UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE BIOLOGIE ȘI PEDOLOGIE

Proiect de amenajare a atriumului din

cadrul blocului principal a USM

Lucru individual la cursul de ”Arta grădinăritului”

al masteranzilor de la programul de master
”Design de landșaft și spații verzi”, anul I

Conducător ştiinţific: _____________ Natalia Ciubuc, dr.biol, lector superior

(semnătura)

CHIŞINĂU-2019
 INTRODUCERE
Parcurile și grădinile sunt foarte variate ca dimensiune, întrebuințare, stilistică, dar toate
parcurile și grădinile au ceva în comun – tendința oamenilor spre frumusețe, dorința lor de a fi
cât mai aproape de natură. Arta grădinăritului este o disciplină complexă, care întrunește
cunoștințe oferite de floricultură, arhitectura și designul peisajer, proiectarea spațiilor verzi și
istoria artei.
În cadrul cursului de ”Arta grădinăritului” am făcut cunoștință cu evoluţia conceptelor
în arta grădinilor, punând accentul pe trăsăturile compoziţionale generale ale diferitelor stiluri,
în contextul condiţiilor geografice, istorice, economice, sociale şi culturale specifice, studierea
modurilor de dispunere ale plantațiilor floricole ornamentale și prezentarea speciilor floricole
utilizate în amenajări peisajistice, am studiat principiile de proiectare ale grădinilor celebre,
bazele creării stilurilor în arta grădinăritului și a modalităților de transpunere ale acestora în
landșaftul rezidențial. În cadrul cursului am făcut cunoștință cu cei mai celebri arhitecți
peisajeri, cu lucrările acestora, ne-am familiarizat cu tendințele moderne în arta grădinăritului.
Realizarea lucrului individual are scopul aprofundării cunoștințelor deja obținute,
precum și scopul familiarizării cu cele mai vestite parcuri și grădini ale lumii.
Apariția grădinilor pe parcursul întregii istorii a avut tangențe într-o anumită măsură și
cu cu procesul de educație și cunoaștere. Deja în grădinile Egiptene și persane antice erau
rezervate locuri pentru meditații și polemici. La începutul lor grădinile erau constituite din
plante cu rol alimentar; cu timpul, atunci cînd omul a observat că recoltele sale depind în mare
parte de anumite forţe naturale, simbolizate prin zeitaţi sau când la egipteni a aparut credinţa
renaşterii continue şi reincarnării spiritelor, grădinile s-au transformat din utilitare în locuri de
meditaţie religioasă.
Apariția grădinilor legate de instituțiile de învățământ are loc sub influiența arhitecților
din grecia antică. Patria minunilor antice, a vestitelor temple, palate şi statui, patria marilor
filozofi, sculptori, matematicieni şi autori dramatici, leagănul poemelor legendare, nu poate fi
imaginata decât încadrată în peisaje adecvate acestor realizari ale spiritului antic și helenist. La
început grădinile în care se cultivau pomi (peri, smochini, rodii), viţă de vie şi legume aveau
un scop utilitar. Cu timpul compoziţia lor devine tot mai mult legată de concepţii religioase,
mitologice, devenind grădini sacre, unde se desfăşurau ceremoniile rituale în cinstea diferitelor
zeităţi, reprezentante ale forţelor naturii: Adonys, Dionysos, Aphrodita, Apollo etc. Într-o etapă
mai avansată ele devin locuri de odihnă, cultură şi desfătări, incluzând în compoziţia lor, în
afară de vegetaţie şi apă, o serie de edificii şi opere de artă (teatre, portice, statui, băi, terenuri
de sport, hipodromuri etc.).
 Scopul principal al studiulu realizat constă în realizarea unor proiecte de amenajare a
atriumului încadrat între clădirile blocului principal al USM.
Pornind de la aceasta, am stabilit următoarele obiective:
 Identificarea rolului și funcțiilor spațiilor verzi;
 Studierea istoricului amenajării parcurilor universitare
 Identificarea trăsăturilor caracteristice pentru stilurile de bază în Arta
grădinăritului
 Estimarea condițiilor pedoclimaterice ale sectorului amenajat
 Selectarea asortimentului de plante potrivit pentru amenajare
 Realizarea proiectelor originale de amenajare a unui spațiu public,
folosind în proiectare elemente specifice anumitor stiluri.
Ca rezultat au fost realizat 6 proiecte originale de amenajare a terenului inclus între
clădirile blocului central de studiu a USM, teren cu o vizualizare maximală, dar aflat la moment
într-o stare deplorabilă.
 CAPITOLUL I. SPAȚII VERZI DIN CADRUL INSTITUȚIILOR DE
ÎNVĂȚĂMÂNT

Conform legislației Republicii Moldova termenul de spaţiu verde este definită ca o reţea
mozaicata sau un sistem de ecosisteme seminaturale, al carei specific este determinat de
vegetaţie (lemnoasă, arborescentă, arbustiva, floricolă şi erbacee).
O altă definiţie prezintă spaţiul verde ca o zonă verde ce constă din teritorii ce au o
valoare semnificativă de patrimoniu natural şi care necesită protecţie şi/sau ecosisteme de o
biodiversitate unică, ameninţate de poluare, ca şi coridoare ce leagă „insule” protejate izolate.
Dacă în trecut spaţii verzi erau numai în curţile diferitelor locuinţe mai răsărite, odată cu
creşterea densităţii populaţiei umane şi realizarea locuinţelor supraetajate, s-a impus necesitatea
păstrării şi realizării conştiente a unor suprafeţe verzi tot mai mari in oraşe. In prezent urbaniştii
apreciază că un oraş, cu cat este mai mare, cu atat are nevoie de spaţii verzi mai mari per locuitor,
acestea avand influenţă asupra zonei invecinate pe distanţe diferite in funcţie de tipul şi mărimea
spaţiului verde
Particularitățile de amplasare și amenajare ale spațiilor verzi sunt reglementate de
legea Nr. 591 din 23.09.1999 cu privire la spaţiile verzi ale localităţilor urbane şi rurale
Publicat la 02.12.1999 în Monitorul Oficial Nr. 133-134. Conform acestei legi scopul şi
importanţa spaţiilor verzi este determinată de faptul că indiferent de apartenenţă şi destinaţie,
ele servesc la îmbunătăţirea calităţii mediului, menţinerea echilibrului ecologic şi a
genofondului autohton, la îmbogăţirea asortimentului de plante ornamentale, menţinerea şi
protejarea obiectelor naturale preţioase şi la armonizarea peisajelor artificiale cu cele naturale
în vederea realizării unei ambianţe favorabile desfăşurării activităţilor antropogene. Importanţa
spaţiilor verzi este condiţionată de următoarele funcţii:
a) îmbunătăţirea calităţii mediului prin reducerea poluanţilor şi îmbogăţirea atmosferei cu
oxigen;
b) conservarea resurselor de apă, combaterea eroziunii solurilor şi alunecărilor de teren;
c) reducerea zgomotului;
d) influenţa pozitivă asupra stării de sănătate fizică şi psihică a oamenilor;
e) armonizarea peisajelor artificiale cu cele naturale;
f) îmbunătăţirea aspectului estetico-arhitectural al localităţilor;
g) crearea cadrului adecvat practicării sportului, turismului şi altor activităţi recreative.
.
 Funcțiile spațiilor verzi
Spaţiile verzi, ca suprafeţe acoperite cu vegetaţie, se definesc prin capacitatea de
imbunătăţire a microclimatului, a regimului fonic, prin gradul de dotare utilitară şi decorativă
a zonelor de odihnă, recreere, agrement, sport, şi prin valoarea estetică globală.
Importanţa spaţiilor verzi rezidă în funcţionalitatea ecologică şi funcţionalitatea social-
economică in capacitatea acestora de a exercita anumite funcţiuni naturale şi de protecţie a
mediului inconjurător, de a asigura o serie de funcţii multiple. Spaţiile verzi fac parte integrantă
din viaţa comunitară, contribuind la imaginea socială, iar gradul in care este reprezentată
arhitectura peisagistică in urbanismul unei aşezări reflectă statutul de dezvoltare socială şi
economică a acesteia.
In ultimul timp, un rol tot mai important îl deţin iniţiativa şi investiţia privată in
amenajarea peisagistică nu numai spaţiilor verzi din jurul locuinţelor, dar şi al zonelor aferente
sediilor şi spaţiilor de producţie ale agenţilor economici şi comerciali, ale diverselor organizaţii
şi chiar ale instituţiilor publice.
In cadrul funcţionalităţii ecologice, principalele funcţii ale spaţiilor verzi sunt: funcţia
hidrologică, antierozională, climatico-sanitară, recreativă, estetică, ştiinţifică şi educativă.
In prezent principalele functii ale spațiilor verzi se considera a fi:
a) functii de productie;
b)functii de protectie si ameliorare a mediului ambiant, respectiv cu: funcțiile
hidrologica, de protectie a solului, de protectie climatica (viteza vantului, umiditatea si
temperatura aerului, intensitatea radiatiei solare);
c) funcția antipoluanta sau sanitara;
d) funcția recreativa;
e) funcția decorativa (estetica sau de impact peisager);
f) funcția științifică.
Pentru spațiul pe care urma să-l amenajăm am determinat drept funcții de bază Functia
recreativă și decorativă.
Recrearea poate fi definita ca o activitate practicata de om dupa bunul lui plac, in
sferele culturii, artei, sportului, divertismentului, turismului, fiind un element compensator al
conditiilor de lucru, al solicitarii fizice, intelectuale sau psihice, la care este supus omul in viata
cotidiana, in general. Cu cat sunt mai mari aceste solicitari, cu atat mai mare este nevoia omului
de a evada din cotidian, cele mai multe destinatii, in acest sens fiind zonele cu vegetatie, spatiile
verzi urbane sau extraurbane.
 Funcţia recreativă a spaţiului verde se reflectă in efectele benefice resimţite de
organismul uman prin activitatea in aer liber. Ca urmare a intensificării acţiunii factorilor de
stres şi poluanţi, omul societăţii moderne „simte tot mai mult nevoia“ de a evada in mijlocul
naturii, in scopul refacerii capacităţii sale psihice şi fizice, al relaxării, al destinderii, al recreării
stării sale generale.
Spaţiile verzi constituie o ambianţă deosebit de favorabilă pentru practicarea a
numeroase activităţi recreative: plimbări pe jos, practicare jogging, pescuit, picnic,
fotografierea sau pictura in aer liber, observarea unor specii de arbori deosebiţi etc. Insăşi
trecerea printr-o zonă verde intravilană provoacă sentimente diferite, constrastante cu cele
inregistrate atunci cand se traversează peisaje urbane in care betonul, sticla, asfaltul şi zgomotul
predomină. In spaţiile verzi, recrearea umanp se realizează permanent. Aceasta poate fi de
scurtă durată, in zonele aglomerate, cum sunt aliniamentele stradale sau scuarurile, sau poate
fi o odihnă mai indelungată, activă sau pasivă, ca repausul pe o bancă sau plimbare uşoară,
realizate in parcurile publice sau in cele de cartier, in grădinile botanice. Spaţiul verde
contribuie enorm la confortul urban, ca parte componentă a unui peisaj urban optim,
caracterizat de un raport echilibrat intre construcţii vegetaţie, căi de circulaţie.
Sarcinile de baza ale recrearii sunt: destinderea sau relaxarea, prin care se elimina
traumele psihice si nervoase provocate de starile de tensiune, sau este eliminata oboseala
temporara cauzata de programul zilnic de activitate; divertismentul sau amuzamentul, prin care
se inlatura plictiseala, sau efectul automatismelor zilnice; evadarea prin care individul iese din
mediul sau obisnuit; dezvoltarea personalitatii prin care individul se elibereaza pentru o
perioada de timp de automatismele zilnice, avand un comportament si activitati creatoare si
novatoare.
Factorii care influenteaza recrearea sunt:
- Timpul, care poate fi: timp de existenta, respectiv timpul alocat servirii mesei, odihnei
prin somn, intretinerii personale, serviciului; timp de subzistenta care este alocat deplasarii la
sevici, cumparaturilor pentru hrana, imbracaminte, etc.; timpul liber (dedicat recrearii), si care
este impartit la randul sau in timp liber zilnic, timp liber de week-end si timp liber de lunga
durata, respectiv concediile, vacantele, pensia.
- Nivelul de trai, in functie de care sunt mai mult sau mai putin accesibile diferite
obiective: statiuni, calatorii, obiective turistice, practicarea diferitelor sporturi.
- Mobilitatea, ce este asigurata fie prin autoturismul personal fie prin retelele de
transport auto, CFM, aeriana sau navala.
 - Mijloacele de comunicare mass-media (presa, radio, televiziune, telefonie, internet),
care furnizeaza cele mai importante informatii cu privire la destinatiile posibile pentru
petrecerea timpului liber.
- Mediul (urban sau rural) in care traieste sau isi desfasoara activitatea individul
respectiv.
Fazele activitatii de recreare:
- pregatirea, presupune bucuria intocmirii programului, fiind marcata de divertisment
si de planificarea evadarii din cotidian;
- deplasarea, presupune relaxarea si destinderea individului la ruperea acestuia din
mediul zilnic;
- activitati pe loc, presupune multumirea si satisfactia individului ce efectueaza diferite
activitati, dupa bunul lui plac: plimbari, camping, picnic, cules de flori, de ciuperci sau de fructe
de padure, canotaj, alpinism, pescuit, vanatoare, etc. Aceste activitati pot fi active sau pasive.
- intoarcerea, presupune comportamente diferite, fie satisfactie pentru ceea ce a realizat
sau pentru conditiile gasite in respectivul loc, fie nemultumirea cauzata de mediul murdar pe
care l-a gasit, de conditiile de cazare sau de rezultatele slabe obtinute.
Functia decorativa (estetica, de impact peisager)
Spatiile verzi imprima unui teritoriu o valoare decorativa, exprimata prin satisfactia pe
care o are omul fata de vegetatia arborescenta, arbustiva. floricola sau erbacee, care prin
diferitele ei componente dau impresia de frumusete.
J.O. Simons defineste frumusetea ca fiind „armonia tuturor partilor, indiferent de
subiectul in care apare, asamblate intr-o astfel de proportie si legatura, incat nimic sa nu poata
fi adaugat, diseminat sau modificat, decat in dauna operei”.
Prin prezenţa lor pe un anumit teritoriu, spaţiile verzi imprimă acestuia o deosebită
valoare decorativă, apreciată prin satisfacţia ce o realizează omul faţă de vegetaţia
arborescentă, arbustivă, erbacee sau floricolă care, datorită tulpinilor, ramurilor, frunzelor,
florilor, lujerilor, fructelor ori seminţelor, dau impresia unui lucru bine organizat, compus, in
care părţile se imbină intre ele şi se subordonează in mod armonios intregului, pentru a pune in
evidenţă „măsura inerentă a fiecărei compoziţii, ceea ce inseamnă, de fapt, frumuseţe“.
Importanţa estetică a vegetaţiei in formarea peisajului arhitectural urban este
multilaterală. In geometrismul construcţiilor, spaţiile verzi introduc completări contrastante.
Contururile pitoreşti şi coloritul grupurilor constituite din vegetaţie, suprafeţe ocupate de
gazon, flori şi oglinzi de apă sporesc expresivitatea artistică a ansamblurilor arhitecturale.
 Valoarea estetică a spaţiului verde este conferită, deci, de faptul că spaţiul verde este
elementul activ ce leagă atat arhitectura urbană de om, cat şi activitatea umană de soluţia
arhitecturală a zonei, ceea ce conferă mai multă expresivitate artistică peisajelor arhitecturale,
varietate şi pitoresc.
Frumusetea spatiilor verzi amenajate este amplificata datorita faptului ca frumosului
natural i se adauga frumosul artistic, unele spatii verzi fiind caracterizate printr-un grad mai
mare de prelucrare artistica (gradinile, parcurile, padurile parc si chiar padurile de recreare).
Importanta decorativa a vegetatiei in peisajul arhitectural al unui oras este si mai mare, in
geometrismul constructiilor spatiile verzi introducand varietate si culoare. Un ansamblu
arhitectural isi sporeste expresivitatea artistica daca este incadrat sau inconjurat de vegetatie
lemnoasa, gazon sau oglinzi de apa.
Plantatiile accentueaza perspectiva unui obiectiv arhitectural sau mascheaza diferite
aspecte inestetice. Insusirile decorative ale vegetatiei lemnoase (culoarea frunzisului, textura
coroanei, flori, fructe, lujeri) sau chiar a vegetatiei ierboase, variaza pe parcursul unui an,
diferind in functie de fenofaza, imprimand peisajului trasaturi caracteristice anotimpului
respectiv.
Functia decorativa a vegetatiei forestiere se realizeaza prin:
- imbracarea versantilor sau a vailor,
- acoperirea zonelor cu terenuri superficiale, puternic erodate sau a grohotisurilor,
- intreruperea unui teritoriu vast ocupat de culturi agricole,
- incadrarea drumurilor sau a soselelor prin aliniamente,
- incadrarea cursurilor de apa,
- imbracarea rambeelor sau debleelor drumurilor cu diferite plantatii.
Functia decorativa a numeroase zone verzi este completata si amplificata de oglinzile
sau de cursurile de apa. Apa folosita in diferite modalitati (oglinzi, bazine, cascade, fantani
arteziene) induce o „vibratie” proprie ce amplifica efectul decorativ al elementelor din cadrul
compozitional respectiv.
Functia decorativa este completata si de estetica sonora a unui spatiu verde, componenta
exprimata prin fosnetul frunzelor, vajaitul vantului prin coroana arborilor, murmurul apei,
ciripitul pasarelelor, etc.
Calitatea estetica (decorativa) a unui peisaj, a unei zone verzi sau a unui spatiu verde
este de cele mai multe ori o rezultanta obtinuta prin reunirea tuturor componentelor intr-un
ansamblu peisagistic ce produce placere, incantare, admiratie neconditionata, si care exercita o
atractie spontana.
 Beneficiile spațiilor verzi
Beneficii ecologice. Din perspectivă ecologică, spaţiile verzi urbane sunt un adevărat
moderator al impactului activităţilor umane asupra mediului înconjurător. Acestea au o
contribuţie importantă la epurarea chimică a atmosferei. Prin procesul de fotosinteză, plantele
consumă dioxid de carbon şi eliberează oxigen,
Beneficii sociale. Ca spaţii publice, spaţiile verzi contribuie la creşterea incluziunii
sociale, prin crearea de oportunităţi pentru ca persoanele de toate vârstele să interacţioneze atât
prin contact social informal, cât şi prin participarea la evenimentele comunităţii. Spaţiile verzi
pot constitui locuri de desfăşurare pentru diverse evenimente sociale şi culturale, cum sunt
festivalurile locale, celebrările civice sau desfăşurarea unor activităţi teatrale, cinematografice
etc. Astfel, acestea „ajută la formarea identităţii culturale a unui areal, sunt parte a profilului
său unic şi dau un sens locului pentru comunităţile locale”
Principii de proiectare a spațiilor verzi
Atunci cand se realizeaza un spatiu verde, se tine seama de anumite principii si legi,
care conduc in final la realizarea frumosului. Fiecare component, viu sau inert, are in el insusi
caracteristici potentiale estetice care se pot transforma in frumos sau frumusete atunci cand se
organizeaza unitar mai multe componente. Frumusetea este realizată prin ordine, armonie si
proportionalitate, elemente care stau la baza proiectarii estetice ale unei unitati de spatiu verde.
Legatura dintre continut si forma este indisolubila in proiectarea spatiilor verzi.
Principiul functionalitatii (principiul proiectarii organice) presupune proportionarea
functionala a volumelor, suprafetelor si formelor planului.
Notiunea de functionare nu presupune doar alcatuirea unor ansambluri compuse numai
din elemente necesare functionarii lor ci si a conditiilor psihologice, sociale si economice ale
unei perioade date. Frumusetea este un element functional.
Prin acest principiu se realizeaza maximum de armonie a relatiei plan-mediu, in care
planul coreleaza optim folosinta cu ambientul. Sistematizarea fiecarui spatiu verde trebuie sa
satisfaca dezideratele functionale si sa corespunda pe deplin cerintelor categoriei de public
pentru care este destinat sectorul sau zona respectiva.
Principiul compatibilitatii subânțelege compatibilitatea functiei cu ambientul si
presupune alegerea folosintelor spatiilor verzi, care sa se integreze mediului inconjurator (de
exemplu, pozitionarea unei gradini zoologice nu este compatibila in sau chiar langa o localitate,
locuitori din imprejurimi fiind deranjati atat de zgomotele animalelor cat si de mirosurile
inerente ce apar in astfel de situatii).
 Principiul unitatii presupune contopirea multitudinii de elemente, intr-un intreg, pe o
conceptie dominanta, obtinandu-se in final unitatea in diversitate. Toate elementele unui spatiu
verde (alei, peluze, plantatii, luciuri de apa) trebuie inlantuite si subordonate unele in raport de
altele pentru a se realiza unitatea ansamblului. In aceasta unitate exista un element principal
numit centrul compozitiei sau capul compozitiei, la care sunt subordonate toate celelalte
elemente. De la acest element se porneste ordonarea celorlalte elemente ale spatiului verde (o
cladire dominanta, intrarea principala, un monument).
Gradinile clasice franceze prezinta o unitate perfecta, centrul compozitiei reprezentat
printr-un castel sau palat impunand si subordonand toate celelalte componente ale gradinii.
Principiul armoniei presupune relatia desavarsita a tuturor elementelor dintr-un intreg,
armonia fiind data de doua legi: legea identitatii si legea asemanarii.
Principiul proportionalitatii impune existenta unor relatii dimensionale ale
componentelor unei compozitii sau intre diferite componente ale aceleasi compozitii.
Principiul economicitatii impune faptul ca mijloacele materiale si estetice trebuie
dozate cu discernamant pentru a satisface utilitatea si frumusetea unui spatiu verde. Constructia
spatiilor verzi se realizeaza folosind solutia economica optima, fara a se exagera prin risipa.
Principiul istoric este de fapt principiul imbinarii creatoare a cunostiintelor actuale cu
experienta istorica, presupunand unirea trecutului cu prezentul.
Noile tehnici materiale si noile conceptii de creare trebuie combinate cu tot ceea ce este
mai bun din ceea ce ne-a lasat trecutul, pentru ca „acei care refuza lectiile istoriei sunt
condamnati sa o repete”.

CAPITOLUL II. GRĂDINILE UNIVERSITARE

Apariția grădinilor pe parcursul întregii istorii a avut tangențe într-o anumită măsură și
cu cu procesul de educație și cunoaștere. Deja în grădinile Egiptene și persane antice erau
rezervate locuri pentru meditații și polemici. La începutul lor grădinile erau constituite din
plante cu rol alimentar; cu timpul, atunci cînd omul a observat că recoltele sale depind în mare
parte de anumite forţe naturale, simbolizate prin zeitaţi sau când la egipteni a aparut credinţa
renaşterii continue şi reincarnării spiritelor, grădinile s-au transformat din utilitare în locuri de
meditaţie religioasă. Necătând la aceasta grădini specializate pentru activități de instruire în
această perioadă istorică nu se atestă.
Apariția grădinilor legate de instituțiile de învățământ are loc sub influiența arhitecților
din grecia antică. Patria minunilor antice, a vestitelor temple, palate şi statui, patria marilor
filozofi, sculptori, matematicieni şi autori dramatici, leagănul poemelor legendare, nu poate fi
imaginata decât încadrată în peisaje adecvate acestor realizari ale spiritului antic și helenist. La
început grădinile în care se cultivau pomi (peri, smochini, rodii), viţă de vie şi legume aveau
un scop utilitar. Cu timpul compoziţia lor devine tot mai mult legată de concepţii religioase,
mitologice, devenind grădini sacre, unde se desfăşurau ceremoniile rituale în cinstea diferitelor
zeităţi, reprezentante ale forţelor naturii: Adonys, Dionysos, Aphrodita, Apollo etc. Într-o etapă
mai avansată ele devin locuri de odihnă, cultură şi desfătări, incluzând în compoziţia lor, în
afară de vegetaţie şi apă, o serie de edificii şi opere de artă (teatre, portice, statui, băi, terenuri
de sport, hipodromuri etc.).
În secolele II-IV î.H. existau grădini pe lângă palate, gimnazii și academii, de
dimensiuni relativ restrânse, ce aveau numeroase elemente cu valoare artistică precum statui,
fântâni, pergole, porticuri, elemente ce întregeau vegetația abundentă. Tot în această epocă au
aparut grădinile publice numite agora, în care se aflau principalele instituții de cultură și artă și
cele în care se țineau adunările populare. În acest sens se poate aminti grădina publică Olimpia
din Pelepones, în care se desfășurau diferite jocuri olimpice.
Gimnaziile erau complexe sportive de mari dimensiuni, cu multe edificii, anexe, bazine
de înot, portice, fântâni, statui. Situate de obicei în afara orașului, în grădini publice, erau și
locuri de plimbare pentru cetățeni. Tot în gimnazii aveau loc unele prelegeri de filosofie, care
completau educația intelectuală a tinerilor provenind din familiile bogate. La Atena au existat
trei gimnazii: Academia, unde Platon și-a intemeiat scoala de filosofie în grădina lui Academos
(care i-a și dat numele), Lyceum, unde Aristotel ținea prelegeri de știintă și filosofie și
Cinosarges, probabil un gimnaziu al metecilor și locul de întâlnire și discuții al filosofilor
cunoscuți sub numele de „cinici”. Fiecare polis avea cel puțin un gimnaziu. Academia lui
Platon (o instituție care a dăinuit peste 900 de ani, până a fost închisă de catre împăratul
Iustinian în 529 dH, ca fiind un așezământ păgân) a fost înființată pentru a educa viitorii
politicieni și oameni de stat în Atena.
Liceumul lui Aristotel avea program de studiu mai apropiat de cel academic, fiind
îndreptat mai mult către științele naturii. Grupurile de studenți se adunau în jurul maestrului
mult mai învățat și îi puneau acestuia întrebări. Acesta, la rândul lui, încerca să le raspundă și
apoi pe baza acestui subiect se isca o discuție. Acest stil de predare pe bază de conversație
ocazională nu a găsit o dezvoltare ulterioară în secolele următoare.
Cu timpul grădinile filosofice apar și în Grecia. Ele erau planificate în stil liber și
încadrau atât pomi fructiferi, cât și plante decorative. La umbra arborilor seculari se desfășurau
discuții și lectorii. Astfel de grădini destinate filosofării și polemicilor au existat și în alte state
antice.
 Academii, în sensul vechi al cuvântului, fuseseră înființate încă din secolul al XVI-lea,
atât în Țara Românească (la București, circa 1689) cât și în Moldova (Iași, 1707), care mai
târziu s-au transformat în primele universități românești.
In epoca elenistă, educația devine în întregime o obligație a statului. Baza studiilor de
literatură continuau să fie poemele homerice, muzicii și retoricii li se acordau mai puțină
importanță, în favoarea filosofiei sau a studiului medicinii. Atunci au aparut bibliotecile
publice, cum au fost cele vestite din Alexandria, Pergam, Rhodos, Efes, Siracuza etc. De
asemenea, epocii elenistice i se datorează apariția unor instituții precum muzeul (de la museion-
templul muzelor), colecțiile și colecționarii de artă, precum și mecenatul (oameni bogați care
subvenționau pe artiști, poeți și alți creatori). Monarhii elenistici subvenționau cercetarea
științifică și pe oamenii de știință. Numai la Alexandria au existat peste 100 de învățați care
erau întreținuți de stat pentru cercetările lor. În același oraș existau o gradină zoologică, una
botanică, săli de disecție pentru medici, observatoare astronomice, iar muzeul din Alexandria,
unde învățații țineau și cursuri, devenise de fapt o adevărată universitate vestită în întreaga
lume antică.
Adevăratele grădini universitare apar în europa medievală târzie. Apariția lor este legată
de apariția primelor universități în Paris, Oxford și alte orașe europene. Teritoriile grădinilor
universitare erau destul de restrânse și de regulă erau proiectate în stil geometric, în mare parte
impus de forma și poziția lor, încadrată între blocurile de studiu. Compoziția vegetală la
începuturi nu se deosebea printr-o varietete înaltă, sau o decorativitate sporită.
O dezvoltare deosebită au atins-o grădinile universitare în epoca renașterii. În Italia arta
grădinăritului în epoca renașterii a preluat tradițiile Greciei și Romei antice. O deosebită
amploare în această perioadă o au vilele urbane, care au influiențat simțitor dezvoltarea
grădinăritului ornamental. Exemple clasice îl servesc Villa Medici din Fiezolle și villa Caregi
din apropierea Florenței, care erau loc de întâlnire a umaniștilor epocii renașterii, loc de discuții
în probleme de etică, cultură, asupra cunoștințelor noi în toate domeniile științifice, creând un
climat prielnic pentru discuții, schimb de opinii, propagarea ideilor noi. Rolul major al vilelor
din epoca renașterii constă în faptul că ele au devenit centru al vieții publice.
În acea perioadă se evidențiau universitățile și academiile, care se deosebeau de primele
prin faptul că nu erau strâns legare de învățăturile lui Aristotel, și contribuiau propagării
științelor umanitare, ce s-a răsfrânt și asupra amenajării parcurilor. Grădinile universitare erau
mai mult laboratoare științifice în aer liber și ca suprafață și ca utilizare a formelor arhitecturale
mici, și nici decum nu puteau concura cu mărețile grădini ale vilelor care erau leagănul
științelor academice.
 Dezvoltarea botanicii și a grădinăritului au contribuit la apariția grădinilor botanice.
Inițial grădinile botanice s-au dezvoltat ca centre universitare și au contribuit la apariția
facultăților de biologie. Ele prezentau laboratoare în care îșî desfășurau lucrul de cercetare atât
savanții cât și studenții. Varietatea vegetației în aceste grădini se limita în special la plantele
medicinale. Savanții urmăreau creșterea lor, făceau observații asupra particularităților lor
biologice, erau preocupați de clasificerea lor și stabilirea proprietăților și modurilor de utilizare
ale acestora, se ocupau de aclimatizarea lor și introducerea în cultură în special ale formelor
exotice. Prima facultate de biologie în europa a fost întemeiată la Padova, iar prima grădină
botanică a fost întemeiată în 1543 în cadrul universității din Pizza. În timp scurt (în 1545) o
grădină botanică a fost întemeiată și la Padova, iar în 1550 și la Florența. Grădina botanică de
la Padova este cea mai veche grădină universitară păstrată până în ziua de astăzi. Orto Botanico
di Padova este considerată cea mai veche gradină botanică academică din lume, datând din
1545. A fost construită în scopul cultivării și creșterii plantelor medicinale. Primul îngrijitor al
acestei grădini se numea Luigi Squalemo (Anguillara), iar proprietarii acesteia erau calugării
benedictini de la Sf. Justine. Până în ziua de astăzi s-au păstrat aici o serie de plante foarte
vechi, cum ar fi un palmier mediteranean (Chamaerops humilis L.), plantat în 1585, și o
magnolie (Magnolia grandiflora L.) - considerată cea mai veche planta europeana. Planificarea
grădinii se baza pe un sistem de cercumferințe și patrate, care partajau grădina în 16
compartimente, fiecare fiind plantat cu o anumită specie de plante, sau plante înrudite, ce ușura
identificarea acestora de către studenți. Amenajarea de acest fel nu era doar comodă pentru
cultivarea plantelor, dar și reflecta viziunile de moment despre proporțiile ideale.
Printre grădinile vech franceze un loc aparte revine ”Grădinilor regale de plante
medicinale”, fondate la 1635 pentru regele Louis al XIII-lea în apropiere de Paris. Această
grădină era destinată în special savanților și studenților și prezenta o planificare regulată și era
împărțită în parcele. Deși pe parcursul a partu secole această grădină a suferit anumite
modificări, totuși nucleul ei s-a păstrat până în ziua de astăzi, devenind parte componentă a
Muzeului de Istorie Naturală din Paris.
Și în orient a fost apreciată importanța grădinilor în calitate de refugiu pentru recreere,
meditații și lucru intelectual [41]. ”Grădinile învățaților” și ”grădinile literare” din China
împreună cu Grădinile Imperiale cucereau imaginația călătorilor europieni, găsind mai târziu
numeroase reflecții în arta grădinăritului din sec.XVI-XVII.
O bogată tradiție a grădinilor universitare a existat și în Rusia, acestea fiind prezentate
de așa numitele ”аптекарские сады” apărute în sec. XVI-XVII în apropiere de Moscova și
Sanct-Petersburg, și erau asemănătoare dipă prezentare cu grădinile europene.
 Cât de diferite nu ar fi fost grădinile destinate procesului de cunoaștere în epoca
Renașterii, ele au pus baza dezvoltării grădinilor universitare în etapele ulterioare. Iar rolul lor
pentru dezvoltarea științelor biologice în general nu poate fi subestimat.
În concluzie se poate spune că crearea parcurilor în incinta instituțiilor de învîțîmânt,
atât superioare cât și medii are o mare importanță nu doar în creare unei ambianțe plăcute, dar
și în scopuri didactice. Arta grădinăritului a acumulat o vastă experiență, care poate fi utilizată
pentru crearea grădinilor universitare, indiferent de suprafețele sau sursele materiale
disponibile. Crearea acestor grădini va crea nu doar un climat psiho-emoțional pozitiv, dar va
deschide și noi perspective pentru organizarea procesului didactic.
In Romania arhitectura peisageră este obiect de studiu în cadrul a opt centre universitare
din orasele: Craiova, Oradea, Timișoara, Iași, Cluj și București.
Grădina Botanică din Craiova a fost înființată în anul 1952 din inițiativa și sub
îndrumarea prof. univ. Al. Buia (1911-1964). Scopul înființării a fost de a contribui, ca bază
materială, la instruirea studenților de la facultățile de profil (agronomie și horticultură) din
cadrul nou înființatului Institut Agronomic din Craiova (1948), de lărgire a bazei de cercetare
științifică a cadrelor didactice, dar și ca localizare a unui punct unde vizitatorii au posibilitatea
de a cunoaște marea variabilitate a lumii vegetale. Sectoarele Grădinii Botanice cuprind
aproximativ 6.000 taxoni. Grădina Botanică a Universității din Craiova are un Herbar cu
aproximativ 400.000 coli și un mic Muzeu.
Grădina botanică “D. Brândza”din București a fost deschisă în 1860 pe lângă Facultatea
de Medicină și Farmacie, la inițiativa lui Carol Davila, care pe lângă sectoarele de bază mai
păstrează serele vechi, construite dupa modelul serelor de la Liege, serele de producție,
herbarul central, biblioteca, Muzeul Botanic și semințeria.
În Cluj-Napoca a fost deschisa in 1920 Grădina botanică “AL. Borza”, care este
subordonată Universității Babeș-Bolya, iar Grădina Botanică a Universității de Medicină și
Farmacie [33] din Targu Mureș a fost înființată în 1948 sub îndrumarea profesorului Jablonkay
Istvan. Vizitatorii acestora sunt invitați să se plimbe prin parcurile dendrologice, sera de
producție și grădina de plante medicinale.
Și în cultura țării noastre există traradiții frumoase în crearea parcurilor univisitare.
Istoria lor este strâns legată de înființarea în 1842 a Școlii de pomicultură de categorie
inferioară sub conducerea primului director A. Denghing, localizată la doar 2 km în apropiere
de Chișinău. Școlii i-a fost distribuit un teren special de 21 desetine, pe care au fost construite
blocuri de studii, cămine pentru elevi și locuințe pentru profesori. În scurt timp în apropiere a
fost fondat și un parc datorită contribuției personale a lui A.Denghing, originar din Riga. Până
a sosi în Basarabia în perioada 1837-1841 A Denghing lucrează în calitate de ajutor al
grădinarului principal din Țarițâno. În moșia Ecaterinei II el a studiat secretele creării
compozițiilor peisajere ale grădinilor englezești, particularitățile îngrijirii culturilor
ornamentale rare, construcției foișoarelor și podețurilor. Arhitectura peisajeră era marea lui
pasiune, care s-a conturat prin creare unui parc englezesc cu o bogată colecție dendrologică.
Acest parc a fost creat cu scopul popularizării unei abordări științifice privind amenajarea și
înverzirea orașelor și a moșiilor din zonele sudice. S-au păstrat foarte puține documente care
ar descrie acel monument al artei peisajere. În grădina englezească se puteau găsi sofore
japoneze, gledicia americană, frasin chinezesc, oțetar, oțetar mirositor de Virginia șa. Plantele
rare erau achziționate de peste hotare. Colecția parcului a fost îmbogățită și datorită puieților
și semințelor primite în dar de la Grădina Botanică din Sanct Petersburg, Grădina Botanică
Nikitschii din Krimea, societățile de floricultori amatori din Moscova, Riga, Țarscoe selo. În
1867 pipiniera grădinii englezești număra aproape 47 mii de arbori și arbuști, ce a făcut posibilă
fondarea bazei teoretico-practice ale artei grădinăritului în Basarabia. Doar în 1909 au fost
vânduți 22 mii de arbori și arbuști și încă 14 mii au fost donați. Anume din aceste surse au fost
create primele spații verzi din Chișinău și au fost întreținute colecțiile parcurilor moșierești din
Țaul, Rediul Mare, Ivancea, Stolniceni, Hincăuți ș.a. îm 1894 colegiul de horticultură a fost
transformat în colegiul de viticultură. În 1941 colegiul temporar a adăpostit un spital militar, la
care erau aduși ostașii răniți în luptele de la Prut, iar sub ramurile copacilor se ascundeau tiruri
antiaeriene. La 16 iulie 1941 în colegiu au întrat fasciștii și au împușcat toți răniții, astfel parcul
englez a devenit locul odihnii de veci ale acestor ostași.
Dar cel mai mult acest minunat parc a suferit în urma extinderii sectorului locativ, și a
construcțiilor care au luat locul arborilor decorativi.
Anume datorită Şcolii de Horticultură, terenurile pustii din împrejurimile Chişinăului
(Malina Mare, Malina Mică, Sfînta Vinere, Valea Crucii, Şepte Ani, Sprîncinoaia, propriu-zisa
Botanică de azi ş.a) au fost împânzite în scurt timp cu plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi, de
arbori decorativi, viţă de vie, tutun. De asemenea, tot datorită Şcolii de Horticultură a fost
înfiinţat în Basarabia primul parc dendrologic, numit pe acele timpuri „gradina engleză”.
Locuitorii din preajmă îi spuneau „gradina botanică” (probabil, pentru că era mai uşor de reţinut
şi de pronunţat). Această „gradina engleză” (parcul botanic al şcolii) este considerată prototipul
multor parcuri şi grădini publice, apărute ulterior pe lângă numeroase conacuri boiereşti.
Actualmente, rămăşiţele fostului parc dendrologic pot fi întâlnite în vecinătatea imediată a
Colegiului de Informatică şi a Colegiului de Transporturi din Chişinău. Denumirea Botanica a
prins rădăcini în uzul curent al populaţiei şi, atunci când s-a renunţat la fosta împărţire
administrativ – teritorială, sectorul a primit denumirea veche, istorică – Botanica.

CAPITOLUL III. OBIECUL ȘI METODE DE CERCETARE

2.1. Materiale
Zona supusă proiectării este localizată pe teritoriul Universității de Stat din Moldova
și este îcadrată între clădirile bloculu central de studiu și reprezintă un atrium cu o suprafață de
1421 m2 .
La elaborarea şi redactarea tezei, precum şi a schemelor pe care le conţine, s-au folosit
programe speciale precum Microsoft Office Word, Microsoft AutoCad, Realtime Landscape
Architect.
Lucrările de proiectare au fost efectuate conform metodologiei Ana–Felicia Iliescu,
care cuprinde studiul de prefezabilitate şi studiul de fezabilitate. [12]
În cadrul studiului de prefezabilitate a fost selectată şi definită destinaţia în tipul de
spaţiu verde în funcţie de cerinţele beneficiarului, în corelaţie cu caracteristicile generale ale
terenului şi amplasamentului acestuia. În dependenţă după ce au fost identificate necesităţile,
s-a apreciat natura şi cantitatea lucrărilor necesare precum şi mărimea lor.
Elaborarea studiului de fezabilitate, debutează cu analiza complexă a terenului şi a
ambianţei acestuia în scopul urmăririi soluţiilor de amenajare cu caracteristicele teritoriului
sitului şi cu caracteristicele funcţiilor principale ale terenului, stabilite de studiul de
prefezabilitate.
El se desfăsoară în două etape:
 În prima etapă se execută cercetarea terenului şi culegerea tuturor informaţiilor
şi datelor utile proiectării, prin examinarea directă şi prin confruntarea cu planul general de
situaţie, se analizează amplasamentul sau dezvoltarea teritorială, precum şi aspectele sociale
din zona de influenţă, se culeg date privitor la folosirea anterioară a terenului, precum şi
influenţa lor în fizionomia şi caracteristicile acestuia.
Se cercetează elementele existente pe teren (vegetaţia, drumuri, elemente decorative,
construcţii, instalaţii) şi posibilităţile de menţinere şi integrare a acestora în noua compoziţie.
 În cea de a 2-a etapă se analizează factorii esenţiali care influenţează soluţiile de
amenajare a terenului: apele natural existente, nivelul freatic, care reprezintă factori importanţi
pentru soluţionarea unor probleme de proiectare ca udarea culturilor sau stabilirea unor măsuri
de ameliorare a terenului.
 La elaborarea asortimentului speciilor de plante decorative (arbori, arbuşti, plante
floricole), s-au avut în vedere cerinţele speciilor faţă de:
factorii ecologici climatici: lumina, temperatura aerului, umiditatea atmosferică, vîntul;
factorii ecologici edafici: textura şi profunzimea solului, regimul de umiditate din sol,
fertilitatea solului;
factorii geomorfologici: altitudinea, expoziţia, panta, configuraţia terenului;
factorii biotici: animali, vegetali;
factorii antropici.

3.2. Studiarea terenului care va fi amenajat

Condiţii naturale. Având în vedere că terenul este amplasat în intravilan, este limitat
ca suprafață. Are o suprafață totală de 60 m2 și reprezintă un atrium împrejmuit de clădirile
blocului central de studii a USM.
Condițiile metorologice sunt tipice pentru centrul republicii Moldova, și se
caracterizeasă prin lungi perioade fără îngheţ, ierni scurte şi blînde, veri lungi şi călduroase,
precipitaţii modeste şi lungi perioade secetoase. Temperatura medie anuală este de circa 9-
10 oC. Precipitaţiile medii anuale variază între 550-600 mm.
Terenul care urmează să fie amenajat este împrejmuit pe toate laturile, astfel se
caracterizează prin condiții relav uniforme: iluminare parțială pe parcursul zilei, lipsă de
curenți, temperaturi mai ridicate iarna și mai joase vara, umiditate sporită.
Terenul care urmează să fie amenajat a fost puternic afectat în timpul construcției și
expluatării ulterioare. Din acest motiv este necesară o ameliorare esențială prin crearea unui
strat de sol fertil cu o grosime de minim 10-15 cm. Se preconizează de a aduce sol de pădure.
Solul se caracterizează printr-un regim hidric moderat, dar cultura intensivă a plantelor,
precum și întreținerea gazonului va necesita instalarea unui sistem de irigare.
Terenul precăutat constă din două părți: partea mai mare este acoperită de un strat
ierbos, cu sol puternic degradat, lipsit de vegetație lemnoasă (fig.3.1.1). Partea mai mică
reprezintă o terasă pavată, spre care se deschid două intrări – lateral din blocul central al USM
și frontal din Centrul de Informare și Documentare NATO. Pe terasă este amplasat un turn cu
o înălțime de 2m și diametrul de 3m, care reprezintă o gură de aerisire.
Vegetația existentă la moment prezintă un exemplar de salcie plângătoare Salix alba cu o
vârstă de circa 30 de ani, cu o stare fitosanitară medie. Pentru crearea unui anturaj plăcut cât
mai rapid, considerăm necesară păstrarea acestuia. Acest arbore la moment ajută la mascarea
gurii de aerisire, care reprezintă un impediment important în acest peisaj.

Figura 3.1.1. Starea actuală a terenului care urmează să fie amenajat

 CAPITOLUL III. ELABORAREA PROIECTELOR DE AMENAJARE A
ATRIUMULUI ÎNCADRAT ÎNTRE CLĂDIRILE BLOCULUI CENTRAL A USM
3.1. Proiectare in stil japonez
O gradina japoneza este reprezentarea universului si a elementelor acestuia:
focul - in forma lanternelor (stalpilor) de piatra sau fier; pamantul - in forma pietrei si
apa, aerul, plantele si animalele in formele lor naturale. Gradinile japoneze se impart in doua
tipuri: gradini uscate (fara apa) si cele cu lac, cu toate ca si cele "uscate" ar puteaexista apa
sub forma unor bazine sau mici fantani.

Pietrele formeaza in general cadrul sau structura de suport a unei gradini japoneze si
trebuie privite ca si cum ar fi ocupat din totdeauna locul pe care se afla. Pietrele colturoase
sugereaza zona montana, iar pietrele de rau, cu suprafete fine si rotunjite sunt folosite in
albiile raurilor sau de-a lungul malurilor. Aceste elemente de efect pentru peisaj sunt mai
degraba simbolice decat realistice.
 De exemplu, exista in general o insula in mijlocul lacului sau raului din
gradina, care reprezinta "insula vietii vesnice" sau Nirvana - un loc linistit, aflat in
afara timpului si spatiului. Acesta mai poate fi reprezentat de o piatra in forma de
broasca testoasa sau un copac, simboluri ale longevitatii si ale unei vieti prospere.

Justificarea vegetației
Cu toate ca plantele joaca un rol secundar fata de pietre, ele constituie, totusi, elemente de
interes major in elaborarea oricarei gradini japoneze. In timp ce pietrele reprezinta
permanenta neschimbatoare, copacii, tufele si plantele perene contribuie la expunerea trecerii
fiecarui anotimp. In timp ce anumiti copaci si arbusti evoca imediat o gradina japoneza (pin,
bambus, cires, artar), ar trebuie totusi sa avem in vedere si includerea unor plante care ne
ofera placere. Daca alegi plante perene cu rol de tema dominanta si incluzi si unele accente
colorate prin intermediul unor plante cu flori frumoase, vei realiza cu succes imaginea unei
gradini japoneze.
 Figura... Vedere panoramică a teritoriului amenajat.

Speciile de plante Lunile anului

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Salcie plângătoare
Salix alba
Iarbă de pampas
Cortaderia selloana.
Ienupăr
Juniperus chenisis
Chiparos
Chamaecyparis obtusa
Artar japonez
Acer Palmatum
Iuca
Yucca flamentosa

Ținând cont de bugetul proiectului am optat pentru culturi floricole perene, care nu vor
cere cheltuieli suplimentare de întreținere în anii următori. La fel pentru decorarea jardinerelor
cu flori am optat pentru mușcate, care pe timpul de iarnă vor fi transferate în incinta blocului
și vor fi scoase (după reîntinerire) în aer liber în anul următor.