STUDIUL SPECIILOR LEMNOASE ORNAMENTALE SI MODUL DE

INTRODUCERE IN SPATIILE VERZI.

INTRODUCERE
Arboricultura ornamentală este o ştiinţă horticolă care are ca obiect de studiu cunoaşterea
plantelor lemnoase sub raportul însuşirilor botanice, decorative şi al particularităţilor biologice şi
ecologice, precum şi cunoaşterea tehnologiilor de producere şi cultură a acestora.
Arboricultura ornamentală utilizează cunoştinţe importante furnizate de alte ştiinţe fundamentale şi
aplicative, cum ar fi: Botanica, Ecologia, Dendrologia, Fiziologia, Pedologia, Agrochimia, Protecţia
plantelor, Ameliorarea plantelor, Mecanizare, Management etc.
Importanţa Arboriculturii ornamentale ca sector de producţie decurge din funcţiile complexe ale
vegetaţiei lemnoase: crearea unui climat mai favorabil sănătăţii oamenilor, atenuarea poluării atmosferice,
protecţia solului şi apelor, valorificarea terenurilor necorespunzătoare pentru agricultură şi construcţii,
înfrumuseţarea spaţiilor verzi exterioare, a străzilor şi zonelor construite, etc.
Parcurile, grădinile, scuarurile, plantaţiile căilor de circulaţie, grădinile locuinţelor, grădinile
instituţiilor, zonele de agrement ş.a. constituie un atribut al dezvoltării moderne. Aceste amenajări
constituie beneficiarul principal şi factorul motric al producţiei de plante lemnoase ornamentale.
În multe ţări cultura arborilor şi arbuştilor decorativi reprezintă un compartiment economic
important, atât prin numărul mare de întreprinderi productive, cât şi prin volumul producţiei şi al
exportului de material săditor.
Pe Glob se estimează că suprafaţa totală de pepiniere dendrologice este de peste 155.000 ha, din
care S.U.A. şi Canada deţin mai mult de 1/3 iar Germania, Japonia, Franţa şi Italia au fiecare câte
aproximativ 10% din suprafaţa mondială.
În Europa, cea mai mare producătoare de plante ornamentale lemnoase este Germania, urmată de
Franţa, iar cel mai mare exportator de plante ornamentale lemnoase este Olanda, urmată îndeaproape de
Germania şi Belgia.
În România arboricultura ornamentală este relativ modest dezvoltată. Suprafeţele de pepiniere
dendrologice sunt reduse (cca. 440 ha), dacă ne referim numai la pepinierele aparţinând Primăriilor, R
A.Romsilva, Administraţiei SNCFR, Direcţiilor Regionale de drumuri şi poduri şi Staţiunilor de Cercetare
Pomicolă.
După anul 1994 s-a remarcat apariţia izolată a unor mici pepiniere particulare, unele chiar numai în
scop comercial. De asemenea au apărut “importatori de plante de pepinieră” care comercializează mai ales
conifere, dar şi arbori şi arbuşti foioşi, în containere.
Dezvoltarea sectorului particular în economie şi servicii conduce la o creştere progresivă a cererii
de plante lemnoase ornamentale pentru amenajări se sedii de firmă, locuinţe, case de vacanţă, hoteluri,
popasuri turistice, restaurante ş.a.
 Unele programe de interes naţional (crearea reţelei de autostrăzi şi drumuri modernizate) vor
determina solicitări masive de material săditor ornamental pentru plantaţiile stradale.
De asemenea, se impune o diversificare şi dezvoltare a producţiei de arbori şi arbuşti în vederea
refacerii şi reamenajării spaţiilor verzi intra- şi extravilane.
Activitatea de cercetare în acest domeniu (arboricultură ornamentală) se desfăşoară în staţiunile de
cercetare pentru pomicultură şi cele pentru silvicultură, în cadrul Facultăţilor de Horticultură şi în unele
Institute de cercetare ale Academiei Române (I.C.L.F. Vidra).

BIOLOGIA PLANTELOR LEMNOASE ORNAMENTALE

Particularităţile creşterii şi dezvoltării

a) Ritmul de creştere - este o însuşire a fiecărei specii , deosebindu-se specii încet crescătore (tisa,
stejarul, buxusul, ş.a.) dar şi specii repede crescătoare (plopii, sălciile, mesteacănul, duglasul,
ş.a.). Unele specii cresc repede în primii ani, apoi ritmul de creştere se încetineşte (ginkgo,
paulovnia, ş.a.). În general ritmul specific de creştere este influenţat de condiţiile staţionale
(solul, pânza de apă freatică, gerul, poluarea atmosferică ş.a.).
b) Longevitatea - reprezintă o caracteristică naturală a speciilor care este influenţată de condiţiile
de mediu şi de modificările antropice ale acestora. În funcţie de durata de viaţă se poate realiza
următoarea clasificare:
- specii cu longevitate foarte mică (sub 50 ani): salcia căprească, salcâmul roşu, cenuşarul ş.a..
- specii cu longevitate mică (între 50 – 100 ani): plopul tremurător, salcia albă, sorbul,
mesteacănul ;
- specii cu longevitate medie (între 100 – 300 ani): platanii, plopul negru, sâmbovina ş.a.
- specii cu longevitate mare (peste 300 ani): pinul de pădure, laricele, bradul comun, stejarii ş.a.
- specii cu longevitate foarte mare (peste 1000 ani): chiparosul de baltă, tisa, arborele sequoia,
ş.a.
În conditiile de stres ale mediului urban (factorii climatici, edafici, biotici şi antropici agresivi)
longevitatea plantelor lemnoase ornamentale se reduce practic la jumătate.
c) Capacitatea de lăstărire este o însuşire biologică care, în natură, asigură regenerarea vegetativă
a plantelor lenmoase (ex.: arţarii, teii, carpenii, şi numeroase liane).
d) Capacitatea de butăşire este una din însuşirile folosite la multe specii drept metodă de înmulţire
a acestora ( ex.: sălcii, plopi, forsiţie, cununiţă, ş.a.).
e) Capacitatea de drajonare se datorează existenţei la unele specii a unor muguri adventivi pe
rădăcini. (ex.: plop alb, curpen, liliac ş.a.)
f) Capacitatea de marcotare naturală este întâlnită la o serie de specii ale căror ramuri vin în mod
natural în contact cu solul, cum ar fi: lianele ornamentale, ienupărul târâtor, cotoneasterul,
cornul ş.a.
g) Vârsta maturităţii de reproducere seminală este, în condiţii naturale, diferită de la o specie la
alta. Astfel, unele specii pot produce fructe cu seminţe la vârste foarte mici (la 3 – 4 ani pentru
salcia căprească, 5 – 6 ani la cenuşar şi unele rosacee), alte specii pot fructifica la vârste medii
 (8 – 10 ani la mesteacăn, 10 – 12 ani la magnolie, 15 ani la pinul de pădure, 20 – 25 ani la
larice, tei şi carpen,) în timp ce unele pot realiza acest proces la vârste mai mari (la 30 – 40 ani
la arţari, stejari, ulmi, molizi, la 40 – 50 de ani la fag şi la 60 – 70 ani la bradul comun).
h) Periodicitatea de rodire este anuală la foarte multe dintre speciile lemnoase ornamentale, dar
există şi unele excepţii când fructificarea devine periodică (o dată la câţiva ani) cum ar fi: la 6 –
10 ani la stejar, la 4 – 6 ani la carpen şi duglas, ş.a.

Particularităţile biochimice
Toxicitatea. Unele specii lemnoase ornamentale conţin, în întreaga plantă sau numai în anumite
organe, diferiţi alcaloizi mai mult sau mai puţin toxici, pentru om şi animale. De exemplu tisa (Taxus
baccata) conţine un alcaloid toxic numit taxină existent în întreaga plantă cu excepţia arilului roşu.
Alcaloizi toxici întâlnim şi la speciile: Rhus toxicodendron (în lăstari), Laburnum anagyroides (în scoarţă,
frunze, fructe), Daphne merezeum (planta în totalitate), Prunus laurocerasus (inflorescenţele) ş.a.
O parte dintre aceşti alcaloizi au o importantă utilizare în industria medicamentelor.
Cunoaşterea efectelor toxice ale unor specii lemnoase permite evitarea plantării acestora în zone
accesibile pentru copii, pentru a nu apărea situaţii neplăcute.
Fitoncidele. Unele specii (Pinus, Abies, Quercus ş.a.) conţin în frunze fitoncide cu efecte
bactericide, care constituie un mijloc natural de apărare al plantelor dar şi un mijloc de purificare
microbiană a atmosferei în favoarea omului.
Alergeni. Unele specii au efecte alergizante prin polenul lor (Tilia, Populus, ş.a.) sau prin perişorii
de pe frunze (Platanus) sau puful seminţelor (Populus).
Calităţi medicinale. Mulţi arbori şi arbuşti au şi calităţi medicinale şi anume : Betula, Fraxinus
(frunzele), Pinus mugo, Pinus sylvestris, Populus (mugurii),Tilia, Robinia, Sophora (florile), Aesculus,
Abies, Juniperus, Rosa (fructele) ş.a.).
Calităţi alimentare. S-a constatat că multe specii au chiar calităţii alimentare ale fructelor sau
florilor, cum ar fi cazul trandafirului de dulceaţă, cătinei albe, cornului, socului, alunului, dudului ş.a.
Calităţile medicale asociate cu cele alimentare sporesc interesul pentru cultivarea plantelor lemnoase
ornamentele în spaţiile verzi private, în apropierea locuinţelor. (Iliescu, Ana-Felicia, 1998).

ZONAREA VEGETAŢIEI LEMNOASE DIN ROMÂNIA

După poziţia latitudinală, spaţiul geografic românesc, cu climatul lui temperat, se încadrează, în
linii mari, în zona pădurilor de foioase şi răşinoase din zona climatului temperat (zona pădurilor
estivale) predominante fiind stepele şi silvostepele.
În ţara noastră, vegetaţia lemnoasă se încadrează în următoarea zonare climato-edafică :
A) Zona alpină şi subalpină – situată la peste 1700 m altitudine, este caracterizată prin
condiţii climatice şi edafice aspre, care permit existenţa unui număr limitat de specii lemnoase, în special
arbuşti pitici şi târâtori, cum ar fi: smirdarul (Rhododendron myrtifolium), sălciile pitice (Salix retusa,
Salix herbacea, S. reticulata), afinul de munte (Bruckentalia spiculifolia).
Către etajul inferior, se mai întâlneşte: ienupărul pitic (Juniperus sibirica), jneapănul (Pinus
mugo), aninul de munte (Alnus viridis) ş.a.
 B) Zona forestieră – cuprinde regiunea montană, dealurile, podişurile şi arii mai reduse din
zona de câmpie. Această zonă se divizează în funcţie de altitudine şi de specia care predomină în
alcătuirea pădurii, astfel :
 Etajul pădurilor de molid, situat între 800 şi 1750 m altitudine; specia de bază este molidul
(Picea abies) care formează aici păduri pure; către partea inferioară a etajului apare şi bradul ( Abies
alba) precum şi câteva specii de foioase: fagul (Fagus sylvatica), mesteacănul (Betula pendula), iar
dintre speciile arbustive întâlnim : socul roşu, salcia căprească, coacăzul de munte ş.a.
 Etajul pădurilor de foioase are la rândul său câteva subdiviziuni :
1. Subetajul pădurilor de amestec răşinoase + fag - situat între 600 ÷1500 m, unde
predomină: molidul şi fagul dar şi alte specii (bradul, mesteacănul, plopul tremurător,
ulmul de munte, frasinul, paltinul de munte, aninul, pinul silvestru, alunul, păducelul,
călinul, salba moale ş.a.)
2. Subetajul pădurilor de fag - situat între 300 ÷1200 m, în care predomină făgete pure iar
către limita inferioară a subetajului apar şi alte specii: carpen, paltin de munte, gorun,
stejar, tei, soc, dârmoz ş.a.
3. Subetajul pădurilor de gorun - situat în zona dealurilor, este alcătuit predominant din
gorun (Quercus petraea). În amestec se mai întâlnesc: carpenul, jugastrul, mărul pădureţ,
părul pădureţ, iar către baza subetajului: stejarul obişnuit (Quercus robur), gârniţa (Q.
frainetto), cerul (Q. cerris) şi teiul (Tilia sp.)
4. Subetajul pădurilor de stejari - situat predominant în zona de câmpie şi este alcătuit din:
stejarul comun, cerul, gârniţa, iar în completare mai apar: jugastrul (Acer campestre),
carpenul (Carpinus betulus), paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), teiul (Tilia sp.),
ulmul (Ulmus sp.), plopul (Populus sp.), frasinul (Fraxinus sp.), păducelul (Crataegus
sp.), cornul (Cornus sp.)ş.a
C) Zona silvostepei face tranziţia de la zona forestieră la stepa lipsită de păduri. Aici se
întâlnesc arborete răzleţe de stejar brumăriu (Q. pedunculiflora) şi stejarul pufos (Q. pubescens), alături de
: jugastru (Acer campestre), ulm de câmp (Ulmus foliacaea), arţar tătărăsc (Acer tataricum), tei (Tilia sp),
frasin (Fraxinus sp.), păducel (Crataegus sp.), corn (Cornus sp.), dârmoz (Viburnum sp.)ş.a.
D) Zona stepei, caracterizată printr-un climat arid, cuprinde relativ puţine specii lemnoase,
răspândite sporadic: stejarul pufos (Q. pubescens), stejarul brumăriu (Q. pedunculiflora), jugastrul (Acer
campestre), mahalebul (Prunus mahaleb), mojdreanul (Fraxinus ornus), sălcioara (Eleagnus angustifolia),
salcâmul (Robinia pseudacacia ) ş.a.
E) Zona luncilor este alcătuită dintr-o vegetaţie intrazonală, cantonată în cuprinsul zonelor
prezentate mai sus, pe văile râurilor. Predominant întâlnim: aninii (Alnus sp.), plopul alb şi negru
(Populus alba şi P. nigra), sălciile (Salix sp.), velnişul (Ulmus laevis), dudul (Morus sp.), frasinul
(Fraxinus excelsior), călinul (Viburnum opulus)ş.a.
 ÎNCRENGĂTURA SPERMATOPHYTA

SUBÎNCRENG. PINOPHYTINA (Gymnospermae)

Cuprinde următoarele 4 clase botanice: Cycadopsida, Ginkgopsida, Pinopsida şi Gnetopsida.

Plantele lemnoase ornamentale care fac parte din această încrengătură sunt plante cu port în general

conic, tulpină monopodială, frunze persistente sau caduce, aciculare, solziforme sau de alte forme, flori

unisexuate, plantele fiind monoice, mai rar dioice, seminţele neînchise în fruct (fructul fiind de altfel

considerat un fruct fals).

Cuprinde următoarele 4 clase botanice:

Clasa Cycadopsida:- Ord. Cycadales - Fam. Cycadaceae;
Clasa Ginkgopsida: - Ord. Ginkgoales - Fam. Ginkgoaceae;
Clasa Pinopsida (Coniferopsida):
- Ord.Pinales - Fam.: Pinaceae,Taxodiaceae, Cupressaceae;
- Ord. Taxales - Fam. Taxaceae.
Clasa Gnetopsida: - Ord. Ephedrales – Fam. Ephedraceae
Plantele lemnoase ornamentale care fac parte din această încrengătură sunt plante cu port
în general conic, tulpină monopodială, frunze persistente sau caduce, aciculare, solziforme sau de
alte forme, flori unisexuate, plantele fiind monoice, mai rar dioice, seminţele neînchise în fruct
(fructul fiind de altfel considerat un fruct fals).

Clasa CYCADOPSIDA
Ordinul CYCADALES
Familia CYCADACEAE

Genul CYCAS L.
Genul este originar din regiunile tropicale ale Asiei, Africa, Australia şi cuprinde cca. 8
specii de arbori şi arbuşti asemănători cu palmierii, având tulpina dreaptă, groasă, simplă,
brăzdată de urmele frunzelor căzute.
 Cycas revoluta Thumb.- Cycas

Specie cu tulpina groasă, acoperită de urmele frunzelor căzute, cilindrică, dreaptă, scurtă
(2,5-3 m înălţime), în vârf cu frunze dispuse în verticil, curbate, penat-compuse, de aproximativ 2
m lungime, cu numeroase foliole liniar-lanceolate, apropiate, caniculate, cu marginea revolută,
tari, de culoare verde-închis, lucitor, pe partea superioară aspre, la vârf ghimpoase, foarte
coriacee. Florile sunt dioice, cele mascule aşezate în spic conic iar cele femele sunt sub formă de
con şi dispuse în vârful tulpinii. Fructul este o drupă.
Creşterea este permanentă, periodic apărând noi mănunchiuri de frunze care pot să apară la
baza plantei sau în coroană. Aceştia pot fi folosiţi la înmulţire sau lăsaţi pe plantă, dând naştere la
plante cu forme unice. Indiferent de mărime sau vârstă, Cycas revoluta este una dintre plantele
cel mai uşor de cultivat, atât în grădină cât şi în interior, chiar şi de către începători. Chiar dacă
este o plantă subtropicală, ea se adaptează unei mari game de temperaturi, de la -11 la 42 grade
Celsius, putând fi ţinută atât în soare direct cât şi în interior, în camere bine luminate.
Rata de creştere este foarte scăzută, în condiţii ideale (vara cu soare direct) poate creşte cu
2,5 cm în diametru şi 3 frunze/an. În condiţii de interior creşterea în diametru este insesizabilă iar
ca număr de frunze pot apare doar una, cel mult două. Exemplarele de Cycas revoluta pot trăi
peste 100 de an, ajungând la o înaltime de peste 5 m şi un diametru al coroanei de cca. 4 m.
Cu toate că exemplarele de Cycas par să crească aproape pe orice sol, acesta trebuie să fie
bine drenat şi bogat în humus. Când este crescut în ghivece, între două udări pământul trebuie să
fie aproape uscat. Dacă planta este ţinută în soare direct sau dacă este foarte cald, atunci se udă
săptămânal. Dacă se ţine în umbră sau temperatura este scăzută, atunci se udă o dată la câteva
săptămâni. În grădină se udă când pământul s-a uscat, dar nu se menţine pământul ud. O plantă
bine echilibrată rezistă bine chiar şi în condiţii de secetă. Fertilizarea se poate aplica din
primăvară până la sfârşitul verii. Dacă planta se ţine în soare direct, se fertilizează cu o
concentraţie la jumătate din cea recomandată în prospectul fertilizantului, dacă se ţine la lumină
scăzută se fertilizează cu o concentraţie la un sfert din concentraţia recomandată. Plantele tinere
se recomandă a fi fertilizate cu o concentraţie mai mică decât cele mature.
Dacă frunzele bătrâne sunt îngălbenite cauza poate fi prea multă apă sau prea mult
fertilizant, iar dacă frunzele tinere se îngălbenesc, cauza este prea mult fertilizant sau solul prea
sărac. Aceste frunze îngălbenite se recomandă a se înlătura de pe plantă.
Replantarea se poate face primăvara sau vara, în ghivece puţin mai mari decât bolul de
pământ.
Înmultirea se poate face prin seminţe sau prin « pui ».
a) prin seminte: Cycas înfloreşte la sfârşitul lui mai, când produce conuri. Seminţele pot fi
recoltate însă în ianuarie-februarie. Se ţin seminţele în apă pentru câteva zile, apoi se
îndepărtează învelişul seminţelor de culoare roşiatică. Apoi aceste seminţe se pot planta imediat
sau pot fi ţinute într-un loc rece şi uscat până în martie. Solul se mentine umed, dar fără excese.
Seminţele au nevoie de 3-9 luni pentru a germina iar plantele tinere, de 3 ani ca să formeze un
bulb de 2,5 cm diametru.
b) prin « pui »: noile plantule care cresc la baza plantei mature sau pe trunchi pot constitui o
sursa buna de noi plante. Puii se pot îndepărta la începutul primăverii, sfârşitul iernii sau iarna,
folosind un briceag de altoit. Se îndepărtează toate frunzele şi rădăcinile puilor şi se pun la uscat
pentru circa o săptămână. Se vor planta în sol foarte bine drenat sau într-un amestec cu conţinut
mai mare de nisip. Plăntuţa se va pune până la jumătate în pământ şi se va uda bine. Înainte de
udare (începând cu a doua) solul trebuie să fie aproape uscat. Rădăcinile vor apărea treptat iar
prima frunză după câteva luni.

Cycas circinalis L.
 Arbust cu trunchi cilindric, de obicei simplu, de cca. 3 m înălţime, purtând în vârf frunze
de cca. 1,8 m lungime, uşor-arcuite, plane (cu un peţiol de 40-50 cm lungime, garnisit cu 2
rânduri de spini), cu aproximativ 80 de perechi de foliole liniar-lanceolate, opuse sau alterne,
coriacee, distanţate, pe partea inferioară verzi-pal, pe cea superioară verzi-închis.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe (mai greu) sau bucăţi de trunchiuri.
Se cultivă în sere calde şi temperate, în vase mari cu pământ de ţelină, ericacee, nisip şi
pământ de frunze bine descompus şi bine drenat.
Folosire. La decorări interioare (holuri, sedii de firme, apartamente ş.a.) şi chiar pentru
terase şi grădini, cu condiţia păstrării afară doar în sezonul cald.

Clasa GINKGOPSIDA
Ordinul GINKGOALES
Familia GINKGOACEAE

Genul GINKGO L.
Genul cuprinde o singură specie:
Ginkgo biloba L.- Arborele gingo, Arborele pagodelor

Specie originară din China Orientală şi India, fiind introdusă în Europa în 1730. Denumirea
Ginkgo provine din termenul chinezesc ginkyo însemnând “caisul argintiu” (sămânţa are aspectul
unei caise mici, iar fructul are o culoare argintie; gin = argint, kyo = caisă). Termenul Ginkyo a
suferit o modificare ortografica în ginkgo, iar biloba înseamnă “cu doi lobi” din latină: bis =
dublu, loba = lobi.
 Arbore de până la 40 de m (în arealul de origine), tulpină dreaptă, coroana piramidală cu
ramuri neregulat verticilate; scoarţa la început este gălbuie, apoi cenuşie-închis cu ritidom gros cu
crăpături largi şi solzi rotunjiţi. Lemnul este de bună calitate, cu utilizări multiple în zona asiatică
(foarte bun pentru tâmplărie).
Lujerii sunt de două feluri: cei lungi (macroblaste) şi cei scurţi (microblaste). Mugurii sunt
alterni, conici, aşezaţi aproape perpendicular pe lujer.
Frunzele sunt simple, caduce, de 5-8 cm lungime, cu limb lăţit în formă de evantai, sunt
cuneate la bază, cu marginea bilobată sau neregulat-denticulat-lobată, nervaţiunea fiind dicotomic
ramificată (este un caracter relict). Aceste frunze sunt coriacee, lung peţiolate şi sunt dispuse
astfel pe lujeri: pe cei lungi sunt dispuse altern iar pe cei scurţi sunt dispuse în fascicule (câte 3-5
frunze). Înfrunzirea are loc în aprilie iar toamna frunzele capătă coloraţie de galben intens.
Florile sunt unisexuat-dioice, cele mascule sunt solitare, în formă de amenţi cilindrici,
lungi, grupaţi câte 2-8, iar cele femele sunt lung pedunculate, cu 2 carpele, fiecare cu un ovul
descoperit aşezat pe o umflătură cărnoasă.
Seminţele sunt nişte false drupe numite “galbuli”, lung pedunculate, elipsoidale, de cca. 2-
3 cm lungime, verzi la început şi apoi galbene-violacei brumate după coacere. Conţine un
sâmbure tare acoperit cu un înveliş cărnos (urât mirositor) provenit din modificarea stratelor
exterioare ale tegumentului ovulului. Maturaţia galbulilor este anuală, prin octombrie, când
învelişul cărnos capătă acel miros caracteristic. Seminţele de ginkgo sunt considerate a fi
comestibile în Orient, preparându-se o mâncare delicioasa în Japonia, unde sunt gătite şi servite
în moduri variate. Consumate însă în exces aceste seminţe pot deveni otrăvitoare.
Există câteva forme şi varietăţi şi anume: laciniata (cu frunze mai late şi divizate),
fastigiata (cu coronament columnar), pendula (cu ramuri pendente), aurea (cu frunze aurii încă
de primăvara).
Arborii de Ginkgo biloba pot trăi mai mult de 1000 de ani. Cea mai veche fosilă datează de
acum 270 milioane de ani, deci din Era dinozaurilor. În China cel mai bătrân Ginkgo are cca.
3.500 de ani, exemplarele cu vârsta de peste 100 de ani fiind considerate plante protejate prin
lege.
Din vremuri străvechi Ginkgo a fost plantat în China şi Japonia în grădinile templelor, fiind
venerat pentru frumuseţea sa, pentru puterea seminţelor şi a frunzelor sale şi pentru protecţia
oferită împotriva focului şi a spiritelor rele. În China există primele relatări documentare de la
călugării budişti care-l plantau în mănăstirile din munţi pentru calităţile deosebite. Din China,
Ginkgo biloba a ajuns in Japonia si apoi in tarile occidentale. Un arbore Ginkgo ce a crescut
lângă templul din Hiroshima (complet distrus de bomba atomică) a devenit faimos rezistând
dezastrului atomic. Patru astfel de arbori pot fi văzuţi şi astăzi aproape de epicentrul catastrofei.
Copacul a devenit un simbol al sperantei şi păcii. În SUA există un ginkgo numit “copac al
dorinţei” în Detroit şi un ginkgo “copac al pacii” în Massachusetts.
 Este o specie iubitoare de căldură, dar se acomodează şi în climatele mai reci; astfel, rezistă
bine la geruri, la uscăciune şi la poluarea urbană. Totuşi în primii ani puieţii trebuie feriţi de
geruri. Creşterea este înceată în primii ani, apoi devine destul de rapidă. Are o variabilitate
morfologică foarte limitată datorită caracterului relict al speciei, specia Ginkgo biloba fiind
înrudită cu reprezentanţii fosili ai Ordinului Cordaitales.
Creşte viguros şi realizează forme armonioase pe soluri bogate, afânate, revene, dar suportă
şi solurile compacte, relativ sărace. Este o specie cu temperament de lumină.
Înmulţirea se poate realiza prin seminţe recoltate în octombrie, imediat după maturare,
semănate imediat în sere, la ghivece sau în primăvara următoare în câmp, cu material stratificat.
Se mai poate face butăşirea lăstarilor (butaşi cu călcâi), recoltaţi în luna august şi plantaţi în
locuri semiumbrite, iar în situaţii mai speciale (pentru varietăţi) se poate face altoirea în placaj
sau în despicătură, în martie, în sere, pe puieţi înrădăcinaţi la ghivece.
În pepiniere se deosebesc greu exemplarele femele de cele mascule, dar un indiciu poate fi
considerat căderea mai timpurie a frunzelor la exemplarele mascule.
Folosire. În parcuri şi grădini, izolat sau în grupuri, fiind foarte decorativ mai ales toamna
prin coloritul galben intens al frunzelor. Pe marginea aleilor se recomandă a se folosi pentru
aliniamente exemplarele mascule care se remarcă prin rezistenţa la secetă şi fum.
Din punct de vedere a utilizărilor medicale, frunzele şi seminţele sale au fost folosite încă
din antichitate de către medicina populară chineză pentru tratarea astmului, a diverselor afecţiuni
bronşice şi pulmonare, precum şi pentru îmbunătăţirea circulaţiei sanguine periferice şi a celei
cerebrale.
Ştiinţa medicala contemporana recunoaşte efectele profilactice şi curative remarcabile ale
arborelui Ginkgo. În zilele noastre, extractul de Ginkgo este unul dintre medicamentele naturiste
cele mai cunoscute în Europa. Cercetătorii consideră că efectele terapeutice ale acestei plante se
datorează, în principal, conţinutului deosebit de mare de flavonoide cu acţiune antioxidantă
extrem de puternică. Frunzele sale conţin, printre altele, diferite flavonoide, precum: chempferol,
quercitina, izoramnetina, proantocianidine, terpene neflavonoide, bilobalid, ginkgolid A, B si C,
lignani, uleiuri eterice si acizi taninici. Extractul de Ginkgo contribuie la optimizarea funcţiei
cerebrale (mai ales capacitatea de memorare), are efecte pozitive în stări depresive şi anxioase,
precum şi în combaterea migrenelor. Se poate utiliza cu succes în bolile alergice, astm, boala
Alzheimer şi în unele afecţiuni cardiovasculare.
Are efect antitrombotic şi normalizează tensiunea arterială. Se poate utiliza eficient în
tratamentul bolilor renale şi hepatice, bolilor inflamatorii, impotenţei, tulburărilor de auz (tinitus,
presbiacuzia), tulburărilor de vedere, a ameţelilor (crizelor vertiginoase). Intensifică utilizarea
glucozei în organism şi din această cauză poate fi util în tratamentul diabetului.
 Clasa PINOPSIDA (CONIFEROPSIDA)
Ordinul TAXALES
Familia TAXACEAE

Genul TAXUS L.
Gen originar din regiunile temperate ale emisferei nordice şi cuprinde 8 specii de arbori şi
arbuşti. Semestrul trecut am studiat specia spontană Taxus baccata, urmând ca în acest curs să
analizăm alte specii de Taxus, şi anume:
Taxus cuspidata S. & Z. – Tisa japoneză

În arealul de origine este arbore, dar la noi creşte ca arbust, deosebindu-se de specia
indigenă prin frunzele mai groase şi mai late, colorate în verde mai deschis, strălucitor, dispuse
pe ramuri în forma literei „V”. Există şi varietatea Nana care se remarcă prin talia mică (maxim
1 m), dar lăţime de cca. 4 m la maturitate.
Taxus brevifolia (Tisa americană) este un gimnosperm nativ din America de Nord .
Poate ajunge până la 10 – 15 m înălţime şi până la 50 cm în diametru. Frunzele sunt lanceolate,
plate, de 1-3 cm lungime şi 2-3 cm latime,aşezate spiralat pe tulpină.
Arilul de culoare roşie, conţine 4-7 seminţe , ajunge la maturitate după 6-9 luni de la polenizare.
Popoarele native din Pacificul de Nord, consideră lemnul de tisă foarte valoros, utilizându-l
la realizarea de arme, arcuri, harpoane, canoe, linguri, ace. Se mai folosea în sculptarea diferitelor
obiecte ceremoniale sau ornamentale.
Este utilizat în chimioterapie, medicamentul Paclitaxel fiind utilizate în tratamentul
canceului pulmonar, ovarian şi de sân. Scoarţa este o sursă naturală de taxol, dar exploatarea
speciilor pentru scopuri medicinale este un real pericol pentru viitor acestor specii.
Taxus x media Rehd. (T. cuspidata x T. baccata) - Tisa hibridă

Este un hibrid care prezintă caractere intermediare între cei 2 părinţi, cu creştere
arbustivă, dar mai viguroasă decât T. baccata. Cea mai frecventă formă horticolă este : Hicksii -
care are formă îngust piramidală, talia de maxim 1,5 m şi ramuri lungi.
Tisele sunt plante cu creştere înceată, fapt care constituie un motiv important pentru
cultivarea lor în grădinile mici. De asemenea suportă foarte bine tunderea, modelarea şi
transplantarea. Tisa indigenă este subtermofilă, dar rezistă destul de bine la ger. Tisa japoneză şi
cea hibridă sunt mai rustice. Solicită umiditate suficientă în aer şi sol. Cresc bine în plin soare dar
tolerează bine şi umbra accentuată. Preferă solurile fertile, revene, calcaroase. Rezistă bine la
poluarea cu praf, fum şi gaze.
Înmulţirea se realizează prin:
- sămânţă stratificată timp de minim 1an, semănată toamna în răsadniţe;
- prin marcotaj (prin arcuire sau muşuroire);
- butăşire - în luna septembrie când lujerii sunt maturaţi iar mugurele
terminal bine dezvoltat, prin butaşi simpli, butaşii fiind buni pentru repicare la ghivece abia
după cca. 18 luni;
- altoirea - în placaj se poate practica iarna (în sere) sau în august (în
răsadniţe reci, pe portaltoaie obţinute din sămânţă sau butaşi şi înrădăcinate la ghivece).
Folosire. În parcuri şi grădini, pentru garduri vii, deoarece se pretează foarte bine la
tundere, dar pot fi folosite şi exemplare izolate, în locaţii umbroase sau semiumbroase. Prin tăieri
repetate coroana se poate modela în diverse forme sau figuri.

Genul TORREYA Arn.

Gen originar din America de Nord, China, Japonia şi cuprinde 4 specii de arbori. La noi
se întâlnesc speciile:
Torreya nucifera (L.) S.& Z. - Toreia

Este un arbore originar din Japonia, dar care în ţara noastră rămâne arbust, cu ramuri
orientate predominant lateral. Frunzişul este de culoare verde închis, lucios, sub formă de ace
aplatizate, rigide, lungi (2-4 cm) dar şi late (3-4 mm), pe dos cu 2 dungi albăstrui, cu vârful foarte
înţepător şi aşezate pectinat. Fructele false sunt mari (2-3,5 cm), au aspectul unor drupe ovoide,
al căror înveliş cărnos, brun-deschis, este neplăcut mirositor.
Este o specie dioică, cu creştere destul de înceată şi cu maturarea seminţelor în anul al II-
lea. Are temperament termofil, toleranţă la umbră şi preferă solurile calcaroase.
 În colecţii se mai întâlneşte specia:
Torreya californica Torr.
Arbore de cca. 15 m înălţime, originar din Sierra Nevada, California, cu coronament
piramidal, ramurile dispuse în verticile, frunzele liniare mai lungi ca la specia precedentă (cca. 6
cm) pe faţă verzi-lucioase iar pe dos albicioase.
Înmulţire. Se pot înmulţi prin seminţe dar numai în seră, iar în cazul în care nu există
material semincer se poate face înmulţirea prin butaşi, dar în acest caz lăstarii laterali produc
exemplare cu forme neregulate. Se mai poate face altoire pe exemplare de tisă.
Folosire. Sunt specii care solicită condiţii mai deosebite şi se pot planta izolat sau în
asociere cu alte specii care să pună în valoare frumuseţea acestor specii. Se pot cultiva cu succes
şi ca plante de seră.

Clasa PINOPSIDA (CONIFEROPSIDA)

Ordinul TAXALES
Familia CEPHALOTAXACEAE

Genul CEPHALOTAXUS Sieb.et Zucc.

Gen originar din Orient care cuprinde 6 specii, la noi cultivându-se specia:
Cephalotaxus harringtonia var. drupacea Koidz.(sin. C. drupacea S. et Z.) -
Cefalotaxus

Este un arbust originar din Japonia, cu creştere larg rotunjită, înalt de 2-3 m, care seamănă
destul de mult cu Torreya nucifera. Frunzele sunt aciculare, late, lungi de 4-5 cm şi înţepătoare,
aşezate pe două rânduri, care formează un unghi în formă de V, au coloraţie verde închis,
lucitoare. Florile sunt unisexuate, dioice, rar monoice, în capitule globuloase, terminale.
Seminţele (galbuli) au un înveliş cărnos, asemănător unor măsline mari, de culoare brun-deschis.
Este o specie cu creştere destul de înceată, galbulii se maturează în primul an (septembrie-
octombrie). Este o specie subtermofilă, care se acomodează la semiumbră şi pe soluri calcaroase
 Înmulţire. Se înmulţeşte relativ uşor prin seminţe recoltate la maturitate şi curăţate de
pulpă, care se pot semăna imediat, în răsadniţă rece sau se stratifică şi se seamănă în primăvară.
Plantele tinere cresc lent şi rămân în sola de semănături cel puţin 2 ani, după care se plantează la
ghivece. Se mai poate folosi înmulţirea prin butaşi, în acest caz fiind folosiţi butaşii de vârf.
Folosire. Se foloseşte ca exemplare izolate sau în asociere cu alte specii care să asigure
efecte speciale.

Clasa PINOPSIDA (CONIFEROPSIDA)

Ordinul TAXALES

Familia TAXACEAE

Genul TAXUS L.

Gen originar din regiunile temperate ale emisferei nordice şi cuprinde 8 specii de arbori şi arbuşti.

Cea mai frecventă specie la noi este:

Taxus baccata L. - Tisa, Tisar

Este specie relict terţiar, considerat în ţara noastră „monument al naturii” şi este ocrotită prin lege.

Atinge înălţimi de max. 15-20(25) m dar cel mai frecvent se întâlneşte sub formă arbustivă.

Tulpina este dreaptă, canelată, ritidomul se formează de timpuriu, este subţire, de culoare cenuşie-

roşcată, care se exfoliază în plăci. Conţine (întreaga plantă, cu excepţia arilului) un alcaloid toxic numit

taxină, cele mai toxice fiind considerate frunzele, iar toxicitatea lor este mai crescută iarna decât vara.

Lemnul este omogen, cu duramen brun-roşcat, fiind un lemn compact, tare, fin şi greu (este cea mai grea

esenţă lemnoasă de la noi), dar este interzisă prin lege tăierea exemplarelor de tisă. Nu conţine răşină nici

în lemn şi nici în alte locuri din plantă. Coroana este ovoid-conică sau rotunjită, dezvoltată până aproape

de sol. Mugurii sunt ovoizi şi sunt grupaţi la vârful lujerilor.

Frunzele sunt aciculare, liniar-lăţite, plane, de 2-3 cm lungime, la bază brusc îngustate într-un

peţiol scurt, decurent pe lujer, se aseamănă cu cele de brad, însă vârful lor este treptat acuminat; sunt mai
moi, de un verde închis pe faţă şi verde gălbui pe dos, fiind lipsite de dungi albe de stomate, dar au

nervura proeminentă.

Florile sunt unisexuat dioice, cele mascule se dezvoltă în muguri încă din toamna precedentă, fiind

constituite din 8-10 stamine; cele femele sunt solitare, aşezate pe un lujer scurt, au un singur ovul

terminal, erect, după fecundare rezultând un fruct fals numit “galbul”. Fructifică destul de timpuriu (de la

cca. 20 de ani) şi anual. Sămânţa este ovoidă, de până la 1 cm lungime cu tegumentul lemnos, tare, de

culoare brună la maturitate, acoperită până aproape de vârf de un aril roşu cărnos, mucilaginos, cu gust

dulceag, comestibil pentru păsări. Seminţele se maturează prin august-septembrie, iar diseminaţia se face

cu ajutorul păsărilor; au o putere germinativă ridicată (cca. 80%) dar dacă se seamănă toamna germinează

abia în primăvara anului al II-lea sau chiar al III-lea, din cauza tegumentului lemnos.

Este singura specie dintre gimnospermele indigene care posedă capacitate de înmulţire vegetativă,

prin lăstari, butaşi şi marcote (nu drajonează). Are o longevitate foarte mare (până la 3000 de ani). La noi

în ţară se întâlneşte spontan mai ales în regiunile cu relief accidentat, stâncării sub formă de boschete prin

pădurile de fag sau amestecuri de fag şi răşinoase. Preferă staţiunile umbrite, cu umiditate atmosferică

ridicată; dovedeşte sensibilitate faţă de secetă şi suferă uneori de pe urma gerurilor excesive de iarnă şi a

îngheţurilor târzii. Are temperament pronunţat de umbră, dar vegetează bine şi în plină lumină. Suportă

foarte bine tunderea.

Varietăţile cele mai apreciate de tisă sunt:

 Brevifolia – cu ace relativ scurte şi înguste;

 Cuspidata (Tisa japoneză) – acele cu dungi dorsale gălbui mai late decât la specia de bază, pe
partea superioară de un verde strălucitor;
 Canadensis (Tisa canadiană) – ace mai lungi care pe timpul iernii capă o coloraţie roşietică;
 Aurea – frunze aurii (doar dacă se cultivă în plină lumină);
 Fastigiata ( Tisa de Islanda) – arbust înalt de formă columnară, atinge înălţimi de 3 – 5 m, cu
ramuri erecte, lăstari scurţi şi numeroşi (se întâlnesc numai exemplare femele);
 Elegantissima – formă compactă iar frunzele tinere dungate cu galben;
 Nana – formă compactă pitică (maxim 1 m),cu acele scurte.
Tisele sunt plante cu creştere înceată, fapt care constituie un motiv important pentru cultivarea lor

în grădinile mici. De asemenea suportă foarte bine tunderea, modelarea şi transplantarea. Tisa indigenă

este subtermofilă, dar rezistă destul de bine la ger. Solicită umiditate suficientă în aer şi sol. Cresc bine în

plin soare dar tolerează bine şi umbra accentuată. Preferă solurile fertile, revene, calcaroase. Rezistă bine

la poluarea cu praf, fum şi gaze.

 Înmulţirea se realizează prin:

- sămânţă stratificată timp de minim 1an, semănată toamna în răsadniţe;

- prin marcotaj (prin arcuire sau muşuroire);
- butăşire - în luna septembrie când lujerii sunt maturaţi iar mugurele terminal
bine dezvoltat, prin butaşi simpli, butaşii fiind buni pentru repicare la ghivece abia după cca. 18
luni;
- altoirea - în placaj se poate practica iarna (în sere) sau în august (în răsadniţe
reci, pe portaltoaie obţinute din sămânţă sau butaşi şi înrădăcinate la ghivece).
Folosire. În parcuri şi grădini, pentru garduri vii, deoarece se pretează foarte bine la tundere, dar
pot fi folosite şi exemplare izolate, în locaţii umbroase sau semiumbroase. Prin tăieri repetate coroana se
poate modela în diverse forme sau figuri (arta topiarilor).

Clasa PINOPSIDA (CONIFEROPSIDA)

Ordinul PINALES
Familia PINACEAE

Genul ABIES Miller.

Gen originar din regiunile reci şi temperate, muntoase ale emisferei nordice, ce cuprinde
cca. 45 specii de arbori de talie mare cu portul regulat conic, tulpina dreaptă, frunze aciculare
turtite, florile unisexuate, planta monoică, conuri erecte, seminţele cu pungi de răşină, care la
maturare cad odată cu solzii carpelari.
Abies alba Miller - Bradul

Este un arbore falnic de 30-50 (60) m răspândit în regiunile centrale şi sudice ale Europei.
Are o coroană piramidală, care la exemplarele izolate începe de la nivelul solului. Trunchiul este
drept, cu o scoarţă cenuşie-verzuie, netedă în tinereţe, cu pungi de răşină iar mai târziu cu ritidom
solzos. Lujerii anuali sunt păroşi. Mugurii sunt ovoizi, nerăşinoşi.
 Frunzele de pe lujerii sterili sunt aciculare, liniare, pectinate, la vârf emarginate, pe faţa
verzi-închis lucitoare iar pe dos cu două dungi albicioase; cele de pe lujerii fertili sunt mai scurte,
rar emarginate şi dispuse în perie. Conurile sunt erecte, cilindrice, au solzii lăţiţi şi rotunjiţi, în
partea superioară cu pete de răşină; bracteele sunt proeminente, mai lungi decât solzii (conuri
dantelate). Seminţele sunt trimuchiate, galben-brunii, de 0,7 -1 cm cu aripa de 2 cm, se maturează
în septembrie-octombrie şi se împrăştie odată cu carpelele. În tegumentul seminţelor există pungi
de răşină (terebentină frumos mirositoare) fapt care determină o păstrare dificilă (se alterează
uşor).
În cultură sunt multe varietăţi : Aurea, Columnaris, Pendula, Pyramidalis, Tortuosa,
Virgata etc.
Are o creştere foarte înceată la început, primul verticil de ramuri formându-se abia în anul
al IV-lea, dar după 15-20 de ani creşterea se activează. Longevitatea este de până la 700 de ani.
Bradul este considerată cea mai pretenţioasă specie de conifere, având cerinţe ridicate faţă
de umiditate, temperament de umbră, sensibilitate mare la ger şi îngheţuri târzii precum şi
sensibilitate la uscăciune. Preferă solurile profunde şi staţiunile adăpostite. Este sensibil la fum şi
la gaze (nu suportă bine poluarea urbană).
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi şi altoire. Semănatul se face toamna (în
zonele unde nu există pericolul îngheţurilor târzii) şi primăvara, cu sămânţă care se stratifică timp
de 1-2 luni înainte de semănat. Toamna se seamănă în pepinieră, în rigole la distanţă de 20-25 cm
una de alta si la adâncimi de 2 cm. Primăvara se seamănă 30-50 g la m/liniar de rigolă. Se pot
folosi seminţe ţinute în apă 24 de ore, apoi în nisip umed 8 zile până la pregerminare şi apoi se
seamănă la adâncimea de l cm acoperindu-se cu pământ de pădure. Semănăturile se umbresc în
timpul verii.
După 2 ani se repică la distanţa de 40/50 cm şi apoi se mai repică de două, trei ori la
distanţe mai mari de 1/1 si 2/2 m până la plantat. Este indicat ca plantarea în spaţiile verzi să se
facă cu pământ la rădăcină şi să se folosescă puieţi de 3-6 ani.
Butăşirea este mai puţin practicată deoarece formarea rădăcinilor durează 8-9 luni iar
plantele obţinute au rareori o creştere dreaptă. Se recomandă pentru varietăţile pitice de brad.
Altoirea se execută în sere şi răsadniţe, pe puieţi-portaltoi din specia tipică, plantaţi în
ghivece, folosindu-se ca altoi varietăţi cu port plăngător, columnar, ş.a. Procedeul folosit este
altoirea în placaj, primăvara devreme (martie) sau vara (în sere).
Folosire. Bradul se foloseşte în cuprinsul spaţiilor verzi individual, în grupe şi masive în
zona de munte si de coline înalte şi mai puţin la câmpie, cu condiţia asigurării unei staţiuni
umbrite şi cu o umiditate atmosferică ridicată.
Abies concolor (Gord. Et Glend.)Lindley ex Hildebr. - Bradul argintiu
Arbore de 20-40 de m înălţime, originar din vestul Americii de Nord şi este mult mai
frecvent folosit în amenajările peisagere de la noi, comparativ cu bradul comun. Are o coroană
regulată, conică, trunchiul drept cu scoarţa cenuşie-deschisă cu pungi de răşină aromată. Lujerii
sunt verzui, cenuşii-argintii, iar mugurii sunt răşinoşi. Frunzele sunt aciculare, de 5-7,5 cm, alb-
verzi-argintii sau verzi-albăstrui, curbate în sus, aşezate compact şi neregulat în formă de
pieptene, lasă prin strivire un miros aromatic. Florile mascule sunt roşii iar conurile sunt
cilindrice de 7,5-12 cm lungime, verzui-roşcate apoi brune, erecte, cu bractee ascunse sub solzi
(conuri nedantelate). Se pot recolta în septembrie. Sămânţă este cuneiformă, lucitoare are cca. l
cm lungime.
Dintre varietăţi menţionăm : Argentea, Globosa, Pendula, Violacea, Candidans.
Este o specie foarte valoroasă din punct de vedere ornamental, rezistentă la ger, secetă, la
fum şi la praf (poluarea urbană). În primii ani de viaţă este totuşi sensibil la îngheţuri şi arşiţă.
Înmulţire.
- prin sămânţă - semănăturile executându-se primăvara, în aer liber, în rigole la distanţe
de 15 cm unele de altele şi la o adâncime de 2-2,5 cm, iar plantulele nu se
vor umbri.
- altoirea - se execută pe puieţi de Abies alba sau Abies nordmanniana transplantaţi la
ghivece.
Folosire. În parcuri şi spaţii verzi se plantează în mod individual pe peluze, în faţa
clădirilor şi construcţiilor ornamentale, pentru închiderea unor perspective, pe marginea unor alei
sau în mici grupuri. Specie de un deosebit interes decorativ, se poate folosi cu succes în spaţiile
verzi industriale şi la câmpie.

Genul PICEA A. Dietr.

Acest gen cuprinde peste 50 de specii, unele reprezentând arbori de mare importanţă
economică şi ornamentală, proveniţi din regiunile reci şi temperate ale emisferei nordice. Cea
mai frecventă specie de Picea de la noi este :
Picea abies (L.)Karst.(sin. P. excelsa Link.) – Molidul

Arbore indigen falnic, cu sistemul radicular trasant, superficial (poate fi uşor doborât de
vânt), cu un ritidom care apare de timpuriu, brun-cenuşiu, în crăpături cu o colaraţie roşiatică.
Lemnul este culoare albă cu nuanţe gălbui, cu raze medulare vizibile în secţiune transversală, fără
duramen evident şi cu canale rezinifere. Coronamentul este ascuţit-piramidal, cu vârful evident
mult timp. Lujerii sunt aspri, rugoşi iar mugurii ovoizi nerăşinoşi. Frunzele sunt aciculare de l-2
cm lungime şi l mm lăţime, ascuţite, rigide, cu 4 muchii, verzi, lucitoare şi dispuse spiralat pe
lujer pe nişte “perniţe” proeminente. Acele durează 5-7 ani pe lujer, după care cad imediat, lăsând
pe lujer urmele rugoase ale perniţelor. Florile mascule şi femele sunt roşiatice, cele mascule fiind
răspândite în toată coroana pe lujerii din anul precedent iar cele femele sunt terminale, erecte.
Conurile sunt cilindrice, de 10-16 cm cu solzii rombici, emarginaţi, uşor încreţiţi. Seminţele sunt
mai mici şi mai uşoare decât cele de brad, de 4-5 mm lungime, brune închis, triunghiulare, fără
pungi de răşină. Diseminarea se produce după desfacerea solzilor la conurile mature iar acestea
ulterior cad întregi.
Are multe varietăţi:
- Gregoryana – molid pitic, cu formă rotunjit aplatizată foarte compactă (înălţime
maximă 60 cm) cu lăstari foarte subţiri şi deşi, frunze mici, neînţepătoare, de culoare verde-
cenuşie;
- Maxwellii – molid pitic sferic turtit, cu ramuri scurte, rigide, lăstari divergenţi şi ace
rigide, verzi deschis;
- Inversa – molid de talia a III-a (max.7 m), cu vârful puternic recurbat şi fizionomie în
general pendulă;
- Viminalis – are ramurile de ordinul I orizontale iar cele de ordinul II sunt lungi, subţiri,
pendente ;
- Virgata – cu ramuri lungi, şerpuitoare, neramificate ;
- Nidiformis – are forma unui cuib voluminos, care la maturitate poate ajunge la 1–1,5 m
înălţime şi 2 – 2,5 m diametru ;
- Columnaris – arbore de talia a II-a, de formă fastigiată.
Vegetează bine pe soluri afânate, revene, cu umiditate suficientă în sol şi atmosferă; în
cuprinsul arealului este rezistent la geruri dar la câmpie suferă datorită îngheţurilor târzii. Este
considerată specie de semiumbră dar la altitudini mai mari cere lumină. Puieţii suportă umbrirea
moderată. Este vătămat de fum, praf, vânt, zăpadă şi chiciură.
Înmulţirea. Se înmulţeşte uşor prin semănături efectuate în luna mai, cu seminţe tratate cu
minium de plumb. Se seamănă în rigole (distanţate la 15-20 cm), la adâncimea de 2 cm.
Seminţele se acoperă cu pământ de pădure sau compost, răsărirea urmând a avea loc după 3-4
săptămâni de la semănat. Imediat după răsărire tinerele plante se umbresc, iar pe parcursul
sezonului de vegetaţie puieţii necesită pliviri cât mai frecvente, praşile şi udări atunci când este
cazul. După 1-2 ani se poate executa primul repicat (la distanţele 40 /50 cm), iar plantarea la loc
definitiv va fi posibilă începând cu vârsta de 3-4 ani.
Butăşirile se aplică mai rar. Altoirea se practică primăvara, în sere sau răsadniţe sau în
august folosindu-se procedeul în placaj.
Folosire. Molidul este un arbore de mare importanţă economică şi ornamentală, în spaţiile
verzi se foloseşte izolat dar mai mult în grupe si masive, în aliniament sau sub formă de garduri
vii şi ziduri verzi.
 Genul LARIX Link.

Cuprinde arbori (cca. 10 specii) din emisfera nordică având coronamentul rar, scoarţa
trunchiului groasă, lujeri de două feluri (lungi şi scurţi), frunzele căzătoare, florile unisexuat-
monoice, conuri mici cu seminţe aripate. Sunt specii care pretind umiditate în sol şi atmosferă,
fiind însă rezistente la ger.
Larix decidua Mill. (sin. L. europea DC.) - Zadă, Larice sau Crin de munte

Este arbore indigen de 50 m înălţime şi grosimi ale trunchiului de până la 2 m. Tulpina

este dreaptă, cu scoarţă groasă crăpată în plăci alungite de culoare brun-roşcată. Lemnul este
foarte preţios, elastic, foarte durabil în aer şi apă ( i se mai spune " stejarul muntelui "), conţine
răşină în cantităţi mari dar lemnul de calitate se obţine doar în arboretele de altitudine.
Coronamentul este rar-luminos. Lujerii lungi sunt subţiri, pendenţi, gălbui, glabri, cei scurţi sunt
bruni închis cu mugure terminal. Mugurii sunt mici, globuloşi, galbeni-bruni. Frunzele sunt
aciculare, moi de l-3 cm dispuse spiralat pe lujerii lungi şi în fascicule de 30-40 pe lujerii scurţi,
de culoare verde-deschis, lucitoare, toamna devin galbene. Florile unisexuate iar plantele
monoice, cele mascule de culoare galbenă iar cele femele roşii purpurii sau verzui. Înfloreşte şi
înfrunzeşte în acelaşi timp, în aprilie-mai. Conurile sunt ovoidale mici de 4 cm, cu seminţe de 3-4
mm aripate.
Dintre varietăţi se pot aminti : Alba, Compacta, Fastigiata, Pendula, Viminalis.
În ţara noastră există specia Larix decidua ssp. carpatica (sin. var. polonica). Creşte
spontan în 5 centre muntoase din ţara noastră : Ceahlău, Ciucaş, Bucegi, Lotru şi Apuseni (minim
600 m în M-ţii Apuseni şi maxim 1900 m în M-ţii Ceahlău).
Laricele este o specie de lumină, care preferă staţiunile înalte, bine aerisite, însorite,
lipsite de vânturi reci şi aspre de iarnă, solurile formate pe calcare, bogate în humus, afânate. În
cultură coboară altitudinal până la altitudini destul de joase (de exemplu la Poieni-Iaşi la cca. 250
m altit.). Este rezistent la ger, la fum şi gaze.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă şi prin altoire.
Semănăturile se execută primăvara cu sămânţă ţinută în apă 24 de ore şi tratată cu
minium de plumb. Se seamănă în rigole la 1 cm adâncime şi se acoperă cu humus. În tinereţe este
necesară umbrirea şi udarea culturilor. Puieţii se repică la vârsta de 2 ani la distanţa de 80/30 cm.
Altoirea se aplică în martie sau în august. Se practică altoirea în despicătură sau placaj în
luna august.
Folosire. Laricele este un arbore forestier şi ornamental preţuit pentru coronamentul său
luminos, portul elegant, fineţea frunzelor de culoare verde-deschis care în toamnă devin galbene.
În parcuri şi grădini se întrebuinţează sub formă de grupe şi pâlcuri pe peluze sau în
masivele de arbori, în faţa construcţiilor pentru imprimarea dinamismului unor construcţii statice,
atenuarea rigidităţii geometrice şi pe fundaluri de culoare mai închisă.

Genul PINUS L.
Cuprinde cca 120 de specii de arbori şi arbuşti din emisfera nordică, cu frunze aciculare
grupate câte două, trei sau cinci într-o teacă, florile unisexuate, plantele monoice, cu conurile
având seminţe ce se maturează în anul al doilea. Sunt specii rezistente la ger şi secetă, puţin
pretenţioase faţă de sol, cu temperament de lumină şi o creştere destul de activă. Au importanţă
economică şi ornamentală.
Pinus sylvestris L.- Pinul silvestru, Pin de pădure

Este un arbore de talie mare, realizând frecvent 25-30 m, uneori până la 40-50 m, cu
înrădăcinare variabilă (de la superficială în turbării şi stâncării până la profundă pe soluri
nisipoase), tulpina cu verticile neregulate şi mai puţin dreaptă decât la alte conifere (uneori se
bifurcă ), scoarţa roşietică-cărămizie către vârf, la bază dezvoltând un ritidom relativ gros, crăpat
de culoare brun cenuşie. Lemnul are duramen roşiatic, în general este rezistent, trainic şi elastic.
Coronamentul la început este piramidal apoi neregulat, la maturitate devenind chiar tabular.
Lujeri la început sunt verzui apoi bruni-cenuşii iar mugurii sunt ovoizi, cenuşii, de 0,6-1,3 cm.
Frunzele aciculare sunt câte două într-o teacă, au 3-7 cm lungime, sunt ascuţite, răsucite, relativ
rigide şi de culoare verde-albăstrui sau verde-cenuşiu. Florile mascule sunt galbene iar cele
femele roşietice. Conurile sunt ovo-conice, brune-cenuşii de 5-6 cm, ajung la maturitate în anul al
II-lea şi stau solitare sau grupate câte 2-3. Seminţele sunt mici de 3-4 mm, cenuşii negricioase cu
aripa de l,6 cm.
Varietăţile cele mai frecvent întâlnite sunt :
- Nana – arbust, cu ace scurte, curbate şi conuri mici( este o varietate tipică pentru
turbării) ;
- Fastigiata – arbore mai scund (max. 18 m), cu coroana columnară şi ramuri
viguroase, fastigiate (îndreptate în sus) şi conuri mici ;
- Pendula – are ramuri pendente ;
- Microphylla – are acele foarte scurte.
Este o specie de mare amplitudine ecologică, rezistentă la ger, arşiţă şi secetă, puţin
exigentă faţă de sol. Este o specie de lumină. Suferă datorită gazelor din atmosferă, a fumului şi
prafului dar şi din cauza tasării solului.
Înmulţire. Puieţii se obţin obişnuit din sămânţă, înmulţirea pe cale vegetativă fiind mai
dificilă. Semănăturile se fac primăvara sau toamna, cu sămânţă tratată în prealabil cu minium de
plumb, în rigole distanţate la 20 cm, la adâncimea de 1,5-2 cm şi se acoperă cu humus de litieră.
Se udă până la răsărirea puieţilor. Răsărirea are loc în 2-3 săptămâni. În primul an plantele se
umbresc pe timpul verii (până în luna august). După 2 ani se repică puieţii la 40/20 cm iar după
alţi 2 ani se repică din nou la 1,5/1,5 m. Puieţii se plantează obligatoriu cu balot de pământ la
rădăcină.
Altoirea se execută în placaj, iarna, pe portaltoi înrădăcinaţi la ghivece, pentru înmulţirea
varietăţilor şi formelor decorative.
Folosire. Pinul silvestru este mult folosit în spaţiile verzi sub formă de grupe, pâlcuri, ca
arbori de alei şi de aliniamente dar şi pe terenuri degradate.
Pinus nigra Arn. ( sin. P. nigra ssp. nigra, P. nigra var. austriaca (Hoes) Badoux), P.
laricio Poir.) - Pinul negru austriac
 Este un arbore de 40 m cu sistem radicular puternic dezvoltat lateral (se ancorează bine în
soluri superficiale), cu trunchiul acoperit de timpuriu cu o scoarţă cenuşie-negricioasă şi un
ritidom gros, adânc crăpat. Lemnul este bogat în răşină, cu duramen roşu-brun, trainic, mai puţin
elastic decât la P. sylvestris. Coronamentul este rar în tinereţe piramidal apoi se lăţeşte. Mugurii
sunt mari, răşinoşi. Lujerii sunt groşi, cenuşii-negricioşi. Frunzele aciculare, câte două într-o
teacă, lungi de 8-14 cm, mai rigide, verzi întunecate, îngrămădite spre vârful lujerilor şi
îndreptate înainte. Conurile sunt câte 2-4, de 4-8 cm, conţin seminţe cenuşii-deschise, ovoide-
alungite, de 4-7 mm, cu aripa neagră. Maturaţia conurilor este bianuală iar periodicitatea
fructificaţiei este de 2-3 ani.
Are multe varietăţi, printre care : Aurea, Nana, Pendula, Piramidalis, ş.a.
Este o specie nepretenţioasă faţă de condiţiile pedoclimatice, mai de umbră decât pinul
silvestru, dar cere veri călduroase, expoziţii însorite, soluri calcaroase bogate în humus. Rezistă
pe soluri nisipoase, soluri crude, luto-argiloase etc. Este rezistent la ger şi la secetă.
Înmulţirea. Seminţele recoltate în primăvara celui de-al treilea an se seamănă în aprilie-
mai, la adâncimea de 1-1,5 cm, după o pregerminare a seminţelor în apă rece ( 3-5ºC timp de 24
ore). Răsărirea are loc în 3-4 săptămâni.

Pinus nigra ssp. banatica - Pinul negru bănăţean

Se deosebeşte de specia precedentă prin tulpina foarte bine conformată, acele de un verde
mai întunecat, foarte rigide, înţepătoare, lujerii galbeni până la verzi-violacei şi conurile de
culoare galbenă sau galben-verzui murdar. Creşte spontan în Banat şi V Olteniei, pe stâncării
calcaroase, între 150-1500 m altitudine. Este mai adaptat la climate mai puţin calde şi secetoase.
Pinus mugo Turra (sin. P. montana Mill.) - Pinul de munte, Jneapăn
Este un arbust de 3 m, mai rar arboraş, cu numeroase tulpini târâtoare, la vârf ascendente.
Lujerii tineri la început verzui apoi cenuşii-negricioşi. Frunzele sunt aciculare de 3-7 cm lungime,
verzi-întunecate, îngrămădite către vârful lujerului şi încovoiate ca o seceră. Conurile sunt ovoide
sau globuloase, cu seminţe mici, galbene sau cenuşii. Ajunge la maturitate la vârsta de 6-10 ani
iar periodicitatea de fructificare este anuală.
Are o creştere foarte înceată. La noi creşte spontan în etajul alpin inferior şi subalpin,
între 1500-2300 m altitudine. Preferă climatul rece şi umed dar poate fi cultivat şi la câmpie. Este
rezistent la ger si secetă şi puţin pretenţios faţă de sol.
În parcuri poate fi folosit pe stâncării, în grădini alpine, pe soluri superficiale, argiloase,
pe terenuri degradate, mai ales pe versanţii puternic însoriţi.
Dintre varietăţi cităm : Compacta, Pumilio, Rostrata ş.a.
Pinus cembra L.- Zâmbru
Este un arbore de 10-25 m înălţime cu coromament ovoidal sau piramidal, dar după 30 de
ani ramurile cresc mai neregulat, căpătând un aspect de tufă înaltă. Scoarţa în tinereţe este verde-
cenuşie şi netedă, formează de timpuriu ritidom brun-cenuşiu, subţire şi alungit-brăzdat. Lujerii
sunt groşi, ruginii păroşi, mugurii sunt ovoizi, nerăşinoşi. Frunzele aciculare, căte 5 într-o teacă,
sunt rigide, drepte, verzi-închis la culoare şi îngrămădite către vîrful lujerilor, durează 3-5 ani.
Conurile sunt ovoide, erecte, terminale, de 5-8 cm, la început sunt cărnoase, violaceu brumate iar
la maturitate sunt brune. Seminţele sunt ovoide de 8-12 mm, nearipate, comestibile (se numesc
coconari). Maturaţia este bianuală iar conurile cad nedesfăcute în primăvara anului al III-lea.
Sunt consumate frecvent de veveriţe şi gaiţe de munte.
Are ca varietăţi următoarele: Columnaris, Compacta, Glauca.
Creşterea este foarte înceată, longevitatea depăşind 1000 de ani. Se foloseşte în parcuri şi
grădini şi ca o specie de ornament pentru coronamentul său ovoidal, compact cu frunzişul verde-
brumăriu. Se dovedeşte rezistent la ger şi la vânturi puternice, pe terenuri degradate şi soluri
superficiale dar pretinde umiditate bogată în sol şi în atmosferă.
Pinus strobus L.- Pinul neted
Este un arbore de 25-50 m cu tulpina dreaptă, scoarţa subţire, verzuie-cenuşie, lucitoare,
cu pungi de răşină, rămâne mult timp netedă. Ritidomul se concentrează spre baza trunchiului şi
apare numai la vârste înaintate sau în condiţii staţionale neprielnice. Coroana deasă, piramidală,
lujeri lungi şi subţiri cu muguri alungiţi-ovoizi, acuminaţi iar acele sunt moi, albăstrui, subţiri,
câte 3-5 într-o teacă, lungi de 6-10 cm, stau concentrate spre vârful lujerului. Cad după 2-3 ani,
motiv pentru care sub un pin neted avem o litieră bogată. Conurile sunt lungi, (au 10-15 cm
lungime), înguste şi încovoiate, pendente, cad în anul al treilea. Solzii conurilor au o formă tipică
(se aseamănă cu nişte unghii). Seminţele sunt mici de 0,5 cm cu aripa îngustă, lungă de 2 cm.
Este un arbore rezistent la geruri şi îngheţuri târzii dar mai puţin la secete îndelungate.
Este un frumos arbore de ornament ce se cultivă în grupuri, pâlcuri, pe marginea aliniamentelor
sau în mod izolat mai ales în parcurile din zona făgetelor. În funcţie de asigurarea umidităţii se
poate cultiva şi în zona colinară sau de câmpie.
 BIBLIOGRAFIE

1. Ana Felicia Iliescu – Arboricultură ornamentală – Editura Ceres – Bucureşti – 1998.

2. Sonea. V., Palade., L.Iliescu Ana Felicia–Arboricultură ornamentală şi arhitectură
peisageră. Ed.did.Ped.Bucureşti – 1979
3. Mică enciclopedie agricolă – Editura Ştiinţifică şi enciclopedică – Bucureşti – 1988.
4. Zaharia D. Dumitraş, Adelina – Arboricultură ornamentala. Editura RISOPRINT –
Cluj – Napoca. – 2003.
5. Purceleanu, Colacu, T. D. 1996, Cultura arbuştilor ornamentali. Ed. Agrosilvică,
Bucureşti.

WEBOGRAFIE

1. http://www.agenda.ro/2004/19-04-senz1.htm
2. http://www.casesigradini.ro/revista/a4/16/4/Gradina/Copacul-potrivit-la-locul-potrivit