Arboricultură I

CURS nr. 4

OBIECTIVELE CURSULUI
La sfârșitul prelegerii cursanții vor avea însușite următoarele cunoștințe:
 generalități privind încrengătura Spermatophyta, subîncreng. Pinophytina;
 studiul însușirilor, tehnologia de cultivare și folosirea speciilor genului Cycas;
 studiul însușirilor, tehnologia de cultivare și folosirea speciei genului Ginkgo;
 studiul însușirilor, tehnologia de cultivare și folosirea speciilor genurilor Taxus și Torreya.

STUDIUL ÎNSUŞIRILOR, TEHNOLOGIA CULTIVĂRII ŞI

MODUL DE FOLOSIRE A SPECIILOR LEMNOASE ORNAMENTALE

ÎNCRENGĂTURA SPERMATOPHYTA
SUBÎNCRENG. PINOPHYTINA (Gymnospermae)

Plantele lemnoase ornamentale din cadrul acestei subîncrengături (frecvent numite gimnosperme) se
regăsesc în următoarele 3 clase botanice:
Clasa Cycadopsida: - Ord. Cycadales - Familia Cycadaceae;
Clasa Ginkgopsida: - Ord. Ginkgoales - Familia Ginkgoaceae;
Clasa Pinopsida (Coniferopsida)- cu ordinele:
- Ord. Taxales - Familia Taxaceae.
- Ord. Pinales - Familiile: Pinaceae,Taxodiaceae, Cupressaceae.
Aceste plante sunt cormofite terestre cu port în general conic, tulpină monopodială, frunze persis-
tente sau caduce, aciculare, solziforme sau de alte forme, flori unisexuate, plantele fiind monoice, mai rar
dioice, seminţele neînchise în fruct (seminţe nude) (Sandu, 2009).

Clasa CYCADOPSIDA; Ordinul CYCADALES;

Familia CYCADACEAE

Genul CYCAS L.
Genul Cycas este originar din regiunile tropicale ale Asiei, Africa, Australia şi cuprinde cca. 8 specii
de arbori şi arbuşti asemănători cu palmierii, având tulpina dreaptă, groasă, simplă, brăzdată de urmele
frunzelor căzute, purtând în vârf un buchet de frunze mari, penate.
Cuvântul cycas vine din grecescul "koikas" care înseamnă "un fel de palmier".

1. Cycas revoluta Thumb.- Cycas, Palmierul ferigă, Sagotierul japonez, Palmierul Sago

Particularităţi morfologice. Specie cu tulpina groasă, acoperită de resturile tecilor frunzelor căzute,
cilindrică, dreaptă, scurtă (2,5-3 m înălţime), în vârf cu frunze dispuse în verticil (buchet), curbate, penat-
compuse, de aproximativ 2 m lungime, cu numeroase foliole liniar-lanceolate, apropiate, caniculate, cu
marginea revolută, tari, de culoare verde-închis, lucitor, pe partea superioară aspre, la vârf ghimpoase,
foarte coriacee (fig. 1). Florile sunt dioice, cele mascule aşezate în spic conic, brun, iar cele femele sunt
sub formă de con şi dispuse în vârful tulpinii. Înfloreşte la sfârşitul lunii mai. Seminţele sunt mari, cu
tegument cărnos, portocaliu şi pot fi recoltate în ianuarie÷februarie.
Variabilitatea speciei. Varietăţile (formele) cele mai cunoscute la noi sunt: varietatea aurea (fig. 2),
forma variegata, cultivarul Golden (fig. 3) și varietatea cristata (fig. 4).

1
 Arboricultură I

Fig. 1 Cycas revoluta Fig. 2. Cycas revoluta var. aurea

https://www.google.com/search?q=Cycas+revoluta+&tbm=isch&ved=2ahUKEwj_gdLB https://www.google.com/search?q=Cycas+revoluta+aurea&tbm=isch&ved=2ahUKE
gKPvAhXK_4UKHdqJCuMQ2-cCegQIABAA&oq=Cycas+revoluta wiB2YrwgKPvAhXhgqQKHSLRAYwQ2

Fig. 3. Cycas revoluta ”Golden” Fig. 4. Cycas revoluta var. cristata

http://www.llifle.com/Encyclopedia/PALMS_AND_CYCADS/Family/Cycadaceae/298
http://www.tongratana.com/images/introc_1170235709/Cycas%20revouta%20gold
42/Cycas_revoluta_f._cristata
en.JPG

2. Cycas circinalis L.
Particularităţi morfologice. Arbust asemănător cu specia precedentă, dar cu trunchi cilindric, de
obicei simplu, de cca. 3 m înălţime, purtând în vârf frunze de cca. 1,8 m lungime, uşor-arcuite, plane (cu
un peţiol de 40÷50 cm lungime, garnisit cu 2 rânduri de spini), cu aproximativ 80 de perechi de foliole
liniar-lanceolate, opuse sau alterne, coriacee, distanţate, pe partea inferioară verzi-pal, pe cea superioară
verzi-închis (fig. 5). Cuvântul „circinalis” în limba latină înseamnă spiralat, rulat, şi se referă la frunzele
care sunt pliate (spiralate) atunci când sunt tinere, când fiind uşor arcuite, dau impresia unor pene uriașe.
Particularităţi biologice şi ecologice ale speciilor de Cycas.
Exemplarele de Cycas pot trăi peste 100 de ani, ajungând în condiţii normale la un diametru al coro-
namentului de cca. 4 m. Creşterea este permanentă, periodic apărând noi mănunchiuri de frunze care pot să
apară la baza plantei sau în coroană. Chiar dacă este o plantă subtropicală, cicasul se adaptează unei mari
game de temperaturi, de la -11 la +42 grade Celsius, putând fi ţinută atât în soare direct cât şi în interior,
dar în camere bine luminate. Pot creşte în soare direct dar se adaptează destul de bine şi în zonele cu umbră
sau în interior, în camere luminoase. Rata de creştere este destul de scăzută, în condiţiile cele mai favo-
rabile putând creşte 2,5 cm/an în diametru şi emite 3 frunze/an. Solul recomandat pentru Cycas trebuie să
fie cât mai bine drenat şi bogat în humus. Când sunt crescute la ghivece exemplarele de Cycas necesită ca
între 2 udări pământul să fie lăsat să se usuce (fig. 6). Dacă plantele sunt ţinute în soare direct sau în zilele
călduroase de vară se recomandă udări săptămânale iar dacă sunt ţinute în semiumbră şi la temperaturi mai
reduse se pot uda o dată la câteva săptămâni. Dacă se cultivă în solul grădinii se udă doar când solul s-a
uscat şi nu mult, pentru a nu avea apă în exces. Un exemplar bine dezvoltat poate rezista şi în condiţii de
secetă. În condiţii de interior creşterea în diametru este însă insesizabilă iar ca număr de frunze pot apare
doar una, cel mult două ( Iliescu, 2003).
2
 Arboricultură I

Fig. 5. Cycas circinalis (areal nativ) Fig. 6. Cycas circinalis (cultura la vas)
https://www.google.com/search?q=cycas+circinalis&tbm=isch&ved=2ahUKEwj7-
https://www.google.com/search?q=cycas+circinalis&tbm=isch&ved=2ahUKEwj7-
LTLgqPvAhVJEhoKHa_1AMEQ2-cCegQIABAA&oq=cycas+circinalis
LTLgqPvAhVJEhoKHa_1AMEQ2-cCegQIABAA&oq=cycas+circinalis

Înmulţirea speciilor de Cycas. Se înmulţesc prin seminţe sau prin plantule tinere.
a) Înmulțirea prin semințe. După recoltarea seminţelor se ţin câteva zile în apă pentru a se putea
îndepărta tegumentul cărnos iar apoi se pot semăna imediat sau se pot ţine într-un loc rece şi uscat până în
martie. Solul în care se seamănă se ţine umed dar fără exces de apă iar în condiţii normale germinarea
seminţelor are loc în 3÷9 luni. La vârsta de 3 ani plantulele de Cycas ajung să formeze un bulb de cca. 2,5
cm diametru. Plantulele noi se obţin din puii care cresc la baza plantei mature sau chiar pe trunchi. Aceşti
pui se pot îndepărta la începutul primăverii, sfârşitul iernii sau chiar iarna cu ajutorul unui briceag de altoit.
La aceşti pui se îndepărtează frunzele şi se pun la uscat pentru cca. 7 zile iar apoi se plantează într-un sol
foarte bine drenat sau într-un amestec cu un conţinut mai mare de nisip. Se udă numai când solul dă semne
de uscare. Rădăcinile apar destul de greu iar prima frunză apare după 3÷4 luni.
b) Înmulțirea prin ”pui” (plante tinere). Noile plantule care cresc la baza plantei mature sau pe
trunchi pot constitui o sursă bună de noi plante. “Puii” se pot îndepărta la începutul primăverii, sfârşitul
iernii sau iarna, folosind un briceag de altoit. Se îndepărtează toate frunzele şi rădăcinile puilor şi se pun la
uscat pentru circa o săptămână. Se vor planta în sol foarte bine drenat sau într-un amestec cu conţinut mai
mare de nisip. Plăntuţa se va introduce până la jumătate în pământ şi se va uda bine. Înainte de udare
(începând cu a doua udare) solul trebuie să fie aproape uscat. Rădăcinile vor apărea treptat iar prima frunză
după câteva luni. Plantele tinere se recomandă a fi cultivate în sere calde şi temperate, în vase mari cu
pământ de ţelină, nisip şi pământ de frunze bine descompus şi bine drenat. Se pot face fertilizări moderate
iar re-plantarea se va face primăvara sau vara, în ghivece puţin mai mari decât bolul de pământ.
Folosire. La decorări interioare (holuri, sedii de firme, apartamente ş.a.) şi chiar pentru terase şi
grădini, cu condiţia păstrării afară doar în sezonul cald (Sandu, 2009).

Clasa GINKGOPSIDA; Ordinul GINKGOALES;

Familia GINKGOACEAE

Genul GINGKO L.
Se estimează că în Cretacic (acum cca. 144 milioane de ani în urmă) în zonele cunoscute astăzi
drept Asia, Europa şi America de Nord existau peste 11 specii aparţinând acestui gen.
Astăzi genul cuprinde o singură specie:
Ginkgo biloba L.- Gingo, Arborele gingo, Arborele pagodelor
Specie originară din China Orientală şi India, fiind introdusă în Europa începând din anul 1730.
3
 Arboricultură I
Denumirea „ginkgo” provine din termenul chinezesc „ginkyo” însemnând “caisul argintiu” deoa-
rece galbulul are într-adevăr aspectul unei caise mici, de culoare argintie [gin=argint, kyo=caisă ( în limba
chineză)]. Termenul ginkyo a suferit o modificare ortografică în ginkgo, iar biloba înseamnă “cu doi lobi”
din latină: bis = dublu, loba = lobi.
Particularităţi morfologice. Arbore de până la 40 de m (în arealul de origine), tulpină dreaptă,
coroana piramidală cu ramuri neregulat verticilate; scoarţa la început este gălbuie, apoi cenuşie-închis cu
ritidom gros cu crăpături largi şi solzi rotunjiţi. Lemnul este de bună calitate, cu utilizări multiple în zona
asiatică (foarte bun pentru tâmplărie). Lujerii sunt de două feluri: cei lungi (macroblaste) şi cei scurţi
(microblaste). Mugurii sunt alterni, conici, aşezaţi aproape perpendicular pe lujer.
Frunzele sunt simple, caduce, de 5÷8 cm lungime, cu limb lăţit în formă de evantai, sunt cuneate la
bază, cu marginea bilobată sau neregulat-denticulat-lobată, nervaţiunea fiind dicotomic ramificată (este un
caracter relict). Aceste frunze sunt coriacee, lung peţiolate şi sunt dispuse astfel pe lujeri: pe cei lungi sunt
dis-puse altern iar pe cei scurţi sunt dispuse în fascicule (câte 3÷5 frunze). Înfrunzirea are loc în aprilie iar
toamna frunzele capătă coloraţie de galben intens (fig. 7).
Florile sunt unisexuat-dioice, cele mascule sunt solitare, în formă de amenţi cilindrici, lungi, grupaţi
câte 2÷8, iar cele femele sunt lung pedunculate, cu 2 carpele, fiecare cu un ovul descoperit. După fe-
cundare partea externă a tegumentului seminţei devine cărnoasă iar cea internă se sclerifică, fapt care
determină ca seminţele să fie asemănătoare unor drupe. Aceste false drupe se numesc “galbuli”, sunt lung
pedunculate, elipsoidale, de cca. 2÷3 cm lungime, verzi la început şi apoi galbene-violacei brumate după
coacere. Maturarea seminţelor este anuală, prin octombrie, iar indiciul este faptul că învelişul cărnos
devine argintiu-brumat şi urât mirositor (fig. 8).

Fig. 7. Frunzele la Ginkgo biloba Fig. 8. Fructele la Ginkgo biloba

https://www.google.ro/search?q=ginkgo+biloba&biw=1366&bih=623&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ah https://www.boynegardencentre.ie/trees-c-74/ginkgo-biloba-p-2992
UKEwjOjOyDgrDNAhVHJsAKHZcTCbkQ_AUIBigB#imgrc=xxRDeKLoBFMj1M%3A

Variabilitatea speciei. Există câteva forme şi varietăţi şi anume: laciniata (frunze mai late şi divi-
zate), fastigiata (coronament columnar – fig. 9), pendula (cu ramuri pendente), aurea (frunze aurii încă
de primăvara), Autumn gold (frunziş galben intens toamna), variegata (frunze cu dungi albe – fig. 10) şi
altele.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie iubitoare de căldură, dar se acomodează şi în
climatele mai reci; astfel, rezistă bine la geruri, la uscăciune şi la poluarea urbană. Totuşi în primii ani
puieţii trebuie feriţi de geruri. Creşterea este înceată în primii ani, apoi devine destul de rapidă. Lon-
gevitatea este de peste 1000 de ani. Are o variabilitate morfologică foarte limitată datorită caracterului
relict al speciei. Creşte viguros şi realizează forme armonioase pe soluri bogate, afânate, revene, dar
suportă şi solurile compacte, relativ sărace. Este o specie cu temperament de lumină.

4
 Arboricultură I

Fig. 9. Ginkgo biloba ”Fastigiata” Fig. 10. Ginkgo biloba ”Variegata”

https://www.google.com/search?q=ginkgo+biloba+cultivars&tbm=isch&ved=2ahUKEwjXst https://www.google.com/search?q=ginkgo+biloba+variegata&tbm=isch&ved=2ahUKEwj5s9Hh
br1aPvAhXVNuwKHa56DDcQ2-cCegQIABAA&oq=ginkgo+biloba+culti&gs 1qPvAhWegaQKHZN2AV0Q2-cCegQIABAA&oq=ginkgo+biloba+var&gs

Înmulţirea se poate realiza prin seminţe recoltate în octombrie, imediat după maturare, semănate cât
mai devreme în sere, la ghivece sau în primăvara următoare în câmp, cu material stratificat. Se mai poate
face butăşirea lăstarilor (butaşi cu călcâi), recoltaţi în luna august şi plantaţi în locuri semiumbrite, iar în
situaţii mai speciale (pentru varietăţi) se poate face altoirea în placaj sau în despicătură, în martie, în sere,
pe puieţi înrădăcinaţi la ghivece. În pepiniere se deosebesc greu exemplarele femele de cele mascule, dar
un indiciu poate fi considerat căderea mai timpurie a frunzelor la exemplarele mascule.
Folosire. În parcuri şi grădini, izolat sau în grupuri, fiind foarte decorativ mai ales toamna prin
coloritul galben intens al frunzelor. Pe marginea aleilor se recomandă a se folosi pentru aliniamente exem-
plarele mascule care se remarcă prin rezistenţa la secetă şi fum (Sandu, 2009).

Clasa PINOPSIDA (CONIFEROPSIDA); Ordinul TAXALES;

Fam.TAXACEAE
Genul TAXUS L.
Gen originar din regiunile temperate ale emisferei nordice şi cuprinde 8 specii de arbori şi arbuşti.
Cele mai frecvente specii și varietăți la noi sunt:
 Taxus baccata - tisa
 Taxus baccata var. brevifolia
 Taxus baccata var. canadensis
 Taxus chinensis (tisa chinezească)(declarată specie rară, aflată pe Lista Roşie a UICN)
 Taxus cuspidata (tisa japoneză)
 Taxus floridana (declarată specie rară, pe cale de dispariţie)
 Taxus globosa (tisa mexicană) (declarată specie rară, pe cale de dispariţie)
 Taxus wallichiana (specie rară la noi, cantonată în Asia)
 Taxus x media Rehd. (T. cuspidata x T. baccata) (tisa hibridă)

1. Taxus baccata L. - Tisa, Tisar

Este specie relict terţiar, considerat în ţara noastră monument al naturii şi este ocrotită prin lege.
Atinge înălţimi de max. 15÷20 (25) m dar cel mai frecvent se întâlneşte sub formă arbustivă.

5
 Arboricultură I
Particularităţi morfologice. Tulpina este dreaptă, canelată, ritidomul se formează de timpuriu, este
subţire, de culoare cenuşie-roşcată, care se exfoliază în plăci. Conţine (întreaga plantă cu excepţia arilului)
alcaloizi toxici (cel mai frecvent taxină), cele mai toxice fiind considerate frunzele, iar toxicitatea lor este
mai crescută iarna decât vara. Lemnul este omogen, cu duramen brun-roşcat, fiind un lemn compact, tare,
fin şi greu (este cea mai grea esenţă lemnoasă de la noi), dar este interzisă prin lege tăierea exemplarelor de
tisă. Nu conţine răşină nici în lemn şi nici în alte locuri din plantă. Coroana este ovoid-conică sau rotun-
jită, dezvoltată până aproape de sol. Mugurii sunt ovoizi şi sunt grupaţi la vârful lujerilor. Frunzele sunt
aciculare, liniar-lăţite, plane, de 2÷3 cm lungime, la bază brusc îngustate într-un peţiol scurt, decurent pe
lujer, se aseamănă cu cele de brad, însă vârful lor este treptat acuminat; sunt mai moi, de un verde închis pe
faţă şi verde gălbui pe dos, fiind lipsite de dungi albe de stomate, dar au nervura proeminentă. Florile sunt
unisexuat dioice, cele mascule se dezvoltă în muguri încă din toamna precedentă, fiind mici, ovoidale,
constituite din 8÷10 stamine; cele femele sunt solitare, aşezate pe un lujer scurt, au un singur ovul terminal,
erect, după fecundare rezultând un fruct fals numit “galbul”. Fructifică destul de timpuriu (de la cca. 20 de
ani) şi anual. Sămânţa este ovoidă, de până la 1 cm lungime cu tegumentul lemnos, tare, de culoare brună
la maturitate, acoperită până aproape de vârf de un aril roşu cărnos, mucilaginos, cu gust dulceag, co-
mestibil pentru păsări (fig. 11). Seminţele se maturează prin august÷septembrie, iar diseminaţia se face cu
ajutorul păsărilor; au o putere germinativă ridicată (cca. 80%) dar dacă se seamănă toamna germinează
abia în primăvara anului al II-lea sau chiar al III-lea, din cauza tegumentului lemnos (Sandu, 2009).

Fig. 11. Frunzele și fructele la Taxus baccata Fig. 12. Taxus baccata ”fastigiata”
https://www.google.com/search?q=tisa+varietati&tbm=isch&ved=2ahUKEwjJhIuT26PvAhWHiqQ
https://www.google.com/search?q=taxus&tbm=isch&ved
KHffHAucQ2-cCegQIABAA&oq=tisa+varietati&gs

Fig. 13. Taxus baccata ”aurea” Fig. 14. Taxus baccata ”aureomarginata”
https://www.google.com/search?q=taxus&tbm=isch&ved=2ahUKEwiR7o6t26PvAh https://www.google.com/search?q=taxus&tbm=isch&ved=2ahUKEwiR7o6t26PvAhUQtqQK
UQtqQKHS4nDg0Q2-cCegQIABAA&oq=taxus&gs HS4nDg0Q2-cCegQIABAA&oq=taxus&gs

6
 Arboricultură I
Particularităţi biologice şi ecologice.
Este singura specie dintre gimnospermele indigene care posedă capacitate de înmulţire vegetativă,
prin lăstari, butaşi şi marcote (nu drajonează). Are o longevitate foarte mare (până la 3000 de ani). La noi
în ţară se întâlneşte spontan mai ales în regiunile cu relief accidentat, stâncării sub formă de boschete prin
pădurile de fag sau amestecuri de fag şi răşinoase. Preferă staţiunile umbrite, cu umiditate atmosferică
ridicată; dovedeşte sensibilitate faţă de secetă şi suferă uneori de pe urma gerurilor excesive de iarnă şi a
îngheţurilor târzii. Are temperament pronunţat de umbră, dar vegetează bine şi în plină lumină. Suportă
foarte bine tunderea.
Variabilitatea speciei. Varietăţile şi cultivarurile cele mai apreciate de tisă sunt:
 Brevifolia – cu ace relativ scurte şi înguste;
 Canadensis (Tisa canadiană) – ace mai lungi care pe timpul iernii capătă o coloraţie roşietică;
 Aurea – frunze aurii (doar dacă se cultivă în plină lumină) (fig. 13);
 Fastigiata (Tisa de Islanda) – arbust înalt de formă columnară, înălţimi de 3÷5 m, cu ramuri erecte,
lăstari scurţi şi numeroşi (se întâlnesc numai exemplare femele) (fig. 12);
 Elegantissima – formă compactă iar frunzele tinere dungate cu galben;
 Nana – formă compactă pitică (maxim 1 m),cu acele scurte,
 Aureomarginata – cu frunze bordate cu galben (fig. 14), ş.a. (Sandu, 2009).

2. Taxus cuspidata S. & Z. – Tisa japoneză

Particularităţi morfologice. În arealul de origine este arbore, dar la noi creşte ca arbust,
deosebindu-se de specia indigenă prin frunzele mai groase şi mai late, colorate în verde mai deschis,
strălucitor, dispuse pe ramuri în forma literei „V” (fig. 15).
Variabilitatea speciei. Varietatea Nana - se remarcă prin talia mică (maxim 1 m), dar lăţime de
cca. 4 m la maturitate.

Fig. 15. Taxus cuspidata Fig. 16. Taxus x media ”Hicksii”

https://en.wikipedia.org/wiki/Taxus_cuspidata#/media/File:Taxus_cuspidata_fruits.JPG https://www.havlis.cz/karta_en.php?kytkaid=115

3. Taxus x media Rehd. (T. cuspidata x T. baccata) - Tisa hibridă

Este un hibrid care prezintă caractere intermediare între cei 2 părinţi, cu creştere arbustivă, dar mai
viguroasă decât T. baccata. Cea mai frecventă formă horticolă este: Hicksii - care are formă îngust pira-
midală, talia de maxim 1,5 m şi ramuri lungi (fig. 16).
Particularităţi biologice şi ecologice. Tisele sunt plante cu creştere înceată, fapt care constituie un
motiv important pentru cultivarea lor în grădinile mici. De asemenea suportă foarte bine tunderea,
modelarea şi transplantarea.
Tisa indigenă rezistă destul de bine la ger, dar tisa japoneză şi cea hibridă sunt considerate mai
rustice. Solicită umiditate suficientă în aer şi sol. Tisele cresc bine în plin soare dar tolerează bine şi umbra
accentuată. Preferă solurile fertile, revene, calcaroase. Rezistă bine la poluarea cu praf, fum şi gaze.

7
 Arboricultură I
Înmulţirea se realizează prin:
 sămânţă stratificată timp de minim 1 an, semănată toamna în răsadniţe;
 prin marcotaj (prin arcuire sau muşuroire);
 butăşire - în luna septembrie când lujerii sunt maturaţi iar mugurele terminal bine dezvoltat, prin
butaşi simpli, butaşii fiind buni pentru repicare la ghivece abia după cca 18 luni;
 altoirea - în placaj se poate practica iarna (în sere) sau în august (în răsadniţe reci, pe portaltoaie
obţinute din sămânţă sau butaşi şi înrădăcinate la ghivece).
Folosire. În parcuri şi grădini, pentru garduri vii, deoarece se pretează foarte bine la tundere, dar
pot fi folosite şi exemplare izolate, în locaţii umbroase sau semiumbroase. Prin tăieri repetate coroana se
poate modela în diverse forme sau figuri (arta topiară) (Mănescu, 2010).

Genul TORREYA Arn.

Gen originar din America de Nord, China, Japonia şi cuprinde 4 specii de arbori.
La noi se întâlnesc speciile:

1. Torreya nucifera (L.) S.& Z. - Toreia

Particularităţi morfologice. Este un arbore originar din Japonia, dar care în ţara noastră rămâne
arbust, cu ramuri orientate predominant lateral. Frunzişul este de culoare verde închis, lucios, sub formă
de ace aplatizate, rigide, lungi (2÷4 cm) dar şi late (3÷4 mm), pe dos cu 2 dungi albăstrui, cu vârful foarte
înţepător şi aşezate pectinat. Seminţele sunt mari (2÷3,5 cm), au aspectul unor drupe ovoide, al căror
înveliş cărnos, brun-deschis, este neplăcut mirositor (fig. 17).
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie dioică, cu creştere destul de înceată şi cu
maturarea seminţelor în anul al II-lea. Are temperament în general termofil, toleranţă la umbră şi preferă
solurile calcaroase.

Fig. 17. Fructele (galbulii) la Torreya nucifera Fig. 18. Fructul (galbul) la Torreya californica
https://www.google.com/search?q=torreya+californica+cultivars&tbm=isch&ved=2ahU
https://www.google.com/search?q=torreya&tbm=isch&ved=2ahUKEwjz9OfS4KPvAhXTNOwKHXxh
KEwjdu8H246PvAhXI1qQKHTJ8ChEQ2-
Dy4Q2-cCegQIABAA&oq=torreya&gs_lcp
cCegQIABAA&oq=torreya+californica+cultivars&gs

În colecţii se mai întâlneşte specia:

2. Torreya californica Torr. – nucșoarele de California
Particularităţi morfologice. Arbore de cca. 15 m înălţime, originar din zona munților Sierra Nevada,
(California - S.U.A. – acolo este specie protejată), cu coronament piramidal, ramurile dispuse în verticile,
frunzele liniare mai lungi ca la specia precedentă (cca. 6 cm) pe faţă verzi-lucioase iar pe dos albicioase.

8
 Arboricultură I
Galbulii sunt mai marica la specia precedentă (fig. 18), sunt comestibili, fiind folosiți din vechime
de amerindieni pentru hrană iar ramurile le foloseau pentru arcuri.
Înmulţire. Se pot înmulţi prin seminţe dar numai în seră, iar în cazul în care nu există material semin-
cer se poate face înmulţirea prin butaşi, dar în acest caz lăstarii laterali produc exemplare cu forme nere-
gulate. Se mai poate face altoire pe exemplare de tisă.
Folosire. Sunt specii care solicită condiţii mai deosebite şi se pot planta izolat sau în asociere cu alte
specii care să pună în valoare frumuseţea acestor specii. Se pot cultiva cu succes şi ca plante de seră.

Bibliografie – Cursul 4 - ARBORICULTURĂ I

1. Mănescu C., 2010 – Arboricultură ornamentală, Editura ASER, București

2. Iliescu, Ana-Felicia, 2003, - Cultura arborilor şi arbuştilor ornamentali, Editura Ceres, Bucureşti
3. Sandu Tatiana, 2009 – Arboricultură ornamentală, Editura ”Ion Ionescu de la Brad”, Iași

Întocmit: Şef lucr. dr. SANDU Tatiana