Sunteți pe pagina 1din 127
ROMÂNIA MINISTERUL EDUCAŢIEI ,CERCETĂRII ŞI INOVĂRII UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

ROMÂNIA MINISTERUL EDUCAŢIEI ,CERCETĂRII ŞI INOVĂRII UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ CLUJ-NAPOCA DEPARTAMENTUL PENTRU EDUCAŢIE CONTINUĂ, ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ Str. Mănăştur Nr.3-5, 400372 Cluj-Napoca, România tel.+ 40-264-596.384; fax + 40-264-593.792

ZOOTEHNIE ANUL I

CURS

ANATOMIE, HISTOLOGIE, EMBRIOLOGIE 2

PROF. DR.MIREŞAN VIOARA

PROF. DR.MICLEA MIHAI

SEMESTRUL II

CLUJ-NAPOCA

CAPITOLUL I

1. APARATUL DIGESTIV (APARATUS DIGESTORIUS)

Ontogeneza aparatului digestiv

Aparatul digestiv, cu excepţia cavităţii bucale şi a regiunii anale, care au o origine ectodermică, se constituie din endoderm. În primele stadii de evoluţie, tubul digestiv se prezintă ca un şanţ aşezat în lungul embrionului, care comunică cu cavitatea vitelină. Marginile acestui şanţ se aproprie una de alta şi, până la urmă, se alipesc. Acest proces se petrece simultan atât la extremitatea cranială cât şi la cea caudală, progresând din ambele direcţii către regiunea mijlocie a embrionului. În acest mod, ia naştere intestinul primitiv. Cavitatea vitelină, se va transforma în veziculă vitelină (veziculă ombilicală) care va mai păstra o comunicare mică cu intestinul primitiv prin intermediul canalului vitelin. Capetele intestinului primitiv se termină în funduri de sac, fără comunicare cu exteriorul. În acest stadiu intestinul primitiv este constituit din trei părţi : intestinul anterior (preintestinul), intestinul mijlociu şi intestinul posterior. Odată cu dezvoltarea intestinului primitiv, iau naştere la capetele acestuia, două invaginări de natură ectodermică: una anterioară, ingavinaţia bucală (stomodeum) despărţită de extremitatea cefalică a intestinului prin membrana faringiană, alta posterioară, invaginaţia cloacală (proctodeum), despărţită de intestin prin membrana cloacală. Prin resorbţia acestor membrane, intestinul primitiv devine un tub deschis la ambele capete. După constituire, intestinul primitiv se dezvoltă în lungime mai repede decât corpul embrionului, astfel încât porţiunea mijlocie va suferii o îndoire în U sau V, dând naştere unei anse. Această ansă, este fixată de peretele dorsal al cavităţii peritoneale primitive printr-un mezou lung numit mezenterul dorsal, ce ia naştere din cele două lame seroase ale splancnopleurei, între care se găsesc dispuse elemente mezenchimovasculare. Acest mezou are maximum de lungime în dreptul intestinului mijlociu. Un al doilea mezou, numit mezenterul ventral, se întinde numai pe o porţiune limitată a intestinului anterior, şi anume, pe segmentul de intestin din care mai târziu se va dezvolta stomacul şi duodenul. Din intestinul primitiv şi din invaginările ectodermului vor lua naştere toate organele care constituiesc aparatul digestiv. Din invaginarea bucală (stomodeum), vor rezulta : cavitatea bucală şi organele care se află în ea, cu excepţia limbii care are origine endodermică. Din intestinul anterior, vor rezulta : faringele, esofagul, stomacul şi duodenul. faringele, reprezintă segmentul cefalic al intestinului anterior; el are o conformaţie simplă în primele stadii de dezvoltare a embrionului.

5

Ulterior pe pereţii faringelui vor apărea arcurile şi şanţurile branhiale, în număr de 4. Din acestea vor lua naştere o serie de organe dintre care cele mai multe nu întreţin relaţii anatomice şi funcţionale cu aparatul digestiv. esofagul, se dezvoltă în acelaşi timp cu traheea, luând naştere prin diviziunea longitudinală a intestinului anterior. Iniţial, acest organ este foarte scurt. O dată cu dezvoltarea gâtului însă se dezvoltă şi el. stomacul, ia naştere din regiunea distală a intestinului anterior sub forma unei dilatări cu calibru regulat şi cu axul dispus longitudinal faţă de corpul embrionului. Foiţele splanchopleurei după ce acoperă feţele laterale ale stomacului se alătură la nivelul marii curburi şi dă naştere la mezogastrul posterior, care fixează stomacul la peretele dorsal al celomului. De pe mica curbură porneşte alt mezou, numit mezogastrul anterior, ce leagă stomacul la peretele ventral al celomului. Ulterior stomacul suferă o mişcare de rotaţie spre dreapta, marele său ax devenind transversal pe planul de simetrie al embrionului.

duodenul, se dezvoltă tot din segmentul terminal al intestinului anterior.

Din pereţii lui, iau naştere muguri din care se vor dezvolta ficatul şi pancreasul. Prin rotirea stomacului, se va deplasa şi duodenul care va ocupa, astfel, o poziţie în dreapta planului de simetrie a embrionului. Din intestinul mijlociu, vor rezulta : jejunul, ileonul şi intestinul gros. Intestinul mijlociu, va suferi cea mai mare dezvoltare în lungime şi cele mai multe schimbări de poziţie dintre segmentul intestinului primitiv. Iniţial, intestinul mijlociu are aspectul unui tub cu pereţii regulat calibraţi, având forma unui U sau V, a cărui vârf se găseşte dispus pe locul de emergenţă a canalului vitelin. La nivelul ramurii distale a acestei anse, la mică distanţă de canalul vitelin va apărea o mică umflătură, diverticulul cecal, locul care marchează limita dintre intestinul subţire şi cel gros. După atrofierea canalului vitelin, intestinul subţire se alungeşte şi se circumvoluţionează, iar intestinul gros îşi măreşte calibrul şi se încreţeşte. Mezenterele se vor dezvolta din mezoul dorsal. Din intestinul posterior rezultă rectumul. Invaginaţia cloacală (proctodeum), va suferi o compartimentare prin apariţia unei membrane transversale (pintenele perineal) dând naştere la două cavităţi : anusul aşezat dorsal şi sinusul uro-genital aşezat ventral. Membrana cloacală, va dispărea stabilindu-se, astfel, legătura rectumului cu anusul. Glandele salivare, se dezvoltă din nişte muguri ai epiteliului bucal care se înfundă în mezoderm, se ramifică şi se diferenţiază în acini glandulari. În ceea ce priveşte ordinea apariţiei, prima este glanda submandibulară, apoi parotida şi în urmă celelalte glande. Ficatul, apare timpuriu, în primele stadii de dezvoltare a tubului intestinal primitiv. El se dezvoltă de pe linia medioventrală a duodenului, de la nivelul unei proeminenţe numită creasta hepatocistică. Din partea anterioară a acestei creste, ia naştere câte un mugure, de o parte şi de alta, care dezvoltându-se va da naştere ficatului. În primele stadii de dezvoltare ficatul se găseşte plasat în mezogastru anterior, fiind situat în planul mediosagital al embrionului. Prin răsucirea stomacului, se va deplasa şi ficatul către partea dreaptă. Din partea posterioară a crestei hepatocistice va lua naştere, dintr-un mugure secundar, vezica biliară. Canalul coledoc,

6

se va dezvolta din puntea de legătură dintre duoden şi creasta hepatocistică. Prin dezvoltare ţesutul hepatic înglobează vena omfalo-mezenterică care se va ramifica în interiorul organului dând naştere unor reţele sub- şi sus hepatice. Vena ombilicală, se va atrofia cu timpul, iar vena mezenterică se va transforma în vena portă. La embrion, ficatul este foarte dezvoltat, datorită multiplelor funcţii pe care le are în viaţa intrauterină. Pancreasul, se dezvoltă din partea dorsală a duodenului printr-un mugure epitelial. Dezvoltarea pancreasului este strâns legată, în timp şi spaţiu, de aceea a ficatului.

Filogenia aparatului digestiv

În scara zoologică, aparatul digestiv prezintă o diversitate de forme, în funcţie de morfologia diferitelor vieţuitoare şi ca urmare a influenţei condiţiilor de mediu. La nevertebratele inferioare (protozoare, celenterate), funcţia digestivă este îndeplinită de protoplasmă. La nevertebratele superioare (viermi, moluşte, echinoderme, artropode, etc.), apare un aparat specializat pentru funcţia digestivă. Datorită modului de viaţă diferit, ca şi a condiţiilor de mediu variate, aparatul digestiv al nevertebratelor superioare prezintă o diversitate de forme şi structuri. La vertebrate, pe măsură ce structura organismului se complică, organele aparatului digestiv se diferenţiază şi se dezvoltă în aceeaşi măsură. La peşti, aparatul digestiv este foarte simplu constituit, pentru ca la vertebratele mai superioare (batracieni, reptile, păsări) să apară o serie de organe mai perfecţionate, legate de procesul de evoluţie al organismelor către formele superioare. Maximum de dezvoltare şi perfecţionare a aparatului digestiv se întâlneşte la mamiferele superioare şi la om, ca urmare a evoluţiei acestor organisme şi a corelaţiei ce există între dezvoltarea diferitelor aparate şi sisteme, ca şi a influenţei hotărâtoare a condiţiilor de mediu. În ceea ce priveşte influenţa condiţiilor de mediu asupra dezvoltării organelor digestive, amintim exemplul dezvoltării dinţilor şi a compartimentelor gastrice la bovine.

1.1

GENERALITĂŢI

Organismele preiau din mediu substanţe nutritive care, prelucrate vor elibera energia necesară activităţilor lor vitale. Aceste substanţe preluate din mediu vor fi transformate în principii nutritivi pe care organismul şi le utilizează pentru creşterea sa, regenerarea elementelor sale constitutive şi asigurarea normală a activităţilor fiziologice. Această funcţie fundamentală a organismului se numeşte digestie şi se desfăşoară într-o serie de organe care alcătuiesc aparatul digestiv (aparatus

7

digestorius). Reziduurile digestiei sunt eliminate la exterior pentru a nu deveni nocive organismului, tot prin acest aparat. Organele componente ale aparatului digestiv pot fi sistematizate după un criteriu anatomic şi unul funcţional. După criteriul anatomic, ele se sistematizează în :

organe prediafragmatice : cavitatea bucală, faringele şi esofagul.

organe postdiafragmatice : stomacul, intestinul subţire şi gros.

După criteriul funcţional se sistematizează în trei segmente : ingestivă, digestivă şi ejectivă :

segmentul ingestiv alcătuit din : cavitatea bucală, faringe şi esofag

segmentul

digestiv alcătuit din : stomac, intestinul subţire şi

primele două porţiuni ale intestinului gros: cecul şi colonul.

segmentul ejectiv format din : rect şi anus.

Acestor organe, li se mai ataşează o serie de glande anexe. Astfel, segmentului prediafragmatic îi sunt ataşate glandele salivare, al căror produs de secreţie se varsă în cavitatea bucală, iar segmentului postdiafragmatic, ficatul şi pancreasul, a căror canale de excreţie se deschid în duoden. Conformaţia organelor aparatului digestiv, este intim legată, mai ales, de structura hranei folosite de animale. Din acest punct de vedere, animalele se grupează în carnivore, erbivore şi omnivore. Carnivorele, au aparatul digestiv scurt, deoarece hrana ingerată este bogată în principii nutritivi, iar digestia este rapidă. Erbivorele, au tubul digestiv mai lung şi mai complicat, fiindcă hrana ce o folosesc este voluminoasă şi mai săracă în principii nutritivi, necesitând un timp lung de digestie. Aparatul digestiv, indiferent de specie, este alcătuit din organe cavitare şi parenchimatoase. Organele cavitare, au pereţii formaţi din mai multe tunici suprapuse concentric; de la interior spre exterior, fiind reprezentate de: mucoasă, submucoasă, musculoasă şi adventice, la organele prediafragmatice, şi seroasa la cele postdiafragmatice . Tunica mucoasă ( Tunica mucosa), căptuşeşte toate organele, fiind formată din epiteliu, corion şi o musculoasă a mucoasei. Epiteliul, este de tip pavimentos stratificat de tip mucos, în cavitatea bucală, faringe, esofag şi anus, iar în celelalte segmente, din epiteliu simplu prismatic cu platou striat. Primul tip de epiteliu, răspunde solicitărilor mecanice din segmentele respective, iar cel de al doilea este adaptat funcţiei de absorbţie. Corionul, este format din ţesut conjunctiv în care se află glande ce secretă mucus şi enzime ce participă la prelucrarea chimică a alimentelor. Musculoasa mucoasei, este formată din două straturi fine de fibre musculare netede, ce mobilizează mucoasa şi o cutează. Tunica submucoasă (Tunica submucosa), este formată din ţesut conjunctiv lax bogat vascularizat şi inervat. Ea permite alunecarea mucoasei pe musculoasă. Tunica musculoasă (Tunica muscularis), este formată din muşchi striaţi în cavitatea bucală, faringe, porţiunea proximală a esofagului şi anus şi din fibre netede în restul segmentelor, dispuşi într-un strat intern circular şi unul extern longitudinal. În jurul orificiilor, stratul circular este mai dezvoltat, formând sfinctere ce închid orificiile respective. Tunica seroasă (Tunica serosa), este dispusă la exterior, peste musculoasă fiind formată din ţesut conjunctiv lax dublat la exterior de mezoteliu. Organele prediafragmatice sunt acoperite numai de ţesut conjunctiv lax, ce constituie

8

adventicea. Aceste învelitori protejează organele, le menţin în anumite raporturi şi le permit diferite mişcări.

1.2 CAVITATEA BUCALĂ (CAVUM ORIS)

Reprezintă porţiunea iniţială a tubului digestiv, fiind situată în partea cranio- ventrală a piramidei capului. Este delimitată de oasele incisive, maxilare, palatine şi mandibulă. Ea efectuează prehensiunea, masticaţia şi insalivaţia alimentelor. Este formată dintr-un compartiment numit vestibul bucal (delimitat de buze, obraji şi arcadele dentare) şi cavitatea bucală propriu-zisă, aşezată la interiorul celor două arcade dentare. Între cele două compartimente există comunicare, mai mare când gura este deschisă şi mai redusă (prin spaţiile interdentare şi retrodentare), când gura este închisă.

Cavitatea bucală prezintă: o deschidere orală sau orificiul bucal (Rima oris); doi pereţi laterali – obrajii (Buccae); un plafon - bolta palatină (Palatum durum); un planşeu – jgheabul lingual (Sulcus lingualis) şi o deschidere aborală, bucofaringiană. În interiorul cavităţii se află limba (Lingua) şi dinţii (Dentes), iar pe pereţi se deschid canalele glandelor salivare.

1.2.1 Orificiul bucal (Rima oris)

Orificiul bucal apare ca o fantă transversală circumscrisă de două buze (superioară şi inferioară) unite pe laturi prin două comisuri. Buzele, sunt formaţiuni musculo-cutanate cu o mobilitate mai mare la solipede şi rumegătoarele mici. Baza superioară, are o faţă externă (cutanată) şi una internă (labială); o margine liberă, una aderentă şi două comisuri. Faţa externă, este acoperită cu piele, care are pe suprafaţa sa peri fini şi scurţi. Structural, buzele sunt formate, la toate animalele, din: piele; stratul muscular; submucoasa şi mucoasa. Pielea, dispusă extern, muşchiul orbicularul buzelor pe care se inseră muşchii pieloşi ai feţei (strat mijlociu), iar la interior este mucoasa labială formată din epiteliu stratificat pavimentos mucos aşezat pe un corion în care se află glandele salivare labiale. Buzele, de asemenea, sunt bine inervate şi vascularizate. Diferenţe :

La carnivore, buzele sunt mobile şi subţiri. La câine, buza superioară împreună cu zona epidermică a vârfului nasului formează botul, prevăzută în jur cu peri tactili. La pisică buza superioară prezintă un şanţ (silon) median vertical şi pe părţile laterale are peri tactili lungi ce alcătuiesc aşa numitele “mustăţi”. Caracteristic câinelui, este faptul că uneori prezintă pigmentaţia mucoasei buzelor. La ecvine, buzele au cea mai mare mobilitate; cea superioară prezintă pe linia mediană un şanţ vertical puţin adânc. Buza inferioară, prezintă o îngroşare submandibulară denumită moţul bărbiei. Comisurile sunt rotunjite şi se termină în treimea mijlocie a spaţiului interdentar.La rumegătoare, ea prezintă zona epidermică a

9

botului lipsită de peri. Faţa internă, este învelită de o mucoasă roz prevăzută cu numeroşi tuberculi reprezentând deschiderile canalelor glandelor salivare labiale. La rumegătoare, pe cele două comisuri se află papile odontoide cornificate ce ajută la reţinerea alimentelor. Pe marginea liberă, se vede linia de demarcaţie dintre piele şi mucoasă. Marginea gingivală, este delimitată la interior de către şanţul gingivo-labial, nivel la care mucoasa trece de pe buză pe gingie. Comisurile, sunt dispuse simetric lateral. La ovine şi caprine, buzele sunt subţiri şi foarte mobile, zona epidermică este redusă. La capră, se observă la buza inferioară un smoc de peri lungi ce poartă denumirea de barbişon. De asemenea, se observă pe faţa internă papile odontoide. La suine, buza superioară se confundă cu vârful nasului fiind foarte dezvoltată şi constituie râtul, care este de formă circulară acoperind buza inferioară care este mai slab dezvoltată şi ascuţită. La iepure (leporide) buza maxilară este despicată de un şanţ median adânc, pe buza superioară se află peri tactili lungi.

1.2.2 Obrajii (Buccae)

Obrajii formează pereţii laterali ai cavităţii bucale fiind dispuşi între maxile şi mandibulă. Ei au o porţiune buccinatorie (superficială) şi una profundă (maseterică). La interior, sunt acoperiţi de o mucoasă, la mijloc este stratul muscular acoperit la exterior de piele. La trecerea mucoasei de pe obraji pe gingie se formează şanţul gingivo -jugal (superior şi inferior). În structura anatomică a obrajilor întră: pielea care aderă la stratul muscular; stratul muscular format din muşchii buccinatori, maseter şi inserţiile unor muşchi pieloşi ai feţei; submucoasa cu glande molare şi mucoasa (care poate avea o culoare roz sau este pigmentată), care aderă la straturile subadiacente şi vase de sânge şi nervi. La carnivore obrajii, sunt scurţi, mucoasa fiind pigmentată, papila salivară se găseşte în dreptul molarului 3 sau 4 superior. La câine, crestele buco-salivare dorsale lipsesc, dar în dreptul ultimului molar se găseşte o papilă salivară accesorie (Papilla zygomatică sau tuberculul lui Nück) ce lipseşte la pisică. Pe suprafaţa mucoasei se deschid glandele salivare molare, iar la nivelul premolarului 3 superior se deschide canalul glandei parotide. La ecvine obrajii sunt lungi, iar la nivelul primului molar se deschide canalul glandei parotide, canalul Stenon la nivelul tuberculului parotidian (sau papila salivară). La rumegătoare, pe mucoasa obrajilor se află papile odontoide cornificate dirijate caudal. Submucoasa, prezintă acini glandulari salivari. Papila parotidiană se găseşte la al doilea molar superior. La suine, mucoasa obrajilor este netedă, iar papila parotidiană se deschide în dreptul primului sau al doilea molar superior. La iepure, obrajii sunt foarte lungi şi căptuşiţi cu piele prevăzută cu peri până în dreptul primului molar.

10

1.2.3

Plafonul cavităţii bucale (Palatum durum)

Plafonul cavităţii bucale, se mai numeşte şi palat dur sau bolta palatină care este completată aboral, de vălul palatin (palatul moale).

Palatul dur (Palatum durum), este delimitat de arcada dentară superioară, iar prin faţa sa dorsală reprezintă podeaua celor două cavităţi nazale (fig. 162 ). Caudal de cleşti, se află papila incisivă, de la care pleacă şanţul său median. Pe laturile papilei incisive, se află deschiderile canalelor buco-nazale (canalele Stenson), ce fac comunicarea între cavitatea nazală şi cavitatea bucală. De la şanţul bucal, se desprind crestele palatine (de natură mucoasă). Structura anatomică este constituită din : scheletul osos al boltei palatine care este format din apofizele palatine ale osului incisiv, a oaselor maxilare, precum şi porţiunea orizontală a oaselor palatine; un strat fibro-conjunctiv ce conţine vase şi nervi, iar la suprafaţă este mucoasa albicioasă sau pigmentată, mai groasă la nivelul crestelor. Diferenţe :

La câine bolta palatină este mai largă în partea aborală şi prezintă un număr de 8 – 9 creste transversale ce se reunesc median formând un fel de acoladă. Înaintea primei creste se află un burelet semilunar pe care este situată, median, papila incisivă, care are aspect de mamelon. La partea sa orală se observă deschiderea conductelor vomero- nazale.

La feline, crestele transversale sunt în număr de 6 – 7 şi cresc în înălţime oro- aboral şi pe suprafaţa lor se observă crestături. La ecvine, bolta palatină este foarte alungită, iar crestele paltine (rugae palati), sunt în număr de 16 –17, fiind mai evidente în treimea orală. Conductele vomeronazale nu se deschid în cavitatea bucală. Sub stratul mucos, se găseşte o bogată reţea venoasă cu caracter erectil, ce se prelungeşte înapoi prin două vene palatine voluminoase. La rumegătoare, bolta palatină este mai largă dar mai puţin lungă decât la cal. În partea orală prezintă o gâtuitură aflată între bureletul incisivilor şi primul molar. Arcurile transverse sunt puţin curbate cu creste dentare şi ocupă numai cele două treimi orale ale bolţii palatine, iar în treimea aborală mucoasa este netedă. În partea orală a palatului dur, în locul incisivilor se găseşte o formaţiune fibroasă, groasă şi rezistentă, având forma unei semilune acoperită de mucoasă, numită- bureletul incisiv (Pulvinus dentalis). Papila incisivă, are formă triunghiulară, fiind flancată de două fisuri mici în formă de “T” sau “Y”, ele reprezentând deschiderea canalelor Stenon (vomeronazale), ce stabilesc comunicarea directă între cavitatea bucală şi cavităţile nazale.

La ovine şi caprine, bolta paltină este mai îngustă şi excavată, formând o gutieră. Crestele transversale, sunt în număr de 14 – 15 puţin dantelate, ele întinzându- se până la cel de-al 3-lea premolar. La suine, bolta palatină, este strâmtă şi alungită având extremitatea orală ogivală, lăţimea maximă este în dreptul caninilor. Papila incisivă este redusă, situată în apropierea incisivilor superiori fiind flancată de deschiderea canalelor vomero-nazale. Arcurile transversale, sunt în număr de 20 – 22, mai dezvoltate şi rectilinii în treimea

11

orală, mai puţin dezvoltate şi curbate în partea aborală. Rafeul median, este bine evidenţiat. La iepure, bolta paltină este lungă şi îngustă, prezentând 23 – 24 creste transversale ce se întind pe toată suprafaţa sa, ce delimitează un şanţ median evident. Orificiile conductelor vomeronazale sunt situate pe un burelet mucos ce se găseşte înaintea primei creste transversale. Vălul palatin (Palatum molle), este de natură musculo-membranoasă mobilă, ce separă cavitatea bucală de faringe, circumscriind, împreună cu baza limbii, orificiul buco-faringian. Palatul moale este suspendat la arcada palatină într-o direcţie oblică ventro-aboral având formă şi lungime diferită în funcţie de specie şi prezintă: două feţe şi două margini. Faţa cranială (orală) (Facies buccalis veli palatini), este orientată spre cavitatea bucală. Pe ea se observă numeroase orificii de deschidere a glandelor mucoasei palatine şi pliuri mucoase longitudinale. De pe ea pornesc două cute laterale, numite stâlpii orali ai vălului palatin (Plicae pterygomandibulares) sau aborali ai limbii, ei delimitând un arc glosopaltin. Faţa caudală (aborală) (Facies phryngica), constituie de fapt peretele oral al faringelui. Marginea dorsală sau baza (Basis veli palatini), se continuă direct cu palatul dur. Marginea ventrală sau liberă (Margo uvularis), este uşor concavă şi circumscrie cu baza limbii, deschiderea bucofaringiană. Pe părţile laterale, marginile libere se continuă cu două cute mucoase ce formează stâlpii aborali ai vălului palatin (Plicae pharyngopalatinae) ce ajung până deasupra originii esofagului unde se unesc formând o arcadă faringo-palatină. De fiecare parte, între stâlpii aborali şi cei orali se găseşte o fosă amigdaliană în interiorul căruia se găsesc foliculi limfatici (formaţiuni limfo-epiteliale). Aceste formaţiuni constituie amigdala palatină (tonsilla palatina) care are forme variabile în funcţie de specie.

Structura anatomică. Structural, vălul palatin este format dintr-un schelet fibros pe care se află o musculoasă formată din muşchii ridicători şi tensori ai vălului palatin, iar la suprafaţă se află o mucoasă de tip bucal-cranial şi de tip respirator-caudal. Corionul este bogat în glande mucoase palatine. Musculatura vălului palatin, este reprezentată de patru perechi de muşchi simetrici. Muşchii intrinseci, se găsesc situaţi în grosimea vălului palatin şi anume :

muşchii palatostafilini (M. Paltini), formaţi din două fascicole musculare alungite, cilindrice, aşezate paralel şi foarte aproape unul de altul pe linia mediană. Inserţia superioară se face pe aponevroza stafilină şi uneori pe arcada palatină, iar inferior ajung până la marginea liberă a vălului. Prin contracţia lor trag marginea liberă a vălului palatin în sus şi dilată comunicarea bucofaringiană. muşchii faringostafilini (M. Palatopharyngeus), sunt doi muşchi simetrici ce se reunesc pe linia mediană şi formează o bandă cărnoasă ce prelungeşte inferior aponevroza stafilină. Fibrele lor se dirijează în jos şi în afară, se îndoaie înapoi şi se angajează între mucoasa

12

faringiană şi muşchiul pterigofaringian, urmărindu-se până la marginea superioară a cartilajului tiroid. Aceşti muşchi au rol de dilatatori ai comunicării buco-faringiene şi ridicători ai faringelui şi laringelui. Muşchii extrinseci, sunt reprezentaţi de două perechi de muşchi care au inserţia orală pe vălul palatin şi cea arborală în comun pe apofiza subuliformă a osului temporal :

muşchii peristafilini externi (M. Tensores veli palatini), sunt situaţi simetric pe părţile laterale ale vălului palatin şi ale trompei faringo- timpanice. Se inseră aboral pe apofiza subuliformă a temporalului; extremitatea orală a fiecărui muşchi prezintă un tendon care alunecă peste cârligul osului pterigoid pentru a se lărgi apoi şi a se confunda cu aponevroza stafilină. Aceşti muşchi sunt tensori ai aponevrozei stafiline şi dilatatori ai trompei faringotimpanice.

muşchii peristafilini interni (M. Levatores veli palatini), sunt muşchi

simetrici, cu aspect de bandă musculară, aşezaţi între peristafilinul extern şi trompa faringo-timpanică. Inserţia aborală este comună cu a muşchiului peristafilin extern, iar cea orală se face în masa vălului palatin între faţa posterioară a faringo-stafilinului şi mucoasa posterioară. Fibrele acestor doi muşchi se întreţes. Muşchii peristafilini interni sunt ridicători ai vălului palatin şi constrictori ai trompei faringo-timpanice. Diferenţe :

La carnivore, vălul palatin ajunge până la baza epiglotei, faţa sa orală este de regulă pigmentată şi puţin cutată. Între cuta gloso-palatină şi cea faringo-palatină de fiecare parte se remarcă existenţa unor formaţiuni eliptice de culoare roşiatică care prezintă pe suprafaţa lor numeroase orificii. Aceasta este o veritabilă amigdală pe care o întâlnim pentru prima dată la animale. La pisică, vălul palatin este mai scurt decât la câine, iar marginile ventrale prezintă o luetă redusă. La cabaline, vălul palatin este foarte lung acoperind complect deschiderea buco-faringiană, are o formă, aproximativ dreptunghiulară, sprijinindu-se cu marginea sa liberă pe cuta gloso-epiglotică şi pe baza epiglotei, făcând imposibilă respiraţia pe cale bucală. Faţa orală este acoperită cu o mucoasă de culoare albicioasă care prezintă cute longitudinale şi riduri transversale, în timp de faţa aborală este acoperită cu o mucoasă de culoare roz-gălbuie ce prezintă cute longitudinale. La rumegătoare, vălul palatin este mai scurt şi mai larg decât la ecvine, ceea ce permite ca la această specie, respiraţia să se facă şi pe cale bucală prin trecerea cu uşurinţă a vălului în spatele epiglotei. Înapoia cutelor gloso-palatine, de fiecare parte, mucoasa formează câte un fund de sac dublu în adâncime în care se găsesc o serie de orificii ce conduc în criptele unei amigdale bilobate (amigdala palatină) de 3 –4 cm lungime şi care se găseşte aşezată în grosimea vălului paltin. La ovine, fosele amigdaliene apar bifide. La suine, vălul palatin este lung ajungând până la baza epiglotei. Pe faţa orală de o parte şi de alta a liniei mediane se remarcă existenţa unor formaţiuni eliptice reliefate ce prezintă pe suprafaţa lor nişte orificii mici care sunt amigdalele palatine, în jurul cărora se află papilele conice. Marginea ventrală, prezintă un rudiment de luetă (Uvula palatina). La iepure, vălul palatin este bine dezvoltat. Aboral cutelor gloso-palatine se găseşte o amigdală asemănătoare celei de la cranivore.

13

1.2.4

Planşeul cavităţii bucale (Sulcus lingualis)

Este dispus între arcadele dentare inferioare, fiind format dintr-o porţiune cranială dură şi una moale. Porţiunea dură, are ca bază anatomică faţa dorsală a mandibulei, iar porţiunea moale este formată din muşchii milohioidian şi geniohioidian. În cea mai mare parte, acest spaţiu este ocupat de limbă, care aderă prin marginea ei ventrală la formaţiunile planşeului bucal. Spaţiul ce rămâne liber se sistematizează în două porţiuni : una orală, retroincisivă sau vestibulul sublingual apical, cuprinsă între frâul limbii şi arcada incisivă; una aborală – porţiunea posterioară (pars lingualis) ce cuprinde la rândul său trei zone : mediană – ocupată de porţiunea fixă a limbii şi zonele laterale situate de o parte şi de alta a zonei mediane între corpul limbii şi arcada inferioară, care poartă numele de vestibulele sublinguale laterale, ce comunică cu vestibulul sublingual apical. În vestibulul sublingual apical (Cavitas sublingualis apicalis) se găsesc următoarele formaţiuni: “frâul” limbii (frenulum linguae), care este o cută mucoasă plasată între corpul limbii şi porţiunea sa liberă; cutele carunculare (plica caruncularis), sunt reprezentate de două pliurii simetrice ale mucoasei aşezate pe podeaua vestibulului apical. La extremitatea anterioară a fiecărei cute se găseşte o formaţiune cu aspect de papilă lăţită numită carunculul sublingual (caruncula sublingualis), în jurul căreia se observă o serie de deschideri ale canalelor glandelor salivare submandibulare (canalul Wharton) şi organul epitelial sau al lui Ackerknecht, care este evident numai la animale tinere şi care se află aşezat la 0,5 – 1 cm înapoia incisivilor “cleştilor”. În vestibulele sublinguale laterale de o parte şi de alta se observă câte o cută mucoasă proeminetă numită creasta linguală (plica lingualis lateralis), pe care se deschid canalele glandei sublinguale. Diferenţe :

La carnivore se observă o slabă dezvoltare a carunculilor sublingiuali. La cabaline, vestibulul sublingual apical este spaţios şi organul Ackerknecht evident. Carunculul sublingual are aspectul unei papile lăţite lipsite de tonicitate. La rumegătoare, carunculii sunt mai lăţiţi având marginea liberă dantelată, iar frâul limbii este orientat transversal. Podeaua cavităţii bucale este constituită din următoarele straturi anatomice: mucoasa, care la nivelul vestibulului sublingual apical este mai îngroşată şi aderă la straturile subiacente, în cavităţile sublinguale laterale mucoasa este mai subţire datorită dezvoltării submucoasei la acest nivel. În submucoasă se află vase, nervi şi glande. Stratul musculo-osos este reprezentat prin muşchii milohioidian, muşchii geniohioidieni şi corpul mandibulei. La suine, vestibulul apical este îngust, frâul limbii este orientat transversal, iar carunculii sublinguali uneori lipsesc. La iepure, se observă de fiecare parte a vestibulului sublingual câte o cută evidentă care porneşte de la primul molar spre înainte şi se termină înapoia incisivilor printr-o formaţiune rotunjită. Pe partea mediană a acestor cute se găsesc dispuse oblic o serie de 5 – 6 cute mai puţin înalte. Ţesutul conjunctiv subcutanat este redus; pielea este subţire şi moale. Vascularizaţia este reprezentată de o arteră sublinguală şi vena satelită, iar nervii provin din nervii linguali.

14

1.3 LIMBA (LINGUA)

Este un organ musculos, mobil, aşezat pe planşeul cavităţii bucale pe care se inseră cu faţa sa ventrală, iar cu baza se inseră pe hioid. Ea are un rol în prehensiunea, masticaţia, deglutiţia alimentelor şi recepţia excitaţiilor gustative. Este constituită dintr-o bază, un corp şi o porţiune liberă. Baza limbii (Radix liunguae), reprezintă porţiunea aborală ce se inseră pe hioid, descriind împreună cu marginea liberă a vălului palatin, orificiul buco-faringian. Baza limbii, prezintă o faţă dorsală şi două margini. Pe faţa dorsală, pe linia mediană, se află o cută mucoasă ce se prelungeşte până la epiglotă cuta glosoepiglotică, iar marginile sunt constituite din cutele glosopalatine (Plica glosopalatinum) ce formează pilierii aborali ai limbii sau orali ai vălului paltin. Corpul limbii (Corpus linguae), are forma unei piramide triunghiulare căreia i se descriu trei feţe şi trei margini. Faţa dorsală, este uşor convexă lateral având forma triunghiulară, cu baza orientată aboral, venind în contact cu bolta palatină, atunci când cavitatea bucală este închisă; feţele laterale au o orientare latero-ventrală, fiind în

contact cu arcadele molare inferioare. Aproape de limita inferioară, pe aceste feţe se află

o formaţiune alungită denumită creasta linguală (crista lingualis) pe care se deschid

canalele glandei sublinguale polistomatice. Marginile laterale (Margo linguae) stabilesc legătura dintre faţa dorsală şi cele laterale, iar marginea ventrală este aderentă pe toată întinderea sa la podeaua cavităţii bucale. Porţiunea liberă, este mobilă şi turtită dorso-ventral. Ea prezintă două feţe, două margini şi un vârf. Pe faţa dorsală, la unele specii, se găseşte un silon median sau

o creastă, faţa ventrală prezintă la locul de unire cu corpul limbii o cută musculară

numită “stâlpul” sau “frâul” limbii. Marginile sunt convexe, iar vârful limbii (Apex linguae) este parabolic. În structura limbii se află : mucoasa, submucoasa, stratul muscular, scheletul limbii, vase sanguine şi nervi. Mucoasa, înveleşte organul pe toată suprafaţa sa, continuându-se cu mucoasa cavităţii bucale, a vălului palatin şi a faringelui. Feţele laterale sunt acoperite cu o mucoasă de culoare roz relativ subţire şi mai puţin aderentă la straturile subiacente. Pe faţa dorsală, mucoasa este mai groasă şi prevăzută cu o mulţime de papile, care după forma lor se clasifică în : filiforme, fungiforme, caliciforme şi foliate. Papilele filiforme (Papillae filiformes), sunt cele mai numeroase, se întind pe toată suprafaţa limbii dând acesteia un aspect catifelat. Ele au rol mecanic şi sunt constituite dintr-o prelungire subţire a corionului acoperită de mucoasă. Papilele fungiforme (Papillae fungiformes), sunt răspândite, mai mult, pe faţa dorsală pe marginile limbii şi mai puţin pe feţele laterale. Ele au formă de ciupercă, fiind fixate la mucoasă printr-un pedicul scurt. Papilele caliciforme sau valate (Papillae vallatae), sunt formaţiuni voluminoase ce se găsesc dispuse la limita dintre corpul şi baza limbii pe faţa superioară. Ele sunt formate dintr-un mamelon central înconjurat de un şanţ delimitat de un cadru periferic (calice). Papilele foliate (Papillea foliatae), sunt aşezate cranial de pilierii aborali ai limbii, având aspectul foilor unei cărţi.

15

Rolul papilelor limbii este diferit: astfel, cele fungiforme, caliciforeme şi foliate au rol în aprecierea gustului alimentelor (gustativ) deoarece conţin un număr important de muguri gustativi, cele fungiforme mai au şi rol tactil, în timp ce papilele filiforme au doar un rol mecanic, de a reţine particulele alimentare pe suprafaţa limbii împiedicându-le să se înapoieze înspre orificiul bucal. Submucoasa, este formată din ţesut conjunctiv în care se află glandele salivare

şi formaţiuni limfoide. Glandele salivare, se găsesc situate în special la baza organului şi pe cutele gloso-palatine, alcătuind cu cele din vălul palatin o centură glandulară ce înconjoară deschiderea buco-faringiană. Formaţiunile limfatice, sunt situate la nivelul zonei amigdaliene. Musculoasa, reprezintă stratul anatomic cel mai dezvoltat al limbii, fiind constituită din două categorii de muşchi : intrinseci şi extrinseci. Muşchii intriseci, sunt constituiţi din fascicole musculare aşezate sub mucoasa feţei dorsale şi în grosimea limbii, fiind consideraţi ca fibre terminale ale muşchilor extrinseci. Se disting patru grupe principale :

muşchii longitudinali, aşezaţi sub mucoasa feţei dorsale, fiind formaţi din fibre ce se intrică şi foarte aderente la mucoasă;

muşchii longitudinali profunzi, situaţi în masa organului, se prelungesc pe faţa inferioară a porţiunii libere;

muşchii transversali, orientaţi perpendicular pe axul mare al organului;

muşchii verticali, orientaţi în plan vertical al organului.

Muşchii extrinseci, sunt sistematizaţi în patru perechi de muşchi, ce au inserţia fixă pe oasele hioidului sau pe mandibulă, iar inserţia mobilă se pierde în grosimea

limbii confundându-se cu musculatura intrinsecă. În centrul organului, între straturile musculare, se găseşte o cantitate de ţesut gras, mai abundent către bază şi care constituie nucleu gras a lui Bauer (Nucleus adiposus linguae).

Muschii stilogloşi (M.styloglossi), sunt plasaţi pe părţile laterale ale limbii de la osul stilohial şi până la extremitatea liberă a limbii. Ei au aspectul unor benzi de fibre paralele de culoare roşie – gri. Inserţia fixă se face pe stilohial prin intermediul unei aponevroze subţiri, iar cea mobilă pe faţa inferioară a porţiunii libere, unde fibrele celor doi muşchi se întreţes. Au rolul de a înclina lateral limba când acţionează câte unul sau de a retrage limba în cavitatea bucală când acţionează în comun.

Muşchiul bazioglosi (M. hyoglossi), sunt simetrici, fiind aşezaţi la baza limbii şi constituind masa principală a porţiunii fixe. Au aspect de bandă lată, cu fibrele orientate în sus şi înainte. Inserţia fixă se realizează pe corpul hioidului şi coarnele laringiene, iar inserţia mobilă se confundă cu muşchii transversali ai limbii. Au rol de a trage limba în cavitatea bucală şi a coborâ baza organului.

Muşchii geniogloşi (M. genioglosii), sunt situaţi simetric pe linia mediană a limbii şi au aspect flabeliform. Inserţia fixă se face pe faţa geneenă a mandibulei printr-un tendon scurt, paralele cu tendonul muşchiului genio-hioidian, apoi fibrele se dispersează în

16

evantai, înainte, în sus şi înapoi, continuându-se cu fibrele muşchilor intrinseci. Posterior între cei doi geniogloşi se găseşte situat nucleul grăsos a lui Bauer. Au o acţiune complexă, după cum acţionează diversele grupe de fibre ce-l compun: trage limba spre înainte (prin fibrele anterioare), o retrage în cavitatea bucală (prin fibrele posterioare), sau o coboară aplecând-o pe podeaua cavităţii bucale (prin fibrele verticale).

Muşchii micii hiogloşi (M. hyoglossi minores), sunt constituiţi din

două fascicole reduse şi simetrice situate în masa de ţesut grăsos de la baza limbii. Inserţia fixă se face pe faţa superioară a corpului hioidului, cea mobilă prin fibre ce se dispersează pe faţa dorsală şi feţele laterale ale limbii, confundându-se o parte din fibre, cu muşchii intrinseci (muşchii longitudinali superficiali). În traiectul lor muşchii se plasează sub muşchiul transversul hyoideus, pe care-l întretaie perpendicular. Au rolul de a trage limba înapoi. Scheletul limbii, este constituit din entoglos şi septumul lingual. Septumul lingual, este prezent numai la anumite specii (cal şi carnivore), fiind constituit din două cordoane fibroase, unul superior, mai dezvoltat şi aşezat sub mucoasa feţei dorsale şi altul inferior, rudimentar, ce se găseşte pe faţa inferioară a porţiunii libere.

Limba serie animală :

La carnivore, limba este foarte mobilă, subţire având pe faţa dorsală un silon median. Caracteristic la acestea este prezenţa unui cordon fibro-elastic în grosimea musculoasei, cei conferă rigiditate porţiunii libere. Se remarcă existenţa papilelor filiforme pe toată suprafaţa limbii la fel, şi a celor fungiforme cu excepţia bazei limbii. Papilele caliciforme, sunt în număr de 4 – 6, la baza limbii în formă de litera “V” cu deschiderea orală. Papilele foliate, sunt prezente atât la câine (în număr de 7 – 8 ), cât şi la pisică (în număr de 5 – 7) aşezate la baza limbii. La ecvine, limba are un vârf lăţit sub formă se spatulă şi prezintă un şanţ median redus, corpul este masiv, având o lungime de 8 – 12 cm şi o lăţime de 5 – 6 cm. Mucoasa este de culoare roz-albicioasă, mai groasă pe corpul limbii, baza limbi prezintă o cută glosoepiglotică evidentă, cutele glosopalatine se reunesc formând un arc gloso-palatin, pe faţa anterioară a vălului. Papilele filiforme, sunt subţiri, necornificate şi dau un aspect catifelat suprafeţei limbii (neted). Papilele fungiforme, sunt mai, răspândite pe porţiunea liberă şi pe marginile limbii. Papilele caliciforme, sunt în număr de două, fiind situate pe corpul limbii aproape de baza acesteia. Papilele foliate, sunt aşezate înaintea cutelor glosopalatine, formând câte o mică ridicătură ovoidă ce prezintă 5 – 6 pliuri transversale, separate între ele prin şanţuri, ele alcătuiesc organul lateral al gustului (organul Mayer). La rumegătoare, limba este rugoasă la palpare, având porţiunea liberă foarte mobilă. Ea prezintă pe faţa dorsală o proeminenţă numită protuberanţă linguală (Protuberantia linguae). Porţiunea liberă, este mai îngustă decât la cal, lipsită de silon median. Papilele filiforme, sunt dezvoltate cornificate şi îndreptate aboral, iar la nivelul protuberanţei, ele sunt bine evidenţiate, fiind turtite şi voluminoase. Papilele fungiforme, sunt în număr mai mare pe marginea porţiunii libere, în timp ce papilele caliciforme sunt, dispuse pe două rânduri longitudinale câte 8 –10 de fiecare parte a

17

bazei limbii. Papilele foliate, lipsesc la această specie, iar frâul limbii este orientat transversal. La ovine şi caprine, limba este mai puţin mobilă comparativ cu cea a rumegătoarelor mari. Corpul prezintă o protuberanţă linguală mai redusă, iar baza limbii este acoperită cu o mucoasă netedă şi fără papile. Porţiunea liberă, este mai scurtă cu extremitatea rotunjită prezentând un şanţ pe faţa dorsală. Papilele filiforme, sunt dezvoltate, totuşi mai puţin cornificate decât la taurine. Papilele fungiforme, sunt foarte numeroase, iar cele caliciforme au aceeaşi structură ca la taurine dar sunt în număr de 10 – 12 pe o parte. Caracteristic la această specie este pigmentarea mucoasei cavităţii bucale, în special pe faţa dorsală a limbii, pe bolta palatină, vălul palatin, obraji şi pe buze în funcţie de rasă. La sunie, limba în general este groasă, prevăzută pe faţa dorsală cu o creastă alungită. Papilele filiforme, sunt reduse, necornificate, la baza limbii sunt prezente două papile caliciforme. Se remarcă la suine prezenţa papilelor foliate şi, de asemenea, existenţa a două fose amigdaliene foarte dezvoltate, separate printr-o cută glosoepiglotică. La iepure, limba este foarte asemănătoare cu a solipedelor, fiind foarte fină, având papile filiforme, caliciforme, fungiforme, şi foliate, cele din urmă fiind dispuse pe două suprafeţe eliptice uşor reliefate.

1.4 DINŢII (DENTES)

Sunt organe dure, de culoare albicioasă, asemănătoare ca structură cu oasele, dar având o dezvoltare asemănătoare cu a fanerelor. Dinţii se află aşezaţi în alveolele dentare pe marginea oaselor incisiv, maxilar şi mandibular, formând cele două arcade de formă parabolică (superioară şi inferioară). Dinţii, servesc la prehensiunea şi triturarea alimentelor fiind şi organe tactile şi de apărare. În sistematica zoologică, unul din criteriile de clasificare a animalelor sunt şi dinţii. Luând în considerare forma, modul de creştere şi aspectul coroanei dinţilor, animalele se pot împărţi astfel:

izodonte (animnalele care au toţi dinţi asemănători); hetereodonte (animalele care prezintă mai multe categorii de dinţi); izognate (animale cu dinţi asemănători ca formă şi ca număr pe ambele arcade dentare); anizognate (animalele cu dentiţia mandibulară diferită de cea maxilară); hypselenodonte (animale ce au dinţii cu coroana lungă şi cu erupţii permanente); brahiodonte (animale care prezintă dinţi cu coroană scurtă şi erupţie rapidă); bunodonte (animale ce prezintă dinţi cu coroana mamelonată); şi selenodonte (animale ce prezintă suprafaţa de tocire prevăzută cu adâncituri circumscrise de creste). La toate animalele domestice, cu excepţia iepurelui, se disting două feluri de dentiţie : de tineret ce cuprinde numărul de dinţi caduci (Dentes decidui) şi dinţi permanenţi (Dentes permanentes) sau dentiţie de maturitate ce cuprinde numărul de dinţi permanenţi şi de înlocuire (Dentes succedentes). După dentiţie animalele au fost clasificate în : monofiodonte animale cu un singur fel de dentiţie (iepurele); difiodonte, animale ce au cele două feluri de dentiţie.

Conformaţia şi structura dinţilor

18

Dintele este format din : rădăcină, coroană şi gât. Rădăcina (Radix dentis), este porţiunea ce se află aşezată în alveolă, poate să aibă o formă conică şi se termină printr-un vârf prevăzut cu un orificiu pe unde pătrund în dinte vase sanguine şi nervii. Rădăcina poate fi unică (incisivi şi canini) sau multiplă (molari). Coroana (Corona dentis), este porţiunea vizibilă având o culoare albă strălucitoare şi o formă ce diferă în funcţie de specie, având mai multe feţe şi margini. Gâtul (Collum dentis), este porţiunea acoperită de gingie aflându-se între rădăcină şi coroană. La nivelul gâtului dintelui se pot observa depuneri de tartru. În structura dintelui se deosebesc formaţiuni moi şi dure. Formaţiunile dure sunt reprezentate de : dentină, smalţ şi cement. Dentina (Dentinum sau ivorium), este principala componentă de culoare alb – gălbuie, fiind o substanţă dură. La interior adăposteşte o cavitate pulpară, care se continuă cu un canal ce se deschide în alveolă. Camera pulpară (Canalis radicidentis), adăposteşte pulpa dintelui. Dentina conţine 28% oseină şi 72% substanţe minerale (fosfaţi, carbonaţi şi florură de calciu) Smalţul (Enameleum), este o substanţă dură, ce înveleşte coroana dintelui, având o culoare alb-porţelanie sau albăstruie. Smalţul este cel mai dur ţesut din organism fiind format din 97% săruri minerale (florură de calciu) şi 3% substanţe organice. Cementul (Cementum), acoperă rădăcina dintelui având o structură asemănătoare cu ţesutul osos. Formaţiunile moi ale dintelui sunt reprezentate de : pulpa dentară, periostul alveolo-dentar şi gingie. Pulpa dentară (Pulpa dentis), este de culoare roşiatică constituită din ţesut conjunctiv, bogat vascularizat şi inervat, care se găseşte în interiorul camerei pulpare, ce se continuă prin orificiul de la vârful rădăcinii cu periostul alveolo-dentar. Periostul alveolo-dentar (Periodontium), se mai numeşte şi ligamentul alveolo- dentar fiind format din fibre conjunctive ce aderă la peretele alveolei şi la cement. Gingia (Gingiva) , este reprezentată de mucoasa bucală ce acoperă arcadele dentare şi se inseră pe gâtul dintelui contribuind la fixarea acestuia în alveole. Gingia, este mai groasă decât restul mucoasei bucale, mai rezistentă şi foarte aderentă la periost, fiind bogat vasculatrizată şi inervată.

1.5 SISTEMATIZAREA DINŢILOR

Animalele domestice sunt heterodonte având trei categorii de dinţi aşezaţi pe cele două arcade dentare ce se sistematizează în: incisivi, canini şi molari. Incisivii (Dentes incisivi), sunt situaţi la extremitatea orală a cavităţii bucale, în alveolele din corpul osului incisiv şi a mandibulei. Au coroana în formă de spatulă turtită oro-aboral, prezentând o faţă orală, una aborală, două margini de contact cu dinţii învecinaţi şi o margine liberă care, cu excepţia calului, este tăioasă. La cal, ea este mărită datorită prezenţei unui cornet extern tapetat cu dentină, numit mişună, care dispare prin tocirea coroanei, odată cu înaintarea în vârstă a animalului. Rădăcina lor este mică. Numărul acestora variază cu specia: la carnivore, la cal, şi porc sunt câte 6

19

pentru fiecare arcadă; la rumegătoare sunt 8, dispuşi numai pe arcada inferioară, pe arcada superioară sunt supliniţi de către un burelet dentar (incisiv). După poziţia lor, incisivii se sistematizează în: cleşti situaţi de o parte şi de alta a planului median; mijlocaşi situaţi lateral de cleşti şi lăturaşi situaţi lateral de precedenţii. Caninii (Dentes canini), au forma conică, uşor recurbaţi, plasaţi aboral de lăturaşi, la nivelul diastemei. Sunt câte doi pe fiecare arcadă, la cal (masculul), porc şi carnivore; la rumegătoare şi rozătoare lipsesc. Au rol în sfârtecarea hranei şi apărare. Molarii (Dentes molares), sunt cei mai voluminoşi fiind dispuşi aboral de canini, cu rol în masticaţia alimentelor. Numărul lor variază cu specia, iar în cadrul speciei, cu vârsta animalului (la tineret sunt mai puţini). Coroana lor este scurtă şi puternică având cinci feţe: faţa bucală (Facies vestibularis), faţa linguală (Facies lingualis), două feţe de contact (Facies contactis) şi una masticatorie. După conformaţia lor animalele se clasifică în: selenodonte (cabaline, rumegătoare şi rozătoare), care au suprafaţa masticatorie relativ dreaptă, prevăzută cu uşoare denivelări şi bunodonte (carnivore şi suine), cu faţă masticatorie mamelonată. Formula dentară, se foloseşte pentru exprimarea succintă a denţiţiei sub forma unei relaţii aritmetice pe sistemul fracţional, în care numărătorul arată numărul dinţilor de pe arcada superioară, iar numitorul pe cei de pe arcada inferioară, pentru fiecare categorie de dinţi folosindu-se iniţiala respectivă : I - pentru incisivi; C - pentru canini; P - pentru premolari şi M - pentru molari. Aceste iniţiale se vor scrie cu litere mici pentru dentiţia de tinereţe şi cu majuscule pentru cea permanentă. În această formulă se pot trece toţi dinţii de pe arcade sau numai unilateral; în acest caz numărul lor se va înmulţii cu 2 pentru a obţine numărul total de dinţi.

Formula dentară în serie animală La câine, numărul de dinţi poate varia în funcţie de rasă şi individ. Incisivii sunt mai dezvoltaţi pe maxilar, iar lăturaşii sunt mai dezvoltaţi decât restul incisivilor, ei au rădăcini lungi, turtite, iar coroana prezintă marginea masticatorie sub formă de frunză de trifoi. Forma caninilor este conică, cei de lapte sunt mai subţiri şi foarte ascuţiţi. La această specie nu există diastema. Molarii sunt în număr de 12 pe maxilă şi de 14 pe mandibulă. Ei sunt inegali ca volum, cel mai voluminos şi mai puternic se numeşte carnasier (al patrulea pe arcada superioară şi al cincilea pe arcada inferioară), cei din faţa carnasierilor se numesc precarnasieri, iar în spatele carnasierilor se află câte doi molari, pe fiecare arcadă a căror faţă masticatorie este prevăzută cu eminenţe conice (molari tuberulaţi). Formula dentară :

de tineret este:

 
 

3

1

4

i =

3

;

c =

1

;

m =

4

=

de adult este :

16

x

2

=

32

I

3

C

 

1

M

6 2

10

x

 

42

 

=

;

=

;

 

=

=

=

 

3

 

1

 

7 2

11

x

 

20

La pisică, dinţii sunt în general asemănători cu cei de câine, cu unele diferenţe, incisivi sunt foarte mici şi fini, caninii sunt mai ascuţiţi decât la câine şi prevăzuţi cu 2 – 3 strii pe faţa laterală, iar molarii mai ascuţiţi şi mai tăioşi fără tuberculi pe faţa masticatoare. La pisică erupţia dinţilor se face rapid şi coroana este acoperită în totalitate cu smalţ. Formula dentară :

de tineret este :

i

=

=

3

3

; c

1

1

;

m

3

7

x

2

=

=

2

6

x

2

=

de adult este :

I

M

=

3

3

; C

=

1

1

;

=

4

8

x

2

=

3

7

x

2

14

+

=

16

12

=

+

14

=

26

,

30

.

dentiţie

Incisivii caduci sunt mai mici decât cei permanenţi, prezentând o gâtuitură între coroană şi rădăcină, fiind turtit numai oro-aboral, nu prezintă silon longitudinal pe faţa labială ei fiind mult mai albi datorită lipsei cementului pe coroană. Premolarii caduci sunt singurii molari ai animalului tânăr. Dentiţia definitivă a ecvinelor este definită pe sexe, la mascul existând în general un număr de 4 dinţi în plus de femele. Incisivii permanenţi au forma unei piramide încurbate aboral. Coroana este turtită oro-aboral. Marginea sau suprafaţa de tocire prezintă pe dintele netocit o cavitate dentară externă, ce poartă denumirea de mişună (cavum coronale). Cu timpul, camera pulpară, se umple cu dentina nou formată, mai închisă la culoare, care prin tocirea dintelui va apărea pe suprafaţa de tocire sub forma unei pete gălbuie sau negricoasă, cunoscută sub denumirea de steaua dentară (Girard). Incisivii de pe maxilă sunt mai lungi şi mai groşi decât cei de pe mandibulă, iar arcada dentară superioară întrece pe margini pe cea inferioară, canini apar în dentiţie definitivă de regulă la mascul, dar uneori şi la femele, având o formă de con recurbat aboral, cu coroana turtită, iar marginile şi extremitatea liberă rotunjită. Rădăcina, este conică având o spaţioasă cavitate pulpară ce se deschide printr-un orificiu pulpar lat. Molarii, sunt în număr de 24, câte 12 pe fiecare arcadă dentară, coroana lor este masivă. Primii trei poartă numele de premolari, pe fiecare semiarcadă dentară, iar ultimii sunt molarii permanenţi. Faţa masticatoare a molarilor, prezintă un desen caracteristic, mai evident pe dintele “virgin”, care este asemănător cu litera “B” cu buclele orientate medial; la molarii mandibulari desenul are forma unui “ ” întors. Rădăcina molarilor este lungă şi prezintă 3 sau patru braţe radiculare pe arcada superioară şi două braţe pe arcada inferioară, cu excepţia ultimului molar care are 3 braţe. Camera pulpară este diverticulară, fiecare braţ prezentând câte o cameră pulpară prevăzută cu câte un canal. Formula dentară :

La

cabaline,

se întâlneşte

o

heterodontă,

izognată

şi

difiodontă.

de tineret este :

i =

de adult este :

I =

3

3

0

4

=

3

; c =

0

;

3

3

;

C =

p =

(

0

1 (

0

)

;

)

1 P =

13

3

3

x

2

=

; M =

26 .

3

3

=

40 (36)

.

21

La rumegătoarele mari şi mic, întâlnim o dentiţie heterodontă, anizognată şi difiodontă. Incisivii sunt prezenţi numai pe arcada inferioară, fiind sistematizaţi în: cleşti, mijlocaşi – primi, mijlocaşi – secunzii şi lăturaşii, iar pe arcada superioară se află un burelet glenoidian. Incisivii de lapte sunt albi, de formă lăţită, coroana fiind despărţită

de

rădăcină printr-un gât evident. Incisivii permanenţi sunt slab fixaţi în alveole, având

o

mobilitate destul de mare datorită lungimii ligamentului alveolodentar. Faţa

masticatorie nu este aşa de evidentă ca la ecvine, aceasta fiind înlocuită printr-o margine masticatorie. Caninii la taurine lipsesc. molarii sunt în număr de 12 pentru fiecare arcadă

dentară, fiind sistematizaţi în premolari şi molari. Molarii au aspectul unei prisme patrulatere. Premolarii superiori au pe faţa masticatorie un desen asemănător literei “D” cu bucla orientată medial, iar pe molarii maxilari forma literei “B” cu bucla orientată medial. La oaie şi capră, dinţii sunt în general asemănători celor de la bovine. Incisivii

au coroana mai lungă şi îngustă şi dimensiuni mai mici, iar arcadele molare superioare sunt convergente înainte, iar arcada inferioară este divergentă înapoi. Formula dentară :

la tineretul taurin este :

i =

la adult este :

I =

; C =

0

0

;

3

4

; c =

0

4

0

p =

=

0

0

;

P =

10

x

3

3

3

;

M =

2

3

3

=

=

20 ,

16

x

2

=

16

x

2

=

32 .

La suine, care sunt animale heterodonte şi bunodonte, incisivii diferă ca formă

de la un maxilar la altul şi chiar la acelaşi maxilar. Cleştii şi mijlocaşii superiori sunt

scurţi şi laţi, iar cei inferiori din potrivă au formă prismatică, alungiţi şi asemănători cu ai rozătoarelor. Lăturaşii de la ambele arcade sunt mai mici, turtiţi dintr-o parte în alta,

mai slab fixaţi în alveole şi situaţi la oarecare distanţă de ceilalţi incisivi. Canini sunt

de formă conică, foarte dezvoltaţi la mascul (vier). Caninii superiori sunt mai groşi la

baza coroanei şi orientaţi lateral, iar cei inferiori trec înaintea celor superiori, având forma unei piramide triunghiulare. Molarii, au caractere bunodonte. Coroana este scurtă şi prezintă pe faţa masticatorie o serie de mameloane separate prin şanţuri.

Rădăcina este ramificată şi divergentă. Premolarii sunt mai reduşi şi au suprafaţa masticatorie tăioasă. Premolarul unu inferior este foarte mic, şi aşezat izolat de ceilalţi. Dinţii suinelor se remarcă prin faptul că au un strat subţire de cement pe rădăcină, iar mameloanele de pe faţa masticatorie sunt acoperite cu un strat de smalţ. Formula dentară :

de tineret este :

i

=

3

3

;

c =

1

1

;

p =

4

4

=

16

x

2

=

32 ,

de adult este :

 
 

I =

3

3

;

C =

1

1

;

P =

4

4

;

M =

 

3

3

=

22

x

2

=

44 .

22

La iepure, incisivii superiori au o aşezare superficială pe două rânduri: doi dezvoltaţi (principali) aşezaţi în faţă şi doi reduşi dispuşi în spatele acestora. Incisivii principali, sunt bine dezvoltaţi, având forma de prismă patrulateră şi prezintă pe faţa labială un şanţ profund. Faţa masticatorie este orientată oblic pe faţa bucală. Incisivii secundari, sunt mai mici având formă cilindrică. Incisivii sunt în întregime acoperiţi de smalţ. Incisivii au o creştere continuă ce este compensată de o uzură continuă. La iepure, lipsesc caninii, molarii sunt dinţi cu rădăcini lungi, cei superiori au o coroană redusă, puţin vizibilă deasupra gingiei.Se remarcă faptul că molarii sunt acoperiţi în întregime de smalţ. Formula dentară la leporide este :

I

=

2

; C

=

0

;

P

=

3

;

M

=

3

=

8

x

2

=

28

 

1 0

 

2

2

6

x

2

.

1.6 GLANDELE SALIVARE (GLANDULE SALIVALES)

Sunt glande anexate porţiunii prediafragmatice a tubului digestiv care îşi varsă

produsul de secreţie numit salivă în cavitatea bucală. Saliva, este un lichid incolor filant bogat în enzime, şi rol în masticare, deglutiţie şi digestie. Glandele salivare mari (ce constituie organe), sunt alcătuite din acini glandulari grupaţi în lobuli înconjuraţi de ţesut conjunctiv care le înveleşte şi la exterior. Acinii au în centru un lumen care se continuă cu canalele excretoare intralobulare, care prin confluenţă vor forma canalele extralobulare, din a căror confluenţă se va forma canalul colector ce se varsă în cavitatea bucală. După gradul de grupare a lobulilor (aglomerare) se deosebesc:

a) glande diseminate (Glandulae oris), formate din lobuli solitari dispersaţi în submucoasa cavităţi bucale şi care se deschid prin câte un canalicul propriu la suprafaţa mucoase bucale

b) glande aglomerate, care sunt formaţiuni distincte, de talie mare dispuse simetric la distanţă de mucoasa bucală şi care îşi varsă produsul în cavitatea bucală prin intermediul unui canal. Din această categorie fac parte :

parotida, submandibulara, sublinguala şi glandele molare.

Glanda parotidă (Glandula parotis), este dispusă în spaţiul dintre ramura

recurbată a mandibulei şi aripa atlasului (loja parotidiană), fiind formată dintr-un cap, un corp şi o coadă.

Capul se află sub baza pavilionului urechii, în continuare (ventral) urmează

corpul dispus între ramura recurbată a mandibulei şi aripa atlasului, iar mai ventral se află coada a cărei întindere este variabilă în funcţie de mărimea sa, (la cal, se întinde până la unghiul delimitat de vena linguo-facială şi vena jugulară externă; la bou, coboară numai până la muşchiul sternomandibular, la porc, ajunge până la intrarea în cavitatea toracică, iar la carnivore, este foarte redusă). Faţa sa laterală, este acoperită de muşchiul parotido-auricular, iar cea medială, acoperă vasele şi nervii din loja parotidiană. Marginea cranială aderă la marginea caudală a mandibulei şi faţa laterală a articulaţiei temporomandibulare, iar cea caudală vine în raport cu aripa atlasului.

23

Canalul său colector Stenon, se desprinde de la marginea cranială a sa, trece pe faţa medială a mandibulei, în compania arterei şi venei faciale, până la scizura mandibulară, de unde se aşează la marginea cranială a muşchiului maseter şi se deschide printr-o papilă în cavitatea bucală, la nivelul premolarului 3 superior, la cal; la nivelul molarului unu superior la taurine şi 2-3 la porc. Structura glandei cuprinde o stromă conjunctivă bogată în vase sanguine şi nervi şi un parenchim format de către acinii seroşi. Secreţia sa este continuă dar vărsarea produsului se face, cu excepţia calului, numai în timpul alimentaţiei. Este o glandă tubulo-acinoasă ramificată de tip seros. În serie animală glanda parotidă are aşezare şi întindere diferită, astfel:

La carnivore, este relativ redusă, aşezată la baza urechii, înapoia articulaţiei temporomandibulare. Are o formă unghiulară cu capul bifurcat, canalul colector se deschide la nivelul molarului 3 – 4 superior fiind lipsit de tubercul. La pisică, glanda este mai întinsă decât la câine, iar canalul Stenon se deschide în dreptul celui de-al doilea molar. La ecvine, glanda parotidă este aşezată între ramura verticală a mandibulei şi aripa atlasului. Prezintă un cap divizat în două braţe, un corp alungit, masiv şi o coadă triunghiulară. Faţa laterală, este acoperită cu muşchiul parotido-auricular, prezentând o excavaţie oblică, în care se află situată vena jugulară. Faţa medială, se află în contact cu formaţiunile din loja parotidiană. Canalul colector se constituie din unirea a 3 – 4 canalicule interlobulare. El se deschide la nivelul molarului 3 superior în vestibulul bucal, printr-un tubercul mucos (papila salivară). La rumegătoare, mari (taurine),parotida este mai dezvoltată decât la cabaline. Corpul glandei este aşezat înaintea bazei urechii, acoperind lateral articulaţia temporomandibulară. Corpul, este mai îngust şi plasat oblic peste marginea alveolară a mandibulei, iar coada nu atinge decât rareori tendonul muşchiului sterno-mandibular. Canalul colector Stenon, se individualizează de la faţa medială şi iese de sub glandă în treimea ventrală a marginii orale, deschizându-se la nivelul (papilei salivare) molarului 5 superior. La ovine şi caprine, glanda parotidă se aseamănă cu cea a bovinelor şi ca dezvoltare şi structură. Canalul colector se deschide la nivelul molarului 4 superior după ce trece peste muşchiul maseter. La suine, parotida este cea mai dezvoltată ajungând până la intrarea în cavitatea toracică, coada glandei este foarte lată şi bifurcată. Canalul colector are un traiect asemănător cu cel al bovinelor, deschizându-se la nivelul molarului 4 – 5 superior. La leporide, parotida este, în general, slab dezvoltată fiind asemănătoare ce acea de la cal. Canalul colector, are un traiect identic cu cel descris la bovine şi se deschide în cavitatea bucală la nivelul molarilor 3 sau 4 superior. Glanda submandibulară (Glandula mandibularis), este aşezată în spaţiul intermandibular, delimitat de laringe, faţa medială a parotidei şi muşchiul pterigoidian medial. Faţa sa laterală este în raport cu muşchiul pterigoidian medial sau cu parotida (la unele specii), iar cea medială cu laringele şi pachetele vasculo-nervoase învecinate. Marginile, au forme ce diferă după specie. Canalul colector Warton (Ductus mandibularis) se îndreaptă oral spre muşchii limbii şi faţa medială a glandei sublinguale şi se deschide în vestibulul sublingual la nivelul carunculilor sublinguali. Este o glandă tubulo-acinoasă ramificată, sero-mucoasă.

24

La carnivore, glanda submandibulară este mai dezvoltată decât parotida de formă globuloasă şi mai închisă la culoare. Ea este situată la extremitatea inferioară a glandei parotide unde poate fi palpată sub piele la nivelul muşchiului digastric. Canalul colector se deschide la nivelul frâului limbii pe un caruncul sublingual redus. La pisică are aceiaşi întindere, dar formă ovoidă. La cal, glanda submandibulară este mai redusă decât parotida. Are forma unei benzii alungite, uşor turtită lateral şi recurbată în sus şi înapoi. Glanda prezintă cap, corp şi coadă şi are o faţă laterală, una medială şi două margini. Canalul colector sau Warton merge paralel cu marginea superioară a corpului şi se deschide la nivelul frâului limbii în partea laterală a carunculilor subglinguali. La bovine, glanda este mai dezvoltată decât la cal, are o culoare galben-palidă şi se întinde de la partea anterioară a atlasului până sub laringe şi hioid. Canalul colector se izolează din glandă la nivelul jumătăţii marginii anterioare. La această specie, se deschide adesea şi un canal accesoriu – ductus submandibularis accesorius – ce provine din canaliculele interglandulare ale capului glandei. Canalul principal se uneşte cu canalul accesoriu în dreptul muşchiului digastric şi se deschide în vestibulul sublingual apical la nivelul carunculilor sublinguali. La ovine şi caprine, glanda are formă ovoidă dar canalul colector se deschide în vestibulul sublingual apical la nivelul frâului limbii, la această specie lipseşte carunculul sublingual. La suine, glanda, apare sub formă de doi lobi globuloşi de culoare roşiatică, cel anterior mai alungit, iar cel aboral mai voluminos. Canalul Warton trece peste glanda sublinguală şi se deschide tot la nivelul frâului limbii. La iepure, este, în general foarte redusă cu aceeaşi deschidere. Glandele sublinguale (Glandulae sublinguales), se află situate pe părţile latrale ale limbii, în submucoasa vestibulului sublingual lateral, fiind alcătuite dintr-o porţiune orală – polistomatică (Glandulae sublinguales polystomatica) şi una aborală – monostomatică (Glandulae sublinguales monostomatica). Porţiunea polistomatică, este formată dintr-o aglomerare de acini a căror canale colectoare scurte, numite – Rivinius – se deschid în vestibulul sublingual la nivelul crestei linguale. Porţiunea monostomatică, este formată dintr-o grupă compactă de acini glandulari ce se varsă printr-un canal, canalul Bartolin. La câine, există atât glanda mono cât şi polistomatică, canalul porţiunii aborale, monostomatice, se deschide în vestibulul sublingual apical, iar partea polistomatică este constituită din lobi glandulari reduşi şi diseminaţi. La cabaline, există numai glanda sublinguală polistomatică, lipseşte glanda monostomatică. Glanda sublinguală, este alungită oro-aboral, turtită şi situată în spaţiul intermandibular sub limbă. Canalele de excreţie Rivinius, sunt în număr de 20 – 25 fiind fine, scurte şi flexuoase, se detaşează de pe marginea dorsală a glandei şi se deschid în vestibulul sublingual lateral la nivelul crestei sublinguale printr-o serie de tuberculi reduşi. La rumegătoarele mari şi mici, glanda sublinguală are atât porţiunea polistomatică cât şi cea monostomatică. Polistomatica, este de culoare roşie, fiind mai lungă şi subţire, iar cea monostomatică, este mai scurtă şi de culoare galbenă, fiind situată sub extremitatea aborală a precedentei. Canalele Rivinius se deschid pe creasta sublinguală în vârful unor papile odontoide.

25

La suine, există ambele porţiuni ca şi la rumegătoare. Porţiunea polistomatică este formată din lobuli glandulari voluminoşi de culoare roşie, de formă pătrată, în timp ce porţiunea aborală este alungită şi îngustă. Porţiunea polistomatică îşi varsă produsul fie direct în cavitatea bucală, prin 8 – 10 canale, fie indirect prin intermediul canalului porţiunii monostomatice cu care joncţionează. Porţiunea monostomatică are un canal propriu care se găseşte situat paralel cu canalul Warton şi se deschide la nivelul frâului limbii. La iepure, glanda suglinguală este redusă, având ambele porţiuni cu aceleaşi raporturi ca şi la cal. Glandele molare (Glandulae molares) sunt formate din lobuli glandulari diseminaţi în două şiruri, unul superior, altul inferior, ambele paralele cu arcadele molare. Canalele colectoare ale glandelor sunt scurte şi se deschid în şanţul gingivo- jugal superior sau inferior. Glandele molare sunt irigate de artera şi vena buccinatorie şi inervate prin nervul buccinator. La carnivore, glandele molare , de pe arcada superioară, au o topografie specială, fiind aglomerate în partea aborală, unde formează o masă glandulară bine delimitată şi situată între arcada zigomatică şi teaca oculară – formând glanda zigomatică (Glandulae zygomaticae). Canalul colector se numeşte canalul lui Nück (Dactus glandulae zygomaticae) şi se deschide la nivelul tuberculului Nückiani, deasupra ultimului molar. Glandele molare inferioare, sunt la fel ca şi la celelalte specii.

La cabaline, glandele molare superioare sunt mai dezvoltate, în partea aborală, lobulii glandulari sunt mai aglomeraţi formând o masă compactă aşezată sub muşchiul maseter. În partea orală lobulii sunt diseminaţi şi aşezaţi aproape de comisura buzelor. Cele două grupe de glande molare îşi varsă produsul în cavitatea bucală, prin canale colectoare ce se deschid la nivelul şanţului bucojugal de-a lungul unei linii de tuberculi foarte reduşi. La rumegătoarele mari şi mici, glandele molare au aceiaşi topografie ca şi la ecvine, cu menţiunea că cele de pe arcada inferioară sunt mai bine evidenţiate. La suine, atât glandele molare superioare cât şi inferioare sunt bine dezvoltate. La iepure, glandele molare dorsale sunt reduse, iar cele ventrale sunt dezvoltate şi aglomerate, formând la nivelul comisurii buzelor o masă glandulară evidentă ce este vizibilă la exterior. Glandele labiale (Glandulae labiales) ,sunt diseminate, aşezate sub mucoasa labială, şi care se întind şi pe o mică distanţă la faţa internă a obrajilor înapoia comisurilor. Glandele labiale superioare sunt mai numeroase, canalele colectoare se deschid la suprafaţa mucoasei la nivelul şanţului gingivo-labial. La toate animalele domestice au cam aceiaşi întindere. Glandele linguale (Glandulae linguales), sunt diseminate la toate speciile şi se deschid la baza limbii sub mucoasa linguală. Glandele palatine (Glandulae veli palatini), sunt situate sub mucoasa ce căptuşeşte faţa bucală a vălului palatin. Ele sunt mai dezvoltate la ierbivore şi mai reduse la omnivore şi carnasiere.

26

1.7

FARINGELE (PHARYNX)

1.7.1. Configuraţia faringelui

Este un organ musculo-membranos, deservind atât aparatul digestiv cât şi respirator. Este aşezat aboral de cavitatea bucală şi cavităţile nazale şi oral de laringe şi esofag. Este suspendat la baza craniului, prin aparatul hioidian şi prin musculatura sa, într-o poziţie oblică ventro-aboral, având porţiunea dorsală mai îngustă decât cea ventrală. Este constituit din doi pereţi laterali, un perete dorso-aboral, unul oral şi unul ventro-oral. Pereţii laterali, vin în raport cu stilohioidul, cu muşchii pterigoidieni mediali, stilohioidieni şi formaţiunile vasculo-nervoase regionale. Peretele dorso- aboral, este în raport cu formaţiunile retro-faringiene, constituind plafonul organului fixat în jurul deschiderilor nazo-faringiene. Peretele oral, este dat de faţa dorsală a vălului palatin, iar cel ventro-oral reprezintă intrarea în laringe. El comunică cu organele învecinate prin intermediul a 7 orificii (fig. 30) dispuse astfel: două deschideri nazo-faringiene (choanele) dispuse dorsal, de formă ovală şi separate între ele de creasta vomerului; două deschideri faringo-timpanice (Ostia pharyngea tubae auditivae), în formă de fantă aşezate între peretele dorso-aboral şi pereţii laterali; un orificiu faringo-laringian dispus pe peretele ventro-aboral circumscris de două şanţuri faringo-laringiene; orificiul buco-faringian dispus oral; orificiul faringo-esofagian dispus dorsal de cel laringian înconjurat de stâlpii aborali ai vălului palatin. Structura faringelui Structural, pereţii faringelui sunt formaţi din: fibroasă, musculoasă şi mucoasă. Fibroasa (Fibrosa pharyngis), formează scheletul organului, fiind o continuare a periostului osului sfenoid. Musculoasa, este formată din şase perechi de muşchi după cum urmează:

muşchii pterigo-faringieni, sunt ridicători ai laringelui şi constrictori ai faringelui, fiind dublaţi de o fascie elastică pterigo-faringiană ce suspendă laringele; muşchii hio-faringieni, dispuşi pe părţile laterale a faringelui, a cărui constrictori sunt: muşchii tirofaringieni cu rol de constrictori ai acestui organ; muşchii crico-faringieni, tot constrictori ai faringelui;

muşchii stafilo-faringieni, ce scurtează organul;

muşchii faringo-stafilini, ce acţionează asupra vălului palatin.

Mucoasa organului este de tip respirator, în porţiunea dorsală şi faţa dorso- cranială şi de tip digestiv în rest; corionul său fiind bogat în foliculi limfatici şi glande.

Faringele în serie animală. La carnivore, orificiile naso-faringiene sunt înguste şi alungite; orificiile faringo-timpanice se deschid la baza şi înapoia cârligului osului pterigoid, fiind acoperite de câte o clapă fibro-cartilaginoasă redusă. Cutele faringo-palatine sunt reduse şi se pierd pe pereţii organului fără a atinge intrarea esofagului; şanţurile faringolaringiene sunt puţin adânci. Mucoasa faringelui, la carnivore prezintă limite vizibile între mucoasa de tip digestiv şi respirator.

27

La cabaline, faringele are aspectul unui tub cilindric alungit cu pereţii musculo- membranoşi. Peretele oral este format din vălul palatin şi acoperă complet comunicarea bucofaringiană. Orificiile de deschidere ale conductelor faringotimpanice, au aspect de fantă verticală, fiind aşezate înapoia coanelor între plafon şi pereţii laterali. Fiecare orificiu este acoperit de o clapă cartilaginoasă. Recesul faringian este foarte redus. Orificiul esofagian, este foarte strâmt şi plasat în fundul unui infundibul. Deasupra orificiului esofagian se observă un arc format de reunirea cutelor faringo-palatine. Fibroasa faringelui, este bine dezvoltată prezentând pe linia de simetrie a peretelui superoposterior un rafeu –raphe- pharynigis – evident. În partea inferioară a aceluiaşi perete se observă o zonă triunghiulară, loc în care fibroasa nu este acoperită de muşchi fiind dublată numai de mucoasă. La bovine, faringele este alungit şi mai îngust în partea superioară, apărând ca înfundat între lamele pterigo-palatine. Plafonul este separat de o cută mucoasă, ce prelungeşte inferior vomerul, în două înfundături adânci cu pereţii osoşi. Pe pereţii laterali ai acestor înfundături, înapoia coanelor, se găsesc deschiderile faringo timpanice sub formă de fantă semilunară, acoperită de o cută mucoasă. Mucoasa acestor funduri de sac este groasă, cutată în diverse sensuri şi prezintă orificii ce conduc în criptele unor amigdale faringiene. Orificiul esofagian este foarte larg. Muşchii hio, tiro şi crico-faringieni nu sunt distincţi, fiind uniţi pe linia mediană. Muşchiul stilofaringian este dublu. La ovine şi caprine, faringele este asemănător celui de la bovine. La suine, recesul faringian este divizat printr-o cută mucoasă în două funduri de sac, în care se găsesc numeroşi foliculi limfatici constituind amigdalele faringiene. Cutele faringo-palatine sunt dezvoltate şi se unesc deasupra orificiului esofagian într- un pliu mucos. Deasupra acestui pliu se găseşte o înfundare mucoasă adâncă de 5 – 6 cm, dispusă median între muşchiul tiro şi cricofaringian. Rolul acestui fund de sac este necunoscut. În corionul mucoasei se găseşte un număr mare de glande. La iepure, faringele nu prezintă diferenţe importante faţă de celelalte specii.

1.8 ESOFAGUL (ESOPHAGUS)

Este un organ tubular musculo-membranos, având pereţii de grosime neuniformă şi uşor dilatabili. El leagă faringele de stomac, având formă, aspect şi dimensiuni variabile cu specia. Orificiul de comunicare cu faringele (faringo- esofagian) este aşezat deasupra laringelui. În treimea proximală a gâtului este dispus deasupra traheei, în treimea mijlocie trece pe stânga traheei, iar în treimea distală revine deasupra acestui organ. În cavitatea toracică este cuprins între foiţele mediastinului şi intră în cavitatea abdominală printre pilierii mediali ai diafragmei, deschizându-se în stomac la nivelul orificiului cardia. După raporturile cu traheea şi traiectul său esofagul se sistematizează în trei porţiuni:

Porţiunea cervicală (Pars cervicalis). Esofagul este situat în planul medial între trahee şi muşchiul lungul gâtului. În această porţiune el este flancat pe fiecare parte de artera carotidă comună, vena jugulară, cordonul vaso-simpatic, nervul recurent.

28

Porţiunea toracică (Pars thoracica) a esofagului începe de la intrarea pieptului şi până la muşchiul diafragm. La intrarea pieptului este deviat tot la stânga traheei fiind în raport, lateral cu ganglionul cervical inferior stâng, cu artera şi vena vertebrală. În mediastinul precardiac, esofagul se găseşte situat deasupra traheii. În mediastinul cardiac, traheea trece pe deasupra bronhiei stângi, a bazei cordului şi la dreapta cârjei aortice. În mediastinul postcardiac, esofagul este aşezat între foiţele mediastinale, fiind însoţit de arterele esofagiene, venele satelite şi nervii esofagieni. Porţiunea abdominală (Pars abdominalis), este cea mai scurtă. După ce esofagul traversează pilierii centrali ai muşchiului diafragm şi scizura de pe marginea dorsală a ficatului, se deschide în stomac prin orificiul cardia. Structural, organul este alcătuit din mucoasă, submucoasă, musculoasă şi seroasă sau adventice. Mucoasa, prezintă cute longitudinale ce permit dilatarea organului, fiind de tip digestiv cu infiltraţii limfoide dispuse în corionul său şi o musculoasă a mucoasei alcătuită din două straturi de fibre musculare netede. Submucoasa, este formată din ţesut conjunctiv lax bogat vascularizat şi inervat ce conţine glande tubulo-acinoase mixte. Ea facilitează alunecarea mucoasei pe musculoasă, în timpul trecerii bolului alimentar. Musculoasa, este formată în porţiunea cervicală şi o bună parte din cea toracală, din fibre musculare striate, iar în rest din fibre netede. La porţiunea proximală a esofagului, se află muşchii : muşchiul aritenoesofagian, ce pleacă de pe aritenoid până la esofag; muşchiul esofagian longitudinal dorsal ce pleacă de pe triunghiul fibros al faringelui până pe originea esofagului; muşchiul crico-esofagian; continuare a muşchiului crico-faringian, aceşti muşchi îşi pierd individualitatea în restul porţiunilor esofagului. Adventicea, înveleşte numai segmentul cervical al esofagului, legându-l de organele din jur. În cavitatea toracică el este învelit de seroasa pleurală, iar în cea abdominală, de peritoneu.

Esofagul în serie animală. La carnivore, esofagul, la câine, are pereţii de grosime inegală. De la origine şi până în treimea inferioară grosimea creşte, pentru ca apoi să scadă până în treimea posterioară. La cardia grosimea peretelui creşte din nou. Lumenul este foarte neregulat. Prezintă două stricturi, la nivelul celor două îngroşări. La pisică, esofagul prezintă două îngroşări, una cranială, alta caudală şi consecutiv două stricturi plasate la nivelul îngroşărilor. La cabaline, pereţii esofagului sunt relativ groşi (media 4 mm). Prezintă două îngroşări: una cranială în apropierea originii, alta caudală, în vecinătatea cardiei. Datorită acestei structuri a peretelui, lumenul organului prezintă două zone de stricturi situate la nivelul îngroşărilor cranială şi caudală. Strictura cranială are un diametru de 5,5 cm, cea caudală un diametru de 6,5 cm. Mucoasa este groasă, de culoare alburie şi cutată longitudinal. Muşchiul esofagian longitudinal este bine dezvoltat, iar muşchiul crico-faringian este bine individualizat având inserţii pe cartilajul cricoid sub muşchiul crico-faringian şi pe originea esofagului. La bovine, esofagul are o culoare roşie pe toată întinderea sa şi este foarte dilatabil. Grosimea peretelui este variabilă, prezentând o îngroşare în apropierea originii. Lumenul prezintă o strictură înapoia îngroşării craniale (diametrul 13,5 cm).

29

În porţiunea terminală, diametrul este de 17 cm. Musculatura striată se întinde până la cardia.

La ovine , esofagul este foarte dilatabil. Grosimea peretelui creşte de la origine şi până la extremitatea caudală. Prezintă o zonă de îngroşare la nivelul cardiei. Lumenul organului creşte de asemenea progresiv de la origine (7,5 cm diametru) şi până la cardia (9,5 cm diametru). La suine, esofagul prezintă două zone de îngroşare a peretelui, una la nivelul treimii mijlocii, iar alta la nivelul cardiei. Lumenul are o singură zonă de strictură plasată la nivelul îngroşării mijlocii. Deschiderea faringiană şi cardia au acelaşi diametru. La iepure, esofagul are o grosime uniformă cu excepţia cardiei unde grosimea este dublă. Lumenul este uniform pe toată întinderea organului.

1.9 STOMACUL (VENTRICULUS GASTER)

1.9.1. Conformaţie şi structură

Apare ca o dilataţie a tubului digestiv aşezată în cavitatea abdominală, caudal de ficat şi diafragmă, într-o poziţie ce variază cu specia. El este menţinut în poziţie normală prin continuarea cu esofagul şi intestinul prin presiunea celorlalte viscere şi prin ligamentele cardiac şi hepato-gastric. În general stomacul la monogastrice are o formă încurbată şi turtit oro-aboral, putându-i-se descrie: două feţe, două curburi şi două extremităţi. Faţa cranială, sau diafragmatică (Facies diafragmatica) este în raport cu diafragma şi faţa caudală a ficatului. Faţa caudală sau viscerală (Facies visceralis), este în contact cu masa intestinală. Curbura dorsală sau mică (Curvatura ventriculi minor), este orientată dorsal şi spre dreapta, primind inserţia ligamentului hepato-gastric - (micul epiploon) – (Omentum minus) ce se continuă spre dreapta cu ligamentul duodenal. Pe ea se află orificiul cardia în care se deschide esofagul. În jurul ei se află ligamentul cardiac ce leagă stomacul de diafragm. Curbura ventrală sau marea curbură (Curvatura ventriculi major), este orientată ventral şi la stânga, de pe ea pleacă marele epiploon (Omentum majus) ce diferă ca formă şi topografie, cu specia. Extremitatea stângă sau fundul de sac stâng (Pars cardia) este dispusă în stânga planului median, fiind rotunjită, iar extremitatea dreaptă sau fundul de sac drept (Pars pylorica) comunică cu duodenul prin orificiul piloric (Ostium pyloricum). Interiorul stomacului, la toate mamiferele de fermă, poate fi divizat în patru porţiuni:

porţiunea esofagiană situată în jurul deschiderii esofagului;

30

porţiunea cardiacă, dispusă în jurul orificiului cardia, la periferia primei porţiuni;

porţiunea fundică dispusă pe marea curbură;

porţiunea pilorică dispusă în antrul piloric (în jurul intrării în pilor).

Structural, peretele stomacului este format din: mucoasă, submucoasă, musculoasă şi seroasă. Mucoasa, este dispusă la interior, având aspect diferit în cele patru porţiuni. La cabaline, suine şi iepure la extremitatea stângă (fundul de sac stâng) are caracter similar cu cea a esofagului (porţiunea esofagiană şi cardiacă), fiind mai deschisă la culoare şi formată din epiteliu pavimentos stratificat; în celelalte două porţiuni (fundică şi pilorică) este de culoare roşie-brună, mai groasă şi cu cute înalte, fiind de tip digestiv, având corionul bogat în glande digestive. Epiteliul este prismatic simplu cu rol secretor. La carnivore, mucoasa de tip digestiv acoperă aproape întreg organul. Glandele stomacale, sunt de tip tubulos simplu sau ramificat, fiind sistematizate în: cardiale, fundice, pilorice şi de tip intestinal. Glandele cardiale sunt de tip mucos dispuse în jurul orificiului cardia, glandele fundice sunt de tip digestiv, ocupă regiunea fundică, fiind formate din celule principale ce secretă pepsina şi celule marginale ce secretă acidul clorhidric (HCl). Glandele pilorice, sunt de tip mucos fiind situate în jurul pilorului, alături de glandele Brünner şi Lieberkühn, de tip intestinal. Submucoasa, este formată din ţesut conjunctiv lax vascularizat şi inervat, permite alunecarea mucoasei pe musculoasă când organul este destins. Musculoasa, este formată din trei straturi de fibre musculare netede (superficial, mijlociu şi profund). Stratul superficial este orientat longitudinal între cardia şi pilor, fiind mai bogat la nivelul celor două curburi, stratul mijlociu are fibrele dispuse circular, este răspândit pe tot organul, iar la nivelul celor două orificii formează sfinctere. Stratul profund este oblic dorso-ventral şi predomină în porţiunea stângă a organului. Seroasa înveleşte stomacul în întregime iar la nivelul curburilor formează cele două epiploane ce-l leagă de organele învecinate.

Stomacul la monogastrice În seria animală întâlnim stomac unicompartimentat (monogastric) cum este la:

carnivore, ecvine, suine şi iepure. Stomacul la carnivore,este piriform având o capacitate de 0,5 - 8 litri la câine în funcţie de rasă şi 0,200 - 0,400 litri la pisică. orificiul cardia este situat la nivelul fundului de sac stâng, fiind larg la câine, iar orificiul piloric este prevăzut cu un sfincter dezvoltat. mucoasa sa este roşie şi prezintă pliuri longitudinale. marele epiploon seamănă cu cel de la porc. Stomacul la cabaline, este dispus transversal pe planul median, fiind uşor deplasat la stânga. Are o formă de cimpoi turtit oro-aboral cu marele ax orientat ventral şi la dreapta, având o capacitate de circa 15-18 litri în funcţie de rasă. Cardia, se află pe stânga micii curburi, fiind prevăzută cu un sfincter puternic şi cu o cută a mucoasei esofagiene ce pătrunde în interiorul organului şi nu permite conţinutului gastric să se reântoarcă în esofag. Pilorul, prezintă o valvulă care-l închide parţial. Mucoasa de tip esofagian, acoperă fundul de sac stâng, iar cea de tip digestiv acoperă regiunile fundică şi pilorică, limita dintre ele este marcată de o linie sinuoasă. Stratul muscular superficial, se află numai pe sacul stâng ca şi cel profund, a căror fibre au

31

însă, o direcţie inversă decât a celui superficial. Marele epiploon, delimitează o cavitate epiploică, care comunică cu restul cavităţii abdominale printr-o deschidere -hiatusul lui Winslow-, dispus între lobul caudat al ficatului, vena cavă caudală, vena portă şi pancreas. Stomacul la suine, are formă ovoidă turtit cranio-caudal, având pe fundul de sac stâng un diverticul ventricular (diverticulum ventriculi) recurbat caudal. fundul de sac drept prezintă o dilataţie - antrul piloric (antrum pyloricum); cardia este dispusă în jumătatea stângă a micii curburi, având o cută mucoasă; capacitatea sa este de circa 7 - 8 litri în funcţie de rasă. la nivelul pilorului există un dop mucos pediculat prins pe partea dorsală a orificiului şi prevăzut cu un fascicul muscular derivat din musculoasa organului. Mucoasa sa are o porţiune esofagiană redusă şi o porţiune cardiacă dezvoltată ce ocupă tot sacul stâng; marele epiploon se întinde pe peretele ventral abdominal până la intrarea în bazin. Stomacul la iepure. Este asemănător cu al calului, având o capacitate de 0,400 - 0,500 litri. Esofagul se deschide la mijlocul micii curburi, iar orificiul cardia este larg. Mucoasa este de culoare roşiatică fiind mai dezvoltată la nivelul antrului piloric

Stomacul la rumegătoare La aceste specii, pe lângă stomacul propriu-zis (cheagul) mai există trei compartimente prestomacale (Proventia Culus) reprezentate de: rumen, reţea şi foios. Rumenul (Rumen), este cel mai voluminos compartiment pregastric putând avea – la taurine - o capacitate de 200-300 litri. Rumenul, are o formă ovoidă-alungită, fiind divizat, de o chingă musculară, într-un sac stâng situat dorsal şi altul drept situat ventral. Organul ocupă trei pătrimi din cavitatea abdominală, de la diafragmă până la intrarea în cavitatea pelvină. O treime din faţa sa stângă este acoperită de diafragmă, iar restul este dispusă în regiunea hipocondrului şi a flancului stâng pe care-l ocupă în întregime. I se descriu: două feţe, două margini şi două extremităţi. Faţa dorsală (Facies dorsalis), este orientată dorsal şi la dreapta, venind în contact cu o mare parte a organelor abdominale. Faţa ventrală (Facies ventralis), este orientată spre stânga şi se sprijină pe planşeul, cavităţii abdominale. Marginea dorsală (stângă), (Curvatura dorsalis) aderă cu jumătatea cranială, la regiunea sublombară, zonă unde este învelită numai de ţesut conjunctiv. Marginea ventrală (dreaptă), (Curvatura ventralis) vine în raport cu cheagul. Extremitatea cranială este divizată, de o incizură, într-o porţiune dorsală dispusă în stânga, ce vine, în raport cu reţeaua şi primeşte deschiderea esofagului; alta ventrală dispusă în dreapta caudal de foios şi cheag. Extremitatea caudală este divizată, de o altă incizură, în două vezicule conice (Saccus cecus) ce ajung până la intrarea în cavitatea pelvină. La interior, rumenul este prevăzut cu două îngroşări musculare numite pilieri (stâlpi ruminali), dispuşi unul cranial şi altul caudal. Pilierul cranial, (Pila cranialis), corespunde incizurii craniale şi se dirijează caudal pe planşeul organului printr-o cută simplă, iar pe plafon cuta este bifurcată în unghi ascuţit. Pilierul caudal, (Pila caudalis) corespunde incizurii caudale şi se termină prin trei cute; una mediană şi două laterale. Cutele mediane, dorsală şi ventrală, se dirijează caudo-cranial până la cutele pilierului cranial, iar cutele laterale circumscriu intrarea în cele două vezicule conice.

32

Rumenul, comunică cu esofagul prin orificiul esofagian şi cu reţeaua prin orificiul ruminoreticular (Ostium ruminoreticulare). Orificiul esofagian, este dispus pe faţa dorsală a extremităţii craniale a organului de unde se prelungeşte ventral şi la dreapta sub forma unui şanţ lung de 15-20 cm care stabileşte o comunicare între esofag, rumen şi foios şi, indirect, între reţea şi foios. Acest şanţ esofagian - jgheab esofagian - (Sulcus ruminoreticularis), este aşezat pe marginea dorsală a reţelei, având două buze care iniţial sunt subţiri apoi se îngroaşă treptat până la orificiul dintre reţea şi foios. Musculoasa buzelor şanţului este dispusă longitudinal, iar a fundului transversal. Mucoasa sa are cute transversale la nivelul buzelor şi longitudinale pe fund. La nivelul orificiului dintre reţea şi foios, are papile conice. Mucoasa (Tunica mucoasa), rumenului are epiteliul cornificat, prevăzut cu papile fungiforme, conice şi foliate mai ales în fundurile de sac, dar lipsesc de pe pilieri. Submucoasa, conţine mult ţesut elastic ce facilitează alunecarea mucoasei pe musculoasă. Musculoasa (Tunica musculoris), are un strat longitudinal profund ce formează pilierii şi unul superficial transversal. Seroasa, acoperă organul, cu excepţia zonei unde aderă de regiunea sublombară stângă şi la pilierii diafragmei. În partea dorsală a feţei stângi, formează ligamentul parieto-ruminal, de la nivelul celor două şanţuri longitudinale se detaşează marele epiploon ce delimitează o cavitate epiploică ce acoperă sacul drept al rumenului, cheagul şi o parte din intestinul subţire. El aderă la foios şi cheag, iar apoi se continuă cu marele mezenter. Reţeaua, (Reticulum) este al doilea compartiment stomacal şi cel mai mic, având o formă sferoidală turtită cranio-caudal şi uşor curbată. Este dispusă între fundul de sac cranial al sacului ruminal stâng şi faţa caudală a diafragmului, sprijinindu-se pe planşeul cavităţii abdominale. Prezintă o faţă cranială în raport cu diafragma, o faţă caudală în legătură cu extremitatea cranială a rumenului, o margine dorsală legată de foios: una ventrală sprijinită pe planşeul abdominal; o extremitate dreaptă dispusă sub foios şi unită la baza cheagului şi una stângă ce se confundă cu rumenul. Comunică cu sacul ruminal stâng printr-un orificiu rumino-reticular larg circumscris de o valvulă şi cu foiosul printr-un orificiu mai redus aşezat la extremitatea terminală a şanţului esofagian. Mucoasa, prezintă cute ce formează compartimente poliedrice (cellulae reticuli) similare fagurelui de miere, care sunt subdivizate prin pereţi secundari în compartimente mai mici. Compartimentele, sunt mai largi şi mai adânci la nivelul marginii ventrale şi a extremităţii drepte a organului apoi diminuează treptat până la orificiul rumino-reticular unde se confundă cu papilele ruminale dispuse în serii liniare. Cutele prezintă, pe marginile libere, papile conice cornificate. În structura cutelor se află şi fibre musculare netede aparţinând muscularei mucoasei. Corionul mucoasei nu are glande. Submucoasa şi musculoasa sunt similare cu ale rumenului. Seroasa acoperă organul cu excepţia zonei de contact cu diafragma, unde formează ligamentul reticulo-diafragmatic. Foiosul, (Omasum) este al treilea compartiment prestomacal aşezat deasupra reţelei şi cranial faţă de fundul de sac cranial drept al rumenului. Foiosul, are forma elipsoidală, curbat şi turtit cranio-caudal, având o faţă cranială în contact cu diafragma şi ficatul; una caudală în contact cu rumenul; o curbură dorsală legată de ficat prin ligamentul hepato-gastric; una ventrală în contact cu reţeaua şi cheagul; o extremitate

33

stângă ce comunică cu reţeaua (Ostium reticuloaboasicum) şi extremitatea dreaptă prin care comunică cu baza cheagului prin orificiul omaso-abomasial (ostium omasoabomasicum). Mucoasa organului prezintă o serie de cute sau lame (Laminae omasii) inegal dezvoltate; unele plecând de pe curbura dorsală, iar altele de pe feţele laterale, însă toate au marginea liberă concavă şi dirijată spre curbura ventrală. Aceste lame cresc progresiv de la orificiul reticulo-omazial şi se termină brusc la orificiul omasoabomasial. După înălţimea lor se sistematizează în: lame primare în număr de 20 - 25; lame secundare tot cam 20 - 25, situate la baza celor primare; lame terţiare, cam 50, care au la bază cute mici. În structura lamelor se află şi fascicule musculare netede derivate din musculoasa mucoasei. Pe suprafaţa cutelor se află papile filiforme cornificate. Submucoasa şi musculoasa sunt similare cu ale rumenului şi reţelei, iar seroasa se confundă cranial cu micul epiploon şi acoperă foiosul pe o suprafaţă mare. Cheagul, (Abomassum) reprezintă stomacul propriu-zis al rumegătoarelor semănând cu o pară uşor curbată şi alungită cranio-caudal. Este aşezat ventral de foios şi rumen, la faţa medială a hipocondrului drept, sprijinindu-se cu marea curbură pe planşeul abdomenului, iar mica curbură urcă cu circa 10 cm deasupra hipocondrului. El are o faţă stângă în raport cu rumenul; o faţă dreaptă în raport cu hipocondrul drept; o curbură mică (dorsală) de pe care se detaşează micul epiplon şi o curbură ventrală (marea curbură), pe care se inseră marele epiplon; o bază (capul cheagului), în raport cu reţeaua şi foiosul; o coadă (vârful), dirijată dorso-caudal şi continuată cu duodenul de la nivelul orificiului piloric. Comunică cu foiosul prin orificiul omasoabomasic de la nivelul capului şi cu duodenul prin orificiul piloric (ostium piloricum) de la coda sa. Mucoasa, organului este fină, roşiatică, prezentând cute spiroide acoperite de epiteliu prismatic simplu. Corionul este bogat în glande gastrice, dar în jurul orificiului de comunicare cu foiosul se află glande cardiale, fundice şi puţine esofagiene, iar pe marea curbură sunt glande fundice.

1.10 INTESTINUL (INTESTINUM)

Este porţiunea cea mai lungă a aparatului digestiv, prezentându-se ca un tub încolăcit ce formează numeroase anse; începe de la orificiul piloric şi se termină cu orificiul anal. Lungimea lui variază cu specia. La cabaline, are o lungime de circa 30 m; la bovine 38 m; la ovine 33 m; la suine 24 m; la carnivore 2-7 m. După formă şi aspect el se împarte în intestin subţire şi intestin gros.

1.10.1 Intestinul subţire (Intestinum tenue)

Intestinul subţire, are un calibru redus dar constant sistematizându-se în:

duoden, jejun şi ileon. Duodenul (Duodenum), este prima porţiune a intestinului subţire aşezat, în general, între faţa viscerală a ficatului şi trunchiul arterial mezenteric cranial, continuându-se cu jejunul de la nivelul ligamentului duodeno-transvers. Începe la pilor, unde are un calibru mai mare, iar la unele specii prezintă o dilatare de forma unui

34

stomac miniaturizat (Ampulla duodenali), fiind menţinut în poziţia sa normală prin porţiunea iniţială a marelui mezenter aflată în continuarea marelui epiploon. Prezintă un orificiu: piloric (ostium pyloricum) de comunicare cu stomacul, un orificiu de comunicare cu canalul coledoc, care la unele specii este înconjurat de o cută mucoasă ce realizează ampula duodenului -Vater-; un orificiu de deschidere a canalului pancreatic principal (canalul Wirsung) – Ductus pancreaticus, iar la unele specii mai există un canal pancreatic accesoriu sau secundar, (canalul Santorinii) . Canalele coledoc şi pancreatic se deschid în duoden la nivele ce diferă cu specia. Jejunul (Jejunum), este porţiunea cea mai lungă a intestinului subţire având o poziţie, în cavitatea abdominală, variabilă cu specia. este cuprins între ligamentul duodeno-transvers şi originea ligamentului ilio-cecal. Ansele sale sunt suspendate la plafonul cavităţii abdominale prin marele mezenter ce se inseră pe mica curbură a lor. Ileonul (Ileum), este porţiunea de intestin subţire pe care se inseră ligamentul ileo-cecal, fiind plasat în general, pe partea caudo-laterală a cavităţii abdominale şi având pereţii mai groşi. Se deschide în cecum prin orificiul ileo-cecal, (ostium ileale) care diferă ca formă după specie, dar la toate speciile prezintă o cută mucoasă numită valvulă ileo- cecală (Papila ilealis). Structura peretelui intestinului subţire este: mucoasa, submucoasa, musculoasa şi

seroasa.

Mucoasa intestinului subţire (Tunica mucosa), este roşiatică, prezentând cute longitudinale (Plicae longitudinales) şi transversale (Plicae circulares) ce-i măresc mult suprafaţa. Ea prezintă pe suprafaţă o serie de ridicături mici, dense, ce-i conferă un aspect catifelat, numite vilozităţi intestinale (Vili intestinales), în număr de 15 - 20/mm 2 . Ele sunt acoperite de un epiteliu prismatic simplu format din celule epiteliale absorbtive: celule caliciforme (mucipare) şi endocrine (argentofine). Celulele absorbative (enterocitele) predomină ca număr, au talie mare, nucleul dispus bazal, iar polul apical prezintă microvilozităţi (microvili) ce-i conferă un aspect de platou striat, care măreşte suprafaţa de absorbţie. Celulele caliciforme, se află printre enterocite şi secretă mucus ce acoperă suprafaţa mucoasei. Celulele endocrine (argentofine), de formă triunghiulară sunt dispuse pe membrana bazală, dar polul apical nu ajunge la suprafaţa epiteliului; ele secretă serotonină, secretină şi unii hormoni polipeptidici. Corionul mucoasei, conţine infiltraţii limfatice circumscrise, numite plăci Peyer, răspândite neregulat. Pe lângă aceste plăci mai există foliculi limfatici solitari răspândiţi tot neregulat. La nivelul plăcilor Peyer, vilozităţile şi glandele intestinale lipsesc. Glandele intestinale din mucoasă şi submucoasă sunt reprezentate de: glandele Brunner, dispuse în submucoasa duodenului, fiind de tip tubulo-alveolar şi fiind mai dezvoltate la cal, la care sunt de tip seros ca şi la bou şi iepure, iar la câine sunt de tip mucos; glandele Lieberchühn dispuse în mucoasa întregului intestin subţiere, fiind tubulare simple ce se deschid la baza vilozităţilor intestinale. Corionul conţine musculoasa mucoasei. Submucoasa,(Tunica submucosa) este bogată în ţesut elastic ce conţine vase sanguine şi nervi, foliculi limfatici şi glande. Musculoasa, (Tunica muscularis) este formată dintr-un strat circular profund şi unul longitudinal superficial. Seroasa, (Tunica serosa) acoperă organul şi se continuă cu marele mezenter ce suspendă intestinul la plafonul cavităţii abdominale.

Diferenţe :

35

talia

animalului măsurând în general la câine între 2 - 4 m. Duodenul, se prezintă ca o ansă în interiorul căreia se află pancreasul. Canalul hepatic şi pancreatic principal se deschid în comun la 4 - 6 cm de pilor, iar canalul pancreatic accesoriu pe marea curbură în faţa precedentelor, la nivelul unei papile duodenale secundare ce se situează la 4 – 5 cm caudal de precedentele. Mucoasa duodenului la câine prezintă vilozităţi foarte dezvoltate. Jejunul, se află în centrul cavităţii abdominale, ansele se sprijină pe planşeul abdominal, de care le desparte marele epiploon. Ileonul, este redus şi dispus în porţiunea caudală a marelui mezenter. Intestinul subţire la pisică, are o lungime variabilă cu rasa şi individul (cca. 2m), având aceiaşi poziţie şi structură ca cel de câine. Caracteristic acestei specii este mucoasa duodenului care prezintă valvule conivente asemănătoare celor de la om. Intestinul subţire la cabaline. Are o lungime de 18 - 24 m şi un diametru de 4 - 7 cm, fiind aşezat în centrul cavităţii abdominale şi flancul stâng. Duodenul (Amppula duodeni), începe printr-o dilataţie aşezată caudal de lobul drept al ficatului, după care se continuă cu o porţiune cranială (Pars cranialis), care după un traiect scurt se orientează caudo-dorsal spre regiunea sublombară dreaptă unde vine în raport cu colonul ascendent şi cârja cecului pe care o înconjoară spre dreapta ajungând caudal de artera mezenterică cranială şi se continuă la stânga cu jejunul. Este legat de organele învecinate prin ligamentele: gastro-duodenal; hepato-duodenal; coli- duodenal (ansa a IV-a a colonului ascendent); reno-duodenal (pentru rinichiul drept); parieto-duodenal (peretele abdominal drept); ceco-duodenal şi duodeno-transvers, ce-l leagă de colonul transvers, după care se continuă cu jejunul. În el se deschid: orificiul piloric (prevăzut cu o valvă semilunară); hepatic şi pancreatic principal, se deschid în ampula lui Vater (15 - 20 cm de pilor). Papila duodenală proemină în duoden având un diametru de 1 - 2 cm. este formată dintr-o cută mucoasă circulară, având la interior o cută mai redusă, de o parte şi de alta a căreia se deschid canalele hepatic şi pancreatic principal; pancreatic accesoriu dispus pe marea curbură a organului în faţa papilei duodenale. Jejunul, este dispus în continuarea precedentului, fiind plasat cu preponderenţă în jumătatea stângă a cavităţii abdominale, unde vine în raport cu splina, stomacul, peretele abdominal şi colonul ascendent. Ileonul, este plasat în stânga cecului, în care se deschide printr-un orificiu redus prevăzut cu valvula ileo-cecală. Intestinul subţire la taurine. Măsoară aproximativ 40 m şi are lumenul mai redus decât la cabaline. Duodenul, are lungimea de 90 - 120 cm, urcând de la pilor la faţa caudală a ficatului unde face o inflexiune dublă în ''S'' şi se dirijează spre regiunea sublombară ajungând la unghiul lateral al iliului, unde se curbează ventral şi se continuă cu jejunul. Orificiul hepatic se deschide la 5 - 10 cm de pilor, iar cel pancreatic la 40 - 45 cm de cel hepatic. Jejunul, formează anse sub formă de ghirlandă, suspendate de marele mezenter şi dispuse în dreapta cavităţii abdominale. Ileonul, este scurt şi se deschide în cecum la limita dintre acesta şi colon prin orificiul ileo-ceco-colic.

Intestinul

subţire

la

carnivore.

Este

mult

mai

scurt

comparativ

cu

36

Intestinul subţire la ovine. Proporţional cu talia, este mai lung ca şi la bovine, papila duodenală este la 30 - 35 cm de pilor, iar în rest este similar cu cel al bovinelor. Intestinul subţire la suine. Are lungimi diferite în funcţie de rasă (18 – 22 m). Duodenul, măsoară 50 - 95 cm, canalul hepatic se deschide la 2 - 3 cm de pilor, iar cel pancreatic la 15 - 25 cm. Jejunul, este plasat în flancul drept, fiind lung şi suspendat de marele mezenter. Ileonul, este aproape paralel cu cecul, iar orificiul ileo -ceco-colic are o valvulă evidentă. Intestinul subţire la iepure. Duodenul, se prezintă ca o ansă cu deschidere largă, ocupată de pancreas. Jejunul, atinge parţial peretele abdominal ventral. Ileonul, este prevăzut în apropierea deschiderii sale în cec cu o dilataţie a cărei pereţi sunt îngroşaţi şi prevăzuţi cu o placă Peyar ce se prelungeşte şi în cec.

1.10.2 Intestinul gros (Intestinum crassum)

Acest segment este în continuarea intestinului subţire întinzându-se până la anus, el sistematizându-se în trei porţiuni : cecum, colon şi rect. Cecumul (Cecum), reprezintă porţiunea iniţială a intestinului gros, apărând sub forma unui fund de sac mai dezvoltat la cal şi iepure şi mai redus la rumegătoare şi porc şi rudimentar sau absent la carnivore. Comunică cu intestinul subţire prin orificiul ileocecal (Ostium ilaeocecale) şi colonul ascendent prin orificiul cecocolic (Ostium cecolicum) mai larg. La unele specii (cal, porc şi iepure), pereţii organului sunt boselaţi, iar la restul sunt netezi, apărând ca un infundibul al colonului, limitat de orificiul ileocecocolic (Ostium ileocecocolicum) prevăzut cu o valvulă. Mucoasa organului, este groasă şi presărată cu foliculi limfatici, mai denşi în jurul orificiului ileocecocolic. Submucoasa, este similară cu cea a intestinului subţire. Musculoasa, este formată dintr-un strat circular intern (Statum circulare) şi unul longitudinal extern (Staratum longitudinale), care la speciile cu cecul boselat (haustrat) se prezintă sub formă de benzi. Seroasa, după ce-l înveleşte formează ligamete ce-l ancorează de organele din jur. Colonul (Colon), este porţiunea cea mai lungă a intestinului gros, având formă, volum şi topografie variabile cu specia. Prin analogie cu colonul de la om şi carnivore, la toate speciile el se sistematizează în: colon ascendent, transvers şi descendent. Colonul ascendent (Colon ascendens), pleacă din regiunea sublombară dreaptă şi se prelungeşte (la carnivore) până la diafragmă unde se încurbează spre stânga, formând colonul transvers (Colon transversum). Colonul transvers (Colon transversum), care la carnivore este dispus retrohepatic, iar la restul speciilor nu este bine delimitat, ci în mod convenţional s-a convenit să se considere a fi partea din colon ce ajunge în contact cu pancreasul, pe care se inseră marele epiploon şi este irigată de artera colică medie. Colonul descendent (Colon descendens), este reprezentat, la carnivore, de porţiunea aşezată pe partea stângă a abdomenului şi care ajunge până la rect. La restul speciilor, este mai redus decât cel ascendent (colonul mic), iar la cal se numeşte şi colon flotant, fiindcă nu se poate sprijinii pe planşeul abdomenului din cauza scurtimii micului

37

mezenter. Mucoasa şi musculoasa colonului, sunt similare cu ale cecului, iar seroasa îl acoperă şi îl suspendă de plafonul abdomenului, având dispunerea variabilă cu specia. Rectumul (Rectum), este porţiunea terminală a intestinului gros, având un traiect aproximativ rectiliniu. Este situat în cavitatea pelvină, unde este în raport cu pereţii cavităţii (lateral), cu sacrumul (dorsal), iar ventral, cu vezica urinară, canalele deferente, veziculele seminale şi prostata la mascul, iar la femelă cu uterul şi vaginul. El se deschide la exterior prin anus. Mucoasa, sa nu are submucoasă şi prezintă, în porţiunea terminală, pliuri longitudinale şi transversale. Musculoasa, are un strat profund circular ce formează, la nivelul anusului, sfincterul anal intern şi un strat extern longitudinal cu fibrele dispuse spiroid, ce se dirijează dorsal şi se inseră pe faţa ventrală a primelor vertebre coccigiene, formând muşchiul rectococcigian. Seroasa, acoperă rectul numai în jumătatea cranială, formând mezorectul apoi trece pe organele învecinate formând fundurile de sac pelvine. Jumătatea caudală a organului, este în loja conjunctivă retraperitoneală. Fundurile de sac sunt: două suprarectale, unul intraperitonială recto- genital, genito-vezical şi două vezico-pubiene. Anusul (Anus), este deschiderea caudală a tubului digestiv, dispus în regiunea subsacro-caudală şi prezentând formă variabilă cu specia. Peretele său, este format dintr-un strat cuto-mucos şi altul muscular. Mucoasa, este roşie şi prezintă cute, fiind delimitată de cea rectală printr-o zonă columnară (Zona columnaris ani), formată din cute şi înfundături intercolumnare. Între mucoasă şi piele există o linie de demarcaţie. Pielea este fină, glabră, plisată şi bogată în glande. Musculoasa, este formată din sfincterul intern (M. sphincter ani internus), provenit din stratul circular al rectului şi sfincterul extern (M. sphincter ani externus), format din muşchi striat cu fibrele dispuse pe două straturi; unul circular dispus în jurul anusului, ce se inseră pe baza cozii şi pe fascia perineală (ventral); altul, dispus în două fascicule prinse pe faţa ventrală a sacrului (dorsal) şi reunite sub anus; muşchiul ischio-anal (retractorul anusului) dispus pe laturile rectului, de la creasta supracotiloidă şi ligamentul sacrosciatic până sub sfincterul extern, readucând anusul în poziţie normală, după defecare. La carnivore şi iepure, în jurul anusului se află nişte glande anale de formă ovoidă şi de mărimea unei alune, dispuse pe laturile rectului, între mucoasă şi sfincterul extern. Secreţia lor are un miros caracteristic speciei şi se crede că exercită atracţia sexelor în perioada rutului (la carnivore), iar la iepure pare să faciliteze defecarea.

Diferenţe pe specii:

Intestinul gros la carnivore. Este mai redus şi prezintă o topografie similară cu cea de la om. Cecul, este lung de 6 - 15 cm şi are forma de tirbuşon, fiind situat pe dreapta, în apropierea intrării în bazin, la mustelide (dihor şi nurcă) el lipseşte. Ligamentul ileo- cecal, este scurt. La pisică are aspectul unui fund de sac conic recurbat, fiind foarte redus.

Colonul, formează o ansă în formă de ''U''. Colonul ascendent este dispus în dreapta cavităţii abdominale, de la cecum până în spatele diafragmei şi ficatului unde formează o inflexiune şi se continuă cu colonul transvers, care ajunge pe stânga abdomenului formând o nouă inflexiune şi se continuă cu colonul descendent ce

38

coboară, pe stânga, până la intrarea cavităţii pelvine, unde prezintă o inflexiune sigmoidă şi se continuă cu rectul. Rectul, este scurt şi prezintă pe pereţii laterali, aproape de anus, glandele anale, a căror secreţie se colectează într-o pungă mică din care se elimină printr-un canal a cărui orificiu se deschide la baza unui pliu cutanat. Anusul, are trei zone: una mucoasă ce prezintă cute; una intermediară şi alta cutanată ce înconjoară deschiderea anală, care este glabră şi la nivelul căreia se deschid canalele glandelor anale. Intestinul gros la cabaline, are o capacitate medie de 160 - 175 litri. Cecul, are capacitate de 50 - 60 litri, luând forma unui sac curbat la extremitatea dorsală ca o cârjă. Este aşezat pe partea dreaptă a abdomenului de la regiunea sublombară până la stern, ocupând flancul drept în totalitate. Fiind foarte boselat, face impresia că la interior ar fi diverticulat. Este format din : cârje, corp şi vârf.

Cârja (Bossi ceci), o formează extremitatea sa dorsală dispusă în regiunea sublombară, având curbura mare orientată caudal, iar cea mică, cranial; faţa laterală ocupă golul flancului drept, iar cea medială este în raport cu colonul transvers şi pancreasul. Pe mica curbură se află orificiul ileo-cecal prevăzut cu valvă ileo-cecală; la 5 cm dorso-lateral se află orificiul ceco-colic cu un sfincter dezvoltat. Corpul (Corpus ceci) său, se dirijează ventro-cranial, iar calibrul său descreşte treptat până la vârf. Vârful (Apex ceci) său, este aproape de apendicele xifoid al sternului. Mucoasa

organului, este galbenă-cenuşie, prezintă cute, fiind lipsită de vilozităţi şi plăci Peyer. Stratul muscular longitudinal, formează 4 benzi, care fiind mai scurte decât lungimea organului, îi boselează pereţii. Seroasa îl înveleşte şi-l leagă de organele din jur. Colonul, măsoară 6 - 12 m şi are o capacitate de 110 - 120 litrii. Colonul ascendent (Colon crassum) sau mare colon, măsoară 3 - 4 m din care cauză este îndoit pe el însuşi, formând 4 anse (porţiuni) şi 3 curburi: ansa I-a (lombosternală), pleacă oblic ventro-cranial, de la orificiul ceco-colic, pe faţa medială

a hipocondrului drept, până deasupra apendicelui xifoid sternal, unde formează

curbura sternală şi se continuă pe stânga cu ansa II-a (sternopelvină), dispusă pe faţa medială a hipocondrului şi pantei flancului stâng. La intrarea în cavitatea pelvină, formează curbura pelvină şi se continuă cu anasa III-a (pelvodiafragmatică), dispusă peste ansa II-a de care este legată prin mezoul intercolic şi are un calibru redus. La faţa caudală a ficatului, formează curbura frenică situată peste curbura sternală şi se continuă cu ansa IV-a (frenolombară), situată deasupra ansei I-a de care este legată, fiind foarte dilatată în porţiunea transversală. În regiunea sublombară, ea se continuă cu colonul transvers, cu calibru mult mai redus. Mucoasa sa este groasă, cutată, iar stratul muscular longitudinal formează benzi ce variază ca număr cu ansa respectivă (4

benzi pe I şi II, o bandă pe ansa III şi 3 benzi pe ansa IV) ce boselează pereţii anselor I,

II, IV. Seroasa înveleşte organul cu excepţia zonelor unde ea trece de pe o ansă pe alta. Colonul transvers (Colon transversum) este redus, fiind suspendat în regiunea

sublombară prin mezoul comun, nefiind boselat. Pe el se inseră marele epiploon şi o parte a pancreasului. Colonul descendent (Colon tenue) (colonul flotant sau mic), este lung de 3 m şi are calibrul uniform. Este plasat în flancul stâng împreună cu jejunul. Are 2 benzi musculare care-l boselează şi îi formează la interior cute mucoase transversale ce

39

delimitează loji. Seroasa, îl înveleşte, iar apoi formează micul mezenter care-l suspendă de plafonul abdomenului. Rectul, este lung de 30 cm şi este larg la jumătatea sa. Mucoasa este cutată longitudinal şi transversal şi lipsită de plăci Peyer. Anusul, este circumscris de un burelet cutomusculomucos, având pielea fină, pigmentată şi bogată în glande sebacee. Intestinul gros la rumegătoare. Este lung de 8 - 10m şi calibru mai mic, fiind lipsit de boseluri şi benzi musculare. Cecul, este cilindric şi are o capacitate de 5 - 6 l, având fundul dirijat caudal, iar extremitatea opusă se continuă cu colonul ascendent de la nivelul orificiului ileo- ceco-colic. Colonul ascendent, are o primă porţiune sigmoidă, dispusă în regiunea sublombară dreaptă, urmată de o porţiune spiralată, formată din trei ture concentrice şi trei excentrice, dispuse între lamele marelui mezenter. Ultima tură excentrică ajunge la dreapta arterei mezenterica cranială, între duoden şi colonul sigmoid, iar porţiunea sa terminală formează colonul transvers. Colonul descendent, este drept şi suspendat la regiunea sublombară printr-un mezou

scurt.

Rectul, este scurt, rectiliniu şi de calibru egal, având mucoasa prevăzută cu cute

inelare.

Anusul, este înfundat, prevăzut cu cute şi fără burelet circular. Intestinul gros la suine. Are o lungime de 5 m. Cecul, este cilindric şi prevăzut cu trei benzi musculare care-l boselează. Este deviat caudal şi la stânga. Colonul ascendent, are ansele spiralate după un ax helicoidal (colonul helicoidal), format din trei ture concentrice boselate şi trei ture excentrice netede. Colonul transvers, este în continuarea ultimei ture excentrice, fiind aşezat între duoden şi pancreas. Colonul descendent, este deasupra celui helicoidal; lumenul său scăzând progresiv, iar pereţii sunt netezi. Rectul, este scurt şi necutat. Anusul, nu are burelet, iar sfincterul extern este puternic. Intestinul gros la iepure. Este foarte dezvoltat în raport cu talia speciei. Cecul, este lung de 75 cm şi cu o capacitate de 500 ml. Este spiralat în două ture complete dispuse pe planşeul abdomenului. Calibrul său diminuează progresiv; primul tur se termină într-un vârf dispus în dreapta având un apendice verniform lung de 10 cm, ce are peretele gros şi bogat în foliculi limfatici. La exterior, cecul este boselat în întregime, iar mucoasa prezintă o îngroşare similară unei spiroide ce descrie circa 20 de ture. Valvula ileo-cecală se prezintă ca un disc cu un orificiu în centru. Colonul, se împarte într-o porţiune mai groasă, cu pereţii boselaţi, având trei benzi musculare şi una cu calibru mai redus, neboselată. Ea se dirijează spre diafragmă, unde formează o curbură retrohepatică, de unde se dirijează caudal, formând câteva anse şi se continuă cu rectul. Rectul, este lung şi are pe fiecare faţă laterală către două glande anale. Anusul, are zona cutanată acoperită cu peri. Glandele anale, se împart în craniale, mai dezvoltate şi caudale, mai reduse, iar produsul se adună într-o pungă cutanată.

40

1.11 GLANDELE ANEXE ALE APARATULUI DIGESTIV POSTDIAFRAGMATIC

În cavitatea abdominală, se află alături de tubul digestiv, două glande: ficatul şi pancreasul, a căror produs bila şi sucul pancreatic se varsă în duoden.

1.11.1 Ficatul (Hepar)

Este o glandă anexă a aparatului digestiv aşezată în cavitatea abdominală, retrodiafragmatic prezentând două feţe şi două margini. Faţa cranială (diafragmatică) (Facies diaphragmatica), este convexă şi prezintă o incizură cu aspect şi aşezare ce diferă cu specia, în care se află vena cavă caudală, iar pe marginile sale, ligamentul coronar, şi ventral de el, ligamentul falciform. Faţa caudală (viscerală) (Facies visceralis), prezintă hilul ficatului prin care pătrund în organ vasele şi nervii şi ies canalele biliare extrahepatice. Tot aici se află şi fosa vezicii biliare (Fossa vesicae felleae), în care se află această

vezică.

Marginea dorsală, a ficatului este îngroşată şi prezintă incizura esofagiană (Impressio esophagea) prin care trece esofagul. Marginea ventrală, prezintă incizuri ce împart organul în următorii lobi:

lobul drept (Lobus hepatis dexter), divizat la unele specii în două porţiuni (un lob propriu-zis şi unul intermediar);

lobul stâng (Lobus hepatis sinister), care de asemenea poate fi divizat în lobul propriu-zis şi lobul intermediar;

lobul caudat (Spiegel);

lobul patrat (Lobus quadratus), aşezat între lobii drept şi

stâng. La toate speciile se disting: o incizură interlobară dreaptă dispusă între lobii drepţi şi una stângă între lobul patrat şi lobii stângi. Scizura interlobară dreaptă, adăposteşte vezica biliară, canalul cistic şi canalul coledoc. În structura ficatului se disting: ţesutul propriu, capsula fibroasă, seroasa, sistemul canalicular, vase şi nervi. Ţesutul propriu (parenchimul) hepatic, apare ca o masă relativ compactă şi friabilă de culoare brună-albăstruie sau violacee, formată dintr-un ansamblu de unităţi morfofuncţionale numite lobuli hepatici (Lobuli hepatis). Acest lobul, are diametru de 1,5 - 2 mm şi forma unui poliedru sau a unei piramide neregulate, cu baza aşezată pe o ramură a arterei suprahepatice şi cu vârful pe vena centrolobulară. Feţele sale laterale, vin în contact, cu lobulii vecini de care sunt legaţi între ei prin ţesut conjunctiv interlobular, care la unele specii este foarte dezvoltat permiţând să se vadă lobulii la suprafaţa organului, cu ochiul liber. Locul unde mai mulţi lobuli vin în contact este mai bogat în ţesut conjunctiv şi poartă numele de spaţiu Kiernan (spaţiu portal), în care se află o ramură a venei porte, o ramură a arterei hepatice, unul sau două canalicule

41

biliare, vase limfatice şi ramuri nervoase. Ramura venei porte, dă ramificaţii ce înconjoară lobulul de la bază spre vârf, anastomozându-se între ele şi formând o reţea venoasă perilobulară. Din această reţea pătrund în lobul numeroase capilare care formează reţeua venoasă intralobulară. Din ramura arterială din spaţiul Kiernan, se desprind arteriole ce pătrund în lob şi se anastomozează cu reţeaua venoasă intralobulară. În spaţiile formate din reţeaua venoasă intralobulară se dispun cordoanele de celule hepatice, numite cordoanele Remak, orientate radiar, de la vena centrolobulară spre periferie. Printre cordoanele de celule hepatice, se află o reţea de canalicule biliare paralele cu cordoanele Remak, a căror perete pare să fie format din membranele a două celule alăturate. Fiecare celulă hepatică vine în contact, printr-o latură, cu canalul biliar, iar prin alta cu un capilar sanguin din reţeaua intralobulară. Capsula fibroasă, aderă cu faţa superficială la seroasa ce o acoperă, iar cu cea profundă la ţesutul hepatic (capsula lui Glisson). La nivelul hilului, ea pătrunde în ficat sub formă de teci conjunctive ce învelesc vasele sanguine şi canaliculele biliare. Seroasa, înveleşte organul şi se îndepărtează pentru a lăsa trecerea venei cave caudale, iar apoi formează ligamentele de susţinere ale organului. Acestea, variază ca număr şi topografie după specie, existând, totuşi patru ligamente principale: ligamentul comun (coronar), înserat pe marginea scizurii venei cave caudale şi pe centrul frenic; ligamentul falciform, inserat sub precedentul, pe faţa diafragmatică a ficatului, în scizura interlobară stângă şi pe diafragmă, de unde trece pe planşeul abdomenului până la ombilic. Marginea sa liberă, conţine vestigiul venei ombilicale; ligamentul lobului stâng, ce pleacă de la stânga orificiului esofagian al diafragmei până pe marginea dorsală a lobului stâng; ligamentul lobului drept, ce pleacă din regiunea sublomabară dreaptă şi difaragm, pe marginea dorsală a lobului drept. Sistemul canalicular, este format din căile biliare intrahepatice şi extrahepatice. Căile intrahepatice, cu originea în canaliculele biliare intralobulare, care se anastomozează la periferia lobulului cu canaliculele perilobulare, ce vin de la lobulii vecini formând căile extralobulare. Prin unirea mai multor asemenea canalicule în spaţiul port, se formează canalele interlobulare ce se continuă cu canale biliare. Căile biliare extrahepatice rezultă din unirea canalelor intrahepatice ce vor forma canalele hepatice, din a căror unire rezultă canalul coledoc. La animalele care au vezică biliară, căile extralobulare sunt formate din canalele hepatice ce formează canalul hepatic principal, vezica biliară, canalul cistic şi canalul coledoc care începe de la locul de vărsare a canalului cistic. Vezica biliară, este situată în fosa sa din scizura interlobară, având o formă de pară de mărimi diferite, formată din fund, corp şi gât, având rolul de a depozita bila în intervalul dintre digestii. Canalul cistic, se desprinde de la gâtul său şi se deschide la confluenţa canalului hepatic cu canalul coledoc. Canalul coledoc, este mai larg şi se deschide în duoden la nivelul unor papile duodenale (Vater) a cărei topografie variază cu specia. Ficatul, are o vascularizaţie trofică, reprezentată de artera hepatică şi una funcţională, reprezentată de vena portă. Ficatul în seria animalelor domestice :

La câine, ficatul cântăreşte 0,5 - 1 kg, având o poziţie similară cu a porcului. Incizurile interlobare ajung până aproape de hil, divizând organul în şase lobi; vezica biliară are aceeaşi topografie ca şi a porcului. Canalul coledoc se, deschide în comun cu pancreaticul principal, la 12 cm de pilor.

42

aspect

triunghiular. Fosa biliară lasă descoperit fundul vezicii biliare, iar canalul cistic este flexuos. Canalul coledoc se deschide în duoden la 3 - 4 cm de pilor. La cabaline, ficatul are marele ax perpendicular pe planul sagital cu direcţia

oblică dorso-ventrală de la dreapta la stânga. Cântăreşte circa 4 - 4,5 kg, fiind mai gros

în centru. Scizura venei cave, este pe faţa diafragmatică, înconjurată de inserţia

ligamentului falciform. Marginea dorsală este mai groasă, iar la dreapta se vede originea scizurii venei cave caudale şi la stânga, scizura esofagiană. Scizurile de pe marginea ventrală delimitează lobii: drept, caudat (Spiegel) în formă de piramidă triunghiulară; pătrat, dispus la stânga celui drept; intermediar stâng, la stânga pătratului şi lobul stâng, mai redus la animalele tinere, dar la bătrâne apare mai mare. Calul, nu

are vezică biliară, canalul coledoc pleacă din hilul organului şi se deschide în duoden

la nivelul ampulei lui Vater situată la 12 - 15 cm de pilor. La bovine, ficatul este dispus aproape complet pe partea dreaptă a abdomenului, cu marele ax paralel cu planul median, având o greutate de circa 5 kg. Are incizurile mai reduse; hilul este înconjurat pe trei părţi de lobul Spiegel. Fosa vezicii biliare şi vezica sunt situate între lobul drept şi pătrat. Lobul Spiegel, are o porţiune supraportală denumită proces caudat, pe marginea medială se vede scizura venei cave şi esofagiană. Vezica biliară, are un volum de 200 ml, fundul său depăşeşte marginea laterală a organului. În canalul coledoc, se deschid mai multe canale hepatice accesorii (canale hepato-cistice). Canalul coledoc, se deschide în duoden la 70 cm de pilor.

La ovine şi caprine, organul cântăreşte 500 - 700 g, lobii sunt similari cu ai bovinelor, dar incizurile sunt mai pronunţate; vezica biliară depăşeşte mai puţin marginea ventrală, fiind orientată spre stânga; canalul coledoc se deschide la 30 - 40

cm de pilor, în comun cu canalul pancreatic. La suine, ficatul cântăreşte 1,2 - 1,5 kg, având o poziţie ca şi la cal. Are incizurile adânci şi împart organul în lobi: drept; intermediar drept; pătrat; intermediar stâng; stâng şi Spiegel. Vezica biliară,este dispusă între lobii intermediar drept şi pătrat. Pe suprafaţa organului se vede lobulaţia sa cu ochiul liber. Canalul coledoc se deschide în duoden, singur, la 2 - 3 cm de pilor. La iepure, organul cântăreşte 150 g, având o formă aproape rotundă. Lobul Spiegel este foarte dezvoltat, mai ales porţiunea dreaptă. Vezica biliară, este dispusă între lobii drept şi pătrat. Canalul coledoc se deschide în duoden separat de cel pancreatic.

La

pisică,

are

lobul

intermediar

drept

foarte

dezvoltat

şi

de

1.11.2Pancreasul (Pancreas)

Pancreasul seamănă, prin aspectul exterior cu glandele salivare. Este situat în cavitatea abdominală, regiunea sublombară, perpendicular pe vena cavă caudală şi artera aortă, prezentând: două feţe, două margini şi trei extremităţi. Faţa dorsală (Facies dorsalis), aderă la formaţiunile vasculo-nervoase din jur; faţa ventrală (Facies ventralis) vine în contact cu organe ale aparatului digestiv; marginile cranială (Margo cranialis) şi caudală (Margo caudalis) aderă la organele din jur; extremităţile se sistematizează în: extremitatea cranială, dreaptă şi stângă, venind în raport cu organele învecinate.

43

În structura sa se disting: capsula fibroasă, ţesutul propriu-zis, sistemul

canalicular, vase şi nervi. Ţesutul propriu, este format din celule secretoare grupate în acini (seroşi) având funcţie exocrină şi insulele lui Langerhans cu funcţie endocrină. Sistemul canalicular, începe în acini printr-un tub lung şi strâmt (piesa intermediară Boll) ce confluează, formând canalul intralobular, prin confluenţa cărora

se formează canalele interlobulare, care vor forma canalul excretor al organului

(Wirsung) ce se deschide în duoden, la distanţe de pilor în funcţie de specie. La cal şi la câine organul mai are şi un canal accesoriu (Santorini). La carnivore, are formă de ''V'', având un lob stâng dispus deasupra micii curburi a stomacului şi unul drept aflat în mezenterul duodenal. Canalul principal (poate lipsi) când există se deschide împreună cu cel hepatic, iar cel accseoriu, la 4 - 5

cm de coledoc. La cabaline, organul are un aspect lobulat şi culoare galbenă, fiind turtit dorso- ventral şi străbătut, tot dorso-ventral, de vena portă. Faţa dorsală, vine în raport cu vena portă, vena cavă caudală, plexul solar, trunchiul arterial celiac, rinichiul drept şi vasele splenice. Faţa ventrală, vine în raport cu cârja cecului şi colonul transvers. Marginea cranială, este convexă şi vine în raport cu duodenul şi fundul de sac stâng al stomacului, iar cea caudală cu originea arterei mezenterica cranială. Extremitatea cranială, intră în prima flexură a duodenului. Extremitatea dreaptă, vine în raport cu

rinichiul şi lobul hepatic drept, iar cea stângă intră printre rinichiul stâng, fundul de sac stomacal stâng şi baza splinei. Canalul principal (Wirsung), se deschide în duoden la nivelul papilei duodenale, iar cel accesoriu, în faţa papilei duodenale. La bovine, este tot în regiunea sublombară, venind în raport cu faţa ventrală a ficatului, faţa dorsală a sacului ruminal drept şi duodenul. Extremitatea dreaptă se află între lamele marelui mezenter, acoperind, parţial, colonul spiralat. Canalul său se deschide în duoden la 30 - 40 cm de deschiderea celui hepatic. La suine, este situat, transversal, deasupra stomacului. Extremitatea stângă se află între fundul de sac stomacal stâng şi ultima ansă a colonului helicoidal, iar cea dreaptă între mica curbură duodenală şi mezenter. Canalul, se deschide în duoden la 10 - 15 cm de pilor, separat de coledoc. La iepure, organul se află între ansele duodenului, având lobii bine delimitaţi. Canalul

său se deschide în a 2-a ansă duodenală la 30 - 40 cm de pilor.

1.12 AVITATEA ABDOMINALĂ ŞI PERITONEALĂ

Cavitatea abdominală. Adăposteşte o bună parte a organelor aparatului digestiv, având o formă aproximativ ovoidală cu marele ax dirijat ventro-cranial. Prezintă pentru descriere: o extermitate cranială, una caudală, un plafon, o podea şi doi pereţi laterali. Extremitatea cranială, o reprezintă diafragma a cărei convexitate cranială ajunge până la nivelul coastei a şaptea.

Extremitatea caudală, se continuă cu cavitatea pelvină, care este delimitată dorsal de osul sacru, ventral de pubis, lateral de ligamentele sacro-sciatice, iar caudal

de regiunea anală. Plafonul este format de faţa ventrală a vertebrelor lombare şi a

44

apofizelor lor transverse acoperite de muşchii abdominali superiori. Planşeul este format de muşchii drepţi abdominali, de muşchii oblici abdominali şi tunica abdominală. El se subdivide în: regiunea xifoidiană, situată deasupra apendicelui xifoid al sternului; regiunea ombilicală, dispusă în jurul ombilicului; regiunea prepubiană, dispusă cranial de pubis; două regiuni inghinale, dispuse pe laturile regiunii prepubiene. Pereţii laterali sunt formaţi din muşchii oblici abdominali şi se subîmpart în două regiuni: regiunea hipocondrului, având ca bază anatomică arcul format de cartilajele coastelor asternale şi regiunea flancului, situată între regiunea hipocondrului şi unghiul extern al iliului. Volumul cavităţii abdominale diferă cu specia şi individul, în funcţie de volumul viscerelor ce le adăposteşte. La interior, cavitatea abdominală este căptuşită de fascia endoabdominală (transversă) peste care se suprapune peritoneul parietal, iar viscerele sunt învelite de foiţa viscerală a peritoneului. Spaţiul delimitat de cele două foiţe peritoneale se numeşte cavitatea peritoneală. Aceasta este reprezentată de un spaţiu închis, virtual, aflat tot în cavitatea abdominală dar delimitat numai de peritoneu. Peritoneul. Este o seroasă care prin foiţa sa parietală căptuşeşte cavitatea abdominală, iar prin cea viscerală înveleşte organele din cavitatea abdominală. Între cele două foiţe există continuitate prin diferitele ligamente, mezentere, epiplon. Aceste cute seroase diferă ca dispoziţie, formă, lungime: unele sunt lungi (mezenterul şi epiploanele), permiţând organelor pe care le acoperă să execute diferite mişcări, iar altele sunt scurte (ligamentele) fixând organele în poziţia lor normală. Cavitatea peritoneală. Este delimitată între cele două foiţe peritoneale. În acest spaţiu redus (virtual) se află o redusă cantitate de lichid peritoneal, similar cu limfa interstiţială, în care se pot afla foarte puţine hematii, leucocite polinucleate etc. Peritoneul permite o anumită mobilitate organelor din cavitatea abdominală, împiedică alipirea organelor între ele şi le facilitează alunecarea lor unul pe altul, absoarbe lichide introduse în cavitatea peritoneală; serveşte ca depozit de grăsime şi ca organ de reparaţie a plăgilor de pe organe şi de pe pereţii abdominali.

1.13 TOPOGRAFIA ORGANELOR DIN CAVITATEA ABDOMINALĂ

Organele din cavitatea abdominală pot fi proiectate pe pereţii săi, folosindu-se ca puncte de reper proeminenţe osoase palpabile, subregiunile pereţilor laterali şi ale planşeului cavităţii. Plafonul se delimitează printr-o linie ce uneşte unghiul extern al iliului cu tuberozitatea spinei scapulare. Peretele cranial este delimitat de diafragmă, iar cel caudal, se proiectează printr-o linie ventrală ce uneşte unghiul external iliului cu rotula.

1.13.1. La cal

45

Diafragma, care separă cavitatea abdominală de cea toracică, se proiectează printr-o linie curbă cu convexitatea cranială, ce pleacă de la ultima coastă la mijlocul coastei a noua, iar de acolo la articulaţia condro-costală a coastei a şaptea. Pe partea dreaptă a cavităţii abdominale, se proiectează lobul drept al ficatului, rinichiul drept, duodenul, cecul şi ansele I şi IV ale colonului ascendent. Lobul drept al ficatului, este delimitat cranial de linia diafragmei, iar caudal printr-o linie oblică ce pleacă de la ultima coastă şi întâlneşte linia ce uneşte unghiul extern al iliului cu oleocranul, la nivelul coastei a 14-a. Cecul, se află în flancul drept; cârja sa este situată în golul flancului pe care-l depăşeşte cranial până la ultimul spaţiu intercostal, iar corpul pe coarda şi panta flancului. Duodenul, se află între lobul drept hepatic şi cârja cecului. Ansa I a colonului ascendent, se află la faţa medială a hipocondrului drept pe care-l depăşeşte dorsal cu 10 cm, iar ventral se sprijină pe planşeul cavităţii. Ansa a IV-a, este deasupra ansei I şi ajunge la lobul drept hepatic. Rinichiul drept, ocupă plafonul cavităţii de la ultimele trei coaste până la extremitatea liberă a primei apofize transverse lombare. Partea stângă a cavităţii abdominale, se proiectează lobul stâng al ficatului, splina, jejunul, colonul descendent, rinichiul stâng şi ansele II şi III ale colonului ascendent. Lobul stâng al ficatului, este situat între centrul frenic şi o linie ce uneşte coasta a zecea, dorsal, cu coasta şapte, ventral. Splina, are baza aşezată sub ultimele patru coaste, iar vârful se dirijează spre hipocondru până la coasta şapte. Marginea sa cranială întretaie coasta a X-a în treimea distală, iar marginea caudală, coasta a XIV-a în treimea distală. Stomacul, ocupă spaţiul dintre lobul stâng hepatic şi splină. Jejunul, este situat între faţa medială a splinei şi ultima coastă; o parte din ansele sale se amestecă în flancul stâng cu ansele colonului descendent. Colonul descendent, ocupă golul flancului stâng. Ansa a II-a a colonului ascendent, se află la faţa medială a hipocondrului stâng şi a pantei flancului; mica sa curbură depăşeşte hipocondrul cu 8 – 10 cm, iar ansa a III-a este deasupra precedentei pe o lăţime de 10 cm. Rinichiul stâng, se proiectează simetric cu cel drept dar mai caudal cu un spaţiu intercostal. Pe planşeul cavităţii abdominale), se proiectează corpul şi vârful cecului, ansele I şi II ale colonului ascendent şi curbura xifoidiană.

1.13.2. La rumegătoare

Diafragma se proiectează printr-o linie curbă cu convexitatea cranială ce pleacă de la ultima coastă până la jumătatea coastei a şaptea, iar de aici până la articulaţia condro-costală a şaptea. Partea dreaptă a cavităţii abdominale, se proiectează lobul drept al ficatului, vezica biliară, foiosul, cheagul, duodenul, jejunul, colonul ascendent, pancreasul şi rinichiul drept.

46

Lobul drept al ficatuluzi, se proiectează între diafragmă şi o linie oblică ce pleacă de la ultima coastă, dorsal, până la coasta a şasea ventral. Vezica biliară, se proiectează în spaţiul dintre coastele IX şi X, la 10 cm deasupra hipocondrului. Cheagul, ocupă faţa medială a hipocondrului drept pe care-l depăşeşte, dorsal, cu 10 cm, sprijinindu-se cu marea curbură pe planşeul cavităţii de la coasta a 6-a până la penultimul spaţiu intercostal. Foiosul, se sprijină pe cheag, în spaţiul dintre el şi lobul hepatic drept, între coastele şase şi nouă. Duodenul, îşi proiectează ansa ascendentă în penultimul spaţiu intercostal, iar ansa orizontală, în treimea mijlocie a flancului. Jejunul, se proiectează în panta flancului drept şi planşeul cavităţii abdominale. Colonul ascendent, se află în golul şi coarda flancului şi înaintează până la faţa viscerală a ficatului. Pancreasul, este pe ansa orizontală a duodenului de la a 12-a coastă până la jumătatea flancului. Rinichiul drept, se proiectează de la ultimul spaţiu intercostal până sub apofiza transversă a vertebrei lombare trei. Partea stângă a cavităţii abdominale, se proiectează rumenul, reţeaua şi splina. Rumenul, ocupă aproape întreg peretele stâng abdonimal, fiind abordabil chirurgical în globul flancului stâng. Reţeaua, se proiectează în treimea ventrală a peretelui stâng, între coastele VI şi VII, venind în contact cu diafragma şi cu planşeul cavităţii abdominale. Splina, se proiectează sub forma unei benzi late de 10 cm ce urmăreşte marginea dorsală a rumenului şi concavitatea diafragmei, de la ultima coastă până la coasta a şasea. Baza sa depăşeşte caudal ultima coastă cu 8 – 10 cm.

1.14. APARATUL DIGESTIV LA PĂSĂRI

Aparatul digestiv la păsări, este asemănător ca mod de alcătuire şi organizare cu al mamiferelor, faţă de care prezintă unele caracteristici legate de modul de viaţă şi hrană al păsărilor. Cavitatea bucală ( Cavum oris) , nu are dinţi şi buze, care sunt înlocuite de două valve cornoase, mulate pe oasele maxilare şi mandibulă care formează ciocul. Valvele sunt scurte, ascuţite, puternice; cea superioară este recurbată la galinacee şi turtită dorso-ventral, la palmipede. Plafonul cavităţii, are numai palatul dur, fisurat pe linia mediană, prezentând deschiderea coanelor. Vălul palatin, este înlocuit cu câteva papile cornificate reduse. Orificiul buco-faringian nu este net delimitat. Limba (Lingue), are mobilitate redusă, având entoglosul foarte lung, iar mucoasa este cornificată şi bogată în papile filiforme. Glandele salivare, sunt reduse şi răspândite în toţi pereţii cavităţii. Parotida, se află sub arcada zigomatică, iar canalul său se deschide caudal de comisurile valvelor. Faringele (Pharynx), nu este delimitat de cavitatea bucală. Pe plafonul său, caudal de choane, se află deschiderile conductelor faringo-timpanice, iar pe planşeu, deschiderea laringiană.

47

Esofagul (Esophagus), este în continuarea faringelui fără o limită de demarcaţie. Cranial de intrarea în cavitatea toracică, prezintă o dilataţie denumită guşă, care are aspect sacciform, la galinacee şi fusiform, la palmipede. La porumbel, este bilobată şi în perioada de hrănire a puilor suferă o hipertrofie la ambele sexe. Stomacul (Ventriculus s. Gaster). Este bicameral existând un stomac glandular (proventricul) şi unul muscular (ventricul). Cel glandular, este fusiform, prezentând o comunicare cu esofagul şi alta cu stomacul muscular. Pe suprafaţa mucoasei sale se văd papile în vârful cărora se deschid glandele stomacale. Epiteliul ei secretă mucus. Glandele stomacale sunt dispuse superficial şi în profunzimea mucoasei; cele superficiale secretă mucus, iar cele profunde, sucul gastric. Submucoasa este redusă. Stomacul muscular, are forma lenticulară, fiind dispus caudal de primul, dar care este legat printr-o porţiune numită zonă intermediară. Mucoasa sa, este acoperită de o cuticulă rezistentă ce protejează epiteliul în timpul contracţiei. Ea este secretată de glandele aflate în corionul său. Musculatura, este formată din muşchi netezi foarte puternici. Stomacul muscular, se continuă cu duodenul la nivelul unui orificiu dispus la dreapta. Intestinul subţire (Intestinum tenue). Cuprinde aceleaşi trei porţiuni ca şi la mamifere. La păsări, întreg intestinul are un calibru constant, relativ uniform, iar pereţii săi sunt netezi. Duodenul, are forma literei ''U'' curbura sa ajungând la arterele iliace, iar între ramurile sale se află pancreasul. Jejunul, este plasat între cei doi saci aerieni abdominali şi suspendat la plafonul abdominal printr-un mezenter lung. La jumătatea lungimii sale, prezintă, pe marea curbură tuberculul Meckel, rest al pediculului veziculei ombilicale. Ileonul, este scurt şi plasat între cele două cecuri. Intestinul gros (Intestinum crassum), cuprinde două cecuri, colonul şi rectul. Cecumurile, se termină în ''fund de sac''. Colonul, reprezintă porţiunea de deschidere a cecumurilor. Rectul, este în continuarea colonului până la cloacă. Cloaca, este un spaţiu comun căilor digestive, genitale şi urinare, cuprinzând trei porţiuni coprodeum (cranial) în care se deschide rectul, delimitată caudal de o cută mucoasă; urodeum (mijloc), în care se deschid cele două uretere şi proctodeum (caudal), în care se deschid căile genitale. Pe plafonul proctodeumului se deschide bursa lui Fabricius-organ limfoepitelial cu rol de imunogeneză. La mascul, pe planşeul său se află penisul. Anusul, este dat de deschiderea caudală a cloacei. Ficatul (Hepars), este aşezat în spatele inimii, în planul sagital. Este format din doi lobi - stâng şi drept. Lobul drept, este mai mare şi prezintă, pe faţa medială, vezicula biliară; cu excepţia porumbelului şi a bibilicii la care lipseşte. Canalul cistic se deschide la extremitatea terminală a ansei a doua duodenală. Mai multe canale provenite de la ambii lobi formează canalul coledoc care se deschide în duoden la acelaşi nivel cu precedentul. Pancreasul (Pancreas). Este dispus între cele două anse duodenale, fiind format dintr-o porţiune dorsală şi una ventrală. Porţiunea exocrină este formată din

48

acini şi un sistem de canale care vor forma câte două canale colectoare pentru fiecare porţiune, ce se deschid la terminarea duodenului.

CAPITOLUL II

APARATUL RESPIRATOR

Este reprezentat de totalitatea organelor ce concură la realizarea hematozei, care se efectuează la nivelul plămânilor, ce reprezintă organele esenţiale ale respiraţiei, situate în cavitatea toracică. În componenţa aparatului, intră căile respiratorii reprezentate de: cavităţile nazale, faringele, laringele, trahee şi bronhii şi organele esenţiale - plămânii.

2.1 CĂILE RESPIRATORII

2.1.1 Cavităţile nazale

Sunt în număr de două, dispuse simetric şi despărţite între ele de septumul nazal, iar scheletul lor este format în majoritate de oasele splanchnocraniului. Ele comunică cu exteriorul prin câte o narină; caudal cu faringele prin câte coană, iar latero-caudal cu sinusurile paranazale. La mamifere, nasul se continuă cranial cu rostrul, care, uneori pare contopit cu buza superioară.

2.1.1.1 Rostrul

Ocupă spaţiul dintre narine şi periferia lor, având dispoziţie şi structură tegumentară variabilă cu specia. La carnivore şi rumegătoarele mici se numeşte plan nazal, la bovine, plan nazolabial - zona epidermică - ; la suine, plan rostral, iar la cabaline şi leporide rostrul are o piele subţire acoperită cu peri fini.

2.1.1.2 Narinele

Se prezintă ca două fante orientate, în general, oblic caudo-dorsal şi lateral, circumscrise de două aripi - laterală şi medială - reunite prin două comisuri, dorsală şi ventrală. Aripa laterală este dată de un pliu cutanat susţinută, parţial, de formaţiuni cartilaginoase şi fibroase. Aripa medială, mai mobilă este susţinută de cartilajul alar. La cabaline, comisura laterală se continuă cu un şanţ alar adânc ce se continuă cu un diverticul nazal (nara falsă). La rumegătoare, narinele au formă de ''S'' cu axul dirijat medio-ventral. La suine, ele sunt aproape rotunjite, având marginile dorsale scurte. La limita dintre piele şi mucoasa nazală, se află deschiderea conductului lacrimo-nazal. Cartilajele nazale, sunt aşezate rostral de oasele pereţilor nasului. Sunt reprezentate de: extremitatea rostrală a septului nazal - impar - şi o serie de cartilaje pare: alar lateral, dorsal, lateral ventral şi accesoriu. La suine, la extremitatea rostrală a

49

septului nazal se află osul râtului. Scheletul cartilaginos menţine narinele deschise continuu şi primeşte inserţiile muşchilor pieloşi ai regiunii, el fiind acoperit de piele fină.

2.1.1.3 Cavităţile nazale

Se întind între narine, etmoid şi choana respectivă. Ele prezintă: perete lateral; medial; extremitate rostrală şi caudală; plafon şi planşeu (fig.202). Peretele medial, îl formează septul nazal şi vomerul. Septul nazal, are o porţiune osoasă (lama perpendiculară) şi una cartilaginoasă dispusă în continuarea precedentei. Marginea dorsală a septului se articulează cu simfizele mediane ale frontalelor şi nazalelor, iar cea ventrală, stă în şanţul vomerului. Peretele lateral, are crestele pentru corneţii nazali care împart cavitatea nazală în meaturi. Corneţii au o bază osoasă completată rostral de formaţiuni fibro-cartilaginoase, totul învelit de mucoasa nazală. Cornetul nazal dorsal - nazoturbinalul, se inseră pe creasta osului nazal fiind rulat ventral şi mai lung decât cel ventral, prelungindu-se, rostral, cu pliul drept. Cornetul ventral mijlociu, este dezvoltat la rumegătoare, carnivore şi leporide se află între extremităţile caudale ale corneţilor dorsal şi ventral. Cornetul nazal ventral - maxiloturbinalul, se inseră pe creasta de pe maxilar. Este mai dezvoltat la câine şi iepure şi rulat dorsal; la rumegătoare şi suine este rulat atât dorsal cât şi ventral. Extremitatea sa rostrală, se prelungeşte, la toate speciile, cu câte un pliu alar şi altul bazal. Meaturile, sunt spaţiile dintre corneţi fiind: dorsal, mijlociu şi ventral care comunică cu meatul comun, foarte redus. Meatul dorsal, este aşezat între plafonul nazal şi marginea dorsală a cornetului dorsal; mertaul mijlociu (sinusul) este între cornetul dorsal şi ventral ajungând, caudal, la labirintul etmoidal şi comunicând cu sinusurile maxilare; meatul ventral, este mai spaţios şi mai scurt, fiind dispus între cornetul ventral şi planşeu, terminându-se, caudal, cu choana respectivă. Scheletul planşeului nazal, este format din: apofizele palatine ale incisivului, maxilarului şi porţiunea orizontală a palatinului. Organul vomero-nazal, par, dispus pe planşeul cavităţii nazale, este format din canalul incisiv (Stenson) şi canalul vomero-nazal (Jacobson), fiind sprijinit de cartilajul vomero-nazal. Canalul incisiv se deschide, cu excepţia solipedelor, pe laturile papilei incisive, stabilind o comunicare între cavităţile bucală şi nazală. La solipede, se termină în fund de sac, deasupra mucoasei palatine. Canalul este căptuşit cu mucoasă de tip olfactiv (celule senzoriale cu microvilozităţi); restul epiteliului, este de tip respirator. Extremitatea sa aborală se termină în fund de sac la nivelul apofizei palatine a maxilarului. La suine şi carnivore, extremitatea aborală a cavităţilor nazale este divizată în două etaje inegale, de către o lamă orizontală a nasului, rezultată din unirea etmoidului, palatinului şi vomerului. Etajul dorsal, este ocupat de către volutele etmoidale, iar cel ventral, de conductul nazo- faringian. La rumegătoare şi iepure, cavităţile nazale comunică între ele în treimea aborală, pe sub septul nazal. Extremitatea rostrală a cavităţilor comunică cu narina corespondentă prin intermediul vestibulului nazal.

50

Mucoasa nazală, căptuşeşte cavităţile nazale, corneţii şi sinusurile paranazale având

o porţiune respiratorie şi una olfactivă. Cea respiratorie, este roză şi ajunge până la

labirintul olfactiv, fiind bogată în glande. La nivelul corneţilor prezintă un plex venos care încălzeşte şi umezeşte aerul inspirat. Porţiunea olfactivă, acoperă labirintul olfactiv fiind de culoare cenuşie-gălbuie şi constituind receptorul analizatorului olfactiv.

2.1.1.4 Sinusurile nazale

Reprezintă spaţiile neregulate dintre compactele unor oase aşezate la graniţa dintre neuro- şi splanchnocraniu, ce comunică cu cavităţile nazale. Ele sunt dispuse perechi, variind ca număr şi topografie, cu specia, fiind căptuşite cu mucoasă de tip

respirator. La toate speciile există sinusurile frontale şi maxilare, iar la unele pot exista

şi sinusuri etmoidale, sfenoidale şi palatine.

2.2 FARINGELE

Este un organ musculo-membranos comun căilor digestive şi respiratorii, ce

comunică oral cu cavitatea bucală şi cavităţile nazale, aboral cu esofagul şi laringele; lateral

se află orificiile tuburilor faringo-timpanice (a se vedea aparatul digestiv).

2.2.1 Conductul faringo-timpanic (trompa lui Eustachi)

Leagă faringele de urechea medie, pentru egalizarea presiunii aerului pe cele două feţe ale timpanului şi pentru scurgerea secreţiilor mucoasei timpanice. Este un conduct cilindric turtit lateral, având un orificiu faringian şi unul timpanic. Acest conduct, are structură fibro-cartilaginoasă căptuşit cu o mucoasă de tip respirator, prevăzută cu pliuri longitudinale. La cal, faţa ventrală a sa este fisurată permiţând mucoasei să hernieze şi să formeze pungile guturale de formă ovoidă şi capacitate de circa 300 mm 3 . Ele sunt dispuse sub baza craniului, dorsal de faringe şi cranial de articulaţia occipito-atloidiană.

2.3 LARINGELE

Este un organ de conducere al aerului spre plămâni şi fonator, fiind strâns legat de faringe; ambele fiind menţinute sub baza craniului, prin aparatul hioidian. Este format dintr-un schelet cartilaginos, muşchi şi căptuşit de mucoasă.

2.3.1 Cartilajele laringelui

Sunt formate din: epiglotă, tiroid, cricoid şi două aritenoide (fig.207). Epiglota, circumscrie, ventral, intrarea în laringe, pe care o acoperă în timpul deglutiţiei.

51

Prezintă o faţă linguală şi alta laringiană; două margini laterale, o bază şi un vârf. La cabaline, baza sa are două apofize cuneiforme (procesele cuneiforme). Cartilajul tiroid, seamănă cu un scut ce acoperă ventral şi lateral celelalte cartilaje. Este format din două lame laterale ce se reunesc, ventral, într-un corp (proieminenţa laringiană). Cartilajele aritenoide, se articulează cu marginea rostrală a lamei cricoidului, fiind parţial mascate de lama tiroidului, delimitând, dorsal, intrarea laringelui. Au formă neregulată prezentând trei feţe, bază şi vârf curbat dorsal ce formează, cu congenerul, un relief pe planşeul faringelui - procesul corniculat. Cartilajul cricoid, de formă inelară, are o porţiune dorsală lăţită - lama cricoidului şi una ventrală subţire - arcul cricoidului. Pe el se sprijină cartilajele aritenoide şi tiroidul.

2.3.2 Articulaţiile laringelui

Leagă cartilajele între ele şi pe toate, de hioid şi trahee, conferindu-le o anumită poziţie şi mobilitate. Dintre acestea, o importanţă deosebită prezintă tiro-aritenoidiană, care este o legătură la distanţă, realizată de ligamentele tiro-aritenoidiene ce constituie baza anatomică a corzilor vocale. Spaţiul dintre cele două ligamente şi aritenoide, învelite de mucoasă, constituie spaţiul glotic, iar aerul ce trece prin el determină vibraţia corzilor vocale producând diferite sunete.

2.3.3 Muşchii laringelui

Se sistematizează în extrinseci şi intrinseci. Prima categorie, pleacă de pe piese scheletice ce nu aparţin laringelui şi se inseră pe cartilajele sale. Din această grupă fac parte muşchii: sterno-hioidian, tiro-hioidian şi hio-epiglotic. În grupa muşchilor intrinseci intră patru perechi de muşchi: crico-tiroidian dorsal, crico-aritenoidian lateral, tiro- aritenoidian şi unul impar, aritenoidianul transvers. Muşchiul crico-tiroidian, basculează tiroidul pe cricoid îndepărtând părţile ventrale ale tiroidului pe lama cricoidului, punând corzile vocale sub tensiune şi alungind glota. Crico-tiroidianul dorsal, este un tensor al corzilor vocale homolaterale şi dilatator al glotei. Tiro-aritenoidianul, scurtează sau îngroaşă corzile vocale când ele sunt fixate de crico-aritenoidienii dorsali. La cabaline, el se împarte într-o porţiune rostrală - muşchiul ventricular şi una caudală - muşchiul vocal. Printre cele două porţiuni, herniază pe lama tiroidului, o parte a mucoasei laringiene, formând ventriculii laterali ai laringelui, muşchiul aritenoidian transvers, dilată glota prin apropierea aritenoidelor.

2.3.4 Conformaţia interioară a laringelui

Cavitatea laringelui este împărţită de către glotă într-o porţiune supraglotică şi una infraglotică. Porţiunea supraglotică (vestibulul laringelui) comunică cu faringele, fiind închisă numai în timpul degluitiţiei. Glota este spaţiul romboidal -fanta glotei- dispusă în plan median, fiind îngustă şi lungă. Se divide într-o porţiune

52

intermembranoasă aşezată între cele două corzi vocale şi una intercartilaginoasă dispusă dorsal între bazele aritenoidelor. Porţiunea infraglotică este caudal de glotă, fiind scurtă, largă şi se continuă cu lumenul traheal fără limită de demarcaţie.

2.3.5 Mucoasa laringiană

Este în continuarea mucoasei faringelui de la marginea epiglotei şi a cutelor ariepiglotice, fiind de tip respirator, cu un corion bogat în glande mucoase.

2.4

TRAHEEA

Este un organ tubular, deschis permanent, dispus caudal de laringe şi se termină dorsal de cord prin bifurcare în cele două bronhii principale (stângă şi dreaptă). Lungimea sa diferă cu specia, având în medie 45 cm la cal, 60 cm la bovine, 25 cm la câine şi suine. În porţiunea cervicală vine în raport cu esofagul, cordonul vago- simpatic, artera carotidă comună şi nervul recurent, iar în porţiunea toracală este dispusă între foiţele mediastinului, venind în raport cu cârja aortică, esofagul, etc. În structura sa intră: mucoasa cu glande traheale, muşchiul traheal, tunica fibrocartilaginoasă şi adventicea în porţiunea cervicală, iar în cea toracală, seroasa. Inelele traheale au o relativă rigiditate ce o menţin permanent deschisă, dar permit mişcări în toate direcţiile. Ele sunt în număr de 52 la cabaline, 50 la bovine, 42 la câine şi 34 la suine. Extremităţile lor se încalecă puţin sau rămân la distanţă la cabaline, suine, carnivore şi iepure; la rumegătoare se încurbează dorsal şi vin în contact, formând o creastă dorsală. Sunt legate între ele de o membrană fibro-elastică ce pleacă de la ligamentul crico-traheal până la bronhii, formând ligamentele interinelare. Muşchiul traheal se înseră, cu excepţia carnivorelor, pe faţa internă a porţiunii dorsale, la carnivore este pe faţa externă. Mucoasa, este de tip respirator, bogat în celule caliciforme sprijinit pe o membrană bazală groasă. Corionul conţine acini glandulari mucoşi sau seromucoşi.

2.5

PULMONII

Sunt organe esenţiale ale aparatului respirator. Sunt în număr de doi (stâng şi drept) aşezaţi în cavitatea toracică, pe care o ocupă aproape în întregime, fiind separaţi între ei prin spaţiul mediastinal şi legaţi prin ligamentul pulmonar şi rădăcina pulmonului şi înveliţi de pleură. Au formă de semicon, prezentând o faţă costală, una mediastinală, trei margini (dorsală, ventrală şi caudală), o bază şi un vârf. Faţa costală, este convexă în ambele sensuri, cea mediastinală plană, prezentând, la nivelul inimii, apertura cardiacă, dorsal de care se află hilul pulmonar. Marginea dorsală este groasă şi rotunjită, cea caudală, circumscrie baza pulmonului, iar cea ventrală prezintă incizuri ce-l împart în lobi (incizurile interlobare). Baza organului, se mulează pe diafragm, iar vârful ajunge la intrarea în cavitatea toracică. Incizurile interlobare, împart pulmonii:

în lob apical (vârful), lob cardiac (la nivelul cordului) şi diafragmatic (baza). La pulmonul drept, mai există un lob accesoriu (azygos).

53

Structural, pulmonul este format din parenchim ce cuprinde arborele bronhic, vasele şi nervii şi învelitoarea pleurală viscerală. Ea înveleşte pulmonul, mulându-se pe toate accidentele de suprafaţă, la nivelul mediastinului cardiac, se continuă cu pleura mediastinală (ligamentul pulmonar) care se continuă cu pleura parietală. Între pleura viscerală şi cea parietală se delimitează cavitatea (spaţiul) pleural (virtual) ce conţine puţin lichid.

2.5.1 Arborele bronhic

Rezultă din ramificarea bronhiei principale ce intră în pulmon prin hil (rădăcină) şi care se divide în bronhii lobare segmentare, subsegmentare şi bronhiole (supralobare, intralobare, terminale şi respiratorii). Bronhiolele respiratorii, se continuă cu canalele alveolare, ce se continuă cu sacii alveolari, ai căror pereţi sunt formaţi din alveole pulmonare care sunt unităţile morfo-funcţionale ale pulmonilor (la nivelul lor se face schimbul de gaze respiratorii). Bronhiile, sunt conducte cilindrice ce se ramifică şi îşi reduc calibrul pe măsura apropierii de sacii alveolari. Au un schelet format din inele cartilaginoase înguste cu extremităţile unite printr-un start de ţesut conjunctiv. Inelele, îşi reduc dimensiunea şi se îndepărtează între ele pe măsură ce bronhia îşi reduce calibrul, iar în bronhiole dispar. Pe faţa internă, ele sunt învelite de ţesut muscular neted, care este acoperit de o mucoasă fină, subţire, de tip respirator, în bronhii şi prismatic simplu în bronhiole.

.

2.5.2 Parenchimul pulmonar

Intră în alcătuirea lobulilor pulmonari, formaţiuni piramidale cu baza orientată spre suprafaţa pulmonului, având un diametru de 1 - 1,5 cm şi o lăţime de 1,5 - 2 cm. Aceştia sunt separaţi între ei prin ţesut conjunctiv, în care se află bronhiolele extralobulare, vasele sanguine şi nervii. Prin vârful fiecărui lobul, pătrunde o bronhiolă intralobulară (derivată din cea supralobulară), care se divide până la nivelul alveolei. Alveolele, sunt căptuşite cu un epiteliu format din mai multe feluri de celule, fiind dispuse pe o stromă formată din fibre reticulare, elastice, colagene şi celule conjunctive ce formează - în totalitate - suportul capilarelor sanguine, la nivelul cărora se face schimbul de gaze respiratorii. Pulmonul, are o circulaţie sanguină funcţională dată de artera şi venele pulmonare şi una trofică, realizată de artera bronhică. Arterele, pătrund în pulmon prin hil, împreună cu bronhia principală şi se ramifică până la nivelul alveolelor, unde formează o bogată reţea capilară, din care se va forma sistemul venos pulmonar ce transportă sângele oxigenat la inimă.

2.5.3 Lobii pulmonari

Macroscopic, pulmonii prezintă diferenţe legate de desenul lobular, subpleural, diviziunea lobară, conformaţia lobilor şi prezenţa bronhiei traheale. Desenul subpleural, este foarte evident la bovine şi suine, pe toţi lobii, iar la caprine, numai pe lobii apicali şi cardiaci. La restul speciilor, nu se vede. Pulmonul stâng, la toate

54

speciile, prezintă lobii: apical, cardiac şi diafragmatic. La cabaline, lobul cardiac este inclus în cel diafragmatic, iar la iepure apicalul este foarte redus. Pulmonul drept, la toate speciile, cu excepţia rumegătoarelor, mai prezintă un lob azygos. La rumegătoare sunt cinci lobi: apical, cardiac cranial, cardiac caudal, diafragmatic şi azygos, iar lobii apical şi cardiac cranial, sunt deserviţi de bronhia traheală. La suine, această bronhie deserveşte lobii apical şi cardiac drept. La toate mamiferele, plămânul drept este mai voluminos şi prezintă mai mulţi lobi. La carnivore şi iepure, fisurile interlobare ajung până la hilul pulmonar. La rumegătoare, lobul apical drept este foarte dezvoltat şi se curbează spre stânga, pe sub trahee, la nivelul mediastinului precardiatic.

2.6 CAVITATEA TORACICĂ ŞI CAVITĂŢILE PLEURALE

Cavitatea toracică este delimitată de vertebrele toracale, coaste, muşchi intercostali, stern şi diafragmă. În general, are o formă conoidă turtită lateral, având un perete dorsal, unul ventral, doi laterali, o bază dirijată caudal şi un vârf cranial. Peretele dorsal (plafonul), are baza anatomică dată de vertebrele toracale cu discurile dintre ele şi extremităţile proximale ale coastelor. Corpurile vertebrelor, proiemină pe linia mediană delimitând, de fiecare parte, împreună cu extremităţile proximale ale coastelor şi porţiunile corespunzătoare ale muşchilor intercostali, câte un şanţ pulmonar care se lărgeşte treptat în direcţie caudală. Peretele ventral (planşeul), are ca bază anatomică sternul şi cartilajul coastelor sternale, acoperite de muşchiul transvers al toracelui. El, este concav transversal, dar lungimea sa este numai jumătate din cea a peretelui dorsal. Pereţii laterali concavi, sunt reprezentaţi de coaste şi muşchii intercostali. Deschiderea cranială (vârful) este delimitată de corpul primei vertebre toracale (dorsal), prima pereche de coaste (lateral) şi manubriul sternal (ventral). Porţiunea dorsală a sa, este ocupată de trahee şi esofag, iar cea ventrală de originea venei cave craniale, arterele carotide comune, nervii vagi, arterele subclaviculare, nervii frenici, ganglionii cervicali profunzi caudali, iar la animalele tinere se mai adaugă timusul. Baza cavităţii este dată de diafragm. Pereţii cavităţii sunt căptuşiţi de o lamă conjunctivă fibro-elastică - fascia endotoracică ce trimite pe linia mediană fascicule fibroase ce leagă principalele organe din cavitate de pereţii săi. Cavităţile pleurale, sunt date de cei doi saci pleurali, care vin în contact pe linia mediană. Între ei se interpune spaţiul mediastinal, în care se află organe şi ţesut conjunctiv, dispuse în afara sacilor. Ele sunt reduse de către pulmoni la nişte spaţii virtuale în care se află o mică cantitate de lichid pleural, ce facilitează alunecarea foiţelor pleurale una pe alta. Porţiunea de pleură lipită de pereţii cavităţii se numeşte pleură parietală; cea de pe mediastin, pleură mediastinală; cea de pe pulmon, pleură viscerală (pulmonară), iar cea de pe pericard, pleură pericardică. Mediastinul, este un perete fibro-seros care împarte cavitatea toracică într-o porţiune stângă şi una dreaptă; în raport cu poziţia cordului, ce se sistematizează în:

precardiac, cardiac şi postcardiac. Cavitatea pleurală dreaptă, este divizată la nivelul mediastinului postcardiac, de către mezoul vascular ce înveleşte vena cavă caudală în porţiunea sa toracală. El este o continuare a pleurei diafragmatice şi a pleurei cavităţii până la pericard.

55

2.7 APARATUL RESPIRATOR LA PĂSĂRI

La păsări, aparatul respirator are o schemă de organizare similară cu a mamiferelor, faţă de care prezintă unele particularităţi cum sunt: existenţa unui laringe în plus şi a sacilor aerieni, lipsa pleurei şi a cavităţilor pleurale. Cavităţile nazale. Au narinele imobile, având formă de fantă, la galinacee şi ovală la palmipede, dispuse în valva superioară a ciocului. În cavităţile nazale, există doi corneţi nazali (dorsal şi ventral) sau trei (rostral, mijlociu şi caudal). Sinusul cornetului dorsal, comunică cu sinusul infraorbitar (nu cu cavitatea nazală). Orificiul canalului nazo-lacrimal este dispus ventral de cornetul inferior. Choanele se prezintă sub formă de fantă mediană, caudal de care pe plafonul faringelui se deschid trompele faringo-timpanice.

Laringele cranial. Nu are coarde vocale, servind numai la respiraţie. Din scheletul său lipsesc cartilajele tiroid şi epiglota, având numai cricoid, procricoid şi două aritenoide. Orificiul faringo-laringian, are formă de fantă pe marginea căreia, mucoasa are papile cornificate dirijate caudal. Traheea. Are inelele complet, osificate la bătrâneţe şi variabile ca număr. La extremitatea sa terminală se află laringele fonator (caudal). El se numeşte ''Syrinx'' la galinacee şi la femelele de palmipede şi ''bulă timpanică'' (tambur) la răţoi Syrinxul. Este o strangulaţie a traheei deasupra bifurcaţiei bronhice. La originea bifurcaţiei se află un pinten intern “pessulus” ce are rol vibrator. Bula timpanică, este o dilataţie situată la acelaşi nivel care se osifică frecvent. Bronhiile principale (primare). Au iniţial un schelet cartilaginos. Ele intră în pulmon prin hil şi se continuă cu porţiunile lor intrapulmonare (mezobronhii), cartilagiile dispar cranial de originea primei bronhii secundare a grupurilor caudale. În pulmon, mezobronhia (principală), are un traiect uşor ascendent şi la marginea plămânului, comunică direct cu sacul aerian abdominal homolateral. Calibrul său, creşte progresiv de la Syrinx până la jumătatea lungimii plămânului, dilataţie numită vestibul, nivel la care se desprinde prima serie de bronhii secundare -ventrobronhiile- (bronhiile medio-ventrale). Caudal de originea acestora, calibrul mezobronhiei rămâne constant până la nivelul desprinderii celor trei grupe caudale de bronhii secundare, mediodorsale (dorsobronhii), latero-ventrale şi latero-dorsale, de unde ea îşi reduce calibrul treptat până la comunicarea cu sacul aerian abdominal. Bronhiile secundare, emit o serie de parabronhii care se anastomozează între ele atât terminal cât şi pe parcurs, prin anastomoze transversale. Pereţii parabronhiilor sunt perforaţi de orificiile unor dilataţii poligonale numite atrii, care comunică cu cavităţi intermediare mai mici, numite infundibule ce sunt legate direct de reţeaua spongioasă a capilarelor aeriene. Capilarele aeriene, sunt divizate de septe conjunctive şi vase sanguine în lobuli neregulaţi. Capilarele aeriene ale parabronhiilor adiacente, se anastomozează între ele. Capilarele aeriene şi sanguine, reprezintă 50 % din volumul total al pulmonului, realizând o suprafaţă de hematoză de 10 ori mai mare decât la om. Sacii aerieni (aerofori). Prezintă, în general un corp central şi o serie de diverticule, comunicând cu pulmonul la nivelul ostiilor, care pot fi directe prin intermediul bronhiilor sau indirecte, prin parabronhii. Sacul clavicular este impar, iar sacii cervicali, toracali craniali, toracali caudali şi abdominali sunt pari. Ei sunt rezervoare de aer ce asigură hematoza la nivelul pulmonilor şi facilitează zborul.

56

Pulmonii. Sunt nelobaţi şi situaţi în cavitatea toracică deasupra diafragmei membranoase (septul orizontal) şi mulaţi pe şanţul costo-vertebral corespunzător. Pe faţa lor costală, există cinci şanţuri la galinacee şi şase la palmipede. Orificiile diafragmei membranoase, sunt străbătute de legăturile pulmonului cu organele situate înafara cavităţii pulmonare. În timpul actului respirator, ventilaţia pulmonară este asigurată de sacii aerieni, hematoza efectuându-se atât în inspiraţie cât şi în expiraţie numai la nivelul pulmonilor. Cavitatea toracică. Nu are pleură, şi prezintă două diafragme: una toraco- abdominală şi alta pulmonară (membranoasă), care desparte cavitatea toracică în două compartimente dorsale simetrice, în care sunt aşezaţi pulmonii şi un compartiment medio-ventral ocupat de cord, esofag şi sacii aerieni toracici.

CAPITOLUL III

APARATUL URO-GENITAL

Această denumire cuprinde aparatele urinar şi genital, ambele derivate din mezoderm şi a căror porţiuni terminale menţin legături permanente.

3.1. APARATUL URINAR

Este alcătuit, la toate mamiferele domestice, din două organe esenţiale numite rinichi şi din căi de eliminare a urinei din organism. La păsările domestice, căile de eliminare sunt reprezentate de ramurile ureterale şi două uretere ce se deschid în

57

compartimentul urodeal al cloacei, de unde urina va fi eliminată împreună cu fecalele. La mamifere, între rinichi şi ureter se interpune un bazinet, iar ureterele varsă urina într-o vezică urinară, din care urina va fi eliminată la exterior periodic, prin intermediul conductului numit uretră care are o alcătuire diferită la cele două sexe.

3.1.1.

Rinichii

Sunt organe pereche aşezate în cavitatea abdominală, în regiunea sublombară, lateral de aorta abdominală (cel stâng) şi de vena cavă caudală (cel drept). Cu excepţia suinelor, la toate mamiferele domestice, rinichiul drept este situat mai cranial decât cel stâng. La rumegătoare, rinichiul stâng este flotant, fiind plasat, în general, la dreapta planului median, caudal faţă de cel drept. Forma rinichilor, este, în general, asemănătoare unui bob de fasole având o faţă dorsală, una ventrală, o margine laterală, una medială (hilară), un pol cranial şi altul caudal. La solipede, rinichiul drept are forma cupei de pe cărţile de joc, iar cel stâng seamănă cu bobul de fasole, având polul caudal mai lăţit. La bovine, suprafaţa rinichilor este străbătută de mai multe şanţuri, dar adâncimea lor nu ajunge la periferia fosei renale. Rinichiul drept, este turtit dorso-ventral şi de formă ovalar neregulată sau elipsoidă, iar polul său caudal poate fi cuneiform. Hilul, este ventral sau deplasat medial. Rinichiul stâng, are formă de piramidă cu vârful dirijat cranial şi răsucit medial. Fosa renală, este mai strâmtă, iar hilul îngust şi oblic este orientat dorsal. La rumegătoarele mici, rinichiul seamănă cu bobul de fasole, are feţele convexe şi secţiunea transversală rotunjită. La suine, rinichii au forma bobului de fasole aplatizat, cu lungimea de două ori mai mare ca lăţimea; hilul este redus şi uşor deplasat dorsal. La câine, rinichii sunt similari cu ai rumegătoarelor mici dar cu polii mai curbaţi spre hil şi secţiunea turtită. La pisică, seamănă cu bobul de fasole îngroşat şi se deosebeşte de cei de iepure prin culoare şi desenul circulaţiei venoase subcapsulare. Culoarea rinichilor, depinde de cantitatea de sânge ce o conţin. La iepure, au culoarea ciocolatie, iar venele subcapsulare nu sunt vizibile. La pisică, se observă 4-5 vene subcapsulare ce converg spre hil, iar culoarea este gălbui-roşiatică. La câine, se văd subcapsular, venele discontinue răspândite pe toată suprafaţa (steluţele Verheyen), iar culoarea este brun-închisă. La rumegătoare mici, venele subcapsulare se observă numai în faza hilară. La toate mamiferele domestice, faţa ventrală a rinichilor este învelită de către peritoneu. La rumegătoare, rinichiul stâng-flotant este învelit în totalitate. Faţa dorsală a lor este acoperită de ţesut conjunctiv care-i leagă de muşchii abdominali dorsali. Sub seroasă, se află capsula adipoasă a cărei dezvoltare este legată de specie şi starea de îngrăşare; fiind formată din grăsime de constituţie şi de depozit. Aceste două învelitori împreună cu vasele renale şi presiunea viscerelor abdominale, menţin rinichii în poziţia lor caracteristică. Sub capsula adipoasă se află cea fibroasă aderentă la parenchimul organului şi care la nivelul hilului se continuă cu adventicea bazinetului, ureterului şi vaselor sanguine. Faţa profundă a capsulei fibroase se continuă cu ţesutul conjunctiv intrarenal, prin mai multe trabecule. Pe secţiune sagitală în rinichi se disting o zonă corticală dispusă sub capsula fibroasă şi una medulară, la interior, acoperită de corticală. Zona medulară înconjoară sinusul renal, are aspect radiar şi culoare roz-deschis până la galben. Este formată din

58

unirea piramidelor renale (Malpighi). Vârful piramidelor, proiemină în interiorul sinusului renal, formând papilele renale pe care se află orificiile tubilor colectori ce formează aria ciuruită (aria cribrosa), a sinusului renal. Baza piramidelor, este în contact cu faţa profundă a corticalei, în care trimite prelungiri formând piramidele corticale (Ferrein). Între corticală şi medulară, se individualizează stratul subcortical de culoare roşie-închisă, reprezentat de vasele subcorticale arciforme. Zona corticală are culoarea roşcată şi consistenţă mai friabilă decât medulara. Faţa sa profundă se angajează printre piramidele Ferrein formând labirintul, iar porţiunea ce pătrunde printre piramidele renale (Malpighi) şi ajunge la sinusul renal formează coloanele Bertin.

3.1.2. Nefronul

Este unitatea morfo-funcţională a rinichiului, având funcţia de filtrare a sângelui şi eliminare a substanţelor toxice rezultate din metabolism, sub forma unui produs lichid numit urină. Este format din corpusculul renal (Malpighi) şi o serie de tubi uriniferi legaţi între ei succesiv. Corpusculii renali, sunt aşezaţi în zona corticală având aspect globulos, cu un diametru de circa 200 , fiind formaţi dintr-un glomerul renal şi o capsulă colectoare (Bowman). Glomerulul renal, este format dintr-un ghem vascular (anastomoză arterio-arterială), ce rezultă din capilarizarea unei arteriole renale aferente, ce se continuă cu una eferentă mai subţire. Diferenţa de calibru dintre cele două arteriole, creează în glomerul o presiune capilară ridicată ce favorizează filtrarea glomerulară şi formarea urinii primare, din care, prin procese de resorbţie şi secreţie, de la nivelul tubilor uriniferi, va rezulta urina definitivă. Capsula colectoare are formă de pâlnie cu pereţii dubli ce înconjoară glomerulul, reprezentând porţiunea iniţială a nefronului. Este formată din două foiţe epiteliale; una internă ciuruită ce acoperă glomerulul şi alta externă ce delimitează, cu prima, o cavitate în care se colectează urina primară şi care se continuă cu tubul contort proximal. Tubul contort proximal este un tub sinuos, dispus în substanţa corticală, la nivelul căruia se resoarbe circa 80 % din apă, toată glucoza, o cantitate variabilă de sodiu, cloruri, fosfaţi, din urina primară şi se secretă creatina şi acidul hipuric. El se continuă cu ansa Henle ce are o formă de "U'' ce intră în alcătuirea piramidelor Ferrein şi Malpighi, având ramura descendentă mai subţire ce coboară în medulară şi se continuă cu ramura ascendentă (mai groasă) ce urcă până în corticală, unde se continuă cu tubul contort distal. În aceste segmente continuă resorbţia apei, sodiului, clorului, bicarbonaţilor şi se secretă ioni de H, K şi NH 3 . Tubul contort distal se continuă cu o piesă intermediară ce se deschide într- un tub colector mai mare (tub Belini) dispus în medulară, în care se deschid mai mulţi nefroni. Mai mulţi tubi colectori converg la nivelul papilei renale formând un canal papilar ce se deschide în bazinetul renal.

3.1.3. Arterele renale

Se ramifică la nivelul hilului în artere interlobare, dispuse între lobii renali până la baza piramidelor Malpighi unde se ramifică interlobular în arterele subcorticale

59

(arciforme) ce se curbează în stratul subcortical. Din ele se desprind arterele interlobulare (un lobul este format dintr-o piramidă Ferrein şi porţiunea labirintică adiacentă) din care se desprind arteriolele aferente ale glomerulilor. Acestea din urmă se divid în capilare glomerulare care se reunesc şi formează arteriola eferntă, originea capilarelor segmentelor corticale ale nefronului. Arterele interlobulare se continuă cu arterele corticale perforante, care vor ajunge în capsula adipoasă ca şi arterele capsulare. Din arteriolele aferente se desprind şi ramurile Ludwig, aglomerulare, conectate direct la reţeaua capilară a nefronilor. Medulara este irigată de către arteriolele medulare adevărate, provenite din arterele subcorticale şi interlobare şi arteriolele medulare false derivate din arteriolele eferente. Venele renale, sunt, în general, satelite arterelor. Venele corticale superficiale şi subcapsulare se varsă în venele corticale radiare, iar acestea în venele subcorticale. Tot aici se varsă şi venele corticale profunde, dispuse în straturile profunde ale corticalei şi venele medulare drepte aflate aproape exclusiv în medulară.

3.1.4.

Bazinetul

Colectează urina din canalele papilare şi o transmite ureterului. La bovine, el este înlocuit prin două ramuri ureterale principale (cranială şi caudală), care prin confluare formează ureterul propriu-zis. Calicela renală, colectează urina de la papile fiind egale numeric cu acestea. Ele au pedunculii de lungimi variabile şi se varsă în ramurile ureterale. La celelalte specii, bazinetul este format din adventice, un strat muscular redus şi mucoasă. La solipede, bazinetul are două recesuri terminale lungi de 6-10 cm şi groase de circa 0,5 cm, dispuse în parenchimul renal şi ajung până polii renali. Canalele papilare ale lobilor centrali se deschid în aria ciuruită a papilei comune, iar celelalte, în recesurile terminale. Mucoasa bazinetului şi a porţiunii iniţiale a ureterelor, la cal, conţin glande mucoase a căror secreţie dă aspectul final al urinii. La suine, bazinetul are o cavitate centrală mai spaţioasă şi două diverticule curbate la extremităţi care comunică cu calicele renale.

3.1.5. Ureterele

Continuă bazinetele, apărând ca tuburi musculo-membranoase ce prezintă porţiune iniţială-abdominală şi alta pelvină. Porţiunea abdominală, este retroperitoneală şi începe de la hilul renal unde se curbează caudal apoi se ataşează muşchilor abdominali dorsali, formând o arcadă cu convexitatea medială, încrucişând ventral ramurile mari ale aortei abdominale şi afluenţii regionali ai venei cave caudale. Porţiunea pelvină este cuprinsă în pliul genital. La mascul, încrucişează dorso-lateral canalul deferent homolateral; la ambele sexe se deschide în vezica urinară pe peretele său dorsal, la limita dintre corp şi col, perforându-i oblic peretele şi se deschide pe plafonul ei. Structura ureterelor cuprinde: mucoasă, musculoasă şi adventicea. Musculoasa, este dispusă pe două straturi longitudinale intern şi extern şi unul circular mijlociu. Mucoasa este un uroteliu ce are pliuri longitudinale.

60

3.1.6.

Vezica urinară

Este dispusă pe planşeul cavităţii pelvine, în fosa vezicii urinare, dar în stare de plenitudine poate ajunge în cavitatea abdominală, în contact cu peretele abdominal ventral. La femele, între rect şi vezică se interpune pliul genital şi uterul; la mascul, acest pliu se află numai în partea caudală. Este formată dintr-un fund, un corp şi un gât

(col). În structura sa, se distinge: seroasa, ce acoperă numai porţiunea ce ajunge în sacul peritoneal, în rest este acoperită de ţesut conjunctiv lax; musculoasă, dispusă între trei straturi dintre cel circular şi mijlociu este mai dezvoltat şi formează un sfincter în jurul orificiului intern al uretrei. Fasciculele straturilor longitudinale -intern şi extern- se intreţes cu stratul mijlociu. Submucoasa, este dezvoltată şi permite alunecarea mucoasei pe musculoasă şi plierea ei când vezica este golită. Traiectul oblic al ureterelor în peretele său formează două reliefuri mucoase ce converg în unghi ascuţit, terminate caudal prin orificiile ureterale dispuse în partea caudală a plafonului vezicii. De la aceste orificii pleacă spre uretră câte un pliu uretral ce se uneşte cu congenerul pe peretele dorsal al porţiunii iniţiale a uretrei, formând creasta uretrală. Porţiunea cuprinsă între orificiile uretrale şi orificiul intern al uretrei reprezintă trigonul vezical. La mascul, pe creasta uretrală se formează un relief numit colicul seminal. Vezica urinară are trei ligamente: două laterale şi unul median. Ligamentele laterale o leagă de peritoneul cavităţii pelvine. Pe marginea lor cranială se află vestigiul arterei ombilicale. Ligamentul median leagă vezica de planşeul cavităţii pelvine (pubo-vezical). El are fibre musculare şi elastice denumite muşchiul pubo- vezical.

3.1.7. Uretra

Prezintă diferenţe legate de sex; are raporturi intime morfo-funcţionale, cu aparatul genital. La femelă, ea începe de la colul vezicii urinare, se dirijează caudal, între vagin şi planşeul pelvin şi se deschide prin orificiul extern (meatul urinar), la limita dintre vagin şi vestibulul vaginal. Musculoasa sa este continuarea celei din colul vezicii, fiind dispusă circular şi longitudinal. Fibrele circulare sunt susţinute în acţiunea lor de un muşchi striat - muşchiul uretral. Submucoasa, conţine ţesut erectil mai dezvoltat la nivelul orificiului extern, ce contribuie la închiderea temporară a sa. La mascul, uretra prezintă o porţiune propriu-zisă sau canalul urinar şi canalul uro-genital. Prima porţiune ţine de la colul vezicii urinare, până la colul seminal, iar a doua mai lungă se deschide prin orificiul extern al uretrei la extremitatea porţiunii libere a penisului. Lungimea uretrei, este de 6-8 cm la iapă, 10-12 cm la vacă, 4-5 cm la oaie, 5-6 cm la capre, iar la scroafă şi căţea este aproximativ la fel de lungă ca la iapă. La rumegătoare şi scroafă, pe partea ventrală a extremităţii vestibulare a uretrei se află diverticulul suburetral, de forma unui fund de sac 2,3 cm la vacă, 1,5 cm la rumegătoarele mici şi mai redus la scroafă. Uretra la mascul va fi tratată la aparatul genital.

61

3.1.8.

Aparatul urinar la păsări

La păsări, aparatul este alcătuit din rinichi şi uretere. Rinichii. Sunt pari, simetrici şi proporţionali mai dezvoltaţi decât la mamifere, fiind mulaţi pe accidentele de suprafaţă a foselor renale. Sunt străbătuţi de plexurile nervoase lombar, ischiadic, pudend şi de principalele artere ale membrelor pelvine, care împart rinichii în trei lobi: cranial, mijlociu şi caudal, de mărimi diferite. Nu există o delimitare netă între zona corticală şi medulară, iar unii nefroni nu au ansa Henle. Bazinetul lipseşte. Ureterele. Se formează prin unirea mai multor ramuri ureterale provenite din diferite porţiuni ale rinichiului şi se deschid în urodeum. Urina se amestecă în cloacă cu fecalele împreună cu care se elimină la exterior.

3.2. APARATUL GENITAL

3.2.1. Aparatul genital mascul

Este alcătuit din organe genitale externe şi interne. Cele externe sunt reprezentate de organul copulator, iar internele de gonade, căile genitale şi glandele accesorii. La mascul, gonadele sunt reprezentate de cele două testicole situate în pungile testiculare (înafara cavităţii abdominale). Căile genitale cuprind epididimul, dispus tot în pungile testiculare, canalul deferent şi canalul uro-genital impar. Glandele genitale accesorii, sunt reprezentate de glandele veziculare, prostată şi glandele bulbo-uretrale (Cowper) şi au ampulele diferenţiale, iar organul copulator este penisul.

3.2.1.1. Pungile testiculare

La cabaline şi rumegătoare sunt aşezate în regiunea ingvinală (între coapse); la suine şi carnivore, în regiunea perineală; la suine mai aproape de anus (subanal). Sunt formate din scrot, dartos, celuloasă sau fascia Cowper, muşchiul cremaster extern şi fibro- seroasă (sau procesul vaginal). Scrotul şi dartosul, sunt intim unite formând tunica externă, celuloasa şi cremasterul extern, tunica mijlocie, iar fibro-seroasa, tunica internă. Scrotul, este dat de pielea pungilor testiculare, fiind subţire, cu pilozitate şi pigmentaţie variabilă cu specia şi rasa animalului. Este bogat în glande sudoripare. Pe linia mediană prezintă rafeul median (rafeul scrotal) ce marchează aderenţa la septul dartoic.

Dartosul, este dat de continuarea tunicii abdominale externe în regiunea testiculară, fiind intim aderent la scrotum şi emite septul interdartoic ce separă între ele cele două cavităţi dartoice (dreaptă şi stângă), ce adăpostesc testiculul şi epididimul respectiv. La nivelul penisului, septul dartoic se divide în două lame printre care trece penisul. Caudal, dartosul se continuă cu fascia perineală superficială; ventrolateral cu fascia mediană a

62

coapsei; faţa sa medială este în raport cu celuloasa, iar de tunica fibro-seroasă este legat prin ligamentul scrotal (continuare directă a ligamentului cozii epididimului). Celuloasa, este formată din ţesut conjunctiv lax, fiind dispusă între muşchiul cremaster extern şi procesul vaginal, continuându-se caudal cu fascia perineală profundă, iar spre baza pungilor cu ţesutul conjunctiv subcutanat din traiectul ingvinal. Muşchiul cremaster extern, este o parte eratică a muşchiului oblic abdominal intern; înveleşte parţial procesul vaginal inserându-se, pe părţile sale dorso- sau caudo- laterale. El ridică procesul vaginal împreună cu testiculul respectiv prin glisarea celuloasei între tunica externă şi internă.

3.2.1.2. Procesul vaginal

Este dat de evaginarea, sub forma unei pungi piriforme, a fasciei endoabdominale, împreună cu peritoneul parietal, de-a lungul traiectului ingvinal, în timpul coborârii testiculelor în pungile testiculare. Corpul vaginal, adăposteşte testiculul, epididimul şi porţiunea iniţială a canalului deferent, iar cea îngustă -colul vaginal- circumscrie canalul vaginal care adăposteşte cordonul testicular (funuculul spermatic) şi comunică cu cavitatea peritoneală prin ostiul vaginal, orificiu în formă de fantă delimitat de inelul vaginal, care se află pe inelul ingvinal profund. La nivelul inelului ingvinal, peritoneul parietal se continuă cu seroasa canalului vaginal.

3.2.1.3. Cordonul testicular

Este o formaţiune aproximativ conică, având baza pe polul cranial al testiculului, iar vârful în zona inelului vaginal, în componenţa căruia intră: artera testiculară (spiralată); plexul pampiniform (ce înconjoară ansele arterei); plexul testicular idiotrop; vase limfatice; muşchiul cremaster intern şi extern şi canalul deferent. Formaţiunile, sunt acoperite de seroasă ce se continuă cu seroasa vaginală prin mezoul funicular, între foiţele căruia se află fibre musculare netede. El are un mezou diferenţial propriu, ataşat mezoului precedent. Există animale a căror testicule rămân permanent în cavitatea abdominală (cetacee, monotreme, etc.) numite enorhide, iar altele exorhide, la care testiculele părăsesc cavitatea. Iepurele, este exorhid intermitent, căci, mai ales în timpul rutului, devine enorhid. La această specie cremasterul extern înconjoară cordonul testicular în întregime (tunica eritree). La animalele exorhide poate apare (accidental) criptorhidia când testiculele coboară numai parţial sau deloc în burse, putând fi uni- sau bilaterală abdominală sau ingvinală. La armăsar, pungile testiculare sunt relativ scurte, delimitate de peretele abdominal ventral printr-un şanţ puţin adânc; rafeul scrotal are un şanţ median evident. Scrotul, este asimetric căci un testicul este mai voluminos şi dispus mai caudal. Colul procesului vaginal este scurt, iar ostiul vaginal este o fantă de 2-4 cm. La rumegătoare, pungile sunt ovoide lungi, pendulante cu şanţul median şi colul evidente. Cranial de baza lor, prezintă 2-4 mameloane rudimentare la tauri şi 2 la berbec. Colul procesului vaginal, este lung iar ostiul mai strâmt. Scrotul la taur este acoperit cu peri scurţi şi rari, iar la berbec cu lână.

63

La vier, pungile sunt uşor zbârcite având baza largă şi slab delimitată, fiind bombate în sens ventral. Şanţul median, este adânc, iar colul vaginal este lung şi curbat în regiunea subpubiană. La câine, pungile se află în mijlocul regiunii perineale mai bine detaşate dar nu au un col propriu-zis. Rafeul median este superficial, iar perii de pe scrot sunt rari şi fini.

La iepure, este acoperit cu peri lungi şi rari ce-l maschează când testiculele sunt retrase în abdomen. Procesul vaginal ca şi pungile nu prezintă col.

3.2.1.4. Testiculele

Sunt organele esenţiale ale aparatului genital mascul având funcţie exo- endocrină. Sunt organe pereche de formă ovoidă sau sferoidă de dimensiuni variabile cu specia. Ele sunt mari la vier, berbec, ţap; mijlocii la taur şi armăsar şi mici la câine. Ele au: o faţă laterală, una medială; o margine epididimară şi una liberă; un pol cranial şi altul caudal. Structura testiculului. La exterior este seroasa dată foiţa viscerală a pungii seroase sub care se află albugineea testiculară, fibroasă şi inextensibilă, de culoare alb sidefie. De pe faţa sa internă, pleacă în interiorul testiculului, septe care se ţes între ele formând mediastinul testicular. Ele divid testiculul în lobi testiculari de formă piramidală cu baza spre albuginee, fiecare conţinând câte 2-3 tubi seminiferi. Fiecare tub începe cu porţiune sinuoasă terminată în fund de sac sub albuginee, continuată cu alta dreaptă care se anastomozează, în mediastin cu tubi vecini formând reţeaua testiculară, din care se desprind 10-15 canalicule eferente ce se deschid în canalul epididimar, prin conurile eferente dispuse în capul epididimului. Lungimea unui tub seminifer ajunge până la 1,5 m, iar diametru măsoară 180-250 . Structural, tubul este format dintr-un perete în constituţia căruia intră fibre colagene şi fibrocite turtite pe care stă epiteliul seminal, format din celule seminale şi celule sertoli cu rol de susţinere şi nutriţie a celulelor seminale. Celulele seminale sunt spermatogonii, spermatocite de ordinul I, de ordinul II şi spermatide care se transformă în spermatozoizi. În ţesutul conjunctiv intertubular se află celule Leydig cu rol endocrin, ce secretă hormoni sexuali masculi. Căile spermatice intratesticulare, sunt reprezentate de: tubii drepţi, reţeaua testiculară şi canalele eferente. Forma testiculelor. La armăsar, rumegătoare şi vier, testiculele sunt ovoide; la taur, sunt mai alungite decât la berbec, iar la ţap sunt mai scurte. La rumegătoare ele au marele ax orientat ventral, la vier şi câine este orientat oblic cranio-dorsal, iar la armăsar este aproape orizontal.

3.2.1.5. Căile genitale mascule extratesticulare

Sunt reprezentate de conurile eferente, epididim, canal deferent, canal ejaculator şi canal urogenital. Conurile eferente (lobii epididimari). Sunt continuarea extratesticulară a canalelor eferente. Ele au baza aşezată pe epididim şi o lungime de 10-20 mm, iar dacă

64

se derulează ajung la 10-20 cm. Primul con se continuă direct cu canalul epididimar,

iar următoarele se deschid succesiv în canal. Au mucoasa formată dintr-un epiteliu prismatic simplu în care există celule mai scunde, secretorii şi altele mai înalte prevăzute cu kinocili. Epididimul. Este dispus pe marginea epididimară a testiculului, prezentând un cap, un corp şi o coadă. Capul, este alipit de polul cranial al testiculului; corpul este ataşat printr-un mezou scurt la marginea testiculului (epididimară), iar coada este la polul caudal al testiculului, de care se detaşează se recurbează şi se continuă cu canalul deferent. La exterior, organul este învelit în seroasa tunicii vaginale sub care se află fibroasa ce trimite septe care formează loji în care se află ansele sale. Canalul epididimar, este flexuos, cu un lumen de 0,2-0,4 mm şi o lungime de 70-80 m, la armăsar şi taur, 70-75 m la berbec, 60-80 m la vier, 6-7 m la câine şi 2,5-3

m la iepure; fiind tapetat cu un epiteliu prismatic simplu, în capul său şi bistratificat în

rest şi prevăzut cu stereocili. El este dezvoltat le carnivore şi iepure, la rumegătoare are corpul subţire, iar la armăsar mai gros. Coada este cea mai dezvoltată la vier şi rumegătoare, iar capul este cel mai redus la armăsar şi cel mai dezvoltat la taur şi berbec. Poziţia sa faţă de testicul este caracteristică fiecărei specii. La armăsar, este dispus lateral de marginea caudo-dorsală a testiculului; la vier şi carnivore, pe marginea cranio-dorsală; la taur, lateral de marginea caudală; la berbec, medial de ea; iar la ţap aproape ca la taur. La armăsar, capul acoperă parţial polul cranial al testiculului, iar polul caudal este descoperit; la taur, capul acoperă1/3 din marginea liberă a testiculului, iar la rumegătoarele mici 1/2 din ea. La armăsar, artera testiculară este dispusă sub epididim până la coadă, de unde trece pe marginea liberă a testiculului pe care o străbate cranial, emiţând, pe cele două feţe, colaterale care nu depăşesc jumătatea ventrală a lor. La taur, ea este aproape complet acoperită de epididim, iar pe marginea liberă nu poate fi deosebită de colateralele pe care le emite. La berbec, ea este vizibilă lateral de corpul epididimului, apoi intră sub coadă, apoi emite colaterale (pe marginea liberă) ce se confundă cu ea. La vier, colateralele de pe marginea liberă a testiculului ajung pe feţele laterale până la epididim. Canalul deferent. Este continuarea cozii epididimului până la canalul urogenital, prezentând trei porţiuni: ingvino-vaginală, abdominală şi pelvină. Iniţial el este lateral de testicul intrând în componenţa cordonului testicular, iar după trecerea prin ostiul vaginal se dirijează spre cavitatea pelvină în grosimea unui pliu seros propriu. În porţiunea peritoneală a cavităţii pelvine, cele două pliuri simetrice se unesc formând pliul genital în partea mediană a sa se află utriculul prostatic (vestigiu al canalului Müller, flancat de canalele deferente, iar acestea de glandele veziculare, dispuse dorsal de ele. Porţiunea terminală a lor cu excepţia viereului şi cotoiului se îngroaşă formând ampula canalului deferent, în care se află glande genitale accesorii, care există şi la speciile fără ampulă. La carnivore, fiecare canal deferent se deschide în uretră pe un colicul redus; la rumegătoare şi, uneori, la vier pe colicul există un ostiu ejaculator în care se deschid în comun canalul deferent şi al glandei veziculare de aceeaşi parte. La armăsar, există un scurt canal ejaculator. Peretele canalului, este format dintr-o adventiţie conjunctivo-elastică, o musculoasă dispusă pe trei straturi (longitudinal extern, intern şi circular mijlociu), o mucoasă cutată longitudinal şi un epiteliu prismatic simplu.

65

Porţiunea pelvină a uretrei.Este cuprinsă între orificiul intern al său şi marginea arcadei ischiatice. La nivelul coliculului seminal, ea se dilată formând ventriculul uretral, iar la nivelul glandelor bulbo-uretrale se îngroaşă formând istmul uretrei. La taur şi vier, orificiile canalelor glandelor bulbo-uretrale se deschid la baza unei valvule ischiadice internă, pe tavanul uretrei. La taur creasta uretrală se continuă cu două pliuri-frâurile crestei uretrale, dispuse caudal de coliculul seminal. Pe laturile crestei se deschid canalele porţiunii externe a prostatei. Glandele uretrale, sunt bogate în porţiunea pelvină a sa şi se deschid pe nişte reliefuri mucoase de mărimea bobului de mei. Uretra pelvină, este înconjurată de un strat erectil mai dezvoltat la armăsar şi berbec fiind învelit de muşchiul uretral (striat).

3.2.1.6. Glandele genitale accesorii

Sunt grupate în jurul porţiunii pelvine a uretrei, a căror funcţionare este controlată hormonal. La masculii castraţi ele se atrofiază. Glandele veziculare (veziculele seminale). La armăsar, sunt cavitare, la câine lipsesc, iar la restul speciilor ele au o structură compactă. La iepure, este o singură glandă bilobată. La armăsar, sunt piriforme, alcătuite dintr-un fund orientat cranial, un corp şi un col ce se continuă cu canalul excretor. Colurile sunt acoperite, parţial, de istmul prostatei. Au o lungime de 12-14 cm, un diametru maxim de 2-4 cm, fiind dispus lateral de gâtul vezicii urinare şi canalele ejaculatoare. La taur, au suprafaţă boselată, fiind alcătuite dintr-un tub diventriculat, gros, încolăcit pe el însuşi, care după derulare atinge 25 cm lungime. Medial de ele se află canalele deferente. La berbec, ele sunt oval-rotunjite; la vier sunt foarte mari şi au formă de piramidă trifaciată sau de conuri turtite dorso-ventral şi concave medial, având baza unită prin ţesut conjunctiv. Uneori canalele lor se pot uni înainte de deschidere. La interior, sunt tapetate de o mucoasă cutată longitudinal, formată din epiteliu prismatic simplu, acoperite de musculoasă dispusă pe două planuri şi adventice. Produsul de secreţie diluează lichidul spermatic şi constituie mediu nutritiv pentru spermatozoizi. Prostata. Este prezentă la toate mamiferele domestice, fiind intim ataşată porţiunii prostatice a uretrei pelvine. În general, ea este alcătuită dintr-un corp (porţiunea externă) aşezat pe peretele dorsal al uretrei pelvine şi dintr-o porţiune diseminată (internă) dispusă în grosimea peretelui acestei uretre. Este cea mai dezvoltată la carnivore. La armăsar, este formată din doi lobi uniţi printr-un istm dispus transversal pe partea dorsală a joncţiunii vezico- uretrale. Canalele excretoare, se deschid la nivelul a două cute reduse, dispuse lateral de orificiile canalelor ejaculatoare. La taur şi berbec, corpul prostatei apare ca o bandă transversală redusă, subţiată la extremităţi, dispusă pe faţa dorsală a porţiunii iniţiale a uretrei. Orificiile de deschidere a canalelor sunt rânduite pe patru şiruri: două între frâurile crestei uretrale şi două lateral de ele. Porţiunea diseminată, reprezintă majoritatea glandei. La vier, glanda este similară cu a taurului. La cotoi, are doi lobi reduşi ce înconjoară joncţiunea vezico-uretrală. La iepure, este voluminoasă şi formată din trei lobi; doi laterali şi unul median.

66

În structura sa se află o stromă conjunctivă în care fibre musculare netede şi ţesut glandular format din acini tubulari ramificaţi căptuşiţi cu epiteliu prismatic. Secreţia sa conţine veziculază ce coagulează veziculina seminală şi concreţiuni proteice sferoidale, care prin calcificare formează nisipul prostatic. Glandele bulbo-uretrale (Cowper). Lipsesc la câine; la armăsar sunt ovoide dispuse pe laturile uretrei, în apropierea arcadei ischiadice. Fiecare glandă are 6-8 canale care se varsă pe plafonul uretrei pelvine. La taur, ele au mărimea unei nuci, iar la berbec, a unei alune. Sunt dispuse la nivelul arcadei ischiadice, având câte un canal ce se deschide într-o nişă a mucoasei mascată de valvula ischiatică. La vier, glandele ating o dezvoltare maximă, ajungând caudal până la ieşirea din bazin, iar cranial sunt acoperite de glandele veziculare. Ele sunt unite prin muşchiul bulbo-glandular. Canalele excretoare sunt identice ca şi la taur. La iepure, ele sunt dezvoltate, având o formă ovoidă sau sferoidă. Structural, au o stromă fibro-elastică, fibre musculare netede şi striate, printre care se află tubulo-acinii secretori sub formă de înfundături, căptuşiţi cu un epiteliu simplu ce-şi schimbă aspectul în funcţie de activitatea secretorie.

3.2.1.7. Organul de copulaţie (penisul)

Organul mascul de copulaţie (penisul) este fixat, prin două rădăcini de arcada ischiatică , prin unirea cărora rezultă corpul său căruia i se descrie, o porţiune fixă şi una liberă. Porţiunea fixă este susţinută de fascia perineală superficială, pielea regională şi bifurcarea septului interdartoic. De pe arcada ischiatică ajunge în regiunea perineală şi prepuţială de unde se continuă cu porţiunea liberă care este suspendată de prepuţ. Structura penisului cuprinde: corpul cavernos, corpul spongios, uretra extrapelvină, muşchi, prepuţul, vase şi nervi . Corpul penisului are: o faţă dorsală, una ventrală (uretrală), două feţe laterale şi o extremitate liberă acoperită, mai mult sau mai puţin mai puţin, de un gland. Pe faţa ventrală este aşezată uretra peniană învelită de ţesut erectil propriu-corpul spongios al penisului. Corpul cavernos. Este învelit la exterior de o albuginee, de pe faţa profundă a căreia pleacă în interiorul organului trabecule ce se anastomozează formând cavităţi (caverne) de dimensiuni variabile care au pereţii căptuşiţi cu un endoteliu. În funcţie de ţesutul cavernos se deosebesc două feluri de corpi cavernoşi: musculo-cavernos şi fibro-elastic. La tipul musculo-cavernos (de la armăsari şi câine) predomină ţesutul cavernos şi muscular neted. La tipul fibro-elastic, predomină structurile conjunctive în dauna ţesutului cavernos (rumegătoare şi suine). El are o consistenţă fermă în permanenţă, iar musculo-cavernosul este moale şi flasc în repaus. Corpul spongios al penisului. Înveleşte uretra extrapelvină, fiind format din areole fine şi plasat în şanţul uretral al corpului cavernos; superficial la cal şi câine, adânc şi îngust, la rumegătoare şi vier. Porţiunea lui îngroşată -bulbul uretral, este plasată la ieşirea uretrei din cavitatea pelvină, între ramurile penisului, apoi înveleşte uretra şi la extremitatea liberă a corpului cavernos formează glandul. Rumegătoarele şi câinele au cel mai dezvoltat bulb spongios. Glandul. La armăsar, seamănă cu un capişon al corpului cavernos, având o porţiune mai bombată -coroana glandului. La taur şi berbec, apare ca o calotă asimetrică redusă. La berbec, uretra depăşeşte glandul cu 3-4 cm, având o formă de

67

cârlig -apendicele vermiform (proces uretral). La ţap, apendicele este rectiliniu. La vier, lipseşte glandul. La cîine, este foarte dezvoltat, prezentând o porţiune cranială alungită şi uşor ascuţită delimitată caudal de o gâtuitură, care o desparte de porţiunea caudală -bulbul glandului- aşezată pe baza osului penian. Musculatura penisului. Include muşchii proprii ai penisului şi ai uretrei. Muşchiul uretral, impar, este sfincterul voluntar al uretrei. La armăsar, ţap şi câine, înconjoară complet uretra pelvină; la vier şi berbec lipseşte de pe peretele dorsal. Muşchiul bulbo-spongios (bulbo-cavernos), impar, la armăsar este continuarea muşchiului uretral, fiind divizat de un sept median. El acoperă bulbul corpului spongios şi şanţul uretral al penisului, terminându-se aproape de gland. Fibrele sale au direcţie transversală. La taur, berbec, vier şi câine este dezvoltat şi scurt fiind situat numai la rădăcina penisului. Muşchiul ischio-cavernos, par, se inseră dorsal pe arcada ischiatică, iar mobil pe feţele laterale ale corpului cavernos, aduce penisul în poziţia intromisiunii şi participă la erecţie. Muşchiul retractor al penisului, par şi neted se inseră pe primele două vertebre caudale, cei doi muşchi se reunesc sub rect formând ansa rectală-ventrală. La taur, berbec şi vier se inseră pe convexitatea caudală a ''S'' penian, iar la armăsar în apropierea glandului. Pe lângă acestea, mai există muşchi cu mare specificitate: muşchiul ischio-uretral (compresorul venei dorsale a penisului), care la câine, pleacă de pe faţa internă a ischiului până la muşchiul transversal al penisului. La ţap, pleacă de pe faţa internă a tuberozităţii ischiatice până la septul conjunctiv al muşchiului bulbo-cavernos, iar la armăsar de pe arcada ischiatică până la stratul ventral al muşchiului uretral. Muşchiul subischio-cavernos, dezvoltat la iepure, participă la dirijarea cranială a penisului opunându-se retractorului. Muşchiul ischio- cavernos menţine erecţia prin comprimarea venelor dorsale ale penisului; muşchiul retractor al penisului readuce penisul în prepuţ după erecţie; muşchiul bulbo-spongios, goleşte uretra peniană şi facilitează ejacularea. Prepuţul. Este formaţiunea tegumentară ce acoperă porţiunea liberă a penisului în repaus. În general, el este alcătuit din trei părţi: cutanată externă, care se răsfrânge la orificiul prepuţului şi se continuă cu pătura parietală (internă), care iarăşi se răsfrânge şi dă pătura viscerală (peniană), ce acoperă partea liberă a penisului şi glandul. Muşchii prepuţiali craniali (protractori ai penisului) există la taur, berbec, vier şi câine, formând o ansă în jurul orificiului prepuţial. La vier golesc diverticulul prepuţial. Muşchii prepuţiali caudali (retractorii prepuţului), constanţi la taur şi berbec, uneori absenţi la vier, se inseră pe tunica abdominală şi pe pătura externă a prepuţului, aproape de orificiul său. La armăsar, există o cută prepuţială externă ce dă şi orificiul prepuţial şi una internă care are inelul prepuţial. Peretele extern al prepuţului intern are glande sebacee şi sudoripare, care împreună cu epiteliu descuamat, formează smegma prepuţială de culoare gri-murdară. La taur, prepuţul are aspect tubular fiind îngust, adânc şi uşor extensibil. Porţiunea cranială de culoare roşie-deschisă prezintă trei pliuri transversale şi are în grosimea sa o parte din foliculii pilo-sebacei ai perilor penisului. Porţiunea mijlocie are pliuri longitudinale şi circulare, iar cea caudală neregulate. La vier, orificiul prepuţului este îngust şi coafat pe margini cu peri lungi şi ţepoşi. Este divizat printr-un pliu transversal într-o porţiune cranială şi alta caudală, îngustă şi mulată pe penis. Pe faţa dorsală a porţiunii craniale se află orificiul diverticulului prepuţial (Laconchie). Diverticulul, vine în raport cu peretele abdominal

68

ventral, fiind marcat la exterior de un şanţ. În cavitatea sa se amestecă epiteliul descuamat al mucoasei cu urină formând o masă cu miros ce se transmite şi cărnii de vier. La porcii, castraţi de timpuriu diverticulul devine rudimentar. La câine, orificiul prepuţial este îngust şi mai îndepărtat de peretele abdominal, iar tubul prepuţial ajunge până la bulbul penisului. La iepure, în prepuţ se deschid glandele prepuţiale. Ele sunt mici, ovoide, de

culoare brună situate sub piele pe laturile penisului. Irigaţia penisului se realizează prin arterele: pudendă internă, cavernoasă, dorsală a penisului şi pudendă externă, a căror capilare au aspect heliar. Venele, formează plexul dorsal al penisului dispus pe faţa orsală a corpului său de unde pornesc venele de descărcare şi venele pudende (externă şi internă). Inervaţia este dată de nervul pudend şi plexul hipogastric. Erecţia penisului se realizează prin aflux de sânge arterial (hiperemie activă) şi prin compresia venelor de drenaj (hiperemie pasivă). În seria mamiferelor de fermă, penisul prezintă diferenţe. La taur, porţiunea fixă prezintă o flexură sigmoidă (''S''-ul penian), dispus caudal de bursele testiculare, porţiunea liberă se termină sub forma unui con alungit; uretra este cuprinsă în grosimea corpului cavernos, iar glandul este redus. Penisul are o lungime de 90-100 cm. La berbec, el se aseamănă cu al taurului, dar uretra este aşezată ca şi la armăsar şi depăşeşte glandul, formând apendicele vermiform; glandul este mai dezvoltat, pe col prezintă doi tuberculi (stâng şi drept). Lungimea lui este de 30-50 cm. La vier, are flexura sigmoidă dispusă cranial de bursele testiculare; glandul lipseşte; extremitatea liberă se termină în formă de tirbuşon; lungimea este de 50-55

cm.

3.2.1.8.

Aparatul genital mascul la păsări

La păsări, acest aparat este format din testicule, epididime, canale deferente şi

penis.

Testiculele. Se află în cavitatea abdominală în regiunea sublombară, sub primul lob al rinichiului homolateral, unde sunt suspendate de un mezou. Au formă globular- alungită, fiind învelite de o albuginee subţire. Epididimul. Este redus la un canal scurt. Canalul deferent. Este sinuos şi însoţeşte ureterul homolateral până la cloacă în care se deschide printr-un orificiu dispus ventral de deschiderea ureterului. Penisul. La galinacee, seamănă cu o papilă conoidă şănţuită, dispusă pe planşeul proctodeumului, între orificiile canalelor deferente. Este scos din cloacă numai în timpul copulaţiei. La palmipede, are aceeaşi dispoziţie, dar este adăpostit de o cavitate tubulară, din care se evaginează, în timpul copulaţiei ca un deget de mănuşă. El are forma de tirbuşon datorită crestei spirale care limitează lateral, şanţul prin care se scurge sperma.

3.2.2.

Aparatul genital femel

69

Organul esenţial al acestui aparat (gonada), este reprezentat de ovare; căile genitale sunt date de trompele uterine, uter, vagin, vestibul vaginal şi vulvă. Ontogenetic, cu excepţia sinusului uro-genital (vestibulul vaginal), toate celelalte componente derivă din canalele Müller. Aceste organe ating dezvoltarea completă numai după prima parturiţie (fătare).

3.2.2.1.

Ovarele

Sunt organe pereche aşezate în cavitatea abdominală, regiunea sublombară, caudal de rinichi şi cranial de vârful coarnelor uterine. La rumegătoare şi suine, suferă

o deplasare caudală în timpul vieţii intrauterine, ajungând cam la jumătatea înălţimii intrării în cavitatea pelvină. La iapă, ovarul drept este aşezat la nivelul vertebrelor lombare 3-4, iar cel stâng cu o vertebră mai caudal, cam la un lat de palmă de rinichi şi lateral de planul median. La ceastă specie, poziţia ovarelor este foarte variabilă; ovarul drept putând fi plasat la 5-15 cm caudal de rinichiul drept, iar cel stâng la 2-10 cm. Ambele pot fi în contact cu vârful coarnelor uterine sau cranial de acestea.

La vacă, ovarele sunt dispuse cam la jumătatea înălţimii intrării în cavitatea pelvină, într-un plan transversal ce trece prin unghiurile externe ale iliilor, cranial de arterele iliace externe. La femelele care au avut gestaţii, ele pot fi deplasate mai cranial, iar când uterul este mai contractat, ajung la nivelul pubisului, lateral de coarnele uterine. La animalele tinere sunt aşezate cam la unghiul de bifurcaţie a coarnelor uterine. La scroafă au o topografie variabilă, putând fi aşezate de marginea laterală a intrării în cavitatea pelvină într-un plan transversal ce trece puţin mai cranial de unghiurile externe ale iliilor, iar la animalele care au fătat, pot ajunge la 2,5-5 cm caudal de rinichi. În general, ovarele prezintă: o faţă medială şi alta laterală; o margine liberă dirijată ventral şi una mezovarică, pe care se inseră ligamentul ovarian şi la nivelul căreia se află hilul său prin care pătrunde în organ pediculul vasculo-nervos; o extremitate cranială (tubară) şi alta caudală (uterină), de pe care se desprinde ligamentul utero-ovarian. Mezoul ovarian (ligament ovarian), suspendă fiecare ovar de regiunea sublombară. Ligamentul utero-ovarian, leagă extremitatea uterină a sa de vârful cornului uterin respectiv. La vacă şi scroafă, el se pierde în apropierea vârfului cornului. Pe extremitatea cranială (tubară) se inseră franjurile ovariene ale infundibulului (pavilionului) trompei uterine, dispus în mezosalpinx. Mezoul ovarian, împreună cu ligamentul propriu la ovarului formează cuta medială a porţiunii craniale

a ligamentului larg (mezometriul), iar mezosalpinxul, cuta laterală. Între cele două cute se formează o bursă peritoneală numită bursa ovariană. La căţea şi iepuroaică, există un ligament cranial al ovarului care-l leagă de diafragm. La exterior, ovarul este acoperit de un epiteliu simplu cubic sau prismatic (germinativ) ce se sprijină pe albugineea conjunctivă. El este structurat pe zonă periferică, corticală şi una internă - medulară. Corticala este formată din foliculi ovarieni în diferite stadii de evoluţie (primordiali, primari secundari şi maturi), iar medulara din vase sanguine, nervi şi ţesut conjunctiv. Foliculii maturi au un diametru de 2 cm la iapă, 1,7 cm la vacă, 0,8 cm la scroafă şi 0,2 cm la căţea. În perioada de

70

maturizare şi matură ei proiemină la suprafaţa ovarului, boselând-o. După ovulaţie (dehiscenţa foliculului matur) în cavitatea rămasă se va forma corpul galben a cărui evoluţie trece prin stadiile de: proliferare, vascularizaţie, maturizare şi involuţie (corp albicans). La iapă, corpul galben, are o culoare cafenie-cenuşiu-închisă; la vacă, galben-ocru; la oaie, roz-gri până la galben; la scroafă roşu-gri până la roşu-închis; la carnivore, gălbuie. Forma şi mărimea ovarelor diferă cu specia. La iapă, sunt mari, reniforme, măsurând 5-5,8 cm lungime, 2,5-4 cm grosime şi o greutate de 40-80 g. Greutatea lor creşte până la vârsta de 6 ani după care scade. La vârsta de 2-3 ani se formează fosa de ovulaţie dispusă pe marginea liberă care, în călduri măsoară 1-2 cm, după care scade la 0,5 cm. Ea reprezintă zona pe unde, la iapă, se face ovulaţia, în rest ovarul fiind acoperit de peritoneu. În apropierea acestei fose se inseră franjurile ovariene şi ligamentul ovarian. La vacă, ovarele măsoară 2,3-4,5 cm lungime, 1,5-2 cm grosime şi o greutate de 14-20 g. Peritoneul, acoperă numai marginea mezovarică, restul fiind acoperit de epiteliul ovarian (germinativ); suprafaţa sa este boselată de către foliculii ovarieni şi corpii galbeni care pot ajunge la forma şi mărimea unui dop de sticlă de şampanie. La oaie, ele au forma unei migdale (1,5 cm); pe un ovar pot exista unul sau doi corpi galbeni, care pot dubla dimensiunile ovarului. La scroafă, hilul ovarului este evident, ele având un aspect muriform. Corpii galbeni pot ajunge la 1,2-1,5 cm. La căţea, ele au forma oval-alungită, măsurând 2 cm lungime şi având o culoare gri-roşcată şi suprafaţa boselată. La iepuroaică, ele au forma cilindrică, având culoare albicioasă-spre roz.

3.2.2.2. Căile genitale

Trompele uterine şi bursele ovariene. Trompele uterine sunt organe pare, prezentate de două conducte musculo-membranoase strâmte uneori flexuoase şi de lungimi variabile, dispuse între ovar şi vârful cornului uterin. Extremitatea sa ovariană are formă de pâlnie cu marginile franjurate (pavilionul trompei), o parte a franjurilor se ataşează ovarului (franjuri ovariene) respectiv. În partea cea mai profundă a pavilionului se află orificiul (ostiul) abdominal al trompei uterine. Pavilionul se continuă cu o porţiune mai scurtă şi mai largă-ampula trompei, după care urmează o altă porţiune lungă, îngustă şi flexuoasă-istmul, care se deschide în cornul uterin homolateral, la nivelul orificiului uterin al trompei. La iapă şi căţea, orificiul are o papilă uterină. La exterior, oviductul este acoperit de seroasa peritoneală sub care se află un strat conjunctiv subseros ce acoperă musculoasa formată dintr-un strat longitudianl extern şi unul circular sau spiral intern. La interior este mucoasa este pliată longitudinal şi mai puţin transversal. La iapă, pot exista chişti aşezaţi în unele franjuri ale pavilionului (hidaţi de Morgagni), care sunt vestigii ale porţiunii epigenitale ale corpului Wolff, iar în mezosalpinx, paraooforonul (resturi ale tubilor mezonefrotici), aşezat între extremitatea tubară a ovarului şi trompă. Bursa ovariană, se află pe faţa laterală a ovarului şi are o deschidere largă dispusă ventral.

71

La vacă, trompele sunt ceva mai scurte şi mai puţin flexuoase; cea stângă, fiind mai scurtă. Iniţial se situează în mijlocul mezosalpinxului, după care se dirijează cranial, ocolind extremitatea tubară a ovarului (oaie, căţea, scroafă) şi trec în partea laterală a mezoului. Bursa ovariană este largă şi cu deschidere ventrală. La oaie, trompele sunt mai flexuoase, fiind mai lungi ca şi la vacă. În grosimea mezosalpinxului se pot afla canale mici, flexuoase ce confluează într-un canal comun, iar cu cealaltă extremitate anastomozate în ovar, reprezentând epooforonul (organul Rosenmüller), ce reprezintă vestigiul porţiunii paragenitale a corpului Wolff. Tranziţia dintre, trompă şi cornul uterin se face fără o delimitare netă. La scroafă, franjurile pavilioanelor sunt reduse sau pot lipsi. Bursa ovariană este larg deschisă ventral, iar peretele său seamănă cu un voal. Infundibulul, este larg, iar porţiunea iniţială a trompei este foarte sinuoasă. La căţea, mezosalpinxul este acoperit cu multă grăsime care acoperă şi o mare parte din ovar. Bursa ovariană, este adâncă şi prezintă o fantă mediană. La iepuroaică, grăsimea este localizată mai ales, în ligamentul superior al ovarelor. Uterul. Este un organ musculo-membranos, tubular, aşezat între trompele uterine şi vagin. este format din: coarne, corp şi col, care conţine canalul cervical, prin orificiul uterin intern, comunică cu cavitatea uterină, iar prin cel extern cu vaginul, în care proemină sub forma unei porţiuni vaginale a uterului, ce lipseşte la scroafă. La mamiferele domestice, uterul prezintă aspecte variate, în funcţie de alipirea şi contopirea variabilă a lumenului canalelor Müller. Cu excepţia iepuroaicei, toate mamiferele domestice au un uter simplu, rezultat din contopirea totală a segmentelor corespunzătoare ale canalelor Müller. La iepuroaică, uterul este dublu, cu două canale cervicale complete care se deschid separat în vagin. La iapă, segmentele canalelor Müller, corespunzătoare corpului şi colului uterin au fuzionat formând un singur corp uterin şi un singur col. Cavitatea corpului uterin comunică, cranial, cu lumenul coarnelor uterine, iar caudal, cu canalul cervical unic. Iapa, are un uter bicorn ne septat, iar rumegătoarele, suinele şi carnivorele au uter bicorn parţial septat (subseptat). La aceste specii, în cavitatea uterină se află un sept a cărui extremitate caudală se apropie mai mult (rumegătoare), sau mai puţin (carnivore) de orificiul uterin intern. Septul, reprezintă vestigiul pereţilor alipiţi ai canalelor Müller. La cobăiţă, uterul este asemănător cu al iepuroaicei, cu deosebirea că extremităţile caudale ale canalelor cervicale se contopesc într-un canal unic, cu un singur orificiu uterin extern şi două interne. Coarnele uterine, au o margine liberă şi una pe care se inseră ligamentul larg al uterului, iar corpul are o faţă dorsală, una ventrală şi două margini. Organul este suspendat de ligamentele sale largi, care se continuă, cranial, cu mezosalpinxul şi mezovariumul. Pe faţa laterală a ligamentelor largi se află ligamentul rotund, ce pleacă de la nivelul vârfului cornului uterin până în apropierea inelului ingvinal profund. La căţea, acest ligament străbate traiectul ingvinal. La exterior, uterul este învelit de o foiţă peritoneală-perimetru - provenită din mezometru. Parametrul este alcătuit din ţesutul conjunctiv lax ce se află între straturile musculare ale seroasei mezometrului şi înveleşte plexul vasculo-nervos uterin, iar lamele musculare se continuă cu stratul longitudinal al miometrului aflat sub perimetru. Stratul vascular al uterului se află între straturile longitudinal şi circular a miometrului.

72

La scroafă, el nu este individualizat. La vacă, miometrul are şi un strat longitudianl intern. Stratul circular, este foarte dezvoltat la nivelul colului unde, la scroafă formează baza cuzineţilor de închidere a pliurilor circulare a mucoasei colului. Endometrul (mucoasa) este aşezat pe miometru direct. La ovine, corionul mucoasei este pigmentat. Endometrul are glande interne care ajung până la miometru; ele secretă laptele uterin în timpul gestaţiei. La rumegătoare, pe suprafaţa endometrului corionul formează carunculii uterini, care sunt bogat vascularizaţi dar fără glande. Mucoasa canalului cervical formează la toate speciile, pliuri longitudinale înalte ce delimitează şanţuri adânci pe care se află şanţuri secundare superficiale. La scroafă şi oaie, mucoasa prezintă invaginări conice ce conţin grupări foliculare glandulare. Ţesutul conjunctiv al colului are un mare grad de îmbibaţie, ce facilitează dilatarea sa în timpul parturiţiei. Uterul la mamiferele domestice. La iapă, majoritatea uterului este dispus în cavitatea abdominală şi parte a vaginului este acoperită de peritoneul pelvin. Coarnele uterine diverg cranial, fiind uşor curbate cranio -dorsal. Porţiunea vaginală a sa este înconjurată uniform de fornixul vaginal. Orificiul uterin extern este plasat central, pliurile longitudinale ale mucoasei cervicale diverg radiar, de la orificiu spre porţiunea vaginală şi se continuă cu pliurile vaginale longitudinale. Această dispoziţie conferă porţiunii vaginale aspectul de floare involtă. Pe lângă pliurile longitudinale dispuse la cele două extremităţi ale canalului cervical, mucoasa mai are şi pliuri dispuse central. La vacă, porţiunea liberă a coarnelor uterine este curbată spiral, iniţial cranio- ventro-lateral, iar apoi caudo-lateral. La animalele multipare, uterul se află, aproape în întregime în cavitatea abdominală, iar la nulipare, în cavitatea pelvină. Colul uterin este acoperit de peritoneu. Extremitatea caudală a coarnelor uterine este legată de către ligamentele cornuale dorsal şi ventral, care delimitează un fund de sac perimetrial. Mucoasa uterină, are pliuri transversale şi longitudinale, iar în coarne se află patru şiruri de câte 10-14 carunculi, care în uterul gestant ajung la 3-4 cm lăţime şi 2- 2,5 cm grosime. Canalul cervical prezintă 3-4 pliuri circulare. Pliul porţiunii vaginale a uterului, ataşat ventral, prezintă 1-3 flori involte concentrice şi inegale. Orificiul extern al uterului este plasat ventral. La oaie, coarnele uterine sunt mai apropiate între ele, iar ligamentul intercornual este simplu şi carunculii sunt câte 11-12 într-un şir. Pigmentaţia corionului mucoasei se estompează în timpul gestaţiei. Floarea involtă este simplă dar forma sa prezintă mari variaţii individuale. La scroafă, uterul este aşezat aproape total în cavitatea abdominală. Coarnele şi colul sunt foarte lungi. Coarnele au aspect intestiniform. Mucoasa uterină, are pliuri ce cresc în dimensiune în corpul uterin. Colul nu are porţiune vaginală, limita dintre vagin şi uter este marcată de nivelul unde ultimul cuzinet de închidere se continuă în pliurile vaginale. Canalul cervical prezintă 14-24 cuzineţi de închidere dispuşi alternativ. La căţea, uterul este, în majoritate, plasat în abdomen. Are coarne lungi şi un corp scurt. Coarnele diverg cranial în formă de ''V'', fiind uşor curbate ventral. Colul este scurt, porţiunea vaginală se reliefează numai ventral, dispusă într-o depresiune a vaginului. La iepuroaică, coarnele sunt cilindrice şi se termină, cranial în fund de sac. Vaginul. Ia naştere din contopirea segmentelor caudale ale canalelor Müller şi împreună cu vestibulul vaginal, derivat din partea ventrală a sinusului uro-genital, formează organul copulator femel şi o cale pe care o străbate fătul în timpul parturiţiei. Limita dintre vagin şi vestibulul vaginal, este marcată de orificiul extern al uretrei, deasupra căruia, la unele mamifere se află himenul, foarte slab reprezentat la

73

mamiferele domestice. El prezintă la extremitatea cranială, un formix ce înconjoară floarea involtă şi orificiul uterin extern. Peretele său cuprinde o mucoasă, o musculoasă şi o adventice bogată în vase sanguine şi nervi. Musculoasa are un strat longitudinal extern, mai redus şi altul circular intern mai dezvoltat. Scroafa şi căţeaua, au şi un strat longitudinal intern. Mucoasa nu conţine glande. În cavitatea pelvină, vaginul vine în raport cu rectul (dorsal) şi cu vezica urinară şi uretra (ventral). El are o lungime de 15-20 cm la iapă, 25-30 cm la vacă, 7-8 cm la oaie, 10-12 cm la scroafă, 5-8 cm la iepuroaică iar la căţea este foarte lung. Canalele Gärtner (vestigiile canalelor Wolff) se găsesc la vacă şi scrofiţe, dispuse între mucoasă şi musculoasă. La vacă, ele pot fi urmărite, uneori, până la ligamentele largi. Se deschid pe laturile orificiului extern al uretrei. Vestibulul vaginal. La nivelul originii sale, pe podea prezintă orificiul exterior al uretrei, iar la rumegătoare şi scroafă există un diverticul suburetral. De asemenea, se mai află plexuri venoase şi glande vestibulare dispuse în submucoasă sau în grosimea ei, iar la vacă, scroafă şi căţea se mai află şi foliculi limfoizi. La căţea, orificiul se deschide pe un tubercul. La iapă, mucoasa prezintă în apropierea labiilor vulvei nişte papile mici. La iapă şi căţea, plexurile venoase vestibulare formează doi bulbi dispuşi în pereţii laterali ai vestibului. La iapă, acestea comunică cu ţesutul erectil al clitorisului. Glandele vestibulare mari (Bartholin) sunt constate la vacă şi iepuroaică şi inconstant la oaie, fiind dispuse în porţiunea ventro-laterală a pereţilor săi, având câte un canal excretor ce se deschide pe peretele lateral adiacent. Glandele vestibulare mici sunt constante la vacă, iapă, scroafă şi căţea, iar la oaie numai ocazional. La vacă, scroafă şi căţea sunt aşezate în peretele ventral, iar la iapă, în cei laterali. La iapă şi scroafă, ele sunt aşezate pe două rânduri de fiecare parte. Multiplele orificii ale canalelor lor au aspect crateriform la iapă şi de pori la celelalte specii. Vulva. Derivă din pliurile genitale fiind formată din două labii reunite prin două comisuri (dorsală şi ventrală). În comisura ventrală, este aşezat clitorisul (omologul penisului de la mascul). El are două ramuri înserate pe arcada ischiatică, un corp şi un gland situate în fosa clitoridiană. Labiile vulvare sunt musculo-cutanate, pigmentate sau nu, sau slab pigmentate, fiind acoperite cu peri foarte fini. Tegumentul lor este bogat în glande sebacee şi sudoripare. La iepuroaică există labii mari şi mici. La iapă, comisura ventrală este rotunjită, la restul speciilor este ascuţită şi prevăzută cu un apendice conic la oaie, scroafă şi căţea. La vacă şi iepuroaică (comisura are un smoc de peri lungi). La vacă şi scroafă labiile sunt îngroşate. Clitorisul, la iapă şi căţea are glandul dezvoltat; la iapă, el prezintă o fosă redusă şi este acoperit de o plică mucoasă a fosei clitoridiene adâncă; uneori există şi un frâu clitoridian aşezat între mucoasa fosei şi gland. La vacă, cel mai frecvent vârful concreşte cu mucoasa fosei, formând un clopot epitelial închis, iar corpul organului nu are ţesut erectil. La oaie, extremitatea sa liberă este ascuţită şi curbată caudal. La scroafă fosa clitorisului este aproape total concrescută cu vârful organului, rămânând liberă numai o porţiune de 3-4 mm ce se vede în partea ventrală a vestibulului. La căţea, glandul său proemină printr-o fosă largă şi adâncă. La iepuroaică, corpul este înconjurat de un veritabil prepuţ. Între mucoasă şi piele există un strat muscular neted

74

şi striat ce reprezintă muşchii: constrictorul vulvei, retractorul clitorisului şi ischio- cavernosul. Vascularizaţia organelor genitale femele se realizează de artera ovariană, desprinsă din aortă ce irigă ovarul, trompa şi cornul uterin; artera uterină pentru uter; artera pudendă internă pentru vagin, vestibul vaginal, vulvă şi clitoris. Circulaţia venoasă este satelită celei arteriale şi se varsă în cava caudală. Inervaţia este asigurată de ramuri din plexul pelvin la care se adaugă nervul pudend şi hemoroidal caudal, cu filete senzitive şi musculare voluntare.

3.2.2.3. Glanda mamară

La rumegătoare şi solipede se numeşte uger, iar la restul speciilor, mamelă. Este o glandă sudoripară foarte modificată şi specializată pentru secreţia de lapte. Ea este formată dintr-un număr variabil de unităţi secretoare, numite complexe mamare. Iapa, oaia şi capra, au două complexe dispuse simetric în regiunea ingvinală; la vacă, sunt patru complexe (sferturi) dispuse tot în regiunea ingvinală. Iepuroaica, are câte patru complexe pe fiecare parte dispuse lateral; două toracale, două abdominale şi două ingvinale, putând exista variaţii unilaterale, între cifrele 3-5. La căţea, există, în general, patru complexe pe fiecare parte (mai rar 5-6) din care unul toracal, două abdominale şi unu ingvinal. La scroafă, există, în general, câte şapte complexe pe fiecare parte: două toracale, patru abdominale şi unu ingvinal. La iapă, rumegătoare şi căţea, există un şanţ intermamar median. Fiecare complex mamar (mamelă), este format din corpul mamelei şi papila mamelei sau mamelonul. La ambele sexe ale unei specii, pot apărea papile fără legătură cu ţesutul glandular (pseudopapile; hipertelia), care nu trebuie confundate cu papilele supranumerare care au şi ţesut glandular, este creşterea mameloanelor peste normal, iar hipermastia, este creşterea supranumerară a ţesutului glandular, opusul său fiind hipomastia). La masculi, glandele mamare apar ca mameloane mici. La câine şi vier, au aceeaşi dispoziţie topografică ca şi la femele, la rumegătoare, sunt aşezate cranial de baza pungilor testiculare, numărul lor putând fi egal sau variabil faţă de al femelelor. La armăsar, foarte rar pot fi văzute mameloane dispuse lateral de orificiul prepuţial. Papila mamară, la vacă, scroafă, oaie, iepuroaică şi căţea, se desprinde brusc din corpul mamelei, iar la iapă şi capră treptat, conformaţia sa diferind cu specia. La scroafă, pielea ei este nudă, puţin încreţită, sunt cilindroide şi lungi de 2-3,5 cm, în funcţie de vârstă şi starea funcţională. La vacă, sunt nude cilindro-conice şi lungi de 7- 9 cm. Când ugerul este plin, axa lor este deviată cranio-lateral. Baza mamelonului, se află la trecerea dintre pielea păroasă a corpului mamelei şi mamelon (circumscrie partea cea mai largă a cisternei). La capră, papila se desprinde cranio-lateral în corpul mamelei, având formă conică. Oaia, are mameloanele mai mici (1-3 cm), conice şi dirijate lateral. La iapă, ele sunt tronconice, aplatizate şi acoperite cu peri fini. Vârful mamelonului, este perforat de un orificiu papilar la rumegătoare; două la iapă şi scroafă, 8-12 la căţea şi unul sau mai multe la iepuroaică. Fiecare orificiu, reprezintă deschiderea înafară a unui canal papilar dispus în mamelon şi care comunică cu sinusul lactifer (cisterna), dispus parţial în baza mamelonului şi parţial în corpul mamelei. Cele două porţiuni, în general nu sunt bine delimitate, cel mai larg sinus lactifer este la

75

rumegătoare. În el se varsă canalele lactifere, care primesc canelele excretoare ale segmentelor glandulare terminale. Numărul canalelor papilare şi a cisternelor dintr-un mamelon este identic cu al orificiilor papilare. Structural, glanda mamară este formată din: piele, capsula mamară, ţesut adipos, ţesut glandular, vase şi nervi. Pielea, este fină şi bogată în glande sebacee. Capsula, este fibro-elastică fiind proprie fiecărei mamele fiind o continuare a tunicii abdominale ce formează ligamentele suspensoare ale mamelei. De pe faţa sa, profundă se desprind septe ce formează, în interiorul organului, loji lobare în care se află ţesut glandular. Ţesutul glandular este format din acini glandulari grupaţi în lobuli. Din acinii glandulari pleacă canalicule fine care prin unire formează canalele intralobulare ce se unesc perilobular, formând canalele interlobulare care ajung la baza mamelonului unde, prin unire, formează canalele lactifere ce se deschid în sinusul lactifer (cisterna). Sinusul, se continuă cu canalul papilar care se deschide la exterior prin orificiile papilare. La vacă, ugerul este un organ voluminos, având pielea acoperită cu peri rari şi subţiri, iar sub piele sunt vizibile venele subcutanate. Aparatul suspensor al mamelei, pleacă de la tunica abdominală, fiind format din patru foiţe principale şi mai multe secundare. Sferturile de pe cele două părţi sunt despărţite de şanţul intermamar, iar între cele de pe aceeaşi parte există un şanţ transversal. Papilele mamare, au în structură vene cavernoase, musculoasă. Orificiul papilar este circumscris de un val epitelial cu importanţă în formarea jetului de lapte. Canalul papilar, măsoară 0,8-1 cm lungime, având mucoasa uşor cutată. Extremitatea sa internă este delimitată de mucoasa cisternei printr-un pliu circular. Corionul, conţine fibre musculare netede, care formează la nivelul orificiului un sfincter papilar. Vascularizaţia şi inervaţia glandei mamare. Plexul venos papilar, specific la vacă, apare ca un corp cavernos cu ochiuri alungite. De obicei, la limita dintre cele două porţiuni ale sinusului galactofor, există un pliu circular de natură conjunctivo-vasculară, care împreună cu fibrele musculo-elastice din peretele canalului papilar se opun scurgerii laptelui în afara mamelei. În porţiunea glandulară a cisternei se deschid 18-20 canale lactifere pentru fiecare sfert. Arterele ugerului, provin din artera pudenda externă a cărui diametru creşte în lactaţie până circa 2 cm. Înainte de baza ugerului, se curbează în ''S'', iar apoi se divide în arterele mamară cranială şi caudală, ultima anastomozându-se cu ramura labială ventrală şi mamară a arterei pudenda internă. Venele principale sunt: vena pudendă externă, vena mamară caudală şi epigastrică superficială (subcutanata abdominală). Prima venă se varsă în vena pudendo-epigastrică, a doua în vena pudendă internă, iar ultima în vena toracică internă, după ce trece printr-un orificiu al peretelui abdominal ventral. Pentru producerea unui litru de lapte, prin uger trec 400 l sânge. Inervaţia, este dată de ramurile cutanate ventrale ale nervilor ilio-hipogastric, ilio- ingvinal, genito-femural şi ramuri mamare din nervul pudend şi ganglionul mezenteric caudal.

3.2.2.4. Aparatul genital femel la păsări

La păsări, numai ovarul şi oviductul stâng sunt dezvoltate. Ovarul, la maturitate are aspectul ciorchinelui de strugure din cauza numeroşilor foliculi ovarieni aflaţi în

76

diferite faze de evoluţie, suspendaţi de un pedicul folicular. Pedunculul (hilul ovarian), este reprezentat de mezoul ovarian ce leagă ovarul de plafonul cavităţii abdominale. După ovulaţie, nu se formează corpi galbeni, deşi cam 24 h celulele granuloasei şi tecii interne, prezintă indici că ar secreta. Stigma este reprezentată de o bandă albicioasă lată de 2 mm aflată pe suprafaţa tuturor foliculilor cu diametru mai mare de 4 mm. La nivelul ei se face ovulaţia. Oviductul, este lung şi flexuos şi pleacă de la ovarul stâng până la cloacă. În funcţie de structura sa, el este divizat în cinci segmente: infundibulum, magnum, istm, uter şi vagin. Infundibulul, este format din pavilion şi o porţiune tubulară; are perete subţire şi nu este ataşat de ovar. Magnumul, este porţiunea cea mai lungă şi flexuoasă; mucoasa lui secretă albuşul. Limita dintre magnum şi istm, este marcată de o bandă lată de 1-3 mm. Istmul, are pliurile mucoasei mai subţiri şi mai scurte, el formând membranele cochiliere. Uterul, nu este bine delimitat de istm, fiind o zonă scurtă saciformă în care se formează coaja calcaroasă. Vaginul, este un tub musculos scurt, curbat în ''S'', care se deschide în cloacă, în peretele stâng al proctodeului. Oviductul, este suspendat de două ligamente:

dorsal şi ventral.

CAPITOLUL IV

APARATUL CIRCULATOR

Cuprinde sistemul cardio-vascular şi sistemul limfatic. În alcătuirea sistemului cardio-vascular intră: inima, care este organul central, vasele sanguine (artere, vene, capilare), sângele, organele hemato-formatoare (măduva osoasă roşie), care produc celulele sanguine şi organele de distrugere a acestor celule (splina). Prin artere, sângele circulă de la inimă în tot corpul; venele aduc sângele din organism la inimă, iar capilarele fac legătura dintre artere şi vene. Sistemul limfatic, cuprinde ţesutul limforeticular, format din organele limfatice, sistemul vascular limfatic propriu-zis şi limfa. Organele limfatice, sunt formate din:

ganglioni limfatici, splina, tonsilele, timusul, foliculii limfatici solitari şi aglomeraţi. În vasele limfatice circulă limfa, care este asemănătoare plasmei sanguine, cu excepţia celei din vasele limfatice intestinale, unde ea seamănă cu o emulsie lăptoasă. Căile limfatice, sunt formate din capilare limfatice, venele limfatice şi canalele colectoare limfatice, care varsă limfa în circulaţia sanguină venoasă.

77

4.1. SISTEMUL CARDIO-VASCULAR

Circulaţia sângelui se realizează printr-un sistem tubular închis realizat de vasele sanguine; la nivelul capilarelor, el dă ţesuturilor substanţe nutritive şi oxigen şi preia de la ele bioxidul de carbon şi metaboliţi. Prin contracţii ritmice, inima trimite sângele în două circuite sanguine: mica şi marea circulaţie. Mica circulaţie (circulaţia pulmonară), începe din ventriculul drept prin trunchiul arterial pulmonar şi se termină în atriul stâng, prin venele pulmonare. Spre deosebire de marea circulaţie, prin arterele micii circulaţii (pulmonare), circulă sânge venos (ne oxigenat), iar prin venele sale (pulmonare), sânge oxigenat (arterial). Prin intermediul micii circulaţii, se face schimbul de gaze dintre sânge şi aerul din alveolele pulmonare (hematoza). Marea circulaţie (circulaţia corporală), începe din ventriculul stâng, prin aortă şi se termină, prin cele două vene cave (cranială şi caudală), în atriul drept. Ea asigură ţesuturile cu substanţe şi oxigen; transportă produşii nocivi spre organele excretoare; intervine în termoreglare; în reglarea humorală a funcţiilor organice, etc. Ca un circuit derivativ al marii circulaţii este sistemul venos port, al cărui vas principal este vena portă, cu originea în capilarele stomacului şi intestinului şi care se termină printr-o reţea capilară în ficat. Din ficat, sângele este colectat de venele suprahepatice şi vărsat în vena cavă caudală. Anastomozele arterio-venoase sunt reprezentate de legăturile directe dintre arterele şi venele de pe unele segmente vasculare. Acestea au lumenul reglabil; când anastomozele sunt închise, sângele arterial trece prin capilare, iar apoi în vene şi când sunt deschise, sângele arterial trece direct în vene. Anastomozele se pot realiza sub formă de punte s-au de ghemuri (glomice) şi au rol în reglarea debitului sanguin, a presiunii sale şi în termo-reglare.

4.1.1. Inima (cordul)

Este un organ muscular cavitar, aşezat în mediastinul mijlociu din cavitatea toracică, în sacul pericardic. Pericardul este un sac fibro-seros, care adăposteşte inima, segmentele iniţiale ale aortei; trunchiul pulmonar şi segmentele terminale ale venelor cave şi pulmonare. În structura sa intră: pleura pericardică, pericardul fibros şi foiţa parietală a pericardului seros care la baza pericardului trece pe inimă formând epicardul. Între cele două foiţe pericardice seroase se creează cavitatea pericardică în care se află o mică cantitate de lichid pericardic.

4.1.1.1. Conformaţi exterioară a inimii

Inima este împărţită într-o jumătate stângă ce cuprinde atriul şi ventriculul stâng şi una dreaptă formată din atriul şi ventriculul drept. Atriile, sunt dispuse deasupra bazei cordului şi auriculele lor înconjoară originea aortei şi a trunchiului pulmonar. În atriul stâng, se varsă venele pulmonare, iar în cel drept, cele două vene cave (cranială şi caudală), marea venă azygos şi vena coronară. Ventriculele, au formă de con turtit bilateral cu vârful mai mult sau mai puţin ascuţit, în funcţie de specie. Din

78

ventricolul stâng, pleacă artera aortă, iar din cele drept trunchiul pulmonar. La exterior, limita dintre atrii şi ventricule este dată de un şanţ numit coronar. Planul care trece prin el corespunde bazei cordului, dispozitivelor valvulare, atrio-ventriculare şi arteriale. La nivelul trunchiului pulmonar, şanţul coronar este întrerupt. Masei ventriculare, i se descrie o faţă dreaptă (atrială), una stângă (auriculară), o margine cranială convexă şi alta caudală dreaptă sau uşor concavă. Vârful inimii aparţine ventriculului stâng. Pe fiecare faţă a ventriculelor, se află câte un şanţ longitudinal (interventriculare, paraconal şi subsinusal), care pleacă din şanţul coronar. Atât în şanţul coronar cât şi în cele longitudinale, sub epicard se află vasele sanguine, nervii şi vasele limfatice ale inimii înglobate într-o masă variabilă de grăsime.

4.1.1.2. Conformaţia interioară a inimii

Atriile, sunt despărţite între ele de către septul interatrial. Atriul drept, este mai spaţios şi comunică cu ventriculul drept prin orificiul atrio-ventricular drept, iar atriul stâng comunică cu ventriculul stâng atrio-ventricular stâng. Atriul drept, prezintă un relief muscular dorsal pe care se află sinusul venelor cave în care se deschid aceste vene. Între deschiderile venelor cave se află un tubercul intervenos (Lower) ce dirijează sângele spre orificiul atrio-ventricular drept. Sub orificiul venei cave caudale, se află deschiderea sinusului coronar, prevăzut cu o valvă redusă (Thebeşius). De la relieful muscular se evidenţiază muşchii pectinaţi care, mai ales în auricul, formează o reţea cu ochiuri variabile. Pe septul interatrial se află fosa ovală, vestigiu al găurii ovale fetale (Botallo) atriul stâng prezintă 5-8 orificii ale venelor pulmonare, dintre care două sunt mai mari. Fosa ovală şi muşchii pectinaţi, au aceleaşi caracteristici ca şi în atriul drept.

4.1.1.2.1. Conformaţia interioară a ventriculelor

Ventriculele, comunică, pe de o parte cu atriile prin orificiile atrio-ventriculare, iar pe de altă parte, ventriculul drept cu trunchiul pulmonar, prin orificiul trunchiului pulmonar, iar cel stâng cu aorta, prin orificiul aortei. Orificiile atrio-ventriculare, prezintă valve ale căror valvule se deschid în direcţia ventriculelor, iar orificiile arteriale au valvule în formă de cuiburi de rândunică ce se deschid spre interiorul arterelor respective. Datorită faptului că septul interventricular este convex, lumenul ventriculului drept secţionat transversal, are formă de seceră. Funcţional, el se împarte într-un traseu de admisie şi altul de expulzie. Primul, pleacă de la orificiul atrio-ventricular drept spre vârful inimii, iar al doilea de la vârful inimii la conul arterial, în formă de pâlnie, care se continuă cu trunchiul pulmonar. Reliefurile şi prelungirile (trabeculele cărnoase) musculare se află numai pe traseul de admisie. Alte cordoane musculare, fac legătura între septul interventricular şi peretele opus lui, aparţinând parţial sistemului excito-conducător al inimii (trabecula septo-marginală). În interiorul ventriculului drept, se află trei muşchi popilari, dintre care doi sunt plasaţi pe septul interventricular, iar unul pe peretele opus. De la aceştea, pleacă coardele tendinoase în formă de evantai şi se inseră pe feţele ventriculare ale valvulelor atrio-ventriculare drepte (tricuspidă).

79

Valva, are trei vârfuri prinse: unul pe septeul interventricular, al doilea pe peretele ventricular opus septului, iar al treilea în unghiul dintre primele două. Fiecare valvă, este ataşată de câte doi muşchi papilari. Valva trunchiului pulmonar are trei valvule semilunare, fiecare având la mijlocul marginii libere câte un nodul (Aranţius) de consistenţă crescută. În zona acestor valvule, se află trei dilataţii ale peretelui trunchiului (sinusurile trunchiului pulmonar). Peretele ventriculului stâng, este cam de 2 - 3 ori mai gros decât al celui drept, iar cavitatea sa ajunge până la vârful inimii. Traseul de expulzie, de forma unui canal turtit este orientat spre bulbul aortei, fiind cuprins între vârful septal al valvei atrio- ventriculare stângi şi septul interventricular. Vârful septal, desparte orificiile aortic şi atrio-ventriculare stângi şi traseul de admisie, de cel de expulzie. Trabeculele sunt mai puţine şi plasate spre vârful inimii. Trabecula septo marginală divizată în două se dirijază spre septul interventricular şi bazele celor doi muşchi papilari, ambii parietali. Valva atrio-ventriculară stângă (bicuspidă), are un vârf parietal şi unul septal, primind coarde trunchioase de la muşchii papilari. Valva aortei din orificiul aortic are trei valvule semilunare. Sinusurile aortei (Valsalva) sunt evidente; din cel drept pleacă artera coronară dreaptă, iar din cel stâng artera coronară stângă.

4.1.1.3. Structura inimii

De la interior spre exterior, pereţii inimii sunt formaţi din: endocard, miocard, epicard, vase şi nervi. Endocardul, înveleşte interiorul inimii şi se continuă cu tunica internă a vaselor sanguine. Ea este o membrană netedă, lucioasă şi transparentă, formată dintr- un endoteliu cu celule poligonale turtite, aşezat pe un strat conjunctivo-elastic. El nu este vascularizat dar este bogat în terminaţiuni nervoase şi vase limfatice. Miocardul, este format dintr-un schelet fibros şi fibre musculare cardiace. Scheletul fibros, este reprezentat de patru inele dispuse în jurul orificiilor de la baza masei ventriculare. Inelele arteriale, leagă aorta şi trunchiul pulmonar de ventricul şi oferă inserţie valvulelor semilunare; inele atrio-ventriculare oferă inserţie musculaturii şi valvulelor bicuspidă şi tricuspudă. În inelul aortei, dispus central, se află doi nuclei cartilaginoşi (în dreapta şi în stânga) care la unele animale se osifică formând oasele cardiace, care la bovine sunt persistente. Fibrele musculare, pleacă de pe inelele fibroase, formând pereţii atriilor şi ventriculelor. Există fibre proprii fiecărui compartiment şi fibre comune ale atriilor şi ventriculelor; musculatura atriilor fiind complet separată de cea a ventriculelor. Stratul profund de fibre musculare, formează accidentele de relief din interiorul cordului. Epicardul, este dat de foiţa viscerală a pericardului seros. Sistemul excito-conducător al inimii este format de miocardul de tip embrionar (ţesut nodal) grupat în: nodulul sino-atrial (Keith-Flach); nodulul atrio- ventricular (Aschoff-Tawara) şi fasciculul atrio-ventricular (His) acre se divide în două ramuri (stângă şi dreaptă) ce vin în legătură cu reţeaua Purkinje, alcătuită din asociaţii celulare caracteristice. El se contractă în mod automat şi ritmic şi face legătura morfo- funcţională între musculatura atrială şi cea ventriculară, putând funcţiona independent de sistemul nervos vegetativ. Topografic, nodulul sino-atrial, este dispus la vărsarea venelor cave în atriul drept. Nodulul atrio-ventricular, se află în septul interatrial, la nivelul planşeului atriului drept. Fasciculul atrio-ventricular, este un cordon rotunjit

80

sau aplatizat ce pleacă de la nodulul atrio-ventricular până la inserţia vârfului septal al valvei tricuspide unde devine subendocardic, ajunge la extremitatea proximală a septului interventricular, unde se bifurcă în ramura stângă şi dreaptă. Nervii cardiaci simpatici (cardio-accelaratori) provin de la segmentele medulare T 1 -T 4 (T 5 ), iar cei parasimpatici (cardio-moderatori), de la nervii vagi. Vascularizaţia arterială, este dată de cele două coronare, iar venele se varsă direct în atrii (cele mici) sau prin intermediul sinusului coronar de pe faţa dreaptă a inimii.

4.1.1.4. Inima la păsări

Este aşezată în compartimentul medio-ventral al cavităţii toracice, cu marele ax dirijat caudo-ventral şi uşor la dreapta. Şanţurile longitudinale, sunt abia schiţate. În atriul drept se varsă trei vene cave (două craniale şi una caudală). Septul interatrial, este subţire şi fără fosă ovală. Orificiul venei cave caudale, are o valvă formată din două pliuri musculare. Orificiul atrio-ventricular drept, este semilunar, mărginit lateral de un burelet muscular triunghiular ataşat arciform de sept. Atriul stâng, este circumscris de o valvă musculară semilunară.

4.1.2. Arterele

Sunt vase care duc sânge oxigenat de la inimă în tot organismul, avându-şi originea în ventricul şi, pe măsura îndepărtării (de inimă), numărul creşte prin ramificare, iar calibrul li se reduce în aceeaşi măsură. Au pereţii elastici, fiind formaţi dintr-o tunică externă -adventicea, una mijlocie -media şi alta internă -intima. Cea mai groasă este media, formată din fibre elastice şi musculare netede. În funcţie de predominanţa acestor fibre, se deosebesc artere de tip elastic şi de tip muscular. Fibrele elastice, transformă contracţia inimii într-o forţă continuă care asigură curgerea continuă a sângelui în artere. Fibrele musculare, reglează circulaţia la nivelul organelor şi în segmentele îndepărtate ale organismului, asigurând presiunea sanguină necesară. Intima, este un epiteliu pavimentos simplu cu celule turtite şi alungite în direcţia vasului. Adventicea, este conjunctivă şi conţine capilare sanguine şi terminaţii nervoase. Arteriolele au peretele format numai din intimă (endoteliu), acoperit de un strat de celule musculare netede. Fiecare arteră are o origine (locul de plecare) terminale (ramurile cu care se termină) şi colaterale (ramurile emise pe traiectul său).

4.1.2.1. Arterele micii circulaţii

Trunchiul arterial pulmonar, este dispus la stânga şi cranial de aortă, cu originea în ventriculul drept, se dirijează caudal; străbate pericardul dorsal de atriul stâng, nivel la care este legat de aortă prin ligamentul arterial (Botallo), iar apoi se divide în arterele pulmonare stângă şi dreaptă care intră în pulmonii respectivi prin hilul lor, în care se ramifică. Este o arteră funcţională.

81

4.1.2.2.

Arterele marii circulaţii

4.1.2.2.1. Artera aortă

Are originea în ventriculul stâng, de unde se dispune la dreapta trunchiului pulmonar -aorta ascendentă- şi se arcuieşte caudal -arcul aortei, ajungând la coloana vertebrală, la nivelul vertebrelor T 5, T 6 sau T 7 , uşor la stânga planului median, continuându-se cu aorta descendentă care are o porţiune toracică şi una abdominală, ce se termină la nivelul ultimei vertebre lombare prin patru artere iliace. Din arcul aortei, se desprind arterele carotide comune şi subclaviculare care vor iriga gâtul, capul, membrele, toracele, partea cranială a pereţilor toracelui şi unele organe toracale. La solipede şi rumegătoare acestea provin din trunchiul brahio-cefalic (după vechea denumire, aorta cranială) detaşat din arcul aortei. La suine, carnivore şi rozătoare, din arcul aortei se desprind separat trunchiul brahio-cefalic şi artera subclaviculară stângă. La carnivore şi rozătoare, artera carotidă comună stângă derivă din trunchiul brahio-cefalic separat de cea dreaptă.

4.1.2.2.2. Artera subclaviculară

Iese din cavitatea toracală, ocoleşte marginea cranială a primei coaste şi se continuă cu artera axilară. Artera subclaviculară stângă, emite trei colaterale dorsale (trunchiul costo- cervical, artera cervicală profundă şi artera vertebrală) şi două ventrale (artera toracică internă şi cervicală superficială). Pe partea dreaptă, colateralele dorsale se desprind din trunchiul brahio-cefalic, iar trunchiul costo-cervical şi artera cervicală profundă formează, iniţial, un scurt trunchi comun. Trunchiul costo-cervical, dă arterele: intercostală supremă din care se desprind arterele intercostale II-IV şi scapulară care iese din cavitatea toracică prin spaţiul intercostral 2 distribuindu-se musculaturii greabănului şi gâtului. Artera cervicală profundă, iese din cavitatea toracală şi se angajează prin găurile transverse cervicale, anastomozându-se la nivelul găurii alare cu ramura descendentă din occipitală, irigând muşchii şi articulaţiile gâtului şi segmentul cervical al măduvei spinării, prin ramuri ce se anastomozează cu artera spinală ventrală. Artera cervicală superficială, se desprinde la nivelul primei coaste dirijându-se carnio-dorsal unde se divide într-o ramură ascendentă şi una deltoidă ce ocupă spaţiul delto-pectoral. Irigă musculatura cervicală şi pectorală. Artera toracică internă, se dirijează ventro-caudal intrând sub muşchiul transversal al sternului şi înainte de a ieşi din cavitatea toracică dă artera musculo- frenică ce merge în diafragm, apoi se continuă cu artera epigastrică cranială, care trece în peretele abdominal ventral unde se anastomozează cu artera epigastrică caudală. Artera toracică internă, emite ramuri intercostale ventrale ce se anastomozează cu arterele intercostale şi ramuri perforate pentru muşchii pectorali.

4.1.2.2.3. Trunchiul bicarotic şi arterele carotide comune

82

Trunchiul bicarotic, dispus sub torace, se bifurcă la nivelul vertebrei C 7 în arterele carotide comune stângă şi dreaptă. Ele urcă prin jgheaburile jugulare până sub aripile atlasului unde se trifurcă în arterele: carotidă internă, externă şi occipitală. Colateralele carotidei comune, irigă musculatura cervicală ventrală, esofagul, traheea şi glanda tiroidă -prin artera tiroidiană cranială care mai irigă laringele şi faringele. Artera carotidă internă, are, la origine, sinusul carotidian în care se află glomul carotidian. Ea urcă spre baza craniului unde pătrunde în sinusul pietros ventral, unde descrie două anse, apoi pătrunde în craniu prin gaura carotică, ajungând în sinusul cavernos. La acest nivel, cele două carotide sunt legate între ele prin artera intercarotidiană caudală, din sinusul intercavernos caudal. În acest sinus, artera primeşte numele de artera carotidă cerebrală şi se termină printr-o ramură comunicantă rostrală şi alta caudală. Acestea, se anastomozează cu simetricele formând un cerc arterial în jurul hipofizei (poligonul hipofizar Willis), din care se desprind arterele encefalului. La rumegătoare, această arteră este funcţională numai în perioada fetală, iar la 6-8 săptămâni după parturiţie se obliterează, iar teritoriul său de vascularizare va fi suplinit prin alte vase. Artera occipitală, se dispune caudal de apofiza jugulară a occipitalului, unde emite o ramură descendentă şi una occipitală. Prima, se anastomozează cu artera vertebrală, iar a doua traversează gaura alară şi irigă ceafa. Ramura ocipitală, emite artera cerebro-spinală ce străbate gaura vertebrală laterală, ajungând în canalul rahidian unde se divide într-o ramură cerebrală şi una spinală. Prin unirea celor două ramuri cerebrale, se formează artera bazilară, iar din cele două ramuri spinale, se formează artera spinală ventrală. Colateralele occipitalei (condiliană şi meningică caudală) irigă duramater encefalică. Artera carotidă externă, în traiectul său spre baza craniului, formează două inflexiuni. Porţiunea dintre flexiuni este paralelă cu ramura recurbată a mandibulei. Din prima inflexiune, se desprinde trunchiul linguo-facial, iar din a doua, artera temporală superficială, nivel la care ea se continuă cu artera maxilară. Trunchiul lingo- facial, emite arterele: palatină ascendentă, pentru faringe şi vălul palatin; linguală şi sublinguală, pentru faringe, limbă şi planşeul cavităţii bucale. În incizura vasculară a mandibulei, devine artera facială ce urcă prin faţa muşchiului maseter şi se termină prin arterele angulară a ochiului şi laterală a nasului. Colateralele facialei sunt: labiala mandibulară şi labiala maxilară (uneori şi dorsala nasului). Colateralele carotidei externe sunt: ramura maseterină pentru muşchii maseter şi pterigoidian medial şi artera auriculară caudală, pentru pavilionul urechii şi muşchii lui. Artera temporală superficială, se ramifică în zona muşchiului temporal şi emite artera transversală a feţei pentru muşchiul maseter. Artera maxilară, prezintă trei segmente: gutural, intraosos şi suborbitar. Primul are o inflexiune în ''S'', al doilea este în canalul alar, iar ultimul în fosa pterigo-palatină. Din segmentul gutural se desprind ventral, artera alveolo-mandibulară şi ramurile pterigoidiene, iar dorsalul arterele: timpanică rostrală, mengiană mijlocie şi temporală profundă caudală. Din segmentul intraosos, se detaşă, dorsal, temporala profundă rostrală şi oftalmică externă. Segmentul suborbitar, emite arterele infraorbitală şi palatina descendentă. Artera alveolară mandibulară, intră în canalul dentar mandibular, unde irigă dinţii arcadei inferioare, iese prin gaura mentonieră şi vascularizează buza inferioară. Artera timpanică rostrală, irigă urechea medie; meningiana mijlocie, duramaterul

83

cerebral; temporala profundă caudală şi rostrală, muşchiul temporal; oftalmica externă, părăseşte canalul prin gaura alară rostrală, irigând ochiul şi anexele sale, apoi se continuă, în craniu, cu artera etmoidală externă ce străbate lama ciuruită a etmoidului şi irigă labirintul olfactiv, cornetul nazal dorsal şi porţiunea superioară a septului nazal, dând şi meningica rostrală. Artera infraorbitară emite, în canalul infraorbitar, ramuri pentru arcada dentară superioară şi se anastomozează cu labiala maxilară. Artera palatină descendentă, dă arterele sfeno-palatină, palatină mică şi mare. Prima, se distribuie septului nazal şi porţiunii aborale a cornetului ventral; palatina mică, merge la vălul palatin, iar cea mare ajunge până în spatele incisivilor unde se anastomozează cu congenera formând trunchiul incisiv ce străbate canalul incisiv şi irigă buza superioară.

4.1.2.2.4. Artera axilară

Este continuarea subclavicularei, de la nivelul marginii craniale a primei coaste. Emite arterele: suprascapulară, ce irigă muşchii supraspinos, subscapular şi articulaţia scapulo -humerală; subsacpulară, cu ramurile sale (circumflexă a spetei, toraco-dorsală şi circumflexă humerală caudală), ce irigă muşchii spetei, marele dorsal şi capul lung al tricepsului brahial; artera toracică externă, pentru muşchii pectorali; circumflexa humerală cranială, care se anastomozează cu cea caudală irigând muşchii coraco-brahial şi biceps-brahial. Axilara, se continuă cu artera brahială. Artera brahială, se dirijează spre articulaţia cotului până la nivelul arcadei interosoase radio-ulnale proximale, unde se termină cu artera interosoasă comună şi artera mediană. Colateralele sale sunt: arterele: profunda braţului, bicipitală, de nutriţie, a humerusului, colaterală, ulnară şi transversa cotului. Artera profundă a braţului, irigă muşchii: tricepsul brahial, brahial, anconeu şi tensor al fasciei antebrahiale. Arterele bicipitală şi de nutriţie a humerusului irigă muşchiul biceps, respectiv humerusul. Artera colaterală ulnară, merge pe faţa caudală a antebraţului până deasupra articulaţiei genunchiului, unde emite artera carpiană dorsală ce contribuie la reţeaua carpiană dorsală şi se anastomozează cu ramura palmară a arterei mediane, irigând muşchii triceps brahial, tensor al fasciei antebrahiale şi pectoralul transvers. Artera transversală a cotului, coboară pe faţa flexoare a cotului apoi faţa cranială a radiusului şi se termină în reţeaua carpiană dorsală, irigând muşchii: biceps brahial, brahial, pectoral descendent, extensor carpo-radial şi abductor al policelui. Artera interosoasă comună, traversează arcada radio-ulnară proximală, ajunge sub muşchii extensori digitali şi se termină în reţeaua capilară dorsală. Vascularizează articulaţiile cotului, genunchiului, oasele radius şi ulna şi muşchii extensori digitali. Artera mediană, se află sub muşchiul flexor carpio-radial, merge spre faţa flexoare a genunchiului unde se continuă cu artera digitală palmară comună II. Iniţial, emite artera profundă a antebraţului, unică sau prin mai multe ramuri, ce irigă muşchii flexori. Artera radială proximală, desprinsă în treimea antebraţului merge la faţa palmară a carpului concurând la formarea reţelei palmare şi dorsale. Artera radială se desprinde distal de precedenta, ajungând la extremitatea proximală a metapodiului unde se împarte într-o ramură superficială şi una profundă ce concură la formarea arcului palmar profund. Proximal de articulaţia genunchiului, mediana mai emite ramura palmară, ce se anastomozează cu colaterala ulnară şi la limita dintre bazipodium şi metapodium se divide într-o ramură superficială şi una profundă.

84

Arterele autopodiului toracic se împart în palmare, mai dezvoltate şi mai numeroase şi dorsale mai reduse. Arcada palmară profundă de la extremitatea proximală a metapodiului rezultă din anastomoza ramurei palmare profunde a arterei radiale, cu ramura profundă a ramurei palmare mediane. Din ea, se desprind arterele metacarpiene palmare II şi III ce formează deasupra buletului un trunchi comun ce se varsă în artera digitală laterală. Artera digitală palmară II, emite arterele digitale palmare medială şi laterală la extremitatea distală a metapodiului; în cea laterală se varsă trunchiul comun al metacarpienelor palmare II şi III şi artera digitală comună palmară III. Arterele digitale dorsale, derivă din reţeaua carpiană dorsală (arterele metacarpiene dorsale II şi III). Din fiecare arteră digitală palmară se desprind ramurile dorsale şi palmare ale falangei I; artera torului digital pentru cuzinetul palmar, fibrocartilagiile complementare, bureletului cutidural şi perioplic; artera coronară, pentru piele, bulbul furcuţei burelete etc; artera dorsală a falangei II, pentru articulaţia interfalangiană distală şi cuzinetul palmar; artera parietală a copitei, pentru zona parietală a călcâiului şi faţa dorsală a falangei III; artera digitală intră în canalul semilunar, se anastomozează cu simetrica şi formează arcada terminală.

4.1.2.2.5. Aorta toracică

Segmentul toracic al aortei emite ca şi colaterale parietale, arterele intercostale dorsale (5 - 17) şi viscerale - artera bronho-esofagiană. Arterele intercostale sunt aşezate în şanţurile de pe marginea caudală a coastelor şi emit o ramură dorsală (musculară şi cutanate laterale). Ramura dorsală emite ramurile: spinală, ce pătrunde în canalul vertebral şi se anastomozează cu artera spinală ventrală şi interspinoasă pentru musculatura spino-dorso-lombară. Arterele intercostale dorsale se anastomozează cu cele ventrale date de toracica internă şi musculo-frenica. Artera bronho -esofagiană, se desprinde de la nivelul vertebrei T 6 sau artera intercostală dorsală 6 şi dă arterele bronhice (stângă şi dreaptă) ce pătrund în cei doi plămâni şi esofagiană pentru esofag. Aorta toracică mai emite ramuri pericardice şi mediastinale.

4.1.2.2.6. Aorta abdominală

Pe traseu emite colaterale viscerale şi parietale, terminându-se prin quadrifurcaţia iliacă (două interne şi două externe). Colateralele viscerale sunt:

trunchiul celiac, artera mezenterică cranială (mare), artera mezenterică caudală, artera suprarenală, arterele renale şi gonadice. Trunchiul celiac, se detaşează la nivelul vertebrelor T 17-18 şi emite: artera lienală, gastrică stângă şi hepatică. Artera lienală, ajunge la hilul splinei, unde dă ramuri splenice şi pentru marea curbură a stomacului, terminându-se cu artera gastro- epiploică stângă, ce se anastomozează cu cea dreaptă, terminală a hepaticei. Artera gastrică stângă, emite o ramură cranială şi una caudală pentru stomac şi una gastr- pulmonară ce se anastomozează cu arterele esofagiene. Artera hepatică, vascularizează ficatul, marea curbură a stomacului, pilorul şi duodenul, terminându-se cu artera

85

gastro-epiplonă dreaptă, care se anastomozează cu cea stângă, realizând un cerc arterial la distanţă de marea curbură a stomacului. Ea mai dă arterele duodenală şi gastrică dreaptă. La rumegătoare, celiaca se poate desprinde în comun cu mezenterica cranială, formând trunchiul celiaco-mezenteric. Artera gastrică (numită gastro-ruminală) dă colateralele rumino-reticulară şi omaso-abomasică. Din artera rumino-reticulară rezultă arterele: ruminală stângă, pentru sacul ruminal stâng şi reticulară pentru reţea. Artera omaso-abomasică se divide în gastrică stângă ce merge pe mica curbură a cheagului, unde se anastomozează cu gastrica dreaptă şi gastro-epiploica stângă dispusă pe marea curbură a cheagului, unde se anastomozează cu gastro-epiploica dreaptă. Artera lienală sau lieno-ruminală, se bifurcă într-o ramură lienală pentru splină şi ruminală dreaptă pentru rumen. Artera hepatică este similară cu cea a cabalinelor. Artera mezenterică cranială, se desprinde în spatele precedentei, la nivelul vertebrei L 1 , ramificându-se în arterele: pancreatico-duodenală, jejunale (18-21), ileonice, ileo-colică, colică dreaptă şi mijlocie. Jejunalele formează prin anastomoză, o arcadă dispusă aproape de mica curbură a jejunului, din care pleacă ramurile pentru jejun; prima ramură se anastomozează cu artera duodenală, iar ultima cu artera ileonului. Artera ileo-colică se distribuie ileonului şi anselor I şi II ale colonului ascendent şi se anastomozează cu artera colică stângă ce irigă ansele III şi IV. Artera mezenterică caudală, se desprinde la nivelul vertebrei L 4 , caudal de arterele gonadice, irigând colonul descendent (13 - 14 ramuri) şi rectul. Artera renală, este pară şi se desprinde caudal de artera mezenterică cranială (cea dreaptă numai cranial faţă de stânga); fiecare irigând rinichiul homolateral, emiţând şi o ramură suprarenală, ureterală şi pentru capsula adipoasă a rinichilor. Artera gonadică, (testiculară sau ovariană), reprezintă diferenţe de traiect legate de sex. Artera testiculară, trece peste faţa ventrală a muşchilor abdominali dorsali, apoi pe faţa medială a pereţilor abdominali laterali, intră în cordonul testicular până la testicol, epididim şi canalul deferent. Artera ovariană, intră în mezoul ovarian şi se distribuie ovarului, trompei şi vârfului cornului uterin. Colateralele parietale, sunt arterele lombare ce irigă plafonul cavităţii abdominale; ultimele două perechi pleacă din artera iliacă internă.

4.1.2.2.7. Artera iliacă internă (hipogastrică)

Este pară şi se desprinde caudal de iliaca externă. La nivelul vertebrelor lombare L 5 -L 6 , după emiterea ultimelor două artere lombare se bifurcă terminal în arterele fesieră (glutea) caudală şi pudenda internă. Artera fesieră caudală, la nivelul articulaţiei sacro-iliacă emite arterele: ilio- lombară, fesieră cranială şi obturatorie. Ele se pot asocia sau grupa în mod variabil. Artera obturatorie străbate gaura opturată, emite artera mijlocie a penisului (sau clitorisului) şi se termină în muşchii adductori sau propulsori. După emiterea celor trei ramuri, fesiera caudală se dirijează caudo-ventral şi se ramifică în porţiunile proximale ale muşchilor propulsori. La nivelul sacrumului dă trei - patru ramuri sacrale şi arterele caudală mediană şi ventro laterală pentru coadă. Artera pudendă internă, ajunge la arcada ischiatică unde se termină prin arterele: perineală ventrală şi penisului respectiv a bulbului vestibulului. Din perineala

86

ventrală, se desprinde rectala caudală. Colateralele pudendei interne sunt arterele:

ombilicală, prostatică, respectiv vaginală şi ramura vestibulară (existentă numai la iapă). Artera ombilicală dă vezicala cranială; prostatica irigă canalul deferent, uretra intrapelvină, vezica urinară, ureterele, rectul (artera rectală mijlocie). Artera vaginală emite ramura uterină din care se desprinde arterele vezicală caudală, ureterală şi uretrală, iar vaginala mai dă artera rectală mijlocie. Ramura uterină, se anastomozează la nivelul colului cu artera uterină. La iapă, ramura vestibulară irigă peretele ventro-lateral al vestibulului vaginal.

4.1.2.2.8. Artera iliacă externă

Este tot pară,fiind prima terminală a aortei abdominale. Se desprinde la nivelul vertebrelor L 4 -L 5 şi ajunge în lacuna vasculară unde se continuă cu artera femurală. Are, ca şi colaterale, arterele: circumflexă profundă a iliumului, cremasterului sau uterină şi femurală profundă. Artera circumflexă profundă a iliumului se divide la nivelul unghiului extern a iliumului, într-o ramură cranială şi una caudală, ambele irigând peretele abdominal lateral. Artera cremasterului irigă acest muşchi şi procesul vaginal. Artera uterină, este principalul vas al uterului la care ajunge prin mezometru. Artera femurală profundă, se desprinde deasupra inelului femural şi se distribuie muşchilor adductori ai coapsei şi articulaţiei coxo-femurale. Din ea se desprinde trunchiul pudendo-epigastric ce emite arterele epigastrică caudală şi pudendă externă. Prima se anastomozează cu epigastrica cranială la nivelul ombilicului. La mascul, pudenda externă se dispune caudo-medial de muşchiul cremaster extern şi în regiunea inghinală emite epigastrica caudală superficială, o ramură scrotală şi cranială penisului. La femelă, epigastrica caudală superficială dă arterele mamare (cranială şi caudală). Artera femurală, este continuarea iliacei externe din inelul femural. Ajunge la originea muşchilor gastrocnemieni de unde se continuă cu artera poplitee. Ea dă colateralele: artera circumflexă femurală laterală, safenă, descendentă a genunchiului şi femurală caudală distală. Prima irigă muşchiul cuadriceps femural, safena se bifurcă într-o ramură cranială şi una caudală; cea cranială se termină proximal de jaret, iar cea caudală se anastomozează cu artera satelită a nervului tibial; descendenta genunchiului irigă genunchiul, muşchii croitor şi vastul medial. Femurala caudală distală, irigă muşchii gastrocnemieni, apoi dă o ramură ascendentă pentru bicepsul femural şi alta descendentă, care dă artera satelită a nervului tibial ce se anastomozează cu ramura caudală a arterei safene. Artera poplitee, ajunge între tibie şi muşchiul popliteu unde se ramifică în arterele tibială cranială şi caudală. Ea vascularizează grasetul. Artera tibială caudală, coboară pe faţa caudală a muşchiului popliteu, iar deasupra jaretului se anastomozează cu ramura caudală a arterei safene. Ea emite, proximal, artera de nutriţie a tibiei, iar distal, artera maleolară caudală laterală, pentru jaret.

Artera tibială cranială, este principala terminală a popliteei. Trece prin arcada tibio-fibulară pe faţa cranială a tibiei de unde ajunge pe faţa flexoare a jaretului, de unde se continuă artera dorsală a picorului. Ambele tibiale vascularizează regiunea gambei.

87

Artera dorsală a piciorului, se continuă cu artera metatarsiană dorsală III. Emite artera tarsiană perforantă ce traversează conductul tarsian şi plantar, se anostomozează cu arcada plantară profundă. Arterele autopodiului pelvin, se sistematizează în dorsale şi plantare (mai numeroase). Ramura caudală a arterei safene, după anastomoza cu artera satelită a nervului tibial şi tibiala caudală, se bifurcă în arterele plantară laterală şi medială. La extremitatea proximală a metapodiului, ambele se bifurcă în câte o ramură superficială şi una profundă. Ramurile profunde se anastomozează între ele şi cu tarsica perforantă, formând arcada plantară profundă, din care pleacă arterele metatarsiene plantare II şi III. Ramura superficială a arterei plantare laterale se continuă cu artera digitală plantară comună III, iar a celei mediale cu artera digitală plantară comună II. În jumătatea distală a metapodiului, metatarsienele plantare se anastomozează cu ramura perforantă distală III, care deasupra sesamoizilor mari se ramifică în artera digitală plantară şi artera digitală plantară (echivalentă arterelor digitale proprii III). Arterele dorsale sunt artera metatarsiană dorsală III, care se continuă cu ramura perforantă dorsală III ce se va ataşa sistemului plantar. Arterele degetelor sunt identice cu cele de la membrul toracic.

4.1.3. Venele

Prin vene, sângele circulă de la periferie spre inimă. Peretele lor are tot trei tunici, dar mai puţin distincte; endovena are celule turtite poligonale, mezovena este formată din fibre colagene, elastice şi musculare netede, în proporţii ce variază cu vasul; perivena este de natură conjunctivă. După structura lor, se deosebesc vene propulsoare, în media cărora predomină fibrele musculare şi vene receptoare la care predomină fibrele conjunctive. Numărul venelor este mai mare decât al arterelor; în general, o arteră poate fi însoţită de mai multe vene, calibrul lor depăşindu-l pe cel al arterelor satelite. În unele zone se formează plexuri venoase. Deci, sistemul venos are o capacitate de transport mai mare decât cel arterial. Din această cauză unele organe (splina, ficatul, pulmonii, etc) sunt veritabile rezervoare sangvine, capabile să introducă sau să scoată rapid din circulaţie cantităţi variabile de sânge, în funcţie de necesităţile organismului. Multe vene prezintă valve formate din două valvule, având sinusurile orientate spre inimă. Cele mai multe valve sunt la venele membrelor (vene deschise).

4.1.3.1. Venele micii circulaţii

Sunt reprezentate de venele pulmonare, în număr de 5 - 8, avalvulare, ce aduc sângele de la pulmoni la atriul stâng.

4.1.3.2. Venele marii circulaţii

Sunt, în general, satelite sistemului arterial.

88

4.1.3.2.1.

Venele capului

Vena cavă cranială, este dispusă în mediastinul precardiac, ventral de trahee şi la dreapta planului median. Cranial, ea recepţionează venele cave craniale externe (stângă şi dreaptă), caudal de care se mai varsă în ea venele cervicale superficiale şi cefalice. Pe dreapta sa se varsă venele: subclaviculară, toracică internă, vertebrală, costocervicală şi azygos, iar pe partea stângă venele: subclaviculară, toracică internă şi costocervicală. Venele jugulare, au ca rădăcini venele: linguo-facială şi maxilară, care confluează ventral de aripa atlasului. Vena jugulară este dispusă în jgheabul jugular, unde este separată de artera carotidă comună -în treimea cranială- de către muşchiul omohioidian. Vena linguo-facială are ca rădăcini venele linguală şi facială. Faciala, are ca rădăcini angulara ochiului şi dorsala nasului. ea este satelită arterei linguo-faciale. Faciala are ca sateliţi venele: laterală a nasului, labială, maxilară şi mandibulară. Comunică cu venele profundă a feţei şi bucală, dispuse la faţa profundă a maseterului. Vena profundă a feţei, (reflexă) se dirijează spre fosa pterigoidiană, prezentând un sinus. Drenează sângele din plexul venos oftalmic şi mai primeşte venele infraorbitară şi palatină ascendentă. Prin gaura orbitară se face legătura dintre sistemul bazilar al sinusurilor durei mater, vena profundă a feţei şi facială. Vena bucală, prezintă un sinus venos şi face legătura între venele facială şi ventrală a plexului pterigoidian. Venele profundă a feţei şi bucală nu au sateliţi arteriali. Vena linguală, se uneşte cu faciala în jgheabul intermandibular. Vena maxilară, derivă din venele pterigoidiene ce adună sângele de la muşchii pterigoidieni, sinusul pietros ventral şi vena bucală, prin care face legătură cu vena facială. Are ca afluenţi venele: linguală dorsală, alveolară mandibulară, temporale profunde, bucală şi sublinguală. În spatele ramurii mandibulare, primeşte vena temporală superficială, care rezultă din venele transversală a feţei şi auriculară rostrală, precum şi venele: maseterină ventrală, auriculară caudală şi occipitală.

4.1.3.2.2. Sistemul venos al encefalului

Sângele de la encefal este colectat într-un sistem de sinusuri şi confluenţi. Sinusurile sunt dilataţii venoase neregulate, iar confluienţii sunt locuri de vărsare a mai multor vene întruna singură. Aceste formaţiuni se află între cutele durei mater craniene, fiind avalvulare şi contribuind la egalizarea presiunii sangvine intracraniene. Există trei sinusuri principale, trei secundare şi doi confluenţi. Sinusurile principale sunt: longitudinal dorsal - dispus în marginea dorsală a masei crierului; cavernos - aşezat în jurul hipofizei şi occipito- atloidian - dispus pe bazioccipital până la inelul atlasului. Sinusurile secundare sunt: sinusul longitudinal ventral - în marginea ventrală a masei crierului; transvers - în grosimea cortexului cerebelos şi pietros - la faţa medială a stâncii temporalului. Confluenţii sunt: temporal, din conductul temporal şi subsfenoidal - de la faţa ventrală a bazisfenoidului.

89

Sistemul venos al măduvei spinării, este dat de vena spinală mediană şi de sinusurile rahidiene, dispuse pe planşeul canalului rahidian, ele varsă sângele în venele spinale satelite arterelor lor.

4.1.3.2.3. Venele membrului toracic

Acestea au rădăcinile în cele trei sisteme venoase subcutanate ale copitei şi anume: perioplo-cutidural; perioplo-solear; al furcuţei; bulbilor furcuţei şi barelor, precum şi plexul de la faţa medială a fibrocartilagiilor complementare şi venele interne ale copitei care, parţial se varsă în arcul terminal venos. Din reţeaua perioplo- cutidurală, sângele este drenat de ramurile dorsale şi laterale ale venelor coronare; de ramurile coronare ale plexului cartilaginos şi de ramurile pulvinare. Primele se varsă în vena dorsală a falangei II, care se varsă în vena digitală palmară; următoarele se varsă direct în digitala palmară, iar ultimele în vena pulvinară. Din sistemul parieto-solear, sângele se varsă în vena marginală soleară apoi în vena digitală palmară. Reţeaua carpiană dorsală dă ramurile carpiene dorsale ale venelor: radială, cefalică accesorie şi interosoasă cranială. Din vena digitală palmară comună II se deschide o venă ce trece peste extremitatea dorsală a metacarpului II şi se varsă în vena cefalică accesorie. Vena cefalică, are rădăcina în radială şi se varsă în jugulară, fiind legată de vena brahială prin vena mediană a cotului. Vena cefalică accesorie, derivă din venele cutanate de pe faţa dorsală a metacarpului şi reţeaua carpiană dorsală, vărsându-se în vena cefalică. Cefalicele nu au satelit arterial. Vena epigastrică cranială, este fără satelit arterial, este la faţa medială a muşchiului pectoral ascendent, se continuă cu vena toracică superficială afluent al venei toraco-dorsale.

4.1.3.2.4. Venele toracelui şi abdomenului

Vena toracică externă se varsă în vena subclaviculară. Vena azygos are rădăcinile în regiunea sublombară, colectând sângele de la venele sublombare III - I şi majoritatea venelor intercostale. Ea este satelită aortei, canalului toracic până la vertebrele T 5 - T 6 , de unde se curbează cranio-ventral şi se varsă în vena cavă cranială (solipede) sau în atriul drept (rumegătoare şi suine). Vena cavă caudală derivă din venele iliace comune (stângă, dreaptă) care confluează la nivelul vertebrei L 5 . Este aşezată la dreapta aortei abdominale până la ultima vertebră toracală, unde se curbează ventral, trece peste lobul hepatic drept, străbate diafragma şi ajunge în cavitatea toracică într-un mezou propriu situat între lobii pulmonului drept diafragmatic şi azygos şi se varsă în atriul drept. Are ca afluenţi venele: lombare, gonadice, suprarenale, renale, hepatice şi frenice. Vena portă, este vena funcţională a ficatului, ce colectează sângele de la segmentul postdiafragmatic al tubului digestiv şi splină, prin trei rădăcini: vena mezenterică cranială, mezenterica caudală şi splenică. Mezenterica caudală colectează sângele de la venele: colică mijlocie, colică stângă şi rectală cranială. Vena mezenterică cranială, rezultă din confluenţa venelor: jejunale, ileonice şi ileo-colică. Cele două vene mezenterice confluează caudal de pancreas apoi îl străbat printr-un inel. În trunchiul comun mezenteric se varsă lienala, iar cranial de ea vena gastro-duodenală. Cranial de inelul pancreatic, în portă se mai varsă ramuri pancreatice şi vena gastrică stângă.

90

Restul venelor toracelui şi abdomenului se comportă similar sateliţilor lor arteriali. Venele cordului au fost descrise împreună cu el.

4.1.3.2.5. Venele membrului pelvin

Originea venelor digitale plantare este similară cu a celor palmare, prin anastomoză formând arcada plantară profundă distală, în care-şi au originea venele:

metatarsiene plantare II şi III şi venele digitale plantare comune II şi III. Primele, se varsă în arcada plantară profundă rezultată din vena tarsiană perforantă şi ramurile profunde ale venelor plantare. Vena digitală plantară comună II dă vena digitală dorsală comună II ce trece peste extremitatea distală a metatarsului II şi se continuă cu ramura cranială a venei safene mediale. Vena safenă medială (mare) este continuarea venei digitale dorsale comune II, ce primeşte o anastomoză de la vena dorsală a piciorului şi la nivelul muşchiului semitendinos, o ramură caudală dată de venele plantare. Se varsă în vena femurală. Vena safenă laterală, este mai redusă ca şi prima având rădăcina în vena maleolară caudală laterală şi se varsă în vena femurală caudală distală. Restul venelor acestui membru au aceeaşi comportare ca şi arterele omonime. Toate venele bazinului se varsă în vena iliacă externă.

4.2. SISTEMUL LIMFATIC

4.2.1. Căile limfatice

Îşi au originea în foarte bogata reţea de capilare limfatice, terminate în fund de sac la extremitatea lor iniţială. Au rolul de a colecta limfa din spaţiile intercelulare şi o varsă în vase limfatice de calibru mai mare prevăzute cu numeroase valve. Aceste vase, au o musculatură segmentară dezvoltată mai ales între două valve, prin a cărei contracţie, limfa este împinsă spre trunchiurile limfatice. Cel mai mare trunchi este canalul toracic, cu rădăcina într-o dilataţie ampulară dispusă în spatele diafragmei, numită cisterna chilului (Pecquet). Acest canal, colectează limfa din cele două treimi caudale ale corpului şi o varsă în vena cavă cranială, în unghiul de confluenţă a venelor jugulare. Tot aici se mai varsă, prin una sau mai multe ramuri şi trunchiul jugular stâng, ce adună limfa din treimea cranială stângă a corpului. Din cea dreaptă, limfa este colectată de către trunchiul jugular drept şi o varsă în unghiul venos drept.

4.2.2. Ganglionii limfatici

Sunt formaţiuni limfatice dispuse pe traiectul vaselor limfatice, apărând ca nişte staţii de control a limfei. Au o culoare ce variază de la galben – cenuşiu, la roşu - vişiniu şi sunt înveliţi de ţesut conjunctiv lax prevăzut cu o cantitate de grăsime ce variază cu starea de întreţinere a animalului. Pe suprafaţa ganglionului (convexă) pătrund vasele aferente, care aduc limfa la el, iar prin hil (cu excepţia suinelor) ies unu sau două vase eferente ce duc limfa de la un ganglion la altul, mai central sau o varsă într-un canal colector. În felul acesta, un vas eferent al unui ganglion devine vas

91

aferent pentru ganglionul următor. La suine, direcţia circuitului limfatic în ganglion este inversată, fapt ce modifică şi orientarea zonelor structurale ale sale. Structural, ganglionul limfatic este format dintr-o capsulă conjunctivă ce-l acoperă la exterior şi de pe faţa profundă a căreia se detaşă septuri ce delimitează lojile organului, formând o reţea. În aceste loji se află ţesutul limfatic, dispus sub formă de foliculi limfatici aşezaţi în zona corticală (externă) şi cordoane limfatice aşezate în medulară. Foliculii limfatici sunt dispuşi câte 2-3 într-o lojă, iar cordoanele din medulară sunt formate din limfocite mici. Ganglionii limfatici, generează limfocite care îndeplinesc funcţia de barieră împotriva microbilor şi corpilor străini (praf, cărbune) şi participă la procesele de imunogeneză, suplinind splina şi măduva osoasă roşie. Mai există o categorie de ganglioni, a căror structură seamănă atât cu a ganglionului limfatic cât şi cu a splinei, numiţi ganglioni limfatici hematici (hemo- limfatici). Au o culoare roşie-violacee, sunt intercalaţi între arteriole şi venule şi se întâlnesc mai ales la rumegătoare. Ganglionii limfatici din diferite regiuni ale organismului (ganglioni regionali), colectează limfa acelei regiuni sau de la un organ (limfă primară), prin vase aferente şi o duc la ganglionul regional, care o filtrează şi o îmbogăţesc cu limfocite, apoi ea părăseşte ganglionul prin vasele eferente (limfa curentă). Ganglionii limfatici, pot primii limfă şi din afara teritoriului tributar sau de la un ganglion interpus pe traiectul vaselor, fiind în acest caz atât staţie primară - pentru limfa din regiunea tributară (limfa primară) cât şi staţie secundară, pentru limfa secundară.