Tema.

Scheletul reptilelor
Species Lacerta agilis - şopârla cenuşie

Materiale şi ustensile
Schelet integru şi demontat al şopârlei cenuşii, ace de preparare, tabele.
Obiective
1. Studierea şi stabilirea particularităţilor structurale ale scheletului
şopârlei cenuşii.
2. Subscrierea desenelor scheletului dezmembrat al şopârlei cenuşii.

Caracteristica generală
Scheletul reptilelor prezintă un şir de trăsături progresive, caracterizându-le
ca prima clasă de animale vertebrate terestre amniote. Acestea se referă în
primul rând la osificarea completă a craniului şi constituirea cutiei toracice.
Completarea cutiei craniene însă nu duce la sporirea masei acestuia, deoarece
concomitent se formează fosele temporare, în care este amplasată musculatura
maxilarelor. Prezenţa unui singur condil occipital, cât şi structura specifică a
primelor două vertebre cervicale amplifică gradul de mobilitate a capului, care
la rândul său măreşte eficacitatea folosirii analizatorilor. Constituirea cutiei
toracice determină inserarea centurii scapulare de scheletul axial şi totodată
fortificarea suportului pentru membrele anterioare. Centura pelviană îşi
sporeşte şi ea capacitatea de suport, articulându-se cu scheletul axial prin
intermediul apofizelor transversale ale celor două vertebre sacrale. Mişcările
complicate realizate la deplasarea reptilelor a contribuit la diferenţierea
coloanei vertebrale şi la dezvoltarea membrelor. Ca rezultat al adaptării la
deplasarea pe uscat, scheletul membrelor au articulaţii intercarpiene şi
intertarsiene, iar zeugopodul este dublu.
Scheletul axial. Coloana vertebrală este mai diferenţiată şi mai mobilă
comparativ cu cea a amfibienilor, deşi este alcătuită din aceleaşi 4 regiuni:
cervicală, toracico-lombară, sacrală şi caudală.
Vertebrele procelice sunt constituite din corp, două arcuri neurale (fig.22.1),
care concresc în procesul spinos superior (fig.22.1). Anterior şi posterior, fiecare
corp al vertebrei (fig.22.2,B) prezintă procese articulare cu ajutorul cărora
vertebrele se articulează între ele. Lateral corpurile vertebrelor au arcuri
articulare laterale de care se inserează coastele.
Regiunea cervicală este alcătuită din 8 vertebre, primele 2 având o structură
specifică. Prima vertebră, numită atlas (fig.22.A), reprezintă un os inelar, alcătuit
din arcul superior şi inferior, despărţite printr-un ligament. Corpul atlasului, sau
apofiza odontoidă, concreşte cu corpul celei de-a doua vertebre, numită axis
(fig.22.B).

Fig. 22. Vertebrele cervicale atlas (A) şi axis (B) (după Kartaşov,1981 )

14
 Prin orificiu superior al atlasului (fig.22.2,A) encefalul trece în măduva
spinării, iar în orificiu inferior întră apofiza odontoidă (fig.22.4), redându-i
craniului o mobilitate mai mare.
Regiunea toracico-lombară este alcătuită din 22 de vertebre, care sunt
înzestrate cu coaste articulate mobil. Coastele primelor 3 vertebre se articulează
nemijlocit cu sternul (fig.24.6), fiind numite coaste adevărate (fig.24.7). Coastele
vertebrelor 4 şi 5 se unesc cu sternul printr-un cartilaj comun, fiind considerate
din această cauză, coaste false. Sternul la şopârlă este cartilaginos, având forma
unei plăci romboide. Astfel, la reptile, pentru prima dată apare cutia toracică
adevărată. Coastele celorlalte vertebre nu concresc cu sternul şi se termină liber.
Regiunea sacrală este constituită din 2 vertebre, care prin intermediul
apofizelor transversale se articulează cu oasele iliace ale bazinului. Regiunea
caudală constă din câteva zeci de vertebre. Primele vertebre, pe lângă arcuri
neurale şi procesul spinos superior, mai posedă şi arcuri inferioare care se unesc,
formând procesul spinos inferior. Spre sfârşitul cozii are loc alungirea corpului
vertebrelor şi reducerea arcurilor. În plus, corpul lor este despărţit în două
jumătăţi printr-un cartilaj vertical subţire. Muşchii conici, antagonişti, dispuşi
inelar, contractându-se determină fenomenul de autotomie - ruperea cozii.
Jumătatea vertebrei rămasă determină regenerarea unei cozi mai mici.
Craniul şopârlei cenuşii este în mare parte osificat şi include un număr
mare de oase. Regiunea occipitală este constituită din patru oase: un os
bazioccipital (fig.21.4 ), două oase exoccipitale (fig.21.2) şi un os
supraoccipital (fig.21.1 ). În locul de asociere a acestor oase se păstrează un
orificiu occipital (fig.21.1), sub care se află condilul occipital (fig.21.5). Anterior
de regiunea occipitală sunt dispuse oasele otice, care constituie părţile laterale ale
craniului. Fiecare capsulă este alcătuite din trei oase: prooticum,

15
 Fig. 21. Scheletul craniului, vedere dorsală (A), ventrală (B) şi laterală (C)
(după Adolf, 1977)

16
epioticum şi opistoticum. Din acestea doar primul os este individualizat, pe
când altele două concresc cu supraoccipitalul şi, respectiv cu exoccipatalul.
Orbitele sunt delimitate printr-un sept constituit din apofizele oaselor
frontale şi parietale. Dinspre posterior orbita oculară este mărginită de oasele:
jugal (fig.21.22 ), scvamozal (fig.21.20) şi postorbital (fig.21.19). În partea
anterioară a orbitei se găseşte osul lacrimal (fig.21.17), iar în cea superioară
sunt amplasate un şir de oase supraoculare (fig.21.18). Capsulele olfactive sunt
constituite dintr-un şir de cartilaje care mărginesc orificiul nazal (fig.21.21),
aceasta fiind o trăsătură de primitivism. În partea anterioară a cutiei craniene se
găsesc oasele premaxilare (fig.21.14) şi oase maxilare superioare (fig.21.15 ),
care alcătuiesc maxilarul superior.
Planşeul craniului în partea posterioară începe cu osul bazisfenoid
(fig.21.6), care în partea sa anterioară se uneşte cu parasfenoidul (fig.21.9),
aflat în stare rudimentară. Anterior de parasfenoid se găsesc oasele pare
pterigoide (fig.21.26), palatine (fig.21.25) şi vomere (fig.21.7). Între oasele
pterigoide şi maxilare superioare se găsesc oasele transversale (fig.21.28).
Regiunea temporală prezintă o fosă, care este mărginită de oasele temporal
(fig.21.21), patrat (fig.21.24) şi epipterigoid (fig.21.27). Partea superioară a
osului pătrat se articulează mobil cu scheletul craniului.
Plafonul craniului este format din oase pare: parietale (fig.21.10 ), frontale
(fig.21.12 ), prefrontale (fig.21.16) şi nazale (fig.21.11). Oasele parietale
concresc între ele, formând interparietalul, care in mijloc prezintă orificiul
organului parietal (fig.21.11). Oasele nazale acoperă capsulele olfactive, iar
prefrontalele se articulează în partea anterioară cu maxilarele superioare.
Maxilarul inferior este format din omologul cartilajului lui Mekkel - osul
articular (fig.21.29) şi din mai multe oase dermice: dentar (fig.21.10 ),
angular (fig.21.11), supraangular (fig.21.12) şi coronar (fig.21.11). Pe oasele
17
premaxilare, maxilare şi dentare se găsesc dinţii, care lipsesc pe oasele
vomeriene.
Scheletul membrelor şi centurilor. Centura scapulară constă din osul
coracoid (fig.24.1), care cu un capăt se articulează de stern (fig.24.6), iar cu
celălalt – de scapulă (fig.24.1). În partea anterioară a coracoidului se situează
procoracoidul (fig.24.5). Anterior sternului se găseşte episternul (fig.24.8) şi
clavicula (fig.24.9). Dorsal scapula continuă cu cartilajul suprascapular
(fig.24.2). În locul de articulaţie a coracoidului şi scapulei se formează o fosă
de articulaţie (fig.24.4) pentru osul humerus.
Centura pelviană este alcătuită din 2 oase inominante, care la rândul său,
sunt alcătuite din trei perechi de oase: iliace (fig.25.1), ischiace (fig.25.1) şi
pubiene (fig.25.2).

Fig. 24, 25. Centura scapulară şi pelviană (după Kartaşov, 1981)

18
 În locul de unire a celor trei oase, de pe fiecare parte, se formează cavitatea
cotiloidă (fig.25.4), care serveşte pentru articularea membrului posterior.
Oasele ischiace şi pubiene, concresc ventral pe linia mediană şi formează
bazinul de tip închis. Oasele iliace se articulează cu procesele transversale a
vertebrelor sacrale (fig.25.5).
În linii generale membrele anterioare şi posterioare (fig.26) ale reptilelor
au o structură tipică membrului pentadactil. Însă, spre deosebire de amfibieni,
în scheletul membrului anterior articulaţia mobilă este situată între cele două

Fig. 26. Scheletul membrelor: A – anterior, B – posterior (după Kartaşov,

1981 )

19
rânduri de oase carpiene – articulaţia intercarpiană (fig.26.7A), iar în scheletul
membrelor posterioare – între rândurile de oase tarsiene – articulaţia
intertarsiană (fig.26.11B). În plus, segmentul intermedial zeugopodul, în
legătură cu mişcările rotatorii ale stilopodului şi autopodului, este dublu. Adică,
antebraţul este format din oasele cubitus (fig.26.2A) şi radius (fig.26.1A), iar
gamba din oasele tibia (fig.26.9B) şi fibula (fig.26.10B). Stilopodul şi
autopodul au aceeaşi structură ca şi la amfibieni: osul humerus (fig.26.1A) şi osul
femur (fig.26.8B) şi respectiv, oase carpiene (fig.26.4A), oase metacarpine
(fig.26.5A), falangele degetelor (fig.26.6A) şi oase tarsiene (fig.26.12B), oase
metatarsiene (fig.26.14B), şi falangele degetelor (fig.26.6B).

20