în Vechiul
Testament al Bibliei sunt în principal norme morale, iar la vechii daci, puținele izvoare care s-au
păstrat relevă tot un caracter preponderent moral și religios al normelor.
Despărțirea moralei de drept s-a produs de-abia la sfârșitul evului mediu și începutul
epocii moderne, odată cu reducerea rolului creștinismului apusean în viața societății.
Astfel, Hugo Groțius considera că dreptul, cu normele sale, are o origine pur rațională,
chiar dacă acestea sunt invadate de principii morale ; în anul 1705 C. Thomasius face o
distincție sistematică între drept și morală, arătând că dreptul are misiunea de a reglementa
raporturile exterioare prin reglementări care formează obligații perfecte, în timp ce morala se
ocupă cu viața interioară a conștiinței și desăvârșește, astfel, obligațiile imperfecte negarantate ;
J.J. Rousseau încearcă să elibereze gândirea de presiunile regulilor divine, pretinzând că omul
beneficiază de reguli, de drepturi ce decurg din natură și care nu pot fi nesocotite de nicio
voință179.
În prezent legile nu mai sunt considerate nici măcar ca fiind rezultatul rațiunii unui
legiuitor înțelept, care să le impună tuturor spre binele lor. A trecut și vremea în care legile erau
impuse tuturor de sus în jos, fără a se face vreo deosebire între cei cărora le erau aplicabile.
Astăzi trăim în epoca „drepturilor omului”, în care fiecare individ are dreptul să fie diferit de
ceilalți și din acest motiv nu mai poate fi constrâns să accepte norme care îi îngrădesc aceste
drepturi. Valorile sunt din ce în ce mai relative, motiv pentru care legiuitorul nu mai poate să
impună el tuturor valorile lui și trebuie să țină cont și de valorile minorităților. Normele pornesc
acum de jos în sus, de la indivizi spre legiuitor, normele sunt tot mai diversificate, iar grupurile
de persoane cărora li se aplică acestea sunt din ce în ce mai restrânse. Or, toate aceste grupuri
177
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 36.
178
A. Sibana, Despre etica juridică a practicienilor din domeniul dreptului, op.cit., p. 195.
179
Idem, p. 196.
61
diferite de persoane, care își reglementează diferit regulile de comportament, nu pot ajunge să
conviețuiască fără să învețe să dialogheze, să accepte că sunt diferiți și eventual, să negocieze
modalitățile de a trăi unii cu ceilalți.
Toate acestea sunt valabile și în ceea ce privește diferitele categorii ale profesiilor
juridice (judecători, procurori, avocați, consilieri juridici, notari, etc.), care au fiecare propria
lege de rganizare și propriile coduri de etică. De aceea s-a spus că „Practicile profesionale, ca
orice alt regim practic în care lumea vieții este trăită de individ, nu se pot lipsi de o formă
minimă de normativitate, elaborată în comun de către membrii căreia i se adresează, prin
deschiderea unor spații de comunicare dedicate în mod expres revigorării corpului atrofiat al
unei reguli deontologice sau inventării integrale a unui nou pachet de parametri normatici cu
privire la comportamentul individului într-o anumită situație de viață (în speță, profesională)”180.
În ce privește diferențierea dintre normele procedurale și normele deontologiei profesiei
de magistrat, în doctrina noastră181 s-au identificat următoarele diferențe :
a) normele procedurale sunt norme juridice iar cele deontologice sunt reguli morale;
b) spre deosebire de normele procedurale, care sunt instituite prin lege, normele
deontologice se formează, de regulă, pe căi extrajudiciare;
c) obiectul normelor procedurale îl constituie relaţiile dintre participanţii la procesul
judiciar (magistraţi, părţi, avocaţi etc.), în timp ce obiectul normelor deontologice judiciare îl
constituie relaţiile dintre magistraţi, relaţiile dintre magistraţi şi justiţiabili, relaţiile dintre
magistraţi şi alţi funcţionari ai statului, relaţiile dintre magistraţi şi ceilalţi cetăţeni;
d) normele procedurale reglementează drepturile şi obligaţiile participanţilor la proces,
inclusiv ale magistraţilor, în timp ce normele deontologiei judiciare reglementează
comportamentul magistraţilor în procesul judiciar şi în afara cadrului procesual;
e) încălcarea de către magistraţi a normelor de procedură cu rea-credinţă sau din gravă
neglijenţă poate atrage răspunderea disciplinară sau penală a acestora.

Dacă există contradicție între normele morale și legi care au prioritate ?


Într-o direcție care își are originea în dreptul continental, se consideră că legea trebuie
aplicată întotdeauna în așa fel încât să fie în concordanță cu morala. Această concepție are la
bază ideea că omul are sădită în el legea morală și că oricine poate cunoaște ce e just și ce este
injust. Aceasta nu înseamnă că judecătorul poate să lase deoparte legea și să stabilească regulile
pe care le crede el juste, ci că el trebuie să interpreteze dispozițiile legale în spiritul de dreptate
și de echitate care trebuie să le domine. Altfel cel care aplică legea doar după propria conștiință
morală riscă să ajungă un tiran, din cauza încrederii prea mare în capacitatea sa de a stabili ceea
ce este drept și ceea ce este nedrept și își „întemeiază hotărârea pe niște rațiuni deșarte, lăsând
pe cele mai bune; mulțumindu-se pe știința ce a dobândit neîngrjindu-se a mai învăța ceea ce nu
cunoaște și care se cuvine a le ști, se întemeiază pe luminile duhului său și nu dă nicio atenție la
a asculta ceea ce este de datoria lui să asculte.” 182 De aceea, soluția este ca judecătorul să se

180
I. Copoeru, N. Szabo, Societatea românească post-totalitară: resemnificarea autonomiei individuale și a
practicilor morale în profesii, în Dileme morale și autonomie în contextul democratizării și al integrării europene,
Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007, p. 24.
181
N. Cochinescu, Introducere în deontologia judiciară, în Revista Dreptul, nr. 4/1995, p. 6, apud. S. Luca, D.M.
Bulancea, în Deontologia profesiri de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca (coordonatori),
Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 111.
182
A. Aman, op.cit., p. 64.
62
conformeze spiritului legii, fără a crea el însuși legi pe care să le considere mai morale decât
cele adoptate de legiuitor.
Într-o altă opinie, care își are originea în sfera gândirii anglo-saxone, se susține că nu
interesează conținutul moral al legii, ci rezultatul aplicării ei. De altfel, au fost și vor mai fi legi
considerate imorale de opinia publică și, cu toate acestea, ele s-au aplicat (de ex. legile din
perioada nazismului sau comunismului). Legea nu este decât o abstracțiune, o „profeție” că
dacă cineva (o persoană abstractă) ar face ceva el ar putea suferi niște consecințe dezagreabile 183.
Se consideră în această opinie că modul concret în care legea este aplicată depinde de mai mulți
factori, de circumstanțe, de nuanțe care vor fi dezvăluite în fața instanței de reprezentanții
acuzării și ai apărării și din acest motiv adevărul se poate stabili doar la sfârșitul procesului,
nefiind niciodată atât de evident încât să-l proclame oricine.
În al doilea rând, se consideră că luarea unei decizii judiciare nu este rezultatul abstract al
unei operațiuni logice de suprapunere a faptelor peste ipoteza descrisă în textul legii. Holmes
arată că decizia juridică nu se ia exclusiv pe baze logice, ci depinde de aprecierea (care nu este
niciodată absolut certă și complet unanimă) a greutății unor temeiuri legale, temeiuri care, la
rândul lor, nu fac decât să reflecte obișnuințele de gândire ale opiniei publice 184. Obiceiurile și
opiniile comunității sunt însă schimbătoare. Așadar, modul concret în care va fi aplicată legea
are întotdeauna o doză de relativism. Doar instanțele de judecată, prin hotărârile definitive, pot
stabili conținutul legii; până atunci acesta este relativ, interpretabil, motiv pentru care el și este
văzut în mod diferit de acuzare și de apărare.
De exemplu, o instanță de judecată are de soluționat o cauză, în care un angajat invocă
anumite clauze împovărătoare din contractul de muncă. Angajatul susține că la momentul
angajării a fost nevoit să semneze contractul de muncă în forma aceasta excesiv de injustă
pentru el, pentru că altfel nu era angajat, și, în plus, nici nu a prevăzut că în viitor contractul va
deveni atât de împovărător pentru el. Angajatorul susține că dreptatea în această cauză rezultă
din respectarea de către ambele părți a contractului de muncă încheiat în mod liber. Alte norme
aplicabile în cauză nu există, iar o idee abstractă de dreptate nu poate sta la baza modificării
convenției încheiate de părți. Susține că drept este ca fiecare parte să-și respecte obligațiile liber
asumate. În prima concepție enunțată, instanța ar da câștig de cauză angajatului, pentru că
obligațiile contractuale asumare ar contraveni ideii de dreptate, în timp ce în cea de-a doua
concepție, ea ar da dreptate angajatorului, pentru că în contractul semnat de părți au fost
consemnate obligațiile fiecăruia.
Dacă aplicarea strictă a legii vine în contradicție cu ceea ce majoritatea consideră că ar
fi just, ce ar trebui să prevaleze?
O primă opțiune la această dilemă este aceea ca cel care aplică legea să considere că
datoria sa este doar să o aplice, fără să se mai intereseze de consecințele ulterioare ale actului
său. Totuși, așa cum s-a spus, în condițiile conștientizării complexității vieții profesionale,
profesionistul nu mai poate rămâne un „executant orb”, insensibil la consecințele potențiale ale
actelor sale pentru sine și pentru ceilalți185.

183
O.W. Holmes, The Path of the Law, Feinberg, Gross (eds), 1995, p. 169, apud. A.P. Iliescu, Influențe ale filosofiei
asupra deontologiei juridice. De la ipoteze asupra naturii legii la practica juridică și problemele ei etice, în Etică și
cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 15.
184
Idem, p. 16.
185
I. Copoeru, N. Szabo, Societatea românească post-totalitară: resemnificarea autonomiei individuale și a
practicilor morale în profesii, op.cit., p. 16.
63
De exemplu, o persoană sustrage un bun cu o valoare modică în condiții în care legea nu
ar permite decât aplicarea unei pedepse cu închisoare în regim de detenție. Este justă aplicarea
unei astfel de pedepse cu închisoarea cu executare în regim de detenție? Dacă aceasta este
singura modalitate prevăzută de lege, ce ar putea să facă judecătorul dacă are convingerea că
o astfel de pedeapsă ar fi injustă? Ar trebui să țină cont de conștiință sau de lege?
Aici, răspunsul poate veni din faptul că doar în epoca modernă, dreptul este definit ca
fiind ceea ce este reglementat în lege (dreptul pozitiv). Pentru cei din vechime, ideea de „drept”
sau de „just” trimitea totodată la cea de „conștiință dreaptă”, așadar la un concept care era
asociat cu ideile de justiție, etică și bine; atunci când însă un termen este redus doar la una din
accepțiunile sale (în acest caz conceptul de „drept” este redus doar la definiția sa pozitivistă,
adică la ceea ce este reglementat în lege), el este sărăcit, la fel ca un individ care se închide în
două sau trei idei, refuzând să accepte și altă viziune asupra lumii186.
Au fost mai multe opinii exprimate de-a lungul timpului (John Woolman, Mohanadas
Gandhi, Martin Luther King jr.), conform cărora oamenii trebuie să respecte legile, cu excepția
acelor situații în care respectarea legilor este limitată de circumstanțe; agenții morali trebuie să
încalce legea doar dacă acest lucru este necesar pentru a îndeplini un principiu moral important -
și niciodată doar pentru un câștig personal187.
În antichitate se făcea o distincție între noțiunea de drept și cea de echitabil,
considerându-se că acolo unde aplicarea dreptului ar conduce la soluții injuste, trebuie aplicată
echitatea, pentru că aceasta este mai bună: „Dreptul și echitatea sunt deci același lucru, și deși
amândouă sunt excelente și bune, totuși echitatea este un lucru mai bun” 188. Potrivit aceste
concepții dreptul se aplică cu prioritate, dar pentru că acesta nu poate reglementa toate situațiile
concrete, nefiind posibilă aplicarea lui în unele cazuri, echitatea vine să corecteze această
situație: „Dacă, prin urmare, legea vorbește în general, dar in concreto se ivește cazul care e
cuprins în dispoziția generală, atunci considerându-se că legiuitorul neglijează acest caz, și
vorbind în general, a greșit, se făptuiește potrivit când se îndreaptă ceea ce s-a neglijat, așa cum
legiuitorul însuși, dacă ar avea cazul înaintea sa ar face-o, și dacă l-ar fu cunoscut, ar fi hotărât
în lege cele necesare. De aceea echitabilul este un drept și mai bun decât un anumit drept, dar nu
mai bun decât dreptul absolut, ci decât acel drept care, deoarece nu cunoaște nicio deosebire, e
defectuos. Și aceasta este natura echitabilului: el este o corectură a legii, acolo unde aceasta din
pricina formulării sale generale rămâne defectuoasă”189. Această concepție a lui Aristotel a stat la
baza formării conceptului de „equity” din dreptul anlgo-saxon și la pronunțarea hotărârilor în
echitate, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Sunt însă și opinii în sensul că „Dacă judecătorul încalcă legea, el poate prejudicia
reputaţia funcţiei sale, poate încuraja nerespectarea legii, şi poate afecta încrederea publicului în
integritatea puterii judecătoreşti însăşi. Însă nici această regulă nu poate fi absolută. Un
judecător din Germania Nazistă ar putea să nu încalce principiile justiţiei prin aplicarea mai
relaxată a Legii de la Nuremberg privind discriminarea rasială. Acelaşi lucru ar fi valabil şi
186
Jean-Jacqes Sarfati, L'étude du droit positif chez les post-socratiques et les raisons d'être d'un possible ”déclin”
contemporain de la pensée sur le droit, în Etică și cultură profsională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casaa
Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 37.
187
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, Dileme etice în psihoterapie. Abordări pozitive ale procesului
decizional, Editura Trei, București, 2016, p. 28.
188
Aristotel, Etica nicomahică, Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Editura Antet, p. 115.
189
Ibidem.
64
pentru un judecător din cadrul apartheid-ului din Africa de Sud. Uneori judecătorul poate, în
funcţie de natura funcţiei sale, să se confrunte cu obligaţia de a aplica legi care sunt contrare
drepturilor omului şi demnităţii umane. În acest caz, judecătorul poate simţi mai degrabă că este
obligat să demisioneze din funcţia de judecător, decât să compromită obligaţia judiciară de
aplicare a legii. Judecătorul este obligat să aplice legea. Aşadar, el trebuie să nu fie pus într-o
situaţie de conflict în respectarea legii. Ceea ce poate părea pentru alţii o încălcare relativ
minoră, poate atrage publicitatea, afectând reputaţia judecătorului şi crescând întrebările asupra
integrităţii lui şi a corpului de judecători.”190

Care este cauza scăderii încrederii în legi?


Nu este un secret că majoritatea legilor actuale reușeșsc să nemulțumească atât pe cei
mai mulți din destinatarii lor, cât și pe cei care sunt chemați să le interpreteze și că le aplice.
Cauza acestei nemulțumiri ar trebui căutată în primul rând la cel care are atribuția de a adopta
legil, adică la legiuitor.
Se pune întrebarea dacă organele legiuitoare au la rândul lor niște obligații etice și care
ar fi acestea?
În doctrină s-a spus că în concepția kantiană pot fi identificate următoarele principii
fundamentale pe care se bazează etica legislativă191:
Primul principiu este cel al independenței și vizează luarea deciziilor dezinteresate și
corecte; reprezentantul puterii legislative trebuie să țină cont numai de buna funcționare a
societății și în afară de imperativele rațiunii, nu trebuie să dea ascultare nici unui alt factor de
influență.
Cel de-al doilea principiu este cel al corectitudinii și se referă la respectarea regulilor
jocului; puterea legislativă să se achite cu succes de sarcinile primite și, etic, nu-i este permis să
abuzeze de poziția sa, în sensul că preeminența legislativului nu poate „eclipsa” executivul și
autoritatea magistraturilor; puterea legislativă trebuie să respecte autonomia și interesele
specifice ale puterii executive și judecătorești.
Cel de-al treilea principiu este cel al responsabilității; puterea legislativă contribuie în
esență la realizarea și menținerea încrederii în instituțiile publice și de aceea, pentru a întări
sentimentul de responsabilitate al celor implicați în demersul legislativ, este prevăzut ca aceștia
să fie responsabili pentru deciziile luate și să se confrunte în mod direct cu judecata opiniei
publice.
Cum se poate observa, legiuitorul nu se ghidează de multe ori după principiile acestea în
elaborarea legilor, fiind astfel de înțeles unul din motivele pentru care a scăzut încrederea în
acest instrument de dirijare a comportamentului uman, care este legea.
Este însă acesta singurul motiv pentru scăderea încredeii în lege?
Credem că lucrurile nu sunt atât de simple, ci la originea declinului contemporan asupra
gândirii juridice stă modul de a fi și de a gândi al societății actuale. Legea a devenit în prezent
foarte tehnică și a cuprins toate domeniile vieții. Practic, nu a rămas aproape nicio activitate
umană care să nu fie reglementată prin norme. Or, din moment ce a căzut în sarcina legiuitorului
să reglementeze toate domeniile vieții, juriștii nu au mai considerat necesar să reflecteze asupra
caracterului just sau injust al legilor. Nici nu au mai avut timpul necesar, pentru că avalanșa

190
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 77.
191
V. Prahovean, Fundamente kantiene într-o posibilă etică administrativă, în Etică și cultură profesională, de
I.Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj – Napoca, 2008, p. 28.
65
legislativă nu le-a mai dat timp nici practicienilor și nici teoreticienilor să reflecteze asupra
dreptului pozitiv.
Ignorând ideea de „just”, practicienii au pierdut un argument consistent pentru a se opune
unor interpretări greșite, atunci când specializarea nu-i ajută întotdeauna să găsească argumente
adecvate.192 Din păcate, această carență pornește încă din cadrul facultăților de drept unde
fiecare ramură a dreptului este învățată ca o disciplină cvasiindependentă, studenții neajungând
să-și formeze o viziune de ansamblu asupra dreptului. Așa cum s-a spus în doctrina franceză
„Formarea juridică îi învață deseori pe studenți să asimileze răspunsuri și rareori să formuleze
întrebări. ... Ea presupune (din păcate) că tuturor problemelor juridice nu le corespunde decât un
singur răspuns corect al legii și că este suficient ca acesta să fie găsit...” 193. Chiar și sistemul de
exeminare prin teste grilă, răspândit tot mai mult în învățământul nostru juridic, contribuie la
această situație.
Această problemă nu este însă doar în învățământul superior juridic, ci ea este, cu mici
excepții, una a întregului sistem de învățământ. Din păcate, întreg sistemul de învățământ
românesc este axat pe acumulare de informații, deși în era actuală acest lucru nu mai reprezintă
singurul indicator al inteligenței. În prezent cam orice calculator poate stoca mai multe
informații decât creierul uman, indiferent cât de dotat ar fi acesta. Nu este suficient să avem o
bază de date mai mare, o scoarță cerebrală cu miliarde de date, dacă Eu-l n-a dezvoltat
capacitatea de a le accesa și organiza; noi ne diferențiem fundamental de mașini prin
raționamentul complex/multifocal, și nu prin cel simplu, unifocal 194. Adică e foarte important ca
omul în general și juristul în special să învețe să gândească cu mintea lui, să învețe să reflecteze
asupra tuturor lucrurilor, iar nu să ia de-a gata ideile furnizate de alții, indiferent cât ar fi aceștia
de credibili. E inutil să mai subliniem ce importanță capitală prezintă pentru un magistrat să
învețe să gândească, să reflecteze, să cântărească argumentele, să se îndoiască, iar nu să ia de-a
gata niște idei sau argumente furnizate de alții. Pentru aceasta însă profesionistul în domeniul
dreptului are o nevoie vitală să învețe să cultive raționamentul abstract, care reprezintă
instrumentul intelectual de bază al Eu-lui, pentru a se cunoaște pe sine, a se interioriza, a se
observa și prospecta195. Dacă nu va învăța să se cunoască mai întâi pe sine, să se analizeze, să-și
analizeze resursele interioare și mai ales slăbiciunile, nu va putea nici să judece în mod corect
faptele altora. Din păcate, nici acest tip de raționament nu este cultivat îndeajuns nici în
societate și nici în școlile de drept, iar cum s-a arătat în literatura de specialitate „Cum va face
Eu-l o igienă mentală, va proteja emoționalitatea, va gestiona anxietatea, va recicla puterea
gândurilor morbide și a fantasmelor fricii, dacă el nu știe să dezvolte câtuși de puțin
raționamentul abstract? Copii, adolescenții și tinerii studenți nu știu nici măcar că au un Eu care
trebuie să dea un șoc de luciditate gândurilor care îi tulbură și emoțiilor care-i neliniștesc. Nu se
admite ca un elev să arunce gunoiul în pupitru sau pe jos, dar nu scoatem o vorbă despre gunoiul
psihic pe care îl acumulează acesta. S-ar părea că gândurile și emoțiile nesănătoase nu ne
infectează. Sper sincer să nu fiu un glas solitar în teatrul social, că se vor ridica tot mai mulți
specialiști din toate domeniile care vor evidenția aceste paradoxuri și vor arăta că omenirea a
192
Jean-Jacqes Sarfati, op.cit., p. 39.
193
C. Grzegorrczyk, în L'enseignement de la philosophie du droit, M. Troper, F. Michaut (coord.), Bruylant, LGDJ,
1997, apud. Jean-Jacqes Sarfati, op.cit., p. 39.
194
Augusto Cury, Fascinanta construcție a Eu-lui. Cum să dezvoltăm o minte sănătoasă într-o societate stresantă,
Editura For You, București, 2013, p. 67.
195
Idem, p. 76.
66
luat-o pe un drum greșit”196. Dacă nu suntem mulțumiți de felul în care se poartă profesioniștii
dreptului în relațiile cu ceilalți, de felul în care se poartă judecătorul, procurorul, avocatul,
consilierul juridic, etc. este și pentru motivul arătat anterior. Din păcate presa de specialitate
abundă în exemple de nemulțumiri ale categoriilor profesionale menționate, una față de cealaltă.
Din moment ce totul este reglementat de lege, legea are aceeași valoare, indiferent dacă
domeniul reglementat este unul important, ori unul mai puțin important. Nu există o ierarhizare
a valorilor, în sensul că legea nu ne spune care valori sunt mai importante și care sunt mai puțin
importante, nu ne spune că atunci când două valori reglementate prin lege vin în conflict, care
dintre acestea ar trebui să primeze.
Cum s-a ajuns aici? De ce a ajuns legea să devină un scop în sine, în loc să fie un mijloc
de a face dreptate?
Răspunsul îl găsim în evoluția curentelor filozofice de-a lungul timpului. Pentru Platon,
legile positive sunt o reprezentare a „ideilor” perfecte dintr-o altă lume, Aristotel le coboară pe
pământ, spunând că dreptul pozitiv are rolul de a-i informa și a-i forma pe cetățeni, în timp ce
pentru Epicur, dreptatea este relativă, ea depinzând de ceea ce decide majoritatea la un moment
dat.
În literatura de specialitate s-a susținut că declinul gândirii actuale asupra dreptului este
legat de epicurismul nostru, care poate fi explicat prin trei puncte197:
În primul rând, gânditorii englezi care au influențat filozofia politică modern, J. Locke și
T. Hobbes, influențați de N. Machiaveli, au considerat că unicul scop al dreptului este de a
asigura securitatea cetățenilor, acesta neavând și scopul de a-i civiliza. În aceste condiții, fiind
un simplu obiect utilitar, care se bazează pe frică, ce rost are o reflecție asupra lui?
În al doilea rând, pentru epicurieni nu înseamnă nimic binele public, ci doar binele
personal, privat. Or, societatea modernă impregnată de această filozofie, consideră că dacă
dreptul nu o ajută la găsirea fericirii personale, la ce bun să o îl studieze în profunzime? Tinerii
nu caută să devină onești, nu cauză pacea public, ci vor să fie celebri, să devină vedete.
În al treilea rând, epicurienii nu cred în existența unui legislator de excepție, așa cum
credeau Platon și Aristotel. Or, dacă dreptul este produsul maselor, pentru ce să fie studiat?

CITATE RELEVANTE198

Despre libertate.

Nimic nu corespunde mai mult egalităţii şi libertăţii ca posibilitatea de a aduce pe oricine în


faţa judecătorului, chiar şi pe cel mai puternic. Titus Livius (59 Î.Hr.-17 d.Hr.)

Numai proştii îşi denumesc bunul plac libertate. Tacit (Gaius Cornelius Tacitus) (cca 56-
117)

Ce este libertatea? O conştiinţă curată. Periandru din Corint (666-586 î.Hr.)

196
Ibidem.
197
L. Strauss, Nihilisme et politique, Rivages Poche, 2004, apud. Jean-Jacqes Sarfati, op.cit., p. 49-53.
198
Extrase din lucrarea Enciclopedia înţelepciunii, apărută la Editura ROOSSA.
67
Omul cinstit şi cel necinstit se cunosc nu doar după ceea ce fac, ci şi după ceea ce-şi doresc.
Democrit din Abdera (460-cca 370 î.Hr.)

Să nu crezi că dacă ai făcut ceva rău te poţi ascunde, fiindcă ascunzându-te de alţii, nu te
poţi ascunde de propria conştiinţă. Isocrate (436-338 Î.Hr.)

Cel mai de preţ rezultat al înfrânării dorinţelor este libertatea. Epicur (341-270 î.Hr.)

Nu-ţi dori nimic ce nu poţi realiza tu însuti; realizarea ta supremă e libertatea. Ea nu te


poate face să fii frumos, bogat, respectat, puternic şi fericit în ochii întregii lumi, ea te poate
face doar liber. Ea nu te face stăpânul lucrurilor, ci stăpân asupra ta însuţi. Rene Descartes
(1596-1650)

Absenţa libertăţii e răspunzătoare pentru absenţa unor moravuri veritabile. Anthony


Ashley-Cooper, conte de Shaftesbury (1671-1713)

Oamenii socotesc că sunt liberi numai în măsura în care se supun pasiunilor lor, iar când
sunt nevoiţi să trăiască potrivit legii, ei cred că le sunt încălcate drepturile. Baruch Spinoza
(1632-1677)

Libertatea, odată ce a prins rădăcini, creşte repede. Leorge Washington (1732-1799)

Libertatea este dreptul la inegalitate. Nikolai Berdeaev (1874-1948)

O oaie si un lup înţeleg diferit cuvântul „libertate”. În aceasta constă esenţa neînţelegerilor
care domină societatea umană. Abraham Lincoln (1809-1865)

Despre adevăr.

Chiar şi mintea prostului acceptă adevărul.

Există o singură cale – calea adevărului, toate celelalte nu sunt căi.

Glasul adevărului nu este gingaş, gingaşă este vorba mincinoasă. Omul moral nu e bun de
gură, bun de gură este cel mincinos. Lao Zi (579-499 î.Hr.)

Nu proclama adevărul în piaţa publică: mulţimea îl va folosi pentru a face rău. Pitagora
(576-496 î.Hr.)

Adevărul există în egală măsură cu minciuna. Zi Zhuang cea 369-286 î.Hr.)

Adevărul poate fi uneori înăbuşit, dar nu se stinge niciodată. Titus Livius (59 Î.Hr.-17 d.Hr.)

Când viciul e rentabil, adevărul e în declin. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

68
Există rătăciri care au înfăţişarea adevărului. Seneca cel Tânăr (Lucius Annaeus Seneca)
(cea anul 4 î.Hr.-65 d.Hr.)

Adevărul se întăreşte prin mărturii şi în timp, iar minciuna prin grabă şi nesiguranţă. Tacit
(Gaius Cornelius Tacitus) (cea 56-117)

Cine urăşte lumea? Aceia care au sfâşiat adevărul. Fericitul Augustin (354-430)

Nu ieşi în lume, ci întoarce-te în tine însuţi: înlăuntrul omului se adăposteşte adevărul.


Fericitul Augustin (354-430)

Tăinuirea adevărului este fie o încercare a smereniei noastre, fie o umilire a orgoliului.
Fericitul Augustin (354-430)

Adevărul e unica fiică a timpului. Leonardo Da Vinci (1452-1519)

Minciuna se încolăceşte mereu ca şarpele care nu stă niciodată drept, fie că se târăşte sau
stă liniştit; numai când e mort, e drept şi nu se preface. Martin Luther (1483-1546)

Trăieşte conform adevărului – iată cea mai bună învăţătură. Miguel de Cervantes Saavedra
(1547-1616)

Adevărul uneori se îndoaie, dar niciodată nu se rupe, şi iese deasupra minciunii ca uleiul
deasupra apei. Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616)

Mincinosul ştie să poarte masca alintului. William Shakespeare (1564-1616)

Adevărul îl vedem mai des şi-l auzim mai rar – niciodată în forma sa pură, mai ales când
vine de departe: în el se găseşte mereu un plus de părtinire care a lăsat urme. Baltasar
Graciân y Morales (1601-1658)

Există adevăruri în privinţa cărora nu e suficient să convingi pe cineva, fiindcă acestea


trebuie simţite; astfel sunt adevărurile moralei. Montesquieu (Charles Louis De Secondat,
Baron) (1689-1755)

Ne vom strădui, aşadar, să gândim bine – iată începutul unei purtări morale. Nu există o
nefericire mai mare ca atunci când omul începe să se teamă de adevăr, să nu fie demascat
de acesta. Blaise Pascal (1623-1662)

Adevărul nu e atât de binefăcător, pe cât de nefastă e aparenţa lui. Francois de La


Rochefoucauld

Adevărul nu este lipsit de atribute picante care pot fi surprinse dacă eşti dotat cu
genialitate. Denis Diderot (1713-1784)

69
Tinereţea este dezinteresată în gânduri şi sentimente; de aceea ea înţelege şi simte adevărul
cel mai profund. Heinrich Heine (1797-1856)

Adevărul este ca o vacă ce nu dă lapte scepticilor, dar care le oferă alternativa de a mulge
taurii. Samuel Johnson (1709-1784)

Ne-am născut să căutăm adevărul, nu să-l posedăm. Heinrich Mann (1871-1950)

Adevărul e universal, neaparţinându-mi numai mie. Adevărul mă posedă pe mine, şi nu eu


posed adevărul. Karl Marx (1818-1883)

Este aproape monstruos cum au putut oamenii ajunge la o astfel de stare a conştiinţei, încât
în părerea şi voia majorităţii a văzut sursa şi criteriul adevărului! Nikolai Berdeaev (1874-
1948)

Adevărul e acel lucru ce nu poate fi demonstrat, adevărul înseamnă simplitate. Antoine de


Saint-Exupery (1900-1944)

Cele neadevărate trec drept adevărate, iar cele adevărate drept neadevărate – atât de
felurită este fiinţa.

Despre dreptate.

Dreptatea e nemuritoare.

Şarlatania e incompatibilă cu dreptatea. Fiindcă dreptatea triumfă doar atunci când măsori
totul cu o măsură dreaptă.

Nu există nicio virtute superioară dreptăţii, nu există viciu mai rău decât minciuna.

Temeiul liniştii în ţară e dreptatea.

Dreptatea nu e de ajuns pentru a fi de folos altor oameni, dar e suficientă ca să faci rău
propriei tale vieţi. Yang Zhu (cea 440-360 î.Hr.)

Dreptatea este dobândirea unei calităţi sufleteşti în temeiul căreia oamenii devin capabili de
fapte şi de acţiuni juste şi de năzuinţa către dreptate. Aristotel (384-322 Î.Hr.)

Omul care a atins cel mai înalt grad de desăvârşire este mai presus de toate animalele; dar
este mai prejos decât toţi dacă trăieşte fără legi şi fără dreptate. Într-adevăr, nu este nimic
mai rău decât un om înzestrat, dar nedrept. Aristotel (384-322 Î.Hr.)

Justiţia este voinţa fermă şi permanentă de a oferi fiecăruia dreptatea. Justinian I (cel
Mare) (482/ 483-565)

70
Oamenii se nasc virtuoşi, iar dreptatea este o calitate intrinsecă a lor, ca şi existenţa însăşi.
Montesquieu (Charles Louis De Secondat, Baron) (1689-1755)

De ce lumea preferă majoritatea? Pentru că are dreptate? Nu, pentru că e puternică. Blaise
Pascal (1623-1662)

În invidie, printre altele, este înrădăcinată şi iubirea de dreptate. William Hazlitt (1778-
1830)

Acela care iubeşte să lupte pentru dreptate, nu abuzează, de obicei, de ea. William Hazlitt
(1778-1830)

În lume domneşte nedreptatea. Paul Henri Thiry D’ Holbach (1723-1789)

Justiţia este baza tuturor virtuţilor sociale. Paul Henri Thiry D’ Holbach

Respectul de sine… creează regulile dreptăţii şi este primul motiv pentru respectarea
acestora din urmă. David Hume (1711-1776)

Când dreptatea piere, nu mai există nimic ce ar putea da preţ vieţii omului. Immanuel Kant
(1724-1804)

Politeţea şi complimentele nu au ce căuta în treburile de care depinde binele statului, mai


ales când triumfă nedreptatea. Mihail Vasilievici Lomonosov (1711-1765)

Ca să-l înveţi pe om să respecte dreptatea, trebuie să-i arăţi rezultatele dreptăţii. Adam
Smith (1723-1790)

Lumea va fi mai dreaptă atunci când va fi mai neprihănită. Henri-Marie Beyle Stendhal
(1783-1842)

Justiţia nu este, desigur, dreptatea. De obicei, ea e socotită chiar o măsură de precauţie


împotriva dreptăţii adevărate. Heinrich Mann (1871-1950)

A vorbi despre „justiţie naturală’’ este un nonsens. Karl Marx (1818-1883)

Dreptatea este adevărul în acţiune. Benjamin Disraeli (1804- 1881)

Despre lege.

Autoritatea asupra poporului e mai mare atunci când legea sperie la fel ca un tiran. Bias
din Priene (642-577 Î.Hr.)

Legile sunt ca pânza de păianjen: pe cel slab îl încurcă, iar cel puternic trece prin ele. Solon
din Atena (cea 638-558 Î.Hr.)

71
Iată care e relaţia dintre conducător şi popor: împăratul e vizitiul, funcţionarii şi legile sunt
zăbala şi hăţurile, iar poporul – calul. Ca să mâni caii bine, trebuie să le pui corect zăbala,
să ţii hăţurile drept, trebuie sa potriveşti forţa cailor şi să urmăreşti că cei din urmă aleargă
coordonat. In aceste condiţii, conducătorul nu are nevoie să scoată nici un sunet, nici să
plesnească din hăţuri şi nici să-i îndemne cu vorba – caii vor alerga singuri. Confucius (551-
479 î.Hr.)

Lume! Înainte să ai legi, străduieşte-te să ai obiceiuri bune: obiceiurile bune sunt primele
legi. Pitagora (576-496 î.Hr.)

Când legile şi poruncile se înmulţesc, creşte şi cifra hoţilor şi a răufăcătorilor. Lao Zi (579-
499 î.Hr.)

La întrebarea cu ce le sunt filozofii superiori celorlalţi oameni, Artistippus a răspuns:


„Dacă toate legile vor fi distruse, numai noi vom trăi ca şi până acum’’. Artistippus din
Cirene (430-355 î.Hr.)

Legile sunt o invenţie prostească. Legile le fac oamenii, iar natura – atomii şi vidul.
Democrit din Abdera (460-cca 370 Î.Hr.)

Oamenilor le sunt necesare chiar şi cele mai proaste legi, fiindcă în lipsa lor ei s-ar mânca
unii pe alţii. Epicur (341-270 î.Hr.)

Nu există lege care să-i mulţumească pe toţi. Cato cel Bătrân (Marc Porcius) (234-149 î.Hr.)

Dreptul suprem – supremul neadevăr. Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.)

Când vorbesc armele, legile tac. Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.)

Ca să fim liberi, ar trebui să ne supunem legilor. Marcus Tullius Cicero (106-43 Î.Hr.)

Cea mai mare lipsă de justiţie e acolo unde domneşte litera legii. Marcus Tullius Cicero
(106-43 î.Hr.)

Cârmuitorii sunt legea care vorbeşte, iar legea este corul cârmuitorilor tăcuţi. Marcus
Tullius Cicero (106-43 î.Hr.)

Ce folos au legile aspre acolo unde nu există morală? Ce înseamnă nişte legi goale fără
obiceiuri? Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus) (65-8 Î.Hr.)

Ce sunt legile fără moravuri, ce sunt moravurile fără credinţă? Horaţiu (Quintus Horatius
Flaccus) (65-8 Î.Hr.)

Nicio crimă nu poate avea întemeiere juridică. Titus Livius (59 Î.Hr.-17 d.Hr.)

Orice speranţă întemeiată pe merit e lege. Ovidiu (Publius Ovidius Naso) (43 Î.Hr.-18 d.Hr.)

72
Cel vinovat se teme de lege, cel nevinovat – de soartă. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

Acolo unde legile sunt sănătoase, şi poporul e sănătos. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

Legea trebuie să fie scurtă ca să şi-o poată aminti şi oamenii ignoranţi. Seneca cel Tânăr
(Lucius Annaeus Seneca) (cea anul 4 î.Hr.-65 d.Hr.)

Necesitatea înfrânge toate legile. Seneca cel Tânăr (Lucius Annaeus Seneca) (cea anul 4
î.Hr.-65 d.Hr.)

Ruşinea interzice uneori ceea ce nu interzic legile. Seneca cel Tânăr (Lucius Annaeus
Seneca) (cea anul 4 î.Hr.-65 d.Hr.)

O greşeală profundă capătă adesea dimensiunea unei fărădelegi. Seneca cel Tânăr (Lucius
Annaeus Seneca) (cea anul 4 î.Hr.-65 d.Hr.)

Adevărul, caracterul de lege, virtutea, dreptatea şi blândeţea – toate acestea pot fi cuprinse
în conceptul de „cinste”. Quintilian (Marcus Fabius Quintilianus) (cea între anii 35 şi 96)

Obiceiurile bune au o putere mai mare decât legile bune. Tacit (Gaius Cornelius Tacitus)
(cea 56-117)

La început, exigenţele legii erau neînduplecate, dar, cum se întâmplă mai întotdeauna,
nimeni nu s-a mai preocupat în cele din urmă de respectarea cestora. Tacit (Gaius Cornelius
Tacitus) (cea 56-117)

Legile bune sunt inspirate de obiceiurile proaste. Tacit (Gaius Cornelius Tacitus) (cea 56-
117)

Cunoaşte legile înseamnă să accepţi nu litera, ci conţinutul şi spiritul. Iustinian I (cel Mare)
(482/ 483-565)

Legile se bucură de un respect general nu fiindcă sunt drepte, ci fiindcă sunt legi. Michel De
Montaigne 533-1592)

Cruzimea legilor împiedică respectarea lor. Montesquieu (Charles Louis De Secondat,


Baron) (1689-1755)

Nu e nevoie să obţii cu ajutorul legilor ceea ce se poate obţine prin îmbunătăţirea


moravurilor. Montesquieu (Charles Louis De Secondat, Baron) (1689-1755)

Libertatea este dreptul de a face tot ce permit legile. Libertatea individului şi libertatea
cetăţeanului nu coincid întotdeauna. Montesquieu (Charles Louis De Secondat, Baron)
(1689-1755)

73
Trebuie ca legile şi poruncile să fie scrise limpede, ca să nu poată fi răstălmăcite. Adevăr e
puţin în inimile oamenilor, iar viclenie e multă. In inimile lor sunt atâtea galerii cât sub o
fortăreaţă. Petru I al Rusiei (cel Mare) (1672-1725)

Multitudinea de legi într-un stat înseamnă acelaşi lucru ca numărul mare ie doctori: semn
de boală şi de neputinţă. Voltaire (Frangois-Marie Arouet) (1694-1778)

Pe lângă legile statului mai există şi legile conştiinţei, care completează neajunsurile
legislaţiei. Henry Fielding (1707-1754)

Legile prea blânde sunt rar respectate, legile prea aspre sunt rar puse în aplicare. Benjamin
Franklin

Legea lasă dispoziţiei o libertate totală. Morala, însă, se referă la dispoziţie li cere ca fapta
să fie săvârşită din respect faţă de datorie. În consecinţă, şi felul de a acţiona conform cu
legea este moral, dacă este determinat de respectul faţă de lege. Georg Wilhelm Friedrich
Hegel

Să nu te supui nici uneia dintre legi înseamnă să fii lipsit de protecţia cea mai salvatoare,
întrucât legile trebuie să ne protejeze nu doar de ceilalţi, dar şi de noi înşine. Heinrich
Heine (1797-1856)

Legile şi regulamentele trebuie să meargă mână în mână cu progresul sufletului uman.


Thomas Jefferson (1743-1826)

Legile sunt scrise pentru oamenii obişnuiţi, de aceea ele ar trebui să se bazeze pe normele
obişnuite de bun simţ. Thomas Jefferson (1743-1826)

Dacă binele public nu face o regulă din dreptatea moralei, atunci poate face din lege o armă
a tiraniei politice, aşa cum s-a şi întâmplat foarte adesea. Jean-Jacques Rousseau (1712-
1778)

Cunosc doar trei mijloace cu ajutorul cărora putem influenţa moravurile poporului:
puterea legii, puterea opiniei publice şi farmecul satisfacţiei. Jean-Jacques Rousseau (1712-
1778)

Toate normele generale de comportament nu sunt suficiente, deoarece acestea se bazează pe


o asumare falsă a egalităţii dintre oameni – asumarea stabilită în sistemul lui Helveţiu; între
timp, diferenţa fundamentală între oameni în privinţa intelectului şi a moralei este
nemărginită. Arthur Schopenhauer

Dacă legislaţia nu poate decreta moralitatea, cu atât mai puţin poate declara imoralitatea
drept legală. Karl Marx (1818-1883)

Un legislator trebuie să caute nu adevărul, ci folosul. Henry Thomas Buckle (1821-1862)

74
Legea nu-i poate face pe oameni liberi: oamenii înşişi trebuie să facă legea liberă. Henry
David Thoreau (1817-1862)

Așa cum omului mort îi lipsește sufletul (animus), care este esența (forma substantialis)
însăși a omului, tot astfel, legea injustă (lex iniqua), lipsită de dreapta rațiune (rectitudo
rationis), nu este propriu-zis o lege, deși nominal ea poartă un astfel de nume. În consecință,
echitatea (æquitas) este pentru lege ceea ce sufletul (anima) este pentru om: forma
substantialis (Juan de de Torquemada).

Despre conştiinţă.

Martorul nostru este zeul, adică propria conştiinţă. Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.)

Rănile conştiinţei nu se cicatrizează niciodată de tot. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)

De zvonuri se tem mulţi, dar de conştiinţă, numai puţini. Pliniu cel Tânăr (Gaius Plinius
Caecilius Secundus) (61-aprox. 114)

Cel care e bun, e liber, chiar dacă e sclav; cel care e rău, e sclav, chiar dacă e rege. Fericitul
Augustin (354-430)

Deşi noile reguli schimbă conştiinţa oamenilor, trebuie încercat ca, în starea lor modificată,
regulile să păstreze cât mai mult din cele vechi. Nicollo Machiaveli (1469-1527)

Conştiinţa este cea mai bună carte de morală de care dispunem; e bine să ne uităm prin ea
cât mai des. Blaise Pascal

Conştiinţa, ca un prieten adevărat, previne înainte ca judecătorul să apuce să apuce să


pedepsească. Denis Ivanovici Fonvizin

Moralistului pedant i se poate spune că conştiinţa este o făclie a moralei, care luminează
calea cea dreaptă; iar când se abate de la această cale, se stinge. Georg Wilhelm Friedrich
Hegel

Ruşinea este frica faţă de oameni, conştiinţa este frica faţă de Dumnezeu. Samuel Johnson

Tribunalul pe care omul îl simte în el este conştiinţa. Conştiinţa este adaptarea acţiunilor
noastre la cerinţele acestui tribunal. Immanuel Kant (1724-1804)

Conştiinţa omului poate da greş, fără ca prin aceasta omul însuşi să fie neruşinat, la fel cum
poate fi lipsit de gust, fără să cadă în prost gust. Jean Paul (Johann Paul Friedrich Richter)
(1763-1825)

Deoarece voinţa nu se supune timpului, remuşcările de conştiinţă nu trec odată cu timpul,


la fel ca toate celelalte suferinţe. Răutatea chinuieşte conştiinţa chiar şi după mulţi ani, la fel
de dureros ca şi imediat după comiterea acesteia. Arthur Schopenhauer

75
Conştiinţa mea nu este altceva decât „Eul” meu care se pune în locul unui „Tu” jignit.
Ludwig Andreas Feuerbach (1804-1872)

Dacă ne-am antrena conştiinţa, atunci ne va săruta chiar şi când ne muşcă. Friedrich
Wilhelm Nietzsche (1844-1900)

Autenticitatea, conştiinţa curată, caracterul evident al adevărului provin doar din zona
sentimentelor. Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844-1900)

Conştiinţa noastră este un judecător infailibil, până când nu o ucidem. Honore de Balzlzac
(1799-1850)

Deosebirea cea mai puternică dintre om şi animale este sensul moral sau conştiinţa. Iar
dominaţia ei se exprimă în cuvântul scurt, dar puternic şi foarte expresiv „trebuie’’.
Charles Robert Darwin (1809-1884)

În mod ideal, conştiinţa publică trebuie să spună: să pierim noi toţi, dacă salvarea noastră
depinde numai de un copil chinuit, iar acesta să nu accepte a ne salva. Fiodor Mihailovici
Dostoievski (1821-1881)

Ideea nemuririi este viaţa însăşi, viaţa vie, formula ei finală şi sursa principală de adevăr şi
de conştiinţă pentru omenire. Fiodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881)

Conştiinţa este un animal cu gheare care îţi zgârie inima. Aleksandr Sergheevici Puşkin
(1799-1837)

Conştiinţa e un învăţător moral al inimii. Samuel Smiles (1812-1904)

III. LUAREA DECIZIILOR ÎN DILEMELE ETICE


Cum se iau deciziile în materie de morală?
Pentru a înțelege mai bine procesul de alegere a unui mod etic sau neetic de a acționa, ar
trebui să înțelegem mai întâi care este procesul psihologic de luare a deciziilor. Deși în mod
aparent actul de a gândi este foarte simplu, părând că el vine în mod firesc, natural, în realitate
acesta este un proces psihologic foarte complex, cu multe etape pe parcursul cărora pot interveni
factori perturbatori.
În primul rând ar trebui să luăm în considerare că gândul nu reprezintă o realitate, ci o
virtualitate. Când ne gândim la o persoană aflată departe sau care nu mai este, noi nu o vedem,
ci ea se află în acel moment doar în mintea noastră. Aceeași natură virtuală o are și gândul
nostru legat de deciziile etice pe care le luăm în viață. Principala capcană în care putem cădea în
ce privește actul de gândire, este aceea să credem că toate gândurile nostre reprezintă
întotdeauna adevărul real, adică să pierdem din vedere caracterul virtual al acestora. Astfel, este
posibil ca în luarea unei decizii în exercitarea profesiei noi să ne gândim că ceilalți vor ceva de
76
la noi, urmăresc ceva ascuns, și să ajungem astfel să credem în realitatea acestui fapt, luând
deciziile în funcție de el. De aici admosfera de suspiciune care se generalizează tot mai mult în
societatea nostră și care ne împiedică de multe ori să acționăm așa cum ar impune etica.
Procesul acesta psihologic de deviere a modului normal de a acționa din cauza unui gând nereal
a fost descris cu umor și de Caragiale, în piesa „Conu Leonida față cu reacțiunea”, unde se arată
că „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de
curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia, din fandacsie
cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă.”.
Desigur că omul nu ajunge să acționeze astfel în mod brusc, ci el este influențat de multe
ori de moștenirea ereditară, de mediul social, cultural, etc. Cel mai important însă este că acestea
nu sunt determinante, ci omul își poate forma singur modul de a gândi și a acționa, dacă
conștientizează aceste capcane ale gândirii. Așa cum s-a arătat „Sunt tineri care au crescut în
medii agresive și au devenit generoși, și alții care au crescut în medii generoase și au devenit
agresivi. Aceste paradoxuri nu sunt cauzate exclusiv de bagajul genetic, de mediul educațional
sau de ferestrele formate în memoria centrală și periferică, ci și de modul în care se comportă
Eu-l ca administrator psihic”; „Data viitoare când vom vedea pe cineva că judecă sever, că
exclude anumite persoane, că dovedește o mare încăpățânare, că nu renunță sub nicio formă la
ceea ce gândește, chiar în fața unor dovezi ale contrariului, trebuie să ne gândim la defecte grave
în formarea și exercitarea rolurilor vitale ale Eu-lui”199.
Aspectele acestea sunt foarte importante în viața de zi cu zi și în formarea relațiilor
profesionale în general, și în domeniul profesiilor juridice în special. Cu toate acestea, nu există
cursuri sau programe de conștientizare a lor, de învățare a procesului de construcție a unui Eu
capabil să dezvolte o gândire armonioasă, să ia decizii fără a fi influențat de astfel de capcane
ale gândirii, astfel încât să fie evitate desele situații generatoare de conflict în lumea judiciară.
Aceasta este baza formării unui comportament etic atât în mediul profesional cât și în mediul
personal, fără de care este greu de însușit valorile etice și mai ales este greu de luat deciziile care
să fie conforme cu aceste valori.
Sunt și autori care susțin că, în realitate, într-o dileemă morală omul nici nu deliberează,
ci decizia sa este dinainte luată. Din acest motiv, Jean Paul Sartre (1905 – 1980) crede că orice
deliberare morală este falsificată. În realitate alegem fără să cântărim prea mult; simulăm
ezitarea între motivele sau mobilurile cărora le-am conferit dinainte o anumită valoare;
hotărârea finală nu face decât să confirme această alegere prealabilă 200. E destul de discutabil
acest punct de vedere, potrivit căruia ori de câte ori oamenii au dileme etice, în realitate ei doar
se prefac că deliberează. Pot fi decizii luate în decursul unor lugi deliberări, în cadrul cărora
omul trece de la o soluție la cealaltă, în funcție de analiza unui argument sau a altuia și de
reflectare asupra acestora. Or, aceasta nu este altceva decât o deliberarea reală. Este adevărat că
alegem în funcție de niște valori pe care ni le-am stabilit anterior sau pe care le-a stabilit
societatea, dar atunci când avem de ales între două sau mai multe valori, noi suntem cei care
alegem în urma deliberării. Discuția se poate muta ușor pe terenul problematicii liberului
arbitru, cei mai mulți gânditori fiind de părere că omul este înzestrat cu liberul arbitru.

Cât de grea este luarea deciziilor în profesiile juridice?

199
Augusto Cury, Fascinanta Construcție a Eu-lui. Cum să dezvoltăm o minte sănătoasă într-o societate stresantă,
Editura For You, București, 103, p. 103.
200
Christine Le Bihan, Marile probleme ale eticii, Ed. Institutul European, 1999, p. 39.
77
Prin natura sa, activitatea juridică presupune deseori luarea unor decizii care implică de
multe ori aspecte morale sau etice. Orice persoană care exercită o profesie juridică este pusă
deseori în activitatea sa profesională în situația de a lua decizii susceptibile de interpretări sub
aspectul moralității lor, nu doar persoanele care sunt investite cu luarea unor decizii cu caracter
obligatoriu cum sunt judecătorii sau procurorii.
Așa cum s-a spus, în fiecare caz particular, judecătorul este obligat să decidă ceea ce este
rezonabil, iar procesul de alegere între principii etice concurente în situații concrete dezvăluie
caracterul complex și ambiguu al majorității judecăților etice201.
Chiar dacă deciziile aparținând judectorilor și procurorilor sunt mai des puse în discuție
sub aspectul componentei lor morale, fapt justificat de caracterul lor obligatoriu și de imlicațiile
lor cu privire la drepturile și libertățile celorlalți, nici reprezentanții celorlalte profesii juridice nu
sunt scutiți de „judecarea” activității lor prin această perspectivă. Este mai puțin grav sub aspect
etic un comportament neadecvat al unui avocat față de un comportament la fel de neadecvat al
unui judecător? Are vreo relevanță sub apect moral faptul că primul ia decizii cu caracter
obligatoriu pentru mai multe persoane, apte a fi puse în executare prin constrângere, în timp ce
al doilea ia decizii relevante pentru clientul său ori pentru alte persoane individualizate? În fața
moralei poate fi o diferență substanțială între cei doi?
În activitatea lor, persoanele aparținând profesiilor juridice, fie că sunt judecători,
procurori, avocați, consilieri juridici etc., trebuie să ia decizii care pot afecta viețile altora, de
mule ori deciziile trebuind luate într-un timp foarte scurt. De pildă, în materia luării măsurii
arestării preventive, toți factorii implicați trebuie să decidă foarte repede ce vor face în legătură
cu această măsură. Dacă din punct de vedere al consecințelor legale se pare că greutatea deciziei
cade pe umerii judecătorului, din punct de vedere al consecințelor morale greutatea deciziei
cade la fel pe umerii tuturor persoanelor implicate în actul de justiție (procuror, avocat, consilier
juridic, etc.). Procurorul sau avocatul nu se va putea exonera în fața celorlalți și în fața propriei
conștiințe de responsabilitatea morală a actului lor, dacă acesta a fost unul inadecvat din acest
punct de vedere.
Din acest motiv reprezentanții profesiilor juridice se pot simți adeseori „stresați moral”
ori nesiguri în legătură cu modul în care ar trebui să acționeze ca să îmbine în modul cel mai
adecvat obligațiile profesionale cu cele morale. Astfel, procurorul de ședință poate să nu fie pe
deplin convins în sinea sa că inculpatul trebuie să fie arestat preventiv pentru infracțiunea
comisă, însă îndeplinirea atribuțiilor profesionale îi impun să susțină în fața judecătorului
propuerea de arestare formulată de parchetul din care face parte. Or, avocatul poate să fie în
sinea sa convins că inculpatul pe care îl apără trebuie să fie arestat preventiv, însă îndeplinirea
atribuțiilor profesionale îi impun să susțină în fața judecătorului respingerea propunerii de luare
a măsurii arestării preventive. Aceste dileme etice ale procurorului sau avocatului sunt la fel de
dificile ca cea pe care o are judecătorul cauzei în legătură cu caracterul just au injust al hotărârii
pe care o va pronunța cu privire la propunerea de luare a măsurii arestării preventive. Atât
judecătorul, cât și avocatul sau procurorul pot să nu aibă certitudinea că actul lor este unul care
împacă într-un mod cât mai adecvat valorile lor personale și cele profesionale, putându-se
confrunta deseori în luarea deciziilor cu propriile emoții foarte puternice, cum ar fi
compasiunea, frica sau furia. Ce ar trebui să facă judecătorul, procurorul sau avocatul într-un
201
A. Rădulescu, Unele aspecte privind evaluarea comportamentului judecătorilor din perspectiva calitativă, în în
Etică și cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca,
2008, p. 258.

78
astfel de caz? Poate el să facă abstracție în mod deplin de aceste sentimente, în luara deciziei?
Care ar fi cel mai adecvat comportament, din punct de vedere etic?
Deși ar dori poate de multe ori să nu fie pus în situația de a lua o decizie grea, cu
implicații deosebite de natură afectivă, reprezentantul profesiei juridice va fi obligat să o facă
pentru că acest lucru intră în atribuțiile ale profesionale. Un răspuns banal ar fi acela că acesta
trebuie să lase deoparte „povara” afectivă și să ia decizia exclusiv printr-o analiză rațională a
cauzei. Aceasta este și imaginea care s-a consacrat în legătură cu „omul legii”, care are ca
instrument de lucru doar rațiunea, simbolizată prin balanța pe care zeița Themis o ține în mâna
dreaptă.
Este adevărat că analiza rațională are un rol important în luarea celor mai bune decizii,
însă cetătorii au demonstrat că deciziile etice sunt mai complexe, iar cele mai bune decizii se iau
atunci când procesele cognitive sunt completate cu un grad înalt de conștientizare a factorilor
intuitivi, emoționali sau a altor factori nonraționali, inerenți în deliberările complexe 202. De
multe ori, profesionistul nici nu este conștient de prezența factorilor nonraționali în luarea
deciziei. Rațional pot fi găsite argumente în favoarea multor decizii, chiar dacă acestea nu sunt
conforme normelor atice sau morale, în timp ce afectele pot să nu fie la fel de ușor „păcălite”.
Sentimentul de disconfort simțit de o persoană care nu a luat cea mai bună decizie din punct de
vedere moral persistă chiar dacă din punct de vedere rațional decizia este justificată. De aceea
nu ar putea fi ignorați total acești factori nonraționali în luarea unor decizii care presupun dileme
etice în domeniul judiciar. De multe ori, atunci când este pus în fața unei dileme etice,
profesionistul nici nu conștientizează acest lucru. El nu acționează rațional, ci acționează
aproape instinctiv, pe baza experiențelor acumulate anterior, a educației, a valorilor însuțite, a
afectelor și sentimentelor de moment. Așa cum subliniază prihologii „Cercetarea
comportamentală a arătat că judecata nu este în mod necesar corectă și că oamenii, în mod
frecvent, nu se comportă rațional. Deciziile nu sunt bazate pe starea obiectivă a lumii, ci mai
degrabă pe experiențele noastre subiective despre lume. La fel și capacitatea umană de
raționalizare este finită, iar limitele ei conduc la tendințe importante și confuzii problematice.”203
Profesionistul dreptului trebuie să fie conștient că în materie de morală, orice decizie ar
lua, el poate greși în alegerea făcută. De multe ori este posibil ca decizia luată în astfel de
situații concrete să fie considerată ulterior, de alte persoane sau chier de el însuși, ca fiind una
discutabilă. Important este ca profesionistul că înveșe ceva din greșelile făcute, sinceritatea și
atitudinea critică față de adevăr și erorile posibile fiind primele îndatoriri ale acestuia204.
Este posibilă greșala în luarea deciziilor în primul rând din cauza faptului că atunci când
sunt puși în fața unei dileme care necesită un răspuns urgent (cum sunt multe dintre dilemele
morale în fața cărora sunt puși profesioniștii dreptului) oamenii au tendința de a soluționa
această dilemă în mod rapid, fără o analiză farte detaliată a argumentelor pro și contra. Așa cum
s-a observat, oamenii sunt mai înclinați să-și diminueze autocontrolul atunci când încărcătura
cognitivă, sau „lățimea de bandă”, este suprasolicitată; în consecință, sunt mai înclinați să se

202
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, Dileme etice în psihoterapie. Abordări pozitive ale procesului
decizional, Editura Trei, București, 2016, p. 28.
203
M.D. Rogerson, M.C. Gottlieb, M.M. Handelsman, S. Knapp, J. Younggren, Nonrational processes in ethical
decision making, 2011, American psychologist, 66, 614 – 623, http://dx.doi.org/10.1037/a0025215 , apud. S. J.
Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 38.
204
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 175.
79
concentreze prea mult asupra problemei imediate și cad pradă impulsurilor lor 205. De pildă,
atunci când merge la un salon de coafură, pentru o întâlnire urgentă și foarte importantă,
judecătoarea constată că urmează să fie coafată de o persoană pe care a condamnat-o cu puțin
timp în urmă, pentru săvârșirea unei infracțiuni de violență. În acest caz va trebui să ia rapid
decizia dacă va rămâne sau nu în salon.
De multe ori decizia luată se va dovedi a fi una greșită abia ulterior actului, întrucât la
momentul luării ei profesionistul nu a cunoscut toți factorii implicați, toate circumstanțele în
care a fost pus să acționeze. De pildă, acesta nu și-a dat seama de unele aspecte care ar fi
cântărit decisiv în luarea deciziei, pentru că în momentul respectiv acestea nu i-au fost aduse la
cunoștință sau nu i-a trecut prin cap să verifice acest aspect, cum ar fi cazul în care un judecător
a mers la o nuntă, invitat de un prieten apropiat, care nu i-a adus la cunoștință că la acea nuntă
va fi invitată și o persoană care are calitatea de parte într-un dosar pe care îl are de soluționat.
Eroarea în luarea unor decizii survenite în urma unor dileme etice mai poate fi cauzată
de greșelile de percepție. De pildă, un avocat care a avut o experiență neplăcută cu persoane
care aparțin unei anumite etnii, poate fi tentat să creadă că toate persoanele care aparțin acestei
etnii sunt predispuse la acte similare, motiv pentru care refuză să le asigure apărarea ori nu
percepe circumstanțele care sunt în favoarea celor pe care îi apără. În acest caz, eroarea de
percepție survine din extrapolarea unei experienței proprii negative la toate persoanele care
aparțin unei etnii, fără a lua în considerare faptul că statistic numărul de acte similare comise de
persoanele aparținând etniei respective este egal cu cel al actelor comise de persoanele
aparținând altor etnii. În mod similar, un judecător în calea de atac poate greși acceptând necritic
o hotărâre a unui alt judecător de la instanța inferioară, pe care o examinează în calea de atac,
doar pentru că el crede că acesta este o persoană deosebit de competentă („vede ceea ce crede”).
Astfel de erori pot fi cauzate nu doar de păreri preconcepute pe care profesionistul în
domeniul juridic le poate avea în anumite situații, ci și de conținutul afectiv al manifestării pe
care o are față de anumite persoane. Astfel, acesta este mai predispus să tolereze comportamente
de neacceptat, dacă are un sentiment pozitiv față de o persoană, după cum este înclinat să
respingă comportamente acceptabile, dacă manifestă un sentiment negativ față de aceasta. Acest
lucru nu este valabil doar pentru judecători sau procurori ci și pentru avocați, consilieri juridici,
notari etc., chiar dacă impactul unui astfel de comportament asupra celorlalți ar fi mai redus.
La fel, prezența unui sentiment de teamă față de o anumită soluție poate determina
profesionistul în drept să aleagă o altă soluție la o dilemă etică, deși argumentele soluția contrară
ar fi fost mai potrivită pentru realizarea binelui general. De obicei, în astfel de cazuri
profesionistul nici nu evaluează corect riscurile pe care le-ar putea suporta în cazul luării decizii
pe care, din punct de vedere rațional ar considera-o cea mai bună, teama făcându-l să
supraevalueze eventualele riscuri. De pildă, un magistrat poate fi tentat să respingă orice gest
sau orice acțiune, de teamă să nu fie considerat părtinitor, chiar dacă un astfel de gest sau
acțiune ar fi fost necesare în contextul respectiv. Un avocat ar fi tentat să renunțe unilateral la
contractul încheiat cu clienta sa, deși aceasta ar avea nevoie de asistență de specialitate, de
teamă ca nu cumva insistențele acesteia de a se întâlni să nu fie interpretate ca aspecte ale unei
relații intime.
Trebuie subliniat totuși că sentimentele pot să ajute de multe ori la soluționarea unei
probleme etice dacă nu ajung să domine complet rațiunea. Este benefică o implicare afectivă
205
S. Mullainathan, E. Safir, Sarcity: Why having too little means so much, New York, NY: Times Books, 2013, apud.
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 38.

80
moderată în sluționarea unei probleme, pentru că aceasta poate ajuta la înțelegerea mai bună a
situației celorlalți (empatie), poate genera motivație pentru înfruntarea obstacolelor, ș.a.. Ele nu
trebuie însă să acapareze total sau preponderent luarea deciziei. Dacă un judecător de penal este
dominat de sentimente de compasiune, nu va fi un bun judecător, fie pentru că deseori va fi
nevoit să ia decizii care provoacă suferință inculpatului sau membrilor familiei acestuia, fie
pentru că va fi tentat să se identifice cu suferința persoanei vătămate, pierzându-și astfel
obiectivitatea. S-ar putea susține chiar că lipsa totală a sentimentelor în luarea deciziei este de
natură să afecteze luarea acesteia, pentru că omul este caracterizat și prin latura aceasta afectivă.
În alte cazuri greșeala etică este posibilă pentru că persoanele au standarde etice diferite,
iar subiectul putea crede la momentul acțiunii că aceasta era una conformă principiilor etice,
deși în realitate, pentru cei mai mulți colegi de-ai săi aceasta ar fi contravenit acestor principii.
De pildă, pentru un judecător cântatul la petrecerile la care participă multe persoane necunoscute
poate fi un act conform principiilor eticii profesionale, dacă acesta are un grup de prieteni
apropiați care se manifestă frecvent în mod similar, în timp ce pentru majoritatea colegilor săi
acest act ar putea fi considerat unul care ar aduce atingere imaginii justiției. Din acest motiv,
este recomandabil ca în situații de dileme etice subiectul să solicite părerea unei alte persoane,
înainte de luarea deciziei. Chiar dacă mândria profesională l-ar putea determina să nu apeleze la
părerea unei alte persoane, deoarece acest lucru ar putea fi interpretat ca o lipsă a competențelor
profesionale, profesionistul trebuie să aibă responsabilitatea asumării dilemei în care se află.
Ca o concluzie se poate prelua afirmația că «o diversitate de predispoziții inerente și
naturale influențează procesul de luare a deciziilor etice în moduri insidioase și adeseori
dăunătoare, care de multe ori scapă capacității noastre de conștientizare. Acești factori sunt
ubicui și nu sunt restricționați la anumite situații, nici nu se regăsesc doar la practicienii
„neetici”; acești factori sunt fenomene inerente, ce țin de funcționarea minții umane»206.
Profesionistul juridic trebuie să fie conștient de următoarele riscuri care pot interveni în
luarea deciziilor de natură etică sau juridică: încrederea exagerată în calităţile proprii; rutina
(stereotipia); bănuiala excesivă bazată pe idei preconcepute; aroganţă sau vulgaritatea în locul
sobrietăţii şi autorităţii; vanitatea şi orgoliul datorat rigidităţii de caracter; graba, nervozitatea
sau impulsivitatea207.
Văzând în câte moduri se poate greși, ajungem să ne întrebăm cât de greu este să
procedăm corect în diferitele situații în care viața ne pune pe fiecare? Răspunsul la întrebarea
asta a fost dat cu multe secole în urmă și el ar trebui să ne pună pe gânduri: „se poate greși în
diferite moduri – răul aparține nemărginitului, cum ziceau Pitagoreeni în chip figurativ, binele
însă finitului, - pe când nu se poate făptui potrivit decât într-un singur mod; de aceea a greși e
ușor, dar greu a făptui potrivit. Căci e ușor să greșești ținta, dar greu s-o nimerești. Și din această
privință, prin urmare, exagerarea și lipsa aparțin viciului, mijlocul însă virtuții.”208
În această din urmă propoziție Aristotel ne dă și regula de aur, de care să ne ținem pentru
a evita pe cât se poate greșelile în domeniul eticii, aceeasta fiind aceea a păstrării căii de mijloc,
văzută ca o cale a virtuții. Sfatul său este cu atât mai mult valabil în domeniul juridic, definit
prin excelență ca fiind unul al echilibrului, al echității. Or, soluțiile extreme sunt mai predispuse
la a provoca erori, față de cele moderate, indiferent cât de bune ni s-ar părea ele la un moment
dat.
206
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 38.
207
A se vedea Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 173.
208
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 44.
81
Dacă mulți oameni ar putea să-și dea seama când o soluție este extremă, pentru că ea
este exagerată, puțini sunt cei care reușesc să găsească exact soluția de mijloc, respectiv cea mai
echilibrată în situația dată. Sfatul dat de Aristotel pentru a reuși este acela să fugim de plăcere,
pentru a fi siguri că în decizia pe care o luăm nu suntem influențați de aceasta: „Mai trebuie să
considerăm spre ce înclinăm noi înșine cel mai mult, iar în această privință indivizii sunt din
capul locului foarte deosebiți. Încotro însă stă înclinația noastră, aceasta ne trădează însușirea
noastră particulară de a simți plăcere și durere. Așa că trebuie să căutăm a ne da de partea
cealaltă cu străduință proprie. Căci depărtându-ne astfel cât se poate de mult de greșeală, vom
ajunge la mijloc, asemănător cum se face pentru a îndrepta un lemn încovoiat. În toate aceste
lucruri trebuie să ne păzim cel mai mult de plăcere și de ceea ce o produce, deoarece aici nu
judecăm ca judecători nemituiți.”209 Nici aceasta nu trebuie să fie însă o regulă absolută,
deoarece pot fi lucruri bune care să ne facă plăcere (probabil mai rar) și pot fi lucruri rele care să
producă acest lucru (probabil mai des). Evident că de acestea din urmă ar trebui să fugim, atunci
când trebuie să luăm o decizie, iar nu de primele.

Ce instrumente pot fi folosite pentru rezolvarea dilemelor etice în profesiile


juridice?
Pentru rezolvarea ilemelor etice în profesiile juridice pot fi folosite instrumentele
dezvoltate de-a lungul timpului pentru rezolvarea oricăror dileme morale.
În luarea unor decizii în caz de dileme morale teologia romano-catolică a dezvoltat mai
multe sisteme210, care merită a fi trecute în revistă pentru ghidarea profesionistului din domeniul
dreptului atunci când acesta ar fi pus în fața unor dileme similare de natură etică. În acest mod s-
a dezvoltat în teologia romano-catolică cazuistica în materie morală, care reprezintă o culegere
de cazuri concrete de dileme morale și de rezolvare a acestora ce a inspirat probabil adoptarea
codurilor etice de mai târziu. Or, din moment ce pentru soluționarea acestor dileme de natură
morală s-au dezvoltat o serie de metode de rezolvare, cunoașterea lor îl poate ajuta pe
profesionistul dreptului să rezolve dilemele etice în care se va afla. În esență, acestea sunt
metode sau repere date individului pus să aleagă între respectarea literei legii și voința proprie,
respectiv între lege și libertate. Deși aceste repere se referă la legi morale, principiile instituite
de ele ar putea fi transpuse la cazurile în care ar fi vorba de norme instituite prin legi pozitive ori
prin codurile etice adoptate în domeniul profesiilor juridice. Noțiunea de „lege” va fi folosită,
așadar, în cele ce urmează într-un sens foarte larg.
Primul sistem a fost denumit tuțiorism (de la opinio tuta), care spunea că legea trebuie
respectată întotdeauna, fără nicio derogare. Fiind prea rigid în forma aceasta, s-a spus că totuși
este permisă o derogare de la lege atunci când aceasta se bazează pe o certitudine morală, adică
atunci când în mod cert comportamentul contrar legii este cel moral, iar nu cel care ar respecta
litera legii.
Pentru că certitudinea este greu de obținut în materie morală, iar cele mai multe dileme
morale au la bază doar niște supoziții, niște probabilități, s-a dezvoltat un alt sistem, numit
probabiliorismul. Acesta permitea derogarea de la litera legii dacă comportamentul contrar legii
este mai probabil să fie moral decât cel care ar corespunde literei legii.
Pentru că unii au susținut că ar trebui să se acorde prioritate libertății omului de a
acționa, ei au spus că și în cazul în care există o probabilitate redusă ca un comportament

209
Idem, p. 49.
210
A se vedea I. Bunea, Fenomenologia conștiinței morale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 148-149.
82
conform voinței proprii să fie mai moral decât cel conform legii, atunci dacă o persoană ar
acționa în conformitate cu propria voință și în sens contrar acestei legi, ea tot nu poate fi acuzată
de o faptă imorală. Aceasta deoarece vrea să se încurajeze ieșirea din pasivitate a persoanelor.
De pildă, un judecător care nu știe dacă să facă sau să nu facă un gest de consolare a unei rude a
victimei, de teamă să nu fie interpretat ca o dovadă a lipsei de imparțialitate față de inculpat,
potrivit acestui sistem el este încurajat să facă gestul respectiv, chiar dacă probabilitatea ca el să
fie interpretat ca un act ce contravine eticii profesionale este mai mare decât cea ca actul să fie
considerat unul moral. Sistemul indicat pune pe primul plan libertatea persoanei și voința de a
acționa moral, fără să conteze rezultatul efectiv produs, considerând că oamenii greșesc mai
mult prin inacțiuni decât prin acțiuni. Acest mod de gândire a condus la crearea unui sistem
foarte permisiv în materie morală, denumit laxism, potrivit căruia comportamentul contrar legii
morale este permis chiar dacă ar fi foarte puțin probabil ca el să fie considerat unul moral.
Pentru că acest sistem era unul exagerat, care putea conduce la situații absurde, s-a
considerat că totuși ar trebui admis modul de acțiune contrar legii doar atunci când
probabilitatea ca acesta să fie moral este cel puțin egală cu cea pe care ar avea-o acțiunea
conformă legii morale, adică atunci când există motive egale pentru a opta pentru un
comportament contrar legii (equiprobabilismul).
Un alt sistem menit să corecteze neajunsurile probabilismului este compensaționismul ,
care admite părerea contrară legii dacă aceasta ar avea aceeași probabilitate să fie morală și, în
plus, doar dacă s-ar adăuga obținerea unei compensații, adică dacă s-ar obține un folos practic ce
poate fi considerat moral.
Deși ar putea avea o oarecare utilitate în orientarea comportamentului etic al unei
pesoane, toate aceste sisteme s-au dovedit ineficiente pentru că nu s-au bazat pe convingerea
intimă a persoanei cu privire la adoptarea comportamentului moral, ci pe niște aprecieri destul
de generale. Rareori s-ar putea „cântări” într-un mod atât de precis care este mai morală, legea
sau voința proprie a celui care acționează în fiecare caz în parte.
Din acest motiv s-a ajuns la formularea unor reguli pentru luarea deciziilor în cazuri
îndoelnice, reguli care nu se pot încadra într-un sistem coerent de gândire, ci sunt aplicabile în
cazurile concrete, inclusiv atunci când profesionistul dreptului se află într-o dilemă etică dacă ar
trebui să acționeze într-un mod sau altul211.
a) Dacă ne îndoim asupra obligativității unei fapte, atunci s-o privim ca obligatorie și s-o
îndeplinim, fiindcă în cazul acesta nu facem nimic dăunător, ci îndeplinim mai mult decât ne
cere legea.
b) Dacă ne îndoim asupra neobligativității unei fapte, atunci s-o privim ca oprită și s-o
săvârșim, fiindcă în felul acesta nu putem veni în conflict cu legea.
c) Dacă ne îndoim ce datorie să îndeplinim când datoriile ajung în coliziune, atunci să
îndeplinim pe aceea care ni se prezintă mai însemnată, mai sigură și mai urgentă (in dubiis para
tutior eligenda)
d) Dacă ar trebui să alegem între două fapte care duc la consecințe rele, atunci să o
alegem pe cea care provoacă răul cel mai mic.
Nici aceste reguli nu pot rezolva toate dilemele etice cu care se va confrunta
profesionistul dreptului în activitatea sa, ci doar pe cele care s-ar încadra în ipotezele descrise.
De asemenea, acestea ar avea o oarecare utilitate doar pentru cei care nu și-au cultivat de-a
lungul timpului o conștiință profesională sigură, ci sunt la stadiul de conștiință îndoielnică. Ele

211
A se vedea I. Bunea, Fenomenologia conștiinței morale, op.cit., p. 148.
83
nu vor avea însă niciun efect pentru cei care nu și-au pus niciodată problema educării propriei
conștiințe prin autoreflecție.
Din acest motiv cel mai bun instrument pe care profesionistul în domeniul dreptului îl
poate folosi pentru luarea deciziilor cu implicații morale sau etice este dobândirea capacității de
autoreflecție. Așa cum s-a arătat, o componentă centrală a profesionalismului este un
angajament din partea practicianului respectiv de a se automonitoriza și autoperfecționa212.
Atât judecătorul, cât și procurorul, avocatul și ceilalți profesioniști ai dreptului nu pot lua
decizii corecte din punct de vedere etic dacă nu vor deprinde exercițiul de a reflecta asupra
propriei personalități sau asupra propriei competențe profesionale. Deși e foarte greu ca o
persoană să se autoevalueze pe sine în mod absolut obiectiv, un astfel de exercițiu este esențial
în activitatea profesională a juristului. Altfel, el va fi tentat doar să dea verdicte, iar nu să asculte
argumente și să le cântărească. Acest lucru ar trebui să îl facă nu doar judecătorul, ci și ceilalți
participanți la procesul judiciar, pentru că și aceștia trebuie să cântărească argumentele pro și
contra puntului de vedere pe care îl susțin în instanță. Altfel, vor ajunge să se amăgească crezând
în puncte de vedere care sunt total neverosimile și susținându-le cu patimă, fapt care le poate
atrage multe neplăceri în plan profesional.
Cel mai mare pericol pe care îl anihilează autoreflecția este cel al supraestimării
propriei persoane. Este foarte greu să iei decizii corecte atunci când ajungi să crezi despre tine
că ești foarte bun, că ești foarte competent, că ești foarte moral, etc. Această autoamăgire sau
supraestimare de sine, care îi poate lovi la fel de bine pe toți profesioniștii dreptului dar care are
implicații foarte mari în cazul judecătorilor, este poate cel mai mare dușman al unui bun
profesionist al dreptului.
În literatura de specialitate din domeniul psihologiei 213 au fost elaborate mai multe
întrebări care îl pot ajuta pe profesionist să deprindă exercițiul autoreflecției, exersându-și
astfel deprinderile etice. Acest procedeu poate fi folosit cu succes și de către un profesionist din
domeniul dreptului, în același scop al dobândirii deprinderilor etice care să îl ajute să ia decizia
corectă atunci când are anumite dileme de această natură. Pentru aceasta, în diferite situații
dificile în care va fi pus să acționeze, acesta poate să-și pună una sau mai multe din următoarele
întrebări și să acționeze în funcție de răspunsul pe care și-l va da.
Ce aș face dacă persoana în cauză nu ar fi un client (pentru avocați) ori un justițiabil, ci
ar fi o rudă a mea, un străin de pe stradă, învățătorul copilului meu, stilistul meu și așa mai
departe?
Pe baza căror valori (virtuți, principii, etc.) funcționez eu când fac speculații având la
bază diferite prejudecăți, în viața mea de zi cu zi?
Ce aș înclina să fac dacă nu ar exista niciun fel de repercusiuni personale sau
profesionale (de pildă, dacă nu ar afla nimeni niciodată ce am făcut)?
Ce aș face dacă m-aș conforma celei mai stricte interpretări a Codului etic și a altor
norme?
Ce aș face dacă nu ar exista legi care să îmi restricționeze opțiunile?
Care sunt motivațiile mele – cele pe care le-aș împărtăți altora și cele pe care le am, dar
nu sunt dispus să le admit în fața altora?
Ce aș vrea să spună prietenii sau colegii mei despre mine cu privire la această problemă?

212
T.J. Wilkinson, W.B. Wade, L.D. Knock, A blueprint to assess professionalism: Results of a systematic review,
Academic Medicine, 84, 551-558, apud S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 102.
213
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 160 – 161.
84
Care valori ale profesiei mele se suprapun cu valori pe care le am din familia mea, din
religia mea, din profesiile mele anterioare și din alte arii ale vieții mele personale?
Dacă există un conflict evident între impulsurile mele personale și obligațiile mele
profesionale,
Sunt, în general, mai înclinat să acționez în concordanță cu valorile mele personale sau
cu cele profesionale?
În această situație, sunt atras către zona personală (separare) sau către cea profesională
(asimilare)?
Care ar putea fi cauza care generează acest conflict interior?
Este o valoeare a mea, la care nu m-am gândit până acum, care ar putea justifica
acțiunile mele din ambele perspective, personală și profesională?
Există vreo valoare personală la care țin (de pildă, respectul) care ar putea fi mai
importantă pentru mine decât cea pe care o folosesc acum (de pildă, loialitatea față de prieteni)?
Pot încorpora valoarea profesională cu care mă lupt acum într-o valoare sau virtute
personală pe care o am deja?
Pot modifica implementarea valorilor mele personale astfel încât acțiunile mele să
devină mai compatibile cu obligațiile mele profesionale?
Aceste întrebări îl vor ajuta pe profesionistul dreptului să rezolve în mod corect dilemele
etice în fața cărora va fi pus, doar dacă el va răspunde cu sinceritate la ele și dacă va exersa acest
lucru cât mai mult, până când va ajunge să aleagă în mod firesc conduita recomandabilă din
punct de vedere al eticii profesionale și personale.

Modelul procesului etic de luare a deciziilor.


Pentru că un jurist este nevoit zilnic să ia decizii, iar problemele etice de care se lovește
sunt legate de luarea acestor decizii, sunt aplicabile și în cazul său aceleași reguli ca la orice
categorie profesională confruntată cu același gen de activitate care implică luarea unor decizii
importante pentru alte persoane. Din acest motiv consider că se poate adapta la activitatea
juristului modelul procesului etic de luare a deciziilor elaborat în teoria psihologică pentru
abordarea dilemelor etice în psihoterapie214.
Acesta presupune o abordare a problemei etice în cinci pași, plecând de la două curente
etice: etica deontologică, axată pe importanța respectării regulilor care stabilesc obligații și
interdicții, și utilitarismul, axat pe efectul pe care decizia o va avea asupra tuturor persoanelor
afectate. Curentul eticii deontologice consideră că respectarea oligațiilor și a interdicțiilor de
natură etică impuse unei persoane (de ex. judecător, procuror, avocat, etc.) este suficientă pentru
ca acesta să ajungă să aibă un comportament etic. Curentul utilitarist consideră că nu este
importantă respectarea obligațiilor și a interdicțiilor, ci rezultatul pe care comportamentul
persoanei respective îl va produce asupra altor persoane. Dacă acest rezultat este bun, se
condideră că actul respectiv a fost unul etic.
O problemă care se pune în acest din urmă caz este aceea a persoanelor care ar trebui
luate în considerare pentru evaluarea rezultatului produs? Dacă se iau în considerare doar unele
dintre persoane, este posibil ca un comportament să producă un efect benefic, în timp ce dacă se
iau în considerare alte persoane, este posibil ca același comportament să nu mai fie considerat
unul etic. De exemplu, dacă un judecător decide să fie foarte compătimitor față de victima unei
infracțiuni și reușește să o facă pe aceasta să se simtă înțeleasă, s-ar putea ca acest

214
A se vedea S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 52-162. Vom dezvolta în continuare
principalele idei ale acestui model de abordare a problemelor etice complexe, adaptându-l la peofesiile juridice.
85
comportament să nu mai fie la fel de etică din punctul de vedere al inculpatului. De aceea o
abordare etică nu se poate face doar din punct de vedere al eticii utilitariste, ci trebuie în mod
obligatoriu ca aceasta să aibă în vedere și etica deontologică. Dar nici aceasta din urmă nu poate
fi luată în consderare în mod exclusiv, pentru că este posibil ca respectarea strictă a obligațiilor
și interdicțiilor deontologice să nu producă un efect benefic pentru nicio persoană, ci
dimpotrivă, aceasta să aibă un efect dăunător pentru toată lumea. Dacă un magistrat rămâne
strict cantonat în respectarea obligațiilor și interdicțiilor luate în mod singular este posibil ca el
să nu mai vadă umanul din ceilalți, iar decizia lui să nu folosească nimănui, ci, dimpotrivă, să
producă mai mult rău în societate.
De aceea, pentru a putea asigura luarea unei decizii etice în cadrul acestui model s-a spus
că este necesară parcurgerea a cinci pași215:
1. Identificarea sau sesizarea problemei presupune identificarea principiilor etice care
vin în conflict: de ex. în multe situații vine în conflict valoarea imparțialității magistratului cu
valoarea cultivării relației de colaborare cu alte categorii profesionale. Pentru aceasta este
nevoie mai întâi ca profesionistul să aibă niște principii etice după care se ghidează în viața sa
profesională și privată. Este vorba întotdeauna de existența mai multor principii care acționează
concemitent, iar nu de un singur principiu, oricât ar fi acesta de moral. Profesionistul dreptului
nu trebuie să fie omul unui singur principiu, pentru că în acest caz în mod sigur va greși dacă
raportează toate dilemele etice la acesta. Sunt mai multe principii care au valoare egală în
profesiile juridice astfel încât profesionistul va fi deseori pus în situația să aleagă între două sau
mai multe principii care vin în conflict.
2. Dezvoltarea soluțiilor alternative sau a ipotezelor presupune găsirea celor mai multe
soluții posibile, ascultarea tuturor persoanelor implicate, consultarea altor persoane (de ex,
consilierul de etică), discutarea problemei etice pe forumurile profesionale, consultarea unor
baze de date, cum ar fi site-ul creat de CSM cu privire la imparțialitatea magistraților, ș.a.. De
multe ori simpla expunere a problemei conduce la obținerea unei soluții la problema etică cu
care persoana se confruntă. În felul acesta pot fi evitate și soluțiile în alb sau negru, putându-se
găsi alte variante de rezolvare a problemei etice, care să îmbine într-un mod mai fericit
principiile etice aflate în conflict.
3. Analiza și evaluarea datelor presupune analizarea avantajelor și dezavantajelor
fiecărei soluții ce poate fi adoptată pentru problema etică cu care se confruntă subiectul. Sunt și
cazuri în care nu există nicio dilemă cu privire la comportamentul pe care ar trebui să-l urmeze
subiectul. Sunt însă multe situații în care acesta are de ales între două comportamente aparent la
fel de justificate, fiecare dintre ele fiind justificat însă pe baza unui alt principiu etic. În aceste
situații se va pune problema care dintre cele două sau mai multe principii etice aflate în conflict
ar trebui să prevaleze. Există în cazul profesiilor juridice un principiu etic suprem, care să
prevaleze în fiecare situație în care acesta vine în conflict cu alte principii? Dacă da, care ar
putea fi acest principiu etic suprem? Este diferit el în cazul magistratului, față de cel al
avocatului sau consilierului juridic?
S-ar putea considera că un astfel de princcipiu ar fi cel al apărării drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului. Ar fi prea simplu însă ca lucrurile să poată fi clarificate
întrotdeauna pe baza acestui principiu. În primul rând, nimeni nu va susține că restrângerea
drepturilor și libertăților unei persoane s-a făcut în mod gratuit, ci întotdeauna aceasta va avea
loc în baza unor alte principii. Chiar Constituția României prevede în art. 53 o serie de cazuri în
care este permisă restricționarea drepturilor și libertăților fundamentale. Problema este dacă
215
Ibidem.
86
profesionistul în domeniul dreptului a cântărit bine cele două valori aflate în conflict. De pildă,
libertatea fizică a persoanei este garantată, dar ea poate fi restrânsă atunci când acest lucru se
impune pentru asigurarea bunei desfășuări a unui proces penal, când este permisă restricționarea
libertății prin luarea unei măsuri preventive față de aceasta (arestul peventiv, arestul la domicliu,
controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune sau reținere). Existența sau nu, în concret, a
acestui caz care permite restrângerea libertății va fi stabilită de judecător sau de procuror în
fiecare caz în parte. Acesta nu se poate ghida în luarea deciziilor doar după principiul apărării
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, pentru că el are de judecat tocmai incidența
unui caz de restrângere a dreptului fundamental la libertate și suguranță.
Același lucru se poate susține cu privire la orice dilemă etică în care va fi pus
profesionistul dreptului. De pildă, avocatul va fi pus de multe ori să aleagă între respectarea
drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor vătămate (dreptul la viață, la integritate
corporală, inviolabbilitate, patrimoniu, etc.) și dreptul la apărare al clientului său, dacă acesta
este acuzat de săvârșirea unor infracțiuni prin care a încălcat aceste drepturi fundamentale ale
persoanelor vătămate. El nu se poate ghida după principiul apărării drepturilor și libertăților
fundamentale și nici măcar nu poate face o ierarhizare a drepturilor în funcție de importanța lor,
pentru că întotdeauna va trebui să facă apărarea pentru inculpat indiferent de gravitatea
infracțiunii de care acesta este acuzat, indiferent dacă aceasta ar fi lezat dreptul la viață al altei
persoane.
În plus, vor fi multe cazuri în care poate veni în conflict un principiu etic din sfera
profesională (de ex. imparțialitatea magistratului) cu un principiu etic din sfera privată
(cultivarea relațiilor sociale). În acest caz se va pune deseori întrebarea care ar trebui să
prevaleze între cele două principii și va fi greu de susținut că întotdeauna va trebui să prevaleze
principiul etic din sfera profesională, pentru că magistratul, avocatul sau ceilalți profesioniști ai
dreptului sunt înainte de toate oameni.
De aceea răspunsul cel mai apropiat de adevăr la întrebările puse anterior va fi acela că
de la caz la caz profesionistul dreptului va trebui să aleagă principiul etic căruia îi va da
prioritate, dintre cele două principii care vin în conflict. Întotdeauna el va trebui să caute însă,
pe cât posibil, o soluție alternativă, care să diminueze consecințele încălcării celui de-al doilea
principiu etic. Dacă poate lua anumite măsuri prin care să diminueze consecințele etice ale
încălcării celui de-al doilea principiu etic, profesionistul va trebui să o facă, pentru a putea spune
că decizia luată este una etică. De pildă, dacă un judecător a fost invitat la o acțiune publică,
unde constată că este prezentă și o parte dintr-un dosar de-al său, dacă va alege să rămână la
acea acțiune va trebui să ia măsuri necesare pentru a nu-i fi afectată în vreun fel aparența de
imparțialitate (de pildă va evita să stea de vorbă cu partea respetivă).
Dacă alegerea unuia dintre cele două principii etice care vin în conflict nu mai poate
produce niciun efect (de ex. în situația în care este pus, profesionistul realizează că alegerea
unuia dintre principii nu poate da niciun rezultat) și nu mai poate repara în niciun fel această
situație, atunci el va trebui să aleagă celălalt principiu etic, chiar dacă, în mod normal, l-ar fi ales
pe primul. Profesionistul trebuie să aprecieze și dacă acțiunea pe care vrea să o întreprindă are
vreo șansă de succes, deoarece nu poate fi justificată încălcarea unui principiu etic pentru
realizarea unei acțiuni care din start nu are nicio șansă de succes.
4. Acțiunea sau implementarea deciziei presupune activitatea profesionistului din
domeniul juridic de a pune în aplicare decizia luată în urma dilemei etice. Se poate întâmpla
deseori ca în urma luării unei decizii etice profesionistul dreptului să nu aibă curajul au voința
de a o pune în aplicare. În acest caz toată discuția de până acum rămâne fără obiect. Chiar dacă

87
la nivel mental el ar fi procedat corect din punct de vedere etic, adică ar fi luat decizia corectă,
dacă nu a pus-o în aplicare, ori dacă nu a pus-o corect în aplicare, decizia rămâne practic fără
niciun rezultat. Pot fi decizii etice bune, care să fie puse prost în aplicare, după cum pot fi
decizii etice poaste, care să fie puse bine în aplicare. În acest din urmă caz rezultatul etic de
ansamblu al acțiunii profesionistului dreptului poate fi superior celui care ar fi obținut în primul
caz.
Chiar dacă în momentul punerii în aplicare a deciziei profesionistul va simți poate un
disconfort psihic, dacă ea a fost luată cu respectarea pașilor menționați anterior, adică în urma
unei analize corecte a principiilor etice care vin în conflict, în final profesionistul va realiza că a
acționat așa cum trebuie. Pentru aceasta profesionistul va trebui să-și stabilească în mod clar un
set de valori etice, în care să se ancoreze atunci când va fi pus în fața unor astfel de dileme etice.
Acestea pot fi rezultatul educației școlare, religioase, etice, ori poate fi rezultatul experienței de
viață sau al lecturilor.
De asemenea, profesionistul are nevoie mai întâi de curaj pentru a acționa așa cum
consideră el că este corect din punct de vedere etic. Aceasta deoarece este în firea omului să
aleagă o cale mai ușoară, care să nu-i dea bătăi de cap, și să evite calea care îi aduce disconfort
sau neplăceri.
Aici își spune cuvântul și experianța profesionistului în domeniu, pentru că, în timp,
acesta reușește să-și formeze deprinderea de a acționa în conformitate cu principiile etice, dacă a
încercat să le practice continuu. Dacă le-a neglijat, dacă nu a cultivat aceste preocupări, dacă nu
a reflectat deloc la aceste aspecte, este posibil ca și un profesionist cu experiență să nu poată
acționa etic în caz de dileme de această natură.
5. Evaluarea rezultatului este ultimul pas al acestui model de soluționare a dilemelor
etice, care îl face pe profesionist să determine caracterul etic sau nu al actului său în funcție de
rezultatul final obținut.
Ce ar tebui reținut este că nici acest mod teoretic de rezolvare a dilemelor etice nu este
unul care să conducă în mod automat la luarea și aplicarea celei mai bune decizii etice. El
trebuie văzut mai degrabă ca un model orientativ de acțiune al unui profesionist aflat în fața unei
dileme etice, iar nu ca un cod de procedură etică. Pașii de acțiune descriși anterior se pot
intercala, pot fi omiși, se poate reveni la un pas anterior atunci când datele problemei se
schimbă, ș.a.m.d.. La fel, în cazul unei dileme etice nu trebuie neapărat ca profesionistul să
aleagă un principiu etic în detrimentul altuia cu care el vine în conflict, ci poate găsi un mod de
acțiune care să echilibreze aplicarea celor două sau mai multe principii etice care vin în conflict.
Până la urmă compromisul nu poate fi exclus în activitatea profesionistului dreptului, dacă nu îl
face să acționeze în contradicție cu principii de la care nu se poate deroga.
Chiar dacă aceste modele de abordare a dilemelor etice în domeniul profesiilor juridice
cuprind multe aspecte psihologice acest lucru este în acord cu etica lui Aristotel, care considera
că omul de Stat trebuie să aibă grijă în mod deosebit de virtute, deoarece el urmărește să-i facă
pe cetățeni virtuoși și ascultători de legi. Or, el susținea că „Prin virtute omenească înțelegem
însă nu destoinicia trupului, ci pe cea a sufletului, cum doar prin fericire înțelegem de asemeni o
activitate a sufletului. Dacă este deci așa, omul de Stat și învățătorul de politică trebuie să fie
până la un anumit grad familiarizat în teoria sufletului, chiar așa cum cel ce vrea să vindece
ochii sau în general o parte a trupului trebuie să cunoască însușirea lor, și anume acela încă mai
mult decât acesta, deoarece arta politică e cu mult mai demnă și mai bună decât arta

88
medicală”216. Această afirmație conduce la asemănarea omului de Stat, mai ales a
profesionistului în domeniul juridic, cu un medic ce ar avea de tratat „bolile” societății.

Se poate consulta profesionistul cu alte persoane în problemele de etică?


Sunt și opinii, mai ales în rândul magistraților, potrivit cărora aceștia nu ar trebui să se
consulte cu nimeni ( nici cu un consilier de etică, nici cu un coleg) asupra problemelor de etică
cu care se confruntă, deoarece responsabilitatea deciziei le aparține în întregime și în consecință,
aceasta trebuie să fie doar a lor. În acest sens se invocă principiul 1.4 de la Bangalore, potrivit
căruia „În exercitarea atribuţiilor sale judiciare, judecătorul trebuie să fie independent faţă de
colegii săi magistraţi în legătură cu deciziile sale, pe care el este obligat să le ia independent”.
Credem însă că acest principiu nu se referă la consultarea judecătorului cu colegii săi de
încredere ori cu mai multă experiență, cu privire la aspectele asupra cărora acesta are dubii. De
altfel, în comentariul 39 la Prncipiile de la Bangalore se arată că „Deşi judecătorul poate găsi
uneori că este util să afle părerea unui coleg la modul ipotetic, totuşi procesul decizional
judecătoresc este responsabilitatea fiecărui judecător, inclusiv a fiecăruia dintre judecătorii ce
fac parte din acelaşi complet de judecată.”217
Specialiștii în psihologie susțin astfel de consultații private în cazul dilemelor etice,
deoarece și în cazul profesioniștilor dreptului, ca la orice persoană, uneori sentimentele legate de
actele profesionale pot deveni intense și ele nu ar trebui trecute cu vederea.
S-a spus că „Acești solicitanți de consultație pot avea deficiențe în zona capacității de
autoreflecție și astfel sunt vulnerabili în fața greșelilor de natură etică. În consecință, tocmai
aceștia sunt cei care au cea mai mare nevoie de serviciile de concultanță.”218
Desigur că decizia finală, în problema concretă de etică nu poate fi decât a
profesionistului care a apelat la consultanța terței persoane, dar acest lucru nu înseamnă că
discuția este inutilă. O astfel de discuție îl poate ajuta pe profesionist să ia decizia fiind mai
informat asupra problemei ridicate.
Într-o astfel de situație, pentru ca demersul să aibă rezultat, este necesară respectarea unor
reguli atât de către cel care apeleazăă la consultant, cât și de către cel care dă consultația.
Primul ar trebui să ofere toate informațiile importante, pentru ca sfatul să fie dat în
cunoștință de cauză, iar nu să ofere doar acele informații care să-i asigure primirea răspunsului
pe care îl așteaptă.
Consultantul, în cazul în care ar fi o persoană apropiată, ar trebui să fie cât se poate de
onest și de critic în analiza dilemei etice, pentru a evita răspunsuri marcate de subiectivism. Așa
cum s-a spus „Prietenii apropiați (care sunt și colegi) pot fi consultanții cei mai buni sau cei mai
răi.”219

Cu cine ar trebui să se consulte profesionistul în problemele de etică?

216
Aristotel, Etica nicomahică (Traducere din limba elină de Traian Brăileanu), Editura Antet, p. 34-35.
217
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, Traducere de C. Dănileț, Ed. C.H.
Beck, București, 2010, p. 51.
218
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, Dileme etice în psihoterapie. Abordări pozitive ale procesului
decizional, Editura Trei, București, 2016, p. 117.
219
Idem, p. 118.
89
Dacă nu se poate decide singur în luarea celor mai bune decizii, profesionistul ar trebui
să apeleze la alte persoane, care să-l ajute să ia deciziile cele mai bune în materie de etică
profesională.
Pentru judecători, în Avizul nr. 3 al C.C.J.E. se arată că ar trebui înființate în ţările
membre ale Consiliului Europei niște organisme speciale sau ar trebui desemnate persoane din
cadrul sistemului judiciar care să-i consilieze judecătorii atât în legătură cu problemele de etică
profesională cu care se confruntă aceştia cât şi în legătură cu probleme de incompatibilitate a
unor activităţi cu statutul lor.
Pentru a nu exista suspiciunea de intruziune în viaţa privată a magistratului s-a sugerat
soluția adoptată de sistemul canadian, potrivit cu care solicitarea de consiliere poate fi adresată
preşedintelui Consiliului de Onoare sau oricăreia dintre membri săi care au obligaţia de a
prezerva confidenţialitatea autorului ei; magistratului în chestiune i poate acorda consultanţă
care poate fi formulată şi în scris, fiind circumscrisă exclusiv problemei supuse atenţiei fără ca
aceasta să constituie în acelaşi timp o plângere îndreptată împotriva lui la Consiliul Superior al
Magistraturii sau să vizeze o problemă ipotetică.220
În dezvoltarea unui sistem coerent de consiliere a judecătorilor în probleme de etică prin
Hotărârea nr. 434 din 17 mai 2016 a Consiliului Superior al Magistraturii – Secția pentru
Judecători221 a fost înființată instituția consilierului de etică, care are printre atribuții și
consilierea judecătorilor în diferite probleme de etică, din oficiu sau la cerere, potrivit art. 4 lit.
e) din hotărâre. Din păcate această hotărâre nu a fost pusă în aplicare până în prezent, fiind
contestată de asociețiile profesionale ale judecătorilor.
Celelalte categorii de profesii juridice nu au adoptat un astfel de sistem, deși prin el ar s-
fi putut evita multe din problemele de astăzi ale profesiilor juridice.

Cu ce probleme etice se confruntă proaspătul intrat într-o profesie juridică?


Fiecare persoană care accede într-o profesie juridică vine cu un bagaj de reguli morale și
cu obiceiuri pe care le-a dobândit din copilărie până la acel moment. El are o etică personală dar
nu știe exact care sunt problemele de natură etică cu care se va confrunta în viitoarea profesie.
Ar fi o iluzie să-și închipuie că buna pregătire teoretică în domeniul juridic îl va scăpa din orice
problemă de natură etică cu care se va confrunta în viitoarea profesie. Mulți dintre cei care au
absolvit Institutul Național al Magistraturii și au început activitatea de judecător sau procuror au
simțit diferența între cunoștințele teoretice și problemele cu care s-au confruntat în profesie,
multe de natură etică.
De aceea noul profesionist al dreptului va trebui să își însușească cultura profesională în
care a intrat, proces care nu este unul foarte ușor. La început el poate face unele erori fie de
natură logică, fie de natură juridică, fie de natură etică, iar factorii nonraționali pot exercita în
această perioadă un rol negativ asupra procesului de decizie.
Pentru a-i ajuta pe începători să depășească mai ușor acest moment, în domeniul eticii
profesiei de psiholog a fost dezvoltat modelul aculturației etice222, care poate fi transpus și în
220
M.M. Pivniceru, C. Luca, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C.
Luca (coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 123.
221
Publicată la adresa de internet http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/24_05_2016__80731_ro.pdf , ultima
vizualizare la 8.12.2016.
222
A e vedea S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 130 - 162. Vom dezvolta în continuare
principalele idei ale acestui model, adaptându-l la peofesiile juridice.
90
domeniul profesiilor juridice. Aculturație înseamnă dobândirea de către noul intrat în profesie a
valorilor acestei profesii. Deși acest model se axează în principal pe dobândirea de către acesta a
valorilor profesiei, el nu trebuie să ignore o a doua dimensiune majoră, respectiv păstrarea
culturii de origine a individului, adică măsura în care oamenii își păstrează valorile, obiceiurile
și tradițiile și așa mai departe, din cultura sau culturile lor anterioare, care pot include familia,
religia, apartenența etnică, educațională și alte asemenea influențe223.
Tânărul magistrat ori avocat nu își va părăsi prietenii ori colegii de facultate odată cu
intrarea în profesie, ci el va continua să dezvolte în continuare cu aceștia relații similare,
adaptându-le însă noilor exigențe ale profesiei. Ce va face tânărul judecător care se va întâlni
cu un fost coleg de facultate, prieten apropiat, care este avocat și acesta îi cere sfatul cu privire
la o problemă juridică a unui client de-al său, aflată pe rolul unui alt judecător? Poate acesta
să se comporte ca atunci când cei doi erau colegi de facultate sau are niște restricții impuse de
etica profesiei de judecător? Cum s-ar putea împăca cultura profesiei de judecător cu cea
personală care privește cultivarea relațiilor cu prietenii?
O primă atitudine pe care o poate avea tânărul judecător este aceea de a se comporta cu
cu prietenul său, în acest context, la fel ca în facultate. El poate gândi că sunt doar ei doi la
discuție, că sunt prieteni vechi și că nu există niciun impediment de natură profesională să
discute cu un prieten probleme de natură juridică, fie ea și una concretă aflată pe rolul unei
instanțe. În acest caz judecătorul alege valoarea culturală anterioară intrării în profesie, aceea a
prieteniei cu colegul de facultate. O astfel de strategie presupune o separare completă a celor
două culturii, judecătorul considerând că cele două culturi, profesională și personală, nu se
întrepătrund în acest caz.
O a doua abordare a problemei poate presupune o asimilare totală a culturii noii profesii
de judecător și renunțarea completă la valorile personale. Astfel, judecătorul s-ar simți revoltat
că este pus în această dilemă, ar putea gândi că e mai bine să renunțe la prietenia cu fostul coleg
de facultate, în prezent avocat, pentru a nu mai fi pus în viitor în situația de a lua astfel de decizii
de natură etică. Se va gândi că în viitor fostul coleg poate o să aibă cauze și la completul său și
ar fi mai bine să nu fie văzuți împreună, pentru a nu lăsa loc de discuții cu privire la
imparțialitatea sa. Pe termen scurt o astfel de abordare îl poate ajuta pe tânărul judecător, însă pe
termen lung ea îi poate aduce dezavantaje majore, în primul rând pentru că îl va face să piardă
cu timpul exercițiul cultivării marilor valori umane, cum sunt prietenia, solidaritatea,
compasiunea, etc..
O altă abordare a problemei este aceea de integrare a valorilor noii profesii în cadrul
valorilor personale. Judecătorul i-ar putea spune că dacă i-ar răspunde la întrebare ar însemna să
încalce deontologia profesională, că doar judecătorul care are dosarul în față și are acces la toate
datele problemei poate să ia cea mai bună decizie și că nici colegului nu i-ar conveni ca avocatul
părții adverse să se consulte cu alți judecători cu privire la această cauză. În felul acesta
judecătorul ar găsi un achilibru între normele etice ale noi profesii și cultivarea valorilor morale
anterioare intrării în profesie.
Cele mai multe persoane care acced într-o profesie juridică au deja formate niște valori
etice personale, dar nu își dau seama exact în ce constau valorile etice profesionale. Aceștia
trebuie să facă un efort inițial mai mare pentru a asimila valorile etice ale noii profesii, dar cu
cât vor face acest lucru mai repede cu atât vor avea mai mult curaj să abordeze cu încredere
dilemele etice în fața cărora vor fi puși. Uneori valorile etice ale noii profesii vor trebui puse
înaintea vechilor valori personale, fiind cazuri în care loialitatea față de profesie să fie pusă
223
Idem, p. 132.
91
deasupra loialității față de prieteni sau foștii colegi. Alte valori, cum ar fi cinstea, onestitatea sau
conștiinciozitatea sunt valori personale și totodată valori profesionale, nefiind necesar un efort
suplimentar pentru asimilarea acestora în noua cultură profesională juridică.
Niște exerciții utile pentru asimilarea mai ușoară a valorilor etice ale noii profesii au fost
considerate224 autobiografia etică, prin care tânărul profesionist își explorează cunoștințele de
etică profesională, conceptele de bine și rău și de unde îi vin aceste idei, ori exercițiul punctelor
tari și slabe, în care acesta va trebui să numească trei valori, virtuți, motivații sau principii pe
care le consideră a fi punctele lor tari și apoi răspund la întrebarea „Cum sau în ce împrejurări ar
putea deveni aceste atribute cele mai mari slăbiciuni ale voastre?”. În felul acesta profesionistul
va dobândi exercițiul autoreflecției, care am arătat anterior că este unul esențial în dobândirea
eticii profesionale, indiferent de vechimea în profesie.
Aceste exerciții sunt foarte utile și pentru cei care cadidează la o funcție de magistrat și
sunt examinați cu privire la etica acestei profesii.

Cât de important este mediul profesional pentru dezvoltarea comportamentului


etic?
Discuția aceasta reprezintă o transpunere în planul eticii profesiilor juridice a discuției
privind influența mediului social asupra comportamentui moral sau imoral al individului.
Unii au susținut că mediul social nu poate avea o influență esențială asupra
comportamentului moral al unei persoane, pentru că, dacă aceasta vrea cu adevărat să adopte un
comportament moral în orice situație, nimic nu o poate împiedica. Alții, dimpotrivă, au susținut
că mediul social este esențial în dezvoltarea comportamentului moral al individului, deoarece
acesta nu se poate ridica mult deasupra mediului din care face parte.
Ceva adevăr există în ambele concepții, însă viața a dovedit că există excepții notabile de
la fiecare dintre acestea. Astfel că mediul social are un anumit rol în dezvoltarea
comportamentului moral sau imoral, însă doar înainte ca persoana să își definitiveze caracterul
(de ex. în copilărie, la tinerețe). După acest moment comportamentul celorlalți nu mai are o
influență atât de mare asupra persoanei, din punct de vedere moral.
La fel stau lucrurile și în ceea ce privește etica profesională. Dacă un judecător tânăr își
va începe cariera într-o instanță în care abaterile de la etica profesională sunt repetate, el va fi
predispus să se formeze ca profesionist în același mod. Dacă însă el va avea în cadrul instanței
una sau mai multe persoane pe care să le poată lua drept model de comportament etic, va avea
șanse mai mari să își formeze un caracter similar. Asemenea și în ceea ce privește avocatul
stagiar și maestrul pe care acesta l-a avut. Din păcate în mediul profesional juridic sunt mici
șansele ca un tânăr profesionist să își poată alege mediul în care să înceapă să lucreze, pentru că
opțiunile sunt foarte limitate și de cele mai multe ori acesta nici nu are cunoștință în mod
amânunțit despre felul în care se comportă ceilalți în activitatea de zi cu zi.
Dacă mediul de lucru ar fi unul ostil formării unui caracter moral al tânărului
profesionist, acesta nu are la îndemână decât posibilitatea păstrării legăturii cu persoanele care
împărtășesc aceleași valori etice profesionale și discutarea periodică cu acestea a problemelor
etice întâlnite în practică. De asemenea «Ei pot stimula motivația etică implicându-se într-o
comunitate sau rețea socială care valorizează reflecția etică și susține comportamentul etic.
„Precum cărbunii din șemineu, ne putem păstra adecvarea etică rămânând în contact unii cu
alții” (Kidder, 2009, p. 55»225.

224
Idem, p.
92
Trebuie subliniat însă că, în principiu, rămâne valabilă și reciproca afirmației de mai sus,
adică oricât de moral ar fi mediul în care va lucra noul intrat în profesie, acest lucru nu va fi
suficient pentru ca el să dobândească un comportament profesional etic, dacă nu va face eforturi
pentru a înțelege și a asimila personal acest comportament. Subiectul moral are așa-numita
„forță de individuație”, potrivit căreia „Chiar dacă idealul lui este furnizat în întregime de
societatea în care trăiește sau de educatorii care i-l fac cunoscut, omul trebuie să înțeleagă
personal acest ideal; el îl realizează gândindu-l, posedă voința de a face un efort personal.
Întreaga știință socială nu-i dă mijloacele de a face acest efort; singură morala îl va face să
conceapă valori și scopuri, în mare parte sociale, dar înainte de toate personale, apoi
supraindividuale și suprasociale; depinde apoi de el de a le accepta sau a le respinge prin
acțiune.”226

CITATE RELEVANTE227

Zeul îl află pe cel vinovat. Homer (între sec. al Xll-lea şi al Vll-lea î.Hr.)

Să pedepseşti nu doar fapta, ci şi intenţia. Periandru din Corint (666-586 î.Hr.)

Când principiile se deosebesc, nu poţi găsi un limbaj comun. Confucius (551-479 î.Hr.)

Trasul cu arcul ne învaţă cum trebuie să căutăm adevărul. Când arcaşul dă greş, el nu dă
vina pe alţii, ci caută cauza în el însuşi. Confucius (551-479 Î.Hr.)

Cei care se supun raţiunii se supun zeilor. Pitagora (576-496 Î.Hr.)

Nu forţa trupească şi banii îi fac pe oameni fericiţi, ci dreptatea şi înţelepciunea. Democrit


din Abdera (460-cca 370 î.Hr.)

Puternic este acela care ştie să tacă atunci când are dreptate Platon (428-347 Î.Hr.)

Temeiul oricărei înţelepciuni este răbdarea. Platon (428-347 Î.Hr.)

A te îndoi nu e lipsit de folos. Îndoindu-ne, ajungem la cercetare; cercetând, ajungem la


adevăr. Aristotel (384-322 î.Hr.)
Mai bine să fii nefericit alături de raţiune, decât fericit şi lipsit de raţiune. Epicur (341-270
Î.Hr.)

Cunoaşterea adevărului ia naştere în noi cu ajutorul simţurilor. Carus Titus Lucretius (99-
55 î.Hr.)

Îndoiala îl învaţă pe muritor ce este raţiunea. Publius Syrus (secolul I î.Hr.)


225
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 105.
226
A. Fouillé, La morale et la religion humanitaire, în Revue des deux Mondes, 1912, p. 157, apud. I. Bunea,
Fenomenologia conștiinței morale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 69-70.
227
Extrase din lucrarea Enciclopedia înţelepciunii, apărută la Editura ROOSSA.
93
Judecăţile corecte sunt caracteristice tuturor oamenilor, fiindcă natura însăşi arată calea
către cele cuvenite, dar filozofii se deosebesc de majoritate prin aceea că la ei, aceste
judecăţi se opun împrejurărilor nefavorabile. Plutarh (45-127)

Dacă în privinţa judecăţilor pe care le emitem ne-am încrede mai mult în ce vedem decât în
raţiune, am fi rămas de mult în urma vulturului în ce priveşte înţelepciunea. Apuleius
(Lucius Apuleius Platonicus) (124-180)

Sfătuieşte-te cu înţelepţii, ca să te fereşti de prostie şi pentru ca faptele tale să nu se


îndepărteze de calea cea dreaptă. Al-Samarqandi (Shams Al-Din Muhammad Ibn Ashraf
Al-Husayni Al-Samarqandi) (sec. al Xll-lea)

Îndoiala îmi oferă nu mai puţină satisfacţie decât cunoaşterea. Dante Alighieri (1265-1321)

Ce folos că ştiai multe, dacă nu ai fost în stare să-ţi aplici cunoştinţele când ai avut nevoie.
Francesco Petrarca (1304-1374)

Sfaturile bune, oricine le-ar da, se nasc din înţelepciunea principiilor, dar înţelepciunea
principiilor nu ia naştere din sfaturile bune. Nicollo Machiaveli (1469-1527)

Dacă poţi fi învăţat slujindu-te de ştiinţa altora, înţelept nu poţi fi decât pe cont propriu.
Michel De Montaigne (1533-1592)

Înţelepciunea precară e adesea sclava prostiei bogate. William Shakespeare (1564-1616)

Înţelepciunea se apucă de treabă u băgare de seamă, iar cercetaşii ei, prevederea şi


judecata, studiază drumul, pentru a se putea înainta fără oprelişti. Baltasar Gracian y
Morales (1601-1658)

A înţelege viaţa şi a te pricepe la oameni nu sunt, de departe, acelaşi lucru. Marea artă
constă în a înţelege caracterele şi a percepe stările de spirit. Baltasar Graciân y Morales
(1601-1658)

Raţiunea fără înţelepciune e o dublă nebunie. Baltasar Graciân y Morales (1601-1658)

Învăţarea ştiinţelor înlesneşte dezvoltarea virtuţilor la oamenii cu bune aptitudini


spirituale; la oamenii care nu sunt înzestraţi cu astfel de aptitudini, ea duce doar la faptul
că aceştia devin mai proşti şi mai neînvăţaţi. John Locke (1632-1704)

Sunt unii care, încercând să înlăture prejudecăţile, stârpesc în acelaşi timp şi virtutea şi
cinstea şi religia. Jonathan Swift (1667-1745)

Dacă omul ştie ce-i măsura, atunci ştie tot. Thomas Carlyle (1795-1881)

94
Există oameni care îşi formează inima cu ajutorul raţiunii, iar alţii, cu ajutorul inimii, îşi
formează raţiunea: cei din urmă reuşesc mai mult decât primii, pentru că într-un sentiment
este mai multă raţiune, decât sentimentele din raţiune. Piotr lakovlevici Ceaadaev (1794-
1856)

Dacă nu acorzi înţelepciunii atenţie, ea se va răzbuna cu siguranţă pe tine. Benjamin


Franklin (1706-1790)

Îndrăznesc să spun deschis: raţiunea îl face pe filozof, dragostea pentru glorie, pe erou, şi
doar virtutea, pe înţelept. Luc de Clapiers Vauvenargues (1715-1747)

În sufletul omenesc sunt două principii: simţul măsurii şi simţul nemărginirii. Elada antică
este simţul măsurii. Patosul romanticului şi focul creativ al timpului nostru sunt simţul
nemărginirii. Konstantin Dmitrievici Balmont (1867-1942)

Nici un fel de raţiune nu e în stare să arate omului calea, dacă el nu vrea să o vadă. Romain
Rolland (1866-1944)

Nu este nimic mai obositor şi mai util decât nehotărârea. Bertrand Russell (1872-1970)

Dacă cunoştinţele omului se află într-o formă nesistematizată, atunci, cu cât sunt mai
numeroase, cu atât judecata acestuia se tulbură mai tare. Herbert Spencer (1820-1903)

IV. ASPECTE COMUNE DE ETICĂ A PROFESIILOR DE


JUDECĂTOR ȘI PROCUROR

Care sunt faptele prin care magistrații pot aduce atingere probității profesionale ori
prestigiului justiției?
Conform punctului 2.1. din Declaraţia privind etica judiciară de la Londra din 2010,
probitatea impune judecătorului să se abţină de la orice comportament lipsit de tact şi delicateţe
şi nu doar de la cel care este contrar legii. Este instituită astfel în sarcina magistraților o obligație
generală de a se abține de la orice fel de fapte care pot aduce atingere probității profesionale ori
prestigiului justiției, iar îndeplinirea sau neîndeplinirea acestei obligații urmează a se examina în
fiecare caz concret în parte.

95
În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 228se
arată că magistratul trebuie să fie conştient de modul in care activitatea sa profesională poate fi
afectată de anumite comportamente, cum ar fi: participarea la emisiuni de televiziune, ca, de

exemplu, Maşter Chef, Dansez pentru tine, Vocea României etc.; publicarea unor lucrări literare
în care apar diverse ideologii politice/lucrări religioase/lucrări literare cu un puternic conţinut
erotic; apartenenţa la organizaţii secrete, cum ar fi organizaţiile masonice, Clubul Rotary etc.;
deţinerea unor funcţii suplimentare, în măsura in care este permisă de lege, poate fi totuşi
inoportună dacă afectează buna administrare a justiţiei şi / sau încrederea în justiţie.
De asemenea, în același Ghid se mai arată că «Magistratul trebuie să acorde atenţie
sporită situaţiilor de tipul următor: magistratul este membru al unei formaţii de muzică / trupe de
dans care susţine frecvent reprezentaţii artistice în oraşul în care acesta este judecător / procuror;
fiul magistratului merge într-o excursie şcolară care este sponsorizată de un om de afaceri
binecunoscut în oraş;magistratul frecventează un club despre care s-a scris în mass-media că
este cunoscut pentru droguri şi prostituţie; relaţii tensionate cu vecinii (certuri, insulte etc.);
magistratul discută în diferite ocazii (instanţă/birou/petreceri/reţele de socializare etc.) despre
pregătirea slabă / prestaţia profesională necorespunzătoare a altor colegi; violenţa domestică
(verbală / fizică) la care vecinii sunt martori; publicarea unui articol într-un jurnal de specialitate
în care un magistratul critică o hotărâre judecătorească pronunţată într-un caz mediatizat pe
scară largă; magistratul face avansuri sexuale unei femei care este funcţionar al instanţei
(grefieră); participarea magistratului la diverse evenimente la care participă persoane care
aparţin unor clanuri interlope; consumul de băuturi alcoolice în timpul orelor de serviciu;
conflicte cu poliţia atunci magistratul este oprit în trafic de agenţii rutieri; magistrat împrumută
bani de la mai multe persoane, de obicei avocaţi, fără să îi retumeze la timp; magistraţii dezbat
între ei anumite probleme pe holul instanţei/în locuri accesibile publicului; magistratul nu
trebuie „să îşi etaleze" bogăţia în faţa celor prezenţi în sala de judecată, ca, de exemplu, atunci
când o judecătoare poartă bijuterii scumpe sau când un procuror poartă un ceas foarte scump.»
Desigur că nu toate aceste comportamente pot atrage răspunderea disciplinară a
magistratului pentru abaterea disciplinară constând în „manifestările care aduc atingere onoarei
sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării
atribuţiilor de serviciu”, reglementată în art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor, republicată şi modificată.
Unele dintre ele ar trebui să constituie doar abateri de la art. 17 din Codul deontologic al
judecătorilor şi procurorilor, conform căruia judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de
la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate.
De pildă, prin Hotărârea nr. 446/09.09.2015, Secţia pentru procurori a constatat
încălcarea dispoziţiilor art. 17 şi 18 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor de
către domnul N. D. A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Secția a reținut în sarcina domnului procuror N. D. A. un comportament
necorespunzător statutului de magistrat, concretizat printr-o atitudine nedemnă şi lipsită de
respect faţă de colegul său, domnul procuror C. C., constând în întrebuinţarea de expresii
jignitoare şi acte de violenţă fizică ( izbire cu umărul ), fapte săvârșite în incinta Parchetului de
228
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”
96
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În consecinţă, Secţia a reţinut faptul că atitudinea
domnului procuror N. D. A. s-a poziţionat în afara standardelor de conduită impuse de statutul
magistratului, fiind depăşite limitele unei exprimări permise, care trebuie să se raporteze la
obligaţia de rezervă ce incumbă oricărui magistrat229.
De asemenea, prin Hotărârea nr. 646/06.11.2014, Secţia pentru procurori a constatat că
doamna A. M. B., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
în prezent suspendată din funcţie ca urmare a trimiterii în judecată, a încălcat dispoziţiile art.9
alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului
Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/24.08.2005, prin manifestările publice din perioada
în care îndeplinea funcţia de procuror şef al D.I.I.C.O.T. Secţia a reţinut că întâlnirea de la P….
din data de 14.02.2014 a doamnei procuror A. M. B. cu doamna deputat şi preşedinte de partid
politic E. U., conform unei înţelegeri anterioare, constituie o încălcare a normelor deontologice
ale magistratului din perspectiva felului în care imaginea procurorului a fost proiectată în zona
publică şi a efectelor pe care această imagine le-a produs în conştiinţa opiniei publice. Totodată
a constatat că, în acord cu reglementările legale în materie, simpla relaţie de prietenie dintre un
magistrat şi orice altă persoană, inclusiv oameni politici, nu constituie prin ea însăşi o încălcare
a normelor de conduită reglementate de Codul deontologic anterior menţionate230.
Prin Hotărârea nr. 646/06.11.2014, menţinută prin Hotărârea Plenului Consiliului
Superior al Magistraturii nr. 267/19.03.2015, Secţia pentru procurori a constatat că, prin
atitudinea şi comportamentul adoptat de domnul procuror P. D., în următoarele împrejurări: - la
date de 28.06.2013, în cadrul unei întruniri profesionale cu prim procurorul Parchetului de lângă
Judecătoria C…, prim procurorul Parchetului de lângă Tribunalul C… şi procurorul-şef secţie
urmărire penală din cadrul Parchetului de lângă Tribunalul C…, pe un ton ironic, a afirmat
tendenţios că, în activitatea de supraveghere soluţiile sunt cenzurate de către prim procuror în
timp ce în activitatea judiciară procurorul de şedinţă este liber să pună concluziile pe care le
consideră de cuviinţă, sugerând explicit că activitatea sa ca procuror de instanţă nu poate fi
cenzurată ierarhic; de asemenea, a mai afirmat că doamna procuror B. L. a greşit încadrarea
juridică dată în cauza asupra căreia se comportau discuţiile, fără a-şi argumenta logico-juridic
poziţia. - la data de 18.09.2013, în cadrul unei şedinţe la care au participat, prim procurorul H.
M., prim procurorul adjunct P. V. J. şi procurorii din sectorul judiciar – P. D. şi S. C., a făcut
afirmaţii defăimătoare cu referire la activitatea judiciara a Parchetului de pe lângă Judecătoria
C…, susţinând că „este debandadă” , „nu are încredere în nimeni” şi că „îl deranjează” cu
referire la exercitarea atribuţiilor de îndrumare şi control ale prim procurorului adjunct (dubla
verificare a soluţiilor dispuse de instanţă şi întocmirea corespunzătoare a fişelor de şedinţă după
modelul indicat de prim procurorul adjunct P.) - la data de 12.02.2014, în cadrul şedinţei de
lucru săptămânale a Parchetului de pe lângă Judecătoria C…, a generat un schimb de replici cu
prim procurorul unităţii H. M., atmosfera devenind tensionată. De asemenea, a întrerupt deseori
discursul prim procurorului unităţii, prin solicitări nestatutare . - la data de 29.04.2014 a refuzat
să semneze de luare la cunoştinţă a dispoziţiei prim procurorului privind planificarea
procurorilor din compartimentul judiciar nr……../2014 - la data de 17.07.2013 a refuzat să
primească şi să semneze de primire a Dispoziţiei nr…. din data de 16.07.2013 emisă de prim
procurorul unităţii, - la data de 04.02.2014 nu a respectat rezoluţia prim procurorului unităţii
refuzând să refacă motivarea unor căi de atac, conform noilor prevederi legale intrate în vigoare

229
Publicată la adresa de internet http://integritate.ifep.ro/Jurisprudenta.html , ultima vizualizare la 9.12.2016.

230
Publicată la adresa de internet http://integritate.ifep.ro/Jurisprudenta.html , ultima vizualizare la 9.12.2016.
97
la 01.02.2014 (lucrările nr……./2013, nr……./2013, nr……../2013) au fost încălcate
dispoziţiile art.18 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea
Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/24.08.2005231.
În doctrină s-a susținut că pot intra în sfera abaterii disciplinare reglementată în art. 99
lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor utmătoarele
comportamente: conduita agresivă (limbaj, violenţe fizice) a judecătorului/procurorului de
natură a contraria sau indigna opinia publică; frecventarea unor locuri cunoscute ca având o
reputaţie îndoielnică; legături cu persoane care au o proastă reputaţie (infractori notorii, interlopi
etc.); implicarea în controverse publice; denigrarea unor persoane; desfăşurarea unor activităţi
care, prin natura lor, pot crea îndoieli în rândul opiniei publice cu privire la seriozitatea,
independenţa, imparţialitatea sau integritatea magistratului (şantajarea unor persoane, acţionarea
în calitate de recuperator, implicarea în licitaţii asupra unor bunuri aflate în litigiu la instanţa sau
parchetul unde îşi desfăşoară activitatea, manifestări publice sau exprimarea unor opinii pe site-
urile de socializare cu conotaţii discriminatorii de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
religie, cultură, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine sau condiţie
socială, apariţia magistratului în clipuri publicitare sau electorale, apariţia în reviste pentru adulţi
etc.).232
Într-o altă opinie doctrinară s-a susținut că nu constituie manifestări care aduc atingere
onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei următoarele fapte: punerea de către
magistrat în discuţia publică a unei chestiuni care priveşte sistemul judiciar şi care ar trebui să
fie deschisă unei dezbateri publice; călătoria cu un mijloc de transport în comun în care se află şi
persoane care au diferite afaceri judiciare la instanţa sau parchetul unde judecătorul sau
procurorul îşi desfăşoară activitatea; participarea magistratului la un eveniment (nuntă, botez
etc.) la care sunt invitate şi persoane de calitate îndoielnică (persoane cercetate penal, persoane
condamnate penal, interlopi etc.), în condiţiile în care nu interacţionează cu acestea etc.233
Relevante sub acest aspect sunt și soluțiile de practică judiciară adoptate de Consiliul
Superior al Magistraturii sau de instanța supremă în materie disciplinară.
În ce privește faptele comise de judecători, în practica judiciară s-a reținut că fapta
judecătorului care a atras atenţia unei grefiere, în incinta serviciul registratură, unde se aflau mai
multe persoane, să nu înregistreze cererile de strămutare pe care le prezentase sora unui alt
judecător, nu reprezintă o comportare corectă, demnă şi rezervată de natură a menţine neştirbit
prestigiul justiţiei, întrucât această atitudine a judecătorului a avut un mare potenţial de afectare
a justiţiei, ca valoare socială ocrotită de lege, având o influenţă negativă asupra încrederii
oamenilor în sistemul judiciar, inclusiv a magistraţilor. Totodată, s-a mai reţinut că refuzul de
participare a judecătorului la deliberare în mod direct, transmiţând colegilor, prin intermediul
grefierului, pe o foaie de hârtie, menţiuni cu privire la soluţia preconizată în cauză, dar care nu
îmbracă forma unei minute, situaţie ce a dus la repunerea cauzei pe rol, constituie o manifestare
231
Publicată la adresa de internet http://integritate.ifep.ro/Jurisprudenta.html , ultima vizualizare la 9.12.2016.

232
T. Manea, Despre abaterea disciplinară a magistraţilor privind manifestările care aduc atingere onoarei sau
probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, articol publicat pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la
27.01.2012.

233
I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, Abaterile disciplinare ale magistraţilor. (I) Manifestările care aduc atingere onoarei
sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de
serviciu, articol publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 27.05.2014.

98
de natură să ducă la subminarea demnităţii funcţiei sale şi a capacităţii sale de a o exercita. De
asemenea, s-a mai reţinut că prin prezentarea în şedinţă publică a aspectelor privind activitatea
sa şi raporturile existente între acesta şi conducerea instanţei, lipsa intranet-ului, împrejurarea că
la adresa judecătorului au fost făcute insinuări cu privire la existenţa unei boli psihice, precum şi
prezentarea unor aspecte privind deliberarea dintr-un dosar, acesta a încălcat obligaţia de rezervă
ce revine fiecărui magistrat. Această obligaţie presupune, prin însăşi natura sa, moderaţie şi
reţinere în ceea ce priveşte prezentarea opiniilor de către magistraţi. Prin încălcarea acestei
obligaţii, judecătorul şi-a asumat riscul de a fi pierdut respectul pentru instanţe şi încrederea
necesară în activitatea acestora precum şi de a se produce consecinţe în privinţa recunoaşterii
instanţelor ca unice organe calificate a decide în privinţa soluţionării proceselor. Prin adoptarea
acestei atitudini a fost încălcată solemnitatea şedinţei de judecată, prezentarea aspectelor
menţionate mai sus situându-se în afara cadrului legal ce reglementează judecata. Prin
comportamentul şi acţiunile întreprinse, judecătorul a adus atingere principilor morale cum ar fi
integritatea, etica şi buna credinţă, periclitând atât imaginea publică a magistratului, cât şi
prestigiul justiţiei, prin faptele sale contribuind la scăderea aprecierii publice pozitive asupra
sistemului judiciar din care face parte234.
Într-o altă cauză s-a reţinut că fapta judecătorului care s-a deplasat într-un alt birou şi pe
un ton imperativ, nepoliticos şi inadecvat, folosind expresii nepotrivite în raport cu atitudinea pe
care trebuie să o adopte un magistrat la locul de muncă, refuzând să părăsească biroul la
solicitarea expresă a colegilor, precum şi folosirea unui ton ironic la adresa vicepreşedintelui
instanţei care a fost chemat să aplaneze conflictul, nu întruneşte elementele constitutive ale
abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, întrucât fapta s-a petrecut
numai în raport cu colegii judecători, în incinta unui birou din sediul tribunalului, incidentul
neajungând la cunoştinţa publicului larg235.
Într-o speţă s-a reţinut că faptele judecătorului care pe parcursul a două zile a făcut
aprecieri nepotrivite statutului de magistrat la adresa unor avocaţi, a intrat într-un magazin din
centrul oraşului şi a făcut reproşuri fără nicio logică unei vânzătoare, iar la ieşirea din magazin,
a lovit cu poşeta portiera unei maşini şi un afiş publicitar, după care, traversând strada a intrat în
sediul poliţiei, au fost comise fără vinovăţie, întrucât atitudinea judecătorului a fost determinată
de o stare de boală cauzată de stres, astfel că nu a avut reprezentarea faptelor sale sau nu ar fi
putut avea posibilitatea reală de a conştientiza, atât din punct de vedere al deciziei de săvârşire a
faptei, cât şi din punct de vedere al urmărilor acesteia.236
În ce privește faptele comise de procurori, într-o cauză s-a reţinut că manifestările
procurorului constând în citarea în mod repetat a inculpatului la sediul unităţii de parchet, în
condiţiile în care au existat zile în care acesta a fost prezent şi nu s-au efectuat acte procedurale,
iar dacă s-au efectuat, perioada de timp în care deţinutul a fost prezent în biroul procurorului, nu
justifică complexitatea actului; rămânerea fără pază a inculpatului în biroul procurorului, agenţii
234
Hotărârea nr. 4J din 12 martie 2014, Secţia pentru judecători a C.S.M., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț,
P.A. Coțovanu, op.cit..
235
Hotărârea nr. 1J din 22 ianuarie 2014, Secţia pentru judecători a C.S.M., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț,
P.A. Coțovanu, op.cit..

236
I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, Abaterile disciplinare ale magistraţilor. (I) Manifestările care aduc atingere onoarei
sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de
serviciu, articol publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 27.05.2014.

99
de escortă fiind invitaţi să aştepte pe hol; primirea acestuia de nenumărate ori în audienţă;
purtarea unei vaste corespondenţe cu inculpatul prin intermediul SMS-urilor, în timp ce acesta
se afla în stare de deţinere în penitenciar, de cele mai multe ori iniţiată de către acesta, în cadrul
căreia îi dădea detalii cu privire la anumite activităţi procesuale pe care urma să le întreprindă,
în condiţiile în care cunoştea că este interzisă o astfel de atitudine, întrunesc elementele
constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.237
Într-o altă speţă s-a reţinut că fapta procurorului de a elabora şi semna un document, care
a fost remis unui ziarist şi publicat în presă, nu întruneşte elementele constitutive ale abaterii
disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, întrucât se încadrează în limitele
dreptului magistratului la liberă exprimare şi nu poate conduce la reţinerea unei încălcări de
rezervă de la orice manifestări care ar aduce atingere onoarei sau probităţii profesionale ori
prestigiului justiţiei238.
Într-o altă speţă s-a reţinut că afirmaţiile procurorului la un post de televiziune, în sensul
că: tinerii nu se mai duc la sfântul altar, ci stau împreună, ca animalele, că se mediatizează
vrăjitoria, credinţa în vrăjitorie, credinţa în horoscoape, că femeia se îmbracă în pantaloni,
reprezintă aprecieri de ordin personal, care nu au fost de natură să creeze îndoieli cu privire la
seriozitatea, independenţa, imparţialitatea sau integritatea acestuia şi, în consecinţă, nu au adus
atingere onoarei, probităţii profesionale şi prestigiului justiţiei, nefiind îndeplinite elementele
constitutive ale abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004. Prin
afirmaţiile sale, procurorul nu a încălcat obligaţia de rezervă impusă magistraţilor, obligaţie care
constituie o sinteză a principiilor generale ale deontologiei profesiei.
În aceeaşi cauză s-a reţinut însă că fapta procurorului care în spaţiul public, a făcut
afirmaţii referitoare la sistemul de justiţie care, în opinia sa, ar fi „prins în propriile nonvalori”,
cât şi aprecieri privind „starea de lehamite şi de dezgust faţă de un guvern absolut incompetent
şi ticălos”; s-a adresat celorlalţi magistraţi cu îndemnul „de a-i da jos pe aceşti criminali ai ţării”,
cât şi opiniei publice căreia i-a adresat îndemnuri mobilizatoare de genul „hai să terminăm odată
cu corupţia, cu hoţia şi să instaurăm un guvern nepătat politic, un guvern cinstit, un guvern de
oameni care sunt în stare să-şi dea şi viaţa pentru cei din jurul lor”, întruneşte elementele
constitutive ale abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, întrucât
afirmaţiile mai sus expuse, făcute în spaţiul public, contravin obligaţiei de rezervă impusă
magistraţilor în exercitarea libertăţii de exprimare, în considerarea statutului lor, fiind astfel
încălcat echilibrul just între dreptul fundamental al individului la respectarea libertăţii de
exprimare, pe de o parte, şi interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia
publică să se conformeze scopurilor enunţate în art.10 par. 2 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.239
În ce privește faptele anterioare comise de candidați pentru funcția de magistrat, într-o
cauză soluţionată definitiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 240, s-a reţinut că îndeplineşte
condiţia bunei reputeţii o persoană care în urmă cu 6 ani a fost sancţionată cu amenda

237
Hotărârea nr. 3P din 3 septembrie 2013, Secţia pentru procurori a C.S.M., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț,
P.A. Coțovanu, op.cit..

238
Hotărârea nr. 8P din 10 octombrie 2012, Secţia pentru procurori a C.S.M., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț,
P.A. Coțovanu, op.cit..
239
Hotărârea nr. 5P din 2 mai 2012, Secţia pentru procurori a C.S.M., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, P.A.
Coțovanu, op.cit..
100
administrativă în cuantum de 20 RON pentru că ar fi furat din incinta SC M.S. SRL două
ciocolate în valoare de 3,08 RON. Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători
constatase că reclamantul nu înseplinea condiţia bunei reputaţii pentru a fi numit magistrat, deşi
acesta trecuse examentul de intrare în magistratură, singurul motiv fiind acela că fusese
sancţionat cu amendă administrativă pentru fapta descrisă. Instanţa supremă a arătat în motivare
că buna reputaţie se construieşte în timp, printr-un întreg ansamblu de elemente care concură la
conturarea profilului său uman şi profesional, care nu pot fi evaluate în mod izolat, scoase din
context. C.S.M. trebuia să ia în considerare intervalul mare de timp scurs de la data presupusei
fapte, conduita ulterioară a recurentului-reclamant, aprecierile favorabile asupra activităţii
desfăşurate ca avocat şi inexistenţa, in concreto, a unor ecouri publice a faptei reţinute prin
ordonanţa Parchetului.

Ce presupune obligaţia de rezervă a magistratului?


Rezerva sau obligația de rezervă exprimă o sinteză practică a principiilor generale ale
deontologiei judiciare (independență, imparțialitate, integritate), cu care se asociază și care poate
fi valorizată și în raport cu încrederea publicului în justiție; în substanța ei, obligația de
rezervă reprezintă un comportament cvasi-ireproșabil care se așteaptă de la judecător, ce poate
privi exigențele de prudență și moderație asociate cu funcția de judecător, ceea ce înseamnă o
obligație de distanță pentru prezervarea imparțialității sale ce constă în alte obligații de abținere
în raport cu orice activitate profesională sau de altă natură estimate ca fiind incompatibile cu
funcțiunile sale.241
Nu pot fi enumerate toate situațiile concrete în care magistratul ar trebui să se abțină de la
orice activitate, profesională sau din afara profesiei, care ar fi incompatibilă cu funcția.
Respectarea sau încălcarea de către magistrat a obligației de rezervă se va examina în raport cu
fiecare situație concretă în care acesta acționează.
Obligaţia de rezervă a magistratului, deşi poate crea pentru acesta un dezavantaj faţă de
restul cetăţenilor, în special atunci când acesta este atacat pe nedrept în spaţiul public, îşi are
fundamentul în necesitatea menținerii încrederii populaţiei în justiţie.
Totuşi «Obligaţia de discreţie nu impune izolarea magistratului de societate şi de celelalte
profesii juridice, ci doar limitează sfera libertăţii sale de exprimare, lăsând actele judiciare pe care
le întocmeşte şi hotărârile judecătoreşti pe care le pronunţă “să vorbească”de la sine atunci când
procedurile se vor fi finalizat. Este firesc să fie aşa, limitarea libertărţii de exprimare a
magistratului prin impunerea obligaţiei de rezervă, respectiv a interdicţiei de a discuta despre
dosare aflate pe rolul său sau de a-şi justifica în mod public soluţiile pronunţate, constituind una
dintre cele mai puternice garanţii de protecţie a drepturilor şi intereselor justiţiabililor, dar şi a
imparţialităţii şi independenţei judecătorilor şi procurorilor.»242
240
ÎCCJ, SCAF, dec. nr. 2267/30.04.2010, dosar nr. 7495/2/2009, publicată în Revista formulul judecătorilor nr.
3/2010, p. 255.
241
Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, colectiv, coordonatori M.M. Pivniceru, C. Luca, Ed.
Hamangiu, București, 2008, p. 38, apud. C.A. Domocos, Consideraţii privind infracţiunea de violenţă în familie
prevăzută de art. 199 C.pen.. Aspecte deontologice comune profesiei de judecător şi de avocat, articol publicet pe
site-ul www.universuljuridic.ro, ultima vizualizare la 16.12.2015.

242
Daniela Pantazi: Obligaţia de discreţie nu impune izolarea magistratului de celelalte profesii juridice,
interviu publicat on-line, pe siteul www.juridice.ro , la data de 9.12.2015.

101
Obligația de rezervă a magistratului trebuie îndeplinită chiar și față de rudele apropiate
sau față de prieteni. Astfel, Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din
România 243 obligă „magistratul să clarifice familiei şi prietenilor că aceştia nu trebuie să încerce
să îi influenţeze părerea într-un sens sau altul. De fapt, ei ar trebui să evite să vorbească despre
respectiva cauză câtă vreme acesta este în curs de soluţionare. A îi spune unui magistrat care se
ocupă cu un caz penal grav că suspectul ar trebui să fie aspru pedepsit este ceva nepotrivit.”
Obligația de rezervă nu îl împiedică pe magistrat să desfășoare unele activități care sunt
compatibile cu funcția.
Astfel, magistratul poate să dea scrisori de recomandare, cu următoarele precizări făcute
în comentariul 148 la Principiile de la Bangalore:
Judecătorul nu ar trebui să scrie recomandări în legătură cu o persoană pe care nu o
cunoaşte.
Judecătorul poate scrie scrisori de recomandare dacă acestea ar fi scrise în desfăşurarea
obişnuită a activităţii (de ex. un angajat al instanţei solicită referinţe privind activitatea sa la
instanţă). Scrisoarea ar trebui să cuprindă o declaraţie referitoare la sursa şi întinderea
cunoştinţelor judecătorului despre beneficiar, şi ar trebui adresată şi expediată direct persoanei
sau organizaţiei pentru care a fost scrisă. În cazul unui angajat personal al judecătorului, cum ar fi
un grefier care îşi caută un alt loc de muncă, se pot da referinţe generale şi adresate „Către cei
interesaţi".
Judecătorul poate da referinţe pentru cineva pe care îl cunoaşte personal însă nu
profesional, cum ar fi o rudă sau un prieten apropiat, dacă aceste referinţe îi sunt cerute în mod
normal în baza relaţiei personale.
În aceleași condiții judecătorul ar trebui să depună mărturie în instanță cu privire la
caracterul unei persoane, dacă i se solicită acest lucru.

Care sunt faptele care pot constitui atitudini nedemne în exercițiul funcției de
magistrat?
În art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,
republicată este reglementată abaterea disciplinară constând în „atitudinile nedemne în timpul
exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului
în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii
altor instituţii”.
Pot fi considerate atitudini nedemne faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al
parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori
reprezentanţii altor instituţii următoarele fapte: apostrofarea judecătorilor din complet cu privire
la anumite atitudini ale acestora; proferarea unor acuzații nefondate cu conotații sexuale la
adresa colegilor; interzicerea grefierului de a manipula dosarele din ședința de judecată;
exprimarea unor păreri ofensatoare cu privire la pregătirea profesională a unor colegi magistrați;
adresarea unor blesteme colegilor; folosirea unui ton ridicat și autoritar față de colegi; folosirea
unui ton ostil la adresa unor judecători; refuzul nejustificat de a preda dosarele la studiu unui alt
judecător; afirmațiile judecătorului în cadrul colegiului de conducere ”sunteți o gașcă de hoți”,
”asta nu-i instanța lui mă-ta” etc.; formularea de cereri cu caracter șicanator la adresa colegiului
de conducere al instanței; smulgerea dosarului din mâinile președintelui de complet; afirmațiile
făcute în sala de judecată că președintele de complet nu este în stare să conducă ședința de
243
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
102
judecată; adresarea de întrebări direct părților, fără a-l consulta pe președintele de complet;
adresarea unor cuvinte precum ”nenorocit, falsificator, escroc”, ”ești un infractor”; amenințarea
că ”îl va aranja” pentru că este un mafiot etc.244
Relevante sub acest aspect sunt următoarele soluții adoptate în practica judiciară:
Atitudinea unui judecător concretizată în folosirea de expresii jignitoare față de colegii
judecători și față de personalul auxiliar al instanței, formularea unor petiții în scop șicanator,
practicarea unor ritualuri oculte la sediul instanței, constituie atitudini nedemne, incompatibile
cu ținuta de care trebuie să dea dovadă un judecător.245
Fapta judecătorului care în timpul desfășurării unei ședințe de recurs a contestat cu voce
tare anumite măsuri dispuse de către președintele de complet, iar, în unele cazuri s-a adresat în
mod direct, fără încuviințarea președintelui, părților din proces, grefierului de ședință și
avocaților, adresându-le reproșuri și observații nejustificate, a făcut observații în legătură cu
pregătirea profesională a președintelui de complet, a părăsit, în timpul derulării ședinței de
judecată, nejustificat sala, atitudini ce au provocat reacții de dezaprobare și zâmbete
disprețuitoare din partea publicului și avocaților prezenți în sală constituie atitudini neconforme
cu calitatea de magistrat.246
În practica judiciară s-a reținut că fapta procurorului de a se prezenta la serviciu sub
influența băuturilor alcoolice, împiedicând și celelalte persoane din unitate să-și desfășoare
activitatea, constituie o atitudine nedemnă a unui magistrat247.
S-a pus problema în doctrină 248 care este natura juridică a faptei judecătorului sau
procurorului de a face afirmaţii în presă sau la emisiuni audio-vizuale cu privire la probitatea
profesională şi morală a colegilor. Într-o soluție de practică judiciară 249 s-a reținut că aceasta
constituie abatere disciplinară doar dacă este săvârşită în timpul exercitării atribuţiilor de
serviciu. Art. 18 alin. (2) din Codul deontologic prevede că: „judecătorii şi procurorii nu îşi pot
exprima părerea cu privire la probitatea profesională şi morală a colegilor”. Deşi legea conţine
prevederile menţionate, care impun magistraţilor un comportament corespunzător statutului
acestora, faptele de natură să aducă atingere probităţii morale nu-şi găsesc corespondent printre
abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată. Faptele ce
constituie abateri disciplinare aşa cum rezultă din art. 98 din aceeaşi lege privesc neîndeplinirea
sau îndeplinirea necorespunzătoare a unor îndatoriri de serviciu precum şi manifestări care aduc

244
I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, Abaterile disciplinare ale magistraților (III). Atitudinile nedemne în timpul exercitării
atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează,
inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii, articol publicat pe site-ul
www.juridice.ro , ultima vizualizare la 10 iulie 2014.
245
Hotărârea nr. 5J din 27 aprilie 2006, Secţia pentru judecători a C.S.M., definitivă prin decizia nr. 2 din 19
februarie 2007 a Î.C.C.J., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, op.cit..
246
Hotărârea nr. 5J din 23 aprilie 2008, Secţia pentru judecători a C.S.M., definitivă prin decizia nr. 8 din 17
noiembrie 2008 a Î.C.C.J., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, op.cit..
247
Hotărârea nr. 5P din 29 noiembrie 2005, Secţia pentru procurori a C.S.M., definitiva prin nerecurare, pe
www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, op.cit..
248
F. Costniu, Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca (coordonatori),
Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 142.
249
I.C.C.J. decizia nr. 6/2005, în F. Costniu, op.cit., p. 142.
103
atingere prestigiului justiţiei. Deşi norma generală face referire la afectarea probităţii
profesionale cât şi a celei morale, în norma specială sunt incriminate faptele care lezează
probitatea profesională, iar dintre cele care aduc atingere probităţii morale şi implicit
prestigiului justiţiei este sancţionată doar participarea magistraţilor la jocurile de noroc şi de tip
piramidal, în cazul în care nu este asigurată transparenţa fondurilor. Orice alte manifestări care
lezează probitatea morală a magistraţilor (ca, de pildă, atitudinea judecătorului în speţă) nu mai
sunt sancţionate disciplinar. Aceasta deoarece legiuitorul a înţeles să nu mai prevadă ca abatere
disciplinară nerespectarea normelor Codului deontologic sau manifestările care aduc atingere
probităţii morale.250
Considerăm discutabilă această soluție, deoarece fapta ar putea aduce atingere probității
profesionale și prestigiului justiției, încadrându-se astfel în abaterea disciplinară reglementată în
art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, privind
„manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei,
săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu”.
Cu privire la fapte comise în exercitarea profesiri de magistrat, mai trebuie subliniat că în
jurisprudență s-a reținut că fapta procurorului care se afla în fața sediului Institutului Național al
Magistraturii, unde susținea un examen pentru numirea în funcții de conducere, și care i-a
adresat unui alt procuror o serie de expresii nedemne constituie o faptă comisă tot în exercitarea
unor atribuții de serviciu, având în vedere natura și finalitatea acestui examen251.

Ce înseamnă buna reputaţie a magistratului?


Buna reputație este o condiție esențială atât pentru accederea în profesia de magistrat, cât
și pentru menținerea în această profesie a unei persoane.
Pentru a determina dacă o persoană are au nu bună reputație trebuie avut în vedere un
examen de natură obiectivă, care să justifice o concluzie într-un sens sau altul. În Hotărârea
Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 724/13 octombrie 2015252 s-a
statuat că „Reputația profesională este o consecință a integrității morale și profesionale de care
trebuie să dea dovadă fiecare judecător și procuror și oferă magistratului credibilitate și siguranță
în exercitarea profesiei, precum și autoritate în exprimarea opiniilor profesionale. Reputația
magistratului presupune două component esențiale: obligația magistratului de a avea o conduită
generală exemplară (care reprezintă și o condiție de acces în profesie, căreia îi corespunde dreptul
de a se bucura de reputație în fața societății din punct de vedere professional) și, de cealaltă parte,
obligația Statului de a garanta menținerea reputației magistratului, de fiecare data când se
constată că faptele semnalate sunt de natură să îi afecteze prestigiul și, pe cale de consecință,
autoritatea în exercitarea profesiei.”
Prin această hotărâre a Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii s-a
reținut că Inspecția Judiciară, în cadrul verificărilor, din nota de relații dată de doamna judecător
S.A.M. și de petenta B.C., a constatat că între petenta B.C. și familia doamnei judecător a existat
o înțelegere cu părinții doamnei judecător în sensul încheierii unui contract de vânzare –
250
Idem.

251
Hotărârea nr. 7P din 22 iunie 2010, Secţia pentru procurori a C.S.M., definitiva prin decizia nr. 1 din 4 martie
2013 a Î.C.C.J., în Abaterile disciplinare ale magistraților (IV). Desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic
sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu, publicată pe site-ul www.juridice.ro ,
ultima vizualizare la 19.03.2015.
252
Publicată la adresa de internet http://integritate.ifep.ro/Jurisprudenta.html , ultima vizualizare la 9.12.2016.
104
cumpărare fictiv a imobilului în care locuiește familia, cu scopul obținerii unei sume de bani prin
programul Prima Casă, sumă pe care împreună să o investească într-un proiect imobiliar, petenta
dându-le asigurări că imobilul va reveni la situația juridică inițială. Pentru că au existat
neînțelegeri și disensiuni relativ la această situație de fapt, între petenta B.C. și familia doamnei
judecător S.A.M., a avut loc o întrevedere la domiciliul familiei (imobil aflat în litigiu) între
membrii familiei – mama, doamna judecător S.A.M. și sora acesteia, S.D.O. – cu petenta B.C.,
întrevedere pe care toți cei trei membri ai familiei au hotărât să o înregistreze audio, fără a o
preveni pe petenta B.C. Inspecția Judiciară reține că discuția înregistrată a avut loc în imobilul în
care locuiește familia doamnei judecător, întrucât în acea perioadă petenta le vizita foarte des, cu
intenția de a le determina să îi remită o sumă de bani în schimbul imobilului. De asemenea, se
mai reține că mama doamnei judecător S.A.M. a formulat o plângere penală împotriva petentei
B.C. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, dar și o acțiune civilă în simulație. Petenta
B.C., la rândul ei, a înregistrat pe rolul Judecătoriei ... o acțiune în evacuare, respinsă de instanță,
dar și plângeri penale împotriva doamnei judecător S.A.M. pentru pretinse infracțiuni de hărțuire,
tulburare de posesie, violarea vieții private – cu privire la aceste plângeri penale, Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel ... a dispus clasarea reținând că scopul urmărit prin efectuarea înregistrărilor
ambientale a fost justificat de un interes legitim și “anume acela de a dovedi caracterul simulat al
contractului de vânzare – cumpărare încheiat cu privire la imobilul situat în C., str. N.R., nr.
33A”. Față de această situație de fapt, Secția pentru judecători a reținut, din probele administrate,
că acestea nu au relevant existența unor indicii privind neîndeplinirea de către doamna judecător
S.A.M. a condiției de bună reputație în condițiile în care conducerea Judecătoriei … are aprecieri
positive la adresa acesteia, presupusa faptă pe care ar fi comis-o doamna judecător S.A.M. nu a
produs consecințe juridice, nu a fost sancționată și nu a avut vreun impact asupra opiniei publice,
neexistând alte elemente care să determine o părere publică nefavorabilă referitoare la activitatea
profesională ori conduita morală a acesteia253.
Într-o altă cauză, prin Hotărârea nr. 449/15.09.2015254, Secţia pentru procurori a
Consiliului Superior al Magistraturii a constatat că nu există indicii privind neîndeplinirea
condiţiei de bună reputaţie de către domnul P. I., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă
Tribunalul D…. Secţia pentru procurori a fost sesizată cu raportul Inspecţiei Judiciare nr. …/IJ/
…/DIJ/2015, în cuprinsul căruia s-a aratat că, prin sentinţa civilă nr…./14.10.2013 a Curţii de
Apel Bucureşti –Secţia …, rămasă irevocabilă prin decizia nr. …/26.02.2015 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie – Secţia de …, s-a constatat calitatea de colaborator a securităţii în ceea ce îl
priveşte pe domnul P. I., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul D…. De
asemenea, s-a mai arătat că, în declarațiile date în conformitate cu dispoziţiile art.6 alin.1 din
Legea nr.303/2004 şi ataşate la dosarul profesional, domnul procuror P. I. a consemnat că nu a
făcut parte din organele de securitate ca poliţie politică, nu a fost agent sau colaborator al acestor
organe. Secţia pentru procurori a reţinut că la momentul declanşării procedurii, domnul procuror
P. I. se bucura de o bună reputaţie, nu fusese sancţionat ori cercetat disciplinar şi nu au existat alte
elemente care să determine o părere publică nefavorabilă referitoare la activitatea profesională ori
conduita morală a acestuia. De asemenea, a constatat că la data furnizării informaţiilor domnul P.
I. nu avea calitatea de procuror, iar de la acea dată şi până în prezent a trecut o perioadă de peste
253
Hotărârea Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 724/13 octombrie 2015, publicată la
adresa de internet http://integritate.ifep.ro/Jurisprudenta.html , ultima vizualizare la 9.12.2016.

254
Publicată la adresa de internet http://integritate.ifep.ro/Jurisprudenta.html , ultima vizualizare la 9.12.2016.

105
20 de ani, astfel încât aplicarea unei sancţiuni atât de grave, cum este excluderea din
magistratură, în acest moment, ar fi disproporţionată şi excesivă. De asemenea, Secţia a apreciat
că prin adoptarea unei astfel măsuri, constând în excluderea din magistratură, s-ar aduce atingere
şi principiului neretroactivităţii legii consacrat de art.15 alin(2) din Constituţie, potrivit căruia “
Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”,
neputându-se pretinde cetăţenilor să aibă în vedere eventualele reglementări viitoare. Această
împrejurare echivalează practic, din punct de vedere al efectelor pe care le poate produce, cu o
veritabilă lustraţie, în condiţiile în care dispoziţiile Legii lustraţiei, privind limitarea temporară a
accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile
de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie
1989 au fost declarate neconstituţionale. Secția a mai avut în vedere și faptul că în momentul în
care domnul procuror P. I. a aflat soluţia dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul
nr. …/2012 şi-a înaintat, de îndată, cererea de demisie din funcţia de conducere pe care o deținea
la acel moment, conformându-se astfel dispozițiilor art. 48 alin.(10) din Legea 303/2004 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care
prevăd că „ nu pot fi numiţi în funcţiile de conducere judecătorii/procurorii care au făcut parte din
serviciile de informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea” fără a conţine o astfel de
interdicţie și pentru judecătorii/procurorii care ocupă funcţii de execuţie.
Magistraţii pot solicita Consiliului Superior al Magistraturii să le fie apărată reputaţia,
atunci când aceasta le-a fost afectată în vreun mod. Acest mecanism prevăzut de lege pentru
magistraţi a fost criticat de societatea civilă, unde s-a considerat că magistraţii ar trebui să
folosească instrumentele de drept comun pentru apărarea reputaţiei, afirmându-se că „După
părerea mea un magistrat nu ar trebui să beneficieze de așa ceva, de o apărare suplimentară a
reputației față de un om obișnuit. Dacă te simți lezat din punctul acesta de vedere, folosești
mecanismul justiției ca un justițiabil oarecare”255.
Nu poate fi primită această soluţie, deoarece, spre deosebire de restul populaţiei,
magistratul are obligaţia de rezervă care îl împiedică să folosească mecanismele obişnuite de
apărare a reputaţiei. Din acest motiv a fost nevoie de instituirea unui mecanism special prin care
acestuia să-i fie apărată reputeţia de către organismul abilitat de lege, respectiv Consiliul Superior
al Magistraturii.
În practica Consiliului Superior al Magistraturii au fost diferite cazuri în care s-a pus în
discuție apărarea reputației unui magistrat, afectată prin afirmații făcute în spațiul public
(inclusiv pe rețele de socializare). Astfel, în sedinta de azi, 21 ianuarie 2016, Plenul Consiliului
Superior al Magistraturii256 a constatat ca afirmatiile lansate in spatiul public referitoare la
conduita necorespunzatoare a domnului M.S., judecator in cadrul Judecatoriei Pătârlagele, prin
intermediul unui schimb de mesaje pe platforma de socializare Facebook, sunt nefondate si i-au
afectat reputatia profesionala. S-a arătat că Consiliul Superior al Magistraturii apara corpul
magistratilor impotriva oricaror acte de natura sa aduca atingere reputatiei profesionale a
acestora. Astfel, prin cererea din data de 11 decembrie 2015, domnul judecator M.S. a solicitat
apararea reputatiei sale profesionale in raport de schimbul de mesaje postate pe un cont al retelei
de socializare Facebook in perioada 30 - 31 octombrie 2015, pretins apartinând unor reclamante
din cadrul a doua dosare aflate in curs de solutionare pe rolul Judecatoriei Pătârlagele, repartizate
aleatoriu, în sistem informatizat, completului avand titular pe domnul judecător. Verificarile
255
[Cum a fost] Cristian Tudor Popescu la conferința „Manipularea și Persuasiunea” – 23 februarie 2016, Bucureşti,
publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 25.02.2016.
256
Publicat pe site-ul www.csm1909.ro
106
Inspectiei Judiciare au relevat ca in cadrul schimbului de mesaje mentionat s-a facut referire
expresa si explicita la cele doua dosare, precum si la domnul judecator M.S., în sensul că
reclamantele, prin alte persoane, ar fi intervenit pe langă acesta în vederea obținerii unor soluții
favorabile, fiind evocate si alte situatii in care magistratul ar fi procedat în sensul pronunțării unor
soluții favorabile altor părți. În cursul verificărilor efectuate, inspectorii judiciari au constatat
inexistența datelor si indiciilor din care să rezulte o conduită neconformă legii și normelor de
deontologie profesională a domnului judecator M.S.. Mai mult, pretinsul schimb de mesaje al
părtilor nu se coroboreaza cu nici un element de fapt din care să se nască în mod întemeiat
îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului. Cu toate acestea, conținutul discutiilor
menționate difuzate în spațiul public virtual, deși nu corespunde realității, creează o aparență de
imparțialitate a judecătorului ce trebuie înlaturată, din considerente de deontologie profesională,
dar și pentru evitarea afectării reputației profesionale a magistratului.
Reputația profesională constituie o valoare fundamentală în exercitarea funcției de
magistrat si reprezintă, totodată, percepția creată în conștiința colectivă asupra modului în care
sunt exercitate responsabilitățile profesionale, iar libertatea de exprimare nu poate prejudicia
demnitatea, onoarea și nici dreptul la propria imagine. Publicarea pe o rețea se socializare
accesibilă publicului larg a unei discuții care creează aparența comiterii de către magistrat a unor
abateri judiciare sau chiar savârșirea unor fapte penale, este de natură a pune în discuție modul de
exercitare a funcției de magistrat. Aparența astfel creată, a unui magistrat care nu este imparțial,
care pronunță hotărâri în funcție de intervențiile realizate de părți sau interpușii acestora și care ar
fi procedat în mod similar și în alte cazuri, se rasfrânge negativ asupra percepției pe care publicul
o are cu privire la activitatea si probitatea profesională a respectivului magistrat.
In acest context, Plenul Consiliului a constatat că postarea unui dialog, chiar pretins purtat
între părțile unor dosare în curs de soluționare, în legătură cu o posibilă influențare a
judecătorului, pe rețeaua de socializare Facebook, deschisă accesului mai multor persoane și care
a ajuns la cunoștința publicului, este de natură să afecteze reputația profesională a domnului
judecator M.S..

Ar trebui magistratul să denunțe faptele colegilor care aduc atingere prestigiului


justiției?
O problemă etică ce se poate ridica este aceea dacă magistratul ar trebui să-şi denunţe
colegul de instanţă sau de parchet dacă vede că acesta comite fapte de corupţie ori fapte care aduc
atingere prestigiului justiției. Nu este o problemă uşoară, deoarece îi trebuie mult curaj să facă
asta şi nici nu are certitudinea că acesta ar fi un act moral sau nu.
O soluţie ar fi să îşi vadă de treaba lui, să fie atent în relaţia cu colegul respectiv şi să nu
spună nici autorităţilor competente şi nici preşedintelui de instanţă despre acest lucru. O altă
soluţie ar fi aceea de a formula denunţ împotriva colegului respectiv, încredinţat că face în felul
acesta nu doar un act moral, ci şi un mare bine instituţiei la care funcţionează şi sistemului
judiciar în întregime. Această din urmă soluţie este încurajată de persoanele publice care au luat
poziţie asupra acestui aspect, care subliniază că „oamenii oneşti din interior care denunţă astfel de
cazuri trebuie sprijiniţi. Societatea civilă trebuie să fie alături de cei care denunţă corupţia din
sistem!”257

257
C. Dănileţ, Încetul cu încetul pledoaria dispare şi face loc soluţionării dosarului pe bază de documente scrise,
interviu publicat pe site-ul www.juridice.ro la data de 17.06.2016.

107
Bineînţeles că problema se pune doar în cazul în care magistratul ar avea certitudinea
comiterii faptei de corupţie respectivă. Dacă nu ar avea această certitudine, o atitudine rezervată a
lui ar fi de preferat, având în vedere consecinţele pe care le poate produce o afirmaţie publică a sa
cu privire la integritatea colegului de instanţă.
De altfel, magistratul ar trebui să nu fie nepăsător nu doar la posibile fapte de corupție ale
colegilor, ci și la posibile comportamente care pot să aducă atingere prestigiului justiției. În
Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 258 se arată că
„Colegii sunt în poziţia - şi au obligaţia - să acorde atenţie comportamentului colegilor magistraţi,
lucru care este în mod special valabil pentru preşedintele instanţei. Semnale pot veni de la avocaţi
şi de la public (de exemplu, prin intermediul unor reclamaţii), dar şi de la aprozi, poliţişti care se
afla în exerciţiul funcţiunii în timpul înfăţişărilor şi chiar de la mass-media. Sancţionarea nu
trebuie să fie prima măsură de luat în considerare, în primă instanţă fiind de dorit îndrumarea şi
formarea. Comisiile de disciplină pot lua în considerare o decizie de a îmbunătăţi abilităţile unui
magistrat în contextul examinării unei plângeri disciplinare (sancţiune alternativă).”
În comentariul 218 la Pricipiile de la Bangalore se subliniază, de asemenea, că
„Judecătorul ar trebui să ia măsurile adecvate atunci când află despre existenţa unor dovezi
temeinice ce indică posibilitatea ca un alt judecător sau jurist să fi comis o faptă lipsită de
profesionalism. Măsurile adecvate pot consta în comunicarea directă cu judecătorul sau juristul în
cauză, alte măsuri directe, dacă acestea sunt disponibile, şi denunţarea încălcării către autorităţile
competente.”259

Are vreo importanță viaţa privată a magistratului pentru buna exercitare a


profesiei?
În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 260 se
arată că “Magistratul trebuie să fie atent şi să identifice corect propriile sentimente, în special cele
care l-ar putea împiedica să fie imparţial, cum ar fi frica, mila, resentimentul, dorinţa de
răzbunare etc. Acest lucru nu ar trebui să fie dificil, deoarece orice persoană este, în principiu,
capabilă să facă acest lucru. Cu toate acestea, magistratul se poate confrunta cu situaţii de viaţă
extrem de complexe şi de dificile, în care amestecul de sentimente face ca acestea sau sursa lor să
devină neclare. De aceea, este recomandat şi, în anumite situaţii, chiar necesar ca magistratul să
simplifice şi să separe, pe cât posibil, aspectele profesionale şi personale ale vieţii sale. Cu toate
acestea, un magistrat cu experienţă nu va renunţa în totalitate la viaţa sa privată. Există
circumstanţe în care faptul că magistratul reuşeşte să păstreze o anumită distanţă faţă de aspectele
vieţii care ar putea interfera cu activitatea sa profesională se dovedeşte a fi benefic. Există şi
circumstanţe în care magistratul este capabil să găsească sprijin emoţional sau spiritual la oamenii
din jur. Prin urmare, acesta nu trebuie să îşi neglijeze viaţa socială.”
În acelaşi ghid se mai arată că “Un magistrat cu experienţă poate anticipa situaţiile care ar
putea să ii afecteze judecata, fiind, de fapt, necesar ca el/ea să facă acest lucru. în plus,
magistratul se dezvoltă într-un anumit mediu (prieteni, familie şi colaboratori), care îl susţine în
activitatea sa profesională, şi trebuie să evite acele persoane care ar putea sau care tind, de fapt,
258
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
259
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 119.
260
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
108
să interfereze cu activitatea sa profesională. De exemplu, dacă unei judecătoare care este mamă a
unui copil cu handicap i se repartizează o cauză în care o mamă este nemulţumită de calitatea
serviciilor medicale de care a beneficiat copilul ei într-un spital, atunci judecătoarea se poate
autorecuza.”
De multe ori analiza în cadrul raporturilor profesionale a vieții private nu se limitează
doar la persoana magistratului, ci poate privi și membrii familiei acestuia și atitudinea
magistratului în raport cu unele fapte ale acestora.
Dacă un membru al familiei judecătorului este implicat în vreun incident, magistratul
poate face tot ceea ce este de așteptat, în mod normal, din partea oricărui tată sau soț aflat într-o
situație similară. De exemplu, s-a spus că „dacă copilul unui judecător ar fi arestat, judecătorul ar
avea aceleaşi emoţii profund umane pe care le-ar avea orice alt părinte, şi are dreptul, în calitate
de părinte, să răspundă dacă simte că i s-a făcut o nedreptate copilului său. Însă dacă judecătorul,
fie direct, fie prin intermediari, contactează organele de aplicare a legii, le informează despre
funcţia sa, şi le cere sancţionarea disciplinară a ofiţerului care a făcut arestarea, linia dintre
părinte şi judecător nu mai este clară. Deşi judecătorul, ca orice părinte, are dreptul să îşi ajute
fiul sau fiica, şi să iniţieze o acţiune în justiţie pentru a proteja interesele copilului, judecătorul nu
are dreptul să îndeplinească vreun act care nu ar putea fi îndeplinit de către un părinte care nu
este judecător. Folosirea funcţiei judiciare în încercarea de a influenţa alţi funcţionari publici în
îndeplinirea atribuţiilor lor legale înseamnă o depăşire a liniei dată de protecţia şi intervenţia
părintească, şi un abuz de prestigiul conferit de funcţia judiciară.”261

Pot magistrații să participe la jocuri de noroc?


În art. 22 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor se prevede că
„Judecătorilor şi procurorilor le este interzisă participarea directă ori prin persoane interpuse
la jocuri de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată
transparenţa fondurilor, în condiţiile legii.”
Totuşi, în Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din
România262 se arată că «frecventarea unui cazinou este permisă, însă cu moderaţia cuvenită. Nu
există niciun motiv pentru a interzice pariurile pe cursele de cai sau cumpărarea unor bilete de
loterie, atât timp cât acestea sunt activităţi care pot fi urmărite public… Cu alte cuvinte, este
necesar ca magistratul să acţioneze cu discreţie dacă practică jocuri de noroc. Cu privire la acest
aspect există această prevedere explicită. În unele ţări intrarea ocazională într-un cazinou nu ar
pune probleme, însă nu este recomandabilă frecventarea caselor de pariuri la curse de cai sau
practicarea jocurilor de tip „slot machines".»
Același aspect este consemnat și în comentariul 117 la Principiile de la Bangalore, unde se
arată că „Judecătorului nu îi este interzis să joace ocazional jocuri de noroc, ca divertisment, însă
aceasta trebuie făcută cu discreţie, având în vedere percepţia observatorului rezonabil din cadrul
comunităţii. Una este ca judecătorul să meargă ocazional la cursele de cai, sau la un cazinou în
timpul unei vacanţe în străinătate, sau să joace cărţi cu prietenii şi rudele. Alta este ca judecătorul
să fie văzut prea des în faţa ghişeului de pariuri pentru cursele de cai, sau să devină un jucător
împătimit ori un parior profesionist.”263
261
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 91.
262
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
263
Comentariu asupra Principiilor de la bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 81.
109
În legislația noastră este prevăzută în art. 99 lit. q) din Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor și procurorilor abaterea disciplinară privind „participarea directă sau prin persoane
interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiții pentru care nu este
asigurată transparența fondurilor”.

Poate fi magistratul membru al oricărei organizaţii non-profit?


Magistratul nu poate fi izolat de societate, pentru că nu ar mai avea cum să o cunoască şi
dacă nu cunoaşte societatea nu poate aprecia faptele supuse judecăţii lui cât mai aproape de
circumstanţele lor. Aşa cum s-a spus despre judecător, acesta nu se poate izola, nu poate fi un
înstrăinat «Dar el poate fi un însingurat. Trăind în comunitate el trebuie să fie în comuniune cu
toți ceilalți și în același timp să preia în ființa și mai ales în conștiința sa cât mai mult din
sentimentele, valorile, aspirațiile celorlalți, bineînțeles dacă toate acestea au semnul ființei, sunt
benefice și nu maladive. Binele comun, dar numai ca valoare creștină, trebuie să devină binele
propriu. Însingurarea, retragerea în sine nu implică abandonarea mediului social, ci dimpotrivă
regăsirea și evaluarea acestuia prin sinele propriu: „este în noi ceva mai adânc decât noi înșine”
spunea Fericitul Augustin. Numai prin însingurarea în sinele propriu judecătorul poate înțelege
omul, îl poate prelua, poate înțelege câte ceva din sinele lumii. Însingurare și nu singurătate; a fi
cu tine în sinele mai adânc, dar și în comuniune cu altul al tău.»264
Potrivit art. 11 alin. 3 din Legea nr. 303/204 „Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai
societăţilor ştiinţifice sau academice, precum şi ai oricăror persoane juridice de drept privat fără
scop patrimonial”. Aceasta înseamnă oare că judecătorul ar putea fi membru al oricărei persoane
juridice de drept privat fără scop patrimonial? În doctrină s-au exprimat dubii cu privire la faptul
că un judecător ar putea să facă parte din organizații cu un accentuat profil militant (care pot fi
persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial) sau din organizații cu structuri ierarhice
foarte pronunțate sau care se bazează pe o loialitate specială.265
În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 266 se
arată că “Apartenenţa la cluburile de servicii de tip Lions sau Rotary este permisă atâta vreme cât
magistratul nu o trece sub tăcere. Având în vedere că nu există o interdicţie cu privire la o astfel
de apartenenţă, s-ar putea crede că aceasta este neproblematică. Dar magistratul trebuie să fie
extrem de atent, deoarece această apartenenţă poate să îi afecteze independenţa (şi
imparţialitatea). Există anumite îndoieli în legătură cu apartenenţa la organizaţiile masonice,
deoarece este posibil ca jurământul masonic de ascultare să aibă prioritate faţă de principiul
egalităţii in faţa legii. Caracterul secret al acestor organizaţii şl loialitatea din cadrul lor pot face
ca această apartenenţă să fie incompatibilă cu independenţa judecătorului şi atribuţiile sale
specifice.”
În ce privește apartenența magistratului la societăți secrete, potrivit principiului 4.6. de la
Bangalore „Ca orice alt cetăţean, judecătorul are dreptul la libertatea de exprimare, libertatea
convingerilor, libertatea de asociere şi de adunare, dar îşi va exercita aceste drepturi având o
conduită conformă cu demnitatea funcţiei judiciare, ca şi cu imparţialitatea şi independenţa

264
M. Andreescu, Criza justiţiei şi justiţia crizei, articol publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima
vizualizare la 1.03.2016.
265
V. Constantin, Câteva observaţii în legătură cu statutul constituţional al puterii judecătoreşti, articol publicat on
line pe site-un www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 4.11.2015.
266
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”
110
corpului judiciar”. În comentariul 127 la aceste principii se arată că „Nu este recomandat ca
judecătorul să fie membru al unei societăţi secrete în cadrul căreia sunt membri şi jurişti care apar
în instanţă în faţa sa, deoarece se poate trage concluzia că judecătorul va acorda favoruri acestora,
în virtutea codului frăţiei.”267
Într-o cauză soluționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului reclamantul a susținut
că nu a fost judecat de o instanță imparțială datorită apartenenței judecătorului la francmasonerie,
pretinzându-se că acesta făcea parte din aceeași lojă cu unii din directorii societății comerciale
împotriva căreia el a intentat acțiunea sa civilă. Curtea europeană a reținut că aceste afirmații ale
reclamantului nu au fost dovedite și că nu se poate pronunța in abstracto asupra problemei de a se
ști dacă o legătură între judecător și o parte, fondată pe apartenența lor comună la francmasonerie,
constituie sau nu o cauză de recuzare a magistratului. Curtea a observat că, din punct de vedere al
„imparțialității subiective”, reclamantul nu a demonstrat că judecătorul, recunoscut ca
francmason, a avut anumite prejudecăți, datorită acestui motiv, cu privire la persoana sa și nici că
el ar fi avut legături cu directorii societății pârâte în procesul civil. Cât privește „imparțialitatea
obiectivă”, în cauza respectivă, Curtea a arătat că apartenența la francmasonerie „nu este
incompatibilă cu funcția de magistrat”, așa încât nu s-ar putea reține parțialitatea tribunalului, nici
pe acest considerent268.

Poate magistratul să participe la programe cu finanţare externă?


Participarea magistraţilor la diferite programe, cu finanţare externă, a făcut obiectul unor
discuţii în presă, în legătură cu compatibilitatea exercitării acestor activităţi cu profesia de
magistrat.
Au fost opinii care au interpretat strict prevederea legală potrivit căreia exercitarea
funcţiei de magistrat este incompatibilă cu orice altă activitate, cu excepţia activităţilor didactice
din învăţământul superior juridic. De pildă, prin sent. civ. nr. 2481/6.10.2015 a Curţii de Apel
Bucureşti, pronunţată în dos. civ. nr. 1810/2/2015 al acestei instanţe 269, a fost respinsă acţiunea
formulată de reclamantă, magistrat în cadrul unei curţi de apel, prin care se solicita anularea unui
raport întocmit de Aganţia naţională de Integritate, Prin acest raport se constatase
incompatibilitatea funcţiei de magistrat cu activitatea de elaborare şi susţinere a unui suport de
curs de formare profesională, în domeniul achiziţiilor publice, desfăşurată de magistrat în
bazaunui contract cu o societate comercială ce avea ca obiect de activitate formarea profesională
a diferitelor categorii de persoane. În speţă activitatea de formare profesională se desfăşurase cu
angajaţii Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, iar în urma acesteia magistratul
încasase de la societatea comercială ce a organizat formarea profesională suma de 1370 lei.
Instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Constituţie şi art. 5 alin. 1 din legea nr.
303/2004 sunt clare în ceea ce priveşte incompatibilitatea judecătorilor şi procurorilor şi
excepţiile de la această regulă.

267
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 84.
268
Cauza Kiskinen și Kovalainen împotriva Finlandei, Hotărârea din 1 iunie 1999, apud. I, Gârbuleț, C.A. Susanu,
Abaterile disciplinare ale magistraților. Nerespectarea îndatoririi de a se abţine... atunci când judecătorul sau
procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precum şi formularea de cereri
repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii. Principiul
imparțialității și reflectarea acestuia în jurisprudența CEDO, articol publicat on-line pe site-ul
www.universuljuridic.ro .
269
Publicată pe siteul www.luju.ro , ultima vizualizare la 8.09.2015.
111
Au fost însă şi opinii care au susţinut că participarea magistraților români în calitate de
experți în cadrul unor programe pentru justiție, se desfășoară în cadrul legal reglementat de
Constituția României, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea
nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților
publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției și a
Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor, invocându-se următoarele argumente270:
• Incompatibilitatea funcției de judecător sau de procuror cu orice altă funcție publică sau privată
este reglementată atât la nivel constituțional, cât și în legislația infraconstituțională.
• Problematica legată de compatibilitatea funcției de magistrat cu participarea la astfel de
programe în cadrul unor proiecte europene sau internaționale a constituit, în repetate rânduri,
obiect al unor solicitări tranșate, începând cu anul 2008, prin hotărâri ale Plenului Consiliului
Superior al Magistraturii.
• Astfel, prin Hotărârea CSM nr. 261/13.03.2008, Plenul a hotărât că „este posibilă participarea în
calitate de experți în cadrul programelor cu finanțare externă pentru justiție a judecătorilor,
procurorilor, grefierilor și a personalului de specialitate juridică asimilat magistraților”.
• Mai mult, prin Hotărârea CSM nr.1022/6.10.2015 și Hotărârea CSM nr.1184/10.11.2015, Plenul
Consiliului a hotărât, cu valoare de principiu și în considerarea tuturor dispozițiilor legale în
materie de incompatibilități, că funcția de judecător (implicit și cea de procuror) este compatibilă
cu participarea în calitate de experți a magistraților români la programe cu finanțare externă
pentru justiție.
• Incompatibilitățile privind magistrații au fost instituite de lege în considerarea drepturilor și
obligațiilor lor profesionale, strâns legate de activitatea jurisdicțională și de administrarea puterii
judecătorești, atât în interiorul instanțelor și parchetelor, cât și în raport cu rolul justiției în statul
de drept, în care activitatea de înfăptuire a justiției trebuie să se întemeieze pe un ansamblu de
principii care să garanteze stabilirea adevărului și respectarea legii.
• potrivit legii, magistrații pot exercita funcții didactice în învățământul superior, pot exercita
funcții de instruire în cadrul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de
Grefieri. Mai mult, aceștia pot participa la elaborarea de publicații, articole, studii de specialitate,
lucrări literare sau științifice, pot participa la emisiuni audiovizuale, cu excepția celor cu caracter
politic, pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a proiectelor de acte
normative, a unor documente interne, internaționale etc.
• În cadrul programelor pentru justiție cu finanțare externă (de genul celor de asistență tehnică),
fructificarea experienței practicienilor de drept român și schimbul de informații teoretice, dar
îndeosebi din activitatea practică, pot fi extrem de valoroase atât pentru beneficiarul programelor,
cât și pentru expertul desemnat.
• Cu precădere în ultimii ani, un număr considerabil de magistrați – judecători și procurori din
România – au fost invitați și au participat la programe externe pentru justiție, împărtășind
partenerilor externi experiența sistemului judiciar român.

În ce condiții poate magistratul să primească daruri sau diplome?

270
A se vedea PRECIZĂRILE Consiliului Superior al Magistraturii privind situaţia magistraţilor români care
participă, în calitate de experţi, la programe cu finanțare externă pentru justiție, publicate la adresa de internet
http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/26_08_2016__82651_ro.htm , ultima vizualizare la 8.11.2016.
112
În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România271 se
arată că “O atitudine prudentă este necesară atunci când se analizează acceptarea unui cadou sau
a unei oferte de ospitalitate. Este necesar, în acest context, să se facă distincția între acceptarea
de cadouri şi ospitalitatea care nu au vreo legătură cu exercitarea funcţiei judiciare, de exemplu
de la familie şi prieteni apropiaţi şi acele cadouri şi gesturi de ospitalitate care sunt sau ar putea
părea că sunt legate, în orice fel, de exercitarea funcţiei judiciare. În ceea ce priveşte această din
urmă categorie, judecătorii ar trebui să fie vigilenţi vizavi de orice acţiune ce ar putea fi privită
ca subminându-le imparţialitatea. Judecătorii trebuie să fie precauţi, prin urmare, în ceea ce
priveşte acceptarea oricăror cadouri sau gesturi de ospitalitate ce pot părea că se referă în vreun
fel la funcţia lor judiciară şi ar putea fi interpretate drept încercări de a le capta bunăvoinţa sau
favoarea în calitatea lor de judecători. În funcţie de circumstanţe, este posibil ca acceptarea unui
cadou sau a unui gest de ospitalitate de valoare modestă, oferite în semn de apreciere, să nu
poată fi imputabilă.” De asemenea, se mai arată că “Acceptarea invitaţiilor la prânz şi cină
făcute de instituţii de drept şi de alte instituţii profesionale sau publice sau de reprezentanţi ai
acestora, în cazul în care prezenţa poate fi considerată în mod rezonabil ca având legătură cu
exercitarea unei obligaţii cu caracter public sau profesional care nu comportă niciun fel de
obligaţii, este pe deplin acceptabilă.”
În legătură cu posibilitatea magistratului de a primi daruri simbolice (de ex. flori,
mărțișoare, etc.) credem că răspunsul la întrebare este dat de contextul în care sunt primite
aceste daruri simbolice și mai ales persoana care le remite. Dacă ele sunt primite cu ocazia unor
momente festive ori a unor zile de sărbătoare în care se obișnuiește remiterea unor astfel de
daruri simbolice ele nu pot fi refuzate dacă nu poate fi făcută vreo legătură între acestea și
îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale judecătoarei. Importantă este și valoarea acestora, care nu
trebuie să depășească valoarea obișnuită a unor astfel de daruri simbolice. Dacă darurile
simbolice sunt remise de o persoană pe care judecătorul/judecătoarea nu o cunoaște ori care
chiar are o cauză repartiată spre soluționare acestuia/acesteia atunci darul respectiv nu poate fi
primit nici dacă este remis cu astfel de ocazii.
Dacă persoana care le-a remis este un avocat, faptul că acesta a asistat, a reprezentat sau
reprezintă persoane care au cauze spre soluționare la judecătorul/judecătoarea respectivă nu este,
în principiu, un impediment pentru primirea darurilor simbolice oferite cu ocaziile festive sau cu
ocazia zilelor de sărbătoare în care se remit astfel de daruri (1 Martie sau 8 Martie). Trebuie
ținut cont însă și de faptul dacă avocatul a remis darurile simbolice respective tuturor
judecătorilor/judecătoarelor din birou sau doar judecătoarei căreia i s-a repartizat cauza în care
este avocat, iar în această din urmă situație darul simbolic ar trebui refuzat.
În comentariul 123 la Principiile de la Bangalore se arată că „Totuşi, judecătorul nu
poate primi un cadou de la un jurist care ar putea apărea în faţa sa în instanţă, şi nu poate
participa la o manifestare socială organizată de către o firmă de avocatură, în cadrul căreia gra-
dul de ospitalitate excede ceea ce ar fi obişnuit şi modest. Criteriul ce trebuie folosit este cum îi
va părea această manifestare unui observator rezonabil care s-ar putea să nu fie la fel de tolerant
la regulile profesiei juridice aşa cum sunt membrii acesteia.”272

271
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
272
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 83.
113
Aceleași aspecte sunt valabile și în ce privește primirea de către judecător a unor
diplome, distincții, medalii, etc.. Posibilitatea primirii sau nu a acestora depinde de contextul în
care au fost remise și, mai ales, de persoana care le-a remis.
La pct. 4.16 din Principiile de la Bangalore se arată că „În măsura permisă de lege şi de
reglementările privind transparenţa, judecătorul poate primi un dar simbolic, un premiu sau o
recunoaştere, în funcţie de împrejurările în care i se oferă acestea, cu condiţia ca darul, premiul
sau recunoaşterea să nu fie percepută ca urmărind să îl influenţeze pe judecător în desfăşurarea
obligaţiilor sale judecătoreşti sau să dea naştere unor suspiciuni de parţialitate.”
În rest, ar trebui evitate orice alte cazuri care „implică primirea unor foloase în timpul
exercitării atribuțiilor de serviciu, fără un scop neapărat de deturnare a modului de soluționare a
dosarului, dar care poate favoriza crearea unor legături neetice”.273
În comentariul 181 la Principiile de la Bangalore se arată că „Un dar oferit unui
judecător, sau unui membru al familiei acestuia care locuieşte în gospodăria acestuia, şi a cărui
valoare este excesivă, pune sub semnul întrebării imparţialitatea judecătorului şi integritatea
funcţiei judecătoreşti, şi poate determina excluderea judecătorului în cazuri în care altminteri
aceasta nu ar fi necesară. Aşadar, asemenea daruri nu ar trebui acceptate. Judecătorul poate să
refuze în mod politicos un asemenea dar sau oferirea unui dar. Uneori asemenea daruri sunt
oferite spontan fără a se lua în considerare regulile şi convenţiile care sunt obligatorii pentru
judecători. Oferirea unui abonament la un club de sănătate după ce judecătorul a îndeplinit o
ceremonie de căsătorie sau una legată de cetăţenie, dacă această funcţie este prevăzută de lege,
poate fi bine intenţionată, însă judecătorul ar trebui să refuze oferta explicând că acceptarea ar
putea apărea ca fiind primirea unui onorariu sau a unei recompense pentru îndeplinirea unei
atribuţii publice. Pe de altă parte, probabil că oferirea unei sticle de whisky sau a câtorva
compact-discuri cu muzica preferată a judecătorului nu va constitui o abatere.”274
Primirea unor distincții ori titluri onorifice din partea puterii executive, fără implicarea
puterii judecătorești în acordarea acestora poate aduce atingere independenței justiției, în
anumite situații. Astfel, în comentariul 38 la Principiile de la Bangalore se arată că „O practică
prin care ministrul justiţiei acordă, sau recomandă acordarea, unui titlu onorific unui judecător
pentru activitatea sa judiciară, încalcă principiul independenţei justiţiei. Recunoaşterea discreţio-
nară a activităţii judiciare a unui judecător de către executiv fără participarea substanţială a
puterii judecătoreşti, atât timp cât acesta este încă în funcţia de judecător, reprezintă un pericol
pentru independenţa justiţiei.275 Pe de altă parte, acordarea unui titlu onorific civil de către, sau
la recomandarea, unui organ înfiinţat ca independent de guvern ar putea fi considerată
acceptabilă, în funcţie de împrejurări.”276

Care trebuie să fie conduita magistraților în raport cu politica și politicienii?


În Avizul nr. 3 (2003) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (C.C.J.E.) în
atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei asupra principiilor şi regulilor privind
imperativele profesionale aplicabile judecătorilor şi în mod deosebit a deontologiei,

273
C. Dănileț, Mecanisme de corupție și politici anticorupție în sistemul juridic, op.cit., p. 224.
274
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 104.
275
Decision of the Constitutional Court of Hungary, 18 October, 1994, Case No.45/1994,
(1994) 3 Bulletin on Constitutional Case-Law, 240, apud. Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind
conduita judiciară, op.cit., p. 50.
276
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 50.
114
comportamentelor incompatibile şi imparţialităţii s-a ridicat problema implicării judecătorilor în
anumite activităţi guvernamentale, cum ar fi serviciul în cabinetul privat al unui ministru (cabinet
ministerial). Dacă nu există niciun impediment ca un judecător să exercite funcţii într-un
departament administrativ al unui minister (de exemplu, un departament de legislaţie penală sau
civilă din Ministerul Justiţiei), problema este mai delicată în situația în care un judecător devine
membru al cabinetului privat al unui ministru, deoarece miniştrii au dreptul de a numi pe cine
doresc pentru a lucra în cabinetul lor personal dar, în calitate de colaboratori apropiaţi ai
ministrului, aceşti angajaţi participă într-o oarecare măsură la activităţile politice ale ministerului.
În asemenea condiţii, înainte ca un judecător să înceapă serviciul în cabinetul privat al unui
ministru, s-a recomandat să se obţină o părere de la un organism independent responsabil cu
numirea judecătorilor, pentru ca acest organism să poată stabili regulile de conduită aplicabile în
fiecare caz în parte.
La noi au fost mai multe cazuri de judecători desemnați secretari de stat în cadrul
Ministerului Justiției, deși a fost nevoie de o susținere a unui partid politic pentru această funcție.
Nu s-a acceptat însă ca un magistrat să fie desemnat ministru, nici măcar la Ministerul Justiției,
deoarece s-a considerat că această funcție este una politică.277
În comentariul 38 la Principiile de la Bangalore se arată că „În cazul în care soţia
judecătorului sau soţul judecătoarei este politician activ, judecătorul trebuie să rămână suficient
de distanţat de conduita membrilor familiei sale pentru a se asigura că publicul nu are percepţia
conform căreia judecătorul susţine un anumit candidat politic. Dacă soţul participă la întruniri de
ordin politic, judecătorul nu îl poate însoţi. Astfel de întruniri nu ar trebui să aibă loc în casa
judecătorului. Dacă soţul insistă asupra ţinerii unei astfel de întruniri în casa judecătorului, acesta
din urmă trebuie să ia toate măsurile rezonabil aşteptate pentru a se distanţa de această
manifestare, inclusiv de a evita să fie văzut de către participanţi în timpul întrunirii, ceea ce ar
putea însemna, dacă este necesar, să plece de acasă pe durata unor astfel de evenimente. Orice
contribuţie politică făcută de soţ trebuie făcute în numele soţului din fondul său separat şi nu, de
pildă, dintr-un cont al cărei titular este împreună cu judecătorul. Trebuie menţionat că asemenea
activităţi nu îmbunătăţesc imaginea publică a instanţelor sau a administrării justiţiei. 278 Pe de altă
parte, în asemenea cazuri, este posibil ca participarea de către judecător împreună cu soţul sau
soţia la o manifestare pur ceremonioasă, de exemplu la deschiderea parlamentului sau la o
recepţie oferită unui şef de stat, să nu fie nepotrivită, în funcţie de împrejurări.”279
În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 280 se
arată că “Magistratul trebuie să acorde atenţie sporită situaţiilor de tipul următor: întâlniri
regulate (socializare) cu politicieni; legături de prietenie / relaţii apropiate cu politicieni;
participarea la diverse evenimente (lansări de cărţi din domeniul juridic / nunţi / botezuri /

277
În şedinţa din data de 6 august 2012, Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a respins
solicitarea privind detaşarea la Ministerul Justiţiei, pe o perioadă de 6 luni, în vederea numirii în funcţia de ministru
al Justiţiei, a doamnei judecător Mona Maria Pivniceru, membru ales al CSM.
278
Vezi United States of America, The Massachusetts Committee on Judicial Ethics, Opinion No.1998-4, Comentariu
asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, Traducere de C. Dănileț, Ed. C.H. Beck, București,
2010, p. 50.
279
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 50.
280
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
115
petreceri) organizate de politicieni; în cazul deţinerii unor funcţii suplimentare de orice natură,
magistratul trebuie să fie întotdeauna conştient că imparţialitatea sa poate fi afectată.”
Se mai arată în acelaşi ghid că “Exprimarea unor convingeri politice sau religioase de
către magistraţi poate afecta imaginea sistemului judiciar ca fiind independent şi imparţial.
Această limitare are în vedere şi participarea la demonstraţii publice care, prin asocierea
judecătorului cu anumite vederi sau obiective politice, poate crea ulterior o percepţie a acestuia ca
având o atitudine părtinitoare, diminuând astfel autoritatea sa ca judecător.” Acest lucru nu
înseamnă că magistratul nu ar beneficia de libertatea de gândire, ca orice persoană, ci doar că
acesta ar trebui să evite activităţile militante ori asocierea lui cu astfel de acţiuni.
Se exemplifică în acelaşi ghid că se poate întâmpla ca magistratul să primească invitaţii la
petreceri, întâlniri, evenimente sociale sau sportive, iar în astfel de situaţii magistratul ar trebui să
îşi pună următoarea întrebare: de ce sunt invitat? Sunt invitat pentru că deţin funcţia de
judecător / procuror sau pentru că cel care a lansat invitaţia este un prieten apropiat (din anii de
şcoală, de exemplu)? Răspunsul la această întrebare determină atitudinea pe care trebuie să o
adopte magistratul. În cazul în care evenimentul este unulcu caracter pur politic, este greu de
acceptat că magistratul ar putea participa la acest eveniment, chiar dacă ar fi prieten bun cu
politicianul carei-a făcut invitaţia. De aceea, circumstanţele pot fi de aşa natură încât să fie nevoie
ca magistratul să păstreze o anumită distanţă şi să decidă să nu accepte astfel de invitaţii sau
cadouri din partea unor oameni politici.
Sunt de asemenea considerate discutabile din punct de vedere etic utilizarea de către
procurori în exercitarea atribuţiilor de serviciu a semnelor electorale (pixuri, calendare etc.);
utilizarea unor argumente/contraargumente de natură politică în motivarea hotărârilor
judecătoreşti; participarea magistraţilor la manifestări publice sau de natură socială (de exemplu,
proteste de stradă) care se transformă în manifestări cu conotaţii politice; exprimarea unor
convingeri politice de către magistraţi folosind reţelele de socializare.281
În legislația noastră, în art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004, este reglementată abaterea
disciplinară a magistraților constând în desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau
manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Interdicția este reluată
în art. 5 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, care prevede că judecătorii şi
procurorii nu se pot servi de actele pe care le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor de serviciu
pentru a-şi exprima sau manifesta convingerile politice.
Deși la noi acest comportament este considerat ca fiind unul care aduce atingere
prestigiului funției de magistrat, în alte țări magistraților nu le este interzis să desfășoare activități
cu caracater politic, aceștia putând face parte din partide politice și putând fi aleși primari,
parlamentari etc.282
În doctrina noastră au fost considerate activități publice cu caracter politic următoarele:
susținerea unui discurs în cadrul unei adunări cu caracter politic; participarea la lucrările
congresului unui partid politic; implicarea în dezbaterile electorale; participarea la emisiuni
televizate care au caracter politic, participarea la mitinguri cu caracter politic, lipirea sau
distribuirea afișelor electorale ale candidaților sau partidelor politice etc283.
281
Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România.
282
De exemplu în Norvegia.

283
I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, Abaterile disciplinare ale magistraților (IV). Desfăşurarea de activităţi publice cu
caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu, publicată pe site-ul
116
În cazul în care magistratul participă la o manifestare publică cu scop umanitar, organizată
de o fundație sau asociație non profit, nu vorbim despre comiterea abaterii disciplinare în
modalitatea analizată. De asemenea, s-a considerat că magistratul care participă la o manifestare
publică ce nu are caracter politic, însă este organizată de un partid politic, el nu comite abaterea
disciplinară prevăzută de art. 99 lit. d), deoarece nu este îndeplinită una din cele două condiții
prezentate mai sus, respectiv caracterul politic al activităților publice desfășurate de către
magistrat, dar în această situație ar putea fi reținută comiterea unei alte abateri disciplinare, de
exemplu cea prevăzută la lit. a) sau b), în funcție de datele concrete ale cauzei284.
De asemenea, au fost considerate ca fiind manifestări ale convingerilor politice în
exercitarea atribuţiilor de serviciu acele acțiuni ale magistratului prin care își exteriorizează în
mod neechivoc convingerile politice în cadrul exercitării atribuțiilor de serviciu, fie la sediul
instanței sau parchetului, fie într-un alt loc, dar în exercitarea acestor atribuții, cum ar fi:
afirmațiile de susținere a unui partid politic sau a unui candidat la o funcție politică în sala de
judecată; distribuirea de materiale electorale în cadrul instanței sau parchetului; determinarea
colegilor din instanță sau parchete să voteze un anumit partid sau candidat; manifestarea
convingerilor politice cu prilejul efectuării unei cercetări la fața locului etc.285
În practica noastră în materie disciplinară s-a reținut că fapta procurorului manifestată prin
dispozițiile date personalului din subordine de a efectua copii ale unui înscris privind pe un viitor
candidat al unui partid politic la funcția de primar, ce reprezenta un preambul al campaniei
electorale, și a le distribui în incinta unității de parchet reprezintă conținutul abaterii disciplinare
analizate.286

În ce condiții pot fi furnizate informaţii din dosare presei?


Judecătorii şi procurorii trebuie să acorde o atenţie deosebită în ce proveşte furnizarea de
informaţii din dosarele pe care le judecă ori le instrumentează, deoarece prin aceasta se pot
încălca o serie de drepturi ale persoanelor. Aşa cum s-a reţinut şi în Opinia nr. 7 (2005) a
Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni «În vreme ce mass media joacă un rol de
importanţă crucială pentru a garanta dreptul publicului la informare, şi reprezintă, conform
exprimării Curţii Europene a Drepturilor Omului, „gardianul democraţiei”, ea poate uneori să
încalce intimitatea persoanelor, afectându-le reputaţia sau subminând prezumţia de nevinovăţie,
fapte pentru care persoanele astfel vătămate pot solicita despăgubiri în instanţă. Căutarea ştirilor
de senzaţie şi concurenţa dintre diverşi membri ai mass media prezintă riscul apariţiei excesului
şi erorilor. În cauzele penale, inculpaţii sunt uneori descrişi în public sau presupuşi de către mass
media ca fiind vinovaţi de comiterea infracţiunilor, înainte ca instanţa să le fi stabilit vinovăţia. În

www.juridice.ro , ultima vizualizare la 19.03.2015.

284
Idem.
285
Idem.
286
Hotărârea nr. 6P din 16 decembrie 2008, Secţia pentru procurori a C.S.M., definitivă prin decizia nr. 8 din 19
septembrie 2011 a Î.C.C.J., în I. Gârbuleț, P.A. Coțovanu, Abaterile disciplinare ale magistraților (IV). Desfăşurarea
de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu ,
op.cit.

117
cazul unei achitări ulterioare, este posibil ca reportajele din mass media să fi provocat deja
prejudicii iremediabile reputaţiei inculpaţilor, iar acest lucru nu va fi şters prin hotărârea de
achitare.»
Aici este sarcina judecătorului sau procurorului să se îngrijească de protejarea efectivă a
drepturilor persoanelor ce pot fi afectate prin furnizarea acestor informaţii, prevăzându-se la pct.
52 din opinia mai sus menţionată a CCJE că „instanţele trebuie să îşi îndeplinească obligaţia
prevăzută de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de a găsi echilibrul dintre
valorile apărării demnităţii omului, intimităţii şi reputaţiei şi prezumţiei de nevinovăţie pe de o
parte, şi libertatea de informare pe de altă parte”.
În art. 3 din Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media,
aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 482 din 1 iunie 2012, cu
modificările şi completările aduse prin Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii
nr. 573 din 6 mai 2014 și nr. 1376 din 17 decembrie 2015 se prevede şi modalitatea concretă în
care sunt protejate aceste drepturi ale persoanelor ce fac obiectul dosarelor, arătându-se că „În
general, purtătorul de cuvânt sau înlocuitorul acestuia este cel care furnizează date şi informaţii
de interes public către mass-media. Nu este permis judecătorilor, personalului auxiliar de
specialitate şi personalului conex al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor să furnizeze
informaţii privind cauzele deduse judecăţii sau instrumentate de parchet, aceste persoane având
obligaţia să îndrume solicitanţii către structurile de comunicare. Procurorii pot furniza direct
mass-mediei date şi informaţii de interes public, în condiţiile Ordinului Procurorului General nr.
116/2007 privind desfăşurarea activităţii de relaţii cu mass-media în Ministerul Public şi dacă nu
se încalcă alte ordine şi dispoziţii în vigoare”.
O problemă mai delicată este furnizarea de informații din dosare către presă în cursul
urmăririi penale, deoarece prin furnizarea unor informaţii sau probe din dosar se poate afecta
prezumţia de nevinovăţie a persoanei cercetate ori se poate afecta buna desfășurare a urmăririi
penale. De aceea a fost nevoie de instituirea unor reguli speciale de comunicare a informaţiilor în
cursul urmăririi penale, prevăzându-se în art. 25 din acelaşi ghid că în cursul urmăririi penale
„Comunicarea de informaţii privind stadiul actelor de cercetare reprezentanţilor mass-media
poate fi făcută numai după ce există suspect în cauză. Dacă fapta ce formează obiectul dosarului
penal prezintă un grad de pericol social ridicat sau justifică un interes deosebit pentru public pot
fi comunicate informaţii despre începerea urmăririi penale cu privire la faptă şi măsurile dispuse
în cauză în vederea identificării făptuitorului sau pentru strângerea probelor, cu excepţia situaţiei
în care prin transmiterea acestor informaţii s-ar periclita rezultatul anchetei.”
În aliniatul (2) al aceluiaşi articol se arată că „Informaţiile menţionate la alin. (1) se referă
la următoarele aspecte: s-a început urmărirea penală, s-a pus în mişcare acţiunea penală, s-a luat
măsura reţinerii, s-a solicitat instanţei competente luarea/prelungirea măsurilor preventive, s-a
finalizat urmărirea penală, s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, s-a dispus trimiterea în
judecată, fiind întocmit şi înaintat rechizitoriul către instanţă. Comunicatele sau comunicările de
informaţii la cerere pot cuprinde şi informaţii cu privire la persoana faţă de care măsurile au fost
dispuse, fapta reţinută şi încadrarea juridică a acesteia şi motivele care au determinat adoptarea
soluţiei sau luarea măsurii respective.”
Ghidul lasă deschisă şi posibilitatea necomunicării acestor informaţii, în situaţiile
precizate în art. 36, potrivit căruia „Furnizarea de informaţii de interes public privind activitatea
judiciară poate fi restrânsă în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale sau
când o impun interesele minorilor ori protecţia vieţii private a părţilor în proces sau a altor
persoane. Dreptul la liberul acces la informaţii de interes public poate fi restrâns şi atunci când, în

118
împrejurări speciale, instanţa apreciază că publicitatea ar fi de natură să aducă atingere înfăptuirii
justiţiei”.

Cum trebuie abordate atacurile în presă la adresa magistraţilor?


Justiţia are nevoie de încrederea populaţiei, pentru a putea să-şi realizeze obiectivul
principal de a împărţi dreptatea. Altfel, dacă încrederea în justiţie este scăzută, orice persoană
nemulţumită de o hotărâre judecătorească se va simţi îndreptăţită să-şi facă singură dreptate,
perpetuându-se astfel conflictele din societate. De aceea apărarea independenţei justiţiei poate fi
un motiv justificat pentru restrângerea libertăţii de exprimare atunci când exercitarea acesteia
tinde să ia forme care atentează la independența justiției. Acest lucru a fost avut în vedere şi în
reglementările internaţionale referitoare la independenţa justiţiei: „Criteriile de diferenţiere a
afirmaţiilor ce aduc atingere independenţei justiţiei sau reputaţiei magistraţilor sunt amplu
reglementate prin documente europene şi internaţionale. Toate acestea converg spre un punct
comun: justiţia trebuie protejată de afirmaţii ce-i pot ştirbi credibilitatea în faţa publicului.
Judecătorii şi procurorii au nevoie de încrederea publică pentru a-şi realiza menirea.”287
Apărarea independenţei justiţiei de atacurile injuste care în mod voit sau nu o
decredibilizează nu se poate realiza însă fără concursul celorlalţi membri ai societăţii, în special
al celorlalte puteri ale statului. Aşa cum s-a spus „Mecanisme de prevenţie şi sancţionare a
atingerilor aduse independenţei şi reputaţiei magistraţilor ar trebui să se regăsească în însăşi
codurile de conduită ale celorlalte puteri în stat, aşa cum recomandă Comisia Europeană în cadrul
MCV. Mai mult, este necesar ca aceste reguli, pe care sperăm ca cei vizaţi să le adopte şi să le
aplice cât de curând, să fie interiorizate şi asumate la nivel instituţional şi personal, astfel încât să
se reducă cât mai mult incidenţa cazurilor de afectare a valorilor unei justiţii pe care cu toţii,
declarativ, ne-o dorim independentă şi în slujba cetăţeanului.”288
Totuși, atunci când se depășește limita criticilor normale exercitate în limitele dreptului
la libertatea de exprimare și se ajunge la o formă de presiune asupra magistratului, pentru a-l
determina să adopte o anumită soluție, acestea trebuie respinse de organele însărcinate cu
apărarea independenței sistemului judiciar.
În acest sens este și comentariul 29 la Principiile de la Bangalore, unde se arată că
„Judecătorul poate fi supus ocazional eforturilor altor persoane, din afara instanţei, de a-i
influenţa deciziile în ceea ce priveşte cauzele aflate în curs de soluţionare. Indiferent dacă sursa
este una ministerială, politică, oficială, jurnalistică, familială sau de orice altă natură, toate
aceste eforturi trebuie respinse în mod ferm. Aceste ameninţări la adresa independenţei justiţiei
pot lua uneori forma unor încercări subtile de a influenţa modul în care judecătorul ar trebui să
abordeze o anumită cauză sau a unor încercări de a câştiga favoarea judecătorului într-un anumit
mod. Orice astfel de încercări exterioare, fie ele directe sau indirecte, de a-l influenţa pe
judecător, trebuie respinse. În unele cazuri, mai ales dacă încercările sunt repetate deşi au fost
respinse, judecătorul ar trebui să le semnaleze autorităţilor competente. Judecătorul nu trebuie să
permită relaţiilor sale familiale, sociale sau politice să îi influenţeze vreo decizie judiciară.”289

287
Daniela Pantazi: Obligaţia de discreţie nu impune izolarea magistratului de celelalte profesii juridice,
interviu publicat pe site-ul www.juridice.ro , la data de 9.12.2015.

288
Idem.
289
Idem., p. 44.
119
Desigur că apărarea sistemului judiciar nu ar trebui să aibă în vedere și criticarea cu bună
credinţă a activităţii organelor judiciare, ci doar la atacurile nejustificate care urmăresc
decredibilizarea justiţiei ori influențarea soluțiilor organelor judiciare. Altfel, orice critică de bună
credinţă, nepătimaşă, nu poate decât să ajute la cunoaşterea deficienţelor de funcţionare a
sistemului judiciar şi la înlăturarea lor.
Astfel, în cazul De Haes și Gijsels, Curtea a recunoscut că membrii sistemului judiciar
trebuie să se bucure de încredere publică și de aceea aceștia trebuie să fie protejați împotriva
atacurilor distructive lipsite de orice temei de fapt. Mai mult decât atât, deoarece acestea au o
datorie de discreție, judecătorii nu pot răspunde în public la diverse atacuri, ca, de exemplu,
politicienii sunt în stare să facă. Curtea a considerat apoi articolele și a observat că multe detalii
au fost date, inclusiv a experților opinii, dovedind că jurnaliștii au efectuat cercetări serioase
înainte de a informa publicul cu privire la acest caz. Articolele au fost parte a unei dezbateri
publice pe larg asupra incestului și asupra modului în care sistemul judiciar îl tratează. Oferirea
de importanței cuvenite dreptului publicului de a fi informat asupra unei probleme de interes
public, Curtea a decis că hotărârea instanțelor naționale nu a fost “necesară într-o societate
democratică”, și, prin urmare că articolul 10 a fost încălcat290.
De asemenea, în cauza Cornelia Popa contra României, Curtea a dat câștig de cauză unei
tinere jurnaliste condamnate în România pentru calomnie adusă unui judecător, deoarece a
publicat un articol în care a caracterizat drept „stupefiantă” o decizie a acestuia, sugerând că a
încălcat legea, și nu pentru prima oară. Curtea a constatat că jurnalista a acționat „cu bună-
credință, convinsă de existența unei probleme de deontologie profesională a judecătorului.”291

În ce condiții poate magistratul să pledeze în propriile cauze?

Potrivit art. 10 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor
“Judecătorilor şi procurorilor le este permis să pledeze, în condiţiile prevăzute de lege, numai în
cauzele lor personale, ale ascendenţilor şi descendenţilor, ale soţilor, precum şi ale persoanelor
puse sub tutela sau curatela lor.”
Cu toate acestea, în același text se mai prevede că “Chiar şi în asemenea situaţii, însă,
judecătorilor şi procurorilor nu le este îngăduit să se folosească de calitatea pe care o au pentru a
influenţa soluţia instanţei de judecată sau a parchetului şi trebuie să evite a se crea aparenţa că ar
putea influenţa în orice fel soluţia.”
Acest drept poate ridica o serie de aspecte de etică a profesiei de magistrat, deoarece se
poate considera că este afectată aparenţa de imparţialitate a instanţei, atunci când un judecător ar
susţine o astfel de cauză chiar la instanţa la care el activează, în faţa colegilor săi.
De menţionat că în cadrul altor profesii juridice nu există o astfel de prevedere, ci
dimpotrivă, avocaţii sunt chiar îndemnaţi prin propriul Statut să evite acordarea de asistenţă

290
A se vedea I. Turculeanu, A. Troanţă Rebeleş Turculeanu, Există o libertate de exprimare a avocatului în
timpul exercitării profesiei?, articol publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la
8.12.2015.

291
Cornelia Popa împotriva României, nr. 17.437/03, publicata in Monitorul oficial al României, nr. 31/2012 din 6
ianuarie 2012, apud. B. Gorea, Libertatea de exprimare şi responsabilitatea avocatului, articol publicat on line pe
site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 11.12.2015.

120
juridică în cauzele proprii şi ale membrilor familiei, având în vedere că în art. 109 alin. 3 lit. a)
din Statutul profesiei de avocat se arată că ”Constituie atingere a independenţei avocatului şi, ca
atare, trebuie evitate şi înlăturate de către avocat, prin orice mijloace legale, existenţa unui interes
propriu ori al persoanelor apropiate lui în cauza care i-a fost încredinţată”. Aşa cum s-a susţinut,
avocaţilor nu le este interzis să o facă (semn al admiterii realităţii că orice independenţă îşi are
limitele sale, ce pot fi de natură afectivă, în cazul membrilor familiei), doar le este recomandat să
nu o facă, inclusiv ca urmare a premisei confraternităţii, care guvernează regulile profesiei de
avocat şi care este inaccesibilă magistraţilor (spre deosebire de avocaţi, aceştia nu pot apela, în
subsidiar, la serviciile unor colegi magistraţi pentru ca aceştia să le pledeze cauzele, în similare
condiţii de liberalitate financiară şi securitate profesională).292
În al doilea rând poate ridica din nou o problemă de etică uzarea de către o astfel de
prevedere de către judecătorul care ocupă o funcţie de conducere, pentru a pleda în faţa unui
judecător din cadrul instanţei pe care o conduce ori din cadrul unei instanţe din raza acesteia.
Desigur că funcţia de conducere în cadrul unei instanţe nu îi conferă nicio atribuţie prin care
acesta ar putea să creeze o presiune asupra judecătorului cauzei, fie anterior pronunţării soluţiei,
fie ulterior acestui moment, însă uzarea de către judecătorul cu funcţie de conducere de acest
drept ar putea aduce atingere aparenţei de imparţialitate din punctul de vedere al părţii adverse.
Aşa cum s-a spus, nu s-ar putea imagina, fără o legitimă ridicare de sprânceană, pledarea propriei
cauze de către preşedintele tribunalului la o judecătorie din raza teritorială a acelui tribunal sau de
către preşedintele curţii de apel, a cauzei personale de la o judecătorie sau de la un tribunal din
raza teritorială a acelei curţi, iar dacă acest lucru s-ar petrece din motive de absolută necesitate
pentru cel în cauză, legea oferă, pentru asemenea situaţii, instrumentul strămutării293.
În toate situațiile în care uzează de acest drept, magistratul trebuie să țină cont și de
prestigiul justiției, nu doar de interesul personal al rudei pe care o asistă. Din acest motiv, în
Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 294 se arată că
„Articolul le permite magistraţilor să le ofere acestora opinii; cu toate acestea, odată cu
exprimarea propriilor puncte de vedere şi sfaturi, ei trebuie să fie atenţi şi să gestioneze în mod
corect aşteptările create, având grijă ca magistratul care se ocupă de fapt de respectiva cauză să
nu fie discreditat. Pe de altă parte, prin modul său de a proceda, magistratul trebuie să încerce să-l
facă pe judecătorul investit cu soluţionarea cauzei să se simtă liber să decidă aşa cum consideră
de cuviinţă.”
Comentariul 174 la Principiile de la Bangalore arată că judecătorul ar putea să ofere
sfaturi juridice rudelor apropiate sau prietenilor apropiați dar se subliniază că „judecătorul poate
oferi sfaturi personale în mod prietenesc, informal, fără remuneraţie, însă trebuie să specifice clar
că nu trebuie să se considere că a oferit consiliere juridică şi că, dacă este necesar, ar trebui să se
apeleze pentru aceasta la un profesionist.”295

292
I. Vucmanovici, Când dreptul magistraţilor de a-şi pleda propriile cauze nu trebuie să devină un privilegiu,
articol publicat pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 20.08.2015.

293
Idem.
294
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
295
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 101.
121
În orice caz, art. 10 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 nu permite magistratului să reprezinte
rudele în fața altor autorități sau instituții decât în condițiile în care acest lucru este permis tuturor
persoanelor, iar nu în condițiile speciale în care le este permis avocaților.
Textul interzice categoric folosirea folosirea în astfel de cazuri a poziţiei de judecător sau
procuror în scopul de a obţine tratamente privilegiate, cum ar fi, de pildă, plasarea unui copil într-
o grădiniţă/şcoală, acţionând în afara regulilor existente (chiar şi acţionând în interiorul acestor
reguli, magistratul nu ar trebui să-şi folosească niciodată autoritatea pentru a rezolva probleme de
acest gen) sau intervenţia unui magistrat în beneficiul familiei şi al prietenilor pe lângă
autorităţile locale sau naţionale, de poliţie sau jandarmerie, în scopul obţinerii unui tratament
preferenţial.296

Care este procedura în cazul încălcării normelor de etică de către magistrat?


În art. 361 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al
Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005,
se prevede că:
„(1) În situaţia prevăzută la art. 30 alin. (6), dacă există indicii privind încălcarea
normelor de conduită reglementate de Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor,
aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, comisia de disciplină
sesizează de îndată, din oficiu, prin aceeaşi rezoluţie, secţia corespunzătoare a Consiliului.
(2) De asemenea, Inspecţia judiciară sesizează de îndată secţia corespunzătoare a
Consiliului, dacă, din verificarea prealabilă efectuată potrivit art. 21 pct. 6, rezultă indicii
privind încălcarea normelor de conduită reglementate de Codul deontologic al judecătorilor şi
procurorilor. În cursul verificării prealabile, judecătorul sau procurorul în cauză are dreptul de a
fi ascultat şi de a formula apărările pe care le consideră necesare.
(3) După primirea sesizării, preşedintele secţiei Consiliului fixează de îndată termenul
pentru soluţionarea sesizării şi dispune încunoştinţarea judecătorului sau, după caz, a
procurorului, căruia i se comunică, în copie, actul de sesizare.
(4) Încunoştinţarea judecătorului sau a procurorului este obligatorie şi se face cu cel
puţin 15 zile înaintea termenului stabilit conform alin. (3).
(5) Judecătorul sau procurorul poate fi asistat sau reprezentat de un avocat.
(6) Judecătorul sau procurorul ori, după caz, avocatul acestuia, au dreptul să ia
cunoştinţă de toate actele dosarului şi pot solicita administrarea de probe în apărare.
(7) Secţia Consiliului poate dispune, din oficiu, administrarea oricăror probe necesare
soluţionării sesizării.”
În art. 36 din acelaşi regulament se arată că:
„(1) La soluţionarea sesizării nu pot participa membrii comisiei de disciplină. Membrii
secţiei Consiliului deliberează în secret asupra sesizării.
(2) Dacă sesizarea comisiei de disciplină este întemeiată, secţia constată, prin hotărâre,
încălcarea normelor de conduită reglementate de Codul deontologic al judecătorilor şi
procurorilor.
(3) Dacă sesizarea nu este întemeiată, secţia Consiliului o respinge prin hotărâre.

296
Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România, elaborat în cadrul proiectului
Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar românesc de a răspunde provocărilor
noilor schimbări legislative şi instituţionale”
122
(4) Constatarea încălcării normelor de conduită reglementate de Codul deontologic al
judecătorilor şi procurorilor poate fi făcută numai dacă secţia Consiliului a fost sesizată în
termen de cel mult un an de la data săvârşirii acesteia.
(5) Hotărârea se redactează în termen de 20 de zile de la pronunţare şi se comunică de
îndată judecătorului sau procurorului.
(6) Hotărârea secţiei Consiliului poate fi atacată cu contestaţie la Plen, în termen de 5
zile de la comunicare.
(7) Hotărârea Plenului poate fi atacată cu recurs la Secţia de contencios administrativ şi
fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 20 se aplică în mod corespunzător.
(8) După ce hotărârea secţiei a rămas irevocabilă, persoanei care a formulat sesizarea cu
privire la conduita judecătorului sau procurorului i se comunică, în scris, modul în care a fost
soluţionată sesizarea.
(9) Hotărârea secţiei Consiliului prin care se constată încălcarea normelor de conduită
reglementate de Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, rămasă irevocabilă, se
depune la dosarul profesional al judecătorul sau procurorului.”
Aceste dispoziţii au fost criticate în literatura de specialitate 297, în primul rând deoarece
Consiliul Superior al Magistraturii nu ar fi avut competenţa de a le adopta, art. 38 din Legea nr.
317/2004 şi punctele 22 si 23 din Regulamentul de organizare si funcţionare a CSM, prevăzând
doar atribuţia acestuia de a adopta Codul deontologic şi de a asigura publicarea lui. S-a susţinut
că procedura este criticabilă pentru că este similară procedurii disciplinare şi că produce aceleaşi
efecte cu privire la cariera magistratului (interdicţia de promovare timp de 3 ani), că nu este
prevăzută interdicţia de a vota pentru Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ministrul
justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu sunt
prevăzute incompatibilităţile prevăzute în cazul procedurii disciplinare, iar faptele prevăzute în
Codul deontologic nu sunt suficient de clare ca să poată fi prevăzute de magistrat (de ex. art. 17 a
Codului deontologic – Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte
de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate).

Cine constată abaterea de la etica profesională a magistraților?


În doctrina noastră s-a arătat că inserând prin articolele 361 şi 362 procedura de constatare
şi sancţionare a nerespectării normelor deontologice în aria de competenţă a Consiliului Superior
al Magistraturii, în realitate deontologicul se transformă în disciplinar, iar pe de altă parte se
diminuează însăşi valoarea principiilor deontologice deoarece dată fiind substanţa lor exclusiv
etică singura evaluare competentă şi utilă este cea făcută de societate în general, la acest moment
C.S.M. neavând monopolul valorilor etice ale profesiei de magistrat 298. S-a mai susținut că aceste
modificări constituie un precedent inedit în spaţiul juridic european deoarece încălcările morale
nu pot fi translate şi judecate în proceduri similare celor disciplinare; în acest mod C.S.M. a lipsit
de efecte juridice întregul set de instrumente internaţionale privitoare la deontologia judiciară şi
îngreunează sistemului judiciar român în spaţii juridice mai largi, dată fiind confuzia creată
asupra perceperii noţiunilor cu care se operează299.
297
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, p. 25-28, articol disponibil on-line la adresa cj.md/uploads/danilet-
copoeru_sanctiune-disciplinara-si-convingere-morala1.pdf
298
M.M. Pivniceru, C. Luca, op.cit., p. 132.
299
Idem, p. 132.
123
Tot aici ar trebui subliniat că atunci când abaterea de la regulile de conduită constituie în
același timp și o abatere disciplinară, organele disciplinare ar trebui să uzeze cu precauție de acest
mijloc împotriva judecătorului, pentru că nu orice încălcare impune inițierea unei acțiuni
disciplinare. Așa cum s-a reținut în comentariul 19 la principiile de la Bangalore „Deşi principiile
de conduită judiciară sunt menite a fi obligatorii pentru judecători, nu se intenţionează ca orice
presupusă abatere de la acestea să atragă iniţierea acţiunii disciplinare. Nu orice eşec al unui
judecător de a se conforma acestor principii va constitui abatere. Oportunitatea exercitării acţiunii
disciplinare poate depinde de alţi factori, cum ar fi gravitatea abaterii, caracterul repetat al
conduitei neadecvate şi urmările acesteia asupra celorlalţi şi asupra întregului sistem judiciar.”300

V. ASPECTE PARTICULARE DE ETICĂ A PROFESIEI DE


JUDECĂTOR
Ce este un judecător?
La prima vedere întrebarea pare a fi una de prisos, deoarece se știe că judecător este cel
care judecă procese. Acesta ar fi însă un răspuns destul de superficial, deoarece el nu spune ce
este de esența judecătorului, ci doar arată care este activitatea lui văzută din exterior, de cei care
nu participă la proces. Cei care vin în fața judecătorului nu îl văd însă doar ca pe un funcționar
care judecă procese, ci și ca pe cel de la care așteaptă să le facă dreptate, să le judece cauza cu
înțelepciune, în concordanță cu legea și cu principiile echității și dreptății, adică pe cel care
„spune dreptul” (juris dictio). De aceea s-a spus că „A merge la judecător înseamnă însă tot atâta
cât a merge la dreptate, deoarece judecătorul trebuie să fie așa zicând dreptul viu. De asemenea
se caută în judecător un bărbat al mijlocului, și mulți îi numesc pe judecători mijlocitori, ca și
cum ar nimeri, când nimeresc mijlocul, dreptul.”301
În limba greacă veche cuvântul drept (dikaion) provine din cuvântul „diha” care s-ar
traduce prin „în două părți”, iar cuvântul judecător este desenat prin cuvântul „dikastes”, care
s-ar traduce în română prin „cel care împarte în două părți”. Imaginea este cea a unui
matematician care trebuie să împartă un segment de dreaptă în două părți egale. Judecătorul va
trebui să găsească întotdeauna dreptatea în litigiul pe care îl are de soluționat, ca și când cineva
ar fi împărțit anterior acest segment de dreaptă în două părți inegale, iar el trebuie să refacă
împărțeala, luând exact cât trebuie din segmentul mai mare și adăugându-l la segmentul mai
mic, astfel încât în final cele două segmente să fie egale. El nu poate împărți segmentul respectiv
după bunul plac, așa cum vrea, ci exact cât trebuie, astfel încât cele două segmente să devină
egale, deoarece „dreptul este un mijloc între un câștig și o pierdere ce nu se întemeiază pe voința
liberă, deci înseamnă că cineva are ca și înainte același lucru” 302. Așadar, activitatea
judecătorului trebuie să conducă la această restabilire a dreptății, astfel încât nedreptatea creată
anterior prin împărțirea inegală să fie înlăturată.
Poate de aceea s-a și spus că „matematica ajută foarte mult la dezvoltarea multor simțuri
umane și cred că, în mod special, ajută la cultivarea simțului dreptății. Dar dacă vorbim nu de
simțul dreptății care poate fi subiectiv de la persoană la persoană, atunci când vorbim de justiție,

300
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 39.
301
Aristotel, Etica nicomahică (Traducere din limba elină de Traian Brăileanu), Editura Antet, p. 102.
302
Idem, p. 103.
124
aceasta trebuie să fie întodeauna exactă, ca și matematica. Dacă justiția s-ar aplica
precum matematica, atunci am putea spune că avem o justiție aproape pefectă.”303
Totuși nu ar fi corect ca imaginea judecătorului să fie legată doar de activitatea de
„împărțitor” (al dreptății), deoarece aceasta ar însemna ca el să fie văzut doar ca unul care
„desparte” ceva ce ar fi unit. Este adevărat că în principal el trebuie să despartă binele de rău în
cauzele pe care le judecă și să spună, pe cât îi stă în putere, ce este bine și ce este rău. Dar
judecătorul este și cel care, prin activitatea sa, le ”unește” pe cele despărțite, pentru că prin
hotărârea dată restabilește armonia în societate. Așa cum s-a spus, judecătorul trebuie „să
netezească asperităţile; să înăbuşe exagerările; să îndrepte judecăţile strâmbe; să îmblânzească
furia; să facă pe toţi să se simtă ca unul” 304. El trebuie să creeze armonie în societate, iar nu
dezbinare.
Pentru aceasta judecătorul trebuie să conștientizeze tot timpul că el judecă faptele unor
oameni concreţi, iar nu nişte idei abstracte ori niște concepte juridice, aspect exprimat de marele
jurist Matei Cantacuzino într-un mod foarte plastic: „Într-o bisericuță din Roma am văzut tabloul
unei femei care ținea în mâinile ei pământul negru. Îl îmbrățișa cu căldură; expresia ei arăta că
este o mamă, care cu ochii întorși spre cer, parcă cerea să smulgă din seninul lui, lumină. Mă
așteptam să fie scris dedesubt: Caritatea, sau Dreptatea, sau Filantropia. Nu. Era Justiția! Justiția
nelegată la ochi și înțelegătoare a tuturor durerilor, iar nu cealaltă justiție, oarbă, cu spada într-o
mână și în cealaltă ținând un cântar atât de mic, încât nu poate cuprinde nimic din mizeriile
noastre.”305

Judecător sau magistrat?


În doctrină s-a criticat folosirea în Constituţia României a conceptului de „Autoritate
judecătorească”, considerându-se că această formulare inspirată din legislaţia franceză ar
exprima o neîncredere faţă de judecători, evitându-se astfel folosirea noţiunii de „Putere
judecătorească”306. Trebuie subliniat însă că în constituţie de face referire explicită la putearea
judecătorească în art. 1 alin. (4), care prevede că „Statul se organizează potrivit principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul
democraţiei constituţionale”. De asemenea, deşi Constituția vorbește de autoritate
judecătorească, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară se referă în mod expres în
primul ei articol la puterea judecătorească în următoarea formulare: „Puterea judecătorească se
exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite
de lege”. S-a spus însă că „Acest text clarifică cu o mână și creează obscuritate cu cealaltă,
deoarece puterea judecătorească nu se exercită de către instanțe, ci de către judecători.”307

303
G. Grigoraş, Dacă justiția s-ar aplica precum matematica, atunci am putea spune că avem o justiție aproape
pefectă, interviu publicat on line pe site-ul www.juridice.ro , la data de 16.02.2016.

304
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 155.
305
În M. Andreescu, Criza justiţiei şi justiţia crizei, articol publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima
vizualizare la 1.03.2016.
306
V. Constantin, Câteva observaţii în legătură cu statutul constituţional al puterii judecătoreşti, articol publicat on
line pe site-un www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 4.11.2015.
307
Idem.
125
Influența sistemului francez asupra legislației și doctrinei române a fost cauza ezitării
legiuitorului constituant român de a folosi noțiunea de putere judecătorească și de a o raporta la
judecători, nu la instanțe. Acesta este și motivul pentru care s-a încetățenit la noi folosirea
noțiunii de magistrat, în locul celei de judecător. În ciuda acestei opțiuni a sistemului nostru de
drept, s-au exprimat şi opinii contrare, potrivit cărora denumirea de magistrat nu este conformă
cu statutul de judecător, întrucât în Roma antică sensul cuvântului trimitea la o funcţie
administrativă. Astfel, s-a spus că «Noi folosim cuvântul „magistratură” într-un sens adăugat. Nu
ştiu de ce judecătorii se cred magistraţi - ei sunt judecători şi nu sunt magistraţi. Dar francezii au
speculat o confuzie. Pentru că judecătorii sunt judecători, iar magistrat este altceva - procurorul
poate fi magistrat, dar este altceva decât judecător.»308
În același sens, într-un interviu acordat de profesorul Valerius Ciucă prestigiosul autor a
creionat un portret model al judecătorului, arătând că ar trebui avute în vedere doua coordonate:
„revigorarea conceptului de judecător prin abandonarea celui de magistrat (funcționar), respectiv
consacrarea ori, mai bine, recunoașterea demnității de judecător ca fiind una specifică unei
instituții per se, exact în sensul clamat de Montesquieu. Consecințele acestor două premise
favorabile se observă în modul impecabil în care este organizată justiția europeană. Priviți cu
atenție la acel model : judecătorii nu sunt magistrați (ca atare, nu funcționari) ; ei iși concertează
puterile individuale, singulare, unice și independente în colegii ; ei nu se « supun » colegiilor
decat în sens deontologic ; ei indeplinesc o misiune socială, în deplină egalitate (adică fără nici o
diferență de ordin salarial, funcțional sau de ordin al privilegiilor alta decât cea venind din
ordinul protocolar-simbolic, centrat pe momentul desemnării, nu de vârsta, experiența etc.)”309

Care este profilul etic al judecătorului?


În Opinia nr. 3 din 2002 a Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni,
intitulată Principiile și regulile ce guvernează conduita profesională a judecătorilor, în special
etica, comportamentul neadecvat și imparțialitatea judecătorilor ceea ce privește regulile
de conduita individuală a judecătorilor s-a subliniat că: fiecare judecător în parte trebuie să facă
totul pentru a susține independența juridică, atât la nivel instituțional, cât și individual; judecătorii
trebuie să se comporte cu integritate în exercițiul funcției și în viața particulară; trebuie să adopte
tot timpul o abordare care să fie și să pară imparțială; trebuie să își îndeplinească îndatoririle fără
favoritisme și fără prejudecăți sau idei preconcepute existente sau aparente; trebuie să ia deciziile
luând în considerare toate lucrurile relevante pentru aplicarea prevederilor legale și să le excludă
pe cele irelevante; trebuie să arate respectul cuvenit tuturor persoanelor care iau parte la
procedurile judiciare sau sunt afectate de aceste proceduri; trebuie să își îndeplinească îndatoririle
cu respectul cuvenit pentru tratamentul egal al părților, evitând orice idee preconcepută și
discriminările, păstrând echilibrul între părți și asigurând o audiere corectă pentru fiecare; trebuie
să dea dovada de circumspecție în relațiile cu mass-media, să își păstreze independenta și
imparțialitatea, abținându-se de la folosirea în scop personal a relațiilor cu mass-media și de la
comentarii nejustificate privind cauzele de care se ocupă; trebuie să se asigure că păstrează un
grad înalt de competență profesională; trebuie să aibă un înalt grad de conștiință profesională și să
muncească sârguincios pentru a respecta obligația de a emite hotărârile într-o perioada rezonabilă
308
N. Popa, în discursul publicat la adresa de internet http://www.avocatura.com/stire/13888/a-condus-ccr-si-iccj-
nicolae-popa-discurs-fulminant-caricaturizam-justitia-vorbi.html#ixzz40LZOZPh0

309
Valerius M. Ciuca in dialog cu Andrei Savescu. Despre judecatori, invatamantul juridic si Justitie, interviu
publicat pe site-ul www.juridice.ro , la data de 1.07.2011.
126
de timp; trebuie să dedice majoritatea timpului de lucru funcțiilor lor juridice, inclusiv
activităților conexe; trebuie să se abțină de la desfășurarea activităților politice care le-ar putea
compromite independența și le-ar putea afecta imaginea de imparțialitate310.
După părerea unui ilustru jurist român contemporan «cea mai grea dintre profesiile
existente este cea de judecător și cel care „doarme liniștit” înainte de judecarea unui nou dosar în
care probele au un grad mare de relativitate și doarme bine în noaptea precedentă, deși avea
posibilitatea și obligația să lămurească totul, acesta nu trebuia să intre în magistratură, iar dacă
”doarme bine” și în noaptea următoare, trebuie să renunțe la această profesie.»311
Judecătorul are responsabilitatea menţinerii echilibrului între părţile din proces. Atunci
când una dintre părţile litigiului nu este asistată de avocat, susţinerile ei putând fi mai puţin
rezonabile din cauza implicării afective, necunoaşterii instituţiilor juridice etc, rolul idecătorului
este acela de a se preocupa de echilibrarea procesului.
În acest sens judecătorul trebuie să se asigure că în dialogul cu partea dezavantajată se
face înţeles şi „explică părţii neasistate de avocat posibilitatea de a propune probe”,
„reformulează şi pune în discuţia părţii neasistate de avocat argumentarea pării adverse, în scopul
aflăni adevărului”, „explică părţii neasistate de avocat care sunt consecinţele nedovedirii
pretenţiilor ori a apărărilor pe care le susţine”, „dispune, după punerea în discuţia părţilor,
administrarea unor probe care, deşi nu au fost cerute de părţi, sunt esenţiale în aflarea
adevărului”, „introduce din oficiu proba interogatoriului în vederea iarificării unei situaţii de fapt,
ivite pe parcursul cercetam judecătoreşti”. 312.
Pentru că judecătorul este cel care „spune dreptul” (de la latinescul juris dictio) s-a spus
că „Personalitatea judecătorului ce dă viaţă valorilor juridice este disponibilitatea permanentă de
a decide în numele adevărului judiciar, al literei şi spiritului legii, ceea ce se realizează numai
după o riguroasă verificare ştiinţifică a faptelor şi o cunoaştere deplină a normei juridice.
Prudenţa în evitarea ideilor preconcepute, prin probitate profesională desăvârşită, este calea de
afirmare a personalităţii juridice depline, pentru că, în final, personalitatea judecătorului asigură
şi dă viaţă personalităţii justiţiei ca instituţie esenţială a statului de drept.” 313 Așadar
personalitatea judecătorului este cea care dă imaginea justiției, chiar dacă el nu contribuie singur
la realizarea acesteia, ci împreună cu ceilalți profesioniști ai dreptului.

Ce trebuie să cuprindă pregătirea profesională a judecătorului?


Există o legătură strânsă între independenţa judecătorului şi pregătirea profesională a
acestuia, deoarece în ipostaza de deţinător nesigur al cunoştinţelor juridice substanţiale şi
procedurale judecătorul este tentat să se supună nesuspicios atât sugestiilor celor bănuiţi a fi mai

310
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Instrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, p. 9, articol disponibil on-line la adresa cj.md/uploads/danilet-copoeru_sanctiune-
disciplinara-si-convingere-morala1.pdf

311
I. Dogaru, O viaţă dăruită dreptului, interviu publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la
22.02.2016.
312
A. Rădulescu, Independenţa şi imparţialitatea judecătorului ca standarde profesionale în procesul civil, în I.
Coperu, N. Szabo (coordonatori), Dileme morale şi autonomie în contextul democratizării şi al integrării europene,
Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 2007, p. 210.
313
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 58.
127
informaţi decât el, cât şi „indicaţiilor”, „recomandărilor’’ primite din exterior, aducând astfel
atingere principiului procesului echitabil314.
Competenţa profesională şi îmbunătăţirea ei continuă este, așadar, prima formă de
onestitate faţă de profesiunea aleasă şi faţă de justiţiabil, de aceea, alături de conştiinciozitate,
reprezintă primele datorii etice profesionale315.
Judecătorul are nevoie de competență profesională pentru a putea transmite încredere
publicului în decizia sa. Altfel, chiar dacă aceasta ar fi dată potrivit intimei sale convingeri, ea
nu va fi considerată drept un act de justiție, ci un abuz. Așa cum s-a spus, dreptul la intimă
convingere îl au doar judecătorii cu o pregătire superioară și complexă 316. Ceilalți, chiar dacă din
punct de vedere legal au garantat dreptul la intimă convingere, din punct de vedere moral nu li
se poate recunoaște acest drept, pentru că întotdeauna soluția lor va fi pusă sub semnul întrebării
de către cei care au constatat incompetența lor profesională.
Principalul domeniu vizat de pregătorea profesională a judecătorului trebuie să fie cel al
dreptului material și procedural. În condițiile legislației în permanentă schimbare, a actelor
normative de la nivelul Uniunii Europene, a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene
și a Curții Europene a Drepturilor Omului, pregătirea profesională a judecătorului a devenit un
deziderat destul de greu de realizat. Singurul mod de a reuși să țină pasul cu toate aceste
modificări legislative este studiul individual.
În al doilea rând, pregătirea profesională a judecătorului trebuie să vizeze chestiuni de
mamangement al dosarelor. În comentariul 196 la Principiile de la Bangalore 317 se arată că
această pregătire „presupune managementul de caz (inclusiv rezolvarea cu celeritate a unor
chestiuni din dosare), ţinerea evidenţelor, gestionarea fondurilor, şi supravegherea personalului
instanţei. Dacă judecătorul nu dă dovadă de străduinţă în ceea ce priveşte monitorizarea şi
rezolvarea cauzelor, ineficienţa rezultată va creşte costurile şi va submina administrarea justiţiei.
In consecinţă, judecătorul ar trebui să se menţină la un anumit nivel de competenţă profesională
în ceea ce priveşte administrarea judiciară şi să faciliteze îndeplinirea atribuţiilor administrative
de către funcţionarii instanţei318.”
Nu în ultimul rând, pentru ca judecătorii să dobândească o înțelepciune practică
„pregătirea ar trebui să constea nu numai în instruirea asupra tehnicilor necesare pentru
soluţionarea cauzelor de către judecători, ci ar trebui să ia în considerare şi nevoia unei
conştientizări a aspectelor sociale şi a unei înţelegeri a diverselor subiecte ce reflectă
complexitatea vieţii în societate”319

E bine ca judecătorii să fie tineri?


Aristotel credea că un tânăr nu este potrivit să învețe despre știința politică (în sensul de
știința care se ocupă de treburile publice, incluzându-se aici și activitatea judiciară în sensul de
314
Idem.
315
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 21.
316
Idem, p. 167.
317
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 110-111.
318
Vezi "Principles of Conduct for Court Personnel", Report of the Fourth Meeting of the Judicial Integrity Group,
27-28 octombrie 2005, Viena, Austria, Anexa A, la www.unodc.org/pdf/corruption/publication_jig4.pdf., apud.
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 111.
319
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita juiciară, op.cit., p. 11.
128
azi) deoarece acestuia îi lipsește experiența în viața practică „Și, dacă e împins de pasiuni, el va
asculta acest învățământ în zadar și fără de folos, deoarece scopul său nu este cunoașterea, ci
acțiunea. Și nu e nicio deosebire aici, când cineva nu e copt din pricina vârstei sau a
caracterului. Căci lipsa nu depinde de timp, ci provine din faptul că cineva trăiește călăuzit de
pasiune și își allege scopurile după ea. Pentru astfel de oameni cunoașterea rămâne tot așa de
nefolositoare ca și pentru cel necumpătat care vrea binele, dar totuși nu-l face. Pentru aceia însă
care își călăuzesc vrerea și făptuirea prin rațiune, cuoașterea acestor lucruri le va fi de mare
folos.”320
Cu toate acestea sistemul nostru judiciar dă posibilitatea unei persoane să ajungă
judecător la o vârstă destul de tinără, fapt care nu este neapărat un lucru rău. Important este ca
judecătorul tânăr să fie conștient de neajunsurile pe care lipsa de experiență le presupune și să
vrea cu adevărat să le depășească.

Ce reprezintă independența judecătorului?


Independenţa judecătorilor reprezintă un principiu fundamental al statului de drept, fiind
consacrată în art. 124 alin. 3 din Constituţia României care prevede că „Judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii”. Aceasta este şi o garanție esenţială a dreptului la un
proces echitabil, de care trebuie să se bucure orice persoană, fiind consacrată în art. 6 paragraful
1 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Independența judecătorilor este diferită de
independenţa pe care legea o recunoaște procurorilor, potrivit art. 3 alin. 1 din Legea 303/2004,
care prevede că „Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate şi sunt
independenţi, în condiţiile legii”.
Dispozițiile legale menționate consacră dreptul și totodată obligația judecătorului de a
lua decizii exclusiv în baza legii, prin raportare la situația de fapt stabilită în cauză, în afara
oricăror influențe din exterior, incluzând aici și influențele din sistem. Nicio persoană,
autoritate, entitate sau organism nu are dreptul de a acţiona de o aşa manieră încât să creeze
aparenţa neechivocă a direcţionării actului judiciar spre o anume soluție - alta decât cea care ar
trebui stabilită de către magistrat, în temeiul legii, pe baza probelor cauzei şi potrivit conştiinţei
sale.
Relevant pentru definirea noțiunii de independență a judecătorului este și răspunsul
Comisie de la Veneţia adresat la solicitarea Curții Constituționale din republica Moldova, în care
s-a subliniat că «Independenţa judiciarului este crucială pentru salvgardarea drepturilor şi
libertăţilor persoanei în conformitate cu legea, nefiind un scop în sine. Este o parte a scopului
garantării unui proces echitabil în baza articolului 6 din Convenţie, care impune independenţa
instanţelor. Acest fapt a fost stabilit clar în articolul 3 din Recomandarea Comitetului
Miniştrilor pentru statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi
responsabilităţile (CM/Rec(2010)12): „Scopul independenţei, aşa cum se menţionează în
articolul 6 din Convenţie, este să-i garanteze fiecărei persoane dreptul fundamental de a avea
parte de un proces judecat în mod echitabil, doar în baza unor argumente juridice şi fără nici o
influenţă necorespunzătoare”. Independenţa judiciarului impune ca judecătorii să fie apăraţi de
influenţe exterioare de către celelalte puteri ale statului şi ca fiecare judecător în parte să aibă
libertatea profesională de a interpreta legea, de a stabili faptele şi de a cântări probele în cazurile
particulare. În acest sens, deciziile eronate trebuie contestate prin intermediul căilor de atac, nu
prin tragerea la răspundere individuală a judecătorilor.» 321. De asemenea, în acelaşi document se
mai arată că „Independenţa judecătorilor în privinţa aplicării dreptului trebuie protejată,
320
Aristotel, Etica nicomahică, op.cit., p. 19-20.
129
asigurându-li-se imunitate funcţională pentru acţiunile efectuate în exerciţiul funcţiei lor
judiciare. Judecătorii nu ar trebui să fie traşi la răspundere individuală pentru exercitarea
funcţiei lor judiciare, cu excepţia cazurilor de rea-voinţă sau de neglijenţă gravă”322.
Independența judecătorului nu este un privilegiu al acestuia, ci este o garanție a părților
că vor avea un proces echitabil dacă judecătorul este total independent și va soluționa cauza
exclusiv pe baza legii și a convingerii sale intime rezultate din probele de la dosar. Altfel toate
hotărârile judecătorului ar fi puse sub semnul întrebării, iar încrederea populației în instanțele de
judecată și în actul de justiție făcut de acestea s-ar pierde iremediabil.
De asemenea, așa cum s-a spus, independența magistraților nu constituie doar o garanție
a statului pentru înfăptuirea justiției, ci, în egală măsură, un drept și o obligație a
magistraților323. Faptul că aceasta constituie nu doar un drept, ci și o obligație a magistraților, se
refletă în primul rând în obligația pe care magistrații o au potrivit Codului deontologic de a
aduce la cunoștința Consiliului Superior al Magistraturii orice presiuni sau ingerințe în actul de
justiție, indiferent de proveniența lor. Independenţa fiind o datorie a judecătorului, acesta ar
trebui să învețe să o apere atunci când este pusă în pericol în vreun fel. Astfel, în Ghidul practic
de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România324 se arată că “judecătorul
trebuie să ignore orice presiune sau influenţă exercitată în afara sălii de judecată sau altfel decât
prin intermediul documentelor prezentate în Instanţă, în special atunci când nu este clar dacă
cealaltă parte are acces la aceleaşi informaţii şi/sau nu are posibilitatea de a combate
argumentele prezentate. În exercitarea atribuţiilor sale, magistratul trebuie să dovedească sau,
atunci când este necesar, să precizeze în mod explicit că exercitarea presiunilor este nepermisă şi
nu poate influenţa pronunţarea hotărârilor judecătoreşti.”
În al doilea rând, faptul că independenţa nu poate fi privită ca un privilegiu al
judecătorului, ci ca o datorie, se reflectă în obligaţia fundamentală a fiecărei persoane care
ocupă această funcţie de a-şi dezvolta calităţile intelectuale şi morale care să stea la baza
conduitei independente şi imparţiale în judecarea fiecărui caz; de aceea s-a spus că principiul
independenţei judecătorului poate fi înţeles doar în legătură cu principiul
responsabilităţii/răspunderii judecătorului pentru calitatea activităţii sale profesionale, iar
echilibrul dintre aceste două principii creează condiţiile procesului echitabil325.
În raport cu cine ar trebui asigurată independența judecătorului?
Independența judecătorului trebuie asigurată în primul rând în raport cu celelalte puteri
ale statului (puterea executivă și puterea legislativă), deoarece, așa cum s-a spus, judecătorul nu
este un funcţionar public, deoarece el nu depinde de stat, ci este însuşi statul adică o parte din
321
Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), Opinia nr. 847/2016, Republica
Moldova, Opinie amicus curiae pentru Curtea Constituţională, privind dreptul de regres al statului împotriva
judecătorilor, par. 13.
322
Idem, par. 18.
323
I. Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 181, apud. S.
Luca, D.M. Bulancea, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca
(coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 68.
324
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
325
A. Rădulescu, Independenţa şi imparţialitatea judecătorului ca standarde profesionale în procesul civil, în I.
Coperu, N. Szabo (coordonatori), Dileme morale şi autonomie în contextul democratizării şi al integrării europene,
Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 2007, p. 203.
130
organele sale constituţionale care, asemeni legislativului şi executivului, deţin puterea imediat şi
nu mediat326. De pildă, „Dacă un parlamentar scrie unui judecător pentru a-l informa despre
interesul său, în numele unui alegător, faţă de soluţionarea cu celeritate şi justeţe a unui proces
de divorţ şi de încredinţare a copiilor în care alegătorul este parte, judecătorul poate răspunde la
această scrisoare prin a-l informa pe membrul legislativului - personal sau, de preferinţă, printr-
un reprezentant - cu privire la faptul că principiile conduite judiciare interzic judecătorului să
primească, să ia în considerare sau să răspundă la astfel de comunicări.”327
După aceea, independența judecătorului trebuie asigurată în raport cu părțile din dosar
și în raport cu mass-media. Judecătorul nu trebuie să fie afectat în niciun fel de calitatea părților
din dosar, iar mass media ar trebui să informeze publicul cu privire la astfel de cauze fără să
transforme libertatea de exprimare într-un atac la adresa judecătorului. Independenţa
judecătorilor față de părți se asigură şi prin respectul funcţiei pe care o deţine, sens în care în
procesele pe care le instrumentează toate persoanele implicate în cauză, organele statului sau
reprezentanţii acestora trebuie să se supună autorităţii judecătorului, el având puterea legală de a
lua toate măsurile pentru a menţine ordinea publică în instanţă328.
Nu în ultimul rând, independența judecătorului trebuie asigurată în raport cu propria
ignoranță, deoarece un judecător care ar cădea pradă ignoranței nu s-ar mai conduce după lege
și după propria conștiință, ci ar fi condus ori manipulat foarte ușor de alții.

Cât de întinsă ar trebui să fie independența judecătorului?


Dacă în ce privește necesitatea asigurării idependenței judecătorului nu sunt discuții,
referitor la întinderea acesteia au apărut unele opinii diferite, venite în special din afara profesiei.
Astfel, s-a spus că «A lăsa, însă, ca puterea judecătorească să acționeze „independent” înseamnă
să admitem existența „statului în stat”, adică să admitem constituirea unei puteri în cadrul
statului, care se va sustrage oricărui control statal, îngăduindu-și puteri discreționare, ceea ce este
inadmisibil.»329. Lucrurile sunt foarte sensibile aici, pentru că deși este posibil ca puterea
judecătorească să aibă derapaje, orice tendință de controlare a acesteia se poate întoarce, ca un
bumerang, împotriva societății. De aceea, credem că singurul mecanism de control al puterii
judecătorești care nu aduce atingere principiului de bază al independenței ar fi unul din interiorul
puterii judecătorești (de către Consiliul Superioral Magistraturii, Inspecția judiciară, etc.). În
prezent sunt instituite premisele acestui control, având în vedere independența funcțională a
Inspecției Judiciare, organismul competent să identifice și să neutralizeze actele de derapaj ale
judecătorilor. Considerăm că teoria puterii unice, aplicabilă într-o anumită măsură în Statele
Unite ale Americii, unde judecătorii sunt împărțiți în tabere politice (republicani și democrați) și
sunt aleși, evident cu sprijinul partidelor politice, ar fi complet nefuncțională la noi.

326
Éssai sur le pouvoir du juge, L'Indipendenza della Giustizia, Oggi-Judical Independence of Justice, Today, Liber
Amicorum in onore di Giovanni Longo, Giuffré, Roma, Justice dans le monde, no. 3, 1999, p. 2,
http://www.richtervereinigung.at/international/justice3/justice3a.htm, accesat la 18 iulie 2008, apud. M.M. Pivniceru,
C. Luca, în Deontologia profesiri de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca (coordonatori),
Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 34.
327
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, Traducere de C. Dănileț, Ed. C.H.
Beck, București, 2010, p. 49.
328
Recomandarea R (94)12 a Comitetului Miniştrilor, Principiul II, www.coe.int/legalprof , apud. M.M. Pivniceru, C.
Luca, op.cit., p. 53.
329
A. Sibana, Despre etica juridică a practicienilor din domeniul dreptului, în Etică și cultură profesională, de I.
Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 202.
131
S-a pus problema, din perspectiva întinderii independenței magistratului, care ar fi
natura raportului de muncă al acestuia cu statul? Este un raport de muncă obișnuit, ori are o
natură aparte? Dacă este un raport de muncă obișnuit, care se caracterizează în principal prin
subordonarea ierarhică, cum se împacă el cu necesitatea asigurării independenței
magistratului? Dacă nu este un raport de muncă atunci cum ar trebui asigurată îndeplinirea
obligației judecătorului de a-și îndeplini toate obligațiile profesionale?
În doctrina de dreptul muncii, într-o primă opinie, se susține că magistrații fac parte din
categoria demnitarilor deoarece beneficiază de o îndemnizație de încadrare lunară brută și sunt
numiți de Președintele României la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, asemenea
celorlalți demnitari330.
Într-o altă opinie se susține că desfășurând o activitate de putere publică, magistrații ar
deține o funcție de putere publică, în regim de drept public, fiind supuși unor norme statutare331.
Apropiat acestui punct de vedere este cel potrivit căruia judecătorul, în exercitarea
atribuţiilor sale, nu este angajatul nimănui; acesta este deţinătorul unei funcţii de stat; el este
astfel în slujba legii şi este răspunzător numai în faţa acesteia332.
Într-o altă opinie s-a susținut că magistrații nu fac parte din categoria demnitarilor, iar
raporturile de muncă ale acestora sunt raporturi de muncă sui generis, astfel că legea aplicabilă
specifică se completează cu normele dreptului muncii, în măsura în care apelul la normele
dreptului muncii este necesar și posibil, considerându-se că răspunderea disciplinară, ca
instituție fundamentală a dreptului muncii, nu poate și nu trebuie să facă excepție de la sistemul
general al legislației muncii; varietatea raporturilor de muncă fiind în continuă creștere,
reglementarea lor nu este posibilă în detaliu și pentru toate domeniile, corespunzător cerințelor
aplicării concrete, doar prin legi cadru, iar normele cuprinse în statutele profesionale nu sunt,
pur și simplu, numai norme derivate, de concretizare a celor generale; statutele conțin și norme
speciale care înglobează reglementări noi, fără a se abate însă de la principiile generale ale
dreptului muncii333.
Chiar și în cadrul acestui din urmă punct de vedere, care e cel mai restrictiv cu privire la
statutul magistraților, se acceptă că magistrații nu pot fi supuși tuturor dispozițiilor de dreptul
muncii, având în vedere necesitatea asigurării independenței acestora. Considerăm că tocmai
acest din urmă obiectiv a impus reglementarea în mod explicit a obligațiilor magistraților,
normele care le reglementează trebuind interpretate astfel încât să nu se aducă atingere
principiului independenței magistratului.
De pildă, spre deosebire de ceilalți salariați cărora li se aplică dispozițiile de dreptul
muncii, judecătorilor trebuie să li se garanteze inamovibilitatea334, ceea ce înseamnă că acesta nu
poate fi transferat ori detașat fără acordul său iar destituirea din funcție nu poate interveni decât
330
Ș. Beligrădeanu, Natura raportului juridic de muncă al magistraților, în „Dreptul” nr. 7/2003, p. 29 și urm., apud
I. Gârbuleț, Abaterile disciplinare ale magistraților. Absenţe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care
afectează în mod direct activitatea instanței sau a parchetului, articol publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro ,
ultima vizualizare la 4.02.2016.
331 C.L. Popescu, Funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii în ipostaza de instanță de judecată și dreptul la
un proces echitabil, în „Dreptul” nr. 3/2005, p. 39, apud. I. Gârbuleț, op.cit.
332
F. Costiniu, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca
(coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 150.
333 I.T. Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de dreptul muncii, ed. a III-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic,
București, 2014, p. 30 – 31 și 803, apud. I. Gârbuleț, op.cit..
334
Avizul 1 din 23 noiembrie 2001 al C.C.J.E. 60 (a), publicat pe site-ul www.coe.int/legalprof
132
pentru săvârșirea de abateri disciplinare ori pentru că acesta nu mai îndeplinește condiția bunei
reputații.
În comentariul 40 la Principiile de la Bangalore se arată că „În îndeplinirea atribuţiilor
sale, judecătorul nu este angajatul nimănui. El sau ea slujeşte şi răspunde numai în faţa legii şi a
propriei sale conştiinţe, pe care judecătorul este obligat să o examineze în mod constant. Este o
axiomă faptul că, în afara căilor de atac, judecătorul care soluţionează o cauză nu îndeplineşte
niciun ordin sau indicaţie venită din partea unui terţ, fie dinăuntrul, fie din afara puterii jude-
cătoreşti. Nicio organizare ierarhică a justiţiei şi nicio diferenţă de grad sau rang nu poate afecta
în vreun mod dreptul unui judecător de a pronunţa hotărâri în mod liber, fără a fi influenţat de
consideraţii sau influenţe extrinseci.”335
În acest context, cine îi verifică pe judecători? În sistemul nostru judiciar este
reglementată activitatea Inspecției Judiciare, care are competența să cerceteze activitatea
magistraților, să constate eventualele abateri disciplinare ori de la codul de etică și să sesieze
Consiliul Superior al Magistraturii pentru a se pronunța cu privire la săvârșirea acestor abateri.
Nu toate sistemele judiciare au un astfel de organism care să cerceteze eventualele abateri.
Trebuie subliniat însă că sistemele de inspectare a instanţelor, în ţările în care acestea există
(deci și în țara noastră), nu trebuie să se preocupe de obiectul sau corectitudinea hotărârilor şi nu
trebuie să-i determine pe judecători, din motive de eficienţă, să acţioneze în favoarea
productivităţii, sacrificând astfel îndeplinirea corespunzătoare a rolului pe care aceştia îl au,
acela de a pronunţa o hotărâre bine gândită, dreaptă, în conformitate cu interesele legitime ale
celor care apelează la justiţie336.
Verificarea hotărârii judecătorești nu poate face obiectul cercetării disciplinare decât în
caz excepțional, atunci când ea ar releva o incompetență profesională vădită. În rest, așa cum se
arată în comentariul 41 la Principiile de la Bangalore «Cu excepţia motivărilor judecătoreşti sau
a altor proceduri prevăzute de lege, judecătorul nu este obligat să îşi justifice soluţia, nici chiar
faţă de alţi membri ai sistemului judecătoresc. Dacă o decizie judecătorească dă dovadă de atâta
incompetenţă încât să justifice iniţierea acţiunii disciplinare, în acest caz foarte rar judecătorul
nu este obligat să „raporteze", ci să răspundă unei acuzaţii sau unei anchete formale desfăşurate
conform legii.»337
În același sens, într-un interviu acordat de profesorul Valerius Ciucă se arăta că un
Consiliu Superior al Magistraturii ar trebui să aibă doar un rol pur deontologic pentru a nu fi
adusa atingere principiului suprem, acela al independentei judecatorului.338
Aceasta nu înseamnă că nu se poate face o evaluare a sistemului judiciar, a fiecărei
instanțe în parte ori chiar a fiecărui judecător. Chiar documentele internaționale reglementează
posibilitatea efectuării unei astfel de evaluări.

335
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 51.
336
Recomandarea R (94) 12 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei cu privire la
independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor, adoptată la data de 13 octombrie 1994, disponibilă pe site-ul
C.S.M., http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/03_05_2006__4189_ro.doc , apud. F. Costiniu, Deontologia profesiei de
magistrat. Repere contemporane, op.cit., p. 152.
337
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 51.

338
Valerius M. Ciuca in dialog cu Andrei Savescu. Despre judecatori, invatamantul juridic si Justitie, interviu
publicat pe site-ul www.juridice.ro , la data de 1.07.2011.

133
Astfel, în Avizul nr. 6 ( 2004 ) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)
în atenţia Comitetului de Miniştri asupra procesului echitabil într-un termen rezonabil şi rolul
judecătorilor în acest proces, luând în considerare mijloacele alternative de soluţionare a
disputelor adoptat de CCJE la cea de-a 5-a reuniune a acestuia (Strasbourg, 22-24 noiembrie
2004) se arată că:
«CCJE accentuează, în primul rând, că evaluarea „calităţii” sistemului justiţiei, respectiv
prin performanţele sistemului de instanţe ca întreg sau ale fiecărei instanţe sau grup local de
instanţe, individual, nu trebuie confundată cu evaluarea capacităţii profesionale a fiecărui
judecător în parte. Evaluarea profesională a judecătorilor, în special atunci când vizează decizii
care influenţează statutul sau cariera acestora reprezintă o sarcină care are alte scopuri şi trebuie
îndeplinită pe baza unor criterii obiective, cu toate garanţiile pentru independenţa judiciară (vezi
Avizul nr. 1 (2001) al CCJE, în special alin. 45).
35. Practica anumitor ţări arată o suprapunere, pe care CCJE o consideră nepotrivită, între
evaluarea calităţii justiţiei şi evaluarea judecătorilor din punct de vedere profesional. Această
suprapunere se reflectă în modul în care sunt colectate statisticile. În anumite ţări se realizează
statistici pentru fiecare judecător, în altele cifrele sunt stabilite pentru fiecare instanţă. Este
probabil ca toate să păstreze înregistrări ale numărului de cazuri abordate, dar vechiul sistem
asociază această cifră cu persoanele individuale. Sistemele care evaluează judecătorii în mod
statistic, în mod uzual includ o cifră pentru procentul de recursuri cu succes.
36. Unele ţări consideră ca indicator procentul de hotărâri anulate în cadrul unui recurs. O
evaluare obiectivă a calităţii hotărârilor judiciare poate constitui unul dintre elementele relevante
pentru evaluarea profesională a unui judecător, (dar chiar şi în acest context trebuie să se ţină
seama de principiul independenţei judiciare interne şi de faptul că anularea hotărârilor trebuie
acceptată ca un rezultat normal al procedurilor de recurs, fără o vină din partea primului
judecător). Cu toate acestea, utilizarea ratelor de anulare ca singurul sau chiar în mod necesar un
indicator important de evaluare a calităţii activităţii judiciare este neadecvată în viziunea CCJE.
Printre câteva aspecte care ar putea fi discutate referitor la această problemă, CCJE subliniază că
o caracteristică a sistemului de justiţie bazat pe proceduri o reprezintă faptul că nivelul calităţii
rezultatului unei singure cauze depinde în mare măsură de calitatea măsurilor procedurale
anterioare (iniţiate de poliţie, parchet, avocaţi privaţi sau părţi), astfel încât evaluarea
performanţelor judiciare este imposibilă fără evaluarea fiecărui context procedural în parte.
37. Aceleaşi considerente se aplică şi altor sisteme în care este posibilă evaluarea
deciziilor individuale luate de judecători prin intermediul altor sisteme, diferite de observarea
ratei de anulare.»

Jurisprudența CEDO referitoare la independența judecătorului.


Într-o cauză339, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat consecințele generate
de înlocuirile frecvente ale judecătorilor într-un dosar. În fapt, reclamantul Moiseyev a fost
arestat și condamnat pentru înaltă trădare prin spionaj, reținându-se că în calitate de adjunct-șef
al Departamentului pentru Asia al Ministerului de Afaceri Externe a divulgat informații
clasificate unei agenții secrete străine. Pe parcursul judecării cauzei s-au succedat patru
președinți de complet și de fiecare dată înlocuirea lor a fost urmată de înlocuirea celorlalți doi
judecători, numărul total al judecătorilor care au fost înlocuiți în timpul procesului fiind de 11.
339
Cauza Moiseyev împotriva Rusiei, Hotărârea din 9 octombrie 2008, în I. Gârbuleț, C.A. Susanu, Abaterile
disciplinare ale magistraților. Nerespectarea în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a
cauzelor. Reflectarea principiului repartizării aleatorii și a principiului continuității completului de judecată în
jurisprudența CEDO, articol disponibil pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 11.04.2016.
134
Curtea a notat că o chestiune de maximă îngrijorare a fost dedusă atât din numărul mare al
înlocuirilor care au intervenit cu privire la judecătorii din cauza reclamantului, cât mai ales din
faptul că motivele unor astfel de înlocuiri au fost făcute publice doar în două ocazii. A apreciat
Curtea că îndepărtarea unui judecător fără motivarea acestei măsuri nu poate fi descrisă decât ca
arbitrară. La acel moment puterea de a repartiza o cauză penală aflată pe rolul unui complet
către un alt complet de judecată era exercitată în mod obișnuit de către președinte, fără ca legea
să determine în vreun fel circumstanțele în care putea să intervină această situație, context în
care președinților de complet din cauza reclamantului li s-au acordat efectiv puteri nelimitate
fără nicio garanție procedurală, cum ar fi cerința de a informa părțile asupra motivelor sau de a
le da posibilitatea de a-și exprima părerea sau de a solicita reexaminarea de către o instanță
superioară. În consecință, Curtea a reținut că îndoielile reclamantului asupra independenței și
imparțialității instanței puteau fi apreciate ca fiind justificate în mod obiectiv, constatând
încălcarea dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenție.
Într-o altă cauză340 Curtea a reținut că reclamantul s-a plâns că instanța care l-a judecat
nu a fost „o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege”, având în vedere
modificarea componenței instanței ca urmare a redistribuirii cauzei de la judecătorul Sh. la
judecătorului K., cât și selectarea juraților candidați dintr-o listă nepublicată și într-un mod care
ar fi împiedicat verificarea legalității acesteia, în scopul participării lui Y., în calitate de jurat, în
proces. Curtea a constatat că apărarea nu a primit nicio explicație cu privire la motivele care au
dus la înlocuirea judecătorului Sh. cu judecătorul K. Mai mult, nicio decizie procedurală nu a
fost emisă în acest sens. În conformitate cu secțiunea 6.2. din Statutul magistraților, președintele
Curții distribuie cauzele judecătorilor conform propriei sale aprecieri. Cu toate acestea, după ce
un caz a fost distribuit, legea impune ca respectivul caz să rămână la același complet până la
pronunțarea deciziei finale. Acest principiu, cunoscut drept regula continuității completului de
judecată, a fost stabilit la art. 242 din noul Cod de procedură penală al Federației Ruse. Acesta
prevede posibilitatea înlocuirii unui judecător care nu a mai fost în măsură să participe la
soluționarea cauzei. S-a reținut că nici Codul de procedură penală, nici o altă lege nu stabilesc
circumstanțele în care o astfel de înlocuire ar putea avea loc și procedura care trebuie urmată.
Guvernul a susținut că motivele pentru înlocuirea judecătorului Sh., căruia îi fusese repartizat
inițial dosarul, au fost implicarea acestuia în mai multe alte proceduri penale complexe cât și
concediul anual programat în perioada 15 decembrie 2003 – 14 ianuarie 2004. Curtea a
considerat că volumul de muncă și concediul anual sunt inerente în activitatea profesională a
oricărui judecător și nu sunt de natură a explica, în mod plauzibil, că judecătorul Sh. nu ar mai
putea „să ia parte”, în cadrul procedurii. Aceasta cu atât mai mult cu cât noul judecător desemnat
nu a fost în măsură să înceapă procesul până în martie 2004, respectiv la trei luni și jumătate
după numire. În aceste circumstanțe, Curtea a constatat că îndoielile reclamantului cu privire la
independența și imparțialitatea instanței de judecată se poate spune că au fost justificate în mod
obiectiv, având în vedere că înlocuirea judecătorului căruia îi fusese repartizată cauza a fost
determinată de motive imposibil de verificat și măsura înlocuirii nu a fost circumscrisă unor
garanții procedurale. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 parag. 1 din cauza lipsei de
independență și imparțialitate a instanței de judecată, în temeiul testului obiectiv.
Curtea a mai decis că reprezintă o ingerinţă în dreptul oricărei persoane la un tribunal
independent faţă de legislativ faptul că Parlamentul unei ţări emite o lege, cu aplicare

340
Cauza Sutyagin împotriva Rusiei, Hotărârea din 3 mai 2011, în I. Gârbuleț, C.A. Susanu, op.cit..
135
retroactivă, care influenţează soluţionarea litigiilor la care statul este parte, impunând
judecătorului, prin lege, promovarea unei soluţii în favoarea statului341.
În hotărârea adoptată în cauza Ramos Nunes de Carvalho E Sá c. Portugaliei Curtea a
statuat că în cazul în care consiliul de disciplină pentru judecători ar fi alcătuit în majoritate de
persoane care nu sunt judecători se pune problema încălcării art. 6 paragraful 1 din Convenţie,
în ce priveşte independenţa judecătorului. În speţă Consiliul Superior al Magistraturii portughez
era compus din 8 membri judecători şi nouă membri care nu sunt judecători, desemnaţi de
diferite organe ale statului. În condiţiile în care şi competenţa instanţei supreme în soluţionarea
contestaţiei formulate împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii era una limitată,
s-a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie.
În Cauza Hirschhorn c. României Curtea a decis că nu a fost respectată exigența
independenței atunci când președintele unei instanțe a avertizat un complet de judecată despre
soluția litigiului, care a fost menționată de un judecător inspector și care ar trebui urmată de
către instanța de fond342.
Convenția nu interzice existența unui control jurisdicțional – prin posibilitatea de a se
casa hotărârile de către instanțele superioare în grad – ori al unui control disciplinar al activității
judecătorilor – prin posibilitatea sancționării judecătorilor pentru lipsa punctualității sau
atitudine ireverențioasă ori altele343.

Alte reglementări privind independența judecătorului.


În art. 3 alin. (1) din Codul deontologic al judecătorulor și procurorilor se prevede că
„Judecătorii și procurorii sunt obligați să apere independența justiției”. Apărarea acestei
independențe nu trebuie să fie doar una pasivă, prin înlăturarea oricăror ingerințe străine în actul
de justiție pe care în efectuează, ci ea poate fi și una activă, prin luarea de poziții atunci când iau
cunoștință de astfel de acte. Opinia nr. 3 din 2001 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor
Europeni, intitulată Principiile și regulile ce guvernează coonsuita profesională a judecătorilor,
în special etica, comportamentul neadecvat și imparțialitatea judecătorilor 344 subliniază că
fiecare judecător în parte trebuie să facă totul pentru a susține independența juridică, atât la nivel
instituțional, cât și individual.
Avizul nr. 6 (2004) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia
Comitetului de Miniştri asupra procesului echitabil într-un termen rezonabil şi rolul
judecătorilor în acest proces, luând în considerare mijloacele alternative de soluţionare a
disputelor adoptat de CCJE la cea de-a 5-a reuniune a acestuia (Strasbourg, 22-24 noiembrie
2004) prevede că: „57. În anumite jurisdicţii, judecătorii şi/sau cazurile pot fi
transferaţi/transferate relativ uşor între instanţe, cel puţin temporar. CCJE priveşte o astfel de
flexibilitate ca fiind în general dezirabilă, cu condiţia ca independenţa judecătorilor individuali
341
Decizia Naviera Uralar SA c. Région Flamande din 19 aprilie 1991, în O.D.E. Şchutter, S. Van Drooghenbroeck,
Droit International des Droit de l’Homme devant le juge national, p. 141, apud. R. Chiriţă, Independenţa şi
imparţialitatea magistratului sau tipuri de neutralitate a puterii judiciare (I), în Noua Revistă de Drepturile Omului,
Ed. C.H. Beck, aprilie-iunie 2007, p. 9.
342
Cauza Hirschhorn împotriva României, Hotărârea din 26 iulie 2007.
343
T. Weigend, La notion européenne de tribunal indépendant et impartial en République fédérale d’Allemagne în
RSC, 1990 p. 751, apud. I. Gârbuleț, A.C. Susanu, Abaterile disciplinare ale magistraților. Imixtiunea în activitatea
altui judecător sau procuror. Principiul independenței și reflectarea acestuia în jurisprudența CEDO, publicat on
line pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 8.03.2016.
344
Publicată pe site-ul www.coe.int/ccje.
136
să fie respectată şi, în cazul transferului unui judecător, ca acesta să fie de acord. CCJE
recunoaşte, desigur, că acest lucru trebuie exercitat cu atenţia cuvenită pentru problemele
practice de acces la justiţie. Persoanele implicate în aceste cazuri, precum şi publicul, în general,
au dreptul să se aştepte la abordarea cazurilor local şi în mod convenabil, în mare măsură. 58. În
alte jurisdicţii, judecătorul desemnat este stabilit de la început, transferul judecătorilor necesită
acordul acestora, iar transferurile de cazuri sunt posibile, daca sunt permise, numai cu
consimţământul părţilor. Cu toate acestea, pot exista în cadrul oricărei instanţe mecanisme prin
care, de exemplu, un prezidiu ales, format din judecători, poate decide să transfere cazurile unui
judecător supraîncărcat, altui judecător din cadrul aceleiaşi instanţe”.
În Principiile fundamentale relative la independența magistraturii345 se prevede, printre
altele, că statul are obligaţia pozitivă de a se asigura că toate instituţiile guvernamentale sau de
altă natură respectă independenţa şi imparţialitatea magistraturii. În acelaşi timp fiecare stat
membru are obligaţia de a furniza resursele necesare pentru ca magistratura să se achite în mod
normal de funcţiunile sale, obligaţie care semnifică şi securitatea financiară a magistratului ca o
componentă a garanţiei independenţei (7). Statele sunt obligate să garanteze prin lege durata
mandatului, independenţa, securitatea, remuneraţia, condiţiile de serviciu, vârsta de pensionare
(11); criteriile de promovare a judecătorului în funcţie de competenţă, integritate şi experienţă
(13). Tot ca o apărare a independenței se prevede și excluderea posibilităţii juridice de a se
antrena răspunderea directă a judecătorului pentru abuzul sau omisiunea în exerciţiul funcţiunii
judiciare fără a se prejudicia în acest fel procedura disciplinară sau dreptul la o indemnizaţie de
stat (16).
Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor a consacrat dreptul judecătorului la un
recurs în faţa unei instanţe independente în ipoteza în care drepturile lui statutare, independenţa
sa ori mai larg independenţa justiţiei sunt încălcate, drept ce reprezintă o garanţie a respectării
principiilor care structurează puterea judecătorească. Instanţa independentă la care se referă
carta este instanţa care dispune de mijloace efective de a remedia ea însăşi ori a propune
autorităţii competente remedierea situaţiilor care afectează independenţa judecătorilor ceea ce
înseamnă că principiile independenţei judecătorilor trec bariera declamativă spre a primi o
aplicare practică efectivă346.
Avizul nr. 1 punctul 69 al Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, în asigurarea
protecţiei independenţei individuale a judecătorilor sugerează statelor care au organizate sisteme
de inspectare a instanţelor, că atribuțiile acestora nu trebuie să vizeze obiectul sau corectitudinea
hotărârilor şi nici nu trebuie să-i determine pe judecători să-şi sacrifice îndeplinirea
corespunzătoarea a rolului lor de a pronunţa o hotărâre bine gândită în conformitate cu interesele
justiţiabilului în favoarea productivităţii347.
Norma nr. 1.1, 1.2 și 1.4. din Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară
prevede că judecătorul își va exercita funcția judiciară independent, pe baza aprecierii proprii a
faptelor, a interpretării conștiincioase a legii, fără influențe din afară, fără a se lăsa convins,
forțat, amenințat, fără a permite amestecul, direct sau indirect, din partea niciunor cercuri,
indiferent de motivul unei astfel de amestec. În posibilele influențe din afară se includ și cele ale
345
Principes fondamentaux rélatifs à l’indépendance de la magistrature
www.umn.edu/human89manits/instree/french/Fi5bpij.html, apud. M.M. Pivniceru, C. Luca, op.cit., p. 46.
346
Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor, Principiul 1.4, www.csm
1909.ro/csm/linkuri/14_10_2005__1338_ro.doc , apud. M.M. Pivniceru, C. Luca, op.cit., p. 50.
347
Avizul nr. 1 punctul 69, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni , apud. M.M. Pivniceru, C. Luca, op.cit.,
p. 51.
137
altor judecători ori chiar ale președintelui instanței. De aceea normele menționate prevăd că „În
exercitarea funcției sale juridice, judecătorul va trebui să fie independent față de colegii săi
magistrați în legătură cu acele decizii pe care el va trebui să le ia independent”. În comentariul
acestei norme se arată că independența justiției este responsabilitatea impusă fiecărui judecător
care îi permite să soluționeze o cauză în mod onest și imparțial în baza legii și a probelor, fără
presiuni sau influențe externe și fără frică de vreo imixtiune, că esența principiului
independenței justiției este libertatea deplină a judecătorului de a judeca și soluționa cauzele
deduse instanței și că nimeni din afară – nici guvernul, nici grupurile de presiune, niciun individ
sau chiar niciun alt judecător – nu ar trebui să se amestece, sau să încerce să se amestece, în
modul în care un judecător conduce o cauză și ia o decizie.
Principiul I pct. 2 lit. d) din Recomandarea R (94) 12 a Comitetului de Miniștri al
statelor membre privind independența, eficiența și rolul judecătorilor 348 prevede, printre altele,
că „Legea trebuie să prevadă sancțiuni contra persoanelor care încearcă să influențeze pe
judecători sub orice formă.” și că „Judecătorii nu trebuie să fie obligați să dea socoteală vreunei
persoane străine de puterea judiciară asupra rezolvării date cauzelor lor”. În legislația noastră nu
este sancționată în niciun fel persoana care însearcă să influențeze pe judecător, cu excepția
cazului în care acesta este tot un magistrat, care comite în felul acesta abaterea disciplinară
prevăzută în art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,
republicată. De pildă, într-o speță s-a apreciat că solicitarea unui judecător adresată altui
judecător de a pronunța o soluție favorabilă revizuientului într-o cauză penală constituie o
imixtiune în activitatea judecătorului349. Această abatere este incidentă și în cazul imixtiunii în
activitatea unui procuror, statuându-se în practica judiciară că reprezintă o imixtiune solicitarea
repetată a procurorului adresată unui alt procuror de a adopta o altă soluție decât cea pe care și-o
formase din actele și lucrările dosarului care îl avea repartizat spre soluționare350.

Cum poate fi afectată independența judecătorului?


În primul rând independența judecătorului ar putea fi afectată prin tratarea lui ca
funcționar public.
Judecătorul nu este însă un funcționar public, deoarece el nu depinde de stat, ci este
însuși statul, adică o parte din organele sale constituționale care, asemeni legislativului și
executivului, dețin puterea imediat, și nu mediat; astfel, independența nu este doar exterioară în
raport cu celelalte puteri ale statului, ori cu alte subiecte ale vieții economice și sociale, ci și în
raport cu părțile din proces și cu propriul sistem judiciar, înțelegând prin aceasta din urmă
mecanisme transparente democratice de organizare și gestiune a magistraturii în privința
recrutării, evaluării, promovării, sancționarea disciplinară și respectul procedurilor351.

348 Adoptată de Comitetului Miniștrilor la 13.10.1994, la cea de-a 518-a reuniune a delegaților miniștrilor,
https://wcd.coe.int/com.instranet.InstraServlet?
command=com.instranet.CmdBlobGet&InstranetImage=534553&SecMode=1&DocId=514386&Usage=2.
349
Hotărârea nr. 14J din 18 septembrie 2013, Secția pentru judecători a C.S.M., definitivă prin Decizia nr. 25 din 25
februarie 2014 a Î.C.C.J., pe www.csm1909.ro, apud. I. Gârbuleț, A.C. Susanu, Abaterile disciplinare ale
magistraților. Imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror. Principiul independenței și reflectarea acestuia
în jurisprudența CEDO, publicat on line pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 8.03.2016.
350 Hotărârea nr. 6P din 16 decembrie 2008, Secția pentru procurori a C.S.M., definitivă prin Decizia nr. 18 din 14
iunie 2010 a Î.C.C.J., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, A.C. Susanu, Abaterile disciplinare ale magistraților.
Imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror. Principiul independenței și reflectarea acestuia în
jurisprudența CEDO, op.cit.
138
Într-o opinie s-a considerat că refuzul Parlamentului de a da avizul pentru începerea
urmăririi penale faţă de un ministru sau un fost ministru aduce atingere independenţei justiţiei,
considerându-se că aceasta din urmă ar trebui să fie singura care să decidă cu privire la vinovăţia
sau nevinovăţia unei persoane. Se arată că faptul că Parlamentul împiedică începerea urmăririi
penale cu privire la un ministru sau fost ministru „înseamnă că nu se poate face cercetarea mai
departe pentru a se stabili vinovăția sau nevinovăția unei persoane. Începerea urmăririi penale ar
însemna doar deschiderea cadrului procesual în care se pot strânge legal probe și persoana vizată
și-ar exprima poziția față de fapta în care a fost implicată. În final, un judecător este împiedicat
să stabilească asupra acestui aspect, pentru a se înfăptui justiția, singura garanție a respectării
drepturilor și libertăților omului și restabilirii ordinii de drept în comunitate. În aceste condiții,
justiția fiind cea împiedicată a se înfăptui din cauză că o putere politică a statului se opune,
consider că este un conflict constituțional între puteri, Puterea Legislativă subrogându-se în
atribuțiile Puterii Judecătorești cu privire la un membru din Puterea Executivă.”352
Într-o rezoluție a organizației magistraților europeni Magistrats Europeens pour la
Democratie et les Libertes (MEDEL), adoptată la Pisa în data de 12 martie 2016 353, a fost
analizată afirmația unui ofiţer al unui serviciu de informaţii care a spus că instanțele din
România au devenit „câmp tactic” pentru acest serviciu secret de informații, care îşi „menține
interesul/atenția până la soluționarea definitivă a fiecărei cauze”, considerându-se că „Acest
lucru ridică îngrijorări serioase cu privire la integritatea sistemului judiciar în ansamblul sau,
precum și cu privire la independența acestuia. La aproape un an de când acest scandal a izbucnit,
autoritățile române nu au clarificat implicarea SRI în procesul judiciar”. În aceeaşi rezoluţie se
mai arată că directorul aceluiaşi serviciu de informaţii a declarat public că acest serviciu de
informații este în parteneriat cu procurorii în efectuarea anchetelor penale, iar o astfel de
activitate nu este prevăzută de lege.
O altă cauză în care s-a pus în discuție limitele independenței judecătorului a fost
considerată cercetarea disciplinară a judecătorilor pentru nerespectarea dispozițiilor obligatorii
ale unui recurs în interesul legii. La momentul când a fost analizată o astfel de situație Secţia
pentru judecători a respins acţiunea disciplinară formulată împotriva unui judecător, reţinând că
neaplicarea deciziei pronunţate în interesul legii nu constituie o încălcare a normelor de
procedură în sensul dispoziţiilor art. 99 lit. h) teza 2 din Legea nr. 303/2004. S-a motivat că
incidenţa normelor legale şi aplicabilitatea lor la situaţia de fapt dedusă judecăţii reprezintă
chestiuni de judecată, fiind rezultatul unui raţionament logico-juridic şi al unui proces de
interpretare sistematică a dispoziţiilor legale incidente şi, în consecinţă, atributul esenţial al
activităţii de judecată propriu-zise. Interpretarea normelor legale şi analiza aplicării acestora în
timp nu sunt reglementate ca norme de procedură, ci reprezintă opinia judecătorului,
fundamentată în fapt şi în drept, formată în urma deliberării, potrivit convingerii acestuia. În
cadrul răspunderii disciplinare nu se poate analiza legalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate
de judecători, aceştia răspunzând disciplinar numai pentru abaterile disciplinare prevăzute de art.
351
C.A. Domocos, Consideraţii privind infracţiunea de violenţă în familie prevăzută de art. 199 C.pen.. Aspecte
deontologice comune profesiei de judecător şi de avocat, articol publicet pe site-ul www.universuljuridic.ro, ultima
vizualizare la 16.12.2015.
352
C. Dănileţ, în Jud. Cristi Dănileţ solicită sesizarea CCR pentru soluţionarea unui conflict constituţional între
puteri, publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 8.11.2016.
353
Comunicat de presă al Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România, publicat la adresa de internet
http://www.unjr.ro/comunicate-de-presa/91-
magistratiieuropenisolicitaincetareaoricarorinfluenteaserviciilorsecreteinjustitiadinromania.html
139
99 din Legea nr. 303/2004354. Deși în prezent este reglementată explicit o astfel de abatere
disciplinară, credem că s-ar putea pune în discuție afectarea independenței judecătorului dacă
acesta a argumentat neaplicarea unui recurs în interesul legii prin aplicarea unor norme prioritare
(de ex. norme ale Uniunii Europene ori jurisprudența CEDO).
Un alt caz în care s-a pus în discuție independența judecătorulor a fost legat de sesizările
din oficiu ale Inspecției Judiciare în cazul unor soluții controversate adoptate de judecători.
Astfel, la data de 29.10.2015, Inspecţia Judiciară a emis un comunicat de presă prin care a arătat
următoarele: „Având în vedere relatările recente din mass media, Inspecţia Judiciară s-a sesizat
din oficiu, la data de 29 octombrie 2015, cu privire la posibile încălcări ale dispoziţiilor
procedurale referitoare la competenţa de efectuare sau supraveghere a urmăririi penale, în dosarul
vizând decesul subinspectorului de poliţie GIGINĂ BOGDAN-COSMIN, instrumentat de
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.”. Acest comunicat s-a emis la scurt timp după ce în
mass media s-au făcut mai multe discuţii cu privire la competenţa parchetului care s-a sesizat din
oficiu într-un caz mediatizat.
La data de 12.11.2015, Inspecţia Judiciară a emis un comunicat de presă prin care a
arătat următoarele: “Având în vedere relatările recente din mass media, Inspecţia Judiciară s-a
sesizat din oficiu, la data de 12 noiembrie 2015, cu privire la posibile abateri disciplinare în
legătură cu modul în care Curtea de Apel Bucureşti a instrumentat şi soluţionat, în data de
11.11.2015, cauza având ca obiect măsuri preventive.” Acest comunicat a fost emis a doua zi
după ce un judecător din cadrul Curţii de Apel Bucureşti se pronunţare cu privire la o măsură
preventivă, într-un caz intens mediatizat.
În urma emiterii acestor comunicate de către inspecţia judiciară, mai mulţi magistraţi au
formulat către Consiliul Superior al Magistraturii o cerere de apărare a independenţei,
considerând că astfel de acte sau fapte pot fi percepute de către un observator rezonabil ca
reprezentând mijloace de presiune asupra magistratului şi că se induce în spațiul public și
justițiabililor ideea că soluția într-un dosar poate fi determinată nu doar de probatoriul
administrat și dispozițiile legale aplicabile, interpretate de judecător potrivit propriei conștiințe,
ci și de teama de represalii sau, dimpotrivă, bravura împotriva acestora. S-a mai considerat că
această atitudine a Inspecției Judiciare ar putea fi apreciată ca fiind părtinitoare față de interesele
uneia dintre părți, respectiv partea nemulțumită de măsura luată de judecător, din cauza grabei
cu care s-a autosesizat și lipsei oricărui motiv rezonabil constând într-o posibilă abatere
disciplinară indicat în comunicat care să justifice acțiunea atât de promptă.
În cererea de apărare a independenţei s-a mai arătat că emiterea unor comunicate de
presă în legătură cu sesizări din oficiu cu privire la pretinse abateri, neidentificate nici măcar la
modul aparent, în cursul instrumentării unor dosare judiciare de rezonanţă publică este o
practică incorectă, ce sfidează principii fundamentale ale statului de drept precum dreptul la un
proces echitabil și independența judecătorului în a da soluții în cauzele pe care le judecă. S-a
considerat că acest mod de acțiune reprezintă o presiune inacceptabilă nu numai în privinţa
magistraţilor vizaţi în concret de sesizare sau a celor care soluționează sau vor soluționa
eventuale căi de atac privind soluția respectivă, ci şi în ceea ce priveşte întreg corpul judiciar,
arătându-se că potrivit pct. 17 din Principiile adoptate de ONU în anul 1985, ca garanţie a
respectării independenţei judecătorului, „faza iniţială a cazului trebuie să rămână confidenţială,
cu excepţia situaţiei în care judecătorul solicită altfel."

354
Hotărârea nr. 3/J/28 februarie 2007 a Secţiei pentru judecători, publicată în A.C. Lăbuș, T. Manea, Deontologia
profesiri de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca (coordonatori), Ed. Hamangiu, București,
2008, p. 200-203.
140
În răspunsul formulat de Inspecţia Judiciară la această cerere de apărare a independenţei
s-a considerat că nu au fost încălcate aceste principii, deoarece conţinutul dosarului aflat pe rolul
inspecţiei a rămas confidenţial, iar comunicatele de presă au fost date cu respectarea acestei
obligaţii.
Ar trebui menționat aici că judecătorii şi procurorii trebuie să îndeplinească condiţiile de
independenţă şi imparţialitate chiar şi în cazul în care aceştia îndeplinesc funcţia de inspector
judiciar, fiind detaşaţi la Inspecţia Judiciară. ”Obligaţia de imparţialitate, de independenţă şi
echitate, în schimb, subzistă, din perspectiva inspectorului, şi în faza verificărilor prealabile, iar
această obligaţie este garantată în mod explicit tot prin lege, cu posibilitatea – şi mă refer expres
la modul de repartizare a dosarului, în mod aleatoriu – şi posibilitatea redistribuirii lucrării în
situaţia în care sunt realizate acele condiţii prevăzute de lege inclusiv la iniţiativa inspectorului
judiciar, în măsură în care subzistă elemente care ar pune la îndoială lipsa de imparţialitate.”355
În legătură cu publicarea în presă a sesizărilor din oficiu a Inspecției Judiciare, mai
trebuie subliniat că potrivit art. 481 din Ghidul privind relaţia dintre sistemul judiciar din
România şi mass-media, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii
nr. 482 din 1 iunie 2012, cu modificările şi completările aduse prin Hotărârile Plenului
Consiliului Superior al Magistraturii nr. 573 din 6 mai 2014 și nr. 1376 din 17 decembrie 2015
– Comunicarea de informaţii privind procedurile disciplinare ce îi vizează pe magistrați nu
trebuie să fie de natură să creeze aparenţa de afectare a independenţei justiţiei.
De asemenea, potrivit art. 482 din acelaşi Ghid „(1) Comunicarea din oficiu a
informaţiilor de către Inspecţia Judiciară se poate realiza doar la momentul sesizării secţiei
corespunzătoare a Consiliului cu judecarea acţiunii disciplinare.
(2) Aspectele comunicate din oficiu, potrivit alin. (1), pot viza doar faptul exercitării
acţiunii disciplinare, textul legal în care se încadrează fapta pentru care se exercită acţiunea
disciplinară şi o prezentare sintetică a acestei fapte.
(3) Anterior sesizării secţiei corespunzătoare a Consiliului cu judecarea acţiunii
disciplinare, comunicarea de informaţii se poate realiza de către Inspecţia Judiciară numai la
cererea persoanelor interesate, în condiţiile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public.”
Magistraţii români au identificat în urma unor dezbateri ca fiind posibili factori de
presiune de natură a afecta independenţa magistratului: reflectarea independenţei justiţiei în
mass-media; atitudinea/conduita părţilor, avocaţilor; imixtiunea conducătorului
instanţei/parchetului; imixtiunea unui coleg ori alt judecător sau procuror; ameninţarea
procurorului/judecătorului; participarea anterioară la comiterea unor fapte penale (de regulă,
infracţiuni de corupţie); mesajele preşedintelui ţării; mesajele Guvernului; mesajele ministrului
justiţiei; solicitarea de informaţii despre un dosar; raportul dat preşedintelui instanţei
/conducătorului parchetului sau altor organe despre cauzele care au condus la amânarea judecăţii
după fiecare termen acordat sau despre motivele de tergiversare a urmăririi penale; practica
instanţei de control judiciar; dispoziţiile legale - judecătorul nu poate lua măsuri decât cu
respectarea legii; volumul mare de muncă; propunerea de bani sau alte avantaje; conduita
preşedintelui instanţei/conducătorului parchetului; dispoziţiile legale care prevăd răspunderea
materială a magistraţilor pentru erorile judiciare356.
355
F. Grosu: Imparţialitatea şi independenţa inspectorului sunt garantate pe tot parcursul procedurii
disciplinare, interviu publicat pe site-ul www.juridice.ro , la data de 16.12.2015.
356
L. Gheorghe, Note de seminar. Etică și deontologie profesională pentru magistrați, Sovata, martie 2008, apud. S.
Luca, D.M. Bulancea, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca
141
De asemenea, s-a mai considerat că următoarele fapte sau conduite pot afecta
independenţa magistratului sau pot crea aparenţa lipsei de independenţă: participarea
magistratului la o campanie electorală; refuzul unei autorităţi publice de a comunica un înscris
cerut de instanţă, motivat pe lipsa utilităţii acestuia în dosarul respectiv şi revenirea asupra probei
respective de către magistrat; întâlnirile magistratului cu politicieni în diverse locuri:
instanţă/parchet, restaurant, tenis, fotbal etc.; discuţii pe teme politice purtate de magistrat în
diverse situaţii: birou, holul instanţei/parchetului sau alte spaţii publice; intrarea împreună a
judecătorului şi procurorului în sala de judecată, discuţiile dintre aceştia purtate în timpul şedinţei
fără a fi auzite de alte persoane sau aşezarea în spaţiu a judecătorului şi procurorului în sala de
judecată357. În legătură cu acest din urmă aspect, credem că nu ar putea avea vreun efect asupra
independenței sau aparenței de independență a judecătorului modul în care sunt amplasați în sala
de judecată participanții la proces. De pildă sunt țări occidentale în care judecătorul și ceilalți
participanți stau la aceeași masă, fără ca acest lucru să fie văzut ca o aparență a lipsei de
independență sau imparțialitate a judecătorului. De asemenea nici faptul că biroul procurorului ar
fi amplasat în mod diferit de cel al avocaților nu constituie un factor relevant sub acest aspect.
În doctrină s-a susținut că reprezintă imixtiuni în activitatea altui magistrat, întrunind
condițiile pentru a se reține o abatere disciplinară, următoarele fapte: solicitarea judecătorului
adresată unui alt judecător de a preschimba termenul de judecată, de a administra unele probe,
de a respinge sau de a admite unele excepții de procedură în cauze care nu se află pe rolul său;
solicitarea procurorului ierarhic superior adresată procurorului de caz de a efectua anumite acte
de urmărire penală în afara cadrului legal ori de a emite anumite acte sau a adopta anumite
soluții; solicitarea inspectorului judiciar adresată judecătorului verificat de a administra anumite
probe, de a admite sau respinge unele cereri etc. în dosarele aflate în curs de soluționare.
În opinia acelorași autori nu constituie abaterea disciplinară analizată următoarele:
discuțiile care au loc între membrii completului de judecată și care au ca obiect admiterea sau
respingerea unor cereri sau a unor probe; solicitările făcute de președintele secției de a fi
respectată practica secției într-o anumită materie de către toate completele de judecată etc358.

Încalcă independenţa judecătorilor reducerea pensiilor sau salariilor acestora?


Una din componentele independenţei judecătorilor este securitatea financiară a acestora,
care presupune ca atât dreptul la o retribuție cât și dreptul la o pensie să nu poată facă obiectul
unei ingerințe nejustificate a executivului sau a legislativului.
În principiu, în majoritatea sistemelor de civil law reducerile salariilor și ale pensiilor sunt
considerate admisibile, însă niciodată pe o bază discriminatorie, sau de o manieră care să le
creeze judecătorilor o situație financiară precară. În Statele Unite însă, judecătorii beneficiază,
atât la nivel federal, cât și la nivelul statelor membre, de o protecție constituțională a salariilor. În
Europa doar constituțiile mai noi, de exemplu constituția Greciei, oferă judecătorilor o securitate
financiară efectivă359.

(coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 87.


357
Document elaborat în cadrul activităţilor privind deontologia profesională organizate de către Institutul Naţional
al Magistraturii 1 ianuarie – 1 mai 2007, disponibile pe site-ul http://www.inm-lex.ro/ , apud. S. Luca, D.M.
Bulancea, op.cit., p. 87.
358 I. Gârbuleț, A.C. Susanu, Abaterile disciplinare ale magistraților. Imixtiunea în activitatea altui judecător sau

procuror. Principiul independenței și reflectarea acestuia în jurisprudența CEDO, op.cit.


359
V. Constantin, Câteva observaţii în legătură cu statutul constituţional al puterii judecătoreşti, articol publicat on
line pe site-un www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 4.11.2015.
142
În decizia nr. 873/2010, Curtea Constituțională a României a arătat că „Este indubitabil
faptul că principiul independenţei justiţiei nu poate fi restrâns numai la cuantumul remuneraţiei
(cuprinzând atât salariul, cât şi pensia) magistraţilor, acest principiu implicând o serie de garanţii,
cum ar fi: statutul magistraţilor (condiţiile de acces, procedura de numire, garanţii solide care să
asigure transparenţa procedurilor prin care sunt numiţi magistraţii, promovarea şi transferul,
suspendarea şi încetarea funcţiei), stabilitatea sau inamovibilitatea acestora, garanţiile financiare,
independenţa administrativă a magistraţilor, precum şi independenţa puterii judecătoreşti faţă de
celelalte puteri în stat. Pe de altă parte, independenţa justiţiei include securitatea financiară a
magistraţilor, care presupune şi asigurarea unei garanţii sociale, cum este pensia de serviciu a
magistraţilor. În concluzie, Curtea constată că principiul independenţei justiţiei apără pensia de
serviciu a magistraţilor, ca parte integrantă a stabilităţii financiare a acestora, în aceeaşi măsură
cu care apără celelalte garanţii ale acestui principiu.”. Chiar dacă această decizie a fost criticată
pentru încălcarea regulii nemo judex in causa sua, fiind percepută ca un act adoptat în interesul
judecătorilor Curţii, ei înşişi beneficiari ai acestei pensii speciale, ea are o justificare prin prisma
principiilor care reglementează independenţa judecătorilor.

Poate judecătorul să militeze pentru drepturi salariale?


Au fost multe discuții în spațiul public legate de protestele judecătorilor pentru salarii.
Unii s-au exprimat că judecătorii au dreptul să ceară salarii decente chiar într-o formă similară
celei sindicale, alții că nu ar fi moral acest lucru.
Cei care cred că judecătorul nu ar trebui să militeze pentru drepturile salariale consideră
ca fiind „falacioasă asocierea în structuri profesionale a judecătorilor cu procurorii sau cu alţi
jurişti, care sunt avocaţi ai acuzării sau ai apărării, sau, la limită, judecători de instrucţie, ori în
structuri sindicale îndreptate împotriva factorilor de putere etatici şi chiar împotriva puterii
judecătoreşti; justiţia militantistă este o anti-justiţie, fie ea realizată de persoanele cele mai
onorabile, distinse şi înţelepte dintr-un corp social”360.
Nu facem aici discuție de cât ar trebui să fie salariul unui judecător ca să poată fi
considerat rezonabil, pentru că discuția ar fi una pur subiectivă. În plus, credem că salarizarea
judecătorilor nu poate fi ruptă de contextul salarizării celorlalte categorii profesionale. E foarte
greu de făcut o ierarhizare între diferitele categorii de bugetari, în ceea ce privește importanța
rolului lor în societate, astfel încât să se poată susține cu suficient temei o diferențiere salarială
semnificativă pe acest motiv. Trebuie ținut cont însă de restricțiile impuse fiecărei categorii
profesionale, legate de activitățile extraprofesionale pe care acestea le pot desfășura, iar
restricțiile impuse magistraților sunt dintre cele mai stricte. Ele se întind și asupra vieții private,
fapt care ar justifica o oarecare diferențiere salarială față de alte categorii de bugetari.
De altfel, potrivit comentariului 26 la Principiile de la Bangalore una din condițiile
minime pentru independența justiției o reprezintă „Siguranţa financiară: de exemplu, dreptul la
salariu şi cel la pensie sunt stabilite prin lege şi nu pot fi subiect al unor intervenţii arbitrare din
partea executivului într-o manieră care ar putea afecta independenţa justiţiei. Totuşi, în limitele
acestei cerinţe, guvernele pot păstra autoritatea de a concepe planuri de remunerare care să fie
specifice pentru diferite tipuri de instanţe. În consecinţă, existenţa mai multor scheme de
remunerare poate îndeplini la fel de bine cerinţa siguranţei financiare, dacă se protejează esenţa
acestei condiţii.”
Cum și magistrații sunt oameni, nu pot fi acuzați de lipsă de etică dacă urmăresc
dobândirea unei siguranțe financiare, la fel ca toți ceilalți. Dacă însă banii devin pentru judecător
360
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., Deontologie judiciară. Syllabus, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2009, p. 18.
143
un mijloc esențial pentru dobândirea fericirii va fi greu ca acesta să fie mulțumit în profesie,
pentru că înțelepții lumii spun că: „Și Solon a răspuns desigur nimerit la întrebarea cine este
fericit, zicând că fericiți sunt aceia care, înzestrați modest cu bunuri exterioare, au săvârșit
faptele cele mai frumoase după părerea sa și au trăit cumpătat. Căci și cu mijloace modeste se
poate făptui conform datoriei. Și Anaxagoras pare-se nu și-a imaginat pe omul fericit ca bogat
sau principe, când a zis că el nu s-ar mira, dacă acela pe care îl consideră fericit, i-ar apărea
mulțimii ca nepotrivit pentru o astfel de denumire.”361
Aceasta nu înseamnă că magistratului ar trebui să i se ceară să se mulțumească cu puțin,
pentru că e o diferență între dorirea bogăției și dorirea unui trai decent, care e o condiție pentru
înlăturarea frustrărilor și asigurarea unui confort psihic necesar unei judecăți „fără ură și
părtinire”.
Din acest motiv credem că, în prezent, nu pot fi admise discursuri radicale de genul:
«Etica juridică nu se construiește nici cu funcții, nici cu bani sau dotări tehnice de excepție.
Etica juridică presupune formarea caracterelor nu cu bani, ci cu „vorbe”, nu cu computere, ci cu
„crezuri”, cu credința rolului social, al răspunderii sociale, al onoarei sociale. Viața socială a
început din sărăcie materială, din pauperiare totală și, cu toate acestea, a cunoscut perioade în
care etica juridică a strălucit. Strălucirea nu i-a fost dată de bani, de imobile și limuzine luxoase,
de electronică de ultimă generație, ci de înțelepciunea rolului social, plătită cu un meritat
respect.» ori «Magistratul (din care nu putem exclude magistratura supremă din stat) va fi
fortificat în planul eticii juridice, nu prin bani și privilegii. Niciodată banii nu au fortificat
magistratul. Dimpotrivă, l-a ispitit expunându-l corupției» 362. Ca orice discurs radical, și acesta
greșește prin faptul că împinge la extrem unele idei bune, cum ar fi ideea necesitării formării
caracterelor magistraților, pe care o pune în contradicție totală cu ideea necesității asigurării
mijloacelor materiale necesare sau a dotărilor tehnice. De altfel, un discurs radical poate avea o
anumită putere de convingere doar dacă este promovat de cineva care a pus în practică ideile
respective, dovedindu-și astfel atașamentul total față de ele. Dacă discursul e promovat de
cineva care dorește să impună aceste idei altora, fără ca el să fie afectat în vreun fel de punerea
lor în aplicare, va fi greu de asimilat de cei cărora le este adresat.
În ce privește însă apărarea drepturilor salariale prin inițierea litigiilor în instanță, în
comentariul 175 la Principiile de la Bangalore se arată că judecătorul „ar trebui să fie
circumspect în ceea ce priveşte implicarea sa în litigii personale. În calitate de parte la proces,
judecătorul riscă să pară că profită de funcţia sa. De asemenea, credibilitatea sa riscă să fie afec-
tată negativ de constatările făcute de către colegii săi judecători.”363

În ce condiții poate răspunde judecătorul pentru erorile judiciare?


Sunt multe discuții în spațiul public actual legate de întinderea independenței
judecătorului. Unii cred ca aceasta poate fi asigurată în mod efectiv doar dacă judecătorul ar fi,
în principal, exonerat de răspunderea pentru daunele cauzate de erorile judiciare; se arată că
scopul independenței judecătorului este acela de a asigura luarea unei decizii corecte, liberă de
presiunea politică sau economică364.

361
Aristotel, Etica nicomahică (Traducere din limba elină de Traian Brăileanu), Editura Antet, p. 214.
362
A. Sibana, Despre etica juridică a practicienilor din domeniul dreptului, în Etică și cultură profesională, de I.
Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 204.
363
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 101-102.
144
Potrivit Comentariului asupra principiilor de la Bangalore 365 „Fără a afecta vreo
procedură disciplinară sau vreun drept de apel sau vreun drept de a primi despăgubiri de la stat,
în conformitate cu dreptul naţional, judecătorii ar trebui să se bucure de imunitate personală faţă
de acţiunile civile pentru despăgubiri materiale formulate în caz de acte neadecvate sau omisiuni
ce au avut loc în exercitarea atribuţiilor lor judiciare”.
În sistemul nostru judiciar, potrivit art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, statul este cel
care răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. În aliniatul (2) al
acestui articol se prevede că „Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură
răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă
neglijenţă”.
În doctrină s-a susţinut că reaua-credință și grava neglijență ar fi standarde juridice dificil
de probat, pe de o parte, iar pe de altă parte, sunt, ca orice standarde, lipsite de claritate și
precizie, motiv pentru care angajarea răspunderii civile a magistraţilor ar fi iluzorie și ar fi
justificat să vorbim în acest caz de o imunitate de facto366. E discutabil acest punct de vedere,
având în vedere că în art. 991 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 303/2004 se prevede că există rea-credinţă
„atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual,
urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane” şi că există gravă neglijenţă „atunci când
judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil,
normele de drept material ori procesual”.
Pentru o mai bună imagine a cazurilor în care judecătorul ar trebui să răspundă pentru
erorile judiciare, trebuie analizate documentele internaționale emise în această materie precum și
soluțiile legislative adoptate în dreptul comparat. Credem că acest lucru este esențial, pentru că
sistemul nostru de drept nu ar trebui să se îndepărteze de sistemele democratice sub acest aspect.
Articolul 66 din Recomandarea Comitetului Miniştrilor pentru statele membre cu privire
la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile CM/Rec(2010)12 pune în balanţă
independenţa judecătorului și răspunderea sa în felul următor: „Interpretarea legii, evaluarea
faptelor sau cântărirea probelor, operaţiuni derulate de către judecători pentru soluţionarea
cazurilor, nu ar trebui să conducă la tragerea la răspundere civilă sau disciplinară, cu excepţia
cazurilor de rea-voinţă și neglijenţă gravă”.
În Opinia nr. 18 privind poziţia judiciarului și relaţia sa cu celelalte puteri ale statului într-
o democraţie modernă, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a reţinut în mod
constant că: „sarcinile interpretării dreptului, cântăririi probelor și evaluării faptelor, operaţiuni
derulate de către judecători pentru soluţionarea cazurilor, nu ar trebui să conducă la tragerea la
răspundere civilă sau disciplinară a lor, cu excepţia cazurilor în care există rea-voinţă, absenţă
intenţionată sau, în mod plauzibil, neglijenţă gravă.” CCJE a adoptat deja o abordare precaută în
această privinţă în Opinia sa nr. 3 (2002), unde sprijină legislaţia care permite, pe de o parte,
acţiunea în regres a statului împotriva unui judecător, acolo unde abaterea judecătorului a fost
constatată în cadrul unor proceduri penale sau disciplinare, dar, pe de altă parte, doar dacă există
rea-credinţă sau neglijenţă gravă. Comisia de la Veneţia a împărtășit aceeași viziune în Raportul
privind independenţa sistemului judiciar, partea I: Independenţa judecătorilor.367

364
Horst Proetel, Fair trail. Application of ethics and human rights in proceedings, în Etică și cultură profesională,
de de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 149.
365
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 38.
366
Idem.
145
Curtea Constituţională din Republica Moldova a adresat Comisiei de la Veneţia
următoarea întrebare, relativ la posibilitatea răspunderii judecătorului pentru condamnarea
statului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului: „Dacă un judecător poate fi tras la răspundere
individuală pentru pronunţarea unor decizii la nivel naţional, decizii contestate în faţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului şi care au ca rezultat o hotărâre privind constatarea încălcării
Convenţiei de către statul membru, soluţionarea amiabilă sau formularea unei declaraţii
unilaterale, fără stabilirea vinovăţiei judecătorului vizat de către o instanţă naţională sau Dacă
acest fapt reprezintă o ingerinţă inadmisibilă în garanţiile procedurale ale judecătorilor, prin
încălcarea principiului independenţei judecătorilor?”.
În ce priveşte răspunderea judecătorului pentru condamnarea statului de către Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, Comisia de la Veneţia a arătat că „Trebuie să se menţioneze că
în privinţa tragerii la răspundere a judecătorilor, iniţiate ca urmare a pronunţării unei hotărâri a
Curţii, ţinerea pasului cu jurisprudenţa Curţii se poate dovedi o sarcină dificilă. Curtea susţine în
mod constant caracterul de instrument viu al Convenţiei, care trebuie interpretată în lumina
condiţiilor actuale de viaţă. Modul în care operează Curtea periodic cu doctrina instrumentului
viu face dificil, pentru instanţele naţionale, să prezică cum va hotărî aceasta în cazurile pe care le
are pe rol. Problema juridică contestată poate fi una nouă sau specifică unei anumite jurisdicţii,
astfel încât jurisprudenţa existentă a Curţii să nu ofere indicii sigure de interpretare pentru
judecătorul naţional. Jurisprudenţa Curţii poate fi mai mult sau mai puţin fixată sau în evoluţie, în
dependenţă de problemă şi de drepturile vizate.”368
De asemenea, s-a arătat că „dacă legislatorul urmăreşte să introducă instituţia tragerii la
răspundere a judecătorilor pentru deciziile pronunţate de către aceştia, el nu poate deduce
obligaţia de a acoperi prejudiciile cauzate prin conduita lor doar ca urmare a constatării unei
încălcări a Convenţiei de către Curte. Legislatorul trebuie să prevadă o nouă procedură care să
stabilească vinovăţia judecătorului vizat.”369 Se mai arată că „tragerea la răspundere a
judecătorilor pentru aplicarea Convenţiei fără stabilirea vinovăţiei individuale poate avea un
impact asupra independenţei lor, care presupune libertatea profesională de a interpreta dreptul, de
a stabili faptele şi de a cântări probele, în fiecare caz particular. Deciziile eronate ar trebui
contestate prin intermediul căilor de atac şi nu prin tragerea la răspundere individuală a
judecătorilor, atât timp cât eroarea nu se datorează relei-voinţe sau neglijenţei grave din partea
judecătorului.”370
Într-un alt document, Comisa de la Veneţia a mai reţinut că răspunderea patrimonială a
judecătorului trebuie să intervină doar atunci când prejudiciul a fost cauzat cu intenţie sau gravă
neglijenţă, precizând că: „Argumentul ar putea consta în faptul că acolo unde este bine fixată

367
Comisia de la Veneţia, Raport privind independenţa sistemului judiciar partea I: Independenţa judecătorilor,

CDL-AD(2010)004, http://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL-AD(2010)004-e,
paragrafele 59-61, apud. Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), Opinia nr.
847/2016, Republica Moldova, Opinie amicus curiae pentru Curtea Constituţională, privind dreptul de regres al
statului împotriva judecătorilor.
368
Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), Opinia nr. 847/2016, Republica
Moldova, Opinie amicus curiae pentru Curtea Constituţională, privind dreptul de regres al statului împotriva
judecătorilor, par. 19.
369
Idem., par. 40.
370
Idem, par. 79.
146
jurisprudenţa internaţională, se presupune că judecătorul o va respecta. Totuși, împrejurarea că
judecătorul a ales, în mod conștient, să nu respecte standardele fixate, nu trebuie să reprezinte, în
sine, un motiv pentru tragerea la răspundere individuală. […] În fine, este deosebit de important
ca problemele referitoare la răspunderea individuală a judecătorilor să fie soluţionate de către
instanţele naţionale, însă acest fapt trebuie permis doar în baza unor criterii și a unor proceduri
clar definite prin lege.”371
Prin hotărârea pronunţată în cauza Traghetti del Mediterraneo, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene a statuat că “dreptul comunitar se opune unei legislaţii naţionale care exclude, în
general, răspunderea statului membru pentru despăgubirile acordate particularilor ca urmare a
unei încălcări a dreptului comunitar imputabilă unei instanţe naţionale care judecă în ultimă
instanţă, pentru motivul că încălcarea în cauză rezultă dintr-o interpretare a unor norme juridice
sau dintr-o apreciere a faptelor şi a probelor efectuate de o asemenea instanţă. Dreptul comunitar
se opune, totodată, unei legislaţii naţionale care limitează angajarea acestei răspunderi doar la
cazurile de dol sau culpă gravă a judecătorului, dacă o asemenea limitare conduce la excluderea
angajării răspunderii statului membru în cauză în alte situaţii în care a fost comisă o încălcare
vădită a dreptului aplicabil, astfel cum a fost precizată la punctele 53 - 56 din hotărârea
pronunţată la 30 septembrie 2003 în cauza Kobler.”372
Trebuie subliniat însă că această hotărâre priveşte răspunderea statului pentru prejudiciile
rezultate ca urmare a acestor erori judiciare, iar nu răspunderea personală a magistratului, care
este strict limitată la erorile produse cu intenţie sau gravă neglijenţă.
În dreptul comparat reglementările sunt diferite de la un stat la altul373.
În Germania, răspunderea pentru pagubele produse prin încălcarea atribuţiilor de serviciu
ale unui funcţionar public îi revine statului, potrivit art. 839 alin. 1 din Codul civil german. Sub
acest aspect, judecătorul este asimilat funcţionarului public. În cazul delictelor intenţionate sau al
neglijenţei grave statul se poate întoarce în regres împotriva funcţionarului sau judecătorului
respectiv. În cazul în care un judecător îşi încalcă atribuţiile prin pronunţarea unei „hotărâri într-o
problemă de drept” atunci, potrivit art. 839 alin. 2 teza I din Codul civil german răspunderea este
angajată doar în cazul în care încălcarea constituie infracţiune.
În Letonia judecătorul nu este responsabil financiar pentru pierderile suferite de o
persoană care ia parte la un proces, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti nelegale sau
nefondate. În cazurile prevăzute de lege acestea vor fi suportate doar de către stat. Judecătorul
poate răspunde civil doar pentru fapte care nu derivă din exercitarea atribuţiilor de judecător, ca
orice altă persoană.
La fel în Polonia şi în Cipru, legea nu reglementează deloc răspunderea civilă a
judecătorilor şi procurorilor.
În Ungaria, cererile pentru repararea prejudiciilor decurgând din săvârşirea unor abateri
disciplinare de către judecători sau procurori, sunt soluţionate în cadrul procedurii disciplinare.
371
Comisia de la Veneţia, Opinie privind proiectul de modificare a legilor privind sistemul judiciar din Serbia,

CDL-AD(2013)005, paragraful 20, dar şi paragrafele 17-23,


http://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL-AD(2013)005-e,a apud. Comisia
Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), Opinia nr. 847/2016, Republica Moldova, Opinie
amicus curiae pentru Curtea Constituţională, privind dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor.
372
T. Manea, Răspunderea disciplinară a magistraţilor pentru încălcarea cu rea credinţă sau gravă neglijenţă a
normelor de drept material şi procedural, în Revista forumul judecătorilor nr. 2/2012, p. 82.
373
Chestionar privind statutul magistraţilor, întocmit de Forumul Judecătorilor din România.
147
În Estonia, teoretic statul s-ar putea întoarce împotriva judecătorului pentru prejudiciul
provocat doar în cazul săvârşirii unei infracţiuni. Practic nu s-a întâmplat niciodată acest lucru.
În Portugalia există dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor sau procurorilor,
pentru tragerea la răspundere civilă a acestora, doar în caz de rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Decizia de exercitare a acţiunii de regres aparţine Înaltului Consiliu Judiciar, din oficiu sau la
cererea Ministrului Justiţiei.
În Anglia şi Scoţia, ca urmare a deciziei Haggart´s Trustees vs. Lord President Hope,
adoptată în 1846 de Camera Lorzilor (predecesoarea Curţii Supreme a Marii Britanii), judecătorii
sunt imuni faţă de răspunderea civilă pentru actele judiciare. În Scoţia există o excepţie, pentru
cazul în care o persoană a fost arestată în mod nelegal şi aceasta dovedeşte că hotărârea a fost
luată cu rea credinţă şi fără motive temeinice.
Așadar, în sistemele de common law imunitatea de răspundere civilă a judecătorilor
pentru actele îndeplinite în exercițiul funcției este absolută. S-a spus că, dacă ar fi considerate
admisibile acțiuni civile care să pună în discuție răspunderea judecătorilor, aceștia „și-ar pierde
independența fără de care puterea judiciară nu este nici respectabilă, nici utilă”, iar principiul
imunității a fost extins în Statele Unite și la procurori.374

Este responsabil moral judecătorul care pronunță o hotărâre nedreaptă fără să


știe?
În activitatea judecătorească pot fi situații în care judecătorul să fie indus în eroare de
anumite probe nereale ori ca acesta să nu aibă cunoștință de probe relevante care, dacă ar fi fost
cunoscute ar fi condus la adoptarea unor soluții mai juste. În aceste situații, dacă judecătorul ar
pronunța o hotărâre nedreaptă (de ex. ar condamna o persoană nevinovată, ar achita o persoană
vinovată, ar admite o acțiune nefondată, ar respinge o acțiune fondată, etc.), acestuia i s-ar putea
imputa un act ce ar contraveni eticii? Dacă da, care ar fi acela?
Erorile judiciare au fost prezente chiar și în cele mai bune sisteme judiciare, explicația
existenței lor constând în aceea că judecătorul stabilește adevărul cu privire la fapte în mod
mijlocit, prin intermediul probelor. Or, acestea pot fi destul de ușor denaturate, fie în mod
intenționat, fie fără voia cuiva.
Într-o astfel de situație Aristotel crede că judecătorul nu ar comite un act nedrept,
deoarece acesta nu contravine nici legii și nici dreptului natural, asupra căruia nimeni nu ar
putea fi „neștiutor”, adică dreptul natural este atât de evident încât nu s-ar putea ca acesta să nu
fie cunoscut de o persoană: „Un judecător, în sfârșit, care a pronunțat în neștiință o judecată, nu
săvârșește un nedrept legal, și judecata sa nu este nedreaptă, deși este tot așa de bine ca și
nedreaptă – căci dreptul legal (pozitiv) e altul decât cel dintâi, dreptul natural (asupra căruia
nimeni nu poate fi neștiutor); dacă însă a hotărât nedrept cu știință, atunci el își atribuie și sieși
un mai mult nedrept, fie ca favoare pentru una din părți, fie ca răzbunare față de cealaltă”375.

Cum ar trebui să reacționeze judecătorul atunci când greșește?


Ca orice om și judecătorul poate greși. Ar fi bine ca judecătorul să știe că „omul este mai
doritor de a cunoaște adevărul decât capabil de a-l descoperi, să se închidă în sine, să se închidă

374
V. Constantin, Câteva observaţii în legătură cu statutul constituţional al puterii judecătoreşti, articol publicat on
line pe site-un www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 4.11.2015.
375
Aristotel, Etica nicomahică (Traducere din limba elină de Traian Brăileanu), Editura Antet, p. 113.
148
în sine și a nu lăsa să se conducă de mișcările amorului propriu ce încearcă totdeauna a nu-l face
să mărturisească că s-ar fi putut înșela”376.
Așadar, important e ca judecătorul să conștientizeze propria greșală și să repare ce se mai
poate repara, dacă aceasta depinde de el. Așa cum a reținut Curtea Constituțională din
Germania, niciodată nu ar trebui creată o situație dezavantajoasă din punct de vedere procedural,
pentru inculpat, ca urmare a unei greșeli sau neglijențe a instanței (BVerfG. 78, 126; BverfG,
NJW 1992, 2472)377.

Cum se împacă abaterea disciplinară privind încălcarea cu gravă neglijenţă a


normelor legale cu independenţa judecătorului?
În art. 99 lit. h) din legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor este
reglementată abaterea disciplinară ce priveşte încălcarea cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă a
normelor de drept material şi procesual.
Acest text de lege a făcut obiectul unei examinări din partea Curţii Constituţionale a
României378, în urma formulării unei excepţii de neconstituţionalitate. Autorii excepţiei au invocat
două aspecte care au fost considerate ca fiind de natură să încalce prevederile constituţionale.
Astfel, au susţinut că, prin conţinutul acestei abateri disciplinare, se aduce atingere principiului
independenţei justiţiei consacrat de dispoziţiile art. 124 din Constituţia României, care presupune
şi faptul că deciziile judecătorilor sunt supuse numai controlului jurisdicţional prevăzut de lege,
neputând face obiectul unui control administrativ în cadrul unei alte proceduri decât cea a căii de
atac. Autorii excepţiei au apreciat că o reexaminare a unei hotărâri judecătoreşti, altfel decât prin
intermediul căilor de atac, este de natură să încalce dispoziţiile art. 129 din Constituţie şi să
determine ignorarea autorităţii de lucru judecat. Un alt aspect de neconstituţionalitate invocat a
fost acela potrivit căruia legiuitorul, prin folosirea unor noţiuni generale şi imprecise (nescuzabil
şi neîndoielnic) pentru definirea conceptelor de rea-credinţă şi gravă neglijenţă, a încălcat
dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi Avizul nr. 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor
Europeni - privind principiile şi regulile ce guvernează conduita profesională a judecătorilor –
care statuează asupra obligaţiei statutului de a defini în termeni clari faptele care pot conduce la
aplicarea unor sancţiuni.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă de curte cu motivarea că principiul
constituţional al independenţei judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al
responsabilităţii. Independenţa judecătorului nu constituie şi nu poate fi interpretată ca o putere
discreţionară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condiţiile legii,
indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară. Este sarcina
legiuitorului de a realiza echilibrul necesar între independenţa şi responsabilitatea judecătorilor,
cu respectarea dispoziţiilor constituţionale în materie şi a angajamentelor pe care România şi le-a
asumat prin tratatele la care este parte.
În ce priveşte cea de-a doua critică, referitoare la caracterul neprevizibil al textului, Curtea
Constituţională a apreciat că problema pe care o ridică autorii sesizării priveşte, în realitate,

376
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 63.
377
Horst Proetel, Fair trail. Application of ethics and human rights in proceedings, în Etică și cultură profesională,
de de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 152.
378
Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr.131 din 23 februarie 2012.
149
modul de interpretare şi aplicare a textului criticat. Reţinând, în acest context, cele statuate de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în sensul că “oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii
legale, în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare juridică”
(hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în cauza C.R. c. Regatului Unit, par. 34), Curtea
Constituţională a subliniat rolul Consiliului Superior al Magistraturii care, în calitatea sa de
instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, va fi
chemat să interpreteze şi să aplice aceste texte, în raport cu situaţiile de fapt care îi vor fi supuse
judecăţii, cu respectarea principiilor constituţionale ce guvernează statutul magistraţilor.
Verificarea existenţei unei abateri disciplinare presupune examinarea temeinică a circumstanţelor
de fapt în care a trebuit să lucreze magistratul, a noutăţii şi dificultăţii problematicilor juridice cu
care acesta s-a confruntat, a situaţiei jurisprudenţei şi doctrinei, a motivării, pentru a se ajunge la
concluzia existenţei faptei prevăzute de textul legal de referinţă.
În aplicarea acestui text de lege, Secţia pentru judecători a decis că poate fi atrasă
răspunderea disciplinară pentru acest motiv a judecătorului care a încălcat dispoziţiile Codului de
procedură penală prin aceea că nu s-a pronunţat asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării
preventive a inculpatului cu consecinţa punerii în libertate a acestuia 379. Avem rezerve dacă într-
un astfel de caz neglijenţa judecătorului poate fi considerată una gravă, astfel încât să fie întrunite
condiţiile abaterii disciplinare discutate, ori este vorba doar de o neglijenţă simplă. Apreciem că
la aceasta ar trebui ţinut cont de mai multe circumstanţe concrete, din care nu ar trebui neglijat
volumul de activitate al judecătorului.
În doctrină s-a arătat că pot fi atrase pe tărâmul răspunderii disciplinare acele fapte care se
situează în domeniul exterior raţionamentului logico-juridic al magistratului şi care vizează
înfrângerea normelor ce consacră regulile după care se realizează judecata/urmărirea penală,
arătându-se că textul art. 99 din Legea nr. 303/2004, în care legiuitorul defineşte reaua-credinţă şi
grava neglijenţă, circumscrie sfera încălcării normelor de drept material sau procesual la acelea
de o gravitate deosebită, care au consecinţe asupra valabilităţii actelor întocmite de magistrat, a
duratei procedurilor sau care produc o vătămare gravă a drepturilor şi intereselor părţilor. Aşadar,
potrivit acestei opinii, în sfera răspunderii disciplinare pot intra numai acele încălcări ale
normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite
de judecător şi procuror şi pentru care, un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-
credinţă), nu poate găsi o justificare380.

Pot fi detașați judecătorii în alte funcții?


În sistemul judiciar român se practică detașarea magistraților în cadrul unor instituții din
cele mai diverse, majoritatea aparținând puterii executive. În comentariul 38 la principiile de la
Bangalore s-a subliniat că „Nu este conform cu principiul independenţei justiţiei ca un judecător
să accepte, în timpul unei perioade de lipsă, o angajare cu normă întreagă la un nivel înalt, unde
se concep politicile publice, din cadrul executivului sau al legislativului (de exemplu, în calitate
de consilier specializat pe probleme de reformă a administrării justiţiei). Oscilarea între funcţiile
înalte executive şi legislative şi cea judecătorească promovează chiar genul de combinaţie a
atribuţiilor care se dorea evitată prin conceptul separaţiei puterilor în stat. Această combinaţie
este de natură să afecteze percepţia judecătorului, şi percepţia funcţionarilor cu care lucrează
379
Hotărârea nr. 9J/28.09.2006 a Secţiei pentru judecători a CSM, publicată în „Jurisprudenţa în materie disciplinară
2006-2009”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 92.
380
T. Manea, Răspunderea disciplinară a magistraţilor pentru încălcarea cu rea credinţă sau gravă neglijenţă a
normelor de drept material şi procedural, în Revista forumul judecătorilor nr. 2/2012, p. 87.
150
judecătorul, în ceea ce priveşte rolul independent al judecătorului. Chiar dacă nu este aşa în
realitate, acceptarea unei astfel de detaşări va afecta negativ percepţia publicului asupra
independenţei instanţelor faţă de executiv şi de legislativ.” Decizia de a admite sau a respinge
astfel de detașări aparține Consiliului Superior al Magistraturii, dar afectată este independența
magistratului detașat.
Judecătorii detaşaţi în cadrul unor instituţii care nu au legătură cu sistemul judiciar (toate
instituțiile, cu excepția Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară, Institutul Naţional
al Magistraturii ori Școala Națională de Grefieri) sunt într-o postură diferită de cea în care se
găseşte în mod normal un judecător, deoarece ei trebuie să desfăşoare o activitate în administraţia
publică. Or, această activitate se desfăşoară de regulă în cadrul puterii executive, iar regulile de
funcţionare sunt bazate pe principiul subordonării ierarhice, iar nu pe cel al independenţei. Se
pune astfel întrebarea cât de compatibil poate fi un judecător cu subordonarea ierarhică şi cât de
benefică este o astfel de experienţă pentru acesta?
În general, curentul de opinie în rândul judecătorilor care îşi desfăşoară activitatea în
cadrul instanţelor este nefavorabil faţă de cei care sunt detaşaţi în cadrul unor astfel de instituţii
sau organisme. În plus, dacă detașarea judecătorului la alte instituții depășește un termen
rezonabil există pericolul deprofesionalizării acestuia. În comentariul 163 la Principiile de la
Bangalore se arată că „dacă judecătorul se distanţează de îndatoririle sale obişnuite pe perioade
foarte lungi, acesta ar putea realiza că întoarcerea la viaţa obişnuită şi la modul de a vedea
lucrurile caracteristic activităţii judecătoreşti, nu este deloc uşoară.”381
În Avizul nr. 6 ( 2004 ) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) se
aduc critici cu privire la timpul petrecut de judecători în cadrul unor comisii şi organisme din
afara sistemului judiciar, menţionându-se că «Există opinia potrivit căreia „un judecător ar trebui
să judece”, iar alte activităţi reprezintă o pierdere de resurse valoroase.». Totuşi se precizează că
„dacă respectiva comisie examinează un aspect relevant pentru munca judiciară, iar judecătorul
poate contribui la activitatea acestui organism, timpul petrecut într-o astfel de activitate nu poate
fi privit ca o pierdere. În plus, un judecător poate fi mai bun beneficiind de viziunea mai largă
care poate fi dobândită lucrând cu profesionişti din alte discipline şi asupra unor subiecte conexe,
dar nu intră în sfera sa uzuală de activitate”.
S-a mai remarcat faptul că aceste activităţi pot avea tangenţă cu politicul, existând riscul
ca judecătorii să fie implicaţi în anchete declanşate din motive politice, care presupun judecarea
de chestiuni non-juridice, care se pot afla în afara experienţei lor directe. În acest context, în
avizul menţionat se prevede că „Judecătorii trebuie să considere atent dacă este adecvat să îşi
utilizeze aptitudinile şi reputaţia în anchete de acest tip”.
În dreptul comparat reglementările sunt diferite de la un stat la altul sub acest aspect382.
În Germania judecătorii pot desfăşura activităţi în afara celei din instanţă, însă pentru
toate activităţile plătite şi pentru unele din cele neplătite este nevoie de o aprobare specială, care
poate fi refuzată dacă există riscul ca interesul public să fie afectat. În plus, judecătorul poate
desfăşura astfel de activităţi dacă nu pune în pericol încrederea publică în independenţa şi
imparţialitatea sa. Acesta poate fi detaşat la alte autorităţi, iar drepturile şi obligaţiile pe durata
detaşării sunt cele conferite de postul pe care s-a detaşat.
În Finlanda, judecătorilor li se aplică reguli similare cu cele ale funcţionarilor publici, care
le permite exercitarea şi a altor activităţi în afara celor judiciare.

381
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 97-98.
382
Chestionar privind statutul magistraţilor, întocmit de Forumul Judecătorilor din România.
151
În Letonia sunt strict limitate autorităţile la care poate fi detaşat un judecător, acestea fiind
o altă instanţă (inclusiv o instanţă superioară), Ministerul Justiţiei, Administraţia Instanţelor sau o
organizaţie internaţională.
În Ungaria la fel, judecătorii pot fi detaşaţi doar în cadrul Oficiului Naţional Judiciar, în
cadrul instanţei supreme ori în cadrul Ministerului Justiţiei, pentru a participa la pregătirea
proiectelor de legi ori la soluţionarea cererilor de graţiere.
În Croaţia este permisă detaşarea judecătorilor şi procurorilor doar în cadrul Ministerului
Justiţiei, Academia Judiciară, Consiliul Judiciar de Stat şi Consiliul de Stat al Procurorilor, pentru
o durată de maxim 4 ani.
În Estonia este permisă detaşarea judecătorilor doar în cadrul Ministerului Justiţiei şi
Curţii Supreme, ori în funcţia de procuror general.
În Cipru nu este permisă detaşarea judecătorilor în cadrul altor instituţii, puterea
judecătorească fiind complet separată de celelalte puteri.
Nici în Anglia nu este cunoscută posibilitatea detaşării judecătorilor în cadrul altor
instituţii, fiind semnalată doar detaşarea unui judecător în cadrul Autorităţii Independente de
Investigare a Abuzurilor Sexuale împotriuva Copiilor.

Pot sesfășura judecătorii alte activități profesionale?


În general se acceptă că activitatea de judecător nu ar trebui să îngrădească celelalte
drepturi și libertăți ale persoanei, decât în măsura în care acest lucru este necesar ăentru apărarea
independenței și prestigiului justiției. Astfel, în „Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite
privind independenţa judecătorilor”383, aprobate prin rezoluţiile Adunării Generale din 29
noiembrie şi 13 decembrie 1985, se arată că „în conformitate cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, membrii corpului judecătoresc au, ca şi ceilalţi cetăţeni, libertatea de
exprimare, convingere, asociere şi reuniune, cu condiţia ca judecătorii, atunci când îşi exercită
aceste drepturi, să se comporte întotdeauna de aşa manieră încât să păstreze demnitatea funcţiei
pe care o deţin, imparţialitatea şi independenţa sistemului judecătoresc”.
De asemenea, Carta europeană a statutului judecătorilor, adoptată la Strasbourg în anul
1998, prevede că „Judecătorul exercită liber activităţile exterioare funcţiei, printre care şi acelea
ce exprimă statutul său de cetăţean. Această libertate nu poate fi limitată decât în măsura în care
activităţile respective sunt incompatibile cu încrederea în imparţialitatea şi independenţa
judecătorului ori cu disponibilitatea cerută pentru a soluţiona cu atenţie şi într-un termen
rezonabil litigiile cu care este sesizat. Judecătorul trebuie să se abţină de la orice comportament,
de la orice act sau manifestare de natură să altereze efectiv încrederea în imparţialitatea şi
independenţa lui.”384
Totuși, documentele internaționale prevăd în cazul acestora anumite restricții, pe care fie
le enumeră expres, fie le menționează în mod generic. Astfel, conform art. 7 din Statutul
Universal al Judectorilor „Judecătorul nu poate deține nicio altă funcție publică sau privată,
remunerată sau nu, care nu este compatibilă cu atribuțiile și statutul său. Judecătorului nu i se
pot încredința funcții exterioare exercițiului judiciar fără acordul său”.
383
Principiile de bază ale independenţei sistemului judiciar (Principiile O.N.U.), adoptate prin consens la cel de-al
VII-lea Congres al O.N.U., în cadrul reuniunii de la Milano din 26 august – 6 septembrie 1985 şi aprobate de
Adunarea Generală a O.N.U. din 29 noiembrie 1985, publicat la adresa de internet
http://www.unjr.ro/independenta-justitiei/principiile-de-baza-ale-independenteijustitiei.html , F. Costoniu,
Deontologia profesiri de magistrat. Repere contemporane, op.cit., p. 158.
384
Carta Europeană a Statutului Judecătorilor, publicat la adresa de internet www.just.ro/csm/index.php?
cmd=&doc=8&lk=7/14/2008 , F. Costoniu, Deontologia profesiri de magistrat. Repere contemporane, op.cit., p. 158.
152
Această reglementare privește, pe de o parte, funcțiile pe care judecătorul și le asumă
singur în afara instanței (fiind admise în general funcții didactice sau unele funcții culturale) și,
pe de altă parte, funcțiile impuse, precum cele extrajudiciare din instanță (responsabili cu
diferite compartimente) sau din afară (de exemplu în comisiile electorale, delegări la diverse
instituții)385.
În țara noastră funcția de judecător sau procuror nu este compatibilă decât cu funcțiile
didactice din învățământul superior juridic. Nici aceste activități din învățământul superior
juridic nu sunt admise în totalitate, deoarece îi este interzis judecătorului sau procurorului să
exercite funcții de conducere în cadrul facultăților sau al universităților (decan, prodecan, rector,
etc). În cadrul activității desfășurate în învățământul superior juridic „judecătorul trebuie să se
asigure că nivelul remuneraţiei nu îl depăşeşte pe cel care l-ar primi alt profesor care nu este
judecător şi care are atribuţii didactice comparabile, şi că acest nivel este compatibil cu toate
obligaţiile constituţionale sau legale care guvernează primirea de remuneraţii suplimentare.386
În alte sisteme de drept judecătorul poate desfășura chiar unele activități economice, care
nu interacționează cu profesia, considerându-se că în felul aceta el va fi ajutat să înțeleagă mai
bine relațiile sociale pe care este chemat să le judece. Cu toate acestea, în Standardele Minime
de Independență a Justiției („Standardele New Delhi”, adoptate de International Bar Association
în 1982) se arată că un judecător ar trebui să se abțină de la activități de afaceri, în afară de
investiții personale sau de deținerea unei proprietăți387.
Era poate mai potrivită o reglementare deschisă a acestor incompatibilități și în legislația
noastră, care să-i fi permis judecătorului sau procurorului să exercite alte activități cu avizul
colegiului de conducere al instanței sau al Consiliului Superior al Magistraturii. În felul acessta
ar fi fost mai bine redat sensul dispozițiilor art. 4.2. din Carta europeană privind Statutul
Judecătorilor, adoptată de Consiliul Europei în anul 1998, potrivit cărora „Exercitarea unei
activități exterioare remunerate, alta decât literară sau artistică, trebuie să facă obiectul unei
autorizații prealabile, în condițiile stabilite prin statut”.
În ce privește activitatea publicistică a judecătorilor, aceasta este permisă dacă ideile
promovate în cadrul scrierilor sunt compatibile cu demnitatea de judecător. Sunt magistrați care
participă la diferite conferințe, unde susțin diferite prelegeri. În comentariul 182 la Principiile de
la Bangalore se prevede că „Judecătorului nu îi este interzis să accepte onorarii sau retribuţii
pentru prelegeri, cu condiţia ca nivelul acestora să fie rezonabil şi proporţional cu sarcina
îndeplinită. Judecătorul ar trebui totuşi să se asigure că astfel nu se creează conflicte. Trebuie să
nu pară că judecătorul se foloseşte de funcţia sa în avantajul propriu, nici că îşi petrece o
perioadă semnificativă de timp departe de obligaţiile din instanţă pentru a-şi respecta
angajamentele plătite de a ţine prelegeri sau de a scrie. În plus, sursa plăţii trebuie să nu ridice
nicio suspiciune de influenţă necorespunzătoare asupra capacităţii sau dispoziţiei judecătorului
de a fi imparţial în chestiunile ce îi sunt prezentate spre soluţionare în calitate de judecător.”388
În legătură cu participarea judecătorilor la elaborarea diferitelor proiecte de legi, au fost
exprimate două opinii.

385
C. Dănileț, Imparțialitatea – obligație și virtute a judecătorului, op.cit., p. 190.
386
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind cconduita judiciară, op.cit., p. 94.
387
Idbidem.
388
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduira judiciară, op.cit., p. 104.
153
Într-o opinie s-a susținut că „Misiunea judecătorului, spun promotorii unei astfel de
concepţii, este să judece, adică să soluţioneze litigii pe baza legii, nu să contribuie el însuşi la
legiferare. Aceasta este menirea unei alte puteri a statului, cea legiuitoare. Dacă practicienii
participă la elaborarea legilor iar textele rezultate sunt discutabile şi criticate, politicienii vor
avea tendinţa să se disculpe, argumentând că au fost consultaţi şi reprezentanţii magistraturii. De
mai multe ori, această consultare este şi pur formală, factorul politic impunându-şi punctul de
vedere. De aceea, magistraţii ar trebui să evite angrenarea lor în astfel de activităţi.”389
Într-o altă opinie, care este majoritară, se susține că îmbunătăţirea legislaţiei, a
funcţionării sistemului judiciar, administrarea mai eficientă a justiţiei, sunt nu numai în interesul
magistraţilor, ci în primul rând al societăţii în general, iar judecătorul nu trebuie să rămână
închis în „turnul de fildeş”, insensibil la nevoile sociale şi desprins de evoluţia legislativă şi
instituţională a vremurilor sale390. Chiar dacă în legislația noastră nu este prevăzută o astfel de
excepție de la incompatibilitățile magistraților, a fost admisă activitatea magistraților în
aleborarea proiectelor de acte normative. De altfel, codurile de conduită din alte state (de ex.
Codul de conduită judiciară american) precum și Principiile de la Bangalore admit implicarea
magistraților într-o astfel de activitate, considerată benefică pentru prestigiul justiției și pentru
eficientizarea sistemului judiciar391.
Despre participarea judecătorilor la procesul electoral s-a spus că reglementările
actuale din materie electorală, care permit participarea magistraților într-un domeniu extrem de
sensibil şi în care politizarea atinge cote maxime - ar putea pune probleme de
neconstituţionalitate în raport de atribuţiile, natura şi funcţiile puterii judecătoreşti; dacă este
absolut normal ca instanţele să judece în materie electorală - cereri şi contestaţii de diverse
feluri, contravenţii şi infracţiuni, nu mai este firesc ca magistraţii să fie angrenaţi în organizarea
şi desfăşurarea efectivă a alegerilor, prin desemnarea lor ca preşedinţi de comisii, de birouri
electorale centrale sau locale392.
Orice activități permise de lege ar desfășura judecătorul acesta trebuie să fie conștient de
faptul că obligația primară a sa este legată de activitatea la instanță. Așa cum s-a subliniat în
comentariul 195 la Principiile de la Bangalore, „Judecătorul ar trebui să reziste oricărei tentaţii
de a-şi dedica prea multă atenţie unor activităţi extrajudiciare dacă acestea i-ar reduce
capacitatea de a-şi îndeplini funcţia judiciară. În mod evident, există riscul semnificativ ca
judecătorul să acorde prea multă atenţie acestui gen de activităţi, dacă ele sunt remunerate. În
asemenea cazuri, observatorii rezonabili ar putea bănui că judecătorul a acceptat îndatoririle
extracuriculare cu scopul de a-şi suplimenta venitul oficial. Justiţia este o instituţie care
deserveşte comunitatea. Ea nu este un segment oarecare din economia de piaţă.”393

Cât de mult contează punctualitatea la judecător?


Activitatea de judecată este una care necesită prezența mai multor persoane în sala de
judecată. Evident că în cazul în care una dintre acestea nu ar respecta programul ședinței de
389
A. Papaux et E.Wyler, L’Ethique du droit, Paris, Edition Dalloz, 2001, apud. F. Costoniu, Deontologia profesiri de
magistrat. Repere contemporane, op.cit., p. 154.
390
F. Costoniu, Deontologia profesiri de magistrat. Repere contemporane, op.cit., p. 154-155.
391
Idem, p. 155.
392
F. Costoniu, Deontologia profesiri de magistrat. Repere contemporane, op.cit., p. 156.
393
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 110.
154
judecată, acest lucru poate provoca disfuncționalități majore. Cel care va trebui să ia măsuri
pentru înlăturarea acestor neajunsuri este judecătorul, dar pentru a putea pretinde punctualitate
din partea celorlalți participanți ar trebui să respecte în primul rând el această regulă.
Punctualitatea judecătorului nu se rezumă însă doar la prezența acestuia în ședința de
judecată, ci și în respectarea termenelor de îndeplinire a celorlalte obligații pe care acesta le are
(de pildă, a obligației de motivare în termen a hotărârilor adoptate).
În comentariul normei 6.5 din Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară se
arată că „Judecătorul își va îndeplini toate atribuțiile judiciare, inclusiv emiterea hotărârilor
atunci când a fost dispusă amânarea pronunțării lor, într-o manieră eficientă, corectă și cât mai
promptă”, arătându-se că „desfășurarea cu promptitudine a activităților din instanță necesită ca
judecătorul să fie punctual în activitățile instanței și să fie operativ în soluționarea sesizările
atribuite, și să insiste ca funcționarii instanței, părțile la proces și avocații acestora să coopereze
cu judecătorul în realizarea acestui obiectiv. Lipsa unui program al activității de judecată sau
nerespectarea acestuia contribuie la apariția întârzierilor și creează o impresie negativă asupra
instanței. Așadar, în sistemele de drept în care orarul de activitate al instanței este afișat și
planificat, judecătorii ar trebui să se conformeze acestei punctualități, asigurând în același timp
și celeritatea în activitatea instanței”.
Prin Hotărârea nr. 1237 din 19 noiembrie 2013 a Plenului Consiliului Superior al
Magistraturii394, dată în interpretarea și aplicarea art. 88 alin. (1) din vechiul Regulament de
ordine interioară al instanțelor judecătorești, s-au stabilit următoarele:
Prin sintagma „programul de lucru al judecătorului este flexibil și poate să difere de
programul de lucru al instanței” se înțelege că este permis judecătorului să nu fie prezent în
fiecare zi de la ora 8,00, respectiv să nu plece din instanță în fiecare zi la ora 16,00, cu
respectarea următoarelor obligații: să fie prezent la ora stabilită pentru ședința de judecată și la
orele stabilite pentru celelalte activități pentru care a fost planificat, pe care și le-a planificat
singur sau care impun prezența sa, ca efect al unor dispoziții legale sau regulamentare; să nu
absenteze de la ședințele organizate la nivelul secției, la alte ședințe de natură organizatorică sau
de la seminariile la care a fost selecționat; să nu se sustragă de la efectuarea activităților de
natură organizatorică, precum sunt cele de coordonare ale unor compartimente constituite la
nivelul instanței și să nu desfășoare activitățile specifice acestora în afara programului de lucru
al instanței, dacă efectuarea acestora atrage nerespectarea programului de lucru al personalului
auxiliar al instanței; să aibă o prezență zilnică la sediul instanței, chiar dacă durata de timp
zilnică în care se află la sediul instanței nu este de 8 ore; judecătorul este obligat să dispună
măsurile ce se impun în legătură cu cererile și actele de orice natură, precum și în legătură cu
corespondența cu caracter administrativ sosită prin poștă, curier, fax sau e-mail, în cauzele care
i-au fost repartizate, în raport cu urgența acestora; oricare dintre judecătorii care intră în
compunerea completului de judecată trebuie să asigure preluarea dosarelor repartizate acestui
complet și să ia măsurile necesare în scopul pregătirii judecății, astfel încât să se asigure
soluționarea cu celeritate a cauzelor; să nu solicite și să nu determine în altă modalitate, pe
considerentul programului flexibil, înlocuirea sa de la îndeplinirea activităților pentru care a fost
planificat ori la care prezența sa este imperativ necesară; judecătorul este obligat să dispună
măsurile ce se impun în legătură cu cererile și actele de orice natură, precum și în legătură cu
corespondența cu caracter administrativ sosită prin poștă, curier, fax sau e-mail, în cauzele care
i-au fost repartizate, în raport cu urgența acestora; în cazul în care judecătorul desfășoară
activități didactice în învățământul superior, să își stabilească norma didactică astfel încât să
394
Publicată pe www.csm1909.ro .
155
respecte activitățile specifice funcției de judecător și să aducă la cunoștința conducerii instanței
programul lor de desfășurare.
Pentru impunerea respectării acestei obligații, a fost reglementată în art. 99 lit. k) din
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și
completările ulterioare ca abatere disciplinară fapta judecătorului sau procurorului care
are „absențe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod direct
activitatea instanței ori a parchetului”.
Într-o speță în care s-a pus problema interpretării acestui text de lege s-a reținut că sensul
dispoziției legale prevăzute de art. 99 lit. k) teza I din Legea nr. 303/2004 republicată, așa cum a
fost modificată prin Legea nr. 24/2012, trebuie stabilit ținând seama de finalitatea urmărită de
legiuitor, respectiv aceea constând în faptul că prin absența nemotivată de la serviciu, în mod
repetat, să fie afectată în mod indirect activitatea instanței, legea sancționând în teza a II-a a art.
99 lit. k) absența nemotivată de la serviciu care afectează în mod direct activitatea instanței.
Această interpretare se impune a fi făcută având în vedere faptul că legiuitorul nu prevede
numărul de zile în care magistratul să fi absentat nemotivat de la serviciu astfel încât această
faptă să constituie abatere disciplinară395.
Într-o altă cauză s-a reținut că formularea de către judecător a unei cereri nemotivate de
concediu de odihnă, în afara perioadei vacanței judecătorești, ce a primit aviz nefavorabil din
partea președintelui instanței, motivat de împrejurarea că respectivul judecător înregistra un
număr de 473 de hotărâri judecătorești neredactate, aspect adus la cunoștința acestuia, urmat de
neprezentarea judecătorului la serviciu pe parcursul mai multor zile, constituie o absentare
nemotivată de la serviciu în mod repetat396.

Ar trebui să primeze calitatea sau cantitatea în munca judecătorului?


Până de curând în Europa punctul de vedere al cetățeanului/utilizatorului de serviciu
judiciar a fost neglijat și asta pentru că administratorii sistemelor judiciare și judecătorii au
considerat că unica trăsătură de calitate pentru activitatea instanțelor era corectitudinea
hotărârilor judecătorești, calitate care putea fi monitorizată pe calea apelului sau recursului397. În
prezent exigențele publicului au crescut în toate domeniile, fapt care a impus necesitatea
evaluării calității activității organelor judiciare, nemaifiind suficientă simpla adoptare de către
acestea a unor hotărâri corecte, pentru ca publicul să considere că s-a înfăptuit actul de justiție.
Mai trebuie ca acestea să fie adoptate și într-un termen rezonabil, iar neîndeplinirea acestui
deziderat este unul din motivele pentru care încrederea populației în actul de justiție a scăzut
constant în toată această perioadă.
Totuși, se știe că în România multe instanțe sunt foarte aglomerate și că încărcătura de
dosare pe judecător este foarte mare în general, legislația este foarte schimbătoare, ceea ce
necesită eforturi suplimentare de documentare, iar atribuțiile administrative ale judecătorilor și

395
Hotărârea nr. 6J din 22 mai 2013, Secția pentru judecători a C.S.M., definitivă prin nerecurare,
pewww.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, Abaterile disciplinare ale magistraților. Absenţe nemotivate de la serviciu, în
mod repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanței sau a parchetului, articol publicat pe site-ul
www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 4.02.2016.
396
Hotărârea nr. 11J din 12 octombrie 2011, Secția pentru judecători a C.S.M., definitivă prin decizia nr. 65 din 6
februarie 2012 a Î.C.C.J., pe www.csm1909.ro , apud. I. Gârbuleț, op.cit..
397
A. Rădulescu, Unele apecte privind evaluarea comportamentului judecătorilor din perspectiva calitativă, în Etică
și cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 256.
156
procurorilor sunt destul de numeroase, luând mult din timpul ce ar trebui dedicat studiului
dosarelor.
Toate acestea ridică o întrebare cu privire la ce ar trebui să primeze în cazul în care
judecătorul nu poate îndeplini în mod concret toate aceste obligații în termenul legal: calitatea
actului de judecată și a redactării hotărârii ori celeritatea în soluționarea și motivarea
acestora? Ideal ar fi ca ambele condiții să fie îndeplinite, adică judecătorul să facă o muncă de
calitate și într-un termen rezonabil. Dacă însă volumul mare de muncă nu i-ar permite acest
lucru credem că judecătorul nu ar trebui să facă rabat de la criteriul calității, pentru a-l respecta
pe acela al celerității. Acesta este și motivul pentru care legislația nu poate da termene fixe
pentru soluționarea unor cauze, ci folosește noțiuni destul de vagi, cum este cea de „termen
rezonabil”.
Oricât de importantă ar fi însă calitatea actelor efectuate de judecător, dacă acesta amână
în mod repetat pronunțarea acestora, depășind astfel cu mult termenele maxime admise de lege,
actul își pierde din efectul benefic, putând atrage chiar răspunderea discipinară a judecătorului.
Astfel, în practică s-a statuat că amânarea nejustificată a pronunțării în zeci de cauze, pe
perioade care depășesc termenul prevăzut de lege, în unele pronunțarea fiind amânată de peste
50 de ori, soluția fiind dată în cauzele respective după aproximativ un an de la data la care au
avut loc dezbaterile pe fond, afectează dreptul părților la soluționarea cauzelor într-un termen
rezonabil, deoarece în intervalul de timp cât cauzele s-au aflat la judecător spre deliberare
procedurile judiciare au fost întrerupte, împrejurare ce a determinat în mod evident temporizarea
procedurii în respectivele dosare398. La fel, în jurisprudența disciplinară s-a reținut că redactarea
unui număr semnificativ de hotărâri judecătorești (peste 400) după împlinirea termenului legal,
cu perioade cuprinse între o lună și 12 luni, constituie o întârziere în redactarea lucrărilor399.
Între o cercetare riguroasă a cauzei și soluționarea acesteia într-un termen cât mai scurt
judecătorul trebuie să aleagă prima soluție, așa cum rezultă și din comentariul 42 la Principiile
de la Bangalore, în care se arată că „Sistemele de inspecţie judecătorească, în ţările în care
acestea există, trebuie să nu se ocupe de fondul soluţiilor sau de corectitudinea deciziilor luate în
particular şi ar trebui să nu îl determine pe judecător, pe motivul eficienţei, a plasa
productivitatea înaintea îndeplinirii corespunzătoare a rolului său, care este acela de a pronunţa
o decizie în urma unei examinări atente a fiecărei cauze, potrivit legii şi fondului speţei.”
Legislația noastră ar trebui să prevadă modalități alternative de motivare a hotărârilor
judecătorești, așa cum se prevede în pct. 59 – 60 din Avizul nr. 7 (2005) a Consiliului
Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) potrivit căruia „În opinia CCJE, legislația sau
practica judiciară referitoare la motivarea hotărârilor ar trebui să prevadă existența unei forme
de motivare, și să lase suficientă putere de decizie judecătorului de a alege dacă să dea, acolo
unde este posibil, o hotărâre orală (care poate fi transcrisă din înregistrare la cerere sau la
nevoie) și/sau o scurtă hotărâre scrisă și motivată (de ex. sub forma deciziei în stilul „attendu”
adoptat de unele țări) sau o amplă hotărâre scrisă și motivată, în toate cazurile în care nu este
posibilă referirea la precedente stabilite și/sau motive faptice reclamă acest lucru. Formele
simplificate de motivare se pot aplica ordinelor, citațiilor, ordonanțelor, mandatelor, decretelor și
altor decizii cu valoare procedurală și nu se referă la drepturile materiale ale părților”. În felul

398
Hotărârea nr. 12J din 29 septembrie 2010, Secția pentru judecători a CSM, definitivă prin decizia nr. 56 din 14
martie 2011 a Î.C.C.J., publicată pe site-ul www.csm1909.ro .
399
Hotărârea nr. 11J din 12 octombrie 2011, Secția pentru judecători a CSM, definitivă prin decizia nr. 65 din 6
februarie 2012 a Î.C.C.J, publicată pe site-ul www.csm1909.ro .
157
acesta judecătorii ar putea să-și folosească timpul și resursele pentru celelalte activități și pentru
motivarea detaliată a hotărârilor care necesită acest lucru.

Ce reprezintă imparțialitatea judecătorului?


În art. 9 alin. (1) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin
Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/24.08.2005, se prevede că „Judecătorii și
procurorii trebuie să fie imparțiali în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, fiind obligați să
decidă în mod obiectiv, liberi de orice influențe”.
Dintotdeauna imparțialitatea a fost văzută ca o calitate esențială a judecătorului. De
pildă, în țara noastră Codul Ipsilanti din 1750 cerea judecătorilor „să se arate cu dulceaţă către
cei judecaţi şi fără pizmă sau făţărnicie, fără a se arata cu vrăjmăşie faţă de cei pe care îi judecă.
El nu trebuie să se grăbească la hotărâre, ci să iscodească pricina cu amănuntul şi cu mintea
curată şi liniştită să-şi cumpănească gândirile. Să nu pornească niciodată cu strâmbătate pentru
prieteni, sau cu frică. Să-şi păzească mâinile curate către Dumnezeu şi pravile. Să fie drept şi să
nu ia mită pentru că atunci se va pedepsi foarte greu.“400
Așa cum rezultă și din acest text din secolul XVIII, există o legătură strânsă şi între
imparţialitate şi analiza temeincă de către judecător a cauzei, deoarece „grija pentru o informare
completă a judecătorului poate să-i corecteze opinia juridică”. Astfel, în ipoteza în care un dosar
nu este pregătit cu multă atenţie şi din timp se creează riscul tergiversării judecării lui, iar un
termen de judecată „ratat” este acela în care nu se mai câştigă nimic pentru proces, din vina
instanţei (lipsa procedurilor, surprinderea completului de judecată cu cereri, excepţii la care nu
poate răspunde în cadrul şedinţei etc.) şi creează în mod justificat nemulţumire din partea
justiţiabililor, iar capitalul de încredere în instanţă descreşte401.
În limita omenescului posibil judecătorul este dator să asigure și aparența de
imparțialitate, adică o percepție a imparțialității sale din partea publicului, o credibilitate a
activității judiciare, sens în care Principiile de la Bangalore au consacrat această valoare la pct.
2.2., prevăzând că: „Judecătorul va veghea ca prin conduita sa, atât în cadrul instanței, cât și în
afara ei, să mențină și să crească încrederea publicului, a profesiunii judiciare în imparțialitatea sa
și a puterii judecătorești.”402
Într-o cercetare care a avut ca obiect comportamentele, acţiunile şi conduitele considerate
de judecători relevante pentru imparţialitate s-a ajuns la concluzia că judecătorii văd
imparţialitatea prin următorii indicatori403: „judecătorul păstrează o atitudine echidistantă faţă de
părţile din proces” și „judecătorul dă şanse egale de exprimare părţilor, pentru a-şi face o imagine
iar asupra procesului”.
Potrivit principiului 2 de la Bangalore imparțialitatea nu privește doar hotărârea
adoptată, ci se analizează în raport cu comportamentul judecătorului pe parcursul întregului
proces, deoarece ea „priveşte nu doar hotărârea însăşi, ci şi întreg procesul prin care se ajunge la
400
În Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 156.
401
Idem, p. 208.
402
C.A. Domocos, Consideraţii privind infracţiunea de violenţă în familie prevăzută de art. 199 C.pen.. Aspecte
deontologice comune profesiei de judecător şi de avocat, articol publicet pe site-ul www.universuljuridic.ro, ultima
vizualizare la 16.12.2015.
403
A. Rădulescu, Independenţa şi imparţialitatea judecătorului ca standarde profesionale în procesul civil, în I.
Coperu, N. Szabo (coordonatori), Dileme morale şi autonomie în contextul democratizării şi al integrării europene,
Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 2007, p. 206-213.
158
aceasta”. Ea nu se analizează doar în raport cu rezultatul procesului, respectiv cu hotărârea
pronunțată, ci și în raport cu comportamentul și deciziile luate de judecător pe întreg parcursul
procesului. În comentariul 58 la Principiile de la Bangalore se arată că în cursul procesului
subiectivismul judecătorului „se poate manifesta fie verbal, fie fizic. Sunt exemple epitetele,
mormăielile, poreclele denigratoare, stereotipurile negative, încercările de a face glume pe
seama stereotipurilor (de exemplu în legătură cu sexul, cultura sau rasa unei persoane), amenin-
ţările, actele de intimidare sau ostile care sugerează o legătură dintre rasă ori naţionalitate şi
infracţiune, şi referirile nerelevante la caracteristici personale. Subiectivismul sau prejudecata se
pot manifesta şi prin limbajul trupului, aparenţele ori comportamentul în instanţă sau în afara
acesteia. Conduita fizică poate indica neîncrederea într-un martor, ceea ce ar putea influenţă
neadecvat juriul. Expresia facială poate transmite o aparenţă de subiectivism către părţile sau
avocaţii din proces, juraţi, mass media şi alţii. Subiectivismul sau prejudecata pot privi direct o
parte, un martor sau un avocat.”404
Potrivit comentariului 52 la Principiile de la Bangalore „Percepţia conform căreia un
judecător nu este imparţial poate apărea în mai multe moduri, de exemplu prin perceperea unui
conflict de interese, prin comportamentul judecătorului la tribună, sau prin asocierile şi
activităţile judecătorului în afara instanţei.” 405 Imparțialitatea nu se deduce, așadar, doar din
comportamentul judecătorului în cursul procesului, ci și din anumite acte sau fapte ale acestuia
făcute în afara instanței, în viața privată.
De pildă, un alt caz în care este pusă în discuție imparțialitatea judecătorului este acela în
care judecătorul cunoaște personal anumite fapte ce fac obiectul cauzei pe care o are de judecat.
S-ar putea spune că acest lucru este în avantajul justei soluționări a cauzei, deoarece în orice
dosar judecătorul trebuie să facă eforturi pentru a afla adevărul. În realitate, judecătorul nu
îndeplinește în acest caz condiția de imparțialitate deoarece pornește la judecarea cauzei cu o
părere preconcepută. Așa cum se arată în comentariul 93 la Principiile de la Bangalore în legătură
cu obligația judecătorului de a se abține atunci când nu poate judeca imparțial „Această regulă se
aplică pentru informaţiile obţinute înainte ca dosarul să îi fie repartizat judecătorului, precum şi
pentru cunoştinţele dobândite din surse extrajudiciare sau prin cercetări întreprinse în nume
personal de către judecător în timp ce cauza este în curs de desfăşurare. Ea se aplică chiar dacă
aceste cunoştinţe au fost dobândite prin cercetări independente desfăşurate cu un scop ce nu are
legătură cu litigiul (de ex. scrierea unei cărţi), 406 şi care nu sunt aduse în atenţie atunci când acest
lucru ar fi potrivit, spre a oferi ocazia părţilor interesate de a pune concluzii cu privire la ele.
Recuzarea nu este necesară dacă cunoştinţele provin din decizii anterioare pronunţate în aceeaşi
cauză, sau din soluţionarea unei cauze între aceleaşi părţi, sau deoarece partea a mai apărut în faţa
judecătorului într-o cauză anterioară. Totuşi, de obicei, cu excepţia cazului în care informaţiile
sunt evidente, bine cunoscute, sau sunt de natura celor care au fost discutate sau reprezintă fapte
notorii, asemenea cunoştinţe ar trebui consemnate oficial pentru a fi dezbătute de părţi. Există
limite fireşti pentru cerinţe acceptabile în această privinţă. De exemplu, nu ne putem aştepta ca
judecătorul, în cadrul judecării unei cauze, să dezvăluie toate cunoştinţele sale de drept care ştie

404
Comentarii asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 58.
405
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 56.
406
Vezi Prosecutor v Sesay, Special Court for Sierra Leone (Appeals Chamber) [2004] 3 LRC 678, în Comentariu
asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 71.
159
că sunt pertinente în cauză sau faptele cunoscute de toată lumea care pot fi relevante pentru
judecată. Etalonul este ceea ce ar fi rezonabil potrivit percepţiei unui observator rezonabil.”407

Mai trebuie subliniat că imparțialitatea nu exclude opinia personală a judecătorului, însă


îi interzice a ajunge la o soluție într-o altă modalitate decât cea a dezbaterii contradictorii, a
aprecierii faptelor și a aplicării legii.408
Imparțialitatea e o valoare morală, ține de forul interior al persoanei, și presupune pentru
agentul public din justiție analizarea și conduita echidistantă a faptelor în raport cu legea
aplicabilă, fără a avea prejudecăți sau predilecții în privința cazului pe care îl instrumentează și
fără să acționeze în moduri care susțin interesele vreuneia dintre părți 409. Imparțialitatea
presupune ca judecătorul să ia decizia în cauză în urma dezbaterilor contradictorii, pentru că
acestea nu ar mai avea niciun sens dacă s-ar desfășura în fața unui judecător părtinitor, care a luat
deja hotărârea în cauză. Așa cum rezultă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului, obiectivul cerinţei de imparţialitate nu este de a interzice magistratului să-şi formeze o
opinie, ci de a împiedica dorinţa de a nu şi-o schimba (de a înlătura practic rostul dezbaterilor); s-
a spus că judecătorul trebuie să rămână deschis la primirea noilor fapte, argumente, interpretări,
fiind imposibil ca unui judecător care într-o anumită fază a procesului a luat cunoştinţă de
conţinutul unui dosar să i se ceară să nu îşi formeze o opinie în legătură cu posibila soluţie pe
care o va da acelei cauze410.

Aceeași idee o regăsim și în cometariul 57 la Principiile de la Bangalore, în care se arată


că „Subiectivismul sau prejudecata a fost definită ca o aplecare, înclinaţie, tendinţă sau
predispoziţie către o parte ori alta sau către o anumită soluţie. Aplicând aceasta la procedurile
judiciare, ea reprezintă o predispoziţie de a soluţiona o chestiune sau cauza într-un anumit fel,
care nu lasă mintea judecătorului să fie complet deschisă pentru a fi convinsă. Subiectivismul este
o condiţie sau o stare de spirit, o atitudine sau un punct de vedere, care influenţează sau
nuanţează judecata şi îl pune pe judecător în imposibilitatea de a-şi exercita funcţia în mod
imparţial într-o anumită cauză.411 Totuşi, acest lucru nu poate fi afirmat fără a se ţine seama de
natura exactă a subiectivismului. Dacă, de exemplu, judecătorul are o înclinaţie către susţinerea
drepturilor fundamentale ale omului, cu excepţia cazului în care legea prevede altfel în mod clar
şi valabil, această înclinaţie nu va da naştere la o percepţie de părtinire ilicită.”412

407
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 71.
408
Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, colectiv, coordonatori M.M. Pivniceru, C. Luca, Ed.
Hamangiu, București, 2008, p. 38, apud. C.A. Domocos, op.cit.

409
C. Dănileț, Mecanisme de corupție șipolitici anticorupție în sistemul juridic, în Etică și cultură profesională, de I.
Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 220.
410
Factorii de presiune și conflictele de interese în justiție – ghid pentru judecători , editat de Societatea pentru
Justiţie So Just şi Fundaţia Konrad Adenauer, p. 30, apud. S. Luca, D.M. Bulancea, în Deontologia profesiei de
magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C. Luca (coordonatori), Ed. Hamangiu, 2008, p. 99.
411
R vs Bertram [1989] JO nr.2133 (QL), citat de Justice Cory în R vs S, Curtea Supremă a Canadei, [1997] 3 SCR
484, paragraful 106, apud. Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore, op.cit., p. 58.
412
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore, op.cit., p. 58.
160
Înlăturarea unui judecător de la soluționarea unei cauze este justificată doar de motive
care pun în discuție neutralitatea acestuia, luând însă în considerare un punct de vedere
rezonabil în această privință413. Așadar, nu orice impresie subiectivă a părții că judecătorul
cauzei nu ar fi unul obiectiv poate să atragă admiterea unei cereri de abținere sau de recuzare a
acestuia, ci doar existența unor motive rezonabile care justifică această concluzie. Altfel s-ar
perpetua o stare de suspiciune generalizată, care nu poate face decât rău activității de judecată
dacă judecătorii ar putea fi înlăturați de la soluționarea cauzei la simpla impresie subiectivă a
uneia din părți că acesta nu ar fi imparțial.
Așa cum s-a exprimat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru a se putea lua în
considerare temerile părții cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorului, acestea trebuie să
existe fapte determinate și verificabile care pot justifica îndoielile cu privire la imparțialitatea
acestuia414. În materie penală, atunci când suspiciunea cu privire la parțialitatea judecătorului
provine din partea acuzatului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că se are în
vedere și optica celui acuzat, dar aceasta nu este decizsivă, ci susținerile sale trebuie să poată fi
justificate din punct de vedere obiectiv415.
S-a pus problema care ar fi standardul care ar putea justifica o concluzie a parțialității
judecătorului, dacă părerea părților din dosar este suspectată de subiectivitate. La această
întrebare s-a răspuns că impresia de imparţialitate este măsurată de standardul observatorului
rezonabil, care, analizând problema în mod realist şi practic, poate sau ar putea percepe lipsa
imparţialităţii judecătorului416. Din punct de vedere practic, acest observator rezonabil va fi
judecătorul care soluționează cererea de abținere sau de recuzare a judecătorului considerat a fi
imparțial. Totuși, judecătorul care analizează cererea de recuzare sau de abținere nu trebuie să
analizeze doar capacitatea colegului său de a soluționa în mod obiectiv cauza, ci și impactul
acestui fapt asupra încrederii publicului în actul de justiție efectuat de judecătorul cu privire la
care există suspiciuni asupra aperenței sale de imparțialitate. Testul pe care ar trebui să-l aplice
judecătorul care soluționează cererea de abținere sau de recuzare pe motive de suspiciune cu
privire la imparțialitate constă în întrebarea „ce ar concluziona o asemenea persoană, care
priveşte chestiunea în mod realist şi practic, după ce a examinat integral problema? Ar crede
oare o asemenea persoană că este mai probabil ca judecătorul, fie conştient, fie inconştient, să
nu decidă în mod echitabil?".417

413
Horst Proetel, Fair trail. Application of ethics and human rights in proceedings, p. 150., apud. C. Dănileț,
Imparțialitatea – obligație și virtute a judecătorului, în Etică și cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo
(coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 179.
414
CEDO, Cauza Hauschildt c. Danemarcei, 1989, par. 48, apud. C. Dănileț, Imparțialitatea – obligație și virtute a
judecătorului, în Etică și cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință,
Cluj Napoca, 2008, p. 179.
415
CEDO, Cauza Thorgeirson c. Islandei, hotărârea din 25.06.1992, par. 51, apud. S. Luca. M.D. Bulancea, op.cit., p.
90.
416
Asociația magistraților din România, Codul deontologic al magistraților. Ghid de aplicare, de F. Costiniu
(coordonator), Ed. Hamangiu, 2007, p. 16, apud. S. Luca, D.M. Bulancea, op.cit., p. 89.
417
Vezi Locabail (UK) Ltd v Bayfield Properties, Court of Appeal of England and Wales [2000] QB 451, [2000] 3
LRC 482; Re Medicaments and Related Classes of Goods (No.2), House of Lords, United Kingdom [2001] 1
WLR 700; Porter v Magill, House of Lords, United Kingdom [2002] 2 AC 357; Webb v The Queen, High Court
of Australia (1994) 181 CLR 41; Newfoundland Telephone Co v Newfoundland (Board of Commissioners of
Public Utilities), Supreme Court of Canada [1992] 1 SCR 623; R v Gough, House of Lords, United Kingdom
161
În plus, la analiza obiecțiunii cu privire la imparțialitatea unui judecător trebuie luată în
considerare și perioada de timp scursă de la data apariției eventualei cauze care a stat la baza
acestei obiecții și data la care este analiată imparțialitatea judecătorului. Aceasta deoarece
„Obiecţia îşi pierde treptat din putere o dată cu trecerea timpului între evenimentul care se
presupune că dă naştere la un pericol de subiectivism şi cauza în care s-a ridicat obiecţia.”418
În general se face o analiză a imparțialității judecătorului pe două paliere, respectiv
demersul subiectiv, care ar presupune că niciun membru al instanței nu trebuie să aibă vreo
prejudecată sau predilecție personală, și demersul obiectiv, care ar presupune că modul de
organizare al instanței și modul de funcționare a acesteia exclude orice dubiu cu privire la totala
imparțialitate a acesteia. În ce privește demersul subiectiv de stabilire a imparțialității
judecătorului, dacă aceta nu își dezvăluie în vreun fel prejudecățile ori predispozițiile interioare,
ele nu pot fi cunoscute. De aceea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că întrucât
imparțialitatea subiectivă pune în discuție „forul interior” al judecătorului, ea este prezumată
până la proba contrară419. De altfel, așa cum s-a afirmat „este imposibil pentru un judecător, care
într-o anumită fază a procesului a luat cunoștință de conținutul unui dosar, să i se ceară să nu-și
formeze o opinie în legătură cu posibila soluție pe care o va da acelei cauze. Dar din cele arătate
mai sus, rezultă că imparțialitatea nu interzice a-și forma o opinie, ci ea împiedică dorința de a
nu ți-o schimba (de a înlătura rostul dezbaterilor): judecătorul trebuie să rămână deschis la
primirea noilor fapte, argumente, interpretări”420.
La fel ca și independența, imparțialitatea nu este doar o chestiune de substanță, ci și de
aparență: nu este suficient ca magistratul să fie independent și imparțial, ci trebuie ca acest
lucru să se și vadă („justice must not only be done, it must be seen to be done”). Așadar,
magistrații sunt ținuți să adopte un comportament din care să rezulte chiar și aparența de
imparțialitate (în sensul ca aceasta să fie vizibilă pentru justițiabili), tocmai pentru a înlătura
orice îndoială cu privire la îndeplinirea corectă a îndatoririlor profesionale421.
Este îndeobște admis422 că nu pot constitui temeiuri pentru a se reține lipsa de
imparțialitate valorile personale, filosofia sau convingerile privind legea ale unui judecător;
faptul că acesta are o opinie generală despre o problemă legală sau socială, legată direct de un
caz, nu îl face recuzabil. Astfel, în comeentariul 60 la Principiile de la Bangalore se arată că
«Setul de valori personale ale judecătorului, filozofia acestuia, sau convingerile despre drept, nu
pot constitui subiectivism sau prejudecată. Faptul că un judecător are o părere generală despre o
chestiune juridică sau socială ce are legătură directă cu speţa nu îl face incompatibil de a

[1993] AC 646; R v Bow Street Stipendiary Magistrate, Ex parte Augusto Pinochet Ugarte (No.2), House of
Lords [2001] 1 AC 119, apud. Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit.,
p. 66.
418
Locabail (UK) Ltd v Bayfield Properties Ltd, Court of Appeal of England and Wales [2000] 3 LRC 482, apud.
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 70.
419
CEDO, Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgiei, 1981, apud. C. Dănileț, Imparțialitatea – obligație și
virtute a judecătorului, op.cit., p. 181.
420
C. Dănileț, Imparțialitatea – obligație și virtute a judecătorului, în Etică și cultură profesională, de de I. Copoeru,
N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 188.
421
C. Dănileț, Imparțialitatea – obligație și virtute a judecătorului, în Etică și cultură profesională, de de I. Copoeru,
N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 179.
422
Idem., p. 29, apud. S. Luca, D.M. Bulancea, op.cit., p. 102.
162
prezida.423 Trebuie făcută distincţia între opinie, care este acceptabilă, şi subiectivism, care este
inacceptabil. S-a spus că „dovada că mintea unui judecător este o tabula rasa ar fi o dovadă de
lipsă de pregătire, nu de lipsă de subiectivism. 424 Dispoziţiile sau comentariile judiciare asupra
probelor, făcute în cadrul procesului, nu sunt nici ele cuprinse în interdicţie, decât dacă se pare
că mintea judecătorului este închisă şi nu mai ia în considerare toate probele.»425
De asemenea, potrivit comentariului 89 la Principiile de la Bangalore, „De obicei,
religia, originea etnică sau naţională, sexul, vârsta, clasa socială, situaţia financiară sau
orientarea sexuală a judecătorului nu pot constitui, în sine, o bază temeinică pentru ridicarea
unei obiecţii. Şi, de regulă, o obiecţie nu se poate baza pe provenienţa socială, pe studiile sau pe
funcţia anterioară a judecătorului; pe apartenenţa judecătorului la organizaţii sociale, sportive
sau caritabile; pe deciziile judecătoreşti pronunţate anterior; sau pe activităţile sale
extracuriculare. Totuşi, aceste observaţii generale depind de circumstanţele din speţa concretă
aflată în faţa judecătorului.”426
S-a mai susținut că deciziile judiciare luate în alte pricini sau comentariile legale asupra
probelor, făcute în cursul procedurilor, nu pot fi considerate ca dovezi de părtinire427. Față de
această susținere, e greu de înțeles afirmația că s-ar pune în discuție imparțialitatea judecătorului
în cazul în care acesta și-ar fi spus opinia cu privire la modul de interpretare a unui text legal
printr-o altă hotărâre sau printr-un articol scris într-o revistă de specialitate 428. Credem că
lucrările științifice publicate de judecător nu pot constitui temei pentru imparțialitatea acestuia,
deoarece acestea reprezintă doar un punct de vedere cu privire la problema de drept supusă
dezbaterii, care poate fi schimbat în cazul în care s-ar aduce argumente convingătoare. Situația
este identică cu cea în care judecătorul a adoptat anterior o hotărâre în care a interpretat într-un
anumit sens un text de lege, când este îndeobște admis că nu se poate susține lipsa de
imparțialitate a judecătorului pe acest temei.
În doctrină s-a subliniat că motivele de parțialitate a judecătorului pot rezulta din
încălcarea principiului tratamentului egal al părților, din punct de vedere procedural, dintr-un
comportament inadecvat al judecătorului, din împiedicarea părții de a uza de drepturile sale, din
încălcarea regulilor procedurale etc.429 Într-adevăr, judecătorul trebuie să trateze în mod egal
toate persoanele, fără a face vreo diferențiere între ele în funcție de rasă, naționalitate, religie,
etc.. În cadrul Principiilor de la Bangalore egalitatea este tratată ca o valoare distinctă de
imparțialitate, dar ea privește în realitate tot obligația judecătorului de a fi imparțial față de toate
persoanele și de a aplica în mod egal legea.

423
Vezi Jeffrey M. Shaman, Steven Lubet and James J. Alfini, Judicial Conduct and Ethics, 3rd ed. (Charlottesville,
Virginia, The Michie Company, 2000), apud. Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita
judiciară, op.cit., p. 59.
424
Laird v Tatum, United States Supreme Court (1972) 409 US 824, apud. Comentariu asupra Principiilor de la
Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 59.
425
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 59.
426
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 69.
427
S. Luca, D.M. Bulancea, op.cit., p. 102.
428
A se vedea Document elaborat în cadrul activităţilor privind deontologia profesională organizate de către Institutul
Naţional al Magistraturii 1 ianuarie – 1 mai 2007, disponibile pe site-ul http://www.inm-lex.ro/ , apud. S. Luca, D.M.
Bulancea, op.cit., p. 102.
429
Ibidem.
163
După alții, ar fi posibil ca aceste motive din care să se tragă concluzia lipsei de
neutralitate a judecătorului să rezulte și din unele aspecte legate de viața privată a judecătorului,
cum ar fi starea civilă, relațiile cu familia, cu prietenii, orientarea sexuală, raportarea față de
religie, etc.. De pildă, s-ar putea pune în discuție capacitatea unui judecător care a trecut de
curând printr-un divorț cu încredințare de minori, în urma căruia aceștia din urmă au fost
încredințați de instanță soției, de a soluționa cauze similare cu suficientă obiectivitate. Ori
capacitatea unui judecător care are pe rol un litigiu cu banca, pentru dobânzile ori comiioanele
percepute de bancă, de a judeca în mod obiectiv cauze similare. S-a subliniat însă că, potrivit
jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, experiențele personale ale judecătorului nu
pot constitui un motiv de recuzare, cu excepția situației în care măsurile luate de acesta în timpul
procesului dovedesc sau cel puțin creează aparența că judecata sa ar fi influențată de o
experiență personală (cum ar fi refuzul de a administra o probă, de a asculta vreuna dintre părți
sau alte manifestări abuzive)430.
În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 431 se
arată că “Există totuşi experienţe, personale sau provenite din mediul său apropiat, care pot
împiedica examinarea şi soluţionarea unei cauze. Judecătorul care este victima unei tâlhării
serioase în propria casă trebuie să nu judece o astfel de cauză pentru o vreme. Acelaşi lucru este
valabil, de exemplu, pentru un procurară cărui nepoată a fost violată sau agresată sexual. Alte
exemple: prejudecăţi (etnie, sex, orientare sexuală, religie etc.), considerente ideologice (politice,
religioase, etc.), experienţa de viaţă, prieteni, hobby-uri, compasiune, empatie exagerată,
resentimente, frică, neîncredere, lipsa de formare, judecata bazată pe aparenţe, etc.”
În doctrină s-a susținut că legea trebuie interpretată de judecător nu în funcție de valorile
sale personale, ci cu o scrupuloasă neutralitate care îl îndepărtează de orice militantism și îl
conduce să se sprijine numai pe elementele determinante ale dosarului 432. Desigur că judecătorul
ar trebui să se străduiască să îndeplinească acest deziderat ori de câte ori va fi pus să aleagă între
valorile sale personale și lege. Atunci însă când legea nu e clară, necesitând o interpretare din
partea judecătorului, va fi greu ca acesta să se îndepărteze de valorile personale (din care nu ar
trebui să lipsească echitatea) și să adopte alte valori. Iar cum problemele nu apar când legea este
clară, ci doar atunci când aceasta suscită mai multe iterpretări, în realitate judecătorul va fi pus
deseori în situația de a face uz de aceste valori personale, pentru a putea da o soluție așa cum
crede el că este just („la luminile și înțelepciunea judecătorului”). Evident că restul afirmației,
referitoare la îndepărtarea de militantism și întemeierea soluției pe elementele dosarului rămâne
întotdeauna valabilă, însă interpretarea legii în funcție de valorile personale nu constituie
neapărat o lipsă de neutralitate a judecătorului, dacă aceste valori sunt compatibile cu cele
profesionale.
În practica judiciară din țara noastră s-a reținut că soluționarea de către judecător a unui
dosar în care reclamant este finul său, nu se circumscrie niciunui caz de incompatibilitate sau de
abținere prevăzut de vechiul Cod de procedură civilă și nici nu este de natură a afecta prezumția
430
A.A. Chiș, F.I. Moțu, Comunicarea profesională în justiție. Aparența de imparțialitate în contextul comunicării
dintre judecători și avocați, în Etică și cultură profesională, de de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa
Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 170.
431
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
432
F.B. Vasilescu, Dreptul la un proces echitabil, la http://www.ccr.ro, apud. C. Dănileț, Imparțialitatea – obligație și
virtute a judecătorului, op.cit., p. 180.
164
de imparțialitate a judecătorului, în condițiile în care la nivelul tribunalului exista o practică
unitară în privința soluțiilor pronunțate în dosarele având ca obiect înmatriculările autoturismelor
fără plata taxei de primă înmatriculare433. În doctrină a fost criticată soluția instanței,
considerându-se că aceasta se întemeiază pe faptul că în speță soluționarea de către judecător a
unui dosar în care reclamant este finul său nu se circumscrie niciunui caz de incompatibilitate sau
de abținere prevăzut de vechiul Cod de procedură civilă, fapt care vine în contradicție cu
dispozițiile articolului 99 lit. i) din Legea 303/2004 care nu face referire la Codul de procedură
civilă, ci se referă la „nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau
procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa ……”, în speță
fiind aplicabil art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului care face parte din
dreptul intern, dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, privind interpretarea
noțiunii de imparțialitate a judecătorului; în plus, soluția instanței mai este criticată pentru că
impune o condiționalitate între prezumția de imparțialitate a judecătorului și soluția pe care acesta
o pronunță, ceea ce se consideră că nu este permis434.
În legătură cu această din urmă critică, e discutabil dacă la analizarea abaterii disciplinare
a judecătorului nu ar trebui luată în considerare și natura cauzei în care acesta nu s-a abținut. De
pildă, în soluția criticată rezultă în mod clar că dosarul nu ridica niciun fel de problemă cu privire
la soluția ce se impunea a fi adoptată, având în vedere natura repetitivă a cauzelor privind
restituirea taxei de poluare și practica judiciară consecventă, potrivit căreia astfel de acțiuni erau
admise în toată țara. Într-o astfel de situație poate fi justificată temerea părții cu rivire la lipsa de
imparțialitate a judecătorului, din moment ce toți judecătorii din instanța respectivă ori chiar din
țară admiteau astfel de acțiuni în restituirea taxei de poluare achitată pentru autoturismele second
hand?
În practica noastră judiciară s-a mai statuat că „simplul fapt că judecătorii au încheiate
contracte de credit cu o bancă ce este parte într-un litigiu care le este dedus spre soluționare,
necoroborat cu alte împrejurări, nu este suficient pentru a se naște o prezumție de lipsă a
imparțialității acestora”435. La aceeași concluzie s-a ajuns și în comentariul 99 la Principiile de la
Bangalore, unde se arată că „Excluderea nu este necesară nici dacă judecătorul este implicat
numai în calitate de client pentru operaţiuni obişnuite al unei bănci, companii de asigurări,
companii emiţătoare de cărţi de credit, sau al altei instituţii asemănătoare, care este parte la
proces, fără ca judecătorul să aibă vreun conflict sau tranzacţie specială cu aceasta, aflată în curs
de soluţionare.”436 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat însă că s-a încălcat aparenţa
de imparţialitate în cazul în care la data pronunţării hotărârii soţul judecătoarei avea o datorie
destul de mare la o bancă ce era parte în dosar, contractată în condiţii avantajoase437.

433Hotărârea nr. 12J din 19 iunie 2013, Secția pentru judecători a C.S.M., definitivă prin decizia nr. 66 din 5 mai
2014 a Î.C.C.J., pe www.csm1909.ro .
434
I, Gârbuleț, C.A. Susanu, Abaterile disciplinare ale magistraților. Nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci
când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precum şi
formularea de cereri repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii.
Principiul imparțialității și reflectarea acestuia în jurisprudența CEDO, articol publicat on-line pe site-ul
www.universuljuridic.ro .
435
C.A. Timişoara, Secţia a II-a civilă, dec.civ. 384/21.10.2015, nepublicată.
436
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 73.
437
CEDO; Cauza Petur Thor Sigurdsson c. Islandei, hotărârea din 10.04.2013.
165
De asemenea, în jurisprudența națională s-a reținut că judecătorul care nu știa că există
vreo legătură între cauza care o judecă și dosarul în care se efectuau acte premergătoare începerii
urmăririi penale în care soțul său acorda asistența juridică reprezentantului administratorului
judiciar nu se poate aprecia că acesta a încălcat cu știință normele de drept existente în materia
incompatibilităților438.
Cu privire la imparțialitatea judecătorului, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a
adoptat Hotărârea nr. 846 bis din 3 iulie 2014, în care, între altele a statuat că judecătorul față de
care s-a început urmărirea penală pentru săvârșirea unei fapte de corupție ar trebui să se abțină de
la soluționarea pricinilor cu această natură până la clarificarea situației sale, întrucât se încalcă
aparența de imparțialitate și obiectivitate de care orice judecător este răspunzător.
De asemenea, au mai fost considerate ca fiind situaţii în care se pune problema
imparţialităţii sau aparenţei de imparţialitate439: relaţia de prietenie dintre magistrat şi avocatul
care pledează într-un dosar repartizat aleatoriu magistratului respectiv; capacitatea obiectivă a
magistratului de a soluţiona cauzele în care figurează o persoană care i-a adus anterior grave
acuzaţii, cu ocazia judecării unui alt dosar; posibilitatea magistratului de a judeca un dosar în care
figurează ca parte o persoană care l-a chemat în judecată pe magistrat într-un alt dosar;
judecătorul şi-a spus opinia cu privire la modul de interpretare a unui text legal printr-o altă
hotărâre sau într-un articol scris într-o revistă de specialitate ori într-o discuţie anterioară asupra
interpretării unui text legal cu un avocat care pledează în cauza respectivă; nemotivarea hotărârii
sau a măsurilor dispuse pe parcursul procesului; neanalizarea tuturor motivelor determinante
invocate de reclamant sau a apărărilor esenţiale formulate de pârât; participarea magistratului la
judecata unei cauze în care una dintre părţi este un coleg de instanţă, grefier, prieten; participarea
magistratului la judecata unui proces de furt din locuinţe după ce el însuşi a fost victima unei
astfel de infracţiuni; atitudinea magistratului în timpul conducerii şedinţei de judecată care nu
pune în discuţia părţilor o cerere formulată de una dintre acestea, nu priveşte absolut deloc spre
una dintre părţi, nu îi acordă cuvântul acesteia pentru a formula concluzii, îşi exprimă punctul de
vedere cu privire la justeţea pretenţiilor solicitate; participarea judecătoarei la judecata unei
infracţiuni de viol, în condiţiile în care rechizitoriul a fost întocmit de prietenul acesteia cu care
urma să se căsătorească; tolerarea discursului discriminatoriu faţă de rasa şi naţionalitatea
inculpatului, discurs formulat de avocatul părţii vătămate.
Cu privire la unele dintre afirmațiile reținute în acest document ne-am exprimat anterior
rezerva. În afară de acestea, credem că ar mai fi de discutat cu privire la imparțialitatea
judecătorului în cazul în care o parte i-a adus acuzații grave anterior, cu prilejul judecării unei alte
cauze. În practica judiciară nu s-au admis cereri de recuzare în cazul în care una din părți a
formulat o plângere penală împotriva judecătorului, pentru modul în care acesta a dispus măsuri
în cauză, deoarece acesta poate constitui un instrument pentru a înlătura de la judecarea cauzei un
judecător nedorit de una din părți, ceea ce nu poate fi admis. De asemenea, trebuie analizată cu
grijă eventuala lipsă de imparțialitate a judecătorului rezultată din carențele de motivare a
deciziilor luate pe parcursul procesului ori din neanalizarea tuturor motivelor reclamantului sau

438
Hotărârea nr. 18J din 26 noiembrie 2014, Secția pentru judecători a C.S.M, pe www.csm1909.ro .
439
Document elaborat în cadrul activităţilor privind deontologia profesională organizate de către Institutul Naţional
al Magistraturii 1 ianuarie – 1 mai 2007, disponibile pe site-ul http://www.inm-lex.ro/ , apud. S. Luca, D.M.
Bulancea, op.cit., p. 102 - 103.

166
pârâtului, pentru a nu cădea în greșala afectării independenței judecătorului prin înlăturarea lui
pentru deciziile adoptate în cursul procesului.
În jurisprudenţa străină440 s-a apreciat că lipseşte imparţialitatea judecătorului atunci când
acesta are un interes în cauză, cum ar fi situaţia avocatului condamnat pentru contemp of court de
către acelaşi judecător în faţa căruia se comisese fapta şi care s-a simţit insultat; atunci când
judecătorul unui litigiu civil l-a consiliat pe adversar cu prilejul unui alt litigiu între aceleaşi părţi;
atunci când, după un interogatoriu, un magistrat a declarat public că nu poate să suporte cauza
penală respectivă şi că nu vrea să mai vadă dosarul în faţa ochilor 441; când judecătorul este
proprietarul unui spaţiu în care una dintre părţi îşi desfăşoară activitatea comercială; atunci când
o parte a realizat lucrări de consolidare a clădirii în care funcţiona instanţa, în mod gratuit; când
un judecător, în apel, este chemat să reexamineze o hotărâre pronunţată în primă instanţă de către
soţul său; când între un judecător şi unul dintre martori există relaţii intime.
Imparțialitatea judecătorului în jurisprudența CEDO.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că, pentru ipoteza în care unul dintre
judecători a fost, în trecut, avocatul uneia dintre părți în stadiile incipiente ale procedurii, nimic
nu indică existența vreunei împrejurări care să ateste că respectivul magistrat ar fi fost influențat
de prejudecăți personale. Cu toate acestea, analizând împrejurarea dacă dubiile reclamantului cu
privire la imparțialitatea magistratului erau obiectiv justificate, Curtea a reținut că deși intervenția
precedentă a magistratului a fost una marginală, pentru că l-a reprezentat pe adversarul
reclamantului doar două luni, faptele petrecându-se în urmă cu nouă ani, totuși cât timp
magistratul a jucat un dublu rol, iar fiul său a continuat afacerile cabinetului său de avocatură, s-a
creat o situație de natură să suscite dubii legitime din partea reclamantului cu privire la
imparțialitatea judecătorului. În consecință, Curtea a constatat că există o violare a art. 6 cu
privire la dreptul la un tribunal imparțial442.
Curtea s-a pronunțat cu privire la imparțialitatea unui judecător care a calificat, în cadrul
unei decizii jurisdicționale, drept „șicanatoare” plângerea penală introdusă de o persoană. Curtea
a statuat că soluția dată de același judecător într-un alt proces ce îl privea pe același reclamant nu
poate fi considerată, ipso facto, ca fiind afectată de parțialitate. Pentru a reține că art. 6 parag. 1
din Convenție nu a fost încălcat, Curtea a constatat, în primul rând, că adjectivul „șicanator” este
întâlnit atât în jurisprudența tribunalelor elvețiene, cât și în doctrină, și nu reprezintă un termen
utilizat exclusiv cu scopul de a evidenția o judecată de valoare depreciativă cu privire la
personalitatea reclamantului, ci mai degrabă un concept juridic ce prezintă o semnificație tehnică.
În al doilea rând, în ceea ce privește participarea aceluiași judecător în procese diferite ale
aceluiași reclamant, s-a reținut că nu este de natură a pune sub semnul îndoielii imparțialitatea
440
A se vedea S. Luca, D.M. Bulancea, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M.
Pivniceru, C. Luca (coordonatori), Ed. Hamangiu, 2008, p. 92 și bibliografia indicată aici.
441
Într-o astfel de situație ar fi ajutat respectarea regulii 2.4. din Principiile de la Bangalore, potrivit căreia
„Judecătorul va trebui să se abţină de la orice comentariu care, făcut în mod conştient în legătură cu o cauză în
judecare sau care i-ar putea fi adusă spre judecare, ar putea afecta rezultatul dezbaterilor sau ar putea dăuna
imparţialităţii procesului. Judecătorul nici nu va face comentarii în public sau în alt mod, care să afecteze dreapta
judecare a unei persoane sau a unei speţe.”
442
Cauza Meznaric împotriva Croației, Hotărârea din 15 iulie 2005, apud. I, Gârbuleț, C.A. Susanu, Abaterile
disciplinare ale magistraților. Nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că
există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precum şi formularea de cereri repetate şi nejustificate
de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii. Principiul imparțialității și reflectarea
acestuia în jurisprudența CEDO, articol publicat on-line pe site-ul www.universuljuridic.ro .
167
judecății, din moment ce era vorba despre un proces total distinct, judecătorul neavând a statua de
mai multe ori asupra acelorași chestiuni443.
Într-o altă cauză Curtea a reținut că judecătorul ar fi trebuit să se abțină de la soluționarea
pricinii câtă vreme în cauza dedusă judecății respectivului magistrat era implicată chiar
conducerea școlii din care fusese exmatriculat fiul acestuia, judecătorul amenințând – anterior –
respectivii profesori, cu răzbunarea. Aici Curtea a reținut că magistratului îi lipsește
imparțialitatea, având un interes în cauză, tocmai datorită relațiilor sale tensionate cu una dintre
părți, fără să aibă relevanță împrejurarea că judecătorul nu avea nici un fel de raporturi cu cealaltă
parte444.
Curtea a decis că lipsește imparțialitatea personală atunci când între judecător și unul
dintre martori există relații intime445.
Totuși, împrejurarea că un membru al completului cunoaște personal pe unul dintre
martorii audiați nu e suficient pentru a concluziona că are o prejudecată favorabilă cu privire la
mărturia acelei persoane, ci trebuie analizată natura și intensitatea legăturii446.
Dacă reclamantul a avut o polemică în presă cu președintele instanței care l-a judecat,
referitoare la activitatea acelei instanțe, iar președintele a exprimat în public aprecieri negative cu
privire la cauza reclamantului înainte de judecarea ei, Curtea a decis că temerile reclamantului cu
privirev la imparțialitatea instanței sunt justificate obiectiv447.
Curtea a decis că participarea la ansamblul procedurilor chiar a persoanelor al căror
comportament era criticat de articolul litigios este suficientă pentru a face ca imparțialitatea
organului de decizie să fie subiect de neîncredere, căci instanțele nu sunt instituții impersonale, ci
funcționează prin judecătorii care le compun și, pentru a fi imparțiali, ei trebuie să fie suficient de
detașați, or în cauză contează sentimentele personale ale judecătorilor pentru a stabili dacă a
existat sau nu ofensă adusă autorității judiciare, când infracțiunea s-a comis chiar față de ei448.
În ceea ce privește cauzele repetitive, Curtea a statuat că pentru a se pune problema
imparțialității, judecătorii trebuie să fi jucat roluri diferite în aceeași cauză, neexistând niciun
motiv pentru a decela imparțialitatea atunci când același judecător a rezolvat în trecut cauze
identice sau asemănătoare449.
În ce privește imparțialitatea judecătorului care l-a arestat preventiv pe inculpat, Curtea a
precizat că simpla invocare a existenței unor „indicii serioase” împotriva reclamantului, nu poate
443
Steulet împotriva Elveției, Hotărârea din 26 aprilie 2011, apud. I, Gârbuleț, C.A. Susanu, Abaterile disciplinare
ale magistraților. Nerespectarea îndatoririi de a se abţine..., op.cit.
444
Cauza Tocono și Profesorii Prometeiști împotriva Moldovei, Hotărârea din 24 iunie 2007, apud. I, Gârbuleț, C.A.
Susanu, Abaterile disciplinare ale magistraților. Nerespectarea îndatoririi de a se abţine..., op.cit.
445
Cauza Jurado împotriva Luxemburg, Hotărârea din 17 ianuarie 1996, apud. I, Gârbuleț, C.A. Susanu, Abaterile
disciplinare ale magistraților. Nerespectarea îndatoririi de a se abţine..., op.cit.
446
Cauza Pullar c. Marii Britanii, Hotărârea din 20.06.1996, în C. Dănileț, Imparțialitatea – obligație și virtute a
judecătorului, op.cit., p. 189.
447
Cauza Buscemi c. Italiei, Hotărârea din 16.09.1999, apud. C. Dănileț, Imparțialitatea – obligație și virtute a
judecătorului, op.cit., p. 189.
448
Cauza Kyprianou împotriva Cipru, Hotărârea din 27.01.2004 apud. I, Gârbuleț, C.A. Susanu, Abaterile
disciplinare ale magistraților. Nerespectarea îndatoririi de a se abţine..., op.cit.
449
Cauza Gillow împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 24 noiembrie 1986, apud. I, Gârbuleț, C.A. Susanu,
Abaterile disciplinare ale magistraților. Nerespectarea îndatoririi de a se abţine..., op.cit.
168
justifica în sine temerile cu privire la imparțialitatea judecătorilor, în cazul în care aceștia s-au
limitat – exclusiv – la a verifica dacă, la o primă vedere, acuzațiile aduse de procuror se bazează
pe date reale. Curtea a constatat însă că, în speță, pentru a reține temeiul pericolului pentru
ordinea publică, judecătorii anterior menționați au estimat că indiciile existente permit să se tragă
concluzia „probabilității comiterii faptelor de care este acuzat”. Raportat la acest raționament,
instanța europeană a decis că o astfel de concluzie nu ar putea fi rezultatul unei aprecieri sumare a
datelor disponibile în privința detenției ci apare ca fiind rezultatul unei aprecieri aprofundate a
probelor și datelor din dosar, care au fost administrate în scopul susținerii vinovăției
reclamantului. S-a reținut că a fost minimalizată distincția ce trebuie să se facă între aprecierea ce
poartă asupra temeiniciei detenției preventive și stabilirea vinovăției care ar trebui să intervină la
finalul procesului. Mai mult, instanța de la Strasbourg a stabilit că aserțiunea Guvernului, potrivit
căreia nu este vorba decât de formule standardizate, nu are aptitudinea să schimbe opinia Curții
din moment ce însăși utilizarea acestor formule probează depășirea sferei unei simple îndoieli
care ar putea justifica detenția cu condiția ca aceasta să aibă la bază date certe. În consecință,
Curtea a decis că instanța de recurs a respins nejustificat motivul de recurs privind imparțialitatea
judecătorilor ce au soluționat cauza în primă instanță și în apel, fără a răspunde motivat
argumentelor reclamantului. Astfel, raportat la circumstanțele speței, Curtea a decis că există o
violare a art. 6 parag. 1 din Convenție în condițiile în care aprecierea făcută de cei trei judecători
cu privire la datele existente în vederea menținerii arestării preventive este discutabilă, justificând
în mod obiectiv temerile reclamantului cu privire la imparțialitatea magistraților450.
În ce situații prezintă importanță viața privată a judecătorului?
În prezent i se acordă vieții private a persoanei o ocrotire tot mai mare, aceasta fiind
garantată atât prin convenții internaționale (art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului)
cât și prin acte normative interne. S-ar putea spune că de această protecție sporită ar trebui să
beneficieze și judecătorul în aceeași măsură, deoarece nu ar trebui să intereseze decât
profesionalismul cu care acesta soluționează cauzele ce i-au fost încredințate. Cu toate acestea,
sunt reglementări care sancționează și comportamentul judecătorului în viața privată, dacă acest
comportament devine public și este de natură să aducă atingere prestigiului profesiei. Care să fie
explicația acestor restrângeri a vieții private a judecătorului?
O primă explicație este aceea că justițiabilii sunt interesați și de caracterul celui care îi
judecă. Așa cum s-a spus, „dacă publicul este adeseori ingrat, este însă mai totdeauna drept; el
prețuiește pe judecători după actele lor, iar nu după cuvintele lor; el examinează viața lor
publică, pe urmă aruncă un ochi scrutător (cercetător) asupra vieții lor private; și dacă acel ce
prigonește pe un preacurvar este un bărbat fără năravuri, dacă cel ce un uzurier este numai un
speculant, dacă cel ce cupă al său jățu cercetând pe un bancrut, este un datornic neexact, îndată
întoarce asupră-i hotărâre dată de dânșii asupra celui osândit; ba încă mai mult căci plânge pe
cel osândit și râde de judectorul care dete hotărârea”451.
Această opinie este la fel de valabilă și în prezent, fiind validată inclusiv de jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în cauza Özpınar împotriva Turciei452, instanţa de
450
Cauza Ionuț Laurențiu Tudor contra României, Hotărârea din 24 iunie 2014 apud. I, Gârbuleț, C.A. Susanu,
Abaterile disciplinare ale magistraților. Nerespectarea îndatoririi de a se abţine..., op.cit.
451
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 60.
452
Hotărârea din 3 mai 1988.
169
contencios europeană, învestită să decidă dacă a fost respectat un echilibru just între dreptul
fundamental al individului la respectarea vieţii private şi libertatea de exprimare, pe de o parte şi
interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publică să se conformeze
scopurilor enunţate în art. 8 par. 2 şi art. 10 par. 2 din Convenţie, pe de altă parte, a considerat că
este legitim ca persoanelor ce exercită funcţii publice sau magistraţilor, să li se impună, din
cauza statutului lor, obligaţia de rezervă referitoare la art. 10 din Convenţie sau de
discreţie privind exprimarea în public a convingerilor religioase, referitoare la art. 9. Aceste
principii se aplică mutatis mutandis şi art. 8 din Convenţie. În acest sens, instanţa europeană a
luat notă de faptul că îndatoririle de ordin deontologic ale unui magistrat pot influenţa viaţa
privată în cazul în care magistratul, prin comportament – chiar în viaţa privată –, aduce atingere
imaginii sau reputaţiei instituţiei judiciare.
Din aceste motive s-a spus că judecătorul ar trebui să fie „ Intuşabil, retras, fără o viaţă
socială intensă, fără prelungite petreceri nocturne şi întâlniri interesate cu „oamenii puterii“, fără
o afişare ostentativă în mediul politico-diplomatic, fără legături în mediul atât de volatil şi
plurivalent al afacerilor, existenţa sa are sau, mai bine spus, trebuie să aibă o aparenţă quasi-
monastică.”453 Aceasta este una din laturile obligației de rezervă ale judecătorului și are ca
justificare menținerea încrederii publicului în justiție.
Viața privată a judecătorului este, așadar, un aspect de care depinde încrederea publicului
în justiție. Astfel, s-a apreciat că s-ar putea pune în discuție decența judecătorului în următoarele
situații care în alte profesii ar ține excclusiv de viața privată: participarea în calitate de spectator
la un spectacol de striptease; interpretarea unui rol într-un film; interpretarea unui rol într-un
spot publicitar; prezentarea modei de către magistrat; magistratul este membru al unei formaţii
muzicale; certuri între magistraţi; bârfele între magistraţi; fapta magistratului de a critica
conduita unui coleg sau competenţa profesională a acestuia; vestimentaţie stridentă sau
neadecvată etc454.
În ce privește frecventarea de către judecător a anumitor localuri, în Ghidul practic de
etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România455 se arată că „în majoritatea ţărilor,
nu există în prezent nici o interdicţie referitoare la frecventarea de către magistrat a barurilor sau
a unor localuri similare. Cu toate că, în unele ţări, frecventarea unor astfel de localuri este un
lucru obişnuit, magistraţii trebuie totuşi să manifeste discreţie. Magistratul trebuie să se
gândească cum ar percepe frecventarea acestor localuri un observator rezonabil din cadrul
comunităţii. Răspunsul la această întrebare este diferit dacă magistratul provine dintr-o
comunitate mică sau dintr-un oraş mare.”
Dată fiind însă diversitatea culturală şi evoluţia constantă a valorilor morale, standardele
aplicabile în ceea ce priveşte viaţa privată a judecătorului nu pot fi prevăzute în mod precis. 456 În

453
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 20.
454
Document elaborat în cadrul activităţilor privind deontologia profesională organizate de către Institutul Naţional al
Magistraturii 1 ianuarie – 1 mai 2007, disponibile pe site-ul http://www.inm-lex.ro/ , apud. S. Luca, M.D. Bulancea,
în M.M. Pivniceru, C. Luca, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, de M.M. Pivniceru, C.
Luca (coordonatori), Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 110.
455
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”

A se vedea Comentariul asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 75, unde se
456

precizează că acest lucru este deosebit de evident în ceea ce priveşte activităţile sexuale și se dau următoarele
exemple: în Filipine, s-a considerat că un judecător care şi-a etalat o relaţie extraconjugală nu a reuşit să întruchipeze
170
comentariul 105 la Principiile de la Bangalore se arată că „Totuşi, acest principiu nu ar trebui
interpretat atât de amplu încât să cenzureze sau să penalizeze pe judecător dacă are un stil de
viaţă nonconformist sau dacă urmăreşte în particular interese sau activităţi care ar putea fi
jignitoare pentru anumite segmente ale comunităţii. Soluţiile asupra acestor chestiuni este strâns
legată de societatea şi perioadele de timp când se discută acestea şi puţine sunt cele care pot fi
aplicate universal.”457
Tot în cadrul analizei importanței pe care o are viața privată a judecătorului cu privire la
prestigiul profesiei ar trebui analizată și atitudinea pe care ar trebui să o aibă judecătorul față de
anumite fapte comise de membrii familiei acestuia care țin de viața lor privată. Ce ar trebui să
facă judecătorul dacă află că soțul sau soția sa au săvârșit o infracțiune? În doctrina noastră s-a
susținut că în acest caz, pentru prestigiul justiției judecătorul ar trebui să anunțe organele
judiciare ori să-și dea demisia de onoare (de pildă, soţiile unor hoţi nu pot aplica legea şi trimite
după gratii alţi soţi—hoţi, dar exonerându-i pe soţii lor) 458. La fel s-ar putea pune problema și în
cazul în care un alt membru apropiat din familia judecătorului ar fi săvârșit o infracțiune.
Desigur că acest lucru depinde de standardul moral pe care fiecare și-l impune, pentru că nicio
lege nu-l obligă pe judecător să denunțe faptele soților ori ale membrilor de familie, în alte
condiții decât cele care îi obligă pe ceilalți membrii ai societății. Ar fi însă inadmisibil ca un
judecător să beneficieze de produsul infracțiunii comise de soț sau de un alt membru al familiei,
chiar dacă legea penală nu pedepsește tăinuirea comisă de soți.

În ce condiții pot apărea judecătorii în mass media?


Judecătorul este deseori supus criticilor publicului, mai ales că de cele mai multe ori una
din părți va fi nemulțumită indiferent care va fi soluția adoptată. În acest sens, în comentariul 30
la Principiile de la Bangalore se arată că atunci „Când încearcă să găsească un echilibru adecvat,
de exemplu, între necesitatea de a proteja procedurile judiciare împotriva distorsiunilor şi a
presiunii, venind din surse politice, ale presei sau de altă natură, şi interesele de a discuta
deschis chestiunile de interes public în viaţa publică şi într-o presă liberă, judecătorul trebuie să
accepte că este o figură publică şi nu trebuie să pară prea sensibil sau prea fragil. Criticile
adresate persoanelor cu funcţii publice sunt ceva obişnuit într-o democraţie. În limitele legii,

integritatea judecătorească, ceea ce a justificat eliminarea din magistratură (Plângerea împotriva Judecătorului
Ferdinand Marcos, Curtea Supremă din Filipine, A.M. 97-2-53-RJC, 6 iulie 2001). În Statele Unite, în Florida, un
judecător a fost mustrat pentru că a avut relaţii sexuale cu o femeie cu care nu era însurat, într-o maşină parcată
(Ancheta in re privind pe un judecător, 336 So. 2d 1175 (Fla. 1976), citată în Amerasinghe, Judicial Conduct, 53). În
Connecticut, un judecător a fost sancţionat disciplinar pentru că a avut o relaţie cu o stenografă a instanţei, căsătorită
(In re Flanagan, 240 Conn. 157, 690 A. 2d 865 (1997), citat în Amerasinghe, Judicial Conduct, 53). În Cincinnati,
un judecător căsătorit care se despărţise de soţia sa a fost sancţionat disciplinar pentru că şi-a găsit o prietenă (cu care
de atunci s-a căsătorit) cu ocazia a trei vizite în străinătate, chiar dacă cei doi nu ocupaseră niciodată împreună
aceeaşi cameră (Asociaţia Barourilor din Cincinnati vs Heitzler, 32 Ohio St. 2d 214, 291 N.E. 2d 477 (1972); 411 US
967 (1973), citată în Amerasinghe, Judicial Conduct, 53). Însă în Pennsylvania, tot în Statele Unite, Curtea Supremă
a respins cererea de sancţiune disciplinară faţă de un judecător care avusese o relaţie sexuală extraconjugală care a
cuprins mai multe călătorii mai lungi de o zi şi o vacanţă de o săptămână în străinătate (In re Dalessandro, 483 Pa.
431, 397 A. 2d 743 (1979), citată în Amerasinghe, Judicial Conduct, 53). Unele dintre exemplele de mai sus nu ar fi
considerate în unele societăţi ca fiind dăunătoare îndatoririlor publice ale judecătorului, ci ca fiind relevante numai
pentru zona privată a comportamentului licit consimţit de către doi adulţi.
457
Comentariul asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 75
458
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 160.
171
judecătorii nu ar trebui să se aştepte să fie imuni la criticile la adresa deciziilor pe care le iau,
motivelor care au stat la baza lor, şi modului în care conduc judecarea unei cauze.”459
S-a pus problema în ce limite beneficiază judecătorul de libertatea de exprimare? Poate el
să iasă în presă şi să critice anumite aspecte din societate? Nu ar încălca prin aceasta obligaţia sa
de rezervă? În ce limite poatejudecătorul să militeze în presă pentru anumite cauze pe care le
consideră juste?
S-a spus că „Atâta vreme cât magistraţii respectă obligaţiile de rezervă şi de abţinere de la
manifestări cu caracter politic, iar demnitatea omului este valoare de referinţă, plaja libertăţii de
exprimare a judecătorilor şi procurorilor este foarte largă. Acesta este un lucru extraordinar şi este
de dorit ca tot mai mulţi magistraţi – şi nu numai – să apară în spaţiul public, să promoveze
supremaţia legii, valorile democraţiei, independenţa justiţiei, să discute despre principiile
generale ale dreptului, să furnizeze informaţii despre modul de organizare şi funcţionare a
justiţiei, să facă educaţie juridică şi să propună politici publice pentru eficientizarea activităţii
sistemului judiciar”460.
Acest aspect a făcut şi obiectul unor documente adoptate la nivelul Consiliului Europei.
Astfel, prin Opinia nr. 7 (2005) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în
atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind “justiţia şi societatea” adoptată de
către CCJE în cadrul celei de-a şasea reuniuni (Strasbourg, 23-25 noiembrie 2005) se arată că
„Judecătorii se exprimă în primul rând prin intermediul deciziilor lor, şi nu ar trebui să le explice
în presă sau, la modul mai general, să facă declaraţii publice în presă referitor la cauzele de care
se ocupă. Totuşi, ar fi utilă îmbunătăţirea contactelor dintre instanţe şi mass-media: i) pentru a
consolida înţelegerea rolurilor lor; ii) pentru a informa populaţia despre natura, scopul, limitele şi
complexitatea activităţii judiciare; iii) pentru a rectifica eventuale erori de fapt din rapoartele
privind anumite cauze.”
În cazul în care un judecător este atacat în presă, indiferent dacă în mod întemeiat sau în
mod neîntemeiat, acesta nu poate răspunde personal atacurilor respective. Tot în Opinia nr. 7
(2005) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni se precizează că ”55. Atunci când un
judecător sau o instanţă este recuzată sau atacată de către mass media (sau de actori politici sau
alţi actori sociali prin intermediul mass media) pe motive legate de administrarea justiţiei, CCJE
consideră că, dată fiind obligaţia magistraţilor de a se abţine, judecătorul ar trebui să se abţină să
îşi exprime reacţia pe aceeaşi cale. Având în vedere faptul că instanţele pot rectifica informaţiile
eronate difuzate în presă, CCJE crede că este de dorit ca sistemele judiciare naţionale să se
bucure de sprijinul unor persoane sau al unui organ (de ex. Conciliul Superior al Magistraturii sau
asociaţiile judecătorilor) capabil şi gata să răspundă prompt şi eficient la asemenea recuzări sau
atacuri, dacă este cazul”. În sistemul nostru judiciar organismul abilitat să apere independenţa ori
reputaţia magistraţilor este Consiliul Superior al Magistraturii. Pentru ca reacţia acestuia să fie
una eficientă, trebuie ca reacţia acestei instituţii la atacurile din presă la adresa magistraţilor să fie
promptă, deoarece o reacţie mult întârziată nu îşi poate atinge scopul de restabilire a încrederii în
justiţie.
În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România461 se
arată că «Judecătorii şi procurorii trebuie să îşi exercite libertatea de a îşi exprima părerile in
459
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 45.

460
Daniela Pantazi: Obligaţia de discreţie nu impune izolarea magistratului de celelalte profesii juridice,
interviu publicat on-line pe site-ul www.juridice.ro , la data de 9.12.2015.

172
mass-media cu „mare circumspecţie”. Judecătorul trebuie să se abţină de la a răspunde la
criticile publice aduse hotărârilor, fie că o face în complet sau în orice alt mod. Judecătorii nu
trebuie să îşi exprime dezacordul cu anumite hotărâri judecătoreşti în presă.»
În ce privește participarea judecătorului la diferite emisiuni la posturi comerciale de
radioteleviziune, s-a spus că „Apariţia unui judecător la un post de radio sau televiziune
comercial ar putea fi percepută ca slujind interesele financiare ale organizaţiei care deţine postul
respectiv sau ale sponsorilor acestuia. Aşadar, ar trebui procedat cu grijă. Pe de altă parte, mulţi
cetăţeni obţin informaţii despre evenimente, probleme de ordin social şi despre drept prin
intermediul acestor posturi. Deci, în funcţie de aranjamente, participarea la un program ce are
legătură cu dreptul ar putea fi adecvată. Pentru a stabili dacă judecătorul ar trebui sau nu să
participe la asemenea programe, trebuie luaţi în considerare mai mulţi factori: frecvenţa
apariţiilor, audienţa, subiectul, şi dacă programul este comercial sau nu. De exemplu, în funcţie
de împrejurări, ar putea fi potrivită purtarea unei discuţii privind rolul în stat al puterii judecă-
toreşti sau implicarea instanţelor în educaţia comunitară.”462
Judecătorii nu pot să ignore însă marele avantaj pe care îl reprezintă presa pentru
informarea publicului și să încerce, ori de câte ori i se oferă ocazia, să convingă publicul de
necesitatea asigurării unei justiții independente. Astfel, în comentariul 44 la Principiile de la
Bangalore se arată că „Este posibil ca populaţia să nu obţină din mass media o perspectivă pe
deplin echilibrată asupra principiului independenţei justiţiei, deoarece media poate înfăţişa
puterea judecătorească în mod incorect ca fiind un sistem de apărare a judecătorilor faţă de orice
formă de control sau dezbatere publică referitoare la acţiunile lor. Judecătorul trebuie deci, în
interesul publicului, să profite de ocaziile adecvate pentru a ajuta publicul să înţeleagă
fundamentala importanţă a independenţei justiţiei.”463
Referitor la utilizarea de către un magistrat a conturilor de Twitter sau Facebook, a
blogurilor sau video blogurilor în Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru
magistraţii din România464 se arată că „ Magistratul trebuie să aibă o atitudine rezervată, având în
vedere că niciodată nu se poate şti dacă şi când o anumită postare va fi folosită pentru a contesta
imparţialitatea sau independenţa magistratului.”

În ce constă obligația de rezervă a judecătorului?


Judecătorul nu poate comenta în public deciziile sale sau ale altor judecători, decât în
anumite condiții. Potrivit comentariului 72 la Principiile de la Bangalore „Această interdicţie nu
se referă şi la declaraţiile publice făcute în cursul îndeplinirii atribuţiilor judecătoreşti, la
explicarea procedurilor judiciare, sau la expunerile academice făcute în scopul educaţiei
juridice. De asemenea, judecătorului nu i se interzice să comenteze asupra unei cauze în care are
calitatea de parte, în nume personal. Însă în cadrul căilor în atac în care judecătorul are calitatea
de parte, judecătorul ar trebui să nu facă comentarii ce nu sunt înregistrate la dosarul cauzei.”465
461
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
462
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 93.
463
Idem., p. 52.
464
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
465
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 63.
173
El trebuie să se exprime în principal prin hotărârile adoptate. De aceea în comentariul 71
la Principiile de la Bangalore466 s-a considerat că „un anunţ al judecătorilor cum că au căzut de
acord să condamne la închisoare pe toţi infractorii vinovaţi de o anumită infracţiune (fără să facă
nicio distincţie între infractorii primari şi cei recidivişti), ar putea constitui motiv, în funcţie de
împrejurări, ca un inculpat să-l recuza pe un judecător pe motiv că acesta s-ar fi antepronunţat
asupra pedepsei pentru infracţiunea de care este acuzat inculpatul. Aceasta ar fi valabilă chiar
dacă judecătorii anunţă că durata pedepsei ar rămâne la aprecierea fiecărui judecător şi depinde
de fapte şi legea aplicabilă respectivei infracţiuni. Anunţul ar părea neadecvat prin faptul că el
sugerează că judecătorii ar fi dominaţi de opinia publică sau că s-ar teme de criticile publicului.
El ar constitui de asemenea şi un comentariu public inadmisibil despre o cauză aflată pe rol.467”
În cazul în care primește scrisori critice sau laudative de la una din părți, pentru
hotărârea pronunțată de el sau de un coleg de-al său, judecătorul nu se poate angaja într-un
schimb de corespondență cu aceasta468. La fel ar trebui să procedeze și în cazul în care criticile
sunt făcute în presă. Astfel, potrivit comentariului 74 la Principiile de la Bangalore „Dacă media
sau membrii publicului critică o hotărâre, judecătorul ar trebui să se abţină de la a răspunde la
ele scriind presei sau făcând comentarii incidentale despre asemenea critici atunci când se află în
instanţă. Judecătorul ar trebui să vorbească numai prin intermediul motivărilor la hotărârile
pronunţate în cauzele deduse lui spre soluţionare. În general, este nepotrivit ca un judecător să
apere în public motivele hotărârilor judecătoreşti.”469
Judecătorul poate comenta însă deciziile definitive adoptate de el sau de alți judecători în
cadrul unor dezbateri academice, însă doar sub aspectul problemelor de drept dezbătute, cu și cu
rivire la aspectele de fapt. Chiar și în acest caz însă „În general, este recomandată prudenţa ca
judecătorul să nu se implice într-o controversă care nu este necesară în legătură cu deciziile luate
în trecut, mai ales dacă controversa poate fi văzută ca o încercare de a suplimenta motivele
prezentate în hotărârea publicată a judecătorului.”470
Judecătorul nu ar trebui să se implice în controverse publice, mai ales în chestiuni cu
substrat politic, cu excepția situațiilor în care «această chestiune afectează direct funcţionarea
instanţelor, independenţa puterii judecătoreşti (aici sunt cuprinse şi salariile şi beneficiile
judiciare), aspectele fundamentale ale administrării justiţiei sau integritatea personală a
judecătorului. Totuşi, chiar şi în aceste privinţe, judecătorul ar trebui să acţioneze cu multă
reţinere. Deşi judecătorul poate face afirmaţii publice la adresa guvernului în aceste privinţe, el
nu trebuie să pară că face „lobby" către guvernanţi sau că arată cum s-ar pronunţa într-o anumită
situaţie dacă aceasta ar fi dedusă judecăţii.»471
De asemenea, judecătorul „poate participa la discuţiile asupra chestiunilor de drept, în
scopuri educative sau pentru a arăta neajunsuri cuprinse în anumite legi” și „poate să participe la
o adunare, să ridice un afiş sau să semneze o petiţie care exprimă opoziţia faţă de război,

466
Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 63.
467
Vezi United States of America, Advisory Committee on the Code of Judicial Conduct, New Mexico, Judicial
Advisory Opinion 1991-2, apud. Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore…op.cit., p. 63.
468
Comentariul asupra Principiilor dela Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 63.
469
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 64.
470
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 64.
471
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 88.
174
sprijinul pentru efortul de conservare a energiei sau de finanţare a unei agenţii de combatere a
sărăciei”472.

Se poate enerva judecătorul în ședința de judecată?


Uneori li se reproșează judecătorilor faptul că în ședință se mânie ușor, țipă la părți sau la
avocați, ori, mai rău, că această mânie se reflectă ulterior în hotărârile pe care le pronunță. În
general, deși ar putea fi explicată prin multe cauze această atitudine, ea nu ar trebui să fie
caracteristică pentru un judecător sau mai bine zis nu ar trebui să fie o trăsătură dominantă de
caracater a acestuia. Într-adevăr, un judecător are nevoie de multă răbdare în exercitarea
profesiei. El trebuie să stea multe ore în sala de judecată, să asculte multe declarații și pledoarii,
mai mult sau mai puțin atrăgătoare, să aplaneze multe patimi și conflicte dintre participanții la
proces, multe certuri, are de-a face cu persoane cu temperamente și caractere diferite. Întrucât
aproape toate procesele au o miză importantă pentru participanți, aceștia nu pot să privească cu
detașare ceea ce se petrece în sala de judecată, încercând din răsputeri să convingă judecătorul
de dreptatea lor. Poate reuși judecătorul să controleze toate acestea fără să se mânie vreodată?
Poate judecătorul doar cu blândețe să își îndeplinească întotdeauna misiunea de a stabili cu
exactitate faptele și încadrarea juridică corectă a acestora?
Dacă ținem cont de ce a spus Montesquieu, ar trebui ca judecătorul să aibă o mare
blândețe, pentru că el are de-a face cu oameni nenorociți 473 (în sensul de oameni lipsiți de noroc,
bătuți de soartă – p.n. C.G.).
În primul rând, ar trebui să subliniem că blând nu este echivalent cu bleg. Foarte ușor
blândețea judecătorului poate fi luată drept slăbiciune, astfel că acesta va trebui să găsească și de
această dată o cale optimă pentru a-și putea exercita atribuțiile, uzând chiar de mânie dacă alte
mijloace nu pot da rezultate. Nici Aristotel nu vedea în omul bland pe unul care nu se mânie
niciodată, ci un om care „se mânie de ceea ce trebuie, și pe cine trebuie, și încă cum, când și cât
de mult timp trebuie” subliniind că el trebuie „să fie un bărbat care nu se lasă încurcat și nu se
lasă copleșit de afectul său, ci care dă ascultare numai rațiunii în felul, în prilejul și în durata
mâniei sale”474. Așadar, în cazul acesta este vorba de o mânie „programată”, controlată
permanent de rațiune. Va fi greu însă ca mânia acestuia să nu scape de sub control, să nu devină
cu timpul irascibilitate, adică o mânie fie pe ce nu trebuie, fie când nu trebuie, fie mai mult
decât trebuie.
Dacă irascibilitatea s-ar manifesta doar în sala de judecată și s-ar consuma repede, ea nu
ar fi una atât de dăunătoare. Dacă însă mânia s-ar manifesta doar în interiorul judecătorului, care
face eforturi în sală să și-o reprime și îi dă curs în momentul deliberării, eliberând-o prin
răzbunare pe participantul care a contribuit cât de puțin la producerea ei, ea poate produce
consecințe foarte grave și de cele mai multe ori injuste. Nu trebuie să uităm că înțelepții ne spun
că exagerarea mâniei se petrece mai adeseori „deoarece corespunde mai mult firii omenești de a
se răzbuna”475.

472
Ibidem.
473
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 58.
474
Aristotel, Etica nicomahică (Traducere din limba elină de Traian Brăileanu), Editura Antet, p. 87.
475
Idem, p. 88.
175
În orice caz, experiența judecătorului ar trebui să-l determine pe acesta să nu ia decizii
defavorabile unei părți pentru comportamentul inadecvat al acesteia sau al avocatului ei în sala
de judecată. Pentru acestea judecătorul ar trebui să aplice doar măsurile pe care le prevede legea
pentru abaterile judiciare, dacă este cazul, îndepărtarea din sală a persoanei recalcitrante ori
sesizarea organelor de urmărire penală.
Referitor la acest aspect, în comentariul 214 la Principiile de la Bangalore se arată că
„Judecătorul trebuie să îşi canalizeze furia în mod adecvat. Indiferent de natura provocării,
răspunsul judecătoresc trebuie să fie unul judicios. Chiar dacă este provocat prin conduita
obraznică a unui jurist, judecătorul trebuie să ia măsurile adecvate spre a controla şedinţa fără a
se răzbuna. Dacă se justifică administrarea unei mustrări, uneori este mai bine ca aceasta să se
facă separat de soluţionarea cauzei. Nu este adecvat ca judecătorul să îl întrerupă în mod repetat
pe avocat fără justificare, sau să îl insulte, sau să îl ridiculizeze pe acesta cu privire la conduita
sau argumentele sale. Pe de altă parte, nici judecătorul nu este obligat să asculte fără întrerupere
când se critică modul de desfăşurare a procesului sau dacă argumentele sunt lipsite în mod vădit
de substanţă, sau când se adresează insulte direct judecătorului, altor avocaţi, părţilor sau
martorilor din proces.”476
În final, trebuie accentuat însă că «judecătorul cu suflet „rece“, impasibil, fără o naturală
empatie pentru cei pe care-i judecă, omul „nemilos“, răzbunător, neiubitor de oameni, xenofob
şi mizantrop, snob şi înfumurat, ultra-ipocrit, precum un Tartuffe postmodem, irascibil şi
intolerant, bovaric, ţâfnos şi instabil, incapabil să se stăpânească, isteric şi nevrotic, obsedat şi
vindicativ, bolnav de egocentrism şi egofîlie, incult, agramat şi limitat, „profesor” impostor,
obtuz şi maniac, frustrat şi inadaptabil, închipuit, mincinos şi intrigant, tiranic şi „dur“,
„milităros“ paranoic, ei bine, acesta nu poate constitui decât un uriaş pericol pentru idealul
justiţiei.»477

Cum trebuie să reacționeze judecătorul în fața stresului?


Relevantă pentru descrierea stresului cu care se confruntă o persoană intrată de curând în
profesie este mărturia unui tânăr judecător care a avut și posibilitatea să compare această
activitate cu cea de avocat desfășurată anterior: „În ceea ce priveşte greutăţile, aş aminti volumul
foarte mare de lucru, astfel că pentru a respecta cerinţele – inclusiv încadrarea în toate termenele
– programul rareori se limitează la opt ore zilnic sau la doar cinci zile săptămânal. Aspectul
acesta este prea puţin cunoscut de publicul străin de magistratură. În plus, răspunderea
magistraţilor şi pretenţiile foarte ridicate, dar justificate, pe care societatea, celelalte autorităţi
publice, justiţiabilii, ceilalţi jurişti şi chiar colegii de la instanţele superioare le au de la un
judecător creează o presiune deosebit de mare, ajungând practic a fi atent, uneori exagerat, la
fiecare pas. Situaţia, însă, poate fi rezolvată – şi văd asta atât în privinţa mea, cât şi a colegilor –
prin câteva soluţii simple: echilibrul în viaţă, asumarea statutului şi a responsabilităţilor,
conştientizarea restricţiilor şi devotamentul necondiţionat pentru profesie şi pentru Justiţie. În
felul acesta, greutăţile amintite (şi altele, lăsate tăcerii) devin o stare de normalitate pe care o
funcţie nobilă o presupune pur şi simplu.”478.
476
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 118.
477
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., Deontologie judiciară. Syllabus, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2009, p. 18.

478
Cătălin Lungănașu: Orice judecător ar trebui să aibă o minimă experienţă într-o altă profesie juridică,
preferabil în cea de avocat, interviu publicat pe site-ul www.juridice.ro , ultima vizualizare la 31.12.2015.

176
Pentru soluționarea acestor probleme, care nu sunt doar ale sistemului judiciar românesc
(deși aici sunt mai acute ca în alte sisteme), au fost adoptate o serie de documente internaționale
prin care se încearcă găsirea unor soluții.
Într-o recomandare a Consiliului Europei479 se referă la faptul că, pentru a asigura calitatea
actului de justiţie, statele trebuie să creeze, între altele, condiţii adecvate de muncă, ce permit
judecătorilor să lucreze în mod eficient. în acest scop, se consideră că este absolut necesar:
„a. Să se recruteze un număr suficient de judecători, să li se permită să dobândească
pregătirea profesională necesară şi să li se asigure instruirea, formarea continuă specifică, în tot
cursul carierei lor; această pregătire trebuie să fie gratuită şi să pună accent mai ales pe legislaţia
recentă şi pe jurisprudenţă; eventual, instruirea poate include vizite de studiu la autorităţile şi
instanţele internaţionale relevante.
b. Să se prevadă o structură a carierei bine definită pentru a se recruta şi menţine
judecători competenţi.
c. Să se pună la dispoziţia magistraţilor personal auxiliar şi echipamente adecvate, în
special de birotică şi informatică, pentru ca aceştia să poată acţiona eficient şi fără întârzieri
nejustificate.
d. Să se ia măsuri corespunzătoare pentru a se încredinţa sarcinile
nejurisdicţionale/administrative altor persoane, în vederea prevenirii ori reducerii supraîncărcării
activităţii instanţelor”.
În Carta Universală a Judecătorului se prevede îndatorirea celorlalte puteri ale statului de
a-i asigura sistemului judiciar „mijloacele necesare pentru a se dota corespunzător în vederea
îndeplinirii funcţiilor sale”480. Din păcate în sistemul nostru judiciar nu sunt asigurate de multe ori
aceste mijloace, iar judecătorii sunt supraaglomerați, fiind nevoiți să facă față unui număr mare
de cauze din ce în ce mai complexe.
Avizul nr. 6 ( 2004 ) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia
Comitetului de Miniştri asupra procesului echitabil într-un termen rezonabil şi rolul judecătorilor
în acest proces, luând în considerare mijloacele alternative de soluţionare a disputelor adoptat de
CCJE la cea de-a 5-a reuniune a acestuia (Strasbourg, 22-24 noiembrie 2004) subliniază că: «În
ceea ce priveşte cazurile penale, Recomandarea nr. R (87) 18, alin. D.2 prevede că trebuie utilizat
un singur judecător „ori de câte ori gravitatea faptei permite acest lucru”. Însă, în cazuri grave
care implică libertatea subiectului, colegialitatea aflării adevărului, asigurată de un complet de
trei sau mai mulţi judecători, nespecialişti sau profesionişti, reprezintă o garanţie importantă
împotriva deciziilor influenţate de prejudecăţile sau opiniile idiosincretice ale unei singure
persoane. În practică, cazurile mai puţin grave sunt judecate, de regulă, de un singur judecător ,iar
cele mai grave, de către un complet, cu toate că linia de demarcaţie diferă considerabil între ţări.»
Se știe că o ședință de judecată nu este o activitate ușoară pentru judecător. Atunci când
ședința este supra-aglomerată, așa cum se întâmplă în marea majoritate a cazurilor din instanțele
noastre, apare în mod inevitabil o încărcătură psihică ce depășește limitele normale acceptabile
într-o activitate umană. Din acest motiv apare iritarea, judecătorul își pierde răbdarea,
participanții cred că este vorba de o aversiune personală, înțeleg în general în mod eronat reacțiile
479
R (94) 12 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei cu privire la independenţa,
eficacitatea şi rolul judecătorilor, adoptată la data de 13 octombrie 1994, disponibilă pe site-ul CSM,
http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/03_05_2006__4189_ro.doc , apud. F. Costiniu, Deontologia profesiri de
magistrat. Repere contemporane, op.cit., p. 161-162.
480
Union Internationale des Magistrats, Statut Universel du Juge, http://prevensectes.com/juges2.htm , apud. F.
Costiniu, Deontologia profesiri de magistrat. Repere contemporane, op.cit., p. 162.

177
I
n
ş
p
e
de nerăbdare ale judecătorului, răspund poate la aceastea cu reacții similare, fapt care conduce în c
mod inevitabil la deprecierea actului de justiție. t
De aceea un remediu posibil la o astfel de situație este grija față de sine a judecătorului. i
Așa cum arată specialiștii în psihologie „Grija față de sine nu este o atitudine egoist; dimpotrivă, a
oamenii care se îngrijesc pe ei înșiși și își mențin starea emoțională pozitivă și rețelele sociale și .
personale puternice sunt mai înclinați să se arate interesați de oameni. Fredrickson (2009) și alții J
au arătat că emoțiile positive sunt asociate cu relații mai bune cu ceilalți, obiceiuri de muncă mai u
eficiente și abilități mai bune de rezolvare a problemelor. Considerăm că o atitudine de grijă față
de propria persoană îmbunătățește comportamentul etic.”481.
S-ar putea susține că în condițiile în care majoritatea magistraților petrec la birou în
medie 10 ore pe zi, de multe ori inclusiv sâmbăta și duminica, la care se adaugă și necesitatea
rezolvării tuturor problemelor personale, este greu de găsit un timp de relaxare, în care acesta să
pună în aplicare imperativul grijii față de sine. Cu toate acestea, el trebuie să facă loc acestor
activități în programul său (lecture plăcute, sport, etc.) ca o necesitate a dobândirii unui echilibru
emoțional absolut necesar activității sale profesionale, dar și umane.
În comentariul 194 la Principiile de la Bangalore482 se subliniază că „Trebuie recunoscută
importanţa responsabilităţii judecătorului faţă de propria familie. Judecătorul ar trebui să aibă
suficient timp pentru a putea să îşi păstreze bunăstarea fizică şi psihică şi ar trebui să aibă ocazii
rezonabile de a-şi perfecţiona deprinderile şi cunoştinţele necesare pentru îndeplinirea în mod
efectiv a atribuţiilor sale profesionale. Stresul îndeplinirii funcţiei judecătoreşti este din ce în ce
mai des recunoscut. Dacă este cazul, ar trebui să se acorde facilităţi de consiliere şi terapie
pentru judecătorii care suferă de stres. În trecut, judecătorii şi ceilalţi profesionişti ai dreptului
tindeau să dispreţuiască sau să respingă aceste aspecte. Însă recent, studiile empirice şi cazurile
notorii de judecători care au clacat au adus aceste chestiuni în atenţia tuturor.”483
Uneori e greu de găsit un echilibru în viață care să-i permită judecătorului să-și
îndeplinească în mod corespunzător toate îndatoririle profesionale. În astfel de cazuri, judecătorul
trebuie să beneficieze de sprijinul colegilor și al organelor îndreptățite să-i evalueze activitatea,
astfel încât excluderea din magistratură să intervină doar ultima ratio, atunci când s-au încercat
toate mijloacele rezonabile de sprijin. În acest sens, ar trebui ținut cont de experienţa
judecătorilor dintr-o altă ţară europeană, într-un caz în care un judecător a fost demis doar după
ce i-a fost acordat întregul sprijin să depășească situația de criză: ”Numire în calitate de judecător
în 1992. Până în anul 1998 lucrează în secţiunea administrativă. I se aduc critici referitoare la
numărul de dosare soluţionate, se ridică întrebări cu privire la hotărâre. Mutat la secţia penală, in
scopul de a o lua de la capăt. Până in ianuarie 2001, judecătorul lucrează la secţia penală:
participare limitată la discuţiile din camere şi absenţe frecvente - pentru a lucra la domiciliu
pregătire insuficientă şi cunoştinţe inadecvate. În anul 2004, judecătorul este din nou raportat ca
fiind absent foarte adesea, colegii devin critici cu privire la atitudinea sa şi ia restanţele sale în
creştere, se constată că nu este capabil să activeze în complet de un judecător. După o perioadă de
concediu medical de o lună judecătorului i-a fost acordată o perioadă suplimentară pe motive
personale, după decesul mamei sale. în martie 2005, conducerea secţiei i-a comunicat că toate
acestea au condus la o situaţie nefuncţională. l-a fost acordată o ultimă şansă. Pe 14 aprilie 2006,
481
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 100.
482
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 109.

M.D. Kirby, "Judicial Stress: An Update", (1997) 71 Australian Law Journal 774, at 791, apud. Comentariu asupra
483

principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 109.


178
la prânz, judecătorul a fost găsit de către poliţie la domiciliu, neîngrijit şi sub influenţa alcoolului;
casa era murdară şi prezenta un risc de incendiu. Judecătorul a opus rezistenţă poliţiei şi, la secţia
de poliţie, a trebuit să fie condus într-o cameră separată, Concluzia a fost că instanţa va cere o
decizie de demitere, dacă evenimentele din 14 aprilie 2016 vor fi avut un impact mai important
decât cel care a putut fi anticipat. S-a dispus o perioadă de probă într-o altă instanţă de fond, in
vederea reintegrării. Această instanţa a constatat că activitatea judecătorului este sub standardele
acceptabile. Curtea Supremă a decis demiterea judecătorului pe motiv de nepotrivire cu calitatea
de judecător.”484
Tot legat de acest aspect al stresului este și problema comportamentului judecătorului în
sala de ședință, atunci când unul dintre participanți are o atitudine care provoacă mânie,
nervozitate, sentimente negative, ș.a.. În acest caz judecătorul ar trebui să dețină un puternic
autocontrol, ceea ce nu este întotdeauna foarte ușor. La un prim nivel, ar fi bine ca judecătorul să
nu arate aceste sentimente față de public și mai ales față de persoana care i le-a provocat. La un
nivel mai profund, credem că ideal ar fi ca judecătorul să încerce să nu dezvolte astfel de
sentimente la nivel subiectiv, pentru a putea să-și canalizeze energia disponibilă spre aspectele
cu adevărat importante ale cauzei. Așa cum s-a arătat „Conform teoriei depleției eului
(Baumeister și Tierney, 2011), prea multă energie consumată într-o zonă duce la mai puțină
energie disponibilă pentru alte arii de activitate” 485. Or, judecătorul are nevoie de foarte multă
energie pentru a-și putea îndeplini toate sarcinile pe care le are, pentru a-și putea duce la bun
sfârșit toate dosarele, pentru a putea delibera și găsi soluțiile optime la problemele de drept
dificile pe care le are de soluționat, iar energia trebuie să și-o conserve pentru acestea.
Deși e greu de acceptat, însuși procesul de luare a deciziei de către un judecător ar putea
fi influențat de stresul ori starea emoțională a acestuia. Într-adevăr, judecătorul ar trebui să se
bazeze în luarea deciziei doar pe probe și pe rațiune, fără să lase loc aici vreunui element afectiv,
care este caracterizat de subiectivitate. Cu toate acestea, psihologii au stabilit că și procesul
intelectiv de a gândi, de a raționa (care intervine în orice activitate de luare a deciziilor) este
afectat de starea afectivă, respectiv de emoțiile trăite de cel care raționează, de motivații, etc.. S-
a afirmat că „Procesul de elaborare a gândurilor este invariabil contaminat de starea noastră de
stress, de ambianța social, de emoții, de motivații, de cultură. Prin urmare adevărul e intangibil
de către lumea gândurilor”486. Așadar, pentru o bună înfăptuire a justiției trebuie luați în
considerare mai mulți factori, nefiind suficient să se pretindă judecătorilor să judece drept,
pentru că judecata acestora depinde de mulși factori care nu pot fi controlați de aceștia.
Desigur că mare parte din responsabilitate pentru justețea deciziilor luate le revine
judecătorilor, dar nu pot fi ignorați ceilalți factori menționați anterior, care pot conduce la
alterări grave ale actului de justiție. Un mijloc eficient pentru judecător să prevină aceste erori
este acela să încerce, pe cât posibil, să anticipeze problemele pe care le poate întâmpina în
legătură cu activitatea dintr-o ședință de judecată ori în legătură cu soluționarea unui dosar (de
484
Curtea Supremă a Olandei, 15 Decembrie 2009 (demiterea unui judecător), în Ghidul practic de etică şi
deontologie judiciară pentru magistraţii din România, Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al
Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări
legislative şi instituţionale”

485
S. J. Knapp, M. C. Gottlieb, M. M. Haldelsman, op.cit., p. 102.
486
Augusto Cury, Fascinanta construcție a EU-lui. Cum să dezvoltăm o minte sănătoasă într-o societate stresantă,
Editura For You, București, 2013, p. 102.
179
ex. posibilul comportament inadecvat al unei părți dificile, posibilul răspuns negativ al unei
instituții căreia i s-a făcut o solicitare, etc.). Anticiparea trebuie să priveacă atât posibilele
probleme juridice, cât și posibilele probleme de natură afectivă, ce pot apărea la un anumit
moment. Dacă le va anticipa, acesta va ști să le rezolve mai bine în momentul în care se va
confrunta cu ele, evitându-se astfel luarea unor decizii pripite, sub presiunea unor factori
neprevăzuți. Discuția cu persoanele mai experimentate îl poate ajuta să adopte o decizie optimă
în astfel de situații.

Cum ar trebui judecătorul să asculte susținerile părților?


Una din calitățile esențiale ale unui judecător este aceea că el trebuie să învețe să asculte.
Dacă pentru procurorul de ședință sau pentru avocat o calitate importantă este aceea de a învăța
cum să vorbească astfel încât să capteze atenția auditoriului și să convingă, pentru judecător
corelativul acestei calități este aceea de a ști să asculte. Această știință nu se reduce doar la a
dobândi răbdarea de a asculta toate susținerile părților în instanță, ci și de a ști să să pună în
discuție chestiunile cu adevărat importante pentru cauză. Participanții cred de multe ori că orice
amănunt este foarte important pentru cauză, în timp ce pot lăsa neabordate aspecte esențiale.
Judecătorul trebuie să știe să canalizeze discuțiile spre acestea din urmă și să le evite pe primele.
Specialiștii în comunicare au demonstrat că o ascultare activă ar fi mult mai eficientă
decât una pur pasivă, dându-se următoarele sugestii487 care pot fi adotate și de judecători, pentru
a realiza o ascultare eficientă: ascultă întreaga argumentaţie chiar dacă intenţionezi să o refuzi;
ai răbdare atunci când asculţi; repetă ideile principale ale argumentaţiei vorbitorului; parafrazaţi,
astfel veţi clarifica ce a spus vorbitorul. Faceţi acest lucru atunci când cel care vorbeşte se
încurcă sau când oferă o informaţie conflictuală sau complexă care trebuie înţeleasă foarte bine;
conştientizează şi elimină distragerile interioare (gânduri care apar în timp ce persoana vorbeşte)
sau exterioare (zgomote, gălăgie etc); fii flexibil; întârzie momentul evaluării; fii obiectiv, nu
critica şi nu te lansa în argumentaţii inutile; foloseşte un limbaj al trupului deschis astfel încât
vorbitorul să vadă că ai o dorinţă reală de al asculta; încearcă să creezi o stare empatică, care să
contribuie la transmiterea completă şi corectă a ideilor; nu te grăbi să dai sfaturi.
Fiind un proces psihologic atât de complex, există și unele piedici de natură psihică ce
îngreunează procesul de ascultare, fiind menționate în acest sens următoarele mecanisme
proiective și mecanisme de apărare488.
Mecanismele proiective constau în a asimila gândirea celuilalt, adică a pune pe seama
acestuia propriile sentimente, a crede că el funcţionează ca tine cu ignorarea diferenţei, a
specificităţii interlocutorului, fapt ce împiedică luarea în considerare a caracteristicilor acestuia,
fie ele de natură cognitivă sau afectivă și în a atribui celui care comunică o serie de atitudini
menite să justifice sentimentele şi comportamentul său faţă de instanță, cum ar fi atribuirea unei
agresivități inexistente în fapt, care nu este de fapt decât propria agresivitate a judecătorului
proiectată asupra interlocutorului.
Mecanismele de apărare constau în scotomizarea constă în eliminarea unei informaţii
incomode, care nu mai este percepută deloc; de pildă, ți se spune ceva care te deranjează şi ca
atare nu auzi, şi aceasta într-un mod cu totul inconştient; memorizarea selectivă constă în uitarea
informaţiei problematice de îndată ce este receptată („Îţi intră pe-o ureche şi-ţi iese pe cealaltă”);

487
Michael H. Hoppe, Active Listening, Improve your ability to listen and lead, Center for Creative Leadership, San
Francisco, 1999, p. 32, apud. M.M. Pivniceru, C. Luca, în Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane,
Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 129.
488
A se vedea M.M. Pivniceru, C. Luca, op.cit., p. 125-127.
180
interpretarea defensivă constă în a conferi unei informaţii o semnificaţie diferită de cea reală, dar
conformă cu ceea ce am dori să reprezinte; negarea autorităţii sursei, dacă informaţia ridică
unele probleme individul are tendinţa să o devalorizeze, punând la îndoială autoritatea,
competenţa şi buna-credinţă ale celui ce se află la originea acesteia.
Marele filozof Bacon dă câteva sfaturi judecătorilor cu privire la îndatorirea acestora de
a asculta pledoariile cu răbdare, arătând că aceatora le trebuie „mai întâi răbdare și gravitate în
vremea pledoariilor; aceasta este o parte esențială a justiției: un judecător care întrerupe adesea
pe avocat nu este decât un țimbal amețitor. Nu aș putea aproba pe un judecător care pe dată ce
crede că a găsit modul unei pricini îl primește numaidecât lipsindu-se de ceea ce avocații ar fi
putut să adauge ceva folositor, dacă s-ar fi învoit să-i asculte; asemenea nu aprob când, spre a da
o dovadă de înțelegere adâncă și rapidă, întrerupe fără vreme pe avocat în expoziția și
dezvoltarea mijloacelor sau a preîntâmpina cu întrebări fără vreme, chiar când acele întrebări ar
face parte din pricină.”489
Judecătorul trebuie să asculte susținerile părților cu respect indiferent cât de precare ar fi
acestea din punct de vedere uman sau științific. Așa cum s-a subliniat „niciodată judecătorul nu
trebuie să fie dispreţuitor, şi asta faţă de orice ipostază umană, indiferent cât de decăzută sau
declasată ar părea ea în ochii oamenilor obişnuiţi; pentru judecător, nu există fiinţe inferioare;
există doar adecvare sau inadecvare la o anumită normă socială, la un anumit standard social
trecător; judecătorului i se cere să refuze, cu obstinaţie, statutul de moralist sau moralizator; prin
aceasta, el ar abdica de la comandamentul mai înalt şi esenţial, acela de a înţelege societatea în
care trăieşte; deci, judecătorul nu dispreţuieşte, nu separă oamenii, nu caută precum filosofii
minori, frontiera dintre bine şi rău, nu se aventurează în metafizici vulgare; judecătoiul îl
serveşte pe Dumnezeul dreptăţii, cu obstinaţia unei neîncetate imitatio Christi”490.

Cum ar trebui să comunice judecătorul în ședința de judecată?


Este indiscutabil că activitatea judecătorului presupune de foarte multe ori necesitatea
comunicării cu alte persoane, fie oral, în ședința de judecată, fie în scris, prin hotărârile pe care
le pronunță și le motivează. Două din principiile de bază ale procesului sunt oralitatea și
publicitatea, care presupun că participanții la proces formulează cererile oral în fața instanței,
care trebuie să le răspundă de cele mai mule ori în același mod, totul desfășurându-se în mod
public, în prezența tuturor persoanelor care doresc să participe la ședința de judecată.
De aceea, judecătorul nu trebuie să se rezume doar la a pronunța hotărâri corecte, ci
trebuie să se asigure și de faptul că-i va convinge pe ceilalți de caracterul just al acestora. S-a
spus că „Nevoia de raportare a corpului de judecători la standardul comun de valori etice
provine din faptul că intanțelor le este recunoscut rolul social persuasiv iar acesta trebuie să-și
orienteze efortul pentru dobândirea unui comportament comunicațional comun, responsabil” 491.
De modul în care judecătorul reușește să convingă participanții și publicul de corectitudinea
deciziei sale depinde încrederea acestora în actul de justiție respectiv și în justiție în general.

489
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 61.
490
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., Deontologie judiciară. Syllabus, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2009, p. 16.
491
A. Rădulescu, Unele aspecte privind evaluarea comportamentului judecătorilor din perspectiva calitativă, în
Etică și cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p.
258.
181
În Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru magistraţii din România 492 se
arată că „Magistratul poate şi trebuie să-şi ajusteze comportamentul în instanţa de judecată, astfel
încât chiar şi partea care pierde să poată spune după şedinţă: OK, am pierdut, însă chiar dacă nu
sunt de acord cu modul în care au fost evaluate probele şl a fost aplicată legea, judecătorul mi-a
permis măcar să-mi prezint cazul într-un mod echitabil.” Pentru aceasta judecătorul trebuie să se
preocupe în special a asigura părţilor o egalitate de tratament reală, mai ales că, aşa cum se arată
în acelaşi ghid, „Egalitatea de tratament este esenţială nu doar atunci când este vorba de grupuri
minoritare, ci şi în alte aspecte. În cazul în care una dintre părţi are cuvântul timp de 20 de
minute, judecătorul nu poate opri cealaltă parte după ce a vorbit 3 minute, spunând că nu a mai
rămas suficient timp.” Chiar dacă ar fi presat de timp, acest lucru nu ar trebui să se vadă în sala
de judecată şi nu ar trebui să se reflecte în tratamentul egal acordat părţilor.
În ce privește comunicarea în ședința de judecată, ca orice comunicare orală, se face nu
doar prin conținutul ei, respectiv prin cuvintele folosite, ci și prin tonul vocii, gesturile, mimica
judecătorului, ș.a.. De exemplu, s-a spus că un judecător care nu mimează atunci când comunică
verbal în sala de judecată pe o prelucrare logică și previzibilă a informației pe care o transmite
către partea căreia i se adresează și nu anticipează potențialul acesteia de înțelegere a mesajului,
nu poate realiza o comunicare eficientă, iar judecătorul, în acest caz, dovedește că nu este
interesat de calitatea mesajului pe care îl transmite celor implicați în proces493.
În Ghidul de evaluare a performanțelor profesionale ale judectorilor se prevede că în
cadrul evaluării activității judecătorilor din sala de judecată trebuie analizate:
Abilitățile de comunicare clară și logică ale judecătorului, avându-se în vedere:
consemnarea clară și logică în timpul ședinței de judecată/transmiterea de mesaje clare, corecte;
asigurarea că participanții la proces au înțeles au înțeles aspectele esențiale ale procesului și
obligațiile care le revin; receptivitatea la cererile și excepțiile invocate de părți/ascultarea cu
atenție a părților; crearea unui climat favorabil exprimării părților în litigiu.
Profesionalismul interacțiunii sociale al judecătorului, în cadrul căruia se are în vedere:
atitudinea corespunzătoare, amabilă și atentă față de părți/participanți în cursul procesului;
folosirea unui ton adecvat, politicos; capacitatea de a gestiona o situație de criză în sala de
judecată; evitarea manifestării atitudinilor arogante, disprețuitoare.
Demnă de menționat este și părerea unui avocat cu privire la modul în care ar trebui să
comunice judecătorul în ședința de judecată, pentru că-l ajută pe judecător să se vadă prin ochii
celorlalți: „Un judecător bun trebuie să aibă o față complet imobilă. Foarte mulți judecători, mai
ales din categoria celor tineri, sunt foarte expresivi. Acest lucru dăunează aparenței de
imparțialitate. Se vede cu ușurință că un judecător este enervat de o parte sau că absoarbe din
priviri pe o altă parte. Unii judecători sunt furioși în mod nejustificat, deși nu mă enervează
deloc un judecător care are simțul umorului. De asemenea, mai există o categorie de judecători a
căror aparență de imparțialitate este răsturnată și mă refer aici la cei care țin pledoarii și țin
adevărate cursuri în ședința de judecată. Atunci când vezi un judecător care știe să zâmbească
simți că poți să comunici cu el, și un astfel de judecător sovedește stăpânire de sine, în timp ce
un judecător care nu e sigur pe el, este agitat, are un limbaj non-verbal ostil, care îi deconspiră
gândurile. În concluzie, un judecător care vorbește mai mult decât un avocat face dovada că este
stresat și că nu este sigur pe sine. Mai există și o altă categorie de judecători care stau la pândă

492
Elaborat în cadrul proiectului Institutului Naţional al Magistraturii „Întărirea capacităţii sistemului judiciar
românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale”.
493
A. Rădulescu, Unele aspecte privind evaluarea comportamentului judecătorilor din perspectiva calitativă, p. 261.
182
pentru a descoperi erorile avocatului. Este adevărat că fiecare judecător are temperamentul lui
profesional, însă atitudinea lui de adversar față de avocat și nu aceea de colaborator într-un
proces ne îngreunează și nouă munca și nu profită nici cazului”494.
Judecătorul trebuie să fie, așadar, foarte atent la afirmațiile pe care le face în ședința de
judecată, astfel încât acestea să nu denote vreo subiectivitate sau vreo părere preconcepută cu
privire la părți. Nu sunt admise nici remarcile cu tentă discriminatorie sau jignitoare făcute la
adresa avocaților sau a celorlalți participanți la ședința de judecată. Astfel, potrivit comentariilor
185, 187 și 188 la Principiile de la Bangalore sunt interzise folosirea de cuvinte sau gesturi
făcute asupra aspectului fizic sau al îmbrăcămintei participantelor (expresii de genul „drăguțo”,
„fetițo”, „dulceațo”), comentariile disprețuitoare ale judecătorului despre originea etnică (chiar
și despre propria origine etnică) ori remarcile insultătoare495.
Judecătorul, fiind cel responsabil de conducerea ședinței de judecată, va trebui să se aibă
în vedere și comportamentul celorlalți participanți la ședința de judecată, începând de la
personalul auxialiar al instanței până la procuror și avocat. Asfel, potrivit principiului 6.6 de la
Bangalore „Judecătorul va menţine ordinea şi conformitatea în toate procedurile ce au loc în faţa
instanţei şi va fi răbdător, demn şi politicos în relaţiile cu părţile, cu juraţii, martorii, avocaţii,
dar şi cu toate persoanele cu care vine în contact în cadrul activităţilor sale oficiale. Judecătorul
va pretinde o conduită similară din partea reprezentanţilor legali, a personalului instanţei, cât şi a
altor persoane aflate sub influenţa, autoritatea sau controlul său”.
În comentariul 191 la Principiile de la Bangalore se arată că „Judecătorul trebuie să ia
măsuri împotriva comentariilor vădit irelevante făcute de către jurişti în instanţă sau în prezenţa
judecătorului, comentarii ce au caracter sexist sau rasist sau sunt jignitoare sau neadecvate în alt
mod. Sunt de asemenea interzise cuvintele, gesturile, sau inacţiunile care ar putea fi în mod
rezonabil interpretate ca o aprobare implicită a acestor comentarii. Aceasta nu înseamnă că
trebuie reprimate pledoariile legitime sau mărturiile admisibile, dacă, de exemplu, chestiuni
legate de sex, rasă sau alţi factori similari fac obiectul cauzei aflate pe rol. Este vorba despre
obligaţia generală a judecătorului de a asculta cu justeţe, însă, dacă este cazul, de a exercita
controlul asupra procesului, şi de a acţiona cu fermitatea adecvată spre a păstra o atmosferă de
egalitate, decenţă şi ordine în sala de judecată. Ce înseamnă „fermitatea adecvată" va depinde de
împrejurări. În unele cazuri, poate fi suficientă o corectare politicoasă. Totuşi, actele intenţionate
sau deosebit de jignitoare vor necesita măsuri mai severe, cum ar fi un ordin, o mustrare în
particular, o mustrare consemnată oficial sau, dacă avocatul repetă abaterea după ce a primit
avertismentul, iniţierea procedurii de sfidare a curţii, în limitele legii.”496
De pildă, într-un studiu s-a pus problema ce ar trebui să facă judecătorul atunci când se
procedează la audierea unui martor care nu se sfiieşte să-şi exprime într-un mod hazliu opiniile
nefavorabile cu referire la una dintre părţile procesului, ceea ce produce ilaritate în sala de
şedinţă? Care este cea mai potrivită atitudine pe care trebuie s-o ia?
1. Îi atrage atenţia martorului asupra faptuiui ca în calitate de martor este obligat să
declare tot ceea ce ştie şi numai în legătură cu faptele şi împrejurările pe care le omoaşte referitor
la cauză, că nu i se permite exprimarea propriilor opinii asupra unor situaţii.

494
În A. Rădulescu, Unele aspecte privind evaluarea comportamentului judecătorilor din perspectiva calitativă,
op.cit., p. 261.
495
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduta judiciară, op.cit., p. 106-107.
496
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 108.
183
2. Intervine doar atunci când exprimarea opiniilor ununui martor cu privire la una dintre
părţile procesului se realizează ca formă de discriminare (sex, rasă, etnie etc.)
3. Nu intervine şi face consemnarea în declaraţia de martor, fie pentru :ă nu dă importanţă
caracterului discriminator sau defăimător al opiniei exprimate, fie pentru că doreşte să
consemneze fidel declaraţia martorului.
În studiul menționat se arată că judecătorii au răspuns omogen în favoarea afirmaţiilor:
„descurajează ferm ironizarea în instanţă a persoanelor aparţinând unui grup social defavorizat”
şi „veghează asupra tratamentului nediscriminatoriu al persoanelor defavorizate”, însă au fost mai
indulgenţi în atitudine atunci când au răspuns afirmaţiei „nu consideră neadecvat să se amuze
împreună cu sala pe seama unei persoane” 497. În ce priveşte situaţiile comice ivite în sala de
judecată ori remarcile de acest gen, în Ghidul practic de etică şi deontologie judiciară pentru
magistraţii din România se arată că “Remarcile sarcastice şi cele peiorative sunt, însă, interzise;
umorul nu este absolut interzis, dar nu trebuie niciodată să apară pe seama cuiva. De asemenea,
judecătorul trebuie să prevină situaţiile în care avocaţii adoptă un comportament rasist, sexist sau
inadecvat în orice alt fel.”
În ce privește modul de conducere a ședințelor de judecată, fiecare judecător are stilul
propriu de a conduce şedinţa, care se mulează pe personalitatea sa. Unii sunt foarte sobri, alţii
foarte destinşi ori volubili. Cât timp judecătorul nu-şi încalcă obligaţia de a nu se antepronunţa,
respectă aparenţa de imparţialitate şi exigenţele solemnităţii şedinţei de judecată, orice stil de
conducere a şedinţei este compatibil cu o conduită etică. Cel mai bun stil de conducere a şedinţei
ar fi unul care să permită participanţilor să-şi susţină argumentele, în mod decent. Dacă
judecătorul întrerupe vorbitorul prea des, îl persiflează ori îl ceartă, se creează o stare de inhibiţie
ori de tensiune, care nu poate ajuta realizarea în bune condiţii a activităţii de judecată.
În schimb, dacă acesta ascultă cu răbdare argumentele părţilor şi creează o atmosferă
destinsă, participanţii îşi pot susţine nestingheriţi punctele de vedere, ajutând descoperirea
adevărului. Într-un interviu acordat de o reputată judecătoare din cadrul Curţii de Apel Cluj,
aceasta a arătat că: „Puteți spune că sunt o nonconformistă din punctul ăsta de vedere. În sala de
judecată, am o modalitate de a conduce ședința mai amicală, poate, decât alți colegi , fără să
încalc formalismul ședinței. Adică încerc să fac oamenii să se simtă în largul lor, pentru că în
ședința de judecată nu ești într-o anchetă, și atunci port o discuție care să le pară cât se poate de
liberă, ca să se simtă confortabil, să poată să spună adevărul. Felul meu de a fi este unul deschis
spre ceilalți, spre lume în general și de aici pare că și pasiunile mele de timp liber sunt mai
nonconformiste.”498

Cât ar trebui să vorbească judecătorul în ședința de judecată?


Un alt aspect care ar putea ridica probleme din prisma aparenței de imparșialitate este
logoreea judecătorului. Cât de vorbăreț ar trebui să fie un judecător în cadrul unei ședințe de
judecată? Sunt judecători mai vorbpreți din fire, după cum sunt și alții mai tăcuți. Evident că
acesta nu este un criteriu la recrutarea în magistratură, astfel încât ar trebui ca fiecare tip de
judecător să-și transforme felul de a fi într-o calitate. Judecătorul mai vorbăreț din fire ar trebui

497
A. Rădulescu, Independenţa şi imparţialitatea judecătorului ca standarde profesionale în procesul civil, în I.
Coperu, N. Szabo (coordonatori), Dileme morale şi autonomie în contextul democratizării şi al integrării europene,
Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 2007, p. 214.
498
Interviu cu Andrea Chiș, o judecătoare nonconformistă, publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro la data de
17.10.2015.
184
să-și orienteze această calitate spre aflarea adevărului, exercitându-și din plin rolul activ în cauză,
în timp ce judecătorul mai tăcut din fire ar trebui să-și orienteze această calitate spre îndeplinirea
obligației de a păstra aparența de imparțialitate. În felul acesta fiecare dintre cele două tipuri de
judecători ar putea să asigure un climat propice pentru justa soluționare a cauzei și pentru
menținerea încrederii părților în imparțialitatea sa.
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, din această perspectivă ar putea fi
identificat un nivel minimal comunicării judecătorului, care se limitează strict la cerințele legii
de procedură (declară deschise dezbaterile, încuviințează probele, acordă cuvântul) și un nivel
maxim al comunicării acestuia, caracterizat prin manifestarea extensivă a rolului activ,
discutarea din oficiu a tuturor aspectelor necesare, lămurirea părților cu privire la drepturile și
îndatoririle ce le revin, îndeplinirea tuturor actelor necesare pentru aflarea adevărului; aparența
de imparțialitate nu este însă afectată de nivelul de comunicare, câtă vreme această comunicare
se subsumează imperativului aflării adevărului499.
Judecătorul trebuie să aibă grijă ca nu cumva rolul său excesiv de activ să nu fie luat
drept un indiciu de imparțialitate în cauză, așa cum s-a menționat și în comentariul 63 la
Principiile de la Bangalore, unde se arată că „ Judecătorul are dreptul de a pune întrebări pentru
a clarifica chestiuni, însă dacă judecătorul intervine în mod constant şi ia practic controlul
desfăşurării procesului civil sau îşi asumă rolul acuzării într-un proces penal şi foloseşte
răspunsurile la întrebările pe care le-a adresat el însuşi pentru a ajunge la o anumită soluţie în
speţă, judecătorul devine avocat, martor şi judecător în acelaşi timp, iar părţile nu au parte de un
proces echitabil.”500

Cât rol activ ar trebui să aibă judecătorul în proces?


În sistemul de drept anglo-saxon judecătorul este mai mult un arbitru, care veghează la
respectarea regulilor procedurale de către procuror (acuzare) și de către avocatul inculpatului
(apărare). În în procesul penal din sistemul de drept continental judecătorul va fi cel care va
cerceta faptele, va audia inculpatul, va întreba procurorul dacă mai are alte solicitări ș.a..
Întrucât acest lucru poate să vină în contradicție cu cerința de neutralitate și imparțialitate,
judecătorul trebuie să aibă grijă să nu îl prejudicieze prin aceasta pe inculpat. Decisiv pentru
asigurarea neutralității și imparțialității judecătorului este ca atitudinea acestuia să nu îl conducă
pe inculpat la concluzia rezonabilă că judecătorul cauzei nu ar fi deschis în ceea ce privește
stabilirea vinovăției inculpatului; această impresie poate fi cauată de modul în care judecătorul
conduce cercetarea judecătorească, de modul în care acesta audiază inculpatul sau martorii ori
de remarcile pe care le face în timpul audierilor (de ex. Lutz Meyer-Goßner, STPO, 46. Aufl.
§24, RdNr. 17, p. 97).501

Cât de ferm ar trebui să fie judecătorul?


Fermitatea este, în general, văzută ca o calitate necesară judecătorului, pentru că astfel
poate impune încredere și siguranță că decizia adoptată este cea corectă. Fermitatea trebuie să

499
A.A. Chiș, F.I. Moțu, Comunicarea profesională în justiție. Aparența de imparțialitate în contextul comunicării
dintre judecători și avocați, op.cit., p. 176.
500
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduta judiciară, op.cit., p. 60.
501
Horst Proetel, Fair trail. Application of ethics and human rights in proceedings, în Etică și cultură profesională,
de de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 153.
185
fie însă diferită de încăpățânare, deoarece judecătorul trebuie să aibă capacitatea de a reveni
asupra propriilor păreri atunci când argumentele aduse de părți sunt convingătoare.
Lipsa de fermitate poate conduce atât la neîncrederea părților în actul de justiție făcut de
judecătorul respectiv, cât și la depășirea termenului rezonabil de soluționare a cauzei, fapt care
constituie chiar abatere disciplinară. Astfel, într-o speță s-a decis că lăsarea de către judecător a
derulării procesului civil la aprecierea și dispoziția părților de a solicita administrarea de probe
la orice moment procesual, independent de justificarea concretă a utilității lor, interpretarea
distorsionată a principiului contradictorialității, prin comunicarea tuturor notelor scrise depuse
de părți pe parcursul procesului, prin obligarea părții adverse de a da răspuns acestor puncte de
vedere și, în continuare, puncte de vedere la răspunsul părții adverse, nerespectarea dispozițiilor
procedurale care prevăd termenele în care pot fi invocate excepțiile și cele referitoare la
obligațiile instanței în soluționarea acestora, a stabilirii în etape a elementelor necesare
administrării probei cu expertiza, nesancționarea comportamentului părților care nu au respectat
îndeplinirea unor obligații stabilite în sarcina lor, reprezintă conținutul abaterii disciplinare
privind nerespectarea în mod repetat a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate
a cauzelor502.
Fermitatea judecătorului nu se manifestă prin asprimea acestuia în sala de judecată, față
de părți, ori în hotărârea pe care o va pronunța. Mai ales în materie penală judecătorul trebuie „a
se păzi foarte mult de a considera vreodată pe un bănuit ca pe un vinovat mai înainte de a i se fi
înfățișat cele mai pipăite și lămurite dovezi; el va urma în toate cazurile a proporționa pedeapsa
potrivit greșelii; a-și aduce aminte că toși sunt supuși ei deopotrivă înaintea legii. El nu va uita
niciodată puterea maximei elene: că este mai bine a apăra pe un vinovat decât să aibă mustrări de
cuget osândind pe un nevinovat.”503

Ce este intima convingere a judecătorului?


Judecătorul trebuie să adopte hotărârile în conformitate cu legea și cu intima sa
convingere. Chiar dacă legea actuală nu prevede în mod exlicit rolul intimei convingeri în luarea
deciziilor judiciare, ea este un atribut al ființei umane înzestrată cu liberul arbitru și nu se poate
face abstracție de existența ei nici în cazul luării deciziilor de către judecători.
Intima convingere a judecătorului nu poate fi formată decât pe baza probelor
administrate în cauză și a susținerilor contradictorii ale părților din proces. Din păcate niciunul
din acești factori nu este lipsit de pericol pentru luarea unei decizii corecte de către judecător.
Probele pot denatura formarea unei convingeri juste a judecătorului în următoarele
situații: în cadrul probelor indirecte (indicii, prezumţii, adevăruri logice inferate) ce pot face ca
judecătorul să cadă în „capcana convingerilor prealabile“; „convingerile prealabile“ pot fi
influenţate şi de fler, intuiţie şi lipsă de experienţă; se acordă rol exclusiv şi predominant
experţilor în proces; lipsa protecţiei martorilor nu asigură relatarea lor corectă; probele sunt
evaluate fragmentar şi nu în ansamblul lor504.

502
Hotărârea nr. 10J din 5 octombrie 2011, Secția pentru judecători a CSM, definitivă prin nerecurare, publicată pe
site-ul www.csm1909.ro .
503
A. Aman, Logică judecătorească sau Tratat de argumente legale urmată de logica conștiinței, Ed. Sim Art,
Craiova, 2007, p. 70.
504
Gh. Scripcaru, V. Ciucă ș.a., op.cit., p. 173-174.
186
Toate acestea pot conduce la neconcordanța probelor cu realitatea faptică, adică la erori
judiciare, care au fost intitulate pe bună dreptate în literatura de specialitate drept „situații de
nondrept”505.

În ce condiții poate judecătorul să-și schimbe opinia?


O altă problemă de etică a judecătorului este aceea dacă acesta ar trebui să-şi schimbe
propria jurisprudenţă, în veridicitatea căreia crede în continuare, atunci când constată că opinia
îmbrăţişată de el este minoritară în cadrul instanţei sau chiar la nivel naţional. Este mai bine ca
judecătorul să-şi menţină poziţia în continuare, în ciuda faptului că opinia sa este minoritară, ori
ar trebui ca acesta să adopte opinia majoritară, chiar dacă nu crede în ea?
Răspunsul nu este simplu, deoarece judecătorul trebuie să aibă în vedere pe de o parte
propria convingere, iar pe de altă parte interesul participanţilor la proces. El nu poate ignora
consecinţele pe care hotărârea sa le produce asupra justiţiabililor şi nu ar trebui să pună orgoliul
său mai presus de interesul unei bune administrări a justiţiei. Consider că într-o astfel de situaţie
judecătorul ar trebui să ţină cont de cât de răspândită este opinia majoritară, cât de argumentată
este aceasta și ce consecinţe poate produce soluţia pentru drepturile şi interesele părţilor. În cazul
în care opinia sa ar fi una singulară, neîmbrăţişată de nici un alt judecător, acesta nu poate persista
în opinia sa şi ar trebui să se alinieze opiniei cvasiunanime. În cazul în care opinia minoritară este
sensibil egală cu cea majoritară, judecătorul ar trebui să facă demersuri pentru a obţine un punct
de vedere tranşant al instanţei supreme, responsabilă pentru unificarea practicii judiciare
(promovarea unui recurs în interesul legii ori pentru pronunţarea unei hotărâri de dezlegare a unor
chestiuni de drept).
Pentru unificarea practicii judiciare Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat
Hotărârea nr. 148/2015506, prin care s-a aprobat procedura întâlnirilor trimestriale în care sunt
dezbătute problemele de drept care generează practică neunitară. În baza acestei hotărâri se
întâlnesc judecători din cadrul curţilor de apel din toată ţara, se dezbat problemele de drept
controversate întâlnite în practica fiecărei curţi de apel, se stabileşte opinia majoritară asupra
fiecărei probleme de drept controversate şi se consemnează această opinie în cadrul unei minute a
întâlnirii. Fiecare judecător are acces la aceste minute ale întâlnirilor de practică neunitară şi
poate constata care este opinia majoritară a celor prezenţi la întâlnirea de practică neunitară,
având astfel o viziune de ansamblu a instanţelor de pe teritoriul întregii ţări. Este însă judecătorul
ţinut de această opinie majoritară, consemnată în minutele întâlnirilor de practică neunitară?
În literatura de specialitate s-a considerat că „deși aceste demersuri administrative de
decelare a unei soluții unice asupra unei probleme de drept la nivelul instanței respective se pot
dovedi utile, îndeosebi din perspectiva dialogului între judecătorii instanței pe care se presupune
că ar trebui să-l genereze ori să-l stimuleze, de lege lata, soluția însușită de majoritatea
judecătorilor nu poate fi considerată obligatorie pentru judecătorii care nu aderă la aceasta și își
mențin – desigur, motivat, fiind de preferat ca opinia majoritară să fie discutată explicit și
înlăturată argumentat, dacă este cazul – propria părere în domeniu, abaterea de la soluțiile reținute
în aceste minute neputând fi catalogată drept abatere disciplinară, spre deosebire de situația
reglementată de art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,
text potrivit căruia constituie abatere disciplinară nerespectarea deciziilor Curții Constituționale
ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în

505
Idem, p. 174.
506
Publicată pe site-ul www.csm1909.ro , ultima vizualizare la 21.09.2016.
187
interesul legii. Nici nu ar putea fi altfel, de vreme ce legea nu conferă caracter obligatoriu acestor
minute și nici nu există o procedură jurisdicțională care să conțină garanțiile necesare unui proces
de reflecție și de statuare jurisdicțională cu caracter de principiu, precum, spre exemplu, art. 520
NCPC.”507
Această problemă se pune și în cazul completelor colegiale, când judecătorul nu este de
acord cu opinia celorlalți judecători din complet. Dacă este vorba de un complet format dintr-un
număr impar de judecători, judecătorul poate face opinie separată, iar dacă este vorba de un
complet format din doi judecători soluția este reluarea dezbaterilor în complet de divergență. În
aceste cazuri ar trebui judecătorul să adopte opinia majoritară a judecătorilor din complet sau
opinia celuilalt judecător ori ar fi mai bine să se ralieze opiniilor celorlalți? Dacă a adoptat
anterior o hotărâre într-un sens contrar este etic să revină asupra acestei interpretări?
Astfel de situații nu sunt chiar rarisime, mai ales că este îndeobşte cunoscut că o problemă
a sistemului nostru judiciar este aceea a practicii judiciare neunitare. Indiferent care sunt cauzele
acesteia, fie că este vorba de carenţe ale legislaţiei, fie că este vorba de carenţe ale sistemului
judiciar, practica judiciară neunitară creează inechităţi între persoane care nu au nicio vină în
faptul că s-a ajuns la ea. Justiţiabilului îi va fi greu să înţeleagă şi să accepte că în urma
procesului el a pierdut un drept, iar un cunoscut al său, aflat în aceeaşi situaţie, l-a câştigat.
Cu toate acestea, deşi este preferabil să se restrângă cât mai mult sfera acestor cazuri,
prezenţa lor este acceptată în toate sistemele judiciare. Uneori se poate da chiar un sens bun
acestui fapt, respectiv atunci când schimbarea jurisprudenţei instanţei este determinată de noi
argumente, care impun concluzia certă că practica judiciară anterioară nu era cea justă. Este vorba
de revirimentul jurisprudenţial. Este etic dacă un judecător care a adoptat mai multe hotărâri
judecătoreşti într-un anumit sens să-şi schimbe opinia şi să adopte în speţe similare alte soluţii?
Răspunsul dat acestei chestiuni a fost unul afirmativ, însă cu următoarele nuanţări:
„schimbarea jurisprudenței nu trebuie să se petreacă fără o justificare pertinentă, iar o atare
justificare nu se poate regăsi decât în cuprinsul hotărârii judecătorești prin care se trece la
înfăptuirea revirimentului (hotărâre care, mai ales dacă nu aparține instanței supreme, poate
rămâne izolată, așadar, ea trebuie să fie suficient de persuasivă pentru a înfăptui o veritabilă
reorientare a practicii altor instanțe). Ca urmare, schimbarea de jurisprudență nu poate fi tacită, ci
trebuie să fie întotdeauna explicită, asumată și clar motivată, cu referire la soluțiile anterioare
într-un sens diferit (nu neapărat de-a dreptul contrar) și la motivele care au determinat
reconsiderarea soluției anterioare”508. Aşadar, o schimbare a propriei jurisprudenţe a unui
judecător, în condiţiile în care argumentele covârşitoare impun concluzia că aceasta este greşită,
nu constituie o lipsă de etică pentru acesta. Dimpotrivă, este o calitate pentru un judecător să aibă
capacitatea să revină asupra părerilor sale anterioare, constatând că acestea au fost eronate şi să
recunoască totodată în motivarea hotărârii acest lucru. Mai grav ar fi ca acesta să-şi dea seama că
soluţiile anterioare nu sunt corecte şi orgoliul să-l împiedice să revină asupra acestora, în ciuda
argumentelor contrare. Desigur, în cazul în care aceste schimbări ale jurisprudenţei ar fi prea dese
judecătorul respectiv ar putea avea o problemă de etică, indiferent dacă acesta şi-ar argumenta de
fiecare dată schimbarea de jurisprudenţă.

Ar trebui judecătorul să țină cont de opinia publică în luarea deciziilor?

507
Gh.L. Zidaru, A.A.Chiş, Condiţiile revirimentului jurisprudenţial, articol publicat pe site-ul
www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 17.02.2016.
508
Gh.L. Zidaru, A.A.Chiş, Condiţiile revirimentului jurisprudenţial, op.cit..
188
Un răspuns general valabil la această întrebare este greu de dat deoarece, pe de o parte
judecătorul nu poate fi izolat de societate, ci are nevoie să cunoască „pulsul” acesteia pentru a
adopta hotărâri realiste, iar pe de altă parte el nu trebuie să se lase condus de patimile și umorile
care conduc de multe ori mulțimile.
În comentariul nr. 31 la Principiile de la Bangalore se prevede că „Deşi judecătorul
trebuie să aibă un stil de viaţă şi o conduită mai severă şi mai restrictivă decât alţi oameni, ar fi
nerezonabil să se aştepte ca el să se retragă complet din viaţa publică către o viaţă cu totul
privată, centrată în jurul casei, familiei şi prietenilor. Izolarea totală a judecătorului de
comunitatea în care trăieşte nu este nici posibilă, nici benefică.” 509 În comentariul 32 la aceleași
principii se arată că «Într-adevăr, cunoaşterea publicului este esenţială pentru buna administrare
a justiţiei. Judecătorul nu numai că îşi îmbogăţeşte cunoştinţele despre lumea reală; ci însăşi
natura dreptului modern impune ca judecătorul „să trăiască, să respire, să gândească şi să
împărtăşească opiniile în acea lume".510»
Cu toate acestea, atunci când va fi pus în situația de a lua o decizie nepopulară,
judecătorul nu trebuie să țină cont de eventualele critici sau presiuni publice, ci el trebuie să se
ghideze doar după lege. Astfel, în comentariul nr. 28 la Principiile dela Bangalore se arată că
„Uneori o mare publicitate poate fi în mod considerabil îndreptată spre obţinerea unui rezultat
dorit. Totuşi, în exercitarea funcţiei judiciare, judecătorul trebuie să fie imun faţă de efectele
acestei publicităţi. Judecătorul trebuie să nu ţină cont dacă legile ce trebuie aplicate, sau părţile
la proces, se bucură sau nu de popularitate în rândul publicului, al mass media, al funcţionarilor
guvernamentali, sau al prietenilor ori a familiei judecătorului însuşi. Judecătorul nu trebuie să se
încline după interese partizane, vociferările publicului sau frica de critică. Independenţa justiţiei
presupune independenţă faţă de toate formele de influenţă exterioară.”

În ce constă secretul deliberării?


Potrivit Comentariului asupra principiilor de la Bangalore 511 „Corpul de judecători
trebuie obligat să respecte secretul profesional în legătură cu deliberările lor şi cu informaţiile
confidenţiale pe care le cunosc în cadrul îndeplinirii atribuţiilor lor în alt mod decât prin
proceduri publice, şi nu ar trebui să fie constrânşi să depună mărturie cu privire la asemenea
chestiuni”.
Rațiunea pentru care a fost instituit secretul deliberării este aceea de a proteja magistrații
care au participat la luarea deciziei respective de orice ingerință și de a asigura păstrarea
încrederii părților și publicului în actul de justiție. Judecătorii sunt protejați și prin faptul că în
intimitate acestora li se asigură un confort psihic necesar pentru a cântări asupra problemelor de
fapt și de drept ridicate, iar încrederea în actul de justiție este menținută prin aceea că decizia
luată apare ca fiind rezultatul voinței comune a tuturor membrilor completului de judecată.

509
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 45.
510
A se vedea United States of America, Supreme Court of Wisconsin, Judicial Conduct Advisory Committee,
Opinion 1998-10R, apud. Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p.
46.
511
Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, op.cit., p. 38.
189
La pct. 15 din Principiile fundamentale ale independenței justiției 512 se prevede că „Corpul
de judecători trebuie obligat să respecte secretul profesional în legătură cu deliberările lor și cu
informațiile confidențiale pe care le cunosc în cadrul îndeplinirii atribuțiilor lor în alt mod decât
prin proceduri publice, și nu ar trebui să fie constrânși să depună mărturie cu privire la asemenea
chestiuni”.
Păstrarea secretului deliberării se limitează doar strict la aspectele de fapt și de drept care
au făcut obiectul deliberării, nu la orice aspecte ale cauzei. În practica disciplinară s-a reținut că
nu constituie abaterea disciplinară constând în divulgarea secretului deliberării, comunicarea de
către judecător a soluției după ce a avut loc pronunțarea și nici faptul că a comunicat uneia dintre
persoane că un inculpat a recunoscut fapta și celălalt nu, deoarece aceste date nu se circumscriu
obligației de confidențialitate ce incumbă judecătorului care a luat cunoștință de aceste aspecte în
exercitarea atribuțiilor de serviciu513.
În literatura de specialitate s-a arătat că procurorii nu deliberează în secret, ci activitatea
aceasta este specifică exclusiv judecătorilor, motiv pentru care nicio dispoziție din Codul de
procedură penală, care se referă la activitatea procurorilor, nu face referire la faptul că aceștia ar
delibera în secret, ci activitatea de deliberare este reglementată doar din perspectiva participării –
la înfăptuirea ei – a membrilor completului; art. 286 C. pr. pen., care reglementează actele
organelor de urmărire penală, nu face nicio referire la secretul deliberării, ci prevede că
procurorul dispune asupra actelor și măsurilor procesuale și soluționează cauza prin ordonanță,
indicând totodată elementele pe care trebuie să le cuprindă aceasta514.

Cum trebuie motivate hotărârile judecătorești?


La pct. nr. 63 din Recomandarea nr. R (2010)12 a Comitetului Miniștrilor către statele
membre cu privire la judecători se arată că „Judecătorii trebuie să își motiveze hotărârile într-un
limbaj clar și ușor de înțeles”.
La pct. 59 – 60 din Avizul nr. 7 (2005) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni
(CCJE) în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind „justiția și societatea” se
subliniază că „CCJE consideră că limbajul juridic ar trebui să fie concis și limpede, evitându-se –
dacă nu sunt necesare – expresiile în limba latină sau alte formulări dificil de înțeles de către
publicul larg. Conceptele juridice și normele legale pot fi suficient explicate prin citarea
legislației sau precedentelor judiciare. Totuși, claritatea și concizia nu trebuie să fie un scop în
sine, deoarece este tot atât de necesar ca judecătorii să păstreze în deciziile lor precizia și
integralitatea motivărilor”.
Nu credem însă că este necesar ca aceste reguli să fie menționate explicit și în cuprinsul
hotărârii, chiar dacă este bine ca judecătorul să țină cont de ele la redactarea hotărârii.515

512 Adoptate la Congresul al VII–lea al Națiunilor Unite referitor la Prevenirea Infracțiunilor și la Tratamentul
Infractorilor, care a avut loc la Milano din 26 august până la 6 septembrie 1985 și aprobat prin rezoluțiile Adunării
Generale 40/32 din 29 noiembrie 1985 și 40/146 din 13 decembrie 1985.

513
Hotărârea nr. 17J din 25 noiembrie 2013, Secția pentru judecători a CSM, definitivă prin decizia nr. 132 din 10
noiembrie 2014 a ÎCCJ, publicată pe site-ul pe www.csm1909.ro .
514
I. Gârbuleț, Abaterile disciplinare ale magistraților. Nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității
lucrărilor care au acest caracter, precum și a altor informații de aceeași natură de care a luat cunoștință în
exercitarea funcției, cu excepția celor de interes public, în condițiile legii, articol publicat pe site-ul
www.universuljuridic.ro , ultima vizualizare la 13.01.2016.
190
Stilul simplu și concis nu înseamnă însă că raţionamentele judecătorului trebuie să fie
unele simpliste. Sunt situaţii în care judecătorul este nevoit să apeleze la nişte raţionamente mai
complexe, pentru că problemele pe care le are de soluţionat sunt complicate. De aceea, s-a spus
„Ca judecatorilor viitori li se va cere sa fie macar putin savanti, ca vor trebui sa faca interpretari
filosofice, atat in spirit «talmudic», dar si in unul perfect aristotelic, nu incape indoiala. Presiunile
din partea societatii europene vor fi imense, deoarece mizele proceselor vor fi din ce in ce mai
mari iar caracterul inedit al conflictualitatii juridice extrem de solicitant”516.
De asemenea, claritatea şi concizia nu trebuie să fie un scop în sine, deoarece este tot atât
de necesar ca judecătorii să păstreze în deciziile lor precizia şi integralitatea motivărilor. În opinia
CCJE menţionată anterior, legislaţia sau practica judiciară referitoare la motivarea hotărârilor ar
515
De pildă, într-o hotărâre judecătorească adoptată de o instanță română au fost făcute următoarele precizări în
motivarea hotărârii:
„2. Stilul compoziţiei.