FIȘĂ DE ACTIVITATE: Ce funcționează în psihoterapie?

Student (nume, prenume):

Știube Adriana, anul III, Psihologie

Citiți materialul Psychotherapy and the Pax Medica (documentul pdf atașat); descrieți părerea
dvs. personală cu privire la informația prezentată în material. Compuneți un eseu de minimum 500
de cuvinte.

Materialul Psychotherapy and the Pax Medica abundă, fără doar și poate, în informații extrem
de utile și surpinzătoare, în același timp.
Încă de la începutul materialului, am fost surprinsă de acele - dirty laundry - care au venit,
oarecum, ca și un duș rece asupra psihoterapiei: faptul că 4/10 persoane se pot ,,vindeca,, de
probleme fără terapie sau că psihoterapia și implicit psihoterapeuții pot face rău oamenilor sunt,
chiar și astăzi, idei care trebuie luate în considerare și cercetate amănunțit. Un alt element amintit
în material, care mi-a atras atenția și mi-a amintit de orele de Consiliere, este cel care are legatură
cu Rogers și anume importanța relației terapeutice. Consider că această relație este un pilon extrem
de important al procesului terapeutic însă, de asemnea, unul fragil- adesea pacienții pot percepe
această relație într-un mod greșit (pot ajunge la dependență față de terapeut).
Personal, mi-a plăcut asemănarea făcută între psihoterapie și dermatologie: diagnosticul este
fundamental, pe el se bazează întreaga viitoare metodă de tratament. Mi-a atras atenția această
idee întrucât cu două seminarii în urmă, am dezbătut această temă a utilității sau inutilității
diagnosticului și, oarecum, mi-a pus din nou niște semne de întrebare.
Meta-analiza lui Smith, Glass & Miller mi s-a părut un subiect foarte interesant al materialului.
Deși acești trei cercetători, în aparență nu foarte cunoscuți, au realizat o meta-analiză complexă și
au concluzionat că psihoterapia nu pare să aibă vreun efect asupra rezultatului final, descoperirea
lor a fost ani în șir ignorată. Considder că acest lucru s-a datorat faptului că fiecare tehnică de
psihoterapie dorea să câștige supremația. Odată ce echipele cu cele mai bune metode de terapie
au început să lucreze cu Kaiser, au apărut și primele fisuri ale Professional Emergency Equpiment.
Lambert, în urma unor studii, a concluzionat că acest diagnostic după care specialiștii aleargă,
pentru care s-au pus bazele diferitor metode de analiză, cotare, interpretare nu ar însemna mare
lucru. De fapt, la baza ,,vindecării, ar sta ceea ce este pacientul, ceea ce el aduce cu sine la terapie.
Lambert vorbea despre ,,factorii comuni,, - acele elemnte care se găsesc în psihoterapie,
indiferent de fațeta pe care aceasta o îmbracă, Aceste elemnte ar fi: confidențialitatea, sprijinul,
precumn și acel sentiment de empatie resimțit în cadrul sedințelor de psihoterapie. Mi-a plăcut
extrem de mult această idee, concluzie a lui Lambert.
Consider că oamenii simt relațiile pe care le leagă (sau nu) cu cei din jur, simt cum vor evolua
acestea și simt dacă sunt sau nu înțeleși. Cred că metoda prin care încercăm să soluționăm o
problemă nu este atât de importantă precum este relația pe care o formăm cu pacientul. După
cum spuneam mai sus, acest aspect este un cuțit cu două tăișuri: relația terapeutică este
recomandabil să fie una puternică, bazată pe confidențialitate , respect, încredere însă este
imperios necesar ca pacientul să înțeleagă că această relație este una strict terapuetică, în care
terapeutul îi este superior (sper să se înțeleagă această idee de ,,superioritate,,) și că el nu va fi
mereu acolo când lucrurile se complică. Acest lucru îl văd important deoarece, nefiind gestionat
optim, poate duce la dependență față de terapeut.
Norcross, asociatul lui Lambert, susține că mulți pacienți nu au un diagnostic format, atunci când
merg la terapie; în multe cazuri, ei sunt pur și simplu nefericiți. De asemenea, acesta se întreba de
ce școlile ,,bazate pe dovezi,, gravitează doar în jurul unui diagnostic și al unei metode. El se
întreabă de ce psihoterapeuții nu iau în vizor și elemente precum: stilul de adaptare al apcientului,
puterea de rezistență, așteptări pe care acesta le are față de tratament.
Până acum, nu pot spune că o anumită metodă de terapie mi-a atras atenția. Asta probabil din
cauză că, spre rușinea mea, nu le-am aprofundat suficient însă, seminarul bazat pe (in)utilitatea
diagnosticului mi-a stârnit interesul ca, pe viitor, dacă voi profesa în acest doemniu, să încerc o
altfel de abordare: diagnosticul să conteze mai puțin, iar persoana din fața mea să fie văzută puțin
printre rânduri. Acele aspecte subliniate de Lambert și Norcross mi se par fabuloase.
Oamenii nu pot fi tratați identic doar pentru că se încadrează în anumite tipare comportamentale
care sunt simptome ale anumitor patologii; oamenii sunt mai mult decât atât, iar acele elemnte
specifice ale fiecărui individ (rezistență, așteptări etc) proababil că reprezintă cheia spre succesul
terapeutic.