Sorin Marius TUDOR

ECONOMIA MEDIULUI
- SUPORT DE CURS -
 Sorin Marius TUDOR

ECONOMIA MEDIULUI
- SUPORT DE CURS –
 Cuprins

Capitolul 1. Delimitări conceptuale privind economia

mediului ............................................................................................... 7

1.1. Definirea conceptului de economie a mediului ............................. 7

1.2. Caracterul interdisciplinar și integrator al Economiei

mediului ................................................................................................ 9

1.3. Concepte, noțiuni și metode utilizate de economia

mediului .............................................................................................. 13

Capitolul 2. Mediul în calitatea de factor economic ...................... 27

2.1. Raportul dintre mediu și economie ............................................. 27

2.2. Circuitul resurselor ...................................................................... 30

2.3. Economia - sistem deschis .......................................................... 32

2.4. Resursele de materii prime și energia .......................................... 35

Capitolul 3. Mediul și mecanismul economic ................................. 42

3.1. Resursele mediului - integrarea lor în mecanismul

economic ............................................................................................ 46

3.2. Resursele naturale........................................................................ 49

3.3. Capacitatea de asimilare a mediului ............................................ 57

5
3.4. Resursa estetică a mediului ......................................................... 59

Capitolul 4. Mediul și modelele de dezvoltare economică

durabilă ............................................................................................. 63

4.1. Abordări conceptuale .................................................................. 63

4.2. Influențe asupra dezvoltării durabile ........................................... 67

4.3. Modelele de dezvoltare economică durabilă ............................... 69

4.4. Aspecte majore privind criza mediului........................................ 76

Capitolul 5. Gestionarea resurselor de apă - componentă a

strategiei dezvoltării durabile.......................................................... 83

5.1. Considerațiile generale ................................................................ 83

5.2. Termeni și noțiuni specifice în activitatea de gospodărire a

apelor .................................................................................................. 85

5.3. Managementul apei în economia de piață ................................... 91

Capitolul 6. Analiza cost - beneficiu (ACB) ................................. 107

6.1. Considerații generale ................................................................. 107

6.2. Tipuri de costuri și beneficii ...................................................... 108

6.3. Avantaje ale analizei cost - beneficiu (ACB) ............................ 117

BIBLIOGRAFIE ............................................................................ 120

6
 Capitolul 1.
Delimitări conceptuale privind economia mediului

1.1. Definirea conceptului de economie a mediului

Deși problema mediului înconjurător, nu este nouă,

ea fiind în atenția mai mult sau mai puțin conștientă a
omului, a societății încă de la începutul industrializării
(prima jumătate a secolului al XIX-lea), n-a devenit acută
decât în a doua jumătate a secolului XX - fapt ce a
determinat o serie de organisme naționale și
internaționale să se sesizeze de consecințele nu numai
asupra sănătății societății dar, și asupra productivității
economice nu pe termen scurt și mediu ci pe termen lung.
În acest context s-a ajuns la necesitatea analizelor
economice în contextul stării mediului și problemele de
management ale acestuia. Problema abordării economiei
prin prisma mediului a condus și la câteva formulări ale
acestui domeniu și anume: economia mediului
înconjurător, economic, ambianță, economia mediului
natural, economia protecției mediului.

7
 Economia mediului, considerată ca disciplină
economică, deși noi o considerăm că este
interdisciplinară de graniță între economie și
disciplinele care se ocupă de studierea componentelor
mediului, a stării și protecției lui, se ocupă cu evaluarea
capacității sistemului natural de a participa la transferul
către sistemul artificial în regim static și dinamic a
resurselor sale în condițiile menținerii potențialului și
calităților acestora și a capacității de regenerare.
Economia mediului trebuie să aibă ca obiectiv principal
fundamentarea deciziilor eficiente de gestionarea
resurselor mediului de către om, de a se desfășura
activitățile economice în concordanță cu legile naturii.
Deci menținerea capacității de regenerare,
prevenirea degradării și reconstrucția mediului deteriorat
în scopul eficienței activităților economice sunt obiective
ale economiei mediului. Altfel spus, Economia mediului
trebuie să se ocupe de: gestionarea rațională a resurselor,
daunele și costurile legate de mediu, instrumentele
economice ale politicii de mediu, mijloacele micro și
macro economice de protecția mediului.

8
 Pentru atingerea obiectivelor economiei mediului
se conturează câteva direcții sau câteva laturi ale
acestei discipline:
- elaborarea tehnicilor de evaluare, în sens financiar,
a fenomenelor legate de evoluția mediului și utilizarea
unor metode de analiză ca suport decizional;
- definirea și aplicarea instrumentelor politicii de mediu;
- evaluarea dimensiunilor fenomenelor și politicilor
de mediu, la scară regională și globală (de la nivel
național la cel internațional);
- fundamentarea trecerii de la un model de
dezvoltare sectorială la modelul de dezvoltare integrală
și durabilă.

1.2. Caracterul interdisciplinar și integrator al

Economiei mediului

Mediul natural, înconjurător sau geografic ca obiect

al Economiei mediului, reprezintă un sistem cu foarte
multe subsisteme în interconexiune care face obiectul de
studiu al multor discipline naturaliste și socio-umane care
furnizează informații și concepte care trebuie analizate și
9
integrate în conceptele, pârghiile și instrumentele
economice și ale mediului.
Pentru economia mediului sunt indispensabile
cunoașterea legilor biologice, ecologice, geografice și
economice, a relațiilor de cauzalitate între structura, funcția
și dinamica ecosistemelor, evaluarea productivității și
elementelor spațio-temporale ale acestora.
Pe de altă parte, implementarea și evaluarea
impactelor a unor politici economice în domeniul
mediului se pot face numai prin luarea în considerare a
conceptelor și cunoștințelor aparținând sociologiei,
filozofiei și politologiei.
Volumul mare de informații provenit din disciplinele
implicate în studierea mediului și care trebuie pus în relație
cu dezvoltarea socio-economică implică apelarea la modele
matematice susținute de modele fizice și chimice pentru
explicarea și fundamentarea sistemelor naturale.
După cum observăm caracterul interdisciplinar al
volumului de informații implică integrarea acestora,
rezultând caracterul interdisciplinar si integrator al
Economiei mediului. Evident că Economia mediului își

10
creează la rândul ei concepte, legități, instrumente pentru
a-și realiza obiectul fundamental subliniat anterior
(gestionarea resurselor de către om, desfășurarea
activităților economice în concordanță cu legile naturii).
Limite ale economiei mediului.
Există, cel puțin în etapa actuală și fără o prognoză
până când, o contradicție, o incompatibilitate între
optimul economic și optimul ecologic și aceasta în raport
cu capacitatea de suport a mediului, respectiv a diferitelor
ecosisteme sau a sistemului așa zis natural.
Această contradicție, pe care n-am numit-o
fundamentală, este principală în etapa actuală între mediu
(natură) și societate (om) decurge din:
- structura și dinamica consumului de resurse;
- caracterul poluant (în diferite grade) al tehnologiilor
sistemului productiv;
- politica locală, regională și internațională.
Chiar dacă se ia în considerare și s-ar generaliza
aplicarea creșterii economice zero (promovată de Clubul
de la Roma), cumularea proceselor de poluare, afectează
capacitatea de autoepurare a ecosistemelor și accentuează

11
contradicția dintre mediul economic și cel “natural” fapt
ce conduce la prefigurarea unor măsuri - unele maximale
bazate pe criterii ecologice și, altele minimale având la
bază criterii economice.
Față de cele două măsuri (maximală și minimală) se
avansează ideea că strategiile de mediu impun un mod nou
de gândire asupra interdependenței dintre sistemul natural și
alte sisteme. Potrivit acestei idei, realizarea echilibrului
ecologic și a altor obiective importante ale politicii de mediu
impune realizarea unor mecanisme nu de pe poziția
economiei de piață ci de pe poziții exterioare, respectiv de
către societate.
Dovada evidentă a incapacității economiei de piață de a
include în echilibrul general și echilibrul ecologic - mediul
fiind considerat un factor economic indiscutabil - este
intervenția statului din ce în ce mai intens și dur în problema
mediului. Mai mult, problema mediului, patrimoniul natural,
aparține nu numai unei colectivități sau stat ci întregii
umanități. Deci patrimoniul natural capătă o dimensiune
internațională (mondială), fapt ce determină anumite forme
de colaborare în remedierea unor crize de mediu (ecocrize).

12
 1.3. Concepte, noțiuni și metode utilizate de economia
mediului

Conceptul de bun public. Societatea umană se

definește prin două coordonate de bază - teritoriul - în
care sunt cuprinse resursele naturale și, colectivitatea
umană, adică resursele umane.
Societatea umană, respectiv membrii ei percep
caracterul de bun public al unui stoc de resurse în baza
căruia stabilesc reguli de gestiune în scopul menținerii
sau reînnoirii sau al dezvoltării stocului în concordanță
cu fluxul de bunuri și servicii.
Regulile de gestiune pot fi stabilite pe baza principiului
privat sau în afara acestuia. În situația principiului privat se
poate face abstracție de calitatea de bun public a unor
resurse întrucât utilizarea lor pune în relație anumiți indivizi
fără ca societatea să stabilească reguli.
În a doua situație de bun public, societatea definește
reguli comune de gestionare.
Bunurile private sunt acelea care implică principiul
rivalității - care nu pot fi utilizate simultan de doi sau mai

13
mulți agenți și, principiul excluderii (prin intermediul
prețului - cel care plătește are dreptul să le folosească).
Bunurile publice au două caracteristici importante:
nonrivalitatea și nonexclusivitatea.
Bunurile care nu implică principiul rivalității sunt
deci, bunuri publice și acestea se împart în bunuri publice
pure și mixte.
Bunurile publice pure trebuie să satisfacă
următoarele condiții:
- imposibilitatea excluderii unor consumatori;
- utilizarea lor este pentru toți indivizii societății
obligatorie;
- gradul de accesibilitate nu este limitat la un anumit
număr de utilizatori.
Bunul public pur prin natura lui, nu poate fi
prezervat numai unui anumite categorii de indivizi.
Dintre bunurile publice pure se menționează - aerul,
lumina, căldura solară, peisaje naturale nemodificate
(amenajate), parcuri publice fără plată etc.
Bunul public mixt este acela care nu îndeplinește cel
puțin, una din condițiile menționate pentru bunul public

14
pur. Exemple de bunuri publice mixte: parcuri publice,
grădini zoologice și botanice, vestigii arheologice,
monumente arhitecturale, izvoare minerale etc., pentru
care se percep taxe.
Când s-a subliniat utilizarea obligatorie a bunului
public s-a avut în vedere nu decizia individuală ci
necesitatea vitală.
Nu același lucru se poate spune despre un peisaj
frumos pentru care este necesară opțiunea individului de
a se deplasa și deci costuri bănești.
Condiția de utilizare nelimitată de către membrii
societății (în cazul bunului public) se referă la aer,
lumină, căldură solară, protecția stratului de ozon, fără de
care omul, întreaga biodiversitate terestră, acvatică și
atmosferică nu poate supraviețui.
Conceptul de externalitate. Pentru înțelegerea
conceptului de externalitate vom apela la principiul
economiei de piață când o concurență corectă, loială, prin
sistemul de prețuri conduce la o utilizare eficientă a
resurselor disponibile. Sunt numeroase cazuri când prețul,
sistemul de prețuri nu îndeplinește funcția atribuită de

15
teoria concurenței corecte, loiale. Costurile și avantajele
private se deosebesc de costurile și avantajele sociale.
În aceste situații decizia de producție sau de consum
a unui agent economic influențează nivelul satisfacerii
sau a profitului altui agent economic fără ca mecanismul
de piață să evalueze sau să sancționeze agenții respectivi.
În acest caz, apare o situație externă numită
externalitate. Deci, externalitatea apare când activitatea unui
agent economic, a unei comunități nu depinde, în totalitate
sau parțial, de variabilele a căror control îl deține ci și de
unele variabile care nu intră în posibilitatea lui de decizie.
Externalitatea poate fi definită ca orice câștig sau
pierdere care este susținută (suportată) din exterior ca
rezultat al acțiunii inițiate de anumiți producători sau
consumatori și pentru care nu se plătește nici o
compensație.
În funcție de interdependențele dintre producători,
dintre consumatori sau, între cele două categorii
producători/consumatori, pot fi externalitățile pecuniare și
nepecuniare. Externalitățile pecuniare rezultă din
economiile sau dezeconomiile dintre

16
întreprinderile/societățile aceleiași ramuri, între lucrătorii
aceluiași piețe a muncii, dar și între agenții economici
diferiți. Externalitățile nepecuniare nu se transmit prin
intermediul pieței și pot fi de natură tehnologică sau
psihologică (când afectează preferințele consumatorilor).
Externalitățile mai pot fi de ordin personal când este
afectat un individ direct iar când acesta este afectat
indirect în procesul muncii în întreprindere sau la nivelul
pieței în calitate de consumator, externalitatea este
impersonală. Dacă efectul suportat de individ derivă/vine
de la un nivel mult mai cuprinzător/global, fără ca
“beneficiarul” să poată identifica sau să perceapă
proveniența, externalitatea se numește pură.
După impactul economic, externalitățile se pot
manifesta în: economii externe de producție, când
acțiunea unui agent economic aduce beneficii altui agent
economic, fără ca acesta din urmă să suporte un cost. Un
exemplu în acest sens este acela când drenajul unei zone
(arii) excesiv de umede pe care îl efectuează un fermier,
beneficiază și alți vecini fără ca aceștia să suporte
contravaloarea parte.

17
 Sunt și externalități de producție reciprocă spre
exemplu relația dintre apicultori și pomicultori;
apicultorul beneficiază de polenul pomilor iar
pomicultorul de polenizarea albinelor și deci, producții
realizate prin reciprocitate.
În continuare menționăm celelalte economii și
dezeconomii:
- economii externe de consum - când anumite
acțiuni ale unui consumator aduc avantaje vecinilor
fără să suporte contravaloarea (ex. întreținerea unei
grădini publice sau a altui spațiu verde, beneficiază
locatarii apropiați);
- dezeconomii externe de producție - când unele
decizii ale unor agenți provoacă pagube altora fără a fi
compensate (ex. poluarea industrială afectează terenuri
agricole, poluarea petrolieră a apelor freatice, a apelor cu
faună piscicolă pentru care nu există încă o piață care să
stabilească prețurile de despăgubire);
- dezeconomii externe de consum - fumatul, muzica
zgomotoasă, poluarea traficului auto - toate produc
pagube celorlalți care nu practică aceste activități;

18
aglomerația în zonele de recreere, pe plaje etc., produc
dezeconomii de consum.
Conceptul de avantaj de mediu. În condițiile
mediului înconjurător conceptul de avantaj, de regulă, se
pune pe termen scurt în raport cu costurile, respectiv în
alocarea unor investiții pentru ameliorarea mediului și
care se face pe baza analizei cost - beneficiu (ACB).
Dacă costurile pentru ameliorarea condițiilor de mediu
se estimează în termeni monetari, ele trebuie să capete și o
valoare publică, apreciată de colectivitatea care beneficiază.
Pentru aprecierea, justificarea investițiilor în scopul
ameliorării mediului, pentru compararea costurilor și
avantajelor se impune o exprimare în termeni monetari.
Prin această exprimare monetară se poate aplica
principiul teoriei economice marginaliste, adică al
echivalenței dintre costul marginal și avantajul marginal,
în scopul stabilirii nivelului de alocare a resurselor și a
maximizării avantajului net total (în contextul
caracterului restrictiv al disponibilului de resurse).
Nu totdeauna pot fi măsurate avantajele chiar în
condițiile repartizării resurselor care să permită

19
maximizarea avantajelor nete, deoarece intervine o serie
de variabile, unele speciale cum ar fi opțiunile politice,
echitatea, securitatea națională - deci nu se poate respecta
maximizarea avantajelor cu orice preț.
Revenind la problemele de mediu, măsurarea
avantajelor s-ar putea valida prin ameliorarea eficienței
economice în comparație cu situația anterioară. În acest
context, de mediu, noțiunea de avantaj capătă un sens
aparte și anume avantajul să reprezinte dorința
populației și a indivizilor.
Pentru exprimarea avantajelor în termeni monetari
când nu există o piață, există trei metode:
- identificarea unei piețe de substituție - când un bun sau
un serviciu ambiental recomercializabil influențează un alt
bun sau serviciu (ex. când se vinde sau se cumpără o locuință
se iau în considerare - poluarea atmosferică, poluarea sonoră,
perspectiva modificării peisajului; alegerea unor zone de
recreere în care se ia în considerare consumul de timp, alte
aspecte ambientale care ridică sau scade prețul);
- sondarea colectivității prin chestionare pentru a
afla opțiunea de a plăti sau accepta modificarea

20
ambientală (aceasta oferă o informație privind nivelul
valorii în cazul existenței unei piețe);
- combinarea dintre piața directă și piața de
substituție (relația cauză - efect) spre exemplu stabilirea
unei relații între nivelul poluării și starea de morbiditate
și mortalitate a populației (în acest caz se atribuie o
valoare stării de sănătate și vieții pe baza studiilor asupra
comportamentului indivizilor în raport cu riscurile
profesionale care provoacă mortalitatea).
Conceptul de valoare economică totală (VET).
Valoarea economică totală are o deosebită importanță în
evaluarea stării mediului și se bazează pe valoarea de
utilizare (VU) și valoarea intrinsecă (VI)
Valoarea de utilizare (VU) are în vedere utilizarea
mediului cu resursele sale naturale (fig.1.1.).
Valoarea de utilizare include valoarea de utilizare
reală (VUR) și valoarea de utilizare potențială (VUP).
Valoarea de utilizare reală (VUR) - se referă la
avantajele de care beneficiază efectiv utilizatorii unei
resurse de mediu (apă, sol, pădure etc.).

21
 Valoarea de utilizare potențială (VUP) - se referă la
patrimoniul natural la care nu se pune problema unei
acțiuni corespunzătoare, ci se dorește conservarea pentru
generațiile viitoare. Această valoare de utilizare potențială
are două aspecte de valoare opțională (VO) și valoare
testamentară (VT).

Valoarea economică totală

(VET)

Valoarea de Valoarea intrinsecă

utilizare (VU) (VI)

Valoarea de Valoarea de utilizare

utilizare reală (VUR) potenţială (VUP)

Valoarea de opţiune Valoarea

(VO) testamentară (VT)

Fig. 1.1. Schema valorii economice totale (VET)

Sursa: David W. Pearce and R. Kerry Turner - Economics of
Natural Resources and the Environment, London, Harvester
Wheatsheap, 1990

22
 Valoarea opțională (VO) are o valoare monetară,
colectivitatea consimte să plătească pentru protejarea
acelui patrimoniu care trebuie să se păstreze și să fie
folosit pentru satisfacerea unor opțiuni.
Valoarea testamentară (VT) are la bază motive
altruiste, pentru alții contemporani sau pentru generațiile
viitoare, deci un gest testamentar atât pentru societatea
umană cât și pentru viața sălbatică care nu se poate apăra
de specia umană.
Valoarea intrinsecă (VI) se referă la valoarea pe care
o are mediul natural ca atare, ca o condiție sinequanon de
supraviețuire și pentru care nu se pune problema unei
utilizări efective în termeni economici.
Aici se recunoaște dreptul la existența florei și faunei, a
condițiilor unui mediu apt pentru tot ce există pe planetă.
Indicatori de mediu. Deteriorarea calității mediului
ca urmare a numeroaselor căi de impact datorate
activităților societății umane, găsirea alternativelor de
diminuare și chiar de reconstrucție ecologică, au impus
regândirea evaluării și supravegherii componentelor
mediului care-l compun.

23
 Modalitatea de a obține o imagine asupra stării
mediului, luat global, a componentelor lui și a ecosistemelor
sub forma concretă prin care se manifestă mediul, este de a
stabilii indicatorii de mediu și de a obține prin intermediul
lor volumul de informații cantitative și calitative.
Pe baza indicatorilor și a valorilor acestora se poate
stabili strategia pentru o dezvoltare durabilă.
Potrivit studiilor întreprinse de OECD, s-au conturat
câteva principii pe baza cărora s-a stabilit și o listă de
indicatori privind calitatea mediului.

Principiile sunt următoarele:

- evaluarea stării mediului în raport cu intensitatea
schimburilor calității acestuia, cu obiectivele cuprinse în
politica națională și acordurilor internaționale de mediu;
relevanța indicatorilor de mediu este importantă pentru
respectarea “dreptului publicului de a fi informat “ despre
calitatea mediului, tendința de evoluție și consecințele
asupra sănătății și bunăstării populației;
- integrarea problemelor de mediu în politicile
economice sectoriale (agricultura, energie, transport etc.);

24
 - integrarea problemelor de mediu în politicile
economice globale prin bilanțul de mediu la macro - nivel.
Indicatorii de mediu sunt grupați în două categorii -
de calitate a mediului și de surse (emisii) de poluanți.
Dintre indicatorii de calitate menționăm: mediul fizic
(aerul cu temperatura, precipitații, vânt, radiație - calitate
aer; relieful, resursele minerale, solul, apele etc.), mediul
biotic (vegetație, faună), mediul peisagistic.
Dintre indicatorii surselor de poluare menționăm:
- emisiile de CO2, SO2, No2;
- emisiile de gaz cu efect de seră;
- schimbarea utilizării terenurilor (categoriilor de
folosință, din pădure în teren arabil, din teren arabil în
drumuri, din zone umede în terenuri arabile etc);
- utilizarea îngrășămintelor chimice;
- deșeurile din activitatea productivă și menajeră;
- transportul, cu deosebire rutier și aerian;
- consumul populației;
- evoluția demografică etc.

25
 Monitoringul de mediu. Monitoringul de mediu
reprezintă o verigă importantă, care asociată cu indicatorii
de mediu servește la supraveghere, evaluare, prognozare și
avertizare pentru a se interveni operativ în caz de accidente
de mediu și pentru a se menține starea de echilibru.
Monitoringul de mediu asigură un flux de informații
structurat pe componente (aer, apă, sol, populație etc.) și
intersectorial (calitatea mediului, gradul de folosire și
starea resurselor naturale).
Monitoringul poate fi:
- monitoring ca sursă de date; monitoring ca sursă de
informații (ultima oferă posibilitatea de a lua decizii
deoarece acestea sunt prelucrate, deci informația ca produs).
Pentru evitarea neconcordanțelor, a suprapunerilor, a
insuficienței responsabilități, se impune asigurarea unui
caracter integrat al monitoringului de mediu. În acest
context factorii de decizie trebuie să considere spectrele
în interacțiune și nu izolat. Monitoringul integrat implică
capacitatea de a procesa simultan datele din sectoarele
monitorizate și elaborarea modelelor de stare.

26
 Capitolul 2.
Mediul în calitatea de factor economic

2.1. Raportul dintre mediu și economie

Economia, în diferite etape istorice și de dezvoltare și

în oricare parte a planetei Terra, se desfășoară, se dezvoltă
între două coordonate și anume: producție și consum.
Relația dintre acestea fiind de interdependență,
reciprocitate.
Această relație producție-consum care înseamnă
economie în raport cu mediul înconjurător (la început
mediu natural) prezintă două aspecte:
- mediul constituie pentru economie un suport și un
furnizor de materii prime; suportul se constituie prin
energia necesară procesului de producție, pentru produsele
finite și distribuția lor, pentru deșeurile rezultate;
- structura mediului la un moment dat este
modificată prin procesele tehnologice ale producției fapt,
ce determină dezechilibre ecologice (fig. 2.1.).

27
 Inputuri
+ ECONOMIE Consum
Prelucrări

Stocuri
Efecte
- biodiversitaste -
emisii
- materii prime MEDIU - deşeuri
- energie -
degradare

- spaţiu
Fig. 2.1. Relația mediu/economie
Sursa: Negrei, 1996

Câteva trăsături generale ale mediului:

- mediul este un sistem viu, dinamic, deschis,
guvernat de legi naturale și într-un schimb permanent de
resurse și energie cu mediul economico-social;
- funcțiile mediului acționează unitar asupra
economiei;
- componentele mediului nu pot fi disociate în
acțiunea de cuplare cu activitatea economico-socială;
- mediul ca sistem dispune de capacitate mare de
autoreglare;
28
 - analizarea mediului trebuie să se facă prin
conceptul de entropie și volumul de informație;
- dinamica mediului este dată de materia, energia și
informația conținută, între componentele lui și cele ale
mediului economico-social;
- valorile ieșite din sistem nu depind de cele intrate
la un moment dat.
Câteva trăsături specifice ale mediului:
- mediul se structurează pe principiul specializării
(plante verzi  producție primară, animale 
consumatori, bacterii/ciuperci  reciclare de substanțe);
deci funcționarea unui ecosistem se bazează pe
specializarea componentelor;
- între componentele mediului ca sistem există
legături cvasistocastice;
- mediul nu funcționează pe principiul substituirii
componentelor;
- consecința specializării în ecosistemul natural,
substituirea este mai mică cu cât acesta este mai
complex și evoluat;
- nici un component al ecosistemului nu deține o
specializare globală;
29
 - organismele și sistemele vii supraindividuale
evoluează asigurând conversia inputurilor energetice într-
un regim optim ori de câte ori se încearcă depășirea
limitelor de creștere/dezvoltare, organizare/funcționare a
unui sistem natura sancționează creșterea pe principiul
optimalității (V. Soran, M. Șerban - Bioeconomia - o nouă
știință de graniță, Edit. științifică și Enciclopedică, 1988).

2.2. Circuitul resurselor

Mult timp, bunurile și serviciile oferite de mediu

societății, au fost mai puțin luate în considerare sau
subevaluate din punct de vedere economic, rămânând în
afara mecanismului de piață, a sistemului de prețuri. De
cele mai multe ori au dominat politicile economice deși,
acestea, respectiv, resursele au constituit o condiție
permanentă.
Mediul este și trebuie considerat un factor economic de
maximă importanță, de analiză economică, de factor de
producție împreună cu capitalul și forța de muncă. Mediul
fizic, pe lângă rolul de factor productiv datorită inputurilor
primare în procesul productiv este și receptorul produselor
reziduale ale acestui proces care are sau nu posibilitatea de a
30
le asimila. Mediul are și funcția de furnizor de servicii care se
reflectă prin caracterul recreativ și altele legate de conceptul
de calitate a vieții și care servicii depind de nivelul de
dezvoltare a societății umane. Mediul nu trebuie considerat
numai furnizor de resurse și servicii, acesta având o funcție
fundamentală pentru societate - aceea de menținere a vieții -
baza întregii activități economice

Alte
resurse

deșeuriaer
PRODUCŢIE
Bunuri Consum
apă Consumuri
şi final
Munca
intermediar
spaţiu servici
reciclate
Deșeuri
i
alte resurse
naturale

deşeuri
Resurse Tratarea deşeurilor
epurat epurare, reciclare
de mediu
deşeuri
netratate
Fig. 2.1. Schema simplificată a circuitului resurselor
Sursa: J. P. Barde - Economie et politique de l’environment,
Presses Universitaires de France, Paris, 1992 preluat din
C. Negrei - Economia mediului, 1996
31
 2.3. Economia - sistem deschis

Sistemele deschise cum este și cel economic (ca și

cele biologice, sociale) se bazează pe proprietățile
homeostatice, (proprietatea unui organism de a menține
în limite foarte apropiate, constantele mediului intern,
propriu), datorită cărora, entitatea (sistemul) poate să
mențină mecanismele de autoreglare dinamică, și
evoluția la stadii de mare complexitate.

Caracterul ireversibil al proceselor economice

Analizarea proceselor economice bazate pe legile și
principiile termodinamice, scoate în evidență caracterul
dinamic și ireversibil.
Procesul economic este, evident entropic și nu
mecanicist. Întrucât legea entropiei domină toate
transformările materiale, procesul economic se dezvoltă
într-un mod ireversibil, dar fiind un sistem deschis spre
mediul exterior pentru a primi materii prime și energie,
este ferit de o degradare antropică în raport cu sistemele
fizice izolate.

32
 Sistemul economic evoluează în fiecare etapă pe
baza resurselor cantitative și calitative, iar în
ireversibilitatea proceselor economice un loc deosebit îi
ocupă mediul care trebuie să constituie un element de
continuitate, deci reprezintă o condiție sine qua non.

Etapele staționare și entropia sistemului economic

Spre deosebire de sistemele vii (biologice), cele
socio-economice, datorită organizării umane, au
capacitate de decizie și reglare prin retroalimentare
socială deci, cu posibilități mari de adaptare dinamică la
schimbările în raport cu mediu, așadar posibilitatea
prevederii dezechilibrelor și controlarea lor.

Stadiul staționar pe care tind să-l atingă sistemele

și deci reducerea entropiei, se poate compara cu
dezechilibrul controlat.
Stadiul staționar este apreciat ca finalul inevitabil al
unei faze de creștere ce decurge din trăsătura progresivă
a procesului (în cazul nostru, procesul economic) și
corespunde unui moment când economia devine

33
ireversibilă la fluctuațiile substanțiale (interne și
externe) anulând tendința de instabilitate inerentă
sistemului economic necontrolat.
În lucrarea ”Limitele creșterii”, Clubul de la Roma
propunea pentru stadiul staționar, echilibrul global,
concept prin care populația și capitolul trebuie să
rămână constante, sub acțiunea forțelor de echilibru.
Din conceptul de echilibru global a rezultat sintagma
“creșterea zero”, ceea ce înseamnă, blocarea dezvoltării
și distribuției la nivel planetar.
Totodată și o creștere economică exponențială,
nelimitată, într-o lume finită, deci cu resurse limitate
este imposibilă. Economistul N. Georgescu Roegen
(Energia și mitul economiei 1975), afirmă că un sistem
echilibrat, după un timp îndelungat poate să se
dezintegreze și deci nu este de dorit un stadiu staționar,
ci unul decadent, care ar însemna angajarea pe calea
dezordinii și a entropiei.
Dar, pentru frânarea tendinței entropice, trebuie
promovate structurile organizate și capacitatea de
creație a societății umane.

34
 2.4. Resursele de materii prime și energia

2.4.1. Modele ecologico-economice

Modele ecologico-economice sau economico-

ambientale în care sunt luate în considerare balanța
materiilor prime (balanța materialelor), pot fi cantitative
sau calitative, statice sau dinamice, descriptive,
prospective, etc, acestea în funcție de obiectivul urmărit.
În această idee pentru menținerea capacității de suport a
sistemelor naturale care sunt afectate de exploatarea și
valorificarea capitolului natural se impun câteva acțiuni și
anume:
- tratarea reziduurilor pentru recuperare și reciclare;
- raționalizarea producției și consumului (cantitativ
și structural);
- îmbunătățirea proceselor tehnologice în scopul
creșterii produselor finite în raport cu materiile prime și
energia folosită - optimizarea raportului input/output.
În acțiunea de recuperare/reciclare trebuie să se țină
cont nu numai de criterii economice, ci și de stocul limitat
35
al resurselor naturale, de capacitatea de asimilare a
reziduurilor și de a depune de surse externe de entropie
mică.
2.4.2. Disponibilul de resurse naturale

Unele teorii economice clasice promovate de

Malthus Thomas (1766 -1834), James Mill (1773-1836),
D.Riccardo (1772-1823) privind epuizarea resurselor
naturale, marginalizate datorită progresului societății
bazate pe știință și tehnologie, sunt în actualitate.
Anii ’70 ai secolului XX au marcat amplificarea
crizei mediului (ecocrizei) și limitele creșterii economice;
epuizarea resurselor naturale, degradarea mediului au
adus în atenția specialităților două concepții - creșterea
zero, (Clubul de la Roma) și deci oprirea (staționarea)
sistemului economic mondial, pe de o parte și modelul
latino-american al Fundației Barriloche (H.I. Barnett and
C.Marsei-Scarciti and Growth, Johns Hopkins Press,
Baltimore, 1963) care promovează conceptul de
reorganizare economico-socială mondială (distribuție
echitabilă la nivel planetar).

36
 Resursele regenerabile, ca solul privit printr-o
cultivare antiecologică monocultură, pesticide etc., pot să
treacă în resurse epuizabile; la fel ca și apa. Unele resurse
neregenerabile - cele minerale pot fi recuperate și
reciclate parțial. Resursele energetice - prin transformări
unidirecționale nu se pot recupera.

2.4.3. Penuria de resurse naturale și folosirea lor

optimă

Tehnicile moderne de extragere a resurselor

neregenerabile duc la scăderea prețului de producție și la
intensificarea exploatării (supraexploatarea), ceea ce are
drept consecință diminuarea stocurilor și intensificarea
efectelor ecologice, deci efecte secundare pe termen lung.
Aspectele de mai sus aduc în atenție două opțiuni
fundamentale:
- evaluarea necesităților generațiilor viitoare dar și a
satisfacerii generației prezente;
- evaluarea necesităților generațiilor viitoare
pentru ele însele.

37
 Primul aspect reflectă conservatorism și nu
presupune o rată “0” de reducere a creșterii economice,
deci opțiunea pentru necesitățile actuale și deci, dreptul
generațiilor viitoare rămâne o problemă de etică și nu una
economică.
2.4.4. Creșterea continuă a necesarului de resurse naturale

Printr-o exploatare progresivă a resurselor naturale

(în regim public și privat), se ajunge treptat la epuizarea
acestora și la degradarea mediului.
Prin epuizarea resurselor cu calități superioare se
apelează la cele cu calități inferioare, ceea ce presupune
pentru atingerea parametrilor de producție, să se extragă
cantități mai mari și consumuri de energie mari și evident
accentuarea degradării mediului (ex. - sulful din Munții
Călimani, minereurile de fier de la Roșia Poieni, lignitul
din bazinul Motru - Rovinari etc.).
De asemenea, în condițiile de mai sus, bilanțul și
randamentul energetic al procesului de conversie
energetică descrește. În sistemul actual economic, cererea
de resurse tot mai mare determină reducerea stocului de

38
resurse degradare a mediului, instabilitate economică,
socială și politică.

2.4.5. Dezechilibre ecologice, tehnologice

Particularitatea homeostatică, rezistență și adaptare la

schimbări, tendința de stabilizare, maturitate și echilibrul
dinamic al ecosistemelor naturale depind de diversitatea
speciilor care le conferă capacitate ridicată de organizare.
Relația dintre biodiversitate și entropie este invers
proporțională. Impactul activităților umane asupra
proceselor naturale se constituie în externalitate care
afectează rezistența intrinsecă a unui ecosistem.
Un ecosistem agricol este, de regulă, puțin
diversificat fapt ce impune pentru menținerea stadiului de
echilibru controlat, aporturi externe (energie mecanică,
îngrășăminte, pesticide etc.). Extragerea (exploatarea) și
restituirea în mediu a resurselor neregenerabile, progresiv,
determină impact negativ asupra mediului, și creșterea
riscului ecologic care se manifestă, îndeosebi, prin
pierderea stabilității și bioproductivității ecosistemului
natural.
39
 Tehnologia și progresul acesteia joacă un rol
important în evoluția descrescătoare a costurilor pe
unitatea de resursă extrasă dar și o creștere a consumului
energetic și deci la o diminuare a stocului.
2.4.6. Economie și ecoenergie

Conceptul de ecoenergie se referă la stabilirea și

economisirea fluxului de energie folosit de societatea
umană, astfel încât să evite apariția stărilor conflictuale
dintre activitățile economice și ciclurile naturale.
Ecoenergia reprezintă o extrapolare la nivelul ecosferei
a conceptului de bioenergie folosit în biologie (acesta
reprezintă bilanțul energetic al unei celule vii, a interacțiunii
moleculare, a conservării și reglării fluxurilor energetice ca o
condiție a menținerii echilibrului dinamic, a structurii pe
fondul schimbului de energie, materie și informație cu
mediul înconjurător). H. T. Odum (Environment, Power and
Society, John Wiley and Sons, New York, 1971) este un
promotor al studiilor energetice în sistemele naturale și
umane.
Societatea umană, pe măsura dezvoltării progresului
tehnic, a înregistrat o creștere continuă a consumului
specific zilnic pe persoană de la 2000 kcal/zi în societatea

40
agricolă tradițională, la 12000 kcal/zi la cea agricolă
avansată, la 70000 kcal/zi în perioada revoluției
industriale la 25000 kcal/zi în societatea industrializată
modernă. În anii ’70, țările industrializate care însumau,
30% din populație consumau peste 80% din energia la
nivel mondial.

41
 Capitolul 3.
Mediul și mecanismul economic

Întrucât mediul ca sistem este considerat prin lege un

bun public, mecanismul economic (indiferent că este vorba
de o piață privată sau de stat), până în prezent, a promovat
exploatarea nerațională a bunurilor și serviciilor de mediu,
valoarea acestora fiind menținute în afara pieței.
În viitor, optimizarea folosirii resurselor de mediu
nu va avea un suport corespunzător, dacă nu se
reconsideră statutul unor bunuri libere considerate
nelimitate, cum ar fi aerul și apa (spre exemplu) în
bunuri economice (cantitatea de aer nu se diminuează
dar calitatea devine o opțiune economică deoarece
trebuie menținută prin suporturi financiare).
Pentru promovarea unei exploatări raționale a
resurselor de mediu în concordanță cu cerințele
menținerii echilibrului ecologic, a bioproductivității
ecosistemelor se impune intervenția statului sau a
tranzacțiilor de piață care să joace rolul de negociator
între părțile implicate.

42
 De regulă, externalitățile de mediu reflectă
interdependențe care nu se negociază, deoarece sunt
extracomerciale și acest fapt deformează starea de optim
prin subevaluarea costurilor sociale.
Costurile sociale constituie pierderi directe sau
indirecte, suportate de o colectivitate sau societatea în
ansamblu, datorită activității economice care se supune
principiului minimizării costurilor private și respectiv
maximizării profitului.
În situația în care costurile sociale sunt superioare
celor private rezultă o dezeconomie externă și care
implică stabilirea unor impozite, reducând producția unui
bun și invers, iar atunci când costurile sociale sunt
inferioare celor private rezultă o economie externă,
atrăgând o subvenție bugetară pentru producător.
Procesul de degradare a mediului ca urmare a
intensificării și complexității activității umane impune ca
societatea umană să opteze pentru controlul acestui proces,
să stabilească o scară a gradului de degradare pentru a putea
lua deciziile corespunzătoare pentru suportarea costurilor de
către societate sau de către un anumit producător.

43
 Sub aspect economic, există un punct de echilibru între
costurile degradării și beneficiile producătorului. Trebuie să
se admită faptul că nu există activități economice fără efecte
negative asupra mediului și deci se impune opțiunea pentru
un anumit grad al degradării mediului.
Echilibrul optim în situația menționată este dat de
nivelul în care utilitățile consumatorului sunt egale cu
costurile producătorului fapt ce permite să se ajungă la
optimizarea bunăstării.
Abordarea economică a degradării mediului se bazează
pe capacitatea de asimilare și reciclare a mediului și pragul
la care se depășește această capacitate. Odată depășită
capacitatea, degradarea capătă sens economic.
Mai trebuie să se rețină faptul că poluarea este un
“rău” care este imposibil de eliminat și deci necesitatea
stabilirii unui nivel optim al poluării în raport cu costurile
și beneficiile.
În determinarea nivelului optim de poluare se ia ca
necesitate obiectivă maximizarea bunăstării sociale (B).
Bunăstarea socială se consideră suma producției
naționale nete de bunuri și servicii (publice și private),

44
pentru consum și investiții (P) și valoarea serviciilor
nete de mediu (A).
Deci, B = P + A
Stabilirea punctului (nivelului) optim implică
evaluarea costurilor de control și a prejudiciilor aduse
mediului prin poluare.
Dacă este mai facil de stabilit costurile de control
prin investițiile și mijloacele destinate procesului de
control la nivelul pieței, cele privind prejudiciile privind
bunurile și serviciile de mediu nu pot fi apreciate atât de
ușor în termeni monetari.
În cel de-al doilea aspect se apelează la reglementări
prin norme și standarde de mediu.
Aprecierea din punct de vedere a stării mediului se
poate face de pe poziția economiei bunăstării cum s-a
prezentat mai sus, sau de pe poziția economiei neoclasice.
În concepția neoclasică problematica mediului este
privită ca o externalitate negativă care se cere a fi
internalizată, deci de a se corecta efectele externe până la
atingerea unui nivel compatibil cu satisfacerea
necesităților umane.

45
 Față de poziția analizată mai sus, respectiv a
nivelului optim al poluării în raport cu costurile și
beneficiile, există și o poziție radicală “ecologistă” care
susține politica nivelului zero al poluării și indirect a
creșterii economice zero și deci în concepția radicală,
optimul social poate fi atins numai în condițiile unui
nivel “0” de poluare.
În concepția nivelului “0” de poluare dacă nu se pot
rezolva prin tehnologii curate se ajunge la o stagnare a
activitățiilor economice.
O politică de mediu coerentă trebuie să aibă ca obiectiv
principal reducerea la zero a accidentelor (dezechilibrelor)
ecologice și a stabili optimul economic și social.
Standardele privind calitatea mediului trebuie să se
bazeze pe criterii de securitate ecologică, optim
economic și tehnologic care să protejeze mediul.

3.1. Resursele mediului - integrarea lor în mecanismul

economic

Resursa este definită - în general - ca “ceva care

este folositor și evaluabil în condițiile în care se
46
găsește”. Resursa se găsește în mediu/natură în stare
originală/nemodificată, în această stare ea intră în
procesul de producție sau direct în consum.
Având în vedere cele două atribute ale resursei -
folosirea și evaluabilitatea în termeni monetari se poate
face o diferență, o precizare față de ce nu este resursă, un
anumit bun/produs. Sub aspectul utilizării, nu poate fi
considerată o resursă ceva ce nu are o anumită folosință
sau ce nu este încă cunoscut-dimensionat, doar presupus.
Al doilea aspect/atribut cel al evaluabilității în termeni
monetari rezultă că nu poate fi considerată o resursă -
ceva ce este disponibil într-o cantitate/volum mult mai
mare decât cererea.
O subliniere este și aceea că resursa are un aspect
dinamic dat de noile informații privind starea, calitatea și
cantitatea resursei cauzată de raritatea acesteia și de
tehnologia existentă la un moment dat.
O altă subliniere este aceea că nu poate fi
considerată o resursă, un produs din combinarea
resursei, capitalului, tehnologiei și forței de muncă, deci
realizat dintr-un proces de producție.

47
 Reluând acea trăsătură a resursei raritatea, respectiv
ce nu este rar nu este o resursă, rezultă raportul dintre
limita resursei și cerința cantitativă.
În acest context, resursa are un preț de utilizare dat
de raritatea/limitele ei. În condițiile caracterului nelimitat
al ofertei resursei, aceasta devine liberă la consum și
deci nu are valoare.
Sub aspect dimensional resursa dispune de patru
atribute: calitatea, cantitatea, timpul și spațiu.
Deci, o resursă se caracterizează printr-o anumită
cantitate și calitate într-un timp/perioadă determinat și
localizată într-un spațiu bine precizat.
Dacă ne raportăm la activitățile economice și mediu
rezultă că și capacitatea de asimilare a deșeurilor este o
resursă. Este cunoscut faptul că mediul are o anumită
capacitate de absorbire a poluanților produși de
activitatea socio-economică în limitele unei calități a
mediului. Unele procese ireversibile determină
deteriorări ale mediului și deci investiții pentru redresarea
lui.

48
 Tot în categoria resurselor este și funcția estetică a
mediului marcată prin: peisaje deosebite, parcuri
naționale, rezervații naturale; această funcție rezultată din
impactul intens asupra mediului și deci prezervarea unor
peisaje și rezervații pentru folosirea acestora de către om.
În concluzie, în categoria resurselor de mediu intră:
- resursele naturale;
- capacitatea de asimilare/absorbție a poluanților de
către mediu;
- funcția estetică a mediului.

3.2. Resursele naturale

Este cunoscut faptul că mediul geografic a

reprezentat pe parcursul dezvoltării societății umane
locul, spațiul din care s-au luat resursele necesare
activității umane, proceselor de producție și consum.
Această situație a atras și afectarea mediului sub
două aspecte:

49
 - extragerea și recoltarea resurselor (neregenerabile-
epuizabile și regenerabile) a afectat și afectează, în diferite
grade, echilibrul natural;
- prin procesele de producție și consumul
productiv și neproductiv al resurselor naturale rezultă
poluanți care afectează calitatea mediului.
O concluzie față de cele două aspecte se impune -
respectarea/stabilirea ritmului de extragere a resurselor
neregenerabile-epuizabile și recoltarea celor regenerabile
pe de o parte și, găsirea tehnologiilor curate de producere a
bunurilor și consumul acestora, pe de altă parte.
Sub aspectul durabilității și capacității de
refacere/regenerare, resursele naturale se împart în:
neregenerabile-epuizabile și regenerabile.

3.2.1. Resursele naturale epuizabile

Două caracteristici se pot desprinde pentru resursele

naturale epuizabile:
- stocuri bine determinate/finite;
- arii geografice/locuri, identificate.
50
 Utilizarea acestor resurse trebuie să se facă în
contextul sintagmei urmând ca și generațiile viitoare să
beneficieze de aceste resurse având în vedere că procesul
de refacere este la scară de timp geologic.
Dintre resursele naturale epuizabile menționăm
resurse energetice (petrol, gaze naturale, cărbuni), resurse
metalurgice feroase (fier) și neferoase (aur, argint,
aluminiu, magneziu, cupru, zinc, plumb etc.)
Dimensiunea cantitativă a acestor resurse poate fi
măsurată în termeni de masă și volum, iar cea calitativă,
de regulă, prin compoziția chimică, prin aspectele
estetice. Dimensiunea calitativă este percepută diferit de
către utilizator și pentru diferite utilizări.
Conceptul de rezervă, se referă la stocuri cunoscute
prin explorări. Volumul/stocul rezervelor depinde de
cerere/prețuri, știință/tehnologie, modele anterioare de
extracție, deci are un caracter dinamic în timp.
Rezerva poate fi considerată o parte din resursa
potențială. Prețurile pot stimula sau înfrâna volumul
extracției după cum progresul tehnologic conduce la

51
intensificarea exploatărilor chiar și acelea considerate la
un moment dat neeconomice.
Epuizarea resursei, definește acea situație în care
resursele neregenerabile nu pot fi create/refăcute în
timpuri istorice și deci, exploatarea stocului cunoscut se
reduce treptat până la cota “0”.
De asemenea, se poate considera că un stoc
disponibil la un moment dat, devine “0” în condițiile în
care costurile de extracție și preparare unei resurse este
mai mare decât prețul ei dinamic unitar.
Conceptul de epuizare a unei resurse este relativ
deoarece există, totdeauna, posibilitatea exploatării resursei
respective când raportul prețuri/costuri devine supraunitar
în condițiile în care resursa nu a fost epuizată fizic.
Un parametru important al unei resurse este stocul
disponibil (Sdt) la un moment dat potrivit relației:
Sdt  Sd0   ( Ht  Rt )
în care: Sd0 - stocul disponibil în momentul inițial al
exploatării
Ht - volumul descoperirilor anuale
Rt - volumul extracției anuale

52
 În situația unui stoc de resursă în creștere prin
descoperiri noi și punere în exploatare relația este
Ht Rt sau Ht Rt
Când sensul inegalității se inversează începe
consumul stocului inițial (Sd0) și se ajunge treptat la
momentul eliminării (epuizării) fizice a resursei.
Stabilitatea stocului disponibil (Sdt) este determinat
de volumul descoperirilor și al exploatării.
Volumul descoperirilor
Descoperirea de noi resurse (zăcăminte) depinde de
resursele financiare și nivelul tehnologiei existente.
În aceste condiții volumul descoperirilor (Ht) va fi
potrivit relației:

Ht  Cp  L  e

în care: Cp - eforturile materiale și financiare

L - forța de muncă
e - rata de progres tehnic
, - coeficienți de elasticitate a volumului
descoperirilor

53
 Mărimea coeficienților de elasticitate (,) depinde
de stadiul în care se află resursa în evoluție. Aceștia trec
din zona foarte elastică - de început a evoluției stocului
(OA) cu eforturi minime - descoperiri importante, către
zona inelastică (BC) când se fac descoperiri de volum
mai mic și cu eforturi materiale/financiare mai mari.
În aceste condiții ,  0 și Ht = 0
Cât privește rata de progres tehnic aceasta poate să
ducă prin cercetări și tehnologie la o sporire a stocului
disponibil dar la limita maximă a volumului total de
resursă creat de natură.
Volumul extracției (exploatării)
Problema exploatării resursei, a volumului acesteia
este mai complexă în raport cu cea a descoperirilor prin
faptul că aceasta reprezintă un consum din stocul natural
și în același timp se constituie în resurse către verigile
care se bazează pe acestea.
În determinarea volumului extracției sunt implicați
câțiva factori importanți:
- capitalul necesar (K)
- forța de muncă (L)

54
 - prețul dreptului de exploatare a resursei (Tx) care
influențează mărimea ratei de exploatare (Rt)
- progresul tehnic sub forma ratei de progres tehnic
(e).
Modelul ratei de exploatare poate fi:
Rt = Kx1. Lx2 . Tx3 e
unde: x1, x2, x3 - coeficienți de elasticitate
Prețul dreptului de exploatare (Tx) reprezintă suma
de bani plătită pentru extracția unei resurse versus
conservarea ei pentru viitor.
Prezentul și viitorul resursei naturale trebuie să
îndeplinească două condiții:
- să fie atât de mare încât să determine o folosire
eficientă a resursei și să accelereze rata de progres tehnic atât
sub aspect tehnologic cât și sub aspectul substituirii cu altă
resursă;
- să favorizeze în condiții de calitate comparabilă
reciclarea unei părți cât mai mari din resursa
transformată.
Pentru realizarea acestor condiții fără a afecta
mecanismul de piață în problema resurselor se impune

55
introducerea unei taxe pe consumul de resurse ca
instrument de accelerare sau încetinire a
exploatării/consumului resursei, ca instrument de siguranță
împotriva epuizării resursei într-un timp prea scurt.

3.2.2. Resursele naturale regenerabile

Caracteristica principală a unei resurse este capacitatea

ei de regenerare continuă în condiții normale de viață a
ecosistemului în care se dezvoltă. Aceasta practic este
inepuizabilă, dar în condițiile unor factori negativi - de
impact - externi, se pot produce transformări, uneori
ireversibile și chiar dispariție. Sunt și situații când anumiți
factori externi sunt stimulativi. În aceste condiții stocul
disponibil poate să se reducă, să fie stabil sau în creștere.
Față de stocul minim în ecosistemele naturale
condițiile și mecanismele de funcționare sunt de așa
manieră dimensionate încât disponibilul (stocul) de
resursă are o tendință de creștere către un stoc maxim
durabil corespunzător capacității mediului. În situația

56
inversă, curba de scădere a stocului sub nivelul minim
resursa tinde să dispară.
Conform curbei logistice, creșterea sustenabilă
(durabilă) a resursei regenerabile urmează forma unei
parabole cu un punct de maximă creștere, după care
creșterea sustenabilă se reduce din ce în ce mai mult până
la valoare lui.

3.3. Capacitatea de asimilare a mediului

Dezvoltarea socio-economică este asociată cu

creșterea cantității poluanților emiși în mediu (apă, aer,
sol). În acest context, calitatea mediului înconjurător se
deteriorează continuu iar capacitatea de asimilare a
poluanților este depășită.
În aceste condiții capacitatea mediului de asimilare a
poluanților devine o resursă importantă atât pentru
procesul de producție, cât și pentru existența omenirii.
Capacitatea de asimilare a mediului este o resursă cu
caracter dinamic și complex.

57
 Cercetările în acest domeniu/direcție au scos în
evidență mecanismul producerii dar fără a elabora
modele de mărire a acestei capacități.
Capacitatea de asimilare a mediului și nivelul lui de
calitate, poate fi exprimat prin indicatorul de calitate
propriu (Um) fiecărui poluant (i).
C n  C ef
Um 
C max  C n

unde Cn - concentrația normală admisă

Cef - concentrația efectivă
Cmax - concentrația maximă (limita ireversibilității)
Există o legătură biunivocă care face ca fiecărui
nivel de calitate a mediului să-i corespundă o anumită
capacitate de asimilare.
Sub aspectul concentrației poluantului nivelul de
calitate a mediului poate fi considerat ca o mărime de stoc.
Calitatea mediului și respectiv concentrația de
poluant este un proces complex și dinamic care depinde
de valorile emisiilor poluanților anterioare pe un interval
de timp egal cu perioada de înjumătățire (reducere) a

58
poluanților, deci intervalul de timp în care poluantul
devine inofensiv.
În acest context se poate formula ecuația
concentrației efective de poluanți sub forma:
Cef = Ept At Ocmt
în care Ept - emisia de poluanți la momentul t
At - acumularea de poluanți la momentul t
Ocmt - efortul de eliminare a poluantului la momentul t
Rezultă că pentru concentrația normală (Cn) admisă
dată fiind acumularea de poluanți (At) și eforturile (Ocmt),
pentru emisia totală admisă (EtA) se poate scrie relația:
EtA = [ Cnt At Ocn]1/n3

3.4. Resursa estetică a mediului

Resursa estetică a mediului sau funcția estetică a

mediului este destul de complexă depinzând de mai mulți
factori precum:
- extracția de resurse naturale;
- activitatea urbană exprimată prin gradul de
urbanizare/dotări edilitare/calitatea mediului urban;
- activitatea turistică și de petrecere a timpului liber.

59
 Problema principală este evaluarea acestei resurse în
termeni monetari, având în vedere că valoarea acestei
resurse este extrem de diferită de la un individ la altul, de
la poziția geografică în care se găsesc acestea (mediul
urban puternic artificializat, mediul rural, munte, câmpii,
litoral marin, etc.).
Aici intervin, după cum s-a subliniat, conceptele de
bun public și privat, distincția dintre ele respectiv: parcuri
naționale, rezervații, alte locuri protejate prin lege - unde
valoarea va fi stabilită de costurile resursei estetice a
mediului un criteriu determinant va fi costul pentru
susținerea calității în condițiile utilizării ei în activități
turistice, de recreere.
Indicatorul calității estetice (Mes) pentru bunurile
publice poate fi exprimat astfel:
N ef  N n
Mes 
N max  N n
în care Nef - numărul efectiv de vizitatori
Nmax - numărul maxim admis al vizitatorilor până la
nivelul degradării
Nn - numărul normal de vizitatori la momentul t
Numărul efectiv de vizitatori depinde de:
N ef  TW T xCAB
în care: TWT - taxa de intrare

60
 CAB - costurile de atingere a obiectivului raportate la
nivelul mediu de vizitator
Pentru alte categorii de resurse estetice de mediu care
nu implică taxe, peisaje libere - munte, litoral, deltă, lacuri,
păduri, râuri, chei, defilee - fără intrare taxată, trebuie să se
ia în calcul presiunea activității antropice, distanța față de
centrele urbane mari, căile de acces (rutier, feroviar, naval,
aerian) calitatea, costul acestora și, nu în ultimă instanță
nivelul de trai precum și preferința individuală.
În acțiunea de protecție a calității mediului, a
resurselor componente pot fi luate în considerare două
aspecte importante:
- prevenirea poluării mediului, respectiv acțiuni
anterioare care implică modificarea comportamentului
producătorilor și consumatorilor de bunuri și servicii;
- combaterea poluării - acțiune post factum care
implică eforturi financiare care se pot realiza și prin taxe.
Sistemul de taxe care să reprezinte prețul resurselor
oferite de mediu și pot fi:
- taxa indirectă pe dreptul de exploatare a resurselor
naturale;
- taxa indirectă pe emisiile poluante care se
încadrează în limitele admise;
- taxa pe consumul final de produse al căror proces
de producție este puternic poluant;

61
 - taxă penalizatoare, directă pusă pe profitul
societăților comerciale care depășesc limitele de poluare
admise.
Toate aceste venituri trebuie să fie incluse într-un
fond special pentru combaterea poluării mediului.
Desigur că aceste taxe care sunt determinate de
comportamentul agenților economici, al consumatorilor
în raport cu starea mediului, pot fi discutate, stabilite și
față de alte soluții dar care să vizeze protecția mediului și
redresarea calității lui.

62
 Capitolul 4.
Mediul și modelele de dezvoltare economică durabilă

4.1. Abordări conceptuale

Dezvoltarea durabilă presupune creșterea economică

în consonanță cu cerințele echilibrului ecologic și cu
întreagă dezvoltare umană , ceea ce înseamnă că se au în
vedere toate aspectele ce țin de progresul în ceea ce
privește omul și pentru om – cultură, știință, civilizație,
egalitate și echitate între oameni, etnii, națiuni și popoare.
Dezvoltarea durabilă nu reprezintă un concept
nou. Este cea mai recentă exprimare a unei etici foarte
vechi, care implică relațiile oamenilor cu mediul
înconjurător și responsabilitățile generațiilor actuale
față de generațiile viitoare.
“Durabilitatea se referă la capacitatea unei societăți,
unui ecosistem sau oricărui asemenea sistem existent de a
funcționa continuu într-un viitor nedefinit fără a ajunge la
epuizarea resurselor cheie” - Robert Gilman, Președintele
Institutului Context

63
 “Un efort de susținere a comunității constă în
adoptarea unor sisteme pe termen lung, integrate, de
dezvoltare și realizare unei comunități viabile prin luarea în
considerare a problemelor economice, de mediu și sociale.
Alte elemente importante ale unor astfel de eforturi sunt
cultivarea unei semnificații categorice comunității și
făurirea de parteneriate și înțelegeri între mandatari.”
“Mulți oameni consideră că este mai bine ca astfel
de probleme să fie tratate prin metode cooperante și
holistice, deoarece asemenea probleme sunt confuze,
multidisciplinare, multiorganizaționale, cu mize multiple
și multisectoriale în natură lor” - Beth E. Lachman
“Durabilitatea este doctrina de urgență prin care
dezvoltarea și progresul economic trebuie să aibă loc și
să se mențină de-a lungul timpului, în limitele stabilite de
ecologie în sensul cel mai larg- prin interdependența
ființelor umane și slujbele lor, biosferei și legilor fizicii și
chimiei care o guvernează. Rezultă că protecția mediului
și dezvoltarea economică sunt într-adevăr procese
antagonice”- William Ruckelshaus

64
 “Cuvântul durabil (de susținere) are rădăcini în limba
latină, ‘subtenir’ însemnând ‘a stăvili/reține’ sau ‘a sprijini
de jos’. O comunitate trebuie sprijinită de jos: de către
locuitorii actuali și viitori. Unele locuri, prin combinarea
specifică a caracteristicilor fizice, culturale și poate
spirituale, inspiră oamenii să aibă grijă de comunitatea lor.
Acestea sunt locurile în care durabilitatea are cele mai mari
șanse de existență (menținere)”
Muscoe Martin, A Sustainable Community Profile
Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este
cu siguranță cea dată de Comisia Mondială pentru Mediu și
Dezvoltare (WCED) în raportul “Viitorul nostru comun”,
cunoscut și sub numele de Raportul Brundtland: “dezvoltarea
durabilă este dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoilor
prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor
viitoare de a-și satisface propriile nevoi”.
Dezvoltarea durabilă oferă un cadru prin care
comunitățile pot folosi în mod eficient resursele, crea
infrastructuri eficiente, proteja și îmbunătăți calitatea
vieții, crea noi activități comerciale prin care să le
consolideze economia. Ne poate ajuta să creăm

65
comunități sănătoase care să poată susține atât nouă
noastră generație, cât și pe cele care urmează.
Dezvoltarea durabilă integrează deci considerentele
de mediu natural și demografic cu strategiile dezvoltării -
naționale și internaționale, acestea urmând să asigure un
echilibru relativ și dinamic în creșterea economică,
dezvoltarea culturală, progresul tehnico-științific și
protecția mediului înconjurător, astfel satisfăcându-se
cerințele dezvoltării sociale.
S-a constatat că pentru a realiza o dezvoltare
durabilă această trebuie să se combine cu o dezvoltare
economică și demografică, care să sigure măsuri de
protecție a mediului și de economisire a resurselor. Astfel
relația economie-mediu a cunoscut 2 direcții de abordare
și anume: tehnocentrismul și ecocentrismul.
Adepții tehnocentrismului susțin capacitatea omului
și a tehnologiei de a se adapta oricărei lipse a unei resurse
naturale datorită substituibilității factorilor de producție,
care nu stabilesc niciun fel de limite pieței, nici pentru
producție și nici pentru cumpărători.

66
 De cealaltă parte se află adepții ecocentrismului care
susțin acțiunile de protecție a mediului combinate cu o
limitare a nivelului producției, al consumului și al creșterii.

4.2. Influențe asupra dezvoltării durabile

Componentele dezvoltării durabile

Dezvoltarea durabilă se caracterizează prin:
- compatibilitatea dintre mediul creat de om și cel
natural;
- echitatea șanselor egale generațiilor care coexistă
și care se succed în timp și spațiu;
- securitate ecologică;
- compatibilitate între strategiile naționale și
internaționale;
- interacțiunea și compatibilitatea a 4 sisteme:
economic, uman, ambiental și tehnologic.
Factorii care influențează dezvoltarea durabilă
Dezvoltarea durabilă este influențată de 5 categorii
de factori: populația, resursele naturale, producția
agricolă, producția industrială și calitatea mediului
ambiant.

67
 În același timp dezvoltarea durabilă este determinată
de 4 mari dimensiuni:
o Dimensiunea naturală, care va există atâta timp
cât mediul creat de om va fi compatibil cu cel natural;
o Dimensiunea socio-umană, care se referă la
asigurarea satisfacerii nevoilor generațiilor prezente și
viitoare care se succed în timp;
o Dimensiunea economică, regională și mondială. Ea
trebuie să se asigure compatibilitatea criteriilor de apreciere
în cele 3 mari planuri ale dezvoltării societății umane;
o Dimensiunea culturală, a fost adoptată o
Convenție pentru asigurarea și protejarea diversității
culturale – ca patrimoniu comun al umanității.
Obiectivele dezvoltării durabile sunt următoarele:
- identificarea criteriilor de optimizare a raportului
nevoi-resurse, pe baza compatibilității politicilor
naționale de asigurare a calității rezultatelor activităților
umane cu politicile de protejare a mediului înconjurător;
- redimensionarea creșterii economice în raport cu
necesitatea conservării resurselor naturale;
- satisfacerea nevoilor fundamentale de locuri de
muncă, apă, energie și sănătate;
68
 - conservarea și creșterea potențialului național de
resurse economice;
- reorientarea tehnologică și controlul riscurilor
ecologice care pot apare ca urmare a introducerii unor
noi tehnologii.

4.3. Modelele de dezvoltare economică durabilă

Modelele de dezvoltare economică se pot grupa în

modele cantitative și modele calitative.
Din prima categorie de modele fac parte cele marxiste și
cele liberale iar din a doua cele care includ: ecodezvoltarea,
dezvoltarea autocentrată, dezvoltarea durabilă.
Caracteristicile modelelor cantitative:
- alocarea resurselor se face prin preț sau prin
planificare centralizată;
- strategia evoluției spre starea de optimalitate se
bazează pe analiza cost-beneficiu;
- criteriul de performanță este cel al maximizării
profitului pe termen scurt și mediu;
- suveranitatea consumatorului;

69
 Caracteristicile modelelor calitative:
- în alocarea resurselor este implicată piața dar și
puterea publică;
- strategia evoluției spre starea de optimalitate se
bazează pe maximizarea fluxului energetic;
- criteriul de performanță este minimizarea entropiei;
- rolul educației consumatorului.
Caracterul complex al dezvoltării durabile:
- economic, social și ecologic face ca acest concept
să fie pentru început și pentru o mare parte a societății un
black box sau o cutie a pandorei în sensul bun și nu rău.
Dezvoltarea durabilă în această etapă ori este o
cutie neagră ori este numai speranță. Credem că sunt
ambele aspecte.
În prezent sunt mai multe curente, puncte de vedere
în privința dezvoltării durabile și care se grupează în:
- dezvoltarea conceptuală și operațională care are la
bază abordarea economică;
- a doua se bazează pe abordarea ecologică.

70
 Ambele curente își concentrează demersul pe două
probleme:
- luarea sau nu în calcul a dimensiunii ecologice a
dezvoltării durabile;
- raportul dintre raționalizare (producție-consum) și
dezvoltare durabilă.
Axa verticală este marcată de doi poli - durabilitate
economică și ecologică.
Caracterul ecologic al durabilității poate să fie - foarte
slab (durabilitate economică), slab (durabilitate economică
modificată), puternic (durabilitate ecologică-economică).
Axa durabilității reprezintă câmpul de aplicare a
raționalizării, iar axa raționalizării exprimă natura
acesteia: - substanțială sau procedurală.
Intersecția dintre cele două axe reprezintă câmpul
unde cele două poziții extreme ale durabilității pot eșua.
Raționalizarea substanțială în accepțiunea abordării
neoclasice a problemelor economice înseamnă
raționalizarea economică substanțială iar durabilitatea
este concepută de așa manieră încât creșterea bunăstării

71
generației actuale să nu afecteze și să nu reducă
bunăstarea generației viitoare.
Se urmărește menținerea constantă a venitului în
raport cu consumul sau în raport cu stocul global de
capital (capital uman, tehnic și natural).
Raționalizarea procedurală constă în a formula
obiective, subsumate corespunzând unui obiectiv global,
pentru care trebuie să se caute cele mai potrivite
mijloace de realizare. Spre exemplu, dacă obiectivul
global este dezvoltarea durabilă (care nu este măsurabilă
direct) se pot stabili obiective intermediare (ecologice,
biofizice, sociale economice).
Abordarea ecocentrică a dezvoltării durabile are
următoarea premisă: prezervarea naturii ca un scop în
sine și nu scopul bunăstării pentru generațiile viitoare.
Susținătorii ecocentrismului condamnă concepția
neoclasică prin care mediul este considerat ca o rezervă
infinită de resurse și cu o capacitate nelimitată de
asimilare a deșeurilor, deci o respingere a
antropocentrismului.

72
 Școala de la Londra, invocată în model, a sesizat
faptul că nu se poate economie fără ecologie și nici
ecologie fără economie.
Economiștii și ecologiștii au renunțat la pozițiile
reducționiste, dezvoltând modele care includ durabilitatea
ecologică ca factor limitant în raport cu alte forme de
durabilitate, dar fără a-i conferi rol determinant, exclusiv.
În acest context se impun cel puțin două restricții în
procesul de decizie:
- nedepășirea capacității de asimilare a substanțelor
poluante de către un ecosistem (aplicarea analizei cost-
beneficiu pentru identificarea variantei optime);
- menținerea stocului de resurse și deci includerea în
model a criteriului de conservare a input-urilor de resurse
naturale în economie.
Școala de la Londra concepe prezervarea naturii într-
un mod în care mediul să funcționeze ca sistem suport
pentru activitatea economică deci o durabilitate asociată
cu raționalizare limitată.

73
 Barbier și Markandia (1990) au elaborat un model al
dezvoltării durabile în care rata de degradare a mediului
(S) se poate exprima:

S  f (W  A) ( R  G)E
în care:
W - fluxul deșeurilor
A - fluxul de asimilare a deșeurilor de către mediu
R - fluxul resurselor reînnoibile
G - fluxul producției biologice
E - fluxul resurselor epuizabile
Funcția “f” este presupusă crescătoare, convexă.
Variabilele (W, A, R, G, E) marchează:
- legături în activitatea economică C (W, R, E)
- legături în productivitatea naturală X (A, G), C
reprezentând consumul și X stocul de capital natural.
Autorii modelului fixează nivelul minim al calității
mediului sub care sistemul socio-economic riscă să dispară.
Dezvoltarea durabilă se poate asigura prin
intermediul următoarelor categorii de restricții ecologice:
- utilizarea resurselor naturale reînnoibile nu trebuie
să depășească rata de refacere;

74
 - rata de exploatare a resurselor epuizabile trebuie să
permită înlocuirea acestora cu cele regenerabile;
- volumul emisiei de deșeuri să fie inferior
capacității de asimilare a mediului.
Un comportament este substanțial rațional când este
potrivit realizării unor obiective stabilite în limitele
impuse de condițiile date și de restricții.
Un comportament este procedural rațional când este
rezultatul unei deliberări potrivite. Raționalitatea
procedurală depinde de procesul care o generează.
Dacă ne raportăm la obiective, la conținutul
deciziei, raționalitatea este de tip substanțial, iar dacă
ne raportăm la procedeul de stabilire a deciziei,
raționalitatea este de tip procedural.
Primul tip riscă, putând duce la dezastre ecologice,
în timp ce tipul doi, oferă stabilirea obiectivelor optimale.
Trecerea de la raționalizarea substanțială la cea
procedurală se datorează incertitudinii: cu cât o decizie
este mai incertă, cu atât riscă să fie ireversibilă prin
efecte.

75
 Dezvoltarea durabilă se confruntă cu incertitudini,
complexități, ireversibilități, datorită criteriilor
multidimensionale (economice, ecologice, sociale, politice)
precum și caracterului global al efectelor.

4.4. Aspecte majore privind criza mediului

Impactul activităților umane asupra mediului trebuie

luat în considerare ca impact la nivel planetar, regional și
local.
La nivel planetar impactul asupra mediului se
manifestă prin:
 efectul de seră;
 distrugerea stratului de ozon;
 poluarea mărilor continentale (Marea Neagră,
Marea Baltică, Marea Mediterană etc.);
 poluarea fluviilor (Rhin, Dunăre, Nipru, Don etc.);
 defrișarea pădurilor (în Europa, Amazonia etc.);
 poluarea lacurilor (marile lacuri, Caspica,
lacurile africane - Victoria, Tanganycka etc.)

76
 Efectul de seră este determinat de cantitatea de
energie reținută în sol și atmosferă și redată prin razele
infraroșii, gazele cu efect de seră etc.
Dintre gazele cu efect de seră bioxidul de carbon
(CO2) are o contribuție de 60%.
Cauzele creșterii concentrației CO2 sunt:
- arderea combustibililor solizi (fosili);
- activitatea umană;
- despăduririle;
- modificarea modului de folosire al terenurilor.
Contribuția, pe state și zone geografice a creșterii CO2
se prezintă astfel: SUA - 21%, statele din fosta URSS - 14%,
statele din Comunitatea Economică Europeană - 14%, China
- 7%, Brazilia și India - 4% , deci aproximativ 60% (sursa
Policy Options for Stabilising Global Climate 1989).
În afară de CO2, la efectul de seră mai contribuie
gazele - metanul, substanțele cluorofluorcarbonice,
ozonul troposferic și oxizii de azot.
Metanul rezultă din activitățile microbiene în
procesul de mineralizare a carbonului organic în condiții
anaerobe (descompunerea deșeurilor organice), din

77
scurgerile de gaz metan, din combustia biomasei și a
deșeurilor solide, sau pe cale naturală în zonele umede.
Contribuția metanului este de 15% în efectul de seră.
Oxizii de azot din atmosferă provin din activitatea
microbiană din sol și apă, din arderea combustibililor
solizi. Contribuția acestora este de 4 - 6 %.
Ozonul troposferic provenit din emisiile de oxizi de
azot de către motoarele vehiculelor, contribuie cu 8%.
Substanțele cluorofluorocarbonice care provin din
industria refrigeratoarelor, vaporizatoarelor și spray-
urilor contribuie cu 11 - 20%.
Toate aceste cauze ale efectului de seră contribuie la
creșterea temperaturii medii a atmosferei terestre. În
acest sens sunt multe scenarii făcute pe baza datelor
concrete de până acum. Aceste scenarii indică creșteri
între 10 și 50 C până în anul 2050 - 2150.
Consecințele efectului de seră, respectiv a creșterii
temperaturii medii sunt apreciate la:
- ridicarea nivelului Oceanului Planetar între 0,2 - 1
m, datorită topirii calotelor glaciare;

78
 - modificarea productivității agroecosistemelor
(creștere în emisfera nordică și scăderea în cea sudică);
- redistribuirea suprafețelor împădurite.

Implicațiile socio-economice și politice:

- soldul global al balanței resurselor diferit în funcție
de zonă geografică (+ sau -);
- schimbări în forțele politico-militare determinate de
soluționarea problemelor de crize regionale dar și globale;
- aspectul reversibil sau ireversibil al procesului de
supraîncălzire, respectiv menținerea sau depășirea
capacității de autoreglare a planetei;
- semnificația factorului timp care generează
conflicte între generații.
Distrugerea stratului de ozon care determină
îmbolnăviri de cancer (al pielii, în special) datorită
excesului de raze ultraviolete, se prefigurează a fi mult
mai gravă și în acest sens este una singură soluție -
diminuarea și eliminarea acestui proces. Protocolul de la
Montreal (1991) prevede măsuri în acest sens de
schimbare a tehnologiilor care produc substanțe

79
cluorofluorocarbonice și alte gaze folosite în fabricarea
frigiderelor, a vaporizatoarelor, etc.
Starea pădurilor, mărilor și fluviilor. Acestea
reprezintă ecosisteme de mare extindere și importanță
deosebită și care prin deteriorarea calității lor produc
dereglări majore în echilibrul ecologic fiind luate în
atenție atât la nivel mondial (Agenda 21 de la Rio de
Janeiro 1992) cât și regional programe speciale (GEF -
Marea Neagră, Marea Baltică, Lacul Aral etc.).
Neluarea în considerare a relației directe dintre
activitatea economică și mediul înconjurător reprezintă un
atentat la echilibrul ecologic, respectiv, la viața societății
umane.
Emiterea în atmosferă, apă și sol a unor importante
cantități de substanțe poluante ca urmare a unor tehnologii
inadecvate (agresive), datorate unor mentalități înguste de
profit economic imediat, are ca efect reducerea
biodiversității (suport al unui capital genetic - natural care
asigură regenerarea resurselor necesare societății umane) și
disfuncționalitate în ecosistemele terestre și acvatice.

80
 La nivel regional impactul asupra mediului se
produce prin:
 activitatea centrelor industriale, îndeosebi cele
chimice care deversează substanțe nocive în aer, sol și apă;
 centralele nucleare tip Cernobîl;
 practicarea fără discernământ în agricultură a
pesticidelor, insecticidelor și a fertilizatorilor anorganici;
 defrișarea pădurilor în scopul folosirii terenurilor
în agricultură;
 îndiguirea și desecarea zonelor umede în special
a luncilor inundabile.
Consecințele impactului asupra mediului la nivel
regional:
- poluarea aerului (formarea cupolelor de poluare
care capătă dimensiuni pe zeci și sute de km2);
- ploile acide cu efecte asupra uscării pădurilor;
- distrugerea ecosistemelor acvatice (râuri, lacuri) cu
efecte de eutrofizare accelerată și chiar dispariția
asociațiilor floristice și faunistice;
- reducerea capacității productive a solurilor;

81
 - mărirea gradului de îmbolnăviri ale colectivităților
umane (ecosistemele urbane);
- acumularea deșeurilor solide cu consecințe în
proliferarea maladiilor etc.
Eliminarea acestor consecințe presupune, pe baza
programelor regionale, crearea unor suporturi logistice
(tehnico-materiale, a unor politici și reglementări legislative).
La nivel local impactul de mediu este extrem de
variat de la poluarea industrială urbană,
agrozootehnică, fonică, estetică etc.
Remedierea impactului local contribuie în mod
deosebit la reducerea impactului regional.
Instrumentele și politicile de mediu trebuie folosite
și aplicate cu rigoare, acestea precumpănind în
defavoarea pârghiei cost-beneficiu (C.B.).

82
 Capitolul 5.
Gestionarea resurselor de apă - componentă a
strategiei dezvoltării durabile

5.1. Considerațiile generale

Apa este una din componentele mediului geografic

care este implicată din ce în ce mai mult în viața socială și
economică atât la nivel local, regional cât și la nivel global.
Datorită dezvoltării industriei și agriculturii în
corelație cu creșterea populației și a procesului de
urbanizare cerința de apă este în continuă creștere.
Dacă înaintea exploziei demografice, a extinderii
suprafeței de terenuri irigate, apa nu constituia un
impediment, fiind considerată o resursă naturală
inepuizabilă, în etapa actuală alături de energie reprezintă
o condiție de favorabilitate sau restrictivitate în
dezvoltarea societății umane.
Prin folosirea directă a resurselor de apă de către
om, în industrie, în agricultură, transport, agrement au loc
și modificări ale gradului de calitate. Datorită deteriorării
calității apei, un volum tot mai mare din această resursă
83
este scoasă din circuitul folosirii și pentru a fi reintrodusă
sunt necesare importante sume de bani pentru
tratare/epurare. Așadar, pe lângă problema/aspectul
cantitativ al resursei de apă se pune cu mai multă acuitate
aspectul calitativ.
Aceste considerente impun pe lângă cunoașterea cât
mai exactă a cantității de apă, și cunoașterea modului de
desfășurare în cursul unui an a regimului hidric pentru o
gospodărire judicioasă a resursei într-o concepție unitară.
Printre aspectele care trebuie cunoscute și luate în
considerare pentru o bună gospodărire a apei menționăm:
- estimarea resurselor - cantitativ în timp și spațiu;
- evaluarea cerințelor în raport cu dezvoltarea socio-
economică;
- estimarea modificărilor/perfecționării tehnologice
și influența acestora asupra cerințelor de apă;
- consecințele creșterii inevitabile a prețului de cost al
apei asupra cerinței care implică și epurarea apei degradate;
- lucrările de amenajare și gospodărire a apelor;
- menținerea ecosistemelor acvatice în scopul protejării
biodiversității.

84
 5.2. Termeni și noțiuni specifice în activitatea
de gospodărire a apelor

Resurse naturale de apă (Rsn) reprezintă rezervele de

apă de suprafață și subterane dintr-un anumit teritoriu și
perioadă de timp care pot fi folosite în diverse scopuri.
Rezerve naturale de apă (Rzn) sunt cantitățile de apă
exprimate în volume acumulate în acvatorii la un
moment dat (râu, lac, strat freatic și de adâncime)
Necesarul de apă (Qn) este cantitatea totală de apă
care trebuie furnizată unei folosințe de apă sau unui
ansamblu de folosințe dintr-o unitate teritorială astfel
încât, acestea să-și desfășoare activitatea la parametri
proiectați, fără întrerupere și restricții.
Necesarul de apă se poate determina prin relația:
p
Qn   ( N  q )
i 1
în care:
Qn - se exprimă în Qzi, Qlună, m3/s
N - numărul de unități de mărime sau capacitatea
caracteristicilor folosinței (nr. locuitori, nr. animale,

85
unități de producție, unități de suprafață/ha la irigat)
calculate pentru etapa de dezvoltare luată în considerare;
q - debitul de apă specific necesar exprimat în
m3/unitate sau m3/unitate capacitate și zi (lună, an);
p - numărul de procese distincte de utilizare a apei în
cadrul folosinței respective.

La stabilirea necesarului de apă (Qn) trebuie să se

țină seama de toate procesele distincte (p) deservite prin
același sistem de alimentare cu apă precum și de
simultaneitatea acestora în satisfacerea cu apă, luându-se
în considerare decalarea unor consumatori față de vârful
cererii dintr-un anumit timp. De asemenea, la stabilirea
necesarului de apă trebuie să se includă și cantitatea de
apă consumată în procesul de producție respectiv (Qcp).
Necesarul specific de apă (q) reprezintă raportarea
necesarului de apă la unitatea de produs sau materie
primă pentru industrie, unitate de suprafață la irigații,
piscicultură, la alimentare cu apă potabilă (l/loc, zi, an,
m3/tonă produs, m3/tonă materie primă, m 3/ha și an la
irigat etc.).

86
 Necesarul specific de apă se stabilește prin norme,
standarde sau studii speciale.
Printre criteriile care trebuie avute în vedere în
stabilirea normelor necesarului specific de apă, spre
exemplu în industrie, se menționează: apa tehnologică,
apa de răcire, apa de transport, apa de spălare, apa
restituită în sursă, apa degradată etc.
Pentru apa folosită la irigații sunt necesare norme pe
zone geografice în funcție de raportul dintre precipitații și
evapotranspirație (P/Ep), de un an secetos, an mediu umed,
tipul de cultură etc. Spre exemplu în România la nivel de an
mediu s-a estimat 3 700 m3/ha, pentru an secetos 4 700
m3/ha.
Una din metodele frecvent folosite pentru
determinarea necesarului specific de apă la irigații este
cea a bilanțului apei în sol:
qir = Ep - 10 P - F - Ri + Rf (m3/ha și lună)
în care
qir - necesarul specific de apă la irigat
Ep - evapotranspirația potențială (m3/ha și lună
pentru cultura plantelor preconizate

87
 P - precipitațiile lunii luate în calcul mm/lună
F - aportul de apă din orizontul freatic în m3/ha și lună
Ri - rezerva de apă inițială existentă în sol la
începutul lunii ( în m3/ha și lună)
Rf - rezerva de apă finală existentă în sol la sfârșitul lunii
( în m3/ha și lună)
Apa recirculată (Qr) este cantitatea de apă care se
reutilizează în interiorul folosinței prin reluarea și
reintroducerea de un anumit număr de ori în procesul de
folosire a apei (o anumită cantitate) după trecerea prin
procesul de producție.
Gradul (coeficientul) de recirculare internă (Ri) se
determină conform relației:
Qr
Ri   100(%)
Qn

Gradul de recirculare este limitat de condițiile tehnice

(posibilitatea limitată de tratare a apei uzată) și de
condițiile economice (cheltuielile necesare pentru
realizarea și exploatarea instalațiilor de recirculare
internă).

88
 Consumul de apă (Qc) reprezintă cota parte de apă
prelevată din sursă și care nu se mai restituie în rețeaua
hidrografică (ape subterane).

Consumul de apă se compune din:

Qcp - apa înglobată în produs sau consumată în

procesele biologice;
Qct - pierderile în sistemul de tratare a apei
prelevate;
Qce - pierderile în sistemul de epurare a apei evacuate;
Qcr - pierderile în sistemul de aducțiune, în
rețeaua de distribuire și sistemul de recirculare internă
(inclusiv evaporație);
Qcc - pierderile în rețeaua de canalizare.
Deci consumul de apă (Qc) reprezintă însumarea
pierderilor menționate
Qc = Qcp + Qct + Qce + Qcr + Qcc

Cerința de apă (Qp) este cantitatea de apă care

trebuie prelevată din sursă pentru acoperirea diferenței
dintre necesarul de apă (Qn) și apa recirculată (Qr) atunci
când există o astfel de instalație la care se mai adaugă
89
pierderile în sistemul de tratare a apei prelevate (Qct), în
aducțiuni (Qcr) și în sistemul de recirculare (Qr).
Qp = (Qn - Qr) + Qct + Qr

Pentru sistemele fără recirculare internă cerința de

apă se determină potrivit relației:
Qp = Kp Ks Qn

în care:
Kp - este coeficientul supraunitar prin care se ține
seama de pierderile de apă în aducțiune și rețeaua de
distribuție;
Ks - coeficientul supraunitar pentru a ține seama de
nevoile tehnologice ale instalațiilor de tratare și epuizare
ale sistemului de alimentare cu apă și canalizare, pentru
spălarea rețelelor etc.
Qn - necesarul de apă.
Pentru sistemele cu recirculare internă cerința de apă
se determină după relația:
Qp = Kp Ks(Qn - QnRi) + p Qn Ri

în care:
90
 Ri - este coeficientul de recirculare internă
p - coeficientul subunitar (corespunzător
necesităților tehnologice ale instalației de recirculare,
inclusiv pierderile respective.
Se menționează faptul că, pentru cerințele de apă nu
se pot stabili norme, fapt pentru care sunt necesare
calcule tehnico-economice pentru fiecare caz în parte, în
funcție de capacitatea instalației de recirculare.
Apa evacuată (Qe) este cantitatea de apă ce rezultă
după încheierea întregului ciclu de folosire a apei și care
se deversează într-un receptor (bazin sau rețea
hidrografică. Mărimea lui Qe este determinată prin
diferența dintre cerință (Qp) și consumul de apă (Qc)

Qe = Qp - Qc

5.3. Managementul apei în economia de piață

În aplicarea legilor economiei de piață se pune

problema cum poate intra în mecanismul de reglare a
prețului prin cerere/ofertă ca orice marfă resursă de apă.

91
 Apa ca marfă are caracteristici care implică - spațiu,
timp, calitate, cantitate, grad de certitudine în
alimentare/aprovizionare.
Apa, deși este o resursă regenerabilă, este totuși
limitată cantitativ și pentru care nu există un înlocuitor în
procesele vitale ale omenirii și a mediului geografic.
Dat fiind circuitul apei, la nivel global și regional, la
nivelul bazinelor/sistemelor hidrografice și între acestea,
în procesul de utilizare a resursei de apă se manifestă
aspecte de externalitate - fizice și financiare.
Un exemplu edificator este - evacuarea în amonte pe
o arteră hidrografică de către unii utilizatori de ape
uzate/degradate, utilizatorii din aval vor suporta costuri
pentru epurare sau să găsească alte alternative care, de
asemenea, implică costuri în plus.
Dacă utilizatorul din amonte nu recunoaște
majorarea prețului apei a celui din aval acesta beneficiază
de un preț sub valoare prețul social.
În cazul exploatării unor acvifere de mai mulți
utilizatori/fermieri, costurile apei au aspect de
interdependență. Dar, exploatarea intensivă de către unii în

92
raport cu alții (datorită tehnologiei) apare creșterea
costului mediu și marginal a producției
fermierilor/antreprenorilor afectați negativ pe de-o parte, și
investiți pentru mărirea capacității de extracție a apei sau
de la adâncimi mai mari. Deci o creștere a costurilor
viitoare.
În cazul unui exces de umiditate care implică lucrări
de drenaj de către unii fermieri, vor beneficia fermierii
vecini și deci scăderea costurilor de producție ale celor
din urmă (exemple și cu sărăturarea solurilor).
Rezultă din exemplele de mai sus că aceste
externalități în condițiile economiei de piață determină
disjuncție între costurile private și costurile sociale,
adică un anumit fermier nu recunoaște efectul acțiunii lui
asupra costurilor celorlalți.
Apreciindu-se faptul că termenul de externalitate nu
poate rezolva problema mecanismului de piață în acest
context s-a sugerat că termenii non - exclusiv și/sau non -
rival ar rezolva mai bine această disjuncție. Și totuși, în
practica economică se folosește termenul de externalitate
pentru a caracteriza mai bine efectele care decurg din

93
caracterul non-exclusivitate care desemnează această
situație/problemă.
Deoarece aceste externalități - în contextul resurselor
de apă - reflectă câștig sau pierdere în raport cu costul
social și care nu este inclus în prețul pieței la agenții
private s-au propus trei soluții: taxe și subvenții corective
care înseamnă penalizare sau răsplată pentru agenții
private astfel încât costurile private să corespundă
costurilor sociale; controlul centralizat al resurselor de apă
care includ externalități astfel încât acestea să fie
internalizate în costuri; definirea drepturilor legale de
proprietate astfel încât, mărimea efectelor fizice asupra
resursei să coincidă cu responsabilitatea legal recunoscută.
A treia soluție este preferată deoarece reduce mult
intervenția statului, iar dreptul de proprietate bine definit
permite comercializarea mărfii. În acest context calitatea
apei poate fi reflectată în preț și deci, rezolvă problema
poluării, adică poluatorul plătește.
Dar, luând în considerare resursele de apă, cu
precădere cele din râuri care au o dinamică mare în
spațiu/timp, definirea dreptului de proprietate și care să

94
includă modificările fizice și chimice (volum) devine
greu de aplicat, rămâne o problemă deschisă de deziderat
pentru juriști și gospodării de ape, iar gestionarea apei
pe principii de piață este dificilă.
Rămân totuși, în rezolvarea parțială a acestei
probleme două alternative:
- permisele de poluare comercializabile care
înseamnă controlul riguros al poluării de către utilizatori
care poluare să nu deterioreze/depășească gradul de
calitate pentru o anumită folosință;
- taxa pe efluent presupune ca poluatorul să
plătească prețul acțiunii/poluării, dar și aici există o mare
dificultate în determinarea/evaluarea taxei corecte.
Se apreciază că permisele de poluare
comercializabile induc mai multă flexibilitate decât un
regim de control al poluării prin reglementări. Spre
exemplu, poluatorilor li se permite o creștere a poluării
apelor în condițiile unde calitatea apei este mai bună în
limitele capacității de autoepurare și evident să reducă
cantitatea de poluanți unde ar afecta calitatea necesară
folosirii resursei.

95
 În etapa actuală cele mai multe politici de
gestionarea resurselor de apă nu abordează problema
din perspectiva drepturilor de proprietate, mai degrabă
ca o responsabilitate publică și aceasta revenind
autorităților centrale și locale (guvern, minister,
inspectorate de protecția mediului).

5.3.1. Principii de alocare eficientă a resurselor de apă

Prevederile legale privind gestionarea resurselor de

apă pornesc de la cutuma locului și aplică creator
principiile de alocare a apei.
Dacă principiul “dreptul primului venit” dă
drepturi de proprietate, prin lege sau prin obicei și
tradiție, acestea pot fi pierdute dacă nu se utilizează
durabil. Acesta este un principiu cvasi-legal și nu se
referă, nu stabilește nimic privind sursa, condițiile de
transferabilitate sau asocierea cu alte atribute cum ar fi
apa și terenul legate ca o unitate productivă.
Trăsătura comună a acestor aranjamente este că toate
sunt bazate invariabil pe obiceiuri-tradiție.

96
 Față de acest principiu există și o variantă: apa
mixtă în care se asociază albia/valea râului care ar
aparține proprietarului terenului (proprietate privată)
și apa (debitul), care se scurge prin albie și este o
proprietate publică care se reglementează potrivit
tipului acestei proprietăți.
Principiul distribuției justițiare a devenit
preponderent odată cu dezvoltarea economică, asociată
cu creșterea cerinței de apă și alocarea acestei resurse.
Acest principiu implică o echilibrare între variația
volumului de apă și cerința de apă, calitatea ei care
urmează să fie reflectată în cost.
Principiul tratamentului simetric, al surselor de apă
presupune ca dreptul de folosință să fie specificat în
termeni de calitate al apei etalon care să stabilească
prețuri diferite în funcție de caracteristici.
Principiile de alocare cvasi-legală a apei
enumerate sunt considerate suficiente pentru a face față
problemelor de alocare echitabilă a resurselor de apă în
contextul diverselor civilizații/tradiții preocupate de
stabilitatea societății.

97
 În sinteză, rezultă din aplicarea acestor principii
tradiționale, regionale s-a ajuns la principiile care se
aplică la scară internațională în prezent:
- proprietate publică de interes național a resurselor
de apă (de suprafață și subterane) ca parte integrantă a
resurselor statului precum asupra fructului acestora;
- utilizarea complexă și gospodărirea apelor;
- prioritatea alimentării cu apă potabilă în raport cu
alte folosințe;
- considerarea componentei apă ca un factor
determinant în mediu;
- gospodărirea/managementul resurselor de apă pe
bazine hidrografice, hidrostructuri subterane bine
conturate, lacuri naturale, zone litorale/ape costiere;
- folosirea pârghiilor/politicilor economice pentru
folosirea rațională și protecția calității apelor;
- stabilirea normelor de gospodărire rațională și
sancționarea abaterilor privind deteriorarea resurselor de
apă;

98
 - consultarea populației și a altor utilizatori privind
valorificarea, conservarea/protecția resurselor de apă în
conceptul dezvoltării durabile;
- cooperarea regională și internațională în problema
complexă a resurselor de apă.
Filozofia oricărui sistem particular de legi privind
apa este strâns legată de factorii genetici și de cantitatea
resurselor de apă în raport cu cerința și anume:
- acolo unde apa este suficientă, reglementările
vizează reducerea/anihilarea efectelor negative (eroziuni,
inundații, menționarea calității);
- acolo unde apa este insuficientă, reglementarea
vizează asigurarea cantităților strict necesare prin
amenajări corespunzătoare și evident , protecția calității.
Legislația și administrarea resurselor de apă a
evoluat/perfecționat în timp în funcție de volumul
resursei, de cerință dar luând în considerare obiceiurile
(cutuma), tradiționalul, modernul existând, în prezent o
varietate mare a acestora.
Caracterul complex al managementului apei,
căutărilor continue de îmbunătățire a acestuia pe baza

99
legilor economiei de piață, prin definirea exactă a
dreptului de proprietate, legislațiile privind resursele de
apă sunt modificate, completate și uneori chiar cu
reveniri în anumite prevederi în funcție contextul
regional și internațional.

5.3.2. Prețul apei ca opțiune politică

Pe măsură ce a crescut cerința asupra acestei resurse,

apa a încetat să mai fie un bun dat de natură care să fie
consumat de utilizatori în limitele necesităților.
Pentru a satisface cererea crescută de resurse de apă, în
condițiile unor volume finite, s-au impus investiții pentru
asigurarea în condiții de cantitate și calitate pentru
desfășurarea activităților productive și sociale.
Prin stabilirea prețului la valoarea reală, apa intră în
prețul produselor iar în cazul alimentării cu apă a populației
devine un stimulent în economisirea apei.
În stabilirea prețului apei la valoarea reală trebuie să
intre:
- costurile de prelevare și tratare pentru distribuție;

100
 - costurile întreținerii și modernizării rețelei de
distribuție;
- costurile întreprinderii cu aparatul său funcțional;
- costurile tratării apelor uzate pentru a fi deversate în
rețeaua hidrografică;
- costurile (taxele) pentru depoluarea apelor de la
prelevare la distribuție.
Prețul apei diferă în funcție de distanța de la care
este prelevată pentru un anumit consumator, de
condițiile naturale ale regiunilor în care se formează
resursa și unde este consumată.
O utilizare economică/rațională a resursei de apă se
recomandă a fi folosit sistemul binominal de preț care constă
într-o parte fixă - stabilită pe debitul prelevat și o parte
variabilă - care are în vedere volumul total solicitat de
utilizator. Acest sistem determină ca utilizatorul să
gestioneze eficient volumul de apă utilizat iar furnizorul
(vânzătorul) prin partea variabilă a prețului realizează resurse
financiare pentru dezvoltarea și perfecționarea logisticii
sistemului de alimentare-tratare-distribuție-epurare.

101
 Dacă ne referim și la faptul că apa are o dublă
calitate - resursă economică și component vital pentru om
și mediu, în general, ea (apa) constituie un obiectiv
politic al administrației locale, regionale, naționale pentru
dezvoltarea socio-economică.

5.3.3. Managementul apei în contextul dezvoltării durabile

Resursa de apă sub aspect cantitativ și calitativ într-o

entitate geografică teritorială constituie condiția
esențială/fundamentală în dezvoltarea socio-economică.
Pentru satisfacerea îndeplinirii acestei condiții s-a
avansat conceptul de capacitate durabilă care în situația
cererii crescânde a resursei de apă este necesar ca
managementul acesteia să se facă cuprinzător și integrat.
Deci, capacitatea durabilă este un concept global,
strategic în gestionarea apei. Premisele definirii capacității
durabile pot fi următoarele:
- apa este o resursă limitată în timp și spațiu, iar
satisfacerea cererii de resurse suplimentare presupune un
management intersectorial;

102
 - mecanismele și politicile de alocarea resurselor de
apă trebuie să fie adecvate cererii crescânde în diferite
sectoare ale societății;
- eficiența instituțiilor abilitate trebuie să se bazeze
pe politici adecvate, existența fondurilor necesare și a
personalului calificat, pe participarea publicului (a
societății civile).
Capacitatea durabilă să bazează pe trei cerințe:
- existenta unui mediu cu politici adecvate și a unui
cadru legislativ corespunzător;
- dezvoltarea instituțională inclusiv participarea
publicului;
- pregătirea resurselor umane corespunzătoare
managementului impus.
Obiectivul principal al capacității durabile este calitatea
deciziilor, managementul în planificarea și implicarea
programelor și proiectelor privind resursele de apă.
Înfăptuirea acestui obiectiv este posibil prin:
- evaluarea periodică a resurselor de apă;
- evaluarea și asigurarea resurselor de apă pentru
dezvoltarea economică regională, națională;

103
 - realizarea mediului durabil printr-o finanțare adecvată;
- o bună/eficientă structură organizatorică a
gospodarilor resurselor de apă care să corespundă așa
numitului management al cererii de apă.
Capacitatea durabilă în managementul resursei de apă
implică o strategie pe termen lung care să cuprindă
aspectele financiare, economice, tehnice, ecologice și de
sănătate.
Capacitatea durabilă trebuie să se regăsească ca
instrument conceptual la mai multe nivele și anume:
- sectorial - unde se realizează efectiv managementul
mediului;
- instituțional - unde se elaborează programele și
calificarea personalului care să realizeze obiectivele
instituției;
- individual - cu personal calificat capabil să realizeze
strategiile privind managementul resurselor de apă.
Conceptul de capacitate durabilă este instrumentul prin
care se realizează politica guvernului pe termen lung bazat și
pe sprijinul instituțiilor internaționale.

104
 Un criteriu important pentru aprecierea modului cum
este înțeleasă și aplicată capacitatea durabilă este relația
dintre activitățile de aprovizionare cu apă și acceptarea
acoperirii costurilor de către populație.
Un rol important în rezolvarea capacității durabile îl au
informațiile corecte și la timp care sprijină necesitatea și
justețea actului decizional, înțelegerea și participarea
publicului.

Performanța capacității durabile depinde de două

aspecte:
- eficiența instituțiilor la toate nivele care elaborează
programe, le implementează și le evaluează în contextul
politicilor adecvate de mediu;
- pregătirea resurselor umane la toate nivelele -
învățământ, educație, performanțe profesionale.
Dezvoltarea durabilă a resurselor de apă este un proces
în continuă schimbare conceptual și aplicativ în care
exploatarea resurselor, specificarea investițiilor, orientarea
dezvoltării tehnologice și instituționale sunt corespunzătoare

105
atât pentru necesitățile actuale cât și pentru viitor în scopul
satisfacerii nevoilor și aspirațiilor acelor generații.

106
 Capitolul 6. Analiza cost - beneficiu (ACB)

6.1. Considerații generale

ACB este metoda standard de apreciere a unui proiect

în studiile de fezabilitate pentru proiectele finanțate din
surse internaționale sau din alte surse interne prin care se
face o apreciere a costurilor și beneficiilor - în cazul de față
a proiectelor care implică și mediul.
Deoarece aspectele de mediu constituie o parte
integrantă în realizarea unor proiecte există dificultatea de
ordin conceptual/teoretic și practic în analiza cost - beneficiu.
Problemele de ordin practic ale ACB pot fi:
- ignorarea sau subestimarea aspectelor de mediu și
a interrelațiilor;
- problema cuantificării efectelor asupra mediului (în
termeni monetari);
Datorită acestor dificultăți se impun următoarele
cerințe:
- înțelegerea relațiilor calitative în raport cu
activitățile practice incluse în proiect;
- cuantificarea relațiilor în timp (când) și în spațiu (cât);
107
 - identificarea prețurilor fantomă (obscure) care
reflectă consecințele proiectului asupra bunurilor de
mediu și serviciilor implicate.
Evaluarea impactului asupra mediului (EIM)
constituie o condiție obligatorie a studiilor și proiectelor
din care să rezulte consecințele pozitive și negative.
În multe cazuri informațiile asupra consecințelor
sunt puține sau nesemnificative fapt ce se impune un
sistem de monitoring.
Includerea costurilor și beneficiilor de mediu în
analiza cost - beneficiu (ACB) este necesară/obligatorie
în implementarea unor proiecte pentru a releva că acestea
aduc un beneficiu net societății.

6.2. Tipuri de costuri și beneficii

În continuare se menționează ce tipuri de costuri și

beneficii pot apărea prin realizarea unor proiecte și
metode de evaluare a consecințelor asupra mediului.
Costurile și beneficiile pot fi împărțite în trei
componente cuantificabile și o a patra componentă calitativă:
- costuri și beneficii directe;
108
 - evaluarea externalităților bazată pe prețuri de piață;
- evaluarea externalităților bazată pe prețuri fantomă
(de umbră);
- descrierea calitativă a externalităților.

Costuri și beneficii directe

Beneficiile și costurile directe se referă la valoarea
economică a resurselor folosite și la valoarea rezultatelor
obținute.
În cazul unor componente cu costuri directe - spre
exemplu pământul/terenul - acesta trebuie inclus în ACB
ca o parte de bază a unui proiect, costurile fiind
privite/considerate și pentru prevenirea degradării
mediului - deci costurile de prevenire care pot evita
costul de reconstrucție/reabilitare.
Beneficiile directe ale unui proiect reprezintă
valoarea producției rezultate.
Veniturile rezultate din vânzarea bunurilor și
serviciilor proiectului pentru care există piață pot fi
considerate ca o componentă a beneficiilor directe.

109
 Externalitățile și evaluarea lor
Dacă în privința prețurilor directe nu sunt probleme,
în evaluarea activităților, prețurile externe sunt mai
complicate. Nu există sub aspect calitativ în evoluarea
acestor beneficii dar, ele trebuie identificate pentru a
putea fi incluse în ACB.
Se impune a fi subliniate două probleme principale
ale externalităților în ACB:
- identificarea externalităților înainte de implementarea
proiectului;
- cuantificarea valorii externalităților pentru a fi
incluse in ACB.
Prima problemă/aspect este importantă pentru a
avea tabloul complet privind consecințele proiectului
asupra mediului; a doua implică măsurarea externalității
în termeni monetari dar, pentru unele externalități nu
există o evaluare de piață.
Externalitățile, de regulă, apar în timpul
producției, distribuției sau consumului și deci pot avea
efecte pozitive și negative asupra mediului și nivelului
de trai al populației.

110
 În situația în care valorile privind mediul sunt lipsite de
preț, ele pot fi stabilite prin consultarea/chestionarea
populației prin așa numita metoda evaluării probabile
(MEP).

Evaluarea externalităților bazată pe prețurile de piață

Cea mai potrivită și des folosită în evaluarea
aproximativă a externalităților se face prin aprecierea valorii
de piață a bunurilor și serviciilor distruse sau cerute pe piață
ca urmare a unei externalități (pozitivă sau negativă).
Metode de evaluare a externalităților pozitive și
negative sunt:
a) Aproximarea schimbării productivității
Această aproximare poate fi măsurată pentru
evoluarea condițiilor de mediu care influențează
productivitatea în domeniul forestier, agricol, piscicol
etc. Analiza se poate extinde și asupra unor alte utilizări
cum ar fi turismul.
Prin poluarea aerului și apei trebuie să fie
abandonată o anumită cultură iar fermierii trebuie să se

111
orienteze spre o altă utilizare mai puțin valoroasă și deci
cu diferențe în beneficii nete.
Situația poate fi și inversă - printr-un proiect
implementat, fermierii se pot orienta spre alte culturi ca
urmare a unor externalități pozitive din care obțin un
beneficiu ca urmare a îmbunătățirii mediului.
Deci, este foarte important să se identifice efectele
asupra productivității în condițiile prezenței sau absenței
efectelor asupra mediului.
b) Analiza pierderii sau câștigului de venituri
O schimbare în productivitatea unui spațiu geografic
care se datorează unui proiect este și factorul uman.
Poluarea aerului și apei are repercusiuni asupra
sănătății populației respective prin reducerea zilelor de
lucru, costurile medicale, boli specifice ca diaree,
afecțiuni gastrice etc. Toate aceste aspecte conduc la așa
numitul cost-pierdere.
Invers, prin îmbunătățirea condițiilor de mediu,
populația poate să beneficieze de sănătate mai bună,
reducerea zilei de muncă sau a săptămânii.

112
 Deci, beneficiile legate de sănătatea populației sunt
foarte importante, fapt ce trebuie incluse în ACB.
c) Analiza cheltuielilor de prevenire
Evaluarea pagubelor provocate de degradarea
mediului și cheltuielile care trebuie să fie suportate de
populație pentru a preveni acestea până la un anumit
nivel se face de către autoritățile abilitate - locale,
regionale, naționale.
Aceste cheltuieli se suportă pentru a menține
productivitatea activităților economice în limitele
obținerii veniturilor necesare traiului, stării mediului
(esteticii peisajului) etc.
Antreprenorii și persoanele individuale vor
suporta/aloca fonduri pentru prevenirea/evitarea
impactului negativ al mediului (inundații/secete etc) în
condițiile în care pagubele vor fi mai mici sau egale cu
costul pagubelor efective. Dacă valoare pagubei scade
în raport cu productivitatea atunci suma cheltuielilor
conduce către un beneficiu.
d) Analiza cheltuielilor de reamplasare/reparare

113
 Cheltuielile de reamplasare/reparare reprezintă costul
unor mutări de localități, căi de comunicații, obiective
economice, terenuri agricole prin implementarea unui
proiect cu asemenea consecințe în teritoriu. Redresarea
calității aerului și apei, prin acțiuni specifice se face, de
asemenea prin prisma cost/beneficiu.
e) Analiza cheltuielilor de reorientare a forței de
muncă
Această reorientare a forței de muncă are numeroase
cauze dar, în privința condițiilor de mediu acestea se pot
datora degradării acestora și orientarea către alte
preocupări sau implementarea unor proiecte care obligă
mutarea populației și oferirea de alternative profesionale
pe lângă cele de strămutare.

Evaluarea externalităților folosind prețurile umbră

(fantomă)
Prețurile umbră ale externalităților sunt prețuri care
măsoară indirect efectul externalității asupra nivelului de
trai. Aceasta poate fi făcută folosind alte bunuri și
servicii care sunt în strânsă legătură cu externalitatea

114
pentru a o evalua sau când nu există piață pentru prețurile
umbră prin chestionare directă a opiniei populației asupra
valorii pe care o acordă schimbărilor condițiilor de mediu
folosind o piață ipotetică.
Aceste metode sunt destul de noi și dificil de aplicat,
cu deosebire în țările în curs de dezvoltare sau în cele în
tranziție cum este și România, cu excepția metodei de
evaluare probabilă (MEP) dar care implică date și timp,
persoane avizate, dar utilă în viitor în evaluarea bunurilor
și serviciilor de mediu.

Metoda evaluării probabile (MEP)

În unele situații externalitățile induse de un proiect
nu pot fi măsurate direct și nici indirect, deoarece nu
există o piață actuală sau piață umbră pentru bunurile și
serviciile preconizate.
MEP-ul este mijlocul/procedeul prin care se
chestionează populația implicată dacă este dispusă să
plătească și cât pentru a obține un anumit profit.
Prin această metodă se ia în considerare evaluările
personale/individuale, privind creșterile sau descreșterile

115
în calitatea bunurilor și serviciilor de mediu probabile în
raport cu o piață ipotetică. Această metodă are avantajul
că se poate folosi în multe situații și se practică în
evaluarea stării și efectelor de mediu.
Exemplele sunt numeroase: construirea unui
aeroport, a unei autostrăzi, a unui obiectiv industrial, a
unor supermarket-uri, a unor spații de recreere etc.
Cerința importantă a MEP-ului este ca evaluarea
probabilă - adică piața ipotetică să se apropie cât mai
mult de piața reală.
În folosirea MEP -ului sunt/apar mai multe surse de
influență care pot modifica valoarea ce trebuie plătită.
Se enumeră câteva surse de influență
 Influențe strategice - subestimare/supraestimare
a sumei ce se dorește a fi plătită pentru a beneficia de un
avantaj de mediu sau a sumei care este revendicată pentru
a renunța la avantaj. Persoane/antreprenori doresc
subestimarea sumei și deci ameliorarea de mediu mai
ieftină sau supraestimarea pentru un avantaj în speranța
că nu vor plăti în viitor;

116
  Influența ipotetică - rezultă din răspunsuri
ipotetice la întrebări ipotetice; MEP-ul se bazează pe
evaluări ipotetice bazându-se pe faptul că oamenii pot
aprecia proiectul pus în discuție.
 Influența asentiment - dorința/amabilitatea
persoanei chestionate de a satisface obiectivului supus
opiniei; tendința de a considera că orice amenajare de
mediu este bine venită și deci apare o supraestimare
deoarece nu sunt puse costurile proiectului.
 Influențe de proiectare - forma de prezentare a
proiectului; suma de pornire a proiectului; nivelul
informației către public privind detaliile proiectului
(unele transparente altele tăinuite).

6.3. Avantaje ale analizei cost - beneficiu (ACB)

- Se impune a fi luate în calcul toate costurile și

beneficiile chiar dacă unele bunuri și servicii sunt furnizate
gratis de către autoritate sau de alte grupuri de interese.
- Cheltuielile de prevenire sunt considerate cheltuieli
obișnuite - directe.

117
 - Scopul ACB - ului este de a arăta că proiectul
aduce beneficii societății.
- Identificarea cheltuielilor directe și de prevenire
privind degradarea ulterioară a mediului asigură o bună
înțelegere a raportului cost/beneficiu.
- Introducerea/promovarea tehnologiilor curate în
scopul prevenirii degradării mediului și beneficii
ulterioare legate de mediu.
- Cele mai importante beneficii ale unui proiect
privind creșterea calității mediului care trebuie incluse în
ACB sunt externalitățile bazate pe prețuri de piață.
- Pe lângă beneficiile directe sunt cele legate de
mediu, sănătate, creșterea productivității activităților
complementare, evitarea cheltuielilor de prevenire.
- Beneficiile care au la bază prețurile umbră se pot
aplica în condițiile în care nu se pune problema banilor și
timpului (cazuri extrem de rare)
- ABC-ul este în curs de perfecționare cu perspective
în viitor și deci nu trebuie aplicate superficial, ci bine
gândite.

118
 Când aceste metode vor fi bine însușite de persoane
avizate devin ușor de aplicat și acceptate de populație.

119
120
 BIBLIOGRAFIE

Avramescu, A., Cartianu, P. (1995), Energia

mondială in perspectiva sfârșitului de mileniu, Editura
Academiei Române
Barde. P. (1992), Economie et politique de
l’environment, Presses Universitaires de France, Paris.
Cămășoiu, Camelia - coordonator (1994), Economia
și sfidarea naturii, Editura Economică, București.
Cucu, V. (2000), Geografia așezărilor rurale,
Editura Domino, Târgoviște.
Cucu, V. (2001), România - Geografie umană și
economică, Editura Oraj, Târgoviște.
Erdeli, G., Braghină, Cr., Frăsineanu, Dr. (1998),
Geografie economică mondială, Editura Fundației
“România de Mâine”, București.
Erdeli, G., Dumitrache, Liliana (2001), Geografia
populației, Editura Corint, București
Gâștescu, P. (1998), Ecologia așezărilor umane,
Editura Universității din București.

121
 Gâștescu, P. (2001), Managementul mediului,
Editura Sfinx - 2000, Târgoviște.
Gâștescu, P. (2008), Economia mediului, note de
curs, București.
Georgescu, G. - coordonator (1995), Reforma
economică și dezvoltarea durabilă, Editura Economică,
București.
Ianoș, I. (2000), Sisteme teritoriale, Editura Tehnică,
București.
Ioan, Anca - Gabriela, Ioan, Cătălin - Angelo
(2001), Economia turismului și a mediului ambiant,
Editura Fundației Academice “Danubius”, Galați.
Ioanid, V. (1991), Urbanism și mediu, Editura
Tehnică, București.
Josan, N. (2002), Sisteme globale de mediu, Editura
Universității din Oradea.
Mac, I. (2002), Geografie generală, Editura
Europontic, Cluj Napoca.
Manoliu, M., Popa, B., Loghin, D. (2002),
Economia și protecția mediului, Editura H.G.A.,
București.

122
 Negrei, C. (1996), Bazele economiei mediului,
Editura Didactică și Pedagogică S.A. București.
Pârvulescu, C. (1978), Economia și valorificarea
intensivă a apelor, Editura Ceres, București.
Popescu, M., Popa, B., Loghin, D. (2002), Economia
și protecția mediului, Editura H.G.A., București
Rojanschi, V. și colab. (1997), Economia și
protecția mediului, Colecția “Ghid profesional” nr. 116,
Editura Economică, București.
Teodorescu, V., Alexandrescu, Valeria (2001),
Terra - geografia resurselor, Editura Fundației “România
de Mâine”, București.
Vădineanu, A., Negrei, C., Lisievici, P.
cooedonator (1999), Dezvoltarea durabilă - teorie și
practică, vol. II - Mecanisme și Instrumente, Editura
Universității din București.

123
124