Facultatea de Agronomie și Medicină Veterinară ”Ion Ionescu de

la Brad” – Iași

INFLUENȚA FACTORILOR INTERNI

ASUPRA CREȘTERII PLANTELOR

Specializare: Agricultură
Disciplina: Fiziologia Plantelor
Student: Vasilică Lavinia-Andreea
An II, ID, Gr.121B
 Influența factorilor interni asupra creșterii
Creșterea plantelor este controlată de anumite substanțe endogene care fac parte din
grupul hormonilor vegetali.
Hormonii = substanțe endogene, transportabile și active în cantități foarte mici care
favorizează desfășurarea proceselor metabolice;
Există două categorii de hormoni care joacă un rol primordial în creșterea plantelor:
hormonii stimulatori de creștere și hormonii inhibitori de creștere.

1. HORMONII STIMULATORI DE CREȘTERE

Hormonii stimulatori de creștere se clasifică în: AUXINE, GIBERELINE și
CITOCHININE.
a. AUXINELE
Auxinele sunt substanțe chimice din categoria fitohormonilor, cu înaltă activitate
fiziologică, care au fost descoperite în coleoptilul de ovăz, de către cercetătorii Went și
Holodnîi (1928). Went a demonstrat prezența auxinei în vărful coleoptilului, posibilitatea
acesteia de a difuza pe agrar-agrar și rolul acesteia în curbarea coleoptilului spre sursa de
lumină în mișcarea de creștere numită FOTOTROPISM.
În ceea ce privește prezența auxinelor în plante, acestea se găsesc, în general, în
organele cu creștere activă: vârful tulpinii și al rădăcinii, muguri, flori (polen, ovar),
semințe în curs de germinare. Auxina naturală a fost identificată chimic cu acidul beta-
indolilacetic, cu formula C10H9O2, prescurtat AIA.

Fig.1: Acidul beta-indolilacetic (cea mai simplă auxină)

Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Auxin%C4%83#/media/Fi%C8%99ier:Indol-3-
ylacetic_acid.svg
Biosinteza = un proces metabolic catalizat de enzime, care are loc în frunze.
Biosinteza auxinelor pornește de la un precursor care este aminoacidul triptofan care se
transformă succesiv în triptamină, acid beta-indolilpiruvic, beta-indolilacetaldehidă și
acid beta-indolilacetic.
Din frunze, auxinele migrează în sens ascendent, acropetal spre vărfurile rădăcinii și
tulpinii, sub formă de protoauxină inactivă, legată de proteine. Astfel, în locurile de vârf
are loc activarea auxinelor, prin desfacerea acestora de substanțele proteice. În formă
activă, auxinele circulă în plante în sens descendent, bazipetal, spre baza rădăcinii și a
tulpinii, zona coletului.
 Circulația auxinelor în plantă se face prin țesutul conducător liberian, pe baza
diferenței de potențial electric între vârful organelor, cu sarcină electrică negativă și baza
organelor, cu sarcina electrică pozitivă. Auxinele, fiind electronegative, circulă în palntă
în sens bazipetal, iar viteza de transport este de 4 mm/h în rădăcini și 10-12 mm/h în
tulpini.
În ceea ce privește inactivarea, auxinele sunt degradate în plante sub acțiunea luminii
printr-un proces de oxidare, în care auxina activă este transformată în formă activă, numită
lumi-auxin lactonă.
Acțiunea fiziologică: La nivel celular, auxinele controlează creșterea celulelor; în
concentrații mari stimulează extensia celulară, iar în concentrații mai scăzute stimulează
diviziunea. În etala diviziunii celulare, auxinele stimulează sinteza acizilor nucleici, în special
al ARN-ului mesager cu rol în sinteza proteinelor.
În etapa extensiei celulare, auxinele stimulează creșterea în suprafață, elasticitatea,
plasticitatea și permeabilitatea membranei, precum și absorbția apei și a elementelor
minerale.
Acțiunea fiziologică a auxinelor este demonstrată de sporirea numărului acestora în
timpul diferitelor procese de creștere din plante cum sunt germinarea semințelor, pornirea
mugurilor, rizogeneza, morfogeneza țesutului conducător lemnos, creșterea în lungime și
grosime a lăstarului, formarea și creșterea fructelor.

b. GIBERELINELE
Giberelinele au fost descoperite în 1926 de Kurosawa, la plante de orez, bolnave de
boala lăstarilor lungi, produsă de ciuperca Gibberella fujikuroi. Din aceste plante, în 1935,
Iabuta, a izolat o substanță activă pe care a denumit-o GIBERELINĂ.
Ulterior, au fost identificate numeroase tipuri de giberelină, fiind prezente într-un număr
mare de specii de plante, la nivelul diferitelor organe, cum ar fi: vărful tulpinii și rădăcinii,
muguri, flori, semințe în curs de germinare, etc..

Fig.2 : Acid gibererelic (acid giberelic)

Sursă: http://ro.bestplanthormones.com/plant-growth-regulator/cell-division-plant-
hormones/natural-plant-hormones-gibberellins.html
 Biosinteza acestor hormoni de creștere pornește de la un percursor, numid acid
mevalonic, care se transformă succesiv într-un diterpenoid triciclic, numit kauren, apoi
kaurenol, acid kaurenic și acid giberelic. Procesul de sinteză necesită prezența ATP și a ionilo
de Mg2+ și are loc în funzele tinere, de unde giberelinele migrează în vărful tulpinii și al
rădăcinii. În aceste zone giberelinele stimulează producerea și transportul descendent al
auxinelor.
Circulația giberelinelor în plante se face prin țesuturile conducătoare lemnos și liberian,
având o viteză de 5 cm/h.
Acțiunea fiziologică: La nivel celular, mecanismul de acțiune al giberelinelor constă
în sporirea conținutului de auxine, atât prin stimularea biosintezei, cât și prin încetinirea
degradării acestora. Acestea stimulează biosinteza acizilor nucleici, în special al ARN-ului
mesager, cu rol în sinteza proteinelor.
Conținutul de gibereline crește în semințe în timpul germinației. De exemplu: în
semințele germinate de grâu au fost evidențiate giberelinele G 1, G3, G8, G18, G20 și G92, care
controlează sinteza alfa-amilazei în embrion, pe când la fasole conținutul de gibereline
endogene crește în timpul germinație la 3-4 zile după îmbibare, fiind mai ridicat în embrion și
cotiledoane.
Mecanismul de acțiune al giberelinelor constă în stimularea alungirii internodurilor,
precum și stimularea activității cambiului și morfogeneza țesutului conducător lemnos.
Giberelinele nu stimulează rizogeneza datorită rolului scăzut în stimularea diviziunii celulare.

c. CITOCHININELE
Comparativ cu auxinele și giberelinele, care au fost descoperite mai întâi în plante pe
baza efectelor de stimulare a creșterii și apoi identificate din punct de vedere chimic,
citochininele au fost sintetizate mai întâi pe cale chimică, ca substanțe cu rol în stimularea
diviziunii celulare. În 1963, Letham extrage și purifică citochinina naturală din boabe
nematurate de porumb zaharat pe care o numește zeatină. Ulterior, au fost descoperite și alte
citochinine, printre care izopentenil-adenina.

Fig.3 : Citochinina zeatină

Sursă: https://en.wikipedia.org/wiki/Cytokinin
 Prezența citochininelor în plante a fost pusă în evidență la o serie de specii de plante în
țesuturi cu diviuziune celulară intensă, cum sunt semințele germinate, rădăcinile, lăstarii,
fuctele tinere etc..
Biosinteza acestor hormoni stimulatori se realizează pe baza degradării acizilor nucleici,
având ca percursor acidul mevalonic. Sinteza are rol la nivelul rădăcinii, de unde
citochininele sunt transportate ascendent, odată cu seva brută, prin țesutul conducător lemnos.
În ceea ce privește acțiunea fiziologică a citochininelor, la nivel celular aceasta se
manifestă prin stimularea diviziunii celulare. Citochininele stimulează biozinteza acizilor
nucleici în special al ARN-ului mesager, cu rol în sinteza proteinelor, stimulează biosinteza
ARN-polimerazelor și intensifică activitatea funcțională a nucleului.
În citoplasmă, citochininele determină intensificarea dezvoltării reticulului
endoplasmatic, sporirea numărului de ribozomi, în special al polizomilor și intensifică
translația. În cloroplaste se formează noi grane și lamele, iar în mitocondrii crește numărul
crestelor mitocondrial, astfel citochininele întârzie îmbătrânirea și provoacă întinerirea
țesuturilor.

2. HORMONII INHIBITORI DE CREȘTERE

În categoria hormonilor care inhibă procesul de creștere al plantelor se numără
ACIDUL ABSCISIC care, în modul său de acțiune manifestă o activitate competitivă
stimulatorilor de creștere: auxinelor, giberelinelor și citochininelor.
Descoperirea acestui hormon a avut loc în 2 tranșe: în 1963, Addicott a descoperit o
substanță care accelerează căderea sau abscisia fructelor de bumbac, pe care a denumit-o
abscisină II, iar în 1964, Wareing a descoperit o substanță inhibitoare care induce
repausul sau dormanța mugurilor, pe care a denumit-o dormină. Prin determinarea
compoziției chimice, aceste două substanțe s-au dovedit a fi identice, iar în 1967 au primit
denumirea de acid abscisic.

Fig, 4: Acid abscisic

Sursă: https://en.wikipedia.org/wiki/Abscisic_acid

În ceea ce privește prezența în plante, acidul abscisic a fost identificat în organele

vegetale la diferite specii, în legătură cu diferite procese fiziologice. Astfel, conținutul
acestui hormon este ridicat în semințe și muguri în timpul stării de repaus. Acidul abscisic
se acumulează în plantele anuale în perioada de îmbătrânire sau senescență și determină
oprirea creșterii lăstarului la plantele perene.
Biosinteza acidului abscisic are loc în frunze, având ca percursor acidul mevalonic.
 Circulația acidului se face prin țesutul conducător liberian, fiind mai intensă în sens
descendent decât ascendent, dar uneori și prin țesutul conducător lemnos.
În privința acțiunii fiziologice, la nivel celular, acidul abscisic manifestă o acțiune
competitivă stimulatorilor. El inhibă diviziunea și extensia celulelor, dar favorizează
diferențierea celulară. Acidul abscisic inhibă sinteza auxinelor, giberelinelor,
citochininelor și a acizilor nucleici, în special al ARN-ului mesager, cu rol în sinteza
proteinelor.
Acidul abscisic controlează rezistența la secetă a cerealelor. De exemplu, la grâu
conținutul endogen crește pe soluri uscate, iar la porumb menține potențialul de cerștere
al rădăcinii la stres hidric. De asemenea, induce rezistența la îngheț la plantele de grâu,
favorizând acumularea de zaharuri, proteine solubile și substanță uscată, iar la porumb
protejează plantele de degradarea provocată de răcire.
În aceeași ordine de idei, la pomii fructiferi, conținutul acidului abscisic endogen
controlează rezistența la secetă, iar la vița de vie fotosinteza și transpirația sunt reduse de
acidul abscisic endogen prin micșorarea conductanței stomatale.
 Bibliografie
1. Cărți:
 Jităreanu Carmen Doina, Alina Elena Marta, 2019 – Fiziologie vegetală,
Manual de studiu pentru studenți, Edit. Ion Ionescu de la Brad Iași
2. Site-uri web
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Auxin%C4%83
 http://ro.bestplanthormones.com/plant-growth-regulator/cell-
division-plant-hormones/natural-plant-hormones-
gibberellins.html
 https://en.wikipedia.org/wiki/Cytokinin
 https://en.wikipedia.org/wiki/Abscisic_acid