CUPRINS

Căsătoria în dreptul roman 2

Condițiile de fond la căsătorie în Roma antică 2

Formele căsătoriei în Roma antică 3

Raporturile dintre soți în Roma antică 4

Desființarea căsătoriei în Roma antică 5

Divorțul în dreptul roman (Divortium) 6

Relațiile extraconjugale în Roma antică 8

Bibliografie: 8

1
 Căsătoria în dreptul roman

În Roma antică, căsătoria era cunoscută sub denumirea de conubium, adică dreptul de a
încheia o căsătorie în mod valabil. După jurisconsultul roman Modestinus căsătoria reprezenta
unirea bărbatului cu femeia, o comunitate pentru întreaga viață, împărtășirea dreptului divin și
uman. În concepția lui Iustinian căsătoria reprezenta unirea bărbatului cu femeia, care constă
dintr-o comunitate de viață, de nedespărțit.

Condițiile de fond la căsătorie în Roma antică

În privința consimțământului la căsătorie, trebuiau să își dea acordul consimțit cei doi
pater familias din familiile celor care aveau intenția de a se căsători (părintele, tatăl din partea
bărbatului și părintele, tatăl din partea femeii) abia mai târziu se ținea cont de consimțământul
viitorilor soți. Cu alte cuvinte, părinții erau cei care aveau ultimul cuvânt în ceea ce privea
încheierea unei căsătorii în acea vreme.

Ce se întâmpla dacă cei doi îndrăgostiți nu ascultau de voința supremă ale celor doi pater
familias? În cele mai multe cazuri se ajungea la renegare, alungarea din familie sau
dezmoștenire, iar în cazuri excepționale se ajungea și la comiterea de infracțiuni asupra vieții
(omor, tentativă de omor). Prin legea Iulia ce datează încă de pe vremea împăratului August, li se
acorda fetelor dreptul de a se adresa unui magistrat pentru a-l constrânge pe șeful familiei să-și
manifeste în sens pozitiv consimțământul. Împăratul Iustinian este de părere că acest drept
trebuie neapărat atribuit și tinerilor bărbați și le oferă și acestora dreptul de a solicita ajutorul
unui magistrat în situația în care șeful familiei se împotrivea cu privire la încheierea căsătoriei.

Fără consimțământul celor doi pater familias, căsătoria nu putea fi încheiată în mod legal.
În cazul în care doar unul dintre cei doi pater familias era de acord cu încheierea căsătoriei, cel
care se împotrivea nu era obligat să își motiveze decizia, dar se ajungea de cele mai multe ori la
ceea ce numim astăzi mediere sau acestuia i se ofereau diverse bunuri sau servicii pentru a-l
convinge de necesitatea exprimării în sens afirmativ a consimțământului său pentru încheierea
valabilă a căsătoriei (ceea ce putem numi astăzi o mituire a persoanei pentru a-și exprima
consimțământul).

În privința vârstei viitorilor soți, în Roma antică, bărbatul trebuia neapărat să fie puber,
adică să aibă cel puțin vârsta de 14 ani împliniți, iar femeia trebuia să fie nubilă (aptă pentru
căsătorie), adică să aibă vârsta de cel puțin 12 ani împliniți. Ultima etapă pentru a putea încheia
o căsătorie romană valabilă constă în îndeplinirea condițiilor legale pentru a dobândi conubium
adică dreptul de a încheia o căsătorie în mod valabil. Singurii care dețineau conubium erau
cetățenii romani, latinii veteres (vechi), dar și cei cărora conubium le-a fost acordat în mod
expres (se putea solicita o autorizație specială din partea autorităților).

Printre condițiile care trebuiau îndeplinite pentru a dobândi conubium enumerăm: (1)

2
absența afinității, a rudeniei, în linie directă și colaterală, (în linie directă până la infinit, iar în
linie colaterală până la gradul șase în epoca veche și până la gradul patru la sfârșitul Republicii).
Căsătoria e interzisă cu rudele celuilalt soț în linie directă la infinit, iar în linie colaterală între
cumnați și cumnate; (2) Absența unei căsătorii anterioare, respectarea intervalului de văduvie
(300 de zile după decesul soțului), Termenul de 300 de zile este un termen imperativ, de natură
morală, cunoscut drept termenul de viduitate în care soția este obligată să nu încheie o nouă
căsătorie înăuntrul acestui termen deoarece ea trebuie să poarte doliul pe care îl datorează soțului
trecut în neființă. De asemenea se precizează că acest termen ar ajuta la eliminarea oricărui dubiu
cu privire la paternitatea unui copil care s-ar putea naște în acest interval deoarece în acea
perioadă nu existau metodele tehnice de care dispunem astăzi. Acest termen elimină dubiul
paternității întrucât din punct de vedere fizic o sarcină durează în mod normal 9 luni; (3)
Egalitatea de condiție socială (căsătoria între patricieni și plebei, între eliberați și liberi era
interzisă până când a fost anulată prin Legea Canuleia în 445 î. Hr respectiv până la August
pentru cei liberi și dezrobiți). De asemenea soldații nu se puteau căsători cât timp se aflau în
exercitarea atribuțiilor de serviciu. (4) alte condiții impuse de legi precum: Lex Iulia de
adulteriis, care interzicea căsătoria dintre soțul adulterin și complicele său; Lex Iulia de
maritandi ordinibus, care interzicea căsătoria liberților cu senatorii și descendenții acestora
(senatorilor le era oricum interzis căsătoria cu femei aflate sub statutul lor social, precum actrițe
sau prostituate). Guvernatorilor le era interzis să ia în căsătorie femei locuitoare în provincia pe
care o guvernau. Tutorilor le era interzisă căsătoria cu pupilele lor, iar în epoca post clasică a fost
interzisă căsătoria între creștini și evrei.

Numai în situația în care aceste condiții erau îndeplinite, cei doi îndrăgostiți dobândeau
conubium (adică dreptul de a încheia o căsătorie recunoscută).

Formele căsătoriei în Roma antică

Căsătoria în Roma antică era reprezentată de două mari forme și anume: Căsătoria cum
manu și Căsătoria sine manu.

Căsătoria cum manu – Era acea formă de căsătorie solemnă prin care femeia care urma
să se căsătorească trebuia în mod obligatoriu să întrerupă orice relație cu familia ei, urmând a
intra în puterea noului pater familias (in manu mariti). În ceea ce privește căsătoria cum manu,
era necesară îndeplinirea unor formalități specifice, care putea însă diferi de la un caz la altul,
încadrându-se în trei modalități de încheiere a căsătoriei și anume: (1) Confarreatio – Adică
exista o ceremonie religioasă, solemnă în care prezența martorilor era absolut necesară. De
menționat este faptul că, căsătoria prin confarreatio era accesibilă doar patricienilor. Patricienii
erau proprietarii de pământ, cei care dispuneau de drepturi politice depline și care formau astfel
masa cetățenilor, numită Poporul Roman (populus romanus); (2) Coemptio – Adică acea
modalitate prin care pater familias vinde în mod fictiv femeia către viitorul soț printr-un
procedeu specific numit mancipațiune. Pentru a distinge procedura de vânzare a femeii de cea
prin care se vindeau copii, se foloseau cuvinte și expresii diferite; (3) Usus – Adică acea

3
modalitate prin care bărbatul și femeia care aveau intenția să se căsătorească trebuiau să
locuiască/conviețuiască împreună, pe o perioadă de cel puțin un an. Abia după expirarea acestui
termen de un an de zile femeia urma să intre în familia bărbatului. Căsătoria cum manu prin usus
se caracterizează prin ceremonii religioase în care femeia era condusă de la casa sa la casa
soțului său cu un mare cortegiu unde se oferă un sacrificiu și se formează astfel viața comună
dintre cei doi soți.

Căsătoria sine manu – Era acea formă de căsătorie nesolemnă în care femeia, viitoarea
soție nu intra deloc în puterea noului pater familias (nu avea efect de creare a manu mariti).
Aceasta avea de îndeplinit o singură condiție și anume să îi fie fidelă soțului său, iar drept
urmare a căsătoriei, soția dobândea rangul social al soțului.

În Roma antică, formalismul juridic nu era obligatoriu, cum este astăzi spre exemplu, însă
acesta putea fi de mare folos pentru dovedirea existenței raportului juridic dintre soți. Trebuie
precizat că, încă din acea vreme exista posibilitatea subiecților de drept de a dovedi un raport
juridic cu ajutorul oricărui mijloc de probă. Pentru încheierea valabilă a căsătoriei în acea vreme,
pe lângă consimțământul celor doi pater familias mai era necesar să se îndeplinească încă două
condiții în mod cumulativ (în același timp) și anume să existe affectio maritalis și honor
matrimonii. Adică să existe fără nicio urmă de îndoială intenția viitorilor soți de a întemeia o
familie urmată de conviețuirea faptică și materială a celor doi, ceea ce putem numi astăzi
concubinaj.

În perspectiva romanilor, nu exista o dovadă mai puternică de devotament și afecțiune

reciprocă decât aceea de a trăi faptic și de a contribui în mod egal și continuu la îndatoririle și
obligațiile familiale. Intenția de a întemeia o familie era absolut necesară considerându-se că
dacă nu se aduc la îndeplinire aceste condiții, nu putem vorbi de o căsătorie în adevăratul sens al
cuvântului. Răspândirea speciei era un aspect deosebit de important pe care romanii nu l-au
neglijat și l-au avut în vedere atunci când au reglementat instituția căsătoriei. Mai exact, putem
observa cu ușurință faptul că, prin impunerea acestor condiții se dorea pe cât posibil evitarea
încheierii unor căsătorii de formă, fictive. Dovada existenței affectio maritalis și honor
matrimonii se putea face prin orice mijloc de probă.

Raporturile dintre soți în Roma antică

În privința raporturilor personale dintre soți: la căsătoria cum manu, femeia devenea
fiică/nepoată în familia soțului ei, aceasta având obligația de a rupe orice fel de legătură cu
familia de origine, acest proces era cunoscut sub denumirea de agnațiune. Ea suferea astfel o
capitis deminutio minima, intrarea în noua familie însemnând abandonarea cultului strămoșesc și
aderarea la un nou cult familial; la căsătoria sine manu, femeia nu avea obligația de a rupe
legăturile cu familia sa inițială, dar din punct de vedere juridic rămânea încă în aceasta și
păstrându-și statutul/poziția avută înainte de căsătorie.

În privința raporturilor patrimoniale dintre soți: la căsătoria cum manu, întreaga avere a

4
femeii urma a fi transferată în patrimoniul noului pater familias, iar la decesul acestuia, femeia
dobândea numai o cotă-parte din succesiune (prin patrimoniu înțelegem toate drepturile și
obligațiile cu caracter economic care aparțin unei persoane); la căsătoria sine manu, averea
soției denumită alieni iuris aparținea familiei lui pater familias din care a plecat, adică, mai exact
tatălui său.

Soția care avea statutul de sui iuris în schimb, era stăpână pe întreaga sa avere, fiind
sfătuită și ajutată de către un tutore în cazul în care aceasta trebuia să încheie diferite acte cu
caracter patrimonial. Remarcăm că, deși soția sui iuris avea recunoscut dreptul de a stăpâni
întreaga avere pe care o deținea în patrimoniul său, normele legale și conduita din acea perioadă
nu o considera pe aceasta suficient de independentă și capabilă din punct de vedere juridic să
încheie acte de dispoziție, adică să dispună de bunurile și averea sa în mod liber, fiind necesar în
cele din urmă și consimțământul unui tutore.

În privința lui pater familias, acesta nu avea interdicții cu privire la modul în care să
dispună de averea pe care o deține, legea recunoscându-i capacitatea deplină din simplul motiv
că este bărbat și totodată pater familias, adică „stâlpul familiei”. Donațiile între soți erau strict
interzise în acea perioadă. În legislația actuală, donațiile între soți sunt permise, iar acestea se pot
revoca numai în timpul căsătoriei, conform art. 1031 C. civ.

Desființarea căsătoriei în Roma antică

În Roma antică, desființarea căsătoriei putea avea loc în următoarele împrejurări: (1)
desființare forțată (fără voința soților) atunci când desființarea căsătoriei avea loc prin moartea
unuia dintre soți, prin pierderea libertății (sclav), a cetățeniei unuia dintre soți (peregrin) sau
datorită apariției unor impedimente care apar după încheierea căsătoriei, impedimente care fac
imposibilă continuarea acesteia. Spre exemplu căsătoriile dintre persoanele care (ulterior
încheierii căsătoriei) au devenit senatori și femeile dezrobite erau interzise prin lege; (2)
desființare voluntară (din voința soților):

Căsătoria cum manu putea fi desfăcută voluntar, dar trebuia sa parcurgă o procedură
destul de dificilă. Căsătoria se desființa printr-o ceremonie solemnă, adică, în situația în care
căsătoria s-a încheiat prin intermediul conffareatio, căsătoria se desființa prin diffaeratio.

Dacă s-a încheiat prin intermediul coemptio/usus atunci se desființa prin remancipatio.
Remancipatio era acel procedeu prin care soțul își remancipa soția, adică acesta o trecea practic
în puterea unei terțe persoane care ulterior o va elibera. Din punct de vedere juridic femeia nu se
mai afla sub puterea bărbatului, iar în cele din urmă căsătoria se desfăcea. Căsătoria sine manu putea fi desfăcută
semnificativ mai ușor și se desființa în toate cazurile printr-o separare faptică și materială a celor doi soți (soții se

despărțeau, nu mai locuiau împreună și își împărțeau reciproc bunurile rămase). Desființarea
voluntară la căsătoria sine manu era valabilă numai în situația în care se dovedea fără niciun
dubiu că nu mai există între soți acel affectio maritalis precum și honor matrimonii. Condițiile
affectio maritalis și honor matrimonii trebuiau să existe obligatoriu în mod cumulativ. Dacă unul

5
dintre elemente lipsea, căsătoria înceta pur și simplu să mai existe și se desființa.

Formalitățile la desființarea căsătoriei voluntare sine manu nu erau necesare, era suficient
ca soții să se despartă și să nu mai locuiască împreună, această simplă stare de fapt reprezenta
întocmai acordul lor de voință la desființarea căsătoriei. Totuși, pentru a demonstra și mai
puternic voința soților de a desface căsătoria, se puteau îndeplini anumite acte specifice. Spre
exemplu: notificarea scrisă, pronunțarea unor cuvinte în prezența martorilor (repudium).

Divorțul în dreptul roman (Divortium)

Chiar dacă divorțul în lumea romană era privit cu foarte multă ostilitate, iar legea romană
nu era foarte îngăduitoare cu soții care voiau să divorțeze și chiar și în această situație romanii nu
au neglijat deloc existența divorțurilor și au tratat acest subiect cu foarte multă seriozitate întrucât
neînțelegerile dintre bărbați și femei au existat dintotdeauna, iar romanii au înțeles necesitatea
introducerii unei reglementări cu privire la divorț. Romanii voiau să stabilească de la bun început
un echilibru în societate întrucât divorțurile însemnau pentru romani o piedică în procesul de
evoluție a societății întrucât omul, cetățeanul roman era considerat celula de bază în procesul de
producție.

Divorțul fără justificare, fără temei era pedepsit de către cenzori printr-o observație,
mustrare (nota censoria). Cu toate acestea, în epoca imperială se resimt profund influențele
orientale, exploatarea sclavagistă, dar și opulența resimțită de păturile sociale mai înalte produc
din aceștia familii considerate moderne, iar drept rezultat relațiile autentice de familie își pierd
încet, dar sigur soliditatea morală consacrată de ceva vreme. Divorțurile erau des întâlnite mai
ales la clasele sociale mai înalte, dominante reflectând astfel decăderea morală a epocii.

Iustinian este cel care introduce divorțul: (1) Prin consimțământul mutual al soților
(communi consensu), adică ambii soți doresc și sunt de acord să divorțeze; (2) Datorită unui fapt
justificat, dar neimputabil soților, cunoscut și sub denumirea de divortium bona gratia, adică a
apariției a unui eveniment/fapt care, cu toate că nu se poate reproșa celor doi soți, acesta face
numaidecât imposibilă continuarea căsătoriei. Spre exemplu: căderea unui soț în prizonierat,
infertilitatea. (3) Din vina unuia dintre soți (iusta causa), în cazurile de adulter, abandon sau prin
comiterea unor infracțiuni contra persoanei (tentativă de omor). Putem remarca și în acest caz
faptul că romanii știau și înțelegeau realitățile sociale și psihologice ale unei persoane care nu
poate să mai trăiască împreună cu o persoană care a atentat cel puțin o dată la suprimarea vieții
acesteia. (4) Orice altă formă de divorț nereglementat în mod expres de lege era considerat a fi
nejustificat (sine iusta causa), iar soțul care se despărțea fără a respecta reglementările legale în
vigoare la acea vreme era pedepsit, dar chiar și în astfel de situații menționăm faptul că, căsătoria
rămânea totuși desfăcută mergând probabil pe principiul dragostea cu forța nu se poate.

Motivele pentru care un bărbat putea divorța de soția lui: (1) Soția acestuia a complotat
împotriva guvernului, iar aceasta nu l-a înștiințat; (2) Soția a complotat împotriva lui; (3) Dacă
nu există copii rezultați din căsătorie, soțul va păstra cadourile de nuntă, zestrea precum și o

6
treime (1/3) din alte proprietăți pe care soția le avea în posesie. Soțul va lua totul dacă există
copii rezultați din căsătorie, dar acesta trebuie să păstreze toate bunurile pentru aceștia; (4) Soția
a făcut baie cu străini sau a participat la evenimente, petreceri, circuri, teatre fără aprobarea
soțului său; (5) Fără permisiunea sau încunoștințarea acestuia, soția a părăsit căminul familiei cu
excepția cazului când aceasta a fost în vizită la părinți. Desigur, acest fapt trebuia dovedit.

Motivele pentru care femeia putea divorța de soțul său: (1) Soțul a fost implicat într-un
complot împotriva guvernului sau a știut de existența unui complot împotriva guvernului, iar
acesta nu a făcut nimic în această privință; (2) Soțul a încercat să atenteze la viața acesteia sau
având cunoștință de posibilitatea unui atentat la viața soției, nu a avertizat-o sau nu făcut nimic
să oprească aceste fapte; (3) Soțul încearcă să o vândă unui alt bărbat în scopul comiterii
adulterului; (4) Soțul o acuză de infidelitate, dar nu reușește să probeze acest fapt; (5) Soțul a fost
surprins cu o altă femeie în casa soției sau este văzut frecvent în diferite locuri cu o altă femeie și
refuză în mod deliberat să se oprească după ce a fost în prealabil avertizat cu privire la acest fapt.
Avertismentul trebuie să provină de la o persoană considerată în acea vreme de încredere (o rudă
apropiată, părinții soției); (6) Soția înșelată avea dreptul la zestre și la cadourile de nuntă. Dacă
există copii din căsătorie, aceasta va putea folosi bunurile, dar este obligată să le conserve și să
transmită proprietatea bunurilor copiilor săi, de îndată ce aceștia vor deveni majori. Dacă soțul
avea proprietăți sau bunuri imobile, acestea se vor transmite copiilor săi, iar dacă nu existau copii
din căsătorie, guvernul intra în proprietatea acestor categorii de bunuri.

În Roma antică, o căsătorie se putea încheia valabil prin divorț numai ca urmare a
deciziei unilaterale a soțului, adică a celui considerat lui pater familias (capul familiei) printr-o
procedură numită repudium. Soția nu se bucura de acest drept, neavând din punct de vedere
legal, dreptul de a divorța de soțul său. Aceasta se putea separa în mod faptic (să părăsească
locuința conjugală), dar din punct de vedere legal aceasta era încă sub tutela lui pater familias,
căsătorită cu soțul său. Abia începând cu secolul III, femeile cu statut de sui iuris au dobândit
dreptul de a divorța de partenerii lor prin voință unilaterală. Însă, chiar și în această situație
putem remarca faptul că doar o anumită categorie de femei erau privilegiate în legătură cu acest
drept și anume femeile care proveneau dintr-o categorie socială mai înaltă, soțiile sui iuris.
Femeile cu statut cum manu nu se puteau bucura de acest drept rămânând sub autoritatea soțului
său.

Relațiile extraconjugale în Roma antică

Relațiile extraconjugale erau destul de frecvente în Roma antică, iar pentru a proteja
căsătoria, romanii au înțeles că este necesar protejarea familiei romane prin reglementări legale,
aplicând în acest sens sancțiuni destul de drastice pentru cei care nu respectau familia. Printre
sancțiuni enumerăm: pierderea proprietății tuturor bunurilor, alungarea din familie, renegarea.
Adulterul (definit ca relațiile sexuale dintre o femeie măritată și un bărbat, altul decât soțul său)
era considerat o crimă și era pedepsită cu exilul și confiscarea unei părți a averii celor vinovați.
În cazul în care soția era condamnată pentru adulter, soțul trebuia să divorțeze sau, în sens

7
contrar, erau acuzați de proxenetism.

Bibliografie:

1. RADU Mihnea-Dan, Drept roman, Ediția a a II-a revizuită și adăugită, Editura Pro
Universitaria, 2018

2. POP Cristina, Drept roman – Îndrumar pentru seminarii, Ediția a II-a revizuită și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2014.

3. https://blog.avocatoo.ro/casatoria-la-romani-drepturi-obligatii-roma-antica/