Vieru Paul - Calitatea Apelor În Municipiile Resedinta de Judet Ale Moldovei. Problematica Apei Potabile

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi
Facultatea de Geografie şi Geologie

Secţia de Geografie
Teză de doctorat
Studiul calităţii apelor în municipiile
reşedinţă de judeţ ale Moldovei
- Problematica apei potabile -
Conducător ştiinţific: Doctorand:

Prof. dr. Irina Ungureanu Narcis Paul Vieru
IAŞI, 2008
„ ...principiul tuturor lucrurilor, apa, este totul
şi în apă toate se întorc… ”
Thales
Studiul calităţii apelor în municipiile reşedinţă de judeţ
ale Moldovei
- Problematica apelor potabile -
Introducere. Motivaţia alegerii temei 7
Problematica apei potabile în localităţile urbane din România 11
Informaţii generale asupra evoluţiei conceptului de calitate 16
CAP. 1. Istoricul cercetărilor 20

1.1. Istoricul cercetărilor asupra cadrului natural al Moldovei 20
1.1.1. Istoricul cercetărilor geologice 20
1.1.2. Relieful 25
1.1.3. Clima 29
1.1.4. Hidrografia 35
1.1.5. Vegetaţia şi fauna 39
1.1.6. Solurile 42
1.2. Istoricul cercetărilor cu privire la evoluţia condiţiilor social – economice
de pe teritoriul Moldovei 44
1.3. Istoricul cercetărilor asupra utilizării apelor din Moldova 51
CAP. 2. Apele de suprafaţă şi subterane din spaţiul hidrografic Siret-Prut 63

2.1. Caracterizarea hidrologică şi hidrogeologică generală 63
2.2. Relaţii interactive ale apelor de suprafaţă şi subterane cu elemente
naturale şi socio-economice din sistemele hidrologice şi hidrogeologice
71
ale spaţiului hidrografic Siret-Prut
2.2.1. Substratul geologic 72
2.2.2. Relieful 80
2.2.3. Clima 89
2.2.4. Solul şi sistemele naturale vii 92
2.2.5. Populaţia, habitatul şi activităţile umane 96
2.2.5.1. Apartenenţa administrativ - teritorială a spaţiului hidrografic Siret-Prut 101
2.2.5.2. Date demografice 102
2.2.5.3. Principalele activităţi economice 102
2.2.5.4. Utilizarea terenului 104
2.2.5.5. Consumul şi alimentarea cu apă a folosinţelor 104
2.3. Calitatea apelor din spaţiul hidrografic Siret-Prut 108
2.3.1. Categorii de calitate ale apelor de suprafaţă 108
2.3.2. Surse de poluare 109
2.3.3. Calitatea apelor de suprafaţă 111
2.3.4. Calitatea apelor subterane 114
CAP.3. Urbanizarea: nivelul urbanismului şi gospodăririi apelor

în teritoriul reşedinţelor de judeţ din Moldova 120
3.1. Scurt istoric al apariţiei şi dezvoltării oraşelor pe teritoriul Moldovei 121
3.2. Evoluţia în teritoriu a municipiilor reşedinţă de judeţ ale Moldovei 126
3.3. Particularităţi fizico-geografice ale cadrului natural 158
3.4. Nivelul urban al reşedinţelor de judeţ 196
3.4.1. Dinamica populaţiei urbane 196
3.4.2. Funcţiile urbane 199
3.4.2.1. Funcţia industrială 199
3.4.2.2. Funcţia comercială 205
3.4.2.3. Funcţia financiar-bancară şi alte funcţii cu rol polarizator al populaţiei 209
3.4.2.4. Funcţiile administrativă, politică şi de menţinere a ordinii publice 211
3.4.2.5. Funcţia culturală şi de învăţământ 214
3.4.2.6. Funcţia sanitară 218
3.4.2.7. Funcţia rezidenţială 219
3.4.2.8. Funcţia de transporturi 221
3.4.3. Nivelul de dotare urbană 223
3.4.3.1. Reţeaua de încălzirea urbană 223
3.4.3.2. Reţeaua de alimentare cu gaze naturale 227
3.4.3.3. Reţeaua de alimentarea cu energie electrică 229
3.4.3.4. Reţelele de telecomunicaţii 233
3.4.3.5. Reţeaua de salubrizare şi colectare a deşeurilor 234
3.5. Problematica gospodăririi apelor 237
3.5.1. Promovarea lucrărilor de gospodărire a apelor 238
3.5.2. Lucrări de gospodărire a apelor pentru satisfacerea cerinţelor de apă 239
3.5.3. Lucrări de gospodărire pentru prevenirea inundaţiilor 240
3.5.3.1. Lucrări de amenajare a terenurilor/luncilor inundabile 240
3.5.3.2. Lucrări de reducere a formării undelor de viitură 241
3.5.3.3. Lucrări de reducere a inundaţiilor formate în condiţii extraordinare 242
3.5.4. Lucrări de gospodărire pentru păstrarea calităţii apelor 242
3.5.4.1 Lucrări bazate pe împiedicarea pătrunderii poluanţilor în ape 243
3.5.4.2. Reducerea reziduurilor evacuate prin epurarea apelor uzate 243
3.5.4.3. Lucrări de prevenire a pătrunderii în mod neorganizat
a substanţelor poluante în ape 243
3.5.4.4. Lucrări de reducere a pătrunderii în ape a substanţelor nocive
pe cale naturală 244
3.5.4.5. Reducerea poluării prin corelarea regimului debitelor apelor uzate
cu cel al emisarului 244
3.5.4.6. Reducerea poluării apelor prin sporirea capacităţii
de autoepurare a emisarilor 244
3.5.4.7. Asigurarea calităţii prin realizarea lucrărilor de gospodărire
cantitativă a apelor 245
3.5.4.8. Lucrări de refacere a calităţii apelor din lacuri 246
3.5.5.Lucrări de gospodărire a apelor subterane 247
3.5.6 Stadiul gospodăriri apelor din arealul reşedinţelor de judeţ
ale Moldovei 248
CAP.4. Calitatea apelor potabile din municipiile reşedinţă de judeţ

254
ale Moldovei
4.1. Interpretarea şi corelarea parametrilor de calitate ai apelor potabile 255
sau potenţial potabile. Aspecte generale
4.1.1. Indicatori fizici şi chimici 255
4.1.2.Indicatori microbiologici 255
4.1.3. Indicatorii biologici 256
4.1.4. Alţi factori 256
4.2. Aspecte ale captării, transportului, preparării şi distribuţiei apei potabile 257
4.2.1.Procedeele şi etapele de tratare a apei 257
4.2.2. Transportul, stocarea şi distribuţia apei potabile 259
4.3. Sistemele de alimentare cu apă potabilă din municipiile
reşedinţă de judeţ ale Moldovei 259
4.3.1.Reţeaua de alimentare cu apă potabilă a municipiului Botoşani 259
4.3.1.1. Prezentarea surselor de apă 260
4.3.1.2. Aducţiunea apei 262
4.3.1.3. Tratarea apei 263
4.3.1.4. Stocarea apei tratate 267
4.3.1.5.Distribuţia apei potabile 267
4.3.2.Reţeaua de alimentare cu apă potabilă a municipiului Suceava 268
4.3.3.Reţeaua de alimentare cu apă potabilă a municipiului Iaşi 282
4.3.4.Reţeaua de alimentare cu apă potabilă a municipiului Piatra Neamţ 294
4.3.5.Reţeaua de alimentare cu apă potabilă a municipiului Vaslui 304
4.3.6.Reţeaua de alimentare cu apă potabilă a municipiului Bacău 322
4.3.7.Reţeaua de alimentare cu apă potabilă a municipiului Galaţi 334
4.3.8. Reţeaua de alimentare cu apă potabilă a municipiului Focşani 347
4.4. Alte surse de alimentare cu apă 357
4.4.1. Alimentarea cu apă în zonele periferice ale oraşelor 357
4.4.2. Fântânile 359
4.4.3. Izvoarele 364
4.4.4. Alimentarea cu ape meteorice 364
CAP.5. Forme de poluare, poluanţi şi efecte complexe

ale poluării/degradării apelor 374
5.1. Formele de poluare şi poluanţii apelor din mediul urban şi preurban 374
5.1.1. Apele menajere şi orăşeneşti 374
5.1.2. Apele uzate industriale 389
5.1.2.1. Apele uzate de la centralele termoelectrice 390
5.1.2.2. Apele uzate din industria chimică organică de sinteză 392
5.1.2.3. Apele uzate de la fabricarea coloranţilor şi produşilor de sinteză fină 395
5.1.2.4. Apele uzate rezultate de la fabricarea unor produse petrochimice 396
5.1.2.5. Apele uzate rezultate de la industria de celuloză şi hârtie 398
5.1.2.6. Apele uzate rezultate de la industria de prelucrare superioară a lemnului 399
5.1.2.7. Apele uzate rezultate din industria textilă 401
5.1.2.8. Apele uzate din industria pielăriei 404
5.1.2.9. Apele uzate din industria alimentară 405
5.1.2.10. Apele uzate din industria prefabricatelor pentru construcţii 409
5.1.3. Apele uzate provenite de la exploataţiile agro-zootehnice 411
5.1.3.1. Sisteme de agricultură folosite pe teritoriul Moldovei 412
5.1.3.2. Surse de poluare ale apelor de suprafaţă şi subterane aferente cultivării plantelor 413
5.1.3.3. Apele uzate de la crescătoriile de animale 419
5.1.3.4. Alte surse de poluare ale apelor datorită activităţilor agro-zootehnice 422
5.1.4. Apele uzate de la halde de steril şi de la platformele
pentru depozitarea deşeurilor 424
5.1.4.1. Depozite pentru deşeuri urbane 424
5.1.4.2. Depozite de deşeuri industriale 425
5.1.4.3. Depozite neamenajate 426
5.1.4.4. Influenţa deşeurilor asupra apelor 427
5.1.5. Exploatarea neraţională a resurselor de apă 428
5.1.6. Surse de poluare şi poluanţi ai apelor potabile din cadrul reţelei de distribuţie 429
5.2 Poluarea şi starea de sănătate a populaţiei 432
5.2.1. Relaţiile complexe dintre apă şi organismul uman
şi sănătatea colectivităţilor umane 432
5.2.2. Boli microbiene transmise prin intermediul apei 433
5.2.3. Boli virale transmise pe calea apei 436
5.2.4. Boli parazitare transmise pe calea apei 436
5.2.5. Boli provocate prin carenţa sau excesul microelementelor din apă 438
5.2.6. Influenţa compoziţiei chimice a apelor asupra
sistemului cardio-vascular 440
5.2.7. Particularităţile intoxicaţiei cu nitraţi 442
CAP.6. Protecţia şi combaterea poluării/degradării apelor 446

6.1. Gestionarea durabilă a resurselor de apă 446
6.2. Metode de prevenire şi combatere a poluării apelor de suprafaţă şi subterane 449
6.2.1. Măsuri manageriale 449
6.2.2. Măsuri legislative/de reglementare 450
6.2.3. Măsuri educative 451
6.2.4. Măsuri practice de protecţie a calităţii apei (categorii de echipamente) 451
6.2.4.1. Canalizarea 451
6.2.4.2. Epurarea apelor. Staţiile de epurare a apelor uzate 452
6.2.4.3. Soluţii individuale de canalizare şi „epurare” 467
Concluzii 471
Bibliografie 479
Introducere. Motivaţia alegerii temei
În sistemul resurselor naturale apa de bună calitate constituie un element de prim ordin
pentru societatea umană, ea îndeplinind funcţii vitale şi de neînlocuit în activitatea biologică
şi economico-socială, precum şi în asigurarea echilibrului ecologic al Terrei. Întreaga dezvol-
tare a societăţii umane a fost şi rămâne strâns legată de resursele de apă. Istoria societăţii con-
semnează faptul că începuturile stabilităţii populaţiei, existenţa celor mai mari şi dinamice
aşezări ale acesteia au fost condiţionate de proximitatea resurselor de apă disponibile şi de
buna lor calitate.
Din păcate, intervenţia omului în mediul natural, a avut şi continuă să aibă un impact
din ce în ce mai mare asupra integrităţii ecosistemelor, care oferă resurse şi condiţionează ser-
vicii esenţiale pentru bunăstarea şi activităţile sale economico-sociale. S-a iniţiat astfel proce-
sul de epuizare a unor resurse naturale, ca urmare a supraexploatării şi a consumului necontro-
lat, în principal de către partea cea mai bogată a populaţiei globului. Acţiunile necontrolate au
afectat apele şi sub aspectul calităţii lor, prin amplificarea şi diversificarea poluării, ceea ce a
adâncit caracterul restrictiv al acestor resurse pe cale de a deveni rare. Drept urmare, multe
zone ale globului se confruntă cu o lipsă acută de apă curată. Limitarea accesului la apă de
bună calitate a devenit astfel una din problemele globale cu care se confruntă omenirea şi care
impune o rezolvare echitabilă într-un timp cât mai scurt posibil, prin efortul comun al statelor
lumii contemporane, înainte de a fi afectată ireversibil capacitatea de autoepurare şi regenera-
re naturală a resurselor.
În ultimele două decenii oamenii şi-au întărit tot mai mult convingerea potrivit căreia
societatea umană se confruntă şi se va confrunta într-un viitor apropiat cu noi limite de natură
cantitativă şi calitativă în domeniul resurselor naturale în primul rând al celor de apă.
Accentuarea „setei omenirii” sau „perspectiva crizei de apă” sunt termeni care apar tot
mai frecvent în studiile de prognoză ale diferitelor organisme internaţionale şi naţionale. În
sensul acesta, spre exemplu, cea de-a doua Conferinţă a Naţiunilor Unite pe tema „Aşezări-
le umane! HABITAT II” (Istambul, iunie 1996) a subliniat necesitatea informării factorilor
politici şi guvernamentali, a populaţiei, pe linia stării şi evoluţiei disponibilităţilor, calităţii şi
gospodăririi apelor din mediul urban. În cadrul acestui forum, s-a relevat faptul că soluţiile pe
planul satisfacerii nevoilor de apă, în continuă creştere, pot fi găsite şi fundamentate numai în
condiţiile existenţei unor informaţii oportune, cât mai corecte, care să vizeze resursele de apă
disponibile pe Terra şi modalităţile lor de gospodărire.
Pe această temă, Organizaţia Mondială a Mediului (OMM), împreună cu alte orga-
nizaţii internaţionale, a lansat Programul de Evaluare Completă a Resurselor de Apă ale
Planetei, care a fost discutat într-o sesiune specială a Adunării Generale a ONU (în iunie
1997), odată cu discutarea implementării Agendei 21 a Conferinţei Naţiunilor Unite pentru
Mediu şi Dezvoltare. La nivel global, OMM a iniţiat Sistemul de Observare a Ciclului Hi-
drologic Mondial, prin intermediul căruia se asigură şi perfecţionarea managementului calită-
ţii resurselor de apă la nivel naţional şi zonal.
În martie 2003, sub egida ONU s-a desfăşurat la Kyoto (Japonia) cel de-al treilea Fo-
rum Mondial al Apei 1 . La sfârşitul lunii august 2003, la Duşanbe (Tadjichistan), a avut loc
Forumul Internaţional al Apei, în cadrul căruia s-a atras atenţia asupra fenomenului de de-
gradare progresivă a resurselor de apă dulce de pe planetă.
Aceste dezbateri internaţionale asupra calităţii resurselor de apă ale omenirii sunt o
expresie a preocupărilor tot mai intense ale instituţiilor publice internaţionale, ale guvernelor
statelor lumii, organizaţiilor civice, precum şi ale publicului larg de a găsi soluţii pertinente de
rezolvare a multiplelor probleme ale resurselor de apă, de stopare a cauzelor care generează
1
Primul a avut loc în anul 1997 la Marraketch (Maroc), iar al doilea în anul 2000 la Haga
7
această problemă globală a omenirii, prin acţiuni coerente de protejare şi conservare a resurse-
lor de apă în sens spaţio-temporal. Pe lângă soluţionarea problemelor de natură calitativă spe-
cifice crizei resurselor de apă, la acelaşi nivel se află şi problemele referitoare la formarea
unui comportament economic şi ecologic corespunzător utilizării eficiente a acestora, în vede-
rea asigurării accesului la apă şi pentru generaţiile viitoare.
În acest context, Summitul Mondial privind Dezvoltarea Durabilă (Johannesburg,
2002) se înscrie ca un moment de cotitură în soluţionarea acestei probleme globale, remarca-
bil prin direcţiile stabilite pentru o utilizare raţională a resurselor de apă. În Planul de Im-
plementare aprobat în cadrul acestui Summit se precizează că printre problemele cu care
omenirea se confruntă se înscriu şi cele care privesc schimbarea modelelor neviabile de pro-
ducţie şi consum şi protejarea şi gospodărirea bazei de resurse naturale pentru dezvoltarea
economico-socială. Acestea reprezintă obiectivele cadru şi cerinţele esenţiale pentru dezvolta-
rea durabilă. În această privinţă, pentru evitarea şi eliminarea actualelor surse de degradare a
resurselor naturale cât mai curând posibil, este necesară implementarea strategiilor care trebu-
ie să includă obiectivele adoptate la nivel naţional şi, unde este cazul, la nivel regional, pentru
protejarea ecosistemelor şi pentru a se ajunge la un management integrat al resurselor de sol,
de apă şi biologice, consolidând în acelaşi timp capacităţile locale, regionale şi naţionale.
Îndeplinirea acestor cerinţe presupune măsuri concrete care privesc lansarea unui pro-
gram de acţiuni, susţinut de asistenţă tehnică şi financiară. Prin acestea să se asigure
- accesul oamenilor la apa potabilă;
- facilitarea accesului la informaţie şi participarea publică la toate nivelurile de elaborare şi de luare a
deciziilor referitoare la managementul resurselor de apă şi la implementarea proiectelor;
- intensificarea preocupărilor de prevenire a poluării apelor, în vederea reducerii riscurilor îmbolnăviri-
lor şi a protejării ecosistemelor, prin introducerea unor tehnologii de igienizare accesibile din punct de vedere
financiar şi tratarea apelor menajere provenite din gospodării şi a apelor industriale;
- adoptarea măsurilor de protecţie şi prevenire pentru promovarea exploatării viabile a apei şi rezolvarea
crizei de apă;
- elaborarea şi implementarea strategiilor naţionale referitoare la managementul integrat al bazinelor râ-
urilor şi al pânzei de apă freatice, precum şi pentru perfecţionarea infrastructurii de exploatare a apei, în vederea
reducerii pierderilor şi a amplificării reciclării apei;
- îmbunătăţirea exploatării resurselor de apă şi alocarea lor în funcţie de utilizările aflate în competiţie,
dându-se prioritate satisfacerii nevoilor umane de bază;
- menţinerea echilibrului dintre cerinţele de consum şi refacerea ecosistemelor şi a funcţiilor acestora;
- dezvoltarea programelor de diminuare a efectelor provocate de fenomenele hidrologice extreme;
- iniţierea de parteneriate între sectoarele public şi privat, care să ofere prioritate necesităţilor populaţiei
cu venituri reduse, pe baza unor reglementări de natură economică şi a respectării condiţiilor locale;
- îmbunătăţirea monitorizării resurselor de apă, a metodelor de evaluare a consumului, prin constituirea
unor indicatori naţionali relevanţi.
Desigur, realizarea unor astfel de deziderate necesită noi abordări, prezente însă, mai
ales, în lucrările de specialitate. Pentru ca ele să fie preluate şi puse în aplicare este nevoie de
o apreciabilă transformare în percepţia şi gândirea oamenilor în general şi a factorilor de deci-
zie care conduc elaborarea şi implementarea politicilor de ape în special, de la primari şi con-
silieri locali la miniştri şi parlamentari, de la directori de agenţi economici la cadre didactice,
ziarişti, conducători de diverse instituţii şi organizaţii şi alţi lideri sau formatori de opinie.
Apa este pentru orice oraş/localitate, o sevă a vieţii, fără de care nu poate exista. Popu-
laţia, instituţiile publice, unităţile industriale, lacurile şi bazinele urbane/rurale –pentru toţi şi
peste tot este nevoie de apă, de apă curată, de bună calitate, în primul rând de nivel potabil.
Apă se consumă. De fapt, cea mai mare parte se murdăreşte, devine apă uzată, pe care
o colectează canalele şi după epurare este redată emisarilor, din care a fost direct sau indirect
preluată amonte de utilizare. Oricine conştientizează importanţa apei, mai ales a celei potabi-
le, dar majoritatea consumatorilor nu bănuiesc complexitatea şi implicaţiile sistemului (format
din elemente ale mediului natural şi ale mediului antropic) care participă la asigurarea oraşu-
lui cu apă de băut de bună calitate. Tocmai acest scop are şi teza noastră de doctorat cu titlul
8
„Studiul calităţii apelor în municipiile reşedinţă de judeţ ale Moldovei”: să prezinte aspecte-
le importante ale acestor probleme, să contureze o imagine a vastului angrenaj ce acţionează
pentru captarea, producerea şi distribuirea unei ape de bună calitate şi să informeze în final
asupra calităţii reale a apelor, în principal a celor considerate potabile în oraşele menţionate.
Studiul este structurat în 6 capitole, precedat de o introducere în care se motivează
alegerea subiectului, precum şi semnificaţia lui teoretică şi operaţională. În partea introductivă
sunt prezentate Problematica generală a apelor în mediul urban dar şi unele Informaţii
generale cu privire la evoluţia conceptului de calitate, aceasta încheindu-se cu definirea
actuală a conceptului de calitate a apei potabile în lume şi în România.
Indispensabil realizării unui studiu obiectiv cu privire la „Calitatea apelor în munici-
piile reşedinţă de judeţ ale Moldovei”, „Istoricul cercetărilor” ne-a asigurat posibilitatea
documentării corecte asupra demersului fundamental şi aplicativ preexistent.
În capitolul 2 „Apele de suprafaţă şi subterane din spaţiul hidrografic Siret-Prut”
este prezentat sistemul hidrografic al apelor din partea de est a ţării. Numit „spaţiul hidrogra-
fic Siret – Prut”, el este format prin însumarea teoretică a bazinelor hidrografice ale râurilor
Siret şi Prut. În cadrul acestui capitol sunt analizate relaţiile interactive ale apelor de suprafaţă
şi subterane cu elemente naturale şi socio-economice din sistem. Aceste interacţiuni constituie
baza funcţionării ca sistem a spaţiului hidrografic Siret – Prut.
Capitolul 3 „Urbanizarea: nivelul urbanismului şi gospodăririi apelor în teritoriul
reşedinţelor de judeţ din Moldova” debutează cu analiza premiselor naturale ale dezvoltării
reşedinţelor de judeţ din Moldova, o atenţie deosebită acordându-se dinamicii urbanizării.
Analiza evidenţiază particularităţile geologice şi geomorfologice, hidroclimatice şi biopedo-
geografice, precum şi cele ale urbanizării, cu toate elementele complexe ce ţin de dinamica
acestui fenomen. Analiza modului de gospodărire a resurselor de apă formează obiectul de
cercetare al subcapitolului 3.5. Investigarea a fost orientată în special spre prezentarea acelor
metode de gospodărire care au ca finalitate protejarea calităţii resurselor.
Capitolul 4, „Calitatea apelor potabile din municipiile - reşedinţe de judeţ ale
Moldovei”, este consacrat descrierii firului sistemic al alimentării cu apă, începând cu analiza
surselor de alimentare şi continuând cu studiul sistemelor de captare, tratare şi distribuţie. O
privire specială se face asupra calităţii apelor ce ies din staţiile de tratare şi sunt îndreptate
spre consumatori. Pentru evidenţierea randamentului staţiilor de preparare a fost realizată o
analiză comparativă a 14 indicatori de calitate aplicaţi frecvent în procesul de potabilizare al
apei în cele 8 reşedinţe de judeţ. Gradul de satisfacere cu servicii de alimentare cu apă potabi-
lă în oraşele reşedinţă a fost evaluat prin intermediul unui chestionar cu 7 întrebări adresat po-
pulaţiei (circa 100 persoane la nivelul fiecărei reşedinţe de judeţ). Concluziile acestui demers
sunt prezentate în finalul capitolului 4.
Capitolul 5, „Efectele complexe ale poluării/degradării apelor în mediul urban din
reşedinţele de judeţ ale Moldovei” prezintă succint specificul fiecărei activităţi socio-
economice cu impact asupra calităţii apei, cu referiri speciale la formarea şi caracteristicile
cantitative şi calitative ale apelor uzate ce rezultă din desfăşurarea proceselor de producţie.
Tot în cadrul acestui capitol sunt analizate influenţele nocive (în toată complexitatea lor) ale
impurificatorilor principali, asupra oamenilor şi animalelor, asupra florei şi faunei acvatice,
asupra microorganismelor din instalaţiile de epurare şi asupra calităţii apelor receptoare (emi-
sarilor).
În capitolul 6 „Protecţia şi combaterea poluării/degradării apelor din municipiile
reşedinţă de judeţ ale Moldovei” sunt prezentate succint procedeele folosite pentru tratarea
apelor uzate emise din activităţi socio-economice din Moldova, precum şi construcţiile şi in-
stalaţiile corespunzătoare. În finalul capitolului 6 sunt prezentate posibile soluţii individuale
de canalizare care ar putea suplini lipsa canalizării publice în zonele periferice ale oraşelor.
9
Aceste soluţii pot fi considerate metode alternative de epurare ale apelor ce provin de la gos-
podăriile izolate din zona periferică a marilor oraşe.
Lucrarea se încheie cu aspecte conclusive şi bibliografie.
Fără intenţia de epuizare a unui subiect atât de vast, aflat la început de abordare în
practica şi teoria cercetării ştiinţifice din domeniu, studiul realizat se bazează pe o documenta-
ţie desfăşurată în biblioteci, arhive, baze de date specializate şi instituţii de profil, dar în egală
măsură şi pe teren, în unităţi de tratare a apei, staţii de epurare, unităţi de producţie şi de ser-
vicii care utilizează apă şi evacuează ape uzate, în perimetre de protecţie a surselor de apă şi
pe traseele conductelor de aducţiune, în lungul canalelor de evacuare, în diverse cartiere urba-
ne şi periurbane.
Analiza realizată este însoţită şi de piese grafice (tabele, scheme, diagrame, fotografii
etc.) introduse în text sau anexate, a căror prezenţă sperăm să asigure atât o claritate a studiu-
lui, cât şi o înţelegere mai bună a problematicii apei potabile în Moldova.
10
Problematica apei potabile în localităţile urbane din România
Apa este nu numai cea mai răspândită, dar şi una dintre cele mai utile substanţe de pe
Pământ, având un rol deosebit de important în procesele de apariţie şi întreţinere a vieţii. Dez-
voltarea intensă a ramurilor industriale, a agriculturii, serviciilor comunale a condus la creşte-
rea continuă a consumului de apă şi implicit la degradarea resurselor specifice.
Astăzi nu există nici o ţară care să nu se confrunte cu probleme legate de deficitul de
apă, în special de apă potabilă. Mai mult decât atât, circa 25 % din locuitorii planetei nu au
acces la apă potabilă de bună calitate, iar aproximativ 55% din locuitorii planetei nu dispun de
condiţii sanitare adecvate.
Europa are resurse de apă estimate la 1015 m3 ape subterane, 2580 x 109 m3 ape de su-
prafaţă (din care 131 x 109 m3 în râuri, 2027 x 109 m3 în lacuri naturale şi 422 x 109 m3 în
acumulări artificiale) şi 4090 x 109 m3 în gheţari. Scurgerea medie (runoff = precipitaţii minus
absorbţie în sol şi evaporare) este de 304 mm/an, adică 3100 x 109 m3, pe un teritoriu de 10,2
milioane km2. Raportat la populaţia Europei (680 milioane locuitori), înseamnă teoretic 4560
m3 /locuitor/an, la o captare totală actuală de 700 m3 /locuitor/an = 1920 l/locuitor/zi.
Aparent, nu ar trebui să existe probleme cantitative privind resursele de apă deşi în
America de Sud, de exemplu, există de 10 ori mai multă apă pe cap de locuitor decât în Euro-
pa. Repartiţia apei existente la nivel european este însă inegală, ţările din nordul Europei
având, pentru fiecare locuitor, resurse de 6-8 ori mai mari decât celelalte. Totuşi se estimează
că în apropierea centrelor urbane din toate ţările Europei, cu excepţia Irlandei, resursele de
ape subterane şi de suprafaţă sunt supraexploatate. În repartiţia diferenţiată a resurselor de
apă, intervine puternica variaţie sezonieră şi mulţi alţi factori.
În comparaţie cu restul Europei, România este o ţară cu resurse de apă reduse. În ciuda
realizării a numeroase acumulări, volumul de ape de suprafaţă stătătoare este modest iar râuri-
le au debit relativ mic. Cifric, resursele totale de apă ale României sunt evaluate la 40 x 109
m3/an, din care în râurile interioare numai 5 x 109m3/an (10 x109 m3/an în regim amenajat) şi
3x109m3/an apă subterană. Potenţialul hidric este aproximat la 1750 m3/locuitor/an, faţă de
media europeană de 4800 m3/locuitor/an. Dunărea este puţin utilizată ca sursă de apă şi pune-
rea ei în valoare în acest sens nu se întrevede în viitorul apropiat, deşi planuri există. Chiar şi
ridicând mult procentajul utilizării Dunării ca sursă de apă, volumul de resurse pe cap de locu-
itor rămâne modest în comparaţie cu media în Europa.
Rezervele de apă diferă spaţial, ele fiind bogate în zonele montane şi reduse în Bără-
gan şi Dobrogea, precum şi în unele zone carstice, unde utilizarea apelor meteorice pentru ne-
voile populaţiei este obişnuinţă. Diversele aducţiuni interbazinale nu au anulat discrepanţele şi
nu măresc pe ansamblu cantitatea de apă, fapt pentru care România are un motiv în plus să
manifeste grijă faţă de apele ei, care ridică probleme serioase nu doar cantitativ ci, şi mai ales,
calitativ.
Necesarul de apă standard pentru populaţie este de 70-360 l/zi 1 . Principalele activităţi
umane care necesită consum de apă în România sunt 2 :
- nevoi gospodăreşti / individuale cum sunt cele pentru asigurarea nevoilor fiziologice
de aport hidric zilnic (2,5 l/zi), pentru asigurarea igienei personale, pentru întreţinerea curăţe-
niei locuinţei (40-280 l/zi), pentru spălarea alimentelor, pentru prepararea hranei.
1
Conform datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (O.M.S.) necesarul minim de apă pentru un om este de 5 litri /zi, din
care 1,5-2 litri se consumă ca atare, iar restul se reţine din alimente sau apare din metabolism. Necesarul fiziologic este de
2,5-3 litri/zi, diferenţa până la 3-5 litri/zi apărând datorită activităţilor fizice şi datorită temperaturii ambientale. Totuşi, în
medie, pe glob omul utilizează 100 l/zi pentru operaţiuni de igienă corporală, pregătirea hranei şi alte activităţi domestice.
Acest consum zilnic diferă de la un continent la altul , de la o zonă la alta. În Africa este de 3 litri /zi , la New York de 1000
litri/zi. Consumul de apă a crescut în timp, de la 500 km3 , în 1974, la aproximativ 1400 km3 în anul 2000 (Vişan Sanda şi
colab. pag.155).
2
Oatu Carmen – „ Instrumente economice în gestionarea durabilă a resurselor de apă”, Edit. All, Bucureşti 2005 pag.39
11
- nevoi publice al comunităţii: consum divers de apă în unităţi sanitare, de cultură şi
educaţie, de deservire etc. (25 - 60 l/zi);
- nevoi pentru stingerea incendiilor şi alte nevoi excepţionale; nevoi urbanistice (5-20
l/zi/locuitor) cum sunt apele pentru spălatul şi stropitul străzilor, pieţelor, pentru fântâni arte-
ziene, pentru stropirea spaţiilor verzi;
- nevoi recreaţionale - înot, navigaţie de agrement etc.;
- nevoi pentru industrie (ape de răcire, pentru generare de energie electrică în hidro-
centrale, în procese tehnologice ca solvent sau reactant etc.);
- nevoi pentru zootehnie, pentru piscicultură, pentru stropiri şi irigaţii în agricultură,
- nevoi pentru transport (navigaţie) etc.
Pentru a ajunge la consumator, în mod centralizat, apa (prelevată din surse de suprafa-
ţă şi subterane) este pompată la staţiile de epurare, unde este supusă tratării cu diverse sub-
stanţe solubile şi insolubile, iar ulterior fiind dezinfectată se distribuie prin apeducte consuma-
torilor. O mare parte din apeducte sunt însă uzate, renovarea lor fiind dificilă din cauza pro-
blemelor economice cu care se confruntă toate regiile şi companiile de apă şi canalizare din
România, ceea ce, nemijlocit, influenţează calitatea apei potabile.
De asemenea, primăriile şi gospodăriile (regiile) care gestionează apeductele nu dis-
pun de specialiştii şi resursele financiare necesare reabilitării, aceste sisteme aflându-se într-o
stare de degradare continuă.
Deşi în unele localităţi au fost iniţiate lucrări de reabilitare (finanţate prin proiecte eu-
ropene sau împrumuturi) a conductelor de apă, multe din ele nu au putut fi încheiate (lipsa
banilor, interese politice, interese ale oamenilor de afaceri locali, etc.).
Din cauza sărăciei, nici populaţia nu este aptă să contribuie material la rezolvarea pro-
blemei. Astfel, s-au creat frecvent situaţii în care oamenii nu pot avea acces permanent la apă
potabilă. Există localităţi unde apa, este distribuită consumatorilor cu intermitenţă de 8 – 12
ore pe zi. Statistica recentă asupra intermitenţei furnizării arată că în 50 de oraşe, cu o popula-
ţie de 3,6 milioane de locuitori, întreruperea este sub 8 ore/zi ; 36 de oraşe, cu o populaţie de
1,4 milioane de locuitori au între 8-12 ore/zi întrerupere şi 17 oraşe, cu 0,5 milioane locuitori
au întreruperi mai mari de 12 ore/zi 3 .
Dezvoltate în decursul anilor, în funcţie de cerinţele social-economice ale localităţilor
şi de posibilităţile de asigurare a resurselor, reţelele actuale de alimentare cu apă al marilor
aglomerări apar sub forma unor sisteme complexe, care, pe lângă reţeaua de distribuţie pro-
priu-zisă, cuprind - după caz - unul sau mai multe rezervoare, staţii de pompare cu sau fără
acumulatoare hidropneumatice, regulatoare de debit şi/sau de presiune. În raport cu distribuţia
succesivă, configuraţia reţelelor de distribuţie, realizată de regulă etapizat, în funcţie de gradul
de echipare tehnico-edilitară şi particularităţile reliefului, cuprind mai multe zone de presiune,
alimentate gravitaţional şi/sau prin pompare. În majoritatea ansamblurilor de locuinţe, alimen-
tarea clădirilor cu regim înalt se realizează centralizat, prin intermediul staţiilor de punere sub
presiune, cu hidrofor, amplasate de obicei în punctele sau centralele termice care le alimen-
tează.
Realizarea etapizată a reţelelor de distribuţie existente a condus la o dezvoltare pre-
ponderent extensivă a acestora, pentru satisfacerea cantitativă a nevoilor de apă, neglijând, de
cele mai multe ori, aspectele calitative ale serviciului oferit şi, mai ales, eficienţa energo-
economică a prestaţiei asigurate. În acest sens, trebuie remarcat faptul că, în general, în siste-
mele actuale de distribuţie a apei se înregistrează o lipsă acută de mijloace tehnice pentru mă-
surarea debitelor şi contorizarea consumului de apă în reţea şi la consumatori, precum şi lipsa
mijloacelor de măsură, control şi reglare a parametrilor funcţionali în principalele noduri ale
3
Anuarul Statistic al României 2006 - cap.5.11 pag. 266 şi cap.5.12 pag. 274
12
reţelei, care să permită adaptarea operativă a acestora la condiţiile impuse în diferite situaţii de
exploatare.
Inexistenţa unui sistem informatic capabil să înlesnească simularea scenariilor de ex-
ploatare, în vederea stabilirii vectorului optim de conducere, agravează situaţia.
În aceste condiţii, în exploatarea celor mai multe sisteme de distribuţie a apei, din ma-
rile aglomerări urbane, se înregistrează o serie de deficienţe caracterizate, în general prin:
- consumuri efective de apă superioare celor luate în considerare – în conformitate cu
standardele existente – la dimensionarea elementelor sistemului (conducte, rezervoare com-
pensatoare, staţii de pompare);
- variaţii orare ale consumului de apă, mai importante decât cele obişnuite în astfel de
reţele;
- fluctuaţii importante de presiune, cu căderi mari în orele vârfului de consum, care
afectează condiţiile de alimentare a consumatorilor branşaţi direct, dar şi pe cei deserviţi prin
intermediul subsistemelor alimentate centralizat de staţii cu hidrofor;
- circulaţii preferenţiale ale debitelor, neconcordante cu capacităţile de deservire ale
diferitelor surse de alimentare, care se manifestă îndeosebi în zonele joase, ca o consecinţă a
dezechilibrului energetic ce poate apare în condiţiile interconectării rezervoarelor şi/sau reţe-
lelor din diferite zone de presiune fără folosirea regulatoarelor de presiune şi a limitatoarelor
de debit şi în absenţa unui control operativ efectiv al prelevărilor de debit practicate de marii
consumatori.
Atunci când exploatarea unui sistem de alimentare cu apă se confruntă cu fenomene de
genul celor menţionate mai sus, se pune problema amplificării capacităţii de transport şi reabi-
litării prin dezvoltare/retehnologizare a reţelei de distribuţie. În acest scop se procedează, de
obicei prin încercări succesive, la alegerea unor noi diametre pe anumite tronsoane şi verifica-
rea funcţionării ansamblului în noile condiţii, într-un proces care se încheie odată cu găsirea
soluţiei hidraulice acceptabile, fără preocupări deosebite în ceea ce priveşte eficienţa energo-
economică a acesteia.
Evitarea unor astfel de soluţii „parametrice“, în care reţeaua se redimensionează şi se
verifică la fiecare încercare, fără garanţia obţinerii celei mai bune soluţii din punct de vedere
energetic şi economic, poate fi asigurată printr-o analiză corespunzătoare a deficienţelor şi
formularea – în consecinţă – a unei probleme de optimizare, care vizează minimizarea costu-
lui total al retehnologizării/reabilitării.
Pentru aceasta este necesara identificarea problemelor generale (modul în care recep-
tează populaţia, presa, agenţii economici) ale sistemelor de distribuţie apă potabilă din oraşe
dar şi a problemelor specifice firmelor furnizoare a acestor utilităţi.
1.Probleme generale
- pierderi extrem de mari de apă (aproximativ 40 % din totalul apei ce intră în oraşe se
pierde pe sub străzi, case, blocuri, etc.). Această masivă pierdere însemnă şi pierderea unei
mari părţi din investiţia făcută pentru tratarea, pomparea şi chiar epurarea apei, atunci când
ajunge înapoi în canalizare. De asemenea, înseamnă afectarea fundaţiilor clădirilor, a infras-
tructurii străzilor, a stabilităţii versanţilor. Apa se pierde prin fisurile apărute în conducte dar
şi la intervenţii, atunci când se descărcă conductele sau când, la repunerea în funcţiune a unei
conducte ea trebuie spălată, având multe depuneri de sedimente. Nu în ultimul rând, se pierde
multă apă, după o intervenţie, când apa murdară de la robinet impune evacuarea minute în şir.
- reţelele de apă nu sunt cunoscute în întregime, fapt ce permite existenţa unor zone cu
încrucişări sau vecinătăţi periculoase pentru sănătatea oamenilor (spre exemplu cu canale de
deversare a unor diferite reziduuri);
- reţelele sunt foarte vechi (localităţi precum Iaşi, Focşani, Braşov, Bucureşti au reţele
mai vechi de 100 ani); cunoscându-se durata de viaţă standard a unei reţele (25-50 ani) necesi-
tatea investiţilor este evidentă ;
13
- nu toate cartierele unor oraşe au instalaţii de apă curentă;
- există zone cu presiune mică a apei;
- se practică încă tarifarea în regim pauşal.
2. Probleme de management specifice companiilor şi regiilor de distribuţie a apei
Există structuri de administrare a apelor de suprafaţă şi mai ales furnizori de apă pota-
bilă şi de servicii de canalizare atât în organizare de tip non-profit, cât şi în organizare pe cri-
terii comerciale, ca regii sau companii. Ambele forme au avantaje şi dezavantaje.
Structurile de tip comercial sunt de regulă, mai dinamice, adaptabile, eficiente, au mai
uşor acces la fonduri, la retehnologizare etc. Pe de altă parte, urmăresc profitul, deci au intere-
sul ca să stimuleze consumul de apă, nu să-l reducă. Dacă acţionar este statul sau autoritatea
locală ori regională, se mai poate prezuma că scopul urmărit este (sau ar trebui să fie) intere-
sul public. Dacă respectivul serviciu mai este şi privatizat, este clar că mecanismele economi-
ce lăsate liber vor duce la orientarea pură spre profit. În plus, tot criteriile economice impun
ca unui client care consumă mult să i se perceapă şi preţ mai mic, asta nu doar ca încurajare a
creşterii consumului, ci şi din raţiunea obiectivă a costului mai redus al unităţii de apă per uni-
tate de infrastructură de distribuţie. Evident, ar trebui să fie invers, preţul să încurajeze eco-
nomia şi nu consumul. Cum aceste deziderate sunt însă contrare intereselor comerciale, unica
soluţie este introducerea de pârghii legislative de protecţie a resursei, care însă fiind
antieconomice vor fi mereu percepute de firme ca o încorsetare şi se va încerca sistematic
eludarea lor, căci împiedică scopul unic al oricărei structuri comerciale - profitul.
Structurile de tip non-profit, ca servicii publice ce nu urmăresc profitul, sunt bugetare
şi implicit au un dinamism mai redus şi o adaptabilitate mai mică. Procesul decizional şi cir-
cuitele financiare sunt mai complicate şi supuse rigorilor ce guvernează autorităţile şi fonduri-
le publice. Pe de altă parte, se prezumă că ele urmăresc interesul public, protecţia rezervelor
de apă şi nu ar trebui să fie tentate să acţioneze în sensul creşterii consumului. Totuşi, adesea
o fac. Paradoxul are de fapt bune explicaţii psihologice şi culturale. Ca să se laude cu "succe-
se" şi cu "eficienţă" şi "dezvoltare", orice conducere de instituţie doreşte, conştient sau in-
stinctiv, să extindă activitatea, nu să o restrângă. Concret, să poată raporta că "au reuşit să li-
vreze mai multă apă". Intervine desigur şi factorul material: a reuşi să determini beneficiarii
să reducă consumul înseamnă să îţi reduci veniturile şi producţia şi deci să trebuiască să îţi
restrângi activitatea (inclusiv personalul), ceea ce e impopular şi greu de acceptat drept un
succes şi ţel de urmărit.
La nivel de bazine hidrografice, gestionarul apelor de suprafaţă a fost transformat în
1998 în societate comercială (Compania Naţională Apele Române SA). Statul nu are nici o
autoritate specifică de ape în teritoriu, inspectoratele de protecţie a mediului neavând personal
şi laboratoare de profil. Astfel C.N. Apele Române este pusă în ingrata situaţie de a fi chema-
tă, ca societate comercială, să urmărească profitul, şi totodată de a trebui, ca administrator
unic al bunului public esenţial format de ansamblul apelor subterane şi de suprafaţă ale Ro-
mâniei, să promoveze economisirea lor. Serviciile judeţene sau locale de alimentare cu apă
sunt şi ele de regulă organizate ca regii autonome, ajungând în aceeaşi inerentă contradicţie
dintre ţelul de a ocroti resursele de apă şi obligaţia de a obţine profit.
Un alt aspect specific al alimentării cu apă potabilă în România, dar şi al percepţiei co-
recte a nivelului de calitate al apelor, rezultă din contrastul între cantitatea şi calitatea remar-
cabile ale surselor de suprafaţă (râuri carpatice) şi degradarea avansată a aceloraşi râuri, aval
de utilizatorii urbani. Numai faptul că în mod frecvent aval de un mare consumator/poluator
nu mai există şi un al doilea, a ocultat calitatea reală, compromisă, a apelor respective.
Problematica şi deci şi abordarea calităţii apei variază în timp şi spaţiu, fără a exista
însă şabloane universal-valabile în spaţiu şi timp. Totul este rezultatul echilibrului pe termen
scurt între necesităţile şi percepţiile sociale. În funcţie de situaţie, autorităţile naţionale sau
14
regionale pot fi interesate de menţinerea/îmbunătăţirea calităţii apei decât comunităţile locale,
şi invers.
Abordarea tradiţională era planificarea liniară: scopuri - politici - obiective - strategii -
tactici – (rezultatul asupra mediului) - monitoring - închiderea buclei de feedback la nivelul
tacticilor. Dezavantajele acestui model tradiţional sunt: este rigid, ia prea puţin în calcul reali-
tăţile biofizice, culturale, sociale, participarea publică este foarte redusă, iar feedback-ul nu
poate modifica fundamental abordarea.
Abordarea modernă constă într-un model non-liniar, de planificare multidimensională,
în care etapele din modelul liniar sunt grupate circular/în spirală, permiţând multiple interacţi-
uni şi ajustări în fiecare etapă, dinspre orice segment spre celelalte, integrând şi valorile socia-
le. Cu un astfel de model există şanse reale ca un sistem de management al unei resurse natu-
rale să fie un compromis acceptabil între conservare şi "folosinţele" dorite. Comunitatea e im-
plicată în fiecare stadiu de planificare şi astfel se poate simţi responsabilă, creând şansa reală
ca planul să poată fi implementat cu succes. Este un sistem mai complicat, mai puţin "efici-
ent" dar care printr-un management durabil asigură funcţionalitate durabilă şi abordarea poli-
tică cu cea ştiinţifică.
Percepţia problemelor apei
În general, problemele apei sunt subevaluate, deoarece percepţia publică asupra lor es-
te redusă şi deformată. Chiar în state unde publicul are intense preocupări legate de mediu şi
dezvoltare durabilă, majoritatea iniţiativelor şi organizaţiilor cetăţeneşti se luptă cu marii po-
luatori industriali, cu extinderea excesivă a autostrăzilor, cu afectarea pădurilor, dar prea pu-
ţini militează contra degradării rezervelor de apă. Politicienii privesc şi ei apa ca pe ceva de la
sine înţeles, disponibil, ca şi aerul sau lumina, nu ca pe o problemă tot mai mare şi complexă
căreia ar trebui să i se acorde maximă atenţie.
Diminuarea cantitativă şi calitativă a resurselor de apă nu este vizibilă direct şi percu-
tantă precum dispariţia pădurii sau a vreunui element faunistic rar, fapt ce face ca publicul să
nu perceapă gravitatea situaţiei decât când, fie preţul apei creşte brusc şi mult sau când, la ro-
binet ajunge apă prea puţină sau de calitate necorespunzătoare.
Caracterul de resursă globală şi limitată nu e nici el perceput pe ansamblu. Cât timp
unei familii sau unei comunităţi nu îi sunt afectate fântânile, izvoarele, râul sau lacul din care
se prizează apa pentru localitatea respectivă, nu se simte direct ameninţată, deşi în era aducţi-
unilor interbazinale, a poluărilor transfrontaliere, a schimbărilor climatice, a exploatării indus-
triale a acviferelor de mare adâncime este greu ca apa să mai fie percepută ca un element izo-
lat independent, strict local.
O altă mare problemă este percepţia apei ca o marfă oarecare şi nu ca bun limitat. Bu-
năstarea economică duce la o puternică ridicare a nivelului de consum industrial, care apoi
mai scade, odată cu progresul tehnologiei. În schimb consumul individual creşte mereu - baie,
piscină, duşuri dese, spălat mult cu maşină de spălat automată, spălat automobilul, câinele,
curtea, stropit gazonul vilei, etc. Este o evoluţie periculoasă, pentru că astfel cine are bani
consumă câtă apă vrea.
Tot o chestiune de percepţie publică a problematicii apei este impactul public al anun-
ţurilor diverselor firme că "au mai investit încă X sute mii euro în protecţia mediului / apei".
Faptul ar trebui să producă bucurie şi apreciere pozitivă dacă investiţia ar fi destinată să îm-
bunătăţească calitatea apelor uzate deversate peste nivelul impus de legislaţie, deci o îmbună-
tăţire facultativă. În realitate însă, de cele mai multe ori, e vorba de o investiţie pe care firma e
forţată să o facă pentru a se conforma sau a reduce nivelul de încălcare a normelor legale. În
acest caz ea nu e de lăudat că a investit X euro acum, ci de blamat că nu a făcut acest lucru din
start sau mai demult şi că o face abia acum, recunoscând ilegalitatea sau neglijenţa din trecut.
15
Informaţii generale asupra evoluţiei conceptului de calitate
În general, termenului de „calitate” (care provine din lat. „qualitas”, „qualitatis” şi în-
seamnă „fel de a fi”) i se pot atribui mai multe sensuri, în funcţie de contextul în care este utili-
zat.
În contextul studiului nostru, calitatea, reprezintă expresia gradului de utilitate socială a
unui produs, măsura în care, prin ansamblul caracteristicilor sale şi al parametrilor economici sa-
tisface nevoia pentru care a fost creat şi respectă restricţiile impuse de interesele generale ale so-
cietăţii cu privire la eficienţa social-economică, precum şi la protecţia mediului natural şi social.
Preocuparea pentru calitatea produselor realizate este străveche, începuturile înfiripării în
conştiinţa oamenilor a semnificaţiei utilităţii obiectelor utilizate datând din perioada timpurie a
epocii primitive.
Aceste prime concepte referitoare la calitate se cristalizează în cadrul relaţiilor specifice
perioadei respective şi anume:
- producătorul şi utilizatorul direct al obiectului sunt identici;
- producătorul şi utilizatorul direct al obiectului realizat sunt în contact nemijlocit,
într-o relaţie de schimb în natură.
Odată cu apariţia comunităţilor umane şi cu diversificarea relaţiilor dintre oameni, se dez-
voltă şi semnificaţiile conceptului de calitate iar modul de apreciere al acestuia se face în cadrul
relaţiei producător - piaţă de desfacere - utilizator direct. Aprecierea calităţii se face în această
perioadă prin intermediul simţurilor proprii ale oamenilor, criteriile de apreciere fiind:
- nevoia utilizatorilor direcţi;
- gradul de acoperire a nevoii;
- impresia asupra utilizatorilor direcţi.
Apariţia aşezărilor construite (case, turnuri, piramide, cetăţi, oraşe), a mijloacelor de
transport, diversificarea rapidă a mărfurilor şi a relaţiilor de schimb ale acestora, apariţia apoi a
structurilor organizate de producţie a mărfurilor (manufacturi antice, ateliere, bresle) şi a căilor
comerciale de transport şi desfacere a mărfurilor, fac ca treptat să apară reglementări, tehnici şi
metodologii specifice (de multe ori confidenţiale) de realizare şi comercializare a produselor.
Aprecierea calităţii în acest context se făcea prin utilizarea diverselor mijloace de verifica-
re şi măsurare, iar criteriilor de apreciere precizate anterior li se adaugă uneori şi gradul de con-
formitate al produselor realizate cu mărimile, instrucţiunile sau reglementările stabilite. Este
apreciată şi măiestria artizanală a meseriaşilor.
Trecerea la producţia şi consumul de masă al produselor precum şi diversificarea extrem
de mare a acestora, a avut un impact deosebit asupra lărgirii conceptului de calitate. La obţinerea
calităţii în acest nou context conta modul de proiectare, punerea la punct şi menţinerea proceselor
de producţie şi modului de ambalare şi livrare al produselor. Terminologia şi semnificaţia calităţii
se dimensionează acum în raport cu toate aceste aspecte. Se diferenţiază o calitate proiectată, o
calitate fabricată şi o calitate livrată.
În accepţiunea modernă, calitatea este o noţiune cu caracter mult mai complex şi în ace-
laşi timp dinamic, care implică alături de exigenţe de natură tehnică, economică şi sintagmele
„calitatea mediului” sau „calitatea vieţii”.
Conceptul de calitate devine o noţiune, care cuprinde numeroase aspecte ale raportului
om-natură. Astfel, spre exemplu, la proiectarea, realizarea şi distribuirea unui produs/serviciu nu
trebuie neglijată nici calitatea estetică a mediului, dar nici factorii care contribuie la menţinerea
acestui tip de calitate. Produsul/serviciul realizat trebuie să se înscrie armonios în circuitul reali-
zat de interacţiunile omului cu mediul (circuit care se bazează pe creşterea duratei de folosinţă a
16
produselor, economisirea resurselor naturale precum şi proiectarea unor cicluri de producţie în-
chise: materie primă → producţie→ produs→ materie primă, facilitând reintegrarea în natură sau
în producţie, pe cât posibil a tuturor reziduurilor).
Aprecierea calităţii în acest context se poate exprima tehnic prin indici de calitate (chi-
mici, fizici, biotici, de impact antropic, etc.) măsurabili şi esenţiali în activitatea generală de pro-
tecţie a mediului.
În acest sens, se poate spune că pentru a putea aprecia calitatea apelor potabile dintr-o lo-
calitate sau regiune trebuie să acordam atenţie factorilor care contribuie la realizarea dar şi la de-
gradarea acestei calităţi, în contextul sistemelor complexe care sunt aşezările umane. Având în
vedere faptul ca în general alimentarea cu apă potabilă este un apanaj al vieţii urbane (cel puţin în
România) considerăm absolut necesară cunoaşterea factorilor (naturali şi antropici) care pot con-
tribui cu ape curate şi suficiente la asigurarea unei calităţi satisfăcătoare a vieţii urbane.
Despre conceptul de calitate a apei potabile
Apa, una dintre cele mai importante resurse naturale şi factor vital pentru toate organisme-
le vii şi majoritatea ecosistemelor, este un factor esenţial pentru sănătatea umană, pentru produc-
ţia de alimente şi pentru dezvoltarea economică în general.
În ultima jumătate de secol creşterea populaţiei, urbanizarea, schimbările din structura şi
dinamica producţiei şi consumului au determinat utilizarea din ce în ce mai intensă a resurselor
de apă.
Astăzi deja se foloseşte jumătate din cantitatea de apă accesibilă din apele curgătoare,
pentru anul 2025 fiind prognozat un procent de 70%.
Creşterea consumului de apă a contribuit semnificativ la afectarea calităţii resurselor de
apă, mărindu-se astfel riscul „de îmbolnăvire prin apă” a populaţiei umane consumatoare. Acest
lucru a impus, treptat, stabilirea unor condiţii de calitate a apei potabile.
Primele cerinţe de potabilitate au avut un caracter empiric şi au fost legate de gust, miros,
culoare, caracteristici uşor evidenţiabile cu ajutorul organelor de simţ şi care, din acest motiv, li-
mitau consumul de apă în caz de modificare a lor. Apele cu gust particular, tulburi sau colorate
inhibă secreţiile digestive şi opresc senzaţia de sete, fapt demonstrat prin studii de specialitate.
Ulterior, dezvoltându-se chimia analitică au fost introduse şi cerinţe chimice pentru apa de
băut. La început, caracteristicele chimice ale apei de băut se rezumau la gradul de mineralizare şi
au fost stabilite după caracteristicele naturale ale apei de la Weimar şi aprobate prin Congresul de
la Bruxelles din 1889.
În anul 1894 au fost stabiliţi, de către M. Rubner 1 indicatori chimici pentru poluarea or-
ganică.
Primele condiţii bacteriologice au apărut în 1904 fiind elaborate de către C. Eijkman 2 . În
aceeaşi perioadă la universitatea din München sunt stabilite primele metode de analiză bacterio-
logică a apei şi de preparare a mediilor de cultură în acest scop.
Preocupările pentru reglementarea calităţii apei de băut au condus la apariţia primei legi
referitoare la parametrii de calitate, în SUA, în anul 1914.
1
Max Rubner, 1854–1909, igienist şi filosof; Laudă igienei, 1881.
2
În 1880, beriberi atinsese proporţii endemice în coloniile olandeze. În 1886, Armata Olandeza înfiinţează un institut de cerceta-
re în Batavia, Java (Indonezia). Christiaan Eijkman, un medic olandez se decide să lucreze pentru institut, fiind dornic să descope-
re "bacteria" cauzatoare de beriberi şi să vindece boala. Pe lângă cercetările propriu-zise el a început sa desfăşoare o serie de
cercetări încercând să descopere aceasta "bacterie", în apă. A constatat că în diferite surse de apă există o serie de substanţe com-
plexe care se pot dezintegra foarte uşor şi care sunt responsabile de manifestările sistemului nervos periferic al omului. Aceste
substanţe sunt produse de o serie de bacterii care se înmulţesc uşor în apele din canalizări.
17
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) publică prima ediţie a volumului „Recoman-
dările pentru calitatea apei potabile” în 1984-1985, utilizată ca bază de referinţă pentru stabilirea
de standarde în scopul asigurării securităţii apei de băut de către majoritatea ţărilor europene.
În anii 1993-1995 şi 2000 O.M.S. republică în trei volume „Recomandările pentru calita-
tea apei potabile”. Această nouă ediţie reprezintă o revizuire şi actualizare a tuturor valorilor de
referinţă la datele ştiinţifice ale ultimelor două decenii din secolul trecut.
În anul 1980 Comunitatea Europeană a adoptat Directiva 80/779 CEE elaborată încă din
anul 1975. Această directivă şi Recomandările OMS sunt publicate în anul 1984. Ele reprezintă
rezultatul cunoştinţelor acumulate de omenire în domeniul calităţii apei până la sfârşitul anilor '70
ai secolului trecut.
După 1984 au avut loc progrese şi schimbări importante, atât în înţelegerea efectelor con-
taminaţilor apelor asupra sănătăţii şi a posibilităţilor de detectare sau de îndepărtare a lor din apă,
cât şi în structura şi organizarea industriei de apă.
Aceste progrese au impus o revizuire fundamentală a Directivei, fapt ce a fost recunoscut
şi agreat şi de către Parlamentul Europei. Deşi prin aplicarea Directivei CE 80/779 calitatea apei
a fost îmbunătăţită, au rămas nerezolvate problemele legate de cadrul legislativ în care să se regă-
sească diferenţele de calitate a apei brute şi dificultăţile semnalate în producerea şi distribuţia
apei.
Astfel, la 3 noiembrie 1998 este publicată Directiva 98/83/CE cu privire la apele destinate
consumului uman, care a înlocuit Directiva 80/779/CEE din 15 iulie 1980. Aceasta nouă directivă
este justificată de:
- progresele ştiinţifice şi tehnice realizate din 1980;
- dificultăţile întâmpinate pentru aplicarea directivei din 1980 din cauza lipsei unui
cadru juridic flexibil şi transparent pentru a gestiona situaţiile de neconformare;
- publicarea în 1994 a recomandărilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) cu
privire la apa de băut.
Comparativ, Directiva din 15 iulie 1980 viza concomitent protecţia sănătăţii şi a mediului
în timp ce Directiva 98/83/CEE are ca obiectiv prioritar protecţia sănătăţii populaţiei împotriva
efectelor nefaste ale contaminării apelor destinate consumului uman.
În România primul standard de calitate al apei potabile a apărut în anul 1952 şi se referea
numai la parametrii chimici. Acest standard (1342/52) a fost revizuit şi completat cu noi para-
metri de calitate şi valori în următorii ani: 1962 (indicatori bacteriologici), 1971, 1977, 1984 şi
1991. Ultima formă, din 2002 a fost armonizată cu Recomandările OMS pentru calitatea apei po-
tabile, din 1984 şi bineînţeles cu Directiva Cadru privind Politica în domeniul apelor şi directive-
le UE referitoare la subcapitolul “Calitatea apelor”, cum sunt cele privind organizarea pe bazine
hidrografice şi necesitatea unei dezvoltări durabile.
În ceea ce priveşte sistemul legislativ român în domeniul gospodăririi apelor, acesta a fost
dezvoltat pe baza sistemului Islamic, care declară toate apele ca aparţinând statului, coroanei sau
încorporate în domeniul public şi supuse controlului guvernului pentru orice altă folosinţă în afa-
ră de utilizarea pentru alimentarea cu apă potabilă sau pentru adăparea animalelor.
Prima lege privind regimul apelor, ce a fost promulgată în România în 1924, includea
elemente privind dreptul asupra apelor, proprietatea, beneficiul din utilizarea acestora, taxe, sub-
venţii, etc.
După 1950, încercările pentru crearea unui cadru legislativ au fost materializate prin pro-
mulgarea, în 1953, a Decretului nr. 413 privind utilizarea raţională, dezvoltarea şi protecţia resur-
selor de apă şi în 1974 a Legii apelor (Legea nr. 8), o lege specifică derivând din Legea nr.
9/1973 privind protecţia mediului.
18
În 1976, prin Legea nr. 1 a fost aprobat Programul Naţional pentru Dezvoltarea Viitoare a
Bazinelor Hidrografice în România. Programul a fost elaborat de Consiliul Naţional al Apelor şi
se baza pe scheme cadru şi planuri de dezvoltare a bazinelor hidrografice.
Mai târziu, Legea nr. 8/1974 a fost completată cu Legea nr. 5/1989 privind gospodărirea
raţională, protecţia şi controlul resurselor de apă.
În anul 1988 a fost elaborat - STAS nr. 4706 – Ape de suprafaţă. Categorii de calitate ca-
re reglementau normele de calitate pentru apele de suprafaţă de pe teritoriul României.
Pe fondul diminuării resurselor de apă, în anul 1989 este promulgată - Legea cu privire la
managementul raţional al apei, protecţiei şi asigurării calităţii apei. Multe din articolele acestei
legi se regăsesc şi în legislaţia actuală.
După 1990, pentru gospodărirea raţională a resurselor de apă a fost necesar să se elabore-
ze o nouă legislaţie, întrucât prevederile vechii legislaţii nu mai corespundeau cerinţelor calitative
şi cantitative impuse de o economie în tranziţie.
Eforturile au fost îndreptate către identificarea acelor prevederi din vechea legislaţie care
corespundeau noilor cerinţe. Astfel de prevederi, precum proprietatea statului asupra resurselor
de apă, acordarea dreptului de a utiliza resursa de apă, regimul lucrărilor construite pe ape sau în
legătură cu acestea, se menţin şi în noua legislaţie.
Dintre numeroasele legi şi hotărâri emise de parlamentul şi guvernul României în dome-
niul apelor de remarcat sunt:
- Legea apelor nr. 107/1996, prin care se stipulează care sunt organismele implicate în
administrarea resurselor de apă şi în gospodărirea apelor în România şi care colaborează la elabo-
rarea strategiei naţionale şi a politicilor în domeniul gospodăririi cantitative şi calitative a apelor;
- Legea nr.458 din 8 iulie 2002 privind calitatea apei potabile, care reglementează norme-
le de calitatea a apei potabile şi are ca obiectiv principal protecţia sănătăţii oamenilor împotriva
efectelor oricărui tip de contaminare a apei potabile prin asigurarea calităţii ei de apă curată şi
sanogenă.
Prin aceste legi, pentru prima dată în România, sistemul legal a fost stabilit cu scopul de a
permite publicului să participe în procesul de evaluare a impactului asupra mediului, de elaborare
a acordurilor/autorizaţiilor şi de aplicare a politicii sau legislaţiei.
În concluzie se poate spune că Legea apelor 107/1996 este o lege modernă, ce conţine
principiile de bază pentru o gospodărire modernă şi integrată a apelor.
Legea apelor, ca şi alte legi specifice, asigură baza pentru implementarea acţiunilor nece-
sare pentru realizarea gospodăririi apelor pe bazine hidrografice. Principalul impediment în reali-
zarea acestui obiectiv este constituit de faptul că legislaţia din domeniul apelor nu este implemen-
tată în totalitate.
De asemenea trebuie avut în vedere faptul că cerinţele de apă pentru satisfacerea nevoilor
de bază ale populaţiei trebuiesc satisfăcute în primul rând. Mai mult, trebuie să se acorde atenţie
corpurilor de apă în care se evacuează ape uzate.
Aceste necesităţi nu sunt luate în considerare în totalitate în România, întrucât activitatea
de gospodărire a apelor dintr-un bazin hidrografic este adeseori dominată de interese locale.
Este necesar să se elaboreze o strategie care să armonizeze toate interesele obiective şi să
se bazeze pe o evaluare integrată a costurilor de mediu, economice şi umane, ca şi a beneficiilor
acelor alternative care includ contribuţia lor potenţială la reducerea secetei şi posibilităţile de asi-
gurare a protecţiei mediului.
19
CAPITOLUL 1
Istoricul cercetărilor
Factorii componenţi ai mediului înconjurător (abiotici, biotici şi antropici) se caracte-
rizează printr-un schimb continuu de materie, energie şi informaţie. Acest schimb reprezintă
baza stării de echilibru ce caracterizează funcţionalitatea mediului.
Cunoaşterea dinamicii fiecărui factor şi a variabilelor care pot provoca dereglarea sau
chiar întreruperea relaţiilor de schimb are ca finalitate iniţierea cel puţin parţială a măsurilor
de prevenire a degradării şi de protecţie a calităţii mediului.
Apa, ca factor abiotic, este puternic afectată de presiunea umană, care generează pro-
bleme dificile de păstrare şi ameliorare a calităţii ei.
Cantităţi uriaşe de substanţe nocive sunt de multe ori introduse în ape şi prin interme-
diul acestora ajung în reţelele de comunicare/schimb ale mediului.
De-a lungul istoriei societatea omenească a făcut investiţii impresionante (financiare,
energetice, umane), pentru asigurarea necesarului de apă. De multe ori rezultatele acţiunilor
respective au fost modeste sau nule, unele volume de apă fiind practic inutilizabile datorită
unor aspecte (abiotice, biotice, antropice) care nu au fost luate în considerare la iniţierea in-
vestiţiei.
Controlul calităţii apei impune cunoaşterea stării actuale şi tendinţele parametrilor ei
fizici, chimici şi biologici. În acest scop s-au încercat modelări dinamice şi spaţio-temporale,
însă, calitatea rezultatelor este încă modestă.
Este mereu necesară realizarea unor modele de echilibru, care să evidenţieze raportul
între nivelul solicitării şi potenţialul hidric real. Această necesitate impune o cunoaştere com-
pletă, geografică, a bilanţului sistemic al apei.
În sensul acesta cunoaşterea evoluţiei cercetărilor geografice asupra teritoriului Mol-
dovei este indispensabilă realizării unui studiu obiectiv cu privire la „calitatea apelor în mu-
nicipiile reşedinţă de judeţ ale Moldovei”.
Numărul foarte mare de lucrări ştiinţifice geografice publicate de-a lungul timpului
asupra diferitelor componente ale spaţiului la care ne referim (fapt datorat în mare parte pre-
zenţei la Iaşi a uneia din cele mai apreciate şcoli geografice din ţară), specificul metodologiei
şi al rezultatelor pe care ni le-am propus prin realizarea tezei de doctorat, aprofundarea inega-
lă în timp a elementelor mediului reprezintă motivul pentru care, în acest capitol relatările cu
privire la cercetările întreprinse asupra teritoriului Moldovei se vor concentra asupra spaţiului
situat la est de râul Siret (Podişul Moldovei).
Pe parcursul redactării, s-au utilizat denumirile geografice folosite în perioada când se
efectuau cercetările, precum şi multe titluri de lucrări reper pentru multe probleme geografice
generale ale spaţiului cercetat şi nu numai pentru specificul apelor şi al utilizării lor.
1.1. Istoricul cercetărilor asupra cadrului natural al Moldovei

1.1.1. Istoricul cercetărilor geologice
Înfiinţarea în anul 1863 în cadrul Universităţii din Iaşi a Catedrei de Geologie şi Mineralogie, reprezintă
începutul unor însemnate cercetări geologice asupra teritoriului Moldovei.
Pe parcursul trecerii anilor aceste cercetări au fost iniţiate şi coordonate de importanţi geologi ai ţării:
Gr. Cobălcescu, I. Simionescu, R. Sevastos, M. David, I. Atanasiu, N. Macarovici, P. Jeanrenaud. Scopul
acestor cercetări a avut în vedere o serie întreagă de probleme cu privire la geologia regiunilor de platformă: stra-
tigrafice, petrografice, tectonice, de exploatare a resurselor minerale utile, alimentarea cu apă a localităţilor etc.
Evoluţia în timp a metodelor de cercetare, a tehnicilor folosite la extragerea şi analiza diferitelor eşan-
tioane, a teoriilor cu privire la alcătuirea şi evoluţia litosferei, au dus la înregistrarea unor rezultate diverse. Im-
portant este faptul că prin calitatea lor, majoritatea acestor rezultate încă stau la baza cercetărilor geologice mo-
derne.
20
Lucrările de geologie cu privire la diversele regiuni ale teritoriului Moldovei sunt destul de numeroase.
Au fost întocmite şi sinteze care tratează geologia Moldovei. De asemenea, în cadrul diferitelor lucrări care tra-
tează unităţile tectono-structurale ale României partea estică este privită şi analizată ca o unitate structurală rigi-
dă, situată în imediata apropiere a Carpaţilor.
Primele observaţii asupra geologiei părţii de est a ţării au surprins sectoare mai restrânse ale acestui
teritoriu.
Primii observatori au fost geologii străini din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În anul 1842 J.I.
Huot în “Voyage dans la Russie Meridionale sous la direction de Demidoff” se referă la o regiune din Podişul
Moldovenesc şi arată că ” la partea inferioară, apar marne şi nisipuri peste care urmează la partea superioară,
în dealurile mai înalte calcare ce aparţin ultimului etaj al terenurilor supracretacice”.
În "Histoire des progres de la Geologie", lucrare apărută la Paris în 1848-1853, avându-l ca autor pe
d'Archiac, apar numeroase însemnări asupra geologiei teritoriului Moldovei, calcarul din partea de nord-est fi-
ind considerat a fi de vârstă eocenă. (Gr. Cobălcescu, 1862).
În anul 1862 a apărut lucrarea lui Gr. Cobălcescu “Calcariul de la Răpidea” în care autorul tratează
formaţiunile basarabean superioare din nordul Podişului Central Moldovenesc sub diferite aspecte: vârstă, faună
fosilă, orizontalitatea stratelor, sanitatea mării în care s-au depus.
În 1870, F. Foetterle în "Die Verbreitung der Sarmatischen Stuffe ( Cerithienschich-ten ) in der
Bukowina und der nărdlichen Moldau" în urma cercetărilor făcute în nordul Moldovei arată că “depozitele terţi-
are sînt reprezentate prin sarmaţian” (citat de Ionesei Bica, 1968). Tot în cadrul acestui studiu autorul se opreşte
asupra formaţiunilor din regiunea Ruginoasa – Costeşti – Târgu Frumos - Hîrlău - Botoşani, unde deosebeşte
două orizonturi de roci: unul inferior de argile şi altul superior grezo-nisipos (citat de Victor Tufescu, 1937).
Considerăm că aceste depozite constituie în cadrul teritoriului studiat, cele mai importante
formaţiuni din punct de vedere hidrogeologic (deţin rezerve de apă de calitate superioară).
În anul 1883 apar în Memoriile Geologice ale Şcolii Militare din Iaşi, “Studii geologice şi paleontologi-
ce asupra unor tărâmuri terţiare din unele părţi ale României”, opera de seamă a lui Gr. Cobălcescu. Aici sunt
descrise unitar formaţiunile sarmatice din lungul celor doi versanţi ai Siretului, precum şi cele din estul Dealului
Mare. Autorul detaliază câteva puncte pe care le analizează stratigrafic (Lespezi, Costeşti şi Repedea), puncte în
care au fost realizate şi profile geologice transversale. De asemenea, consideră teritoriul extins între
râul Bahlui (la vest) şi şesul Prutului la est, iar în nord până la latitudinea localităţii Prăjeni, ca
fiind o formaţiune de vârstă pliocenă acumulată într-un regim fluvio-lacustru care ar putea
păstra în bune condiţii rezerve însemnate de apă. Remarcabilă, este observaţia făcută asupra înclinării
depozitelor din vecinătăţile văii Siretului: “Depozitele sarmatice din dreapta cât şi din stânga Siretului par a sta
într-o poziţiune cu totul orizontală, însă, suntem siliţi a recunoaşte că ele au o înclinaţie generală către sud-sud-
est; căci, pretutindeni unde am putut urmări pe o întindere destul de mare vreouna din păturile lor, am consta-
tat, prin nivelare, o înclinaţiune a fi în acea direcţiune de 2,50 m pe kilometru” (pag. 30).
Nu putem să nu amintim de studiul detaliat al aceluiaşi autor (Gr. Cobălcescu) asupra
formaţiunilor geologice din împrejurimile oraşului Iaşi (Repedea, Cucuteni, Aroneanu, Şapte
Oameni, Izvoarele) publicat în 1886 sub titlul “Studiul hydrogeologic pentru alimentarea cu
apă a oraşului Iaşi”, în care, în linii generale, sunt deosebite: “o formaţiune inferioară lutoa-
să impermeabilă cu o mare extindere către nord şi sud (până în districtele Botoşani şi respec-
tiv Vaslui), peste care repauzează o formaţiune lutoasă permeabilă şi, la sud de Iaşi calacarul
de Răpidea”(între aceste formaţiuni se află cantonate importante rezerve de apă).
Un alt geolog care a întreprins studii în această parte a ţării a fost S. Ştefănescu care în 1884, în
"L'extension des couches sarmatiques en Valachie et en Moldavie (Roumanie)", descrie fauna formaţiunilor sar-
maţian superioare. Clasificarea „pături sarmatice” din partea de est a ţării este realizată de acelaşi autor în "Etude
sur les terrains tertiaires de Roumanie" (1897), diferenţiind "grupul mactric" alcătuit din marne cu faună de apă
dulce, în care include şi calcarele şi gresiile (azi basarabean superioare) cu faună marină.
Mai târziu - (1885) Gr. Ştefănescu, într-un studiu geologic asupra judeţului Dorohoi şi Suceava, de-
scrie pentru acest sector următoarea succesiune stratigrafică 1 : Miocenul, alcătuit din gipsuri, calcare cu
Lithothamnium şi marne; Pliocenul, reprezentat prin marne, nisipuri şi prundişuri; Cuaternarul, format din depo-
zite loessoide. Acest studiu a fost folosit de ing. G. Thiem şi ing. Scarlat Vîrnav la realizarea
unor proiecte pentru alimentarea cu apă din surse subterane a oraşelor Suceava 2 şi Botoşani 3 .
1
Gh. Bîgu, Al. Mocanu, - Geologia Moldovei. Stratigrafie şi consideraţiuni economice. Edit. Tehnică ,Bucureşti,1984.
2
Realizarea a 5 foraje în lunca râului Suceava Gh. Constantinescu, - Captările de apă subterană din România Edit. Tehnică, 1980.
3
Realizarea unui dren în lunca Siretului la Bucecea Gh. Constantinescu, - Captările de apă subterană din România Edit. Tehnică, Bucu-
reşti, 1980.
21
În acelaşi an (1885), D. Stur numeşte depozitele sarmaţiene de la Siret "strate cu ceriţi" şi în ele deter-
mină o asociaţie faunistică cu Ervilia podolica Eichw., Murex sublavatus Eichw Bulla sp. 4 .
Într-o lucrare de sinteză asupra sarmaţianului, "Die Sudrussischen Neogen", întocmită în anul 1899,
autorul, N. Andrusov compară (cronologic şi faunistic) depozitele sarmatice din estul ţării, spre exemplu depozi-
tele de la Răducăneni cu "stratele de Lăpuşna" (Basarabia) 5 .
Odată cu ultimii ani ai secolului al XIX-lea apar, sub semnătura marelui naturalist I. Simionescu, o
serie de lucrări referitoare la geologia unor regiuni de pe teritoriul Moldovei. În anul 1897 apare prima lucrare,
intitulată "Crida superioară şi calcarul cu Lithothamnium pe malul Prutului (jud. Dorohoi)" în care, între alte
informaţii cu caracter local, este semnalată regresiunea postcretacică de pe teritoriul Moldovei extracarpatice.
Această retragere a impus ca drenarea potenţialelor surse de apă din acviferul freatic să fie
făcută pe direcţie NV-SE. Râurile care drenează aceste acvifere au o mineralizaţie mare, fapt
ce trebuie luat în consideraţie la realizarea alimentări cu apă a unei localităţi din zonă.
În "Über das Auftreten des ToltryKalkes in Rumänien" (1899) autorul (I. Simionescu) indică faptul că
6
"lângă Ştefăneşti (Botoşani), apare terminarea sudică a calcarului sarmatic din Rusia". Foraje recente de-
monstrează faptul că freaticul de lângă Ştefăneşti urmăreşte stilul tectonic al depozitelor.
Cercetările asupra sarmaţianului din Moldova, cu referinţe în special paleontologice dar şi stratigrafice
şi petrografice, sunt sintetizate şi în: "Asupra unui calcar sarmatic din N. E. Moldovei" (1900), "Descrierea
cîtorva fosile terţiare din Nordul Moldovei" (1901), "Erreicht die russische Tafel Rumănien" (1901), "Constitu-
ţia geologică a ţărmului Prutului din Nordul Moldovei" (1902), "La faune sarmatique et tortonienne de la
Moldavie" (1903), "Contribuţiuni la geologia Moldovei dintre Siret şi Prut" (1903), în care sunt denumite, pen-
tru prima dată, trei subdiviziuni ale sarmaţianului (volhinian, basarabian şi kersonian), denumiri care au căpătat
în timp valabilitate generală, fiind utilizate şi astăzi, lucrare în care, de asemenea, este individualizată pentru
prima dată formaţiunea gresiilor şi nisipurilor de Şcheia, "Contribution à la géologie de la Moldavie" (1903) şi
"Über die Verbreitung und Beschaffenheit der Sarmatischen Schichten der Moldau" (1903). În toate aceste lu-
crări apar referiri asupra actualului teritoriu al Moldovei, referiri care pun bazele cunoaşterii geologice sistemati-
ce în această parte a ţării. De asemenea multe din concluziile acestor lucrări au fost folosite mai
târziu pentru descoperirea unor surse de apă.
Dacă unele din multele rezultate ale cercetărilor efectuate de I. Simionescu nu s-au dovedit a fi valabile
până în zilele noastre, datorită inexistenţei unui material bibliografic cuprinzător asupra sarmaţianului din Ro-
mânia şi a condiţiilor de pionierat în care se desfăşurau pe atunci cercetările, aceste studii cu caracter local şi
regional vor sta la baza întocmirii ulterioare a multor sinteze privitoare la această regiune sau asupra întregii ţări.
În acest context, menţionăm "Geologia României. Literatura geologică. Consideraţiuni generale asu-
pra tectonicei şi stratigrafiei României" (1906) în care acelaşi autor, după un capitol introductiv asupra literaturii
geologice existente la acea dată (la scara întregii ţări), tratează fiecare provincie tectonică în parte, inclusiv Mol-
dova (în cadrul căreia apar patru zone: muntoasă, deluroasă subcarpatică, deluroasă extracarpatică şi Platforma
Rusească), urmat de un subcapitol stratigrafic cu caracter sintetic. La acestea se adaugă "La faune sarmatienne
de Roumanie" apărută în 1940 (autori I. Simionescu şi I.Z. Barbu) precum şi "Paleontologia României", 1943
(I. Simionescu şi V.Barbu).
Odată cu începutul secolului al XX-lea, apar şi primele lucrări ale lui R. Sevastos, ca rezultate ale cola-
borării cu proaspăt înfiinţatul Institut Geologic al României, în vederea cartării teritoriului Moldovei la scara de
1:50.000. Aceste cartări au reprezentat de multe ori pentru inginerii care căutau resurse de apă,
puncte vitale de reper.
Într-o încercare de sinteză a informaţiilor adunate până la acea dată (1906), S. Atanasiu trasează, limita
miocen-pliocen pentru mai multe regiuni ale ţării (Moldova, Muntenia, Oltenia), extinzând mult, atât spaţial cât
şi temporal unele bazine lacustre postsarmatice, cum este cel situat între Siret şi Prut.
În anul 1916 apare prima lucrare a lui M. David referitoare la o mare parte din regiunea analizată de
noi, "Faits nouveaux pour la détermination de l'âge des argiles basales du Plateau Moldavie". Lucrarea, cu ca-
racter stratigrafic, atribuie "argilele bazale" Vindo-bonianului şi nu sarmaţianului, după cum le datase Gr.
Cobălcescu; este apreciată corect grosimea "argilelor bazale"; partea lor superioară este considerată a fi echiva-
lentă păturilor "Bugloviene" 7 din Volhynia.
O atenţie deosebită trebuie acordată tezei de doctorat a lui M. David “Cercetări geologice în Podişul
Moldovenesc” (1922). Structurată în cinci capitole (morfologie, istoric, geologia regiunii, rezultate practice şi
4
Gh. Bîgu, Al. Mocanu, - Geologia Moldovei. Stratigrafie şi consideraţiuni economice. Edit. Tehnică Bucureşti, 1984.
5
M. David, – Cercetări geologice în Podişul Moldovenesc, Edit. Cartea Românească, S. A., 1922.
6
În perioada iunie – septembrie 2006, în vederea găsirii unor surse de apă, lucrători ai S.G.A. Botoşani au executat, prin forare, 70 puţuri la
nivelul judeţului Botoşani. Adâncimea maximă forată a fost de 550 m. În apropiere de Ştefăneşti au fost forate 5 puţuri.
7
„ M. David (1909) a fost primul care a vorbit de existenţa Buglovianului în Podişul Moldovenesc”; Gh. Bîgu, Al. Mocanu
- Geologia Moldovei. Stratigrafie şi consideraţiuni economice. Edit. Tehnică, Bucureşti, 1984.
22
concluzii), această amplă lucrare aduce contribuţii importante privitoare la geologia porţiunii cuprinsă între Siret
şi Prut. Stratigrafia este tratată minuţios, autorul identificând şi descriind pentru prima dată depozitele meoţiene.
Cu acest prilej sunt evidenţiate o serie de concluzii paleogeografice referitoare la batimetria, salinitatea, tempe-
ratura şi dinamica apelor în care s-au acumulat sedimentele.
O contribuţie deosebită asupra datării argilelor bazale din diferite regiuni ale Moldovei este adusă de
Th. Văscăuţeanu, care realizează în 1931, o sinteză asupra paleozoicului din bazinul Moldo-Podolic.
Acelaşi autor, (1932) din calcarele ce aflorează între Lipcani şi Miorcani a recoltat şi determinat exem-
plare de Ostrea canaliculata, Lima globulosa şi Holaster laevis. Ele indică vârsta cenomaniană. De asemenea,
Th. Văscăuţeanu studiază Paleozoicul de pe malul Nistrului, divizând Ordovicianul şi Gothlandianul în mai
multe orizonturi, paralele cu cele din Platforma Podolică şi cu cele din Scutul Baltic.
Cercetări asupra formaţiunilor miocene şi pliocene din Moldova au fost făcute de I. Athanasiu în anii
1940, (“Contribution à la géologie des pays moldaves”) 1945, (“Les sarmatienne du Plateau Moldave”) în cola-
borare cu N. Macarovici; 1950, (“Les sédiments miocene de la partie septentrionale de la Moldavie – Depart.
de Dorohoi, de Botoşani et de Iaşi”). Concluziile acestor cercetări confirmă repartiţia verticală a sarmaţianului
mediu şi clarifică în mare parte, modul de dispunere stratigrafică a nisipurilor şi argilelor cu intercalaţii de
cinerite andezitice ce aparţin sarmaţianului superior şi meoţianului.
Deşi problematica apelor potabile a fost discutată tangenţial considerăm ca aceste cer-
cetări sunt importante întrucât sedimentele studiate deţin resurse importante de ape.
Referiri la evoluţia paleogeografică a sarmaţianului din vestul Moldovei precum şi unele consideraţii
geologice asupra aceleiaşi regiuni sunt făcute de C. Martiniuc în două articole publicate în anul 1948.
Contribuţii deosebite asupra stratigrafiei şi paleontologiei teritoriului la care ne referim au fost aduse de
N. Macarovici, singur sau în colaborare.
În "Les Mactres sarmatiques de l'Est et Sud-Est de la Roumanie" (1935), N. Macarovici face un studiu
critic asupra diferitelor specii basarabiene şi kersoniene din Moldova, identificând specii şi varietăţi caracteristi-
ce noi. În "Cercetări geologice în sarmaţianul Podişului Moldovenesc" (1955), acelaşi autor, atestă prezenţa
kersonianului între Siret şi Prut.
În 1958 N. Macarovici şi P. Jeanrenaud realizează o importantă sinteză asupra neogenului moldove-
nesc. În cadrul acestei lucrări autorii separă depozitele volhiniene în două orizonturi: un orizont inferior nisipos
argilos, şi un orizont superior reprezentat prin nisipuri cu intercalaţii argiloase şi gresii.
În anul 1960 N. Macarovici semnalează prezenţa ponţianului în extremitatea sudică a dealurilor
Fălciului şi a Colinelor Tutovei într-o perioadă când se considera că ponţianul lipseşte.
Acelaşi autor împreună cu T. Simionescu în 1961, 1963 şi 1966 publică o serie de articole cu privire la
microfauna dintre Siret şi Prut, iar în colaborare cu T. Simionescu şi L. Olaru publică în 1969 un articol cu pri-
vire la nisipurile din nordul Podişului Moldovei.
Un alt cercetător care se dedică studiului geologiei Moldovei este P. Jeanrenaud. Astfel, în lucrările:
“Contribuţii la geologia Podişului Central Moldovenesc” (1961), “Cercetări geologice între valea Crasna şi
Prut” (1965), “Precizări asupra meoţianului din Moldova” (1969), “Geologia Moldovei Centrale dintre Siret şi
Prut” (1971) şi “Harta geologică a Moldovei centrale dintre Siret şi Prut” (1971), autorul delimitează teritorial
şi temporal sedimentele cuverturii Platformei Moldoveneşti care aflorează în diferite regiuni ale acesteia; sunt
infirmate liniile rupturale de la nivelul formaţiunilor terţiare şi preterţiare şi nu în ultimul rând, sunt bine indivi-
dualizate toate etajele şi subetajele neogene şi totodată ajunge la concluzia că “mişcarea generală care a dat
naştere diferitelor structuri monoclinale s-a produs în pleistocenul inferior”.
Asupra limitelor subetajelor sarmaţiene clasificări detaliate sunt aduse de B. Ionesei (“Contribution sur
la limite volhynien – basarabien, 1980”) şi de L. Ionesei şi B. Ionesei (“Limita Basarabian – Kersonian în Plat-
forma Moldovenească”), 1984.
La toate aceste lucrări se adaugă un număr considerabil de lucrări realizate în ultimele decenii, care tra-
tează diferite aspecte geologice ale întreg teritoriului Moldovei sau porţiuni ale acestuia, cum sunt cele realizate
de R. Botezatu (1962), E. Liteanu, N. Macarovici, T. Bandrabur (1963), Şt. Airinei şi M. Boisnard (1966),
O. Dicea (1967), C. Ghenea şi Ana Ghenea (1968), V. Iliescu (1974), I. Costea, C. Vinogradov, D. Comşa şi
H. Bönic (1981), I. Pătruţ (1982).
Studiile şi cercetările orientate spre descifrarea unor trăsături ale stratigrafiei şi tectonicii Carpaţilor
Orientali de pe teritoriul Moldovei, au fost iniţiate de S. Atanasiu în anul 1899. Aceste studii reprezintă opera de
seamă a lui S. Atanasiu care a întocmit cea dintâi hartă geologică detaliată a acestor munţi.
Date asupra evoluţiei în timp a reliefului Carpaţilor şi Subcarpaţilor Moldovei au fost menţionate şi de
către Emm. De Martonne (1921), M. David (1932), V. Mihăilescu (1944).
Structura Carpaţilor Orientali l-a preocupat şi pe I. Popescu-Voiteşti. Acesta a realizat în perioada
1930-1938 o serie de studii care au dus la descoperirea faptului că şi Carpaţii Orientali au suferit un fenomen de
şariaj, de suprapunere a formaţiunilor mai vechi asupra celor tinere. În acelaşi context trebuie amintite şi clasice-
le studii ale lui V. Buţureanu despre masivul cristalin de la Broşteni şi andezitele masivului Călimani (1929
respectiv 1933) dar şi lucrarea lui Th. Kruätner asupra structurii geologice a munţilor Rodnei din anul 1940.
23
După perioada de descriere tectono-structurală, studiile regionale au constituit baza lucrărilor generale
cu privire la geologia entităţilor majore de relief: Carpaţii Orientali (I. Băncilă, 1958), unităţile de platformă şi
de orogen (N. Oncescu, 1965; V. Mutihac şi colab., 1974). Lucrarea elaborată în 1974 este de referinţă în cazul
studiilor de altă factură ştiinţifică, informaţiile geologice fiind necesare doar unei descrieri din punct de vedere
geologic a regiunii pentru a putea creiona cadrul natural.
V. Mutihac şi colab., 1974 a preluat, continuat şi completat viziunea asupra geologiei Carpaţilor Orien-
tali a lui I. Băncilă (1958) şi implicit a bazinului hidrografic Siret, menţionându-se pentru acest areal structura
geologică a ariei montane cu depozite oligocene şi paleocen – eocene, aria subcarpatică cu dispoziţie vest – est a
depozitelor corespunzătoare sarmaţianului, meoţian – dacian şi levantin către contactul cu Câmpia Siretului Infe-
rior. Sunt menţionate o serie de elemente tectonice cum ar fi pânzele de şariaj ale flişului extern suprapuse şi
realizate în mişcările din paleogen şi miocen.
Numeroase date cu privire la evoluţia în timp a reliefului Carpaţilor şi Subcarpaţilor Moldovei ne parvin
din cercetările făcute de Th. Joja, 1942, C. Martiniuc, 1950, N. Pop, 1965, I. Donisă (încearcă descifrarea evo-
luţiei paleo-geografice a Văii Bistriţei în ansamblul ei prin stabilirea a 4 etape de evoluţie: Etapa Presarmaţiană,
Etapa Sarmaţiană, Etapa Pliocenă, Etapa Cuaternară), 1968, I. Ichim, 1978, I. Bojoi, 1979.
Există o serie de lucrări care sintetizează, la nivelul întregii ţări informaţiile geologice care privesc
anumite perioade sau etaje, majoritatea lor fiind însoţite de hărţi ale respectivelor intervale de timp. Între acestea
un rol important îl au lucrările elaborate de E. Liteanu şi C. Ghenea (1966) în „Cuaternarul din România”, P.
Coteţ (1967) în „Quelques considerations sur l'olocene de la Roumanie”, Gh. Bombiţă, C. Ghenea şi Fl.
Marinescu (1968) în „Progrčs dans l'étude des formation neozoiques de Roumanie” şi C. Barbu, N. Ali
Mehmet, N. Paraschiv (1969) „Paleozoicul din vorlandul Carpaţilor Orientali între valea Buzăului şi graniţa
de nord a R.S. România”.
Asupra fundamentului Moldovei există unele referiri speciale încă din prima parte a secolului nostru ca-
re aparţin lui L. Mrazec şi W. Teyssezre (“Exquise tectoniques de la Roumanie – 1903”) şi lui Th.
Văscăuţeanu (“Note preliminaire sur la tectonique de la Bessarabie – 1931”).
Prima lucrare cu caracter sintetic asupra constituţiei fundamentului Moldovei aparţine lui V. Tufescu,
apărută în 1940. În articolul – “Fundamentul Podişului Moldovenesc” – este evidenţiată căderea lină către vest a
platformei podolice (care este la zi în malul Nistrului), fiind datată corect antepaleozoică şi menţionate anumite
linii rupturale la nivelul formaţiunilor postcretacice.
Au urmat o serie întreagă de lucrări care au încercat, pe măsura îmbunătăţirii permanente a metodelor
de investigare, să aducă precizări cât mai reuşite referitoare la natura rocilor, întinderea spaţială, vârsta funda-
mentului acestei regiuni. Între acestea o importanţă deosebită le au cele elaborate de N. Oncescu şi N. Grigoraş
(1957), V. Ianovici şi D. Giuşcă (1961), D. Giuşcă, V. Ianovici şi S. Mânzatu (1967), M. Visarion şi colab.
(1967), D. Giuşcă, El. Colios şi Constanţa Udrescu (1974) .
Informaţii legate de fundamentul Moldovei se găsesc şi într-o serie de lucrări largi care tratează între-
gul edificiu geostructural al ţării noastre. Între ele se remarcă cele elaborate de R. Dumitrescu, M. Sădulescu,
M. Lăzărescu, O. Mirăuţă, S. Paulic şi C. Georgescu (1962), I. Gavăţ, Şt. Airinei, R. Botezatu, M.
Socolescu şi I. Vencov (1963), I. Băncilă (1968), M. Paucă (1968), M. Socolescu, R. Ciocârdel, Şt. Airinei şi
M. Popescu (1975).
În timp, au fost realizate numeroase sinteze care tratează întreaga problematică geologică a teritoriului
Moldovei, individual, sau în ansamblul unităţilor structurale ale României. Este de remarcat faptul că în toate
aceste lucrări, cel puţin la nivelul cunoştinţelor stratigrafice şi tectonice, abordarea geologică a fundamentului
Moldovenesc este realizată separat, în capitolele referitoare la unităţile care alcătuiesc vorlandul extracarpatic.
Astfel, stratigrafia şi tectonica Moldovei au fost sintetizate de către N. Oncescu (1957-1968) în “Geo-
logia R.P.R.” şi respectiv ”Geologia R.S.R.”, V. Mihăilescu Todiriţă (1972), în „Geologia României”; V.
Mutihac şi L. Ionesei, 1982, „Unităţile geologice structurale şi distribuţia substanţelor minerale utile în Româ-
nia”; Gh. Bâgu şi Al. Mocanu (1984) în „Geologia Moldovei”; V. Mutihac (1990) în „Structura geologică a
teritoriului României”; şi L. Ionesei în „Geologia României – unităţile de platformă şi orogenul nord-
dobrogean”(1994).
Referiri legate de rocile utile din cadrul formaţiunilor care aflorează pe teritoriul Moldovei există încă
de la începutul cercetărilor cu caracter geologic (Gr. Cobălcescu 1883, M. David - 1922, ş.a.).
Gr. Cobălcescu a efectuat lucrări de mare originalitate privind masivele de sare şi zonele petrolifere
din Moldova, determinând legătura dintre zăcămintele de ţiţei, masivele de sare şi cutele anticlinale. Acelaşi au-
tor atribuie petrolului descoperit în zona subcarpaţilor Vrancei o origine vulcanică.
După 1890 îşi începe activitatea geologică L. Mrazec. El este considerat organizatorul cercetărilor mi-
neralogice moderne în România. În perioada 1906-1928 este conducătorul Institutului Geologic al României,
perioadă în care s-au elaborat importante hărţi geologice ale Moldovei.
În anul 1925, S. Athanasiu cercetând zăcămintele de cărbuni din Regiunea Suceava arată că acestea se
găsesc “la marginea Podişului sarmatic pe ambii versanţi ai văii Moldovei”. Cu ocazia acestor cercetări
sunt descoperite şi importante rezerve de apă (Şcheia, Burdujeni, Ilişeşti, Dumbrăveni).
24
I. Popescu-Voiteşti este autorul unor importante descoperiri în domeniul zăcămintelor de petrol (1935-
1939), sare (1930-1940) şi a izvoarelor de apă minerală (1933-1941) din Moldova.
În ultimele decenii ale secolului XX apar lucrări special dedicate resurselor de roci utile, între care
amintim pe cele elaborate de A. Chelărescu şi O. Nichita (1956), A. Chelărescu (1960), Teodora Simionescu
şi Gh. Popa (1976), A. Ciornei (1977), S. Lucan (1979), Teodora Simionescu (1983), V. Erhan, L. Olaru, N.
Iorga şi G. Covali (1983), M. Brânzilă (1984), C. Grasu, I. Petreuş, M. Brânzilă (1985), L. Ionesi (1985), I.
Petreuş, M. Brânzilă, Nastaca Timofte (1988) şi P. Ştefan (1989).
În aceeaşi categorie, a abordărilor formaţiunilor geologice din punct de vedere tehnico-economic, intră
şi volumele consacrate răspândirii rocilor utile la nivelul întregii ţări, cum sunt cele elaborate de G. Pârvu, Gh.
Mocanu, C. Hibomvschi şi A. Grecescu în anul 1977 - "Roci utile din România" şi de către N. Şt. Mihăilescu
şi I. Grigore în 1982 - "Resurse minerale pentru materiale de construcţii în România”. Ambele lucrări abordea-
ză şi tratează distribuţia rocilor utile pe unităţi teritoriale administrative la nivelul întregii ţări, în rândul lor
regăsindu-se şi judeţele Moldovei.
La începutul secolului XX resursele de apă subterană ale Moldovei erau puţin cunos-
cute, iar studiile hidrogeologice se limitau numai la zonele aferente amplasamentului captări-
lor de apă ale unor oraşe mari (Iaşi, Focşani, Botoşani) fiind realizate în general în alt scop
decât cel de descoperire al unor rezerve de apă. Abia în perioada de după cel de-al doilea răz-
boi mondial, apele subterane au început să fie identificate ca bazine hidrogeologice compacte
de largi proporţii capabile să asigure continuitate cantităţilor de apă necesare populaţiei şi
economiei. Cu toate acestea, studii geologice speciale pentru realizarea lucrărilor de alimenta-
re cu apă încep abia după anul 1966, când se înfiinţează Institutul de Studii şi Proiectări pen-
tru Îmbunătăţiri Funciare (I.S.P.I.F.).
În aceste sens, se poate spune, că studiile geologice după anul 1966, care au avut ca
scop principal descoperirea resurselor de minerale utile, au avut şi au un rol important în des-
coperirea şi cartarea unor surse de apă subterană de bună calitate.
1.1.2. Relieful
Primele observaţii cu caracter geomorfologic asupra Moldovei (observaţii sumare asupra reliefului)
apar în lucrarea „Descrierea Moldovei” (Descriptio Moldaviae, 1715) a marelui om de ştiinţă Dimitrie
Cantemir. Autorul, descrie în limita posibilităţilor de la acea vreme, aspectul fizic al pământului Moldovei. „El
nu dă o explicare a fenomenelor geomorfologice, dar le descrie astfel încât cititorul intuieşte amănuntul” (citat
de M. Popescu Spineni, 1980).
Deşi fără o valoare ştiinţifică prea mare, informaţii cu privire la relieful Moldovei se regăsesc în nume-
roasele produse cartografice realizate în sec. XVIII de trimişii imperiilor vecine sau chiar în cele realizate de
către diferiţi cartografi autohtoni, la cererea unor domnitori ai Moldovei.
În sec. al XIX- lea relatările cu privire la relieful acestei părţi a ţării se înmulţesc şi devin din ce în ce
mai complete. Fiind situată la confluenţa zonelor de interese habsburgice, ţariste şi otomane, Moldova a repre-
zentat subiectul unor hărţi speciale: 1818 - General Charte von de Moldau, ridicată de Gen-maj. Hatov ; 1828 –
„Karta teatra voinu v Evrope” (Harta teatrului de război în Europa) în care apar şi anumite aspecte geomorfolo-
gice ale teritoriului Moldovei.
Lipsa informaţiilor şi a observaţiilor cu caracter strict geomorfologic se menţine până la sfârşitul sec. al
XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea.
Primele observaţii asupra genezei şi evoluţiei reliefului din Moldova sunt făcute de Gr. Cobălcescu.
Aceste descrieri sunt publicate în trei lucrări (1862,1883,1896) în care se regăsesc o serie de aprecieri
morfometrice şi morfografice precum şi numeroase date cu privire la geologia regiunii analizate. Considerând că
relieful Podişului Moldovei derivă dintr-o suprafaţă netedă, mai înaltă, care se înclină uşor către Dunăre şi care a
fost fragmentată de apele curgătoare, autorul argumentează de fapt originea sculptural erozivă a acestui podiş.
Marele om de ştiinţă prefigurează, astfel pe baze geologice, începuturile interpretărilor paleogeografice şi ale
explicării morfologiei reliefului prin prisma evoluţiei sale în timp.
În aceiaşi perioadă, în lucrările autorilor: I. I. de la Brad (1869), D. Frunzescu (1870), G. Dănescu
(1896), sunt făcute precizări asupra geomorfologiei bazinului hidrografic Siret.
Mai târziu, ca urmare a studiilor făcute în Podişul Moldovei, I. Simionescu, îşi aduce aportul la îmbo-
găţirea cunoştinţelor geomorfologice. Lucrările sale cu un profund caracter geologic, publicate în 1900, 1902,
1903, sunt însoţite de numeroase descrieri morfologice. Aceste descrieri nu conţin idei noi cu privire la geomor-
fologia Podişului Moldovei, însă autorul preia unele din ideile lui Gr. Cobălcescu pe care le dezvoltă.
I. Simionescu schiţează o imagine a sectorului sudic din Colinele Tutovei, unde, spre sfârşitul cuaterna-
rului, se grupau apele ce veneau dinspre nord, formând “o imensă suprafaţă de inundaţie”. De asemenea, el este
primul care explică asimetria văii Siretului şi încearcă o motivare pentru traseul actual al văii Bîrladului. Intuieş-
25
te originea epigenetică a văii Prutului din partea de N-E a Moldovei şi face observaţii asupra unor procese geo-
morfologice actuale din sudul Moldovei, precum eroziunea torenţială, procesele de albie şi alunecările de teren.
În anul 1903, R. Sevastos publică în Franţa “Les terasses de la vallée du Siret” în care studiază modul
de dispunere a sistemului de terase din cadrul văii Siretului. Autorul deduce existenţa celei de-a cincea terase a
Siretului (terasa de 200 m, identificată mai târziu de I. Hîrjoabă şi I. Donisă în anul 1974 în sectorul Roman-
Bacău). De asemenea autorul aduce în atenţie şi rezervele de apă, cantonate în terasele studiate.
Studii asupra caracteristicilor reliefului unităţilor carpatice şi subcarpatice sunt făcute de Emm. de
Martonne (1902, 1907), Gh. Macovei şi Gh. Botez (1923), V. Mihăilescu (1969). Aceste studii se referă în
mod deosebit la procesele geomorfologice specifice în unităţile naturale carpatice şi subcarpatice.
Analizând raporturile dintre Podişul Moldovei şi Cîmpia Română, Emm. de Martonne se opreşte şi
asupra câtorva probleme de geomorfologie: terasele de confluenţă din zona Siret-Bîrlad, procesele geomorfolo-
gice şi condiţiile de geneză ale versantului stâng (abrupt) al văii Siretului, stabilind şi limita dintre Podişul
Moldovei şi Cîmpia Română.
Aspecte interesante ale reliefului sunt incluse şi în descrierea geologică a regiunii Codăeşti-Răducăneni
din Moldova de Nord (1908) a aceluiaşi autor. În această lucrare este pusă în evidenţă terasa inferioară (20 m) a
Prutului din dreptul dealului Cîlcea, grosimea aluviunilor de luncă ale aceluiaşi râu (10 m), ale Bahluiului, de 12
m şi ale Siretului, de 12 m.
Lucrarea conţine şi o interesantă demonstraţie de dinamică a albiei minore a Prutului: “cu toată spaima
şi alarma noastră, că Prutul mănâncă de la noi şi depune în Rusia, ceea ce exprimau ţăranii în partea locului,
că la Român păgubeşte şi la Rus câştigă, cercetarea amănunţită a ţărmului m-a convins că dimpotrivă, Prutul se
mută necontenit spre răsărit” (pag.18-19). Acelaşi autor studiază albiile majore ale Bahluiului, Prutului şi Jijiei
şi cu ocazia publicării a două articole, în 1912 şi 1922, descrie un număr de trei terase ale Jijiei în sectorul
Popricani (5-6 m, 21 m,105 m).
Unele probleme ale reliefului din sudul Podişului Moldovei sunt abordate de G. Vâlsan în monumenta-
la sa lucrare “Cîmpia Română”(1915). Autorul, pe lângă analiza limitei dintre Podişul Moldovei şi Cîmpia Ro-
mână face corelaţii între terasele Siretului şi cele ale Bârladului. De asemenea face aprecieri asupra morfologiei
văii Bârladului, cu explicarea traseului său, ca o consecinţă a factorului tectonic “Bârladul se depărtează de
Siret pentru a evita o regiune unde Podişul Moldovei prezintă maximul de altitudine şi revine spre vest ca atras
de cîmpiile joase ale Siretului”, considerând totodată că ,” apele subteraneale acestei regiuni depind de această
deviere, lucru ce ar trebui luat în atenţie în momentul utilizării lor”.
Primele cercetări moderne asupra reliefului Podişului Moldovei au fost efectuate de M. David, care ex-
plică formarea şi dezvoltarea reliefului pe baza unui complex de factori fizici.
Temeiul cercetărilor sale în cadrul celei mai tipice forme de podiş, îl reprezintă fenomenele naturii, în
legătură reciprocă, care participă la modelarea reliefului.
În“Formes caracteristiques dans la morphologie du plateau Moldave”(1921), M. David reia multe din
concluziile sale (1918, 1921) paralelizând formele de relief din stânga şi dreapta Prutului, în final distingând trei
tipuri caracteristice ale reliefului Platoului Moldav: platforme structurale tipice, platforme structurale de tip
podolic şi platforme mixte.
Conceptul cu privire la “coborârea spre sud a Podişului Moldovei” (G. Vâlsan) este modificat de M.
David, cu “torsiunea Podişului Moldovei”, pentru a putea explica traseul actual al văii Bârladului.
În deceniul al treilea, V. Mihăilescu publică câteva articole referitoare la morfologia unor regiuni în
care sunt abordate şi suprafeţele de nivelare din Podişul Moldovei. În “Podişul înalt din V Botoşanilor (regiunile
Dealul Mare şi Mândreşti)” autorul semnalează prezenţa a patru platforme etajate, cu o cădere de la vest înspre
est, după cum urmează: platforma Holm – Dealu Mare, la circa 560–530 m în vest şi 490 – 450 m în est, plat-
forma Bolohani- Sângeap la circa 70 m sub prima, platforma Siret-Bahlui, la circa 90 m sub cea de-a doua plat-
formă şi platforma Mândreşti – Botoşani – Hârlău la circa 100 m sub cea de-a treia, platforme a căror ”origine
erozivă nu poate fi pusă la îndoială” (pag.43). Autorul consideră că cele trei terase găsite pot fi înglobate la o
platformă cuaternară mixtă.
V. Mihăilescu mai face referiri la captările efectuate în zona înşeuărilor Lozna –Bucecea – Ruginoasa,
adăugând noi ipoteze cu privire la iminenţa captării Bucecea (afluenţii Sitnei ameninţă apele Siretului).
Cu privire la evoluţia ciclurilor de eroziune, care s-au succedat în cadrul Podişului Moldovenesc, V.
Mihăilescu, cosideră că:“platformele de eroziune policiclică sunt o realitate în N-Podişului Moldovei” 8 .
În lucrarea “Dealurile şi câmpiile României” (1966), acelaşi autor, admite existenţa unor bombări axia-
le în Podişul Dragomirnei, în Dealul Mare - Hârlău şi în nordul Colinelor Tutovei, ca reflex al ridicărilor din
Carpaţi, considerând totodată că Depresiunea Prutului de Mijloc poate fi interpretată ca o “vastă butonieră dez-
voltată pe un anticlinal foarte larg”(V. Mihăilescu, 1966, pag. 86).
8
V. Mihăilescu (1922) – Câteva observaţiuni asupra formelor de teren din partea nordică a Podişului Moldovei, Rev. Moldovei, nr.7-8, an.
II, Botoşani.
26
Studii asupra geomorfologiei Moldovei au fost făcute şi de C. Brăttescu. Sintezele acestor studii sunt
publicate în lucrările:”Câteva captări cuaternare şi iminente în Bucovina şi Pocuţia” (1925), “Poarta de la
Cernăuţi”(1933). Autorul pune pentru prima dată problema bombării nordice a Podişului Moldovenesc, conside-
rat până atunci lipsit de asemenea deformări.
C. Brăttescu emite şi o teorie conform căreia fiecare orizont de loess de pe terase, este rezultatul depu-
nerii dintr-o perioadă glaciară, următoare interglaciarului în care s-a acumulat. Pentru verificarea şi argumentarea
acestei teorii, autorul a studiat terasele Prutului, Siretului Inferior, Nistrului, Buzăului şi a ridicat un număr foarte
mare de profile pentru a demonstra teoria emisă. Aceste cercetări au dus la identificarea unor rezerve de apă
freatică, foarte importante pentru alimentarea cu apă a localităţilor situate în imediata vecinătate.
Referiri generale (cu caracter orohidrografic în special) asupra regiunii dintre Siret şi Prut au fost făcute
şi de T. Porucic (1928).
În anul 1931 I. Rick, în“Cercetări geografice şi antropogeografice în Depresiunea Jijiei (partea I)”
continuă şi dezvoltată teoria formării policiclice a reliefului din această regiune, distingând un ciclu
postsarmatic, fără urme lăsate în relief, un ciclu pontic, al ”platformelor structurale” la circa 200 m; un ciclu
levantin, al teraselor fluviale. Este continuată ideea existenţei unui lac pliocen (Gr. Cobălcescu, 1883), formaţi-
unile lacustre fiind ulterior modelate sub ”influenţa climei şi a apelor curgătoare pe de o parte şi a mişcărilor
epirogenetice pe de altă parte” (pag. 267). Autorul face unele referiri şi la importanţa surselor de apă subterană
,” cu calităţi nu prea deosebite”, pentru localităţile din nord-estul Moldovei.
Un alt cercetător al reliefului Moldovei, continuator în bună măsură al ideilor lui M. David, a fost V.
Tufescu. Începându-şi cariera ştiinţifică cu o serie de articole care tratează unitar diferite aspecte din cuprinsul
acestui ansamblu geografic (1932, 1934, 1937, 1941), V. Tufescu rămâne multă vreme fidel unei tectonici com-
plicate a învelişului postcretacic al reliefului Moldovei.
După cel de-al doilea război mondial, V. Tufescu, abordează aspecte ale evoluţiei reliefului din partea
de sud a Podişului Moldovei (vârsta relativă şi stadiul de evoluţie, gradul fragmentării şi procesele geomorfolo-
gice actuale).
În deceniul al şaselea elaborează numeroase lucrări de sinteză (1964, 1966, 1974) în care reia şi diferite
probleme (cercetate anterior) ale reliefului Moldovei. Toate aceste lucrări abordează şi aspecte referitoare la
existenţa unor surse de apă potabilă.
Sudul Moldovei a fost studiat de N. Al. Rădulescu, care a adus contribuţii importante la cunoaşterea
unor procese geomorfologice specifice acestui teritoriu. Conform genezei de tip tectono - structural a reliefului,
autorul consideră că în zona Tansa, ca efect al unor flexuri şi ondulări de ordin tectonic ar exista un dom de mari
dimensiuni, precum şi alte structuri anticlinale asemănătoare, în bazinul superior al Bârladului. De asemenea,
mai studiază şi platformele de eroziune din nord-estul Colinelor Tutovei, cercetate anterior de către M. David.
În anul 1946, Gh. Năstase, cercetând procesele geomorfologice ce se desfăşoară de-a lungul văii Prutu-
lui, ajunge la concluzia că stadiul actual de evoluţie al acestei văi se datorează unei serii de captări ale unor râuri
carpatice cu direcţie transversală de evoluţie, într-o etapă “pre-pruteană”.
Un alt mare cercetător al reliefului din partea de est a României, a fost profesorul C. Martiniuc, care pe
parcursul a 40 ani de activitate ştiinţifică a abordat o gamă largă de probleme geomorfologice ale acestei zone.
Începându-şi cariera cu două studii cu caracter geologic şi paleogeografic (1948), C. Martiniuc tratează
aspectele reliefului din această zonă prin prisma unor noi concepţii geomorfologice, analizând trăsăturile de ba-
ză, ale reliefului privit ca o rezultantă a interacţiunii dintre factorii interni şi cei externi, în condiţiile unei unităţi
geostructurale de platformă. În lucrările sale sunt abordate numeroase aspecte, din care reţin atenţia: evoluţia
paleogeografică a văilor fluviale, studiul teraselor şi luncilor, studiul proceselor de versant, raionarea geomorfo-
logică, cartarea geomorfologică, etc..
C. Martiniuc s-a remarcat şi prin abordări cu caracter interdisciplinar între ştiinţele geografice şi cele
tehnice, putând fi considerat unul din întemeietorii geomorfologiei aplicate din România, elaborând în cadrul
unor colective lărgite o serie întreagă de studii destinate amenajării teritoriului şi sistematizării localităţilor urba-
ne şi rurale împreună cu: V. Băcăuanu, N. Barbu, Maria Schram, Maria Pantazică, Irina Ungureanu, I.
Donisă, I. Hârjoabă, I. Stănescu, E. Gheorghiu. Dintre aceste studii se remarcăm studiile şi cartările
hidrogeomorfologice făcute în jurul oraşului Iaşi, la Bacău, Roman, Piatra Neamţ (1956),
(1959, 1969, 1975, 1982), comuna Cotnari (1962), în vederea descoperii unor surse de apă.
Regiunile naturale din estul ţării au fost studiate sub aspect geomorfologic şi de I. Sârcu. În 1955 (“Va-
lea Siretului în sectorul raionului Paşcani şi problema genezei şeii de la Ruginoasa”), 1956 (“Câteva probleme
care interesează geografia Podişului Moldovenesc”), 1965 (“Terasses fluviales, surfaces d’érosion locale et
pseudopénéplaines dans le nord du Plateau Moldave”), în care, pe baza analizei altitudinale a teraselor Siretului,
autorul infirmă formarea Văii Siretului şi Prutului prin captări succesive, sau că acestea ar fi cantonate pe alini-
amente sinclinale. El consideră că vârsta Văii Siretului este mult mai veche, acest râu “înaintând în mod normal
de la N-V la S-E, potrivit retragerii apelor marine din podiş”(Anal. Şt. Univ. „Alex. I. Cuza” Iaşi, s. II b, XI).
Autorul abordează o serie întreagă de probleme geomorfologice, ca: infirmarea antecedenţei Depresiunii Jijia -
Bahlui, ca şi atribuirea genezei erozive pe bază de facies petrografic, diferite procese de albie. Încearcă să separe
27
o zonă piemontană (“Piemontul Poiana Nicoreşti” pe care-l consideră ca fiind detaşat de către Siret din piemon-
tul de la curbura Carpaţilor).
Pe baza studiilor făcute de către M. Filipescu (1950), asupra reliefului din sudul Podişului Moldovei
sunt emise ipoteze importante cu privire la procesele morfologice de albie din bazinele Siretului şi Prutului situa-
te în zona cercetată. Acestea pun în evidenţă şi factorii care influenţează în mod direct procesele de albie.
Preluând ideile lui V. Tufescu şi V. Mihăilescu, în anul 1957, T. Naum, iniţiază un studiu al fenomenelor
de captare de pe teritoriul României. Pe baza acestui studiu autorul clasifică captările din Moldova în trei clase:
a) Captări vechi, de la sfârşitul terţiarului, care au dus la formarea albiei actuale a Siretului şi ceva mai
târziu, probabil la începutul cuaternarului, captări care au dus la formarea albiei actuale a Bârladului;
b) Captări recente, cuaternare, efectuate de afluenţii Prutului în dauna afluenţilor Siretului şi care au dus
la mărirea bazinului Prutului, ajungând în regiunea de nord a Podişului Moldovei, până aproape de al-
bia Siretului. Aceste captări s-au realizat datorită diferenţei de nivel dintre cele două categorii altitudi-
nale de afluenţi (Prutul curge la un nivel mai coborât decât cel al Siretului);
c) Captări iminente datorită aceloraşi cauze şi care vor duce la captarea apelor Siretului şi la devierea lor
spre est, fenomen ce se va produce prin intermediul celor trei porţi sau coridoare create de afluenţii
Prutului la Dersca, Bucecea, Ruginoasa.
Un alt cercetător care a abordat probleme referitoare la geomorfologia diferitelor regiuni ale Podişului
Moldovei a fost AL. Obreja. Astfel, în 1957, în “Observaţiuni geomorfologice asupra teraselor Jijiei”, autorul
descrie două complexe de terase, respectiv unul inferior (alcătuit din terasa T1 la o altitudine relativă de 5-8 m,
T2 la 20-25 m altitudine relativă datată Wurm I) şi altul superior (alcătuit din terasa T3, 50-65 m, aparţinând
Riss-ului şi terasa T4, 100-120 m, Mindel), la care se adaugă un complex al teraselor de albie majoră (1-1,5 şi 5-
6 m altitudine).
Între cele mai importante contribuţii în studiul geomorfologic al Moldovei se înscriu şi cercetările lui V.
Băcăuanu. Aceste cercetări se referă cu precădere la formele de relief şi procesele de modelare a lor. Dintre nu-
meroasele aspecte abordate în teza sa de doctorat (Câmpia Moldovei – Studiu geomorfologic, 1968) se evidenţi-
ază studiul reliefului fluvial, în special al teraselor, studiul proceselor de versant precum şi reliefului structural.
Numeroase cercetări ale lui V. Băcăuanu, asupra Moldovei sunt cuprinse în sinteza geografică intitula-
tă “Podişul Moldovei - Natură, om, economie” (1980). În prima parte a acestei lucrări, V. Băcăuanu şi ceilalţi
autori prezintă toate componentele cadrului fizico-geografic a căror dinamică este reflectată de imaginea actuală
a podişului. De asemenea, autorul susţine că relieful actual poartă amprenta structurii monoclinale, a litogenezei
şi factorilor modelatori externi.
În anul 1972, V. Sficlea publică rezumatul tezei sale de doctorat “Platforma Covurluiului – studiu geo-
morfologic”. Această teză însumează rezultatele unor studii făcute de către autor asupra vârstei, genezei şi evolu-
ţiei reliefului din sudul Moldovei. De asemenea, conţine şi diferite ipoteze cu privire la evoluţia albiilor râurilor
aferente regiunii studiate, precum şi unele concluzii ale studiilor făcute asupra depozitelor loessoide din jurul
Galaţilor. Având în vedere scopul studiului nostru sunt importante şi afirmaţiile autorului cu
privire la apele subterane care ”sunt înmagazinate în nisipurile câmpiei Covurluiului” care
conţin 0,6.1,0 g/l săruri, iar duritatea lor este de 15-20 grade, apele fiind semipotabile.
În anul 1974, I. Donisă şi I. Hârjoabă studiază problema “piemonturilor din Moldova” şi “terasele
Siretului “. În urma acestor cercetări autorii stabilesc o legătură între terasele înalte ale Siretului Inferior şi prun-
dişurile piemontane de la nord de valea Şuşiţei.
Unele din concepţiile şi metodologiile aplicate în cadrul studiilor mai sus menţionate au fost utilizate şi
în studiul Văii Bistriţei de către I. Donisă (“Geomorfologia văii Bistriţei“ - 1968). Această lucrare care repre-
zintă teza de doctorat a ilustrului profesor conţine numeroase şi importante date cu privire la caracteristicile fizi-
ce şi geomorfologice proprii văii Bistriţei.
În anul1975, I. Seceleanu efectuează o serie de cercetări asupra factorilor fizico geografici şi geomorfo-
logici care au contribuit la formarea reliefului actual al Podişului Dragomirnei. În urma acestui studiu autorul
consideră că cele mai spectaculoase platforme structurale din Podişul Moldovei s-ar afla la Calafindeşti–Poiana;
Trei Meri – Dealul Văraria - Pădurea Dragomirna, Călineşti – Adâncata – Mitoc - Burdujeni. Aceste studii au
contribuit la descoperirea în jurul satelor Dragomirna, Adîncata, Burdujeni a unor ape de foar-
te bună calitate cu debite de exploatare de 5-10 l/s cantonate în depozite detritice, argilo-
nisipoase, alimentate din râuri.
În perioada aceluiaşi an, I. Andriesei studiază procesele geomorfologice din Depresiunea Litenilor.
Autorul consideră că relieful acestei depresiuni este “rezultatul unei modelări fuvio-eluviale active favorizate
atât de natura substratului cât şi de unele remanieri ale reţelei hidrografice” 9 .
Aceste două lucrări, se remarcă şi prin informaţiile cu privire la configuraţia profilului longitudinal al
râurilor din zona studiată.
9
I. Andriesei, 1975, „Cîteva aspecte din geomorfologia Depresiunii Litenilor” Anal. Şt. Univ. „Al. I. Cuza.” – geogr., XV
28
O sinteză a unor studii cu privire la geomorfologia părţii de sud a Podişului Moldovei făcute în perioada
anilor, 1962, 1963, 1965 de I. Hârjoabă, poate fi considerată lucrarea “Reliful Colinelor Tutovei” (1968).
Această lucrare conţine numeroase informaţii cu privire la: morfologia şi morfometria reliefului, procesele de
modelare, terase, procese de versant, studiul reliefului structural. I. Hârjoabă nu este de acord cu existenţa su-
prafeţelor de eroziune (kersoniană, ponţiană şi daciană) din Podişul Moldovei şi consideră că “relieful actual,
diferenţiat în subunităţi cu altitudine şi aspecte de fragmentare proprii, s-a format în strânsă legătură cu facie-
sul petrografic, generaţiile de văi şi într-o oarecare măsură de tectonică”.
I. Donisă, Gh. Lupaşcu şi C. Rusu (1984), studiind mecanismele morfogenetice din partea estică a
Podişului Central Moldovenesc, ajung la concluzia că teritoriul cuprins între interfluviul Vasluieţ – Crasna şi
Valea Prutului a suferit un proces de glacizare, fiind puse în evidenţă o serie de nivele ce coboară treptat către
est-nord-est. Aceeaşi idee este completată şi întărită de V. Băcăuanu (1986) care studiază relieful din extremita-
tea nord-estică a Podişului Moldovenesc.
I. Ichim şi Maria Rădoane, pe parcursul mai multor studii (1988, 1990), se ocupă de câteva aspecte
ale compoziţiei mineralogice a aluviunilor Siretului, precum şi de morfodinamica actuală a acestui râu.
P. Olaru (1988, 1990) analizează implicaţiile amenajărilor complexe din lungul Siretului asupra evolu-
ţiei de perspectivă a microreliefului.
Un colectiv larg condus de I. Bojoi ( Gh. Lupaşcu, C. Rusu, M. Vârlan, M. Apetrei, C. Iaţu, A. N.
Roman) aduce contribuţii importante asupra unor probleme de geomorfologie din lunca râurilor Jijia şi Bahlui
(1989, 1990, 1992). Sunt aprofundate aspectele morfometrice ale luncilor, influenţa fenomenului de remu în zo-
nele de confluenţă, procesele de modelare a versanţilor, impactul lucrărilor hidroameliorative asupra tendinţelor
de evoluţie a reliefului ş.a.m.d.
În 1982, I. Bojoi şi C. Brânduş publică “Consideraţii geohidromorfologice asupra luncii râului Su-
ceava”, în care sunt descrise treptele joase de relief, cu exces de umiditate, din valea Sucevei precum şi evoluţia
văii Siretului în sectorul Zvorâştea–Hânţăşti. Autorii descriu formele de relief datorate în principal proceselor de
versant hidrodinamice, proceselor de versant gravitaţionale, proceselor de albie, proceselor carstice, realizând
totodată şi o inventariere a organismelor geomorfologice (alunecări, ravene, etc.).
Importante contribuţii la studiul geomorfologic al teritoriului unor localităţi urbane şi rurale, sau al unor
unităţi naturale au fost aduse de Irina Ungureanu, (Iaşi şi împrejurimile sale - 1977; Şipote - 1978; Bîrnova -
1979, 1990; Câmpulung Moldovenesc - 1990; Valea Superioară a Moldovei - 1996 etc.)
Aspectele ale evoluţiei paleogeografice, modificărilor morfosculpturale ale unităţilor majore de relief,
suprafeţe carpatice de bordură, sculptarea nivelelor carpatice de vale, a suprafeţelor şi nivelelor colinare piemon-
turi, glacisuri, dar şi analize ale unor elemente morfometrice şi morfografice ale teraselor fluviatile, luncilor (sub
aspectul genezei lor) ş.a. se regăsesc în lucrările cu caracter de sinteză asupra reliefului României (Gr. Posea şi
colab., Relieful României 1974, tratatul de Geografie fizică a României, vol. I, 1983).
În 1996, I. Bojoi, M. Apetrei, M. Vârlan publică “Geomorfometria lacurilor. Model de analiză în
bazinul superior al Jijiei”. Acest studiu este important întrucât modificările chiuvetelor lacustre,
adesea induse de variate tipuri de intervenţii antropice, pot deveni neacceptabile pentru activi-
tatea umană însăşi mai ales când zona este dens populată. Dacă apele lacului sunt folosite ca
sursă pentru alimentare cu apă aceste modificări geomorfometrice pot duce chiar la abandona-
rea sursei. Adâncirea, colmatarea, modificările geometriei secţiunii transversale ale chiuvetei
lacustre pot produce numeroase efecte negative: pierderi de terenuri agricole, stagnări de mari
volume de aluviuni; pagube produse ecosistemelor acvatice şi riverane; pierderi ale diversită-
ţii habitatului, a condiţiilor de depunere a icrelor, sărăcirea în ihtiofaună; efecte asupra relaţiei
între lac şi apele freatice, reducerea calităţii apei, etc.
Alături de aceste studii care au avut ca obiect anumite sectoare ale Moldovei, există un impresionant
număr de lucrări care sintetizează răspândirea la nivelul întregii ţări fie a unor tipuri genetice de relief, fie a unor
procese modelatoare ale acestora, remarcându-se un interes deosebit al cercetărilor pentru procesele actuale de
modelare. Pe baza lor au fost realizate numeroase regionări geomorfologice ale teritoriului ţării noastre. Dintre
aceste valoroase lucrări vom enumera doar câteva: ”Marile regiuni morfologice ale României” (V. Mihăilescu,
1932), “Rapport sur les dernières études concernant les terrasses des rivieres en Roumanie” (G. Vâlsan 1935),
“Răspândirea alunecărilor de teren în R.P.R „(N.Al. Rădulescu, 1959), ”Les processus de pente sur le
territoire de la R.P.Roumanie” (T. Morariu, V. Gârbacea, 1967), “Terasele fluviale din România” (T.
Morariu, I. Donisă, 1968), “Zonele cu alunecări de teren din ţara noastră” (M. Ielenicz,1970), “Geomorfolo-
gia României” (P. Coteţ, 1973), “Relieful României” (Gr. Posea, N. Popescu, M. Ielenicz, 1974) ş.a.
1.1.3. Clima
Teritoriul Moldovei face obiectul unor cercetări cu tematică meteorologică şi climatologică încă din ve-
chime. Astfel în 1640 Grigore Ureche scrie“Letopiseţul Tării Moldovei” în care face referiri la apele mari din
29
anul 1504: “peste vară au fost ploi grele şi puhoaie de apă cât s-au făcut multă înecare”. Aceeaşi lucrare de-
scrie şi seceta din anul 1585 din vremea lui Petru Şchiopu: ”Domnindu Pătru Vodă ţara Moldovei mare secită s-
au tâmplatu în ţară, de au secat toate izvorăle, văile, bălţile şi unde mai nainte prindea pesce, acolo ara şi pia-
tră prin multe locuri au căzut, copacii au secat de secită, dobitoacele n-au fostu avându ce paşte vara, ci le-au
fostu dărămând frunză”.
În “Letopiseţul Ţării Moldovei”, tipărit de Miron Costin în 1675, acesta consemnează seceta deosebită
de la 1660-1661: ”aceia foamete era cât mânca oamenii papură uscată în loc de pâine, măcinând-o uscată”.
Savantul şi domnitorul D. Cantemir (1673-1723) a redactat în 1716 “Descriptio Moldaviae” scriind
despre“hotarele ei cele mai vechi şi cele mai noi ”( cap II ). El surprinde, pentru prima dată, caracterul neuni-
form al climei locurilor, ca urmare a influenţelor climatice exterioare.
Cea mai veche lucrare a unui autor străin, în care se fac referiri la clima României aparţine lui Stefano
Jugo Raicevich, care în urma unei călătorii prin Ţările Române scrie la Neapole în 1788, „Osservazioni stariche
naturali e politiche interno la Valachia e Moldavia”, dar fără o valoare ştiinţifică deosebită.
În lucrarea lui Andreas Wolf (1805) apar unele menţiuni cu privire la clima Moldovei şi a oraşului Iaşi,
în care se arată că cele patru anotimpuri se succed normal, excepţia de la această „climă regulată fac Iaşii cu
împrejurimile” 10 . Aici se produc deseori nişte schimbări atât de repezi încât, într-o zi de vară se pot crea stări ale
atmosferei caracteristice tuturor celor patru anotimpuri. Acestea sunt puse pe seama condiţiilor fizico-geografice
locale şi mai ales a deschiderii largi către est şi vest, dar şi datorită prezenţei văii Bahluiului. Mai aminteşte că
iernile sunt uneori foarte aspre, primăverile sunt însoţite de intensificări ale vântului dominante din est şi nord.
Primele observaţii instrumentale de la noi din ţară (şi din Podişul Moldovei) au fost efectuate în august
1770 la Iaşi de medicul militar rus Lerch, cu privire la valorile temperaturii aerului şi ale precipitaţiilor.
Primele observaţii meteorologice publicate (temperatură şi presiune) atribuite cărturarului Gh. Asachi,
apar în anul 1829 tot la Iaşi, lunar într-o rubrică specializată în publicaţiile locale „Icoana Lumii”, „Albina Ro-
mânească”, „Gazeta de Moldavia” ş.a.
Mai amintim unele aprecieri sumare asupra climei oraşului Iaşi ale lui M. Kogălniceanu (1837), V.
Popescu-Scriban (1838), ce subliniază caracterul excesiv al acesteia.
În perioada 1839-1840 profesorii universitari P. Pangrati şi Th. Stamati fac observaţii meteorologice
la Iaşi, publicate de principele N. Şuţu în „Notations statistiques sur la Moldavia” (Notiţe statistice asupra Mol-
dovei) în 1852, în capitolul „Climatul”. Aici se fac unele aprecieri asupra condiţiilor agroclimatice: „Aceia ce
trebuie pămîntului Moldovei sunt ploile din luna Aprilie şi Maiu pentru a asigura vegetaţia cîmpului şi încolţi-
rea seminţelor, o ploaie sau două în luna Iunie şi Iulie, apoi timp frumos pentru a îndemna strînsul secerişurilor
şi arăturilor de toamnă, nea în luna Noiembrie pentru a acoperi semănăturile şi a le scuti de înrîurirea
vînturilor şi îngheţului” 11 . În acest capitol sunt publicate observaţiile meteorologice asupra presiunii şi tempera-
turii făcute la Iaşi între anii 1839-1840.
În anul 1884 ia fiinţă Institutul Meteorologic din România, sub conducerea lui Şt. Hepites. Pe baza da-
telor adunate sunt publicate la sfârşitul dec. XIX şi începutul sec. al XX-lea o serie de analize pluviometrice în
care se fac referiri şi la regimului precipitaţiilor din diferite oraşe ale Moldovei.
În perioada 1878-1883, Dr. Alexandru Hepites, efectua la Galaţi, la staţia meteorologică amplasată în
locuinţa sa, observaţii meteorologice asupra climei oraşului Galaţi 12 . Această staţie meteorologică înfiinţată la
Galaţi poate fi considerată prima staţie meteorologică din Moldova.
Din 1886, la Iaşi intră în activitate prima staţie meteorologică de ordinul II, în curtea Şcolii Militare.
După încă 9 ani, în anul 1895, apare prima staţie meteorologică la Botoşani, observaţiile fiind efectuate la înce-
put de profesorii şi elevii liceului „A.T. Laurian”.
În anul 1899 în zona centrală a oraşului Piatra-Neamţ a fost înfiinţată prima staţie meteorologică, „la
Gimnaziu”, la altitudinea de 310 m. În anul 1907 staţia a fost mutată la Şcoala Profesională de Fete, iar în anul
1908, la Şcoala Normală (altitudine 340 m), în actualul cartier Dărmăneşti, o parte din aparatură rămânând în
vechiul amplasament. Staţia introduce date în Buletinele Meteorologice Anuale până în 1927.
În anul 1903 13 Şt. Hepites publică o serie de articole în care analizează detaliat regimul elementelor şi
fenomenelor meteorologice din estul Moldovei. Acelaşi autor face referiri climatice asupra teritoriului Moldovei
în anul 1906, când studiază fenomenul de secetă de pe întreg teritoriul României.
Tot în această perioadă apare la Botoşani, prin contribuţia lui I. Titu, prima publicaţie din ţara noastră
destinată popularizării cunoştinţelor de agroclimatologie „Revista meteorologica agricolă”.
În perioada următoare, după 1908, odată cu retragerea lui Şt. Hepites din activitatea de meteorologie,
începe o perioadă de declin şi în activitatea ştiinţifică de climatologie, care se prelungeşte tot deceniul al doilea
al secolului al XX-lea.
10
E. Erhan, „Clima şi microclimatele din zona oraşului Iaşi”, Edit.Junimea, Iaşi, 1979, p. 17.
11
N. Soroceanu, „Contribuţii la istoricul cercetărilor agroclimatice din România”, Studii şi cercetări, 1/2, Meteorologie, Bucureşti, 1976.
12
Tot în anul l878, pe când se af1a la Brăila, Ştefan Hepites înfiinţa şi aici o staţie meteorologică, la locuinţa sa, unde el şi soţia sa vor efec-
tua observaţii sistematice oră de oră, de la 6 dimineaţa la 10 seara, până în 1881 când pleca la Bucureşti.
13
Anul 1903 poate figura ca an de început al climatologiei româneşti.
30
O lungă perioadă de timp studiile şi lucrările referitoare la teritoriul Moldovei sau al vreunui areal din
cuprinsul său, au lipsit. Totuşi, în diferite lucrări cu tematică climatologică la nivelul întregii ţări sau în unele
monografii complexe, în capitolele destinate climei găsim referiri, analize, comentarii şi sinteze climatologice
care se referă la estul ţării.
Astfel în anul 1921, E. Otetelişanu în lucrarea “Clima României” subliniază influenţa centrelor de ac-
ţiune ale atmosferei asupra diferitelor regiuni ale Europei şi efectele lor climatice în toate regiunile ţării. În ace-
eaşi perioadă a anilor '20, E. Otetelişanu şi G.D. Elefteriu tratează regimul precipitaţiilor atmosferice în ţara
noastră, făcând o descriere a distribuţiei cantitative de precipitaţii şi oferă explicaţii privind cauzele care deter-
mină cantităţi mai mari în anumite zone şi mai mici în altele. Studiul cuprinde şi harta distribuţiei cantităţilor
anuale pe o perioada de 25 de ani (1891-1915). Studiile şi notele scrise de colaboratorii lui E. Otetelişanu, pu-
blicate în buletinele lunare din perioada 1921-1930, tratează probleme referitoare şi la zona aflată în atenţia noas-
tră: variaţia temperaturii cu altitudinea, repartiţia nebulozităţii în România 14 (după C.A. Dissescu); perioadele de
uscăciune şi de secetă, climogramele României, frecvenţa şi variaţia anuală a precipitaţiilor (după C. Donciu );
indicele de ariditate şi gradul de continentalism în România 15 .
În cadrul lucrărilor privind clima unor regiuni geografice se înscrie şi monografia „Contribuţiuni la
climatologia Basarabiei. Regimul precipitaţiunilor.”, (1929), elaborată de C. Donciu, în care este analizată dis-
tribuţia diferiţilor parametri ai precipitaţiilor atmosferice.
Perioada ce a urmat, 1934-1945, se remarcă printr-o slabă activitate ştiinţifică în domeniul climatologi-
ei, dată fiind situaţia internaţională încordată şi apoi, desfăşurării războiului. În buletinele lunare, încă din 1931,
din motive pecuniare nu s-au mai publicat note şi studii de specialitate, dar şi celelalte publicaţii neperiodice s-au
redus substanţial. Este de menţionat că o serie de meteorologi au fost mobilizaţi, fapt care a contribuit la diminu-
area activităţii ştiinţifice.
Remarcăm totuşi, în această perioadă, o atracţie faţă de climatologie în rândul câtorva cadre didactice,
mai ales ale facultăţilor de agronomie şi geografie. Un exemplu este lucrarea lui I. Rick, publicată în anul 1937
„Contribuţiuni la climatologia Moldovei” referitoare la clima Moldovei.
Din preocupările climatologiei postbelice, remarcăm atât articole şi lucrări care analizează în mod clasic
variaţia şi repartiţia diferitelor elemente, cât şi studii aplicative necesare celor mai diverse domenii de activitate.
Pe lângă referatele ştiinţifice, s-au elaborat o serie de atlase şi lucrări cu caracter monografic. Astfel, în
1949 a apărut Fascicola I a Atlasului Climatologic, cuprinzând 17 hărţi cu izohietele lunare, anotimpuale şi anu-
ale, întocmite pe baza cantităţilor medii de precipitaţii (calculate din perioadele 1896-1915 şi 1926-1940). În
1954 a apărut Fascicola a II-a a Atlasului Climatologic referitoare la regimul termic, cuprinzând 36 hărţi cu izo-
termele lunare, anotimpuale şi anuale, amplitudinea anuală, temperaturile extreme absolute, durata temperaturi-
lor medii egale sau mai mari de 0°, 5° şi 10°C, durata perioadei fără îngheţ şi frecvenţa zilelor caracteristice. Tot
în acelaşi an a apărut şi Fascicola a III-a, cuprinzând date privind regimul eolian, cu 17 hărţi reprezentând rozele
lunare, anotimpuale şi anuale ale vânturilor calculate din date pe 10 ani (1931-1940).
După 20 de ani de absenţă a lucrărilor de analiză climatologică în zona Moldovei, în „Schiţă climatolo-
gică a oraşului Iaşi” 1945, N. N. Lupu face o serie de aprecieri asupra regimului temperaturii aerului, a precipi-
taţiilor atmosferice şi a vânturilor la Iaşi, care nu sunt însă prea concludente pentru ca iau în studiu o perioadă
scurtă de doar 10 ani (1931 -1941).
În „Vântul în oraşul Iaşi şi în împrejurimi. Probleme de hidrometeorologie”, (1956), autorul, V.
Chiriac, analizează caracteristicile vântului în oraşul Iaşi, ajungând la concluzii interesante cu privire la regimul
vitezei şi frecvenţei (pe direcţii şi cauzele de ordin baric ce le generează), a valorilor scăzute, a calmului (înregis-
trat la staţia Iaşi-internat) şi a manifestării „brizei urbane”. Sunt prezentate şi concluziile unor cercetări
cu privire la influenţa climei asupra posibilităţilor de alimentare cu apă a oraşului Iaşi.
Doi ani mai târziu, în 1958, I. Gugiuman şi Silvia Petrescu au cercetat regimul temperaturii aerului
din perioada 1921-1955 de la Iaşi, evidenţiind trăsăturile principale ale regimului plurianual al acestui element,
inversiunile termice ce se produc în condiţiile reliefului zonei în care este situat oraşul Iaşi, demonstrând cu date
concrete importanţa practică a cunoaşterii variaţiilor de temperatură, a valorilor extreme absolute, a amplitudini-
lor diurne şi anuale pentru activitatea din diverse ramuri ale economiei (industrie, transporturi, alimentare cu
apă). Concluziile acestui studiu au fost publicate în articolul „Contribuţii la cunoaşterea climei oraşului Iaşi”.
În monografia geografică „Depresiunea Huşi studiu de geografie fizică şi economică”, autorul, I. Gu-
giuman, consideră că regimul hidrologic şi alimentarea cu apă a zonei studiate depind, „în mare măsură” de
manifestarea elementelor climatologice din zonă.
În anul 1961 D. Ţîştea folosind metoda M. Budiko 16 iar O. Neacşa şi C. Popovici, pe baza corelaţiei
dintre radiaţia globală şi durata strălucirii Soarelui, 17 aplicând formula lui Angström, analizează repartiţia terito-
14
A. C. Dissescu, Repartiţia nebulozităţii în România, Buletinul lunar, martie 1930, Institutul Meteorologic Centra1,1930.
15
C. Ioan, Gradul de continentalism în România, Buletinul lunar, ianuarie, 1930, Institutul Meteorologic Central, 1930.
16
D. Ţîştea, Calculul şi repartiţia radiaţiei solare pe teritoriul R.P.R., Meteor., hidr., gosp. apelor, an. VI, nr. 1, C.S.A., Bucureşti,1961.
17
O. Neacşa, C. Popovici, Repartiţia duratei de strălucire a soarelui şi a radiaţiei globale pe teritoriul R.S.R., Culegere de lucrări ale
Inst.meteor., Bucureşti, 1969.
31
rială a sumelor medii anuale şi semestriale a duratei de strălucire a Soarelui (date rezultate din observaţiile staţii-
lor meteorologice în intervalul 1956-1965), au calculat valorile medii lunare şi anuale ale radiaţiei globale şi au
întocmit hărţi cu repartiţia acesteia pe teritoriul României (pentru Moldova sunt calculate valorile acestor ele-
mente pentru Dorohoi, Botoşani, Fălticeni, Cotnari, Iaşi, Bacău, Rîmnicu Sărat, Bîrlad, Galaţi).
Importante (pentru acumulările din care se prelevează apă pentru potabilizare), sunt şi
nomogramele pentru determinarea datei primului şi ultimului îngheţ şi a duratei perioadei fără
îngheţ, cu diferite asigurări pentru teritoriul R.P.R. întocmite de Maria Ivanov şi colab. Aceste
nomograme au fost calculate pe baza datelor de observaţie culese de la 54 staţii meteorologice, printre care şi
Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Roman, Bacău, Tg. Ocna, Tecuci, Vaslui, Bîrlad, care au funcţionat mai mult de 30 ani,
între 1896-1962.
Informaţii importante cu privire la modificările calitative şi cantitative ale volumelor
rezervelor de apă (de suprafaţă şi subterane) cantonate în jurul oraşului Iaşi se pot deduce din
„Seceta meteorologică la Iaşi” publicat de V. Chiriac în anul 1962.
Tot în anul 1962 apare studiul „Caracterizarea climatologică a vântului uscat şi fierbinte –Suhovei- în
Moldova şi Dobrogea”, conceput de Mihai Elena, Cristescu Ştefania şi V. Fetov din care reiese numărul me-
diu anual de zile cu Suhovei în Moldova (1-2 zile), numărul maxim anual (10-25 zile), perioada de maximă frec-
venţă (în mai şi august când poate dura 1-5 zile consecutive). Acest studiu reprezintă şi azi „repere de
secetă” pentru agricultură dar şi pentru companiile care au ca obiect de activitate alimentarea
cu apă a localităţilor din Moldova.
În 1963 I. Gugiuman şi Eugenia Petraş scot în evidenţă „Rolul dinamicii atmosferei şi al factorilor
geografici în determinarea regimului temperaturii aerului în partea de est a Republicii Populare Romane”. În
aceeaşi perioadă M. Grama studiază „Condiţiile meteorologice care favorizează producerea şi menţinerea ce-
ţurilor pe aeroporturile Bacău, Iaşi şi Suceava” (prin prelucrarea datelor din ani 1956-1962 de la cele trei staţii
meteorologice). Concluziile acestui studiu au fost publicate în anul 1965.
În anul 1964 Al. Obreja elaborează studiul climatic pentru Câmpia Tecuciului 18 . Mul-
te din concluziile acestui studiu au fost folosite la realizarea studiului de fezabilitate ce a pre-
cedat realizarea sistemului de alimentare cu apă a oraşelor Galaţi şi Brăila.
O problemă importantă care a preocupat pe climatologi şi în trecut, o constituie schimbările şi oscilaţiile
climei. O serie întreagă de studii tratează oscilaţiile anumitor parametri meteorologici pe mai multe decenii, când
au existat măsurători instrumentale sistematice. Astfel, V. Chiriac, C. Cireş şi Sirena Rădulescu analizează
variaţiile temperaturii aerului şi fluctuaţiile cantităţilor de precipitaţii pentru oraşul Iaşi 19 (valorile medii şi frec-
venţa diferitor cantităţi de precipitaţii pentru perioada 1891-1965, precum şi valorile medii anuale, lunare, deca-
dice, abaterea medie absolută, pătratică şi variaţia de lungă durată a temperaturii aerului pe intervalul 1894-
1965).
O lucrare importantă o reprezintă monografia „Ani ploioşi şi secetoşi în Republica Populară Romană”
( de aproape 300 de pagini), elaborată de N. Topor, care a analizat oscilaţiile precipitaţiilor atmosferice. În par-
tea I, autorul redă registrul anilor ploioşi şi secetoşi după date vechi luate din cronici şi după date certe instru-
mentale din perioada recentă, iar în partea a II-a analizează succesiunea lunilor după criteriul lui Hellmann, frec-
venţa categoriilor de luni de la un an la altul şi apoi, frecvenţa anilor ploioşi şi secetoşi în ţara noastră în perioada
1881-1961. Pentru alimentarea cu apă a localităţilor prezintă interes succesiunea anilor normali,
ploioşi şi secetoşi. În partea a treia este calculată frecvenţa lunilor ploioase şi secetoase. Auto-
rul stabileşte şi anii ploioşi şi secetoşi din acelaşi punct de vedere şi analizează zonele sece-
toase şi ploioase, iar în partea a IV-a studiază factorii de circulaţie care au determinat luni plo-
ioase sau secetoase.
Un interes tot mai mare în preocupările climatologilor din România l-a prezentat microclimatologia şi
topoclimatologia. Studiul microclimatelor şi topoclimatelor pe baza unor investigaţii geomorfologice corelate cu
datele staţiilor meteorologice au fost abordate de I. Gugiuman şi E. Erhan pentru zona Iaşi 20 , anumite puncte
de vedere privind bazele geografice ale microclimatelor şi topoclimatelor sunt expuse de V. Mihailescu, O. Şei-
tan şi Gh. Neamu. 21 şi 22 .
18
Al. Obreja, Aspecte climatice în Cîmpia Tecuciului, Analele ştiinţifice ale Universităţii "Al. I. Cuza", tom. X, Iaşi, 1964.
19
V. Chiriac, C. Cireş, S. Rădulescu, Variaţia de lungă durată a precipitaţiilor şi temperaturii aerului la Iaşi, Culegere de lucrări, Inst.
meteor., Bucureşti, 1968 .
20
I. Gugiuman, El. Erhan, Microclimatele din zona oraşului Iaşi şi împrejurimi, Anal. Ştiinţ.Univ. "A1ex. I. Cuza", tom. VIII, Iaşi, 1962 .
21
V. Mihailescu, O. Şeitan, Gh. Neamu, Microclimat et topoclimat, Revue roumain de géologie-géophisique et géographie, Série de
géographie, Tom. 9, nr. 2, Bucureşti, 1965.
22
Gh. Neamu, E.Teodoreanu, E. Mihai, L'utilisation des indices quantitatifs et qualitatifs á l' execution des cartes topoclimatiques dans le
regions montagneuses, Prace géograficzne, Zeszyt 26, CCXLIV, Warszawa, 1970.
32
În 1967, Elena Erhan publică studiul „Stratul de zăpadă la Iaşi în perioada 1921-1966” cu referire la
condiţiile iernii din 1965-1966, precum şi alte lucrări. În 1968 publică date despre dinamica atmosferei şi regi-
mul vântului 23 şi al circulaţiei locale 24 , dinamica atmosferei în zona oraşului Iaşi. În 1972 face o analiză asupra
poluării şi impurificării cu pulberi a atmosferei oraşului Galaţi 25 şi despre regimul temperaturii în acelaşi oraş 26 ,
în anul următor.
Cea mai complexă, completă şi bine documentată lucrare de climatologie urbană, având ca obiect de
studiu un mare oraş din Podişul Moldovei, este teza de doctorat, realizată în 1970 de Elena Erhan 27 . Teza anali-
zează în mod clasic principalele componente ale climei şi prezintă particularităţile micro şi topoclimatice ale
zonei, sub aspectul poluării aerului, regimului termic şi hidric, circulaţiei locale, iar în final stabileşte două tipuri
de climate (urban şi periurban) şi mai multe subtipuri (topoclimate şi microclimate). Prin tipărirea acestei
lucrări, se aduce o contribuţie meritorie în studierea climei locale, de tip urban dar şi în studie-
rea interferenţelor climatice asupra volumelor de apă necesare activităţilor socio-economice
din mediul urban.
Prelucrări speciale ale datelor meteorologice au vizat obţinerea unor parametri climatici complecşi, uti-
lizaţi în diverse scopuri: obţinerea de energie, alimentare cu apă, tratamente terapeutice, etc.
Astfel Silvia Patrichi analizează „Potenţialul eolian în Moldova” 28 , în 1968, pe baza valorilor medii
orare, lunare, anuale şi anotimpuale, precum şi probabilitatea şi asigurarea de producere a diferitelor viteze ale
vântului, analizând datele din perioada 1951-1960 de la 11 staţii meteorologice.
În anii '70 lucrările publicate tratează probleme strâns legate de diversele domenii ale economiei naţio-
nale (agrometeorologie, meteorologie aeronautică, topoclimatologie şi microclimatologie) iar climatologia şi
meteorologia capătă un caracter tot mai aplicativ. Acest fapt rezultă în mod clar din problematica studiilor selec-
ţionate şi grupate în trei volume: „Culegere de lucrări de climatologie aplicată”, apărută în 1972, „Studii de
Climatologie I” în 1974, sub redacţia lui D. Ţîştea şi „Studii de Climatologie II” în 1974, sub redacţia 1ui O.
Neacşa. În colecţia "Studii de climatologie I şi II" au fost selectate opt lucrări care fac parte în marea lor majori-
tate din domeniul microclimatologiei, topoclimatologiei şi climei locale.
În 1974 O. I. Guţic publică studiul cu privire la „Clima din zona oraşului Dorohoi”, o lucrare comple-
xă pentru acea dată, în care, pe baza unor observaţii de lungă durată, se fac printre primele precizări concrete
asupra regimului principalelor elemente şi fenomene climatice specifice oraşelor de mici dimensiuni din nordul
Moldovei.
I. Sârcu publică în 1971 o lucrare de referinţă pentru geografia fizică românească, „Geografia fizica a
R. S. Romania”. Clima ţării noastre în ansamblul este analizată pe larg, iar pentru fiecare unitate şi subunitate de
relief (inclusiv pentru Podişul Moldovei) sunt făcute numeroase observaţii şi aprecieri. Octavia Bogdan, Elena
Mihai, Elena Teodoreanu, Gh. Neamu subliniază „Rolul reliefului în crearea şi amplificarea inversiunilor
termice pe teritoriul R.S. România”, într-un studiu cu aplicabilitate şi la teritoriul Moldovei, unde inversiunile
termice sunt frecvente.
Un an mai târziu, apare lucrarea „Geografia apelor României” (I. Ujvari), în care le-
gătura indisolubilă dintre complexul aerian şi cel acvatic de pe suprafaţa României este pas cu
pas regăsită şi în care, informaţia climatică abundă.
Gh. Bîzîc redactează în 1974 o analiză pe tema „Unele caracteristici ale trecerii temperaturii de la
valori pozitive la valori negative în zona exterioară lanţului carpatic” în care se calculează durata necesară scă-
derii temperaturii aerului de la 5° la 0°C în partea de sud, sud-est şi est a acestuia.
Tot în acelaşi an apare „Cursul de climatologie al R.S.R." având ca autori pe I. Donisă şi Elena Erhan,
în care sunt tratate toate aspectele legate de factorii genetici ai climei României, de evoluţia în timp şi distribuţia
în spaţiu a elementelor şi fenomenelor climatice, iar în final de regionarea climatică a teritoriului ţării noastre. În
aceeaşi perioadă, Maria Pantazică publică „Hidrografia Câmpiei Moldovei” în care, capito-
lului de climă surprinde importanţa influenţei acesteia asupra hidrografiei .
C. Donciu publică în acelaşi an lucrarea de agrometeorologie „Contribuţii la studiul
evapotranspiraţiei potenţiale în R.S.R.” 29 , rămasă ca un element de reper până astăzi pentru
stabilirea volumelor de apă necesare agriculturii dar şi diferitelor industrii. Bazându-se în special
E. Erhan, Dinamica atmosferei şi regimul vântului în zona oraşului Iaşi, Analele ştiinţifice ale Univ.”Al.I.Cuza”, secţ.2, tom.XIV,
Iaşi, 1968.
24
*** Circulaţia locală a atmosferei în zona oraşului Iaşi, Analele ştiinţifice ale Univ.”Al.I.Cuza”, secţ.2, tom.XV, Iaşi, 1969.
25
*** Contribuţii la studiul poluării aerului în zona oraşului Galaţi, Manuscris predat pentru Traaux de la Station „Stejarul”, 1972.
26
*** Contribuţii la cunoaşterea regimului temperaturii aerului în zona oraşului Galaţi , Anal. Şt. Univ. Al.I.Cuza din Iaşi, secţ. II
Geografie, tom XIX, 1973.
27
*** Clima şi microclimatele din zona oraşului Iaşi, Ed. Junimea, Iaşi, 1979.
28
S. Patrichi, Potenţialul energetic eolian în Moldova,Culegere de lucrări ale Inst. meteor., Bucureşti, 1968.
29
C. Donciu, Contribuţii la studiul evapotranspiraţiei potenţiale în R.S.R., Culegere de lucrări de meteorologie pe anul 1971, I.M.H.
Bucureşti, 1974.
33
pe metoda Thornthwaite, autorul redă un tabel cu valorile medii lunare ale evapotranspiraţiei potenţiale la 97 de
staţii din întreaga ţară şi alcătuieşte şi o hartă cu repartiţia acesteia.
În 1974 apare o lucrare de o incontestabilă valoare, sub titlul „România - Natură, om, economie” a lui
V. Tufescu, în care sunt analizate şi trăsăturile climatice ale ţării noastre, cu multe referiri la elementele meteo-
rologice şi unele fenomene climatice deosebite din Moldova.
„Elemente de climatologie urbană”, avându-i ca autori pe I. Gugiuman şi M. Cotrău, reprezintă o altă
apariţie valoroasă de climatologie, care analizează destul de detaliat şi convingător, la nivelul tuturor elementelor
şi fenomenelor climatice, inclusiv al regionării climatice, clima mai multor oraşe mari din România, printre care
şi Iaşi, cu date din perioada 1896-1972 şi având la bază şi studiile anterioare ale Elenei Erhan.
În anul 1976 apar şi studiile lui D. Ţîştea, Raisa Lorentz şi Gh. Bîzîc cu privire la zonarea vitezelor
maxime anuale ale vântului pe teritoriul României, iar N. Soroceanu 30 realizează un istoric al cercetărilor
agroclimatologice în România, făcând şi referiri directe la cercetările agroclimatice din Moldova. Acest studiu
face referiri şi la sursele de apă (captări, aducţiuni) folosite frecvent în activitatea agricolă a
zonelor cercetate.
În anul 1977 apare „Atlasul Republicii Socialiste România” în care se regăsesc peste 25 hărţi privind
regimul termic, hidric şi eolian în întreaga ţară. Această lucrare conţine numeroase informaţii necesa-
re întocmirii hărţilor cu tematică ce derivă din necesităţile realizării studiului calităţii apelor.
Anul 1978 este marcat de apariţia unor lucrări climatice de detaliu, cum ar fi: „Zonarea parametrilor de
intensitate maximă a ploilor şi vântului pe teritoriul României” (D. Ţîştea, Iosefina Miha). Lucrările fac referiri
şi la datele de la staţiile din Moldova (1961-1971), „Fluctuaţiile de lungă durată ale cantităţilor de precipitaţii
pe teritoriul României” (Ileana Dincă, Silvia Patrichi, Iosefina Miha), „Numărul de descărcări electrice / 100
km2 pe teritoriul României” (Maria Iliescu), în care, pe lângă alte observaţii sunt şi cele înregistrate la Iaşi,
„Frecvenţa datelor de producere a fenomenelor orajoase pe teritoriul României” (Maria Iliescu, Viorica
Olteanu, Cornelia Mirea, Mariana Caraman) la întocmirea căreia autorii au folosit datele provenite din ob-
servaţiile efectuate între 1951 - 1975 la 50 staţi. Tot în acest an Octavia Bogdan realizează lucrarea „Fenomene
climatice de vară şi de iarnă”.
În 1980 apare şi un studiu complex cu tema „Podişul Moldovei - Natură, om, economie” conceput de
un colectiv de cadre didactice de la Facultatea de Geografie şi Geologie din Iaşi sub coordonarea ştiinţifică a lui
V. Băcăuanu şi Al. Ungureanu. Capitolului „Clima” i se acorda spaţii largi iar fiecare subunitate a Podişului
Moldovei este caracterizată succint şi din punct de vedere climatic, atunci când se face analiza regională.
În 1982 este publicată lucrarea „Particularităţi climatice ale României" (Iulia Pătăchie, N. Ciovică),
iar doi ani mai târziu lucrările „Particularităţi ale repartiţiei grindinii pe teritoriul R.S.R.” (Maria Iliescu,
Anestina Popa) şi „Durata precipitaţiilor lichide pe teritoriul R.S.R.” (Anestina Popa, Elena Ţepeş). Aceste
studii conţin şi referi scrise, grafice, cartografice sau date climatice legate de Moldova.
Nu putem să nu amintim „Enciclopedia geografică a României” publicată în 1982 şi realizată de Gr.
Posea şi colab., în care analiza complexă a geografiei fiecărei unităţi majore este completată de un bogat materi-
al cu conţinut climatic ce întregeşte lucrarea.
Menţionăm de asemenea, capitolul de climă din „Geografia României", vol. I, 31 la care şi-au adus con-
tribuţia cercetători ai Institutului de Geografie, Universităţilor din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi ai Secţiei Climatologie
din I.N.M.H. Sub coordonarea Octaviei Bogdan se face o analiză complexă a tematicii climatologice a Români-
ei, începând cu istoricul cercetărilor climatice de la noi din ţară, continuând cu o amplă caracterizare a repartiţiei
spaţiale şi în timp a elementelor şi fenomenelor climatice şi cu implicaţiile de natură practică a acestora şi, ter-
minând cu o cuprinzătoare şi clară regionare climatică a teritoriului ţării noastre.
O altă lucrare de mare complexitate apare în 1983 prin studiul realizat de Gh. Bîzîc, punând într-o nouă
lumină „Influenţa reliefului asupra principalelor caracteristici ale climei României”, iar I. Fărcaş detaliază
rolul jucat de factorii climatogenetici pentru clima României. Mergând pe linia studiilor anterioare, în 1983, C.
Donciu adaugă acestora, lucrarea „Evapotranspiraţia şi bilanţul apei din sol în România”.
Urmează o serie de lucrări de analiză complexă cu privire la fenomenul de secetă 32 în Podişul Moldovei
(1983) şi la fenomenul de grindină (1986). În 1988, acelaşi autor (Elena Erhan) studiază regimul şi distribuţia
precipitaţiilor atmosferice din partea de est a României.
N. Soroceanu analizează fenomenul complex de secetă din Podişul Moldovei în 1989, studiindu-l cu
ajutorul indicelui de ariditate. Realizează o zonare a secetelor din perioada mai-septembrie şi octombrie 1946,
clasificându-le în patru mari categorii (uşoare, moderate, grave, extreme), în funcţie de valorile acestui indice.
30
N. Soroceanu, Contribuţii la istoricul cercetărilor agroclimatice din România, Studii şi cercetări, I/2, Meteorologie, Bucureşti, 1976,
p.738.
31
GEOGRAFIA ROMÂNIEI VOL I. GEOGRAFIA FIZICĂ, Ed. Acad. R.S.R., Bucureşti, 1983.
32
E. Erhan, Fenomenul de secetă în Podişul Moldovei, Analele ştiinţifice ale Univ. Al.I.Cuza din Iaşi, secţ. II b geol.-geogr., tom XXIX,
1983.
34
În 1990 Elena Erhan în colaborare cu Valentina Ştefan analizează fenomenul de brumă şi îngheţ din
Câmpia Moldovei iar în 1991, Elena Erhan publică lucrarea „Potenţialul termic al Câmpiei Moldovei”. Mai
târziu, în 1992-1993, acelaşi autor detaliază particularităţile locale ale regimului vântului în Câmpia Moldovei.
Un studiu destul de amănunţit, referitor la regimul precipitaţiilor în Câmpia Moldovei, este realizat în
1995 de Elena Erhan şi Daniela Precupanu-Larion, iar în 1997 un colectiv de autori (Elena Erhan, E.
Gheorghiu, Daniela Precupanu-Larion, M. Apetrei) elaborează o analiză a distribuţiei spaţiale a precipitaţii-
lor atmosferice pe teritoriul Moldovei.
În afara acestor studii climatologice, care analizează doar un singur element sau fenomen la scara între-
gului Podiş al Moldovei, a Câmpiei Moldovei sau a Moldovei ca regiune istorică, referiri, analize, comentarii
mai regăsim şi într-o serie de lucrări cu tematică fizico-geografică, climatologică sau sinteze climatologice pen-
tru întreaga ţară sau în unele monografii complexe.
Monografia geografică „Geografia municipiului Iaşi” realizată de un colectiv de cadre didactice de la
Facultatea de Geografie şi Geologie din Iaşi, având coordonatori pe N. Barbu şi AI. Ungureanu, este un model
de analiză complexă a unei aşezări urbane. Clima municipiului Iaşi este abordată într-o manieră integratoare, în
multitudinea valenţelor sale şi cu implicaţii de ordin practic . I. Gugiuman şi Elena Erhan realizează acest capi-
tol însoţit de un bogat material statistic, grafic şi cartografic. I. Hîrjoabă şi V. Clocotici se opresc asupra unor
aspecte ale stabilităţii c1imatice în România, teritoriu de interferenţă climatică între diverse regiuni.
N. I. Bordei, în 1988, elaborează lucrarea „Fenomene meteorologice induse de configuraţia Carpaţilor
în România”, un an mai târziu, Maria Colette Iliescu întocmeşte studiul cu privire la „Repartiţia numărului de
zile cu oraje cu diferite asigurări pe teritoriul României”, iar în 1990 apar de sub tipar lucrările „Estimări ale
depunerilor de rouă din România” (M. Buiuc) şi „Particularităţile meteorologice ale anilor 1989-1990 în Ro-
mânia” (Elena Erhan).
În 1992, D. Bălteanu, face o analiză a hazardelor naturale în România, în care cele climatice ocupă un
loc însemnat. În acelaşi an, Octavia Bogdan şi Elena Niculescu abordează tematica fenomenelor climatice de
risc în spaţiul României în secolul XX. M. Podani şi I. Zăvoianu detaliază „Cauzele şi efectele inundaţiilor
produse în luna iulie 1991 în Moldova”. P. Tuinea, Niculina Călinescu, Argentina Duma, Rada Rădulescu,
Elena Soare estimează resursele de energie ale vântului pe teritoriul României folosind datele de observaţie din
intervalul 1961-1990 de la staţiile meteorologice amplasate în diferite unităţi fizico-geografice ale ţării, inclusiv
din Moldova. Tot în 1992, apare volumul IV din „Geografia României”, referitor la regiunile pericarpatice, care
oferă un bogat material legat de condiţiile şi manifestările climatice din Podişul Moldovei.
Anul 1993 aduce literaturii geografice de specialitate studiul „Geografia podişurilor şi câmpiilor Ro-
mâniei" de AI. Ungureanu. Lucrarea este de o acurateţe şi o valoare ştiinţifică reală, iar complexul climatic al
fiecărei unităţi şi subunităţi de relief este caracterizat prin valorile principalelor elemente climatice, a caracteris-
ticilor fenomenelor climatice semnificative. Este făcută şi o scurtă regionare climatică a fiecărei unităţi şi subuni-
tăţi de relief după clasificarea Köppen.
Studiile şi cercetările climatologice s-au axat în ultimii anii pe satisfacerea cerinţelor
diverşilor beneficiari în vederea elaborării unor lucrări de interes general (ghiduri, atlase, mo-
nografii etc.) şi pentru domenii ca: bioclimatologie umană, climatologie tehnică, climatologie
medicală şi balneoclimatologie, climatologie montană, climatologie silvicolă, topoclimatolo-
gie şi microclimatologie. Însă, puţine lucrări se referă la vasta problematică a studiului calită-
ţii apelor.
1.1.4. Hidrografia
Alimentarea cu apă a localităţilor, în special a oraşelor, a constituit de multă vreme o
preocupare de bază a populaţiei Moldovei. Existenţa unor pânze freatice cu grade diferite de
potabilitate a dus la abordarea acestei probleme de către numeroşi oameni de ştiinţă, în cadrul
cercetărilor de teren şi al rezultatelor publicate.
În dezvoltarea cunoaşterii problemelor hidrologice de pe teritoriul Moldovei se pot
distinge două etape distincte: una mai veche, încheiată o dată cu sfârşitul secolului al XIX-lea,
reprezentată prin descrieri şi reprezentări cartografice la scară mică (precare din punct de ve-
dere al preciziei) şi una modernă în care se disting mai multe perioade diferenţiate prin gradul
de cunoaştere, de organizare a măsurătorilor hidrometrice şi de continuare a direcţiei de cerce-
tare a apelor.
La începutul secolului al XVIII-lea, în Cap. III (“Despre apele Moldovei”) al primei
monografii asupra Moldovei ,“Descriptio Moldaviae”, D. Cantemir, face o descriere destul
de exactă a reţelei hidrografice a Moldovei.
35
Până atunci, informaţiile cu privire la apele din Moldova sunt redate doar prin relatări
asupra producerii unor calamităţi naturale (secetă, inundaţii, etc.). Prima relatare de acest fel,
despre “nişte ape mari” este redată de Gr. Ureche în “Letopiseţul ţării Moldovei” în anul
1504“ fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan Vodă întracelaşi an iarnă grea şi geroasă, cât
n-au fostu aşa nici odinioară şi deci peste vară au fost ploi grele şi povoaie de apă şi multă
înecare s-au făcut”.
În anul 1585 informaţii despre situaţia apelor Moldovei şi a unor fenomene meteoro-
logice extreme provin, cu multe amănunte sugestive, tot de la marele cărturar: “Domnindu
Pătru Vodă ţara Moldovei mare secetă tîmplatu în ţară, de au secat izvoarele, văile, bălţile şi
unde mai înaite prindea peşte acolo ară şi piatră prin multe locuri au căzut….”
Revenind la secolul al XVIII-lea şi la opera lui D. Cantemir se regăseşte descrierea cu
perfectă exactitate a tuturor râurilor principale (cu aproape toţi afluenţii lor, chiar şi cei mai
nesemnificativi) din Moldova.
Autorul face şi observaţii calitative şi cantitative asupra apelor, argument puternic al
seriozităţii cercetărilor. Astfel, despre Prut arată că ”Am făcut experienţa lucrului şi am găsit
că o cantitate de 100 de dramuri este cu 30 de dramuri mai uşoară decât apa luată din alte
râuri”.
Lacurile sunt împărţite de marele cărturar în două categorii: ”parte naturale, parte ar-
tificiale”şi scrie:”Bratoş între Prut şi Siret, aşezat lângă Galaţi se întinde pe o lăţime de o
milă şi jumătate italiană şi pe o lărgime de două mile. N-au izvoare ci numai o gârlă mică, nu
prea adâncă numită Pruteţ, care se adapă din Prut când apele acestuia cresc din ploi multe
sau mari”. Descrierea lacului Brateş este completă şi exactă. Multe din datele oferite de
această descriere pot fi folosite şi azi.
În anul 1795, Smeritul între Arhierei Amfilohie Hotiniul, publică la Iaşi ”De obşte
gheografie pre limbă moldovenească de pe gheografia lui Buffier”. În capitolul “Gheografie
Moldovenească”, autorul se ocupă de înfăţişarea naturii Moldovei introducând multe detalii
în descriere. Având în vedere reţeaua hidrografică, arată că “Bârladul are 17 pâraie, Prutul
20, Siretul 12”. Autorul enumără şi lacuri din zona studiată (Lacul Dorohoiului, Lacul
Ovidiului, etc.).
Referiri la apele Moldovei face şi I. Rus 33 în volumul III al lucrării “Icoana pământu-
lui”. Autorul trasează albiile râurilor Moldovei, folosindu-se de localităţile pe care acestea le
străbat. Descrie, de asemenea, şi „heleşteiele ce înlocuiesc lipsa de apă din timpul secetelor”.
Perioada modernă poate fi împărţită în două subetape.
Prima subetapă începe de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu cercetări hidrologice ce
erau făcute de geologi. Între aceştia, un rol deosebit l-a avut Gr. Cobălcescu 34 , care, în vede-
rea sporirii debitului de apă necesar oraşului Iaşi, cercetează din punct de vedere hidrogeolo-
gic, zona oraşului. Acelaşi tip de studii este făcut şi de G. Murgoci asupra împrejurimilor ora-
şului Fălticeni. În primul caz cercetările au dus la descoperirea a mai multor surse de apă (7
izvoare amplasate la baza dealului Repedea, 3 pe raza localităţii Aroneanu, 6 în zona Păcu-
rari) dar insuficiente ca debit. Cercetările din jurul localităţii Fălticeni au dus la descoperirea
unor izvoare cu apă de bună calitate, multe dintre aceste izvoare fiind folosite şi astăzi 35 .
În perioada celor două războaie mondiale cercetările hidrologice erau făcute doar pen-
tru găsirea unor surse de apă (aceste cercetări erau desfăşurate doar în oraşele mari care deţi-
33
Ioan Rus, originar din Habic, a ajuns profesor la Blaj şi a fost primul cărturar ardelean care a prezentat, în 1842, o adevărată geografie a
întregii Românii. Lucrarea, în trei volume, intitulată “Icoana Pământului”, argumentează continuitatea românilor în spaţiul carpato-
danubiano-pontic: “Românii nu mai pot fi ţinuţi în starea de până acuma. Lor le este lipsă de cultură şi aceasta în limba românească. Lăsaţi-
ne să învăţăm româneşte, de ne voiţi binele şi înaintarea fericirii patriei.” Ioan Rus a fost şi primul traducător român al lui Schiller.
34
Gr. Cobălcescu, 1886 sub titlul “Studiul hydrogeologic pentru alimentarea cu apă a oraşului Iaşi”;
35
În zonă se găsesc ape freatice de bună calitate, în depozitele de terasă la adâncimi de 5 – 10 m şi de luncă la adâncimi sub 1 metru, favori-
zând local înmlăştinirile. De asemenea se evidenţiază la adâncimi mari (250 – 300 m) ape subterane cu debite de peste 5 l/s, neexploatate, ce
ar putea fi utilizate doar în scop industrial, datorită încărcăturii chimice mari.
36
neau resurse financiare precum Iaşi 36 , Botoşani 37 , Suceava 38 , Piatra Neamţ 39 , Focşani 40 ) sau
pentru realizarea unor lucrări cu caracter strategic (lucrările din perioada 1941-1942 – neter-
minate - de deviere a albiei râului Siret prin oraşul Botoşani pentru realizarea, de către Ger-
mania şi aliaţii săi, unei linii defensive).
Au existat şi lucrări care au avut ca obiect de studiu descrierea şi studierea efectelor
unor calamităţi naturale. De asemenea, au fost organizate observaţii sistematice pe râurile
alohtone impuse de cerinţele dezvoltări agriculturii şi industriei, precum şi de combatere a
inundaţiilor.
Astfel, în urma unor observaţii realizate asupra cauzelor producerii inundaţiilor din
partea de est a Moldovei, I. Rick , publică în anul 1931, lucrarea „Note asupra producerii
inundaţilor în bazinul Jijiei” ce conţine aspecte speciale ale scurgerii maxime a râurilor. Au-
torul ajunge la concluzia că ”inundaţiile sunt produse de cauze dinafara ţinutului respectiv
(despăduririle provocate de om) şi de cauze interne ( forma şi alcătuirea malurilor şi a albiei,
panta, regimul şi intensitatea precipitaţiilor)”.
În anul 1935, V. Tufescu pune în discuţie cauzele inundaţiilor Bahluiului, descriind
catastrofele produse de creşterea apelor acestui râu 41 .
Acelaşi autor în 1940, în lucrarea “Valoarea economică a râurilor moldoveneşti” face
o analiză a caracteristicilor fizice a reţelei hidrografice şi a lacurilor din Moldova, analiză
completată cu o detaliată şi optimistă propunere de valorificare a acestui important potenţial
natural.
În anul 1943, I. Gugiuman publică un studiu cu privire la cauzele producerii variaţii-
lor de nivel ale râului Prut în perioada 1928-1937. Cu această ocazie, autorul face şi o măsura-
re a debitelor afluenţilor Prutului, în zona de vărsare. De asemenea, consideră că variaţiile de
nivel ale râului Prut sunt determinate într-o foarte mare parte de climă şi apoi de ceilalţi fac-
tori geografici în care include şi societatea umană. Tot I. Gugiuman face şi o analiză a cauze-
lor şi consecinţelor inundaţiilor, în bazinul hidrografic al râului Prut. Acest studiu este o com-
pletare a cercetărilor lui V. Tufescu şi I. Rick. Lucrarea se remarcă printr-o aplicabilitate
practică deosebită, întrucât autorul urmăreşte efectele negative ale inundaţiilor asupra dezvol-
tării spaţiale a oraşelor din bazin, propunând totodată câteva soluţii de atenuare a efectului
distructiv a acestora.
În 1945, D. Pavel, C. Mateescu, N. Greceanu şi C. Georgescu studiază posibilităţile
de amenajare integrală a Bazinului Jijiei, aceleaşi probleme hidroameliorative fiind reluate la
scara întregului Podiş Moldovenesc de V. Blidaru, E. Blidaru şi M. Gobjilă în anul 1961.
În a doua subetapă numită şi contemporană, sau pus bazele dezvoltării moderne a hi-
drologiei, organizându-se reţeaua hidrometrică, „motorul” generator al acestor acţiuni fiind
înfiinţarea Direcţiei Generale Hidrometeorologice (1951) care a avut ulterior alte denumiri 42 .
36
1908-1917 se realizează captări ce exploatează stratul freatic din aluviunile conului de dejecţie ale pârâului Ozana, lângă localitatea
Timişeşti la o distanţă de aproximativ 102 km depărtarea de Iaşi;
37
1907-1921 se realizează unui dren în lunca Siretului la Bucecea;
38
1921 se realizează a 5 foraje în lunca râului Suceava;
39
1908 se realizează uni puţ în lunca Bistriţei în dreptul comunei Gherăieşti;
40
1930 drenul vechi de la Babele, captează stratul freatic al terasei Putnei, alimentat din Pietrişurile de Cîndeşti ale Măgurii Odobeştilor;
41
Tufescu Victor, Inundaţiile Bahluiului Rev. Şt. V. Adamachi XXI, 2-3, 1935.
42
În România principalele etape ale organizării instituţionale a serviciului hidrologic sunt: 1838 se înfiinţează prima staţie hidrometrică la
Orşova pe Dunăre. Acesteia îi urmează: Radna (Mureş) – 1853, Drencova (Dunăre)-1854, Savârsin (Mureş) – 1859, Arad (Mureş) – 1861.
Până în anul 1930 reţeaua hidrometrică ajunge la 250 de staţii. În aceasta perioadă observaţiile şi măsurătorile n-au avut un caracter organi-
zat şi au constat în special în măsurarea nivelurilor. În anul 1925 se înfiinţează Serviciul Hidrografic al României, care efectuează măsurători
de debite de apă, întrerupte însa în 1933. În intervalul 1951-1955 se pun bazele hidrologiei moderne, prin înfiinţarea Direcţiei Generale Hi-
drometeorologice şi prin reluarea măsurătorilor. În perioada 1953-1956, dar mai ales după 1960 începe construirea intensă a reţelei de bază
pentru ape subterane. În anul 1957 se înfiinţează prima formă organizatorică a Institutului de Studii şi Cercetări Hidrotehnice, prin reunirea
colectivelor de cercetare în domeniile: hidrologiei, hidraulicii, fundaţiilor şi calităţii apei din cadrul Institutului de Studii şi Cercetări Hidro-
tehnice (ISCH). În anul 1970 secţiile de hidrometrie, hidrologie şi ape subterane ale ISCH sunt alipite la nou înfiinţatul Institut de Meteoro-
logie si Hidrologie (IMH). În anul 1998 Institutul Naţional de Meteorologie si Hidrologie, primeşte în structura sa şi componenta de concep-
ţie în domeniul gospodăririi apelor. În anul 2002 ca urmare a reorganizării structurii administrative de gestionare a apelor, componentele de
hidrologie şi gospodărire a apelor se constituie în Institutul Naţional de Hidrologie si Gospodărire a Apelor, sub autoritatea Administraţiei
Naţionale Apele Române .
37
Cercetările hidrologice de pe teritoriul Moldovei, încep să capete un pronunţat caracter
tehnico-economic.
Acest tip de cercetare se concretizează treptat, prin întocmirea unor „îndreptare de pro-
iectare” pentru calculul necesarului de apă (I.25.C.S.A/1961) al populaţiei, pentru raionarea
regimului de irigaţii (I.P.A.C.H. 1962) sau pentru determinarea consumului de apă în indus-
trie şi în agricultură (I.D. 1/1967 şi I.D.8/1967). De asemenea, au fost iniţiate şi studii pentru
realizarea unor modele de calcul pentru proiectarea regimului de irigaţie prin utilizarea calcu-
latoarelor electronice 43 . Totodată s-au creat modele tipice de amenajări ale reţelelor de distri-
buţie a apei potabile, industriale şi pentru irigaţii.
În afara acestor studii tehnice, care abordează o tematică hidrologică complexă, dar
numai pentru anumite sectoare economice (alimentare cu apă în oraşe, necesarul de apă al
industriei, agriculturii etc.) referiri, analize, comentarii regăsim şi într-o serie de lucrări cu te-
matică fizico-geografică, hidrologică sau sinteze hidrologice pentru întreaga ţară sau areale
mai restrânse.
Astfel, un studiu important cu privire la gradul de mineralizare al apelor subterane cu-
prinse între Siret şi Prut, este făcut de N. Macarovici în colaborare cu V. Bejan, în anul 1957.
În acest studiu sunt exprimate diverse puncte de vedere cu privire la posibilitatea de valorifi-
care a apelor minerale.
În anul 1959, I. Ujvari stabileşte pentru Moldova (în funcţie de modul de asociere, a
surselor de alimentare) trei tipuri de alimentare cu apă a râurilor:
a) tipul pluvial moderat şi subteran moderat, cu o participare de 15-30% pentru
sursele subterane şi de 70-85% pentru cele de suprafaţă, din care 30-40% pro-
vine din zăpezi.
b) tipul pluvio - nival şi subteran moderat, specific râurilor la care în formarea
scurgerii sursele subterane reprezintă 10-15% iar precipitaţiile 85-90%. La
acest tip, participarea ploilor prezintă un uşor avantaj.
c) tipul nivo-pluvial şi subteran moderat, se caracterizează printr-un aport redus al
apelor subterane (10-15%) şi o participare importantă a surselor de suprafaţă
(85-90%), în formarea scurgerii lichide. Un aport deosebit (peste 50%) revine
zăpezii, intrată în circuit în timpul anotimpului rece.
I. Ujvari, singur sau în colaborare, elaborează studii remarcabile asupra regimului
scurgerii (1956), asupra chimismului apelor (1957,1958 în colaborare cu V. Anghel) a râuri-
lor din ţara noastră.
În anul 1959, Liteanu E., Rotaru S., Pricăjan A., Bandrabur T. şi Ghenea C., rea-
lizează o regionare hidrogeologică a teritoriului României. Pentru partea de est au fost identi-
ficate următoarele unităţi hidrologice:
a) Unitatea dealurilor şi platourile înalte.
b) Unitatea dealurilor şi colinelor sculpturale joase.
c) Unitatea colinelor pliocene.
Beneficiind de acţiunea de reorganizare a posturilor hidrometrice a râurilor, începând
cu anii 60, apele Moldovei au reprezentat obiectul de studiu a numeroase cercetări cu caracter
local sau general.
În vederea alimentării cu apă a oraşului Iaşi, N. Macarovici face studii hidrogeologice
în împrejurimile acestuia (1962). În urma acestor studii, sunt descoperite noi izvoare (3 zona
Ciric, 2 Păcurari, 1 Nicolina, 3 sub dealul Cetăţuia), însă cu debite mici. Acest studiu a fost
folosit ca argument pentru căutarea unei noi surse de apă (râul Prut).
În aceeaşi perioadă, în colaborare cu V. Băcăuanu, Maria Schram, Maria Pantazică
şi C. Martiniuc, acelaşi autor face cercetări hidrologice şi hidrogeologice asupra oraşului Do-
43
M. Botzan, Bilanţul apei în solurile irigate, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1972.
38
rohoi şi a regiunilor înconjurătoare. Aspectele hidrologice ale teritoriilor studiate au fost core-
late cu cercetările geomorfologice şi climatice făcute în regiune.
Maria Pantazică a făcut numeroase studii hidrologice asupra râurilor din nord estul
Moldovei în care au fost puse în evidenţă aspecte ale localizării rezervelor de apă (de suprafa-
ţă şi subterane), ale scurgerii râurilor şi ale regionării hidrologice. În teza de doctorat intitulată
“Hidrografia Câmpiei Moldovei” (1974) autoarea detaliază condiţiile geografice în care se
formează rezervele de apă, scurgerea medie a râurilor, regimul nivelurilor apelor râurilor , re-
gimul termic şi cel de îngheţ al apei râurilor, scurgerea solidă şi caracterizarea hidrochimică a
râurilor. Realizează şi o regionare hidrologică a părţii de nord-est a Moldovei, individuali-
zând “o unitate a Podişului înalt al Moldovei şi o unitate (regiune) a Câmpiei Moldovei”,
separate de “o subunitate hidrologică de tranziţie”.
În anul 1968, în cadrul unor lucrări care au avut ca scop principal găsirea unor metode
de ameliorare a pagubelor produse de inundaţii asupra terenurilor agricole în Podişul Moldo-
vei, Blidaru V., Blidaru E., şi Gobjilă M. evidenţiază factorii naturali care se implică în
modificarea condiţiilor fizico-chimice ale râurilor din Podişul Moldovei. Alături de aceste as-
pecte sunt prezentate şi idei cu privire la valorificarea integrală a râurilor.
Lacurile din Câmpia Moldovei au fost cercetate de Maria Schram în “Câteva aspec-
te privind bilanţul hidrologic al lacurilor din Câmpia Moldovei - 1968”, “Regimul de îngheţ
al lacurilor din Câmpia Moldovei - 1969”, „ Studiul hidrologic al lacurilor din Cîmpia Mol-
dovei”-1970
În studiul hidrologic al lacurilor din Câmpia Moldovei, 1970, sunt detaliate condiţiile
geografice care au favorizat formarea lacurilor, tipurile genetice de lacuri, răspândirea iazuri-
lor actuale, caracteristicile lor hidrologice, procesele de colmatare şi vegetaţia aferentă lacuri-
lor din această regiune geografică.
Interesante aspecte ale regimului scurgerii râurilor şi al debitelor aluviunilor transpor-
tate de râurile Moldovei, le regăsim în lucrarea “Probleme ale scurgerii de aluviuni ale râuri-
lor României”, realizate de C. Diaconu, (1971). Acelaşi autor, împreună cu Avădănii A.,
Ciobanu S., Motea I., Stănescu I., realizează o lucrare a cărui obiect îl reprezintă gradul de
stabilitate al albiei râurilor din România. Autorii consideră că”îmbătrânirea prematură a reţe-
lei hidrografice din partea sudică a Moldovei, dintre Siret şi Prut, duce la modificări rapide
ale traseului râurilor din această zonă” 44 .
Probleme interdisciplinare hidro-pedo-geomorfologice în partea de est a României, au
fost abordate de I. Bojoi (1990) şi I. Bojoi, C. Iaţu şi A. N. Roman (1992). Dintre contribuţi-
ile cu caracter de sinteză la nivel naţional aduse în scopul cunoaşterii diferitelor aspecte hidro-
logice le amintim pe cele ale lui D. Lăzărescu şi I. Panait (1957-1958). Tipurile de regim şi
sursele de alimentare ale râurilor; I. Ujvari (1956,1958,1959,1960,1972,1980 – alimentarea,
secarea, tipizarea, regionarea râurilor), P. Gâştescu 1960,1961,1963,1971- studii limnologice;
Gh. Platagea 1958,1960,1981, ş.a. – debitele maxime ale râurilor; L. Mustaţă - ecologia
lacurilor ş.a.m.d.
1.1.5. Vegetaţia şi fauna

Observaţiile asupra vegetaţiei Moldovei au început prin simpla descriere a unor asociaţii vegetale. Ast-
fel, între hărţile publicate de Melius, (1611) este şi “Foaia Transilvană” în care sunt indicate multe păduri, atât
din Transilvania cât şi din Moldova. Se poate spune că, această hartă este printre primele documente ştiinţifice
care redau informaţii despre vegetaţia Moldovei.
D. Cantemir, în “Descriptio Moldaviae” prezintă vegetaţia spontană şi cultivată din Moldova. Autorul
spune despre vegetaţie: “plantele ce nu se pot semăna pe munţi, din cauza greutăţilor frigului şi furtunilor, cresc
atât de bogate pe întinsele câmpii, încît plugarul ia în anii cei buni de 24 ori sămînţa de grîu, secară de 30 ori,
orzul de 60 ori, iar pentru mei, ceea ce nu-i vine să crează cuiva, care nu a văzut însuşi, ia de 300 ori sămân-
44
C. Diaconu, A. Avădănii, S. Ciobanu, I. Motea, I .Stănescu , Gradul de stabilitate al albiei râurilor din România, Edit. Tehnică Bucu-
reşti, 1971.
39
ţa….” Mai departe arată “dar toate celelalte daruri ale Pământului sunt cu mult întrecute de viile minunate ce se
întind pe o mare lungime între Cotnar şi Dunăre, avănd atâta îmbelşugare încât un singur pogon dă adesea
400-500 măsuri (vedre) de vin…..”. De asemenea, autorul scoate în evidenţă întinderea mare a unor păduri din
zona Cotnarului. Printre animalele sălbatice, menţionează: zimbrul, lupul, vulpea, căpriorul, etc.
Un document important în precizarea suprafeţelor şi amplasamentului pădurilor din acel secol este harta
lui Bawr, în care este evidenţiat destul de clar gradul de împădurire al întregului teritoriu al Moldovei 45 , 46 .
Către mijlocul sec. XVIII- Luthsc von Lehsenstein, “ridică “ numeroase hărţi în care se găsesc multe
şi variate informaţii cu privire la ape, păduri, tufişuri, drumuri, poteci, etc. Una dintre aceste hărţi, este
“Principatum Transilvanae et Moldavae confiniorum”, 1751 (în două foi colorate).
Începând cu sec. al XIX-lea, încep primele cercetări botanice efectuate de cercetători străini: B.
Haquet; A. P. de Condolle., dar şi români M. Răvăruţ, A. Fătu .
În urma cercetărilor întreprinse în Moldova, I. Edel, elaborează lucrarea “Bemerkungen über die
vegetation der Moldau” (care va fi publicată în anul 1853). În această lucrare sunt prezentate observaţii ştiinţifice
asupra vegetaţiei Moldovei.
În anul 1857 apare “Harta Satmari” la scara 1:57.000 care oferă preţioase informaţii asupra vegetaţiei şi
îndeosebi asupra suprafeţelor împădurite din Principatele Române. De asemenea, sunt redate cu destulă exactita-
te terenurile arabile, fâneţele, păşunile, vegetaţia de baltă şi de luncă. O comparare a acestei hărţi cu hărţile vege-
taţiei de azi, va scoate în evidenţă puternica antropizare a teritoriului 47 .
În lucrarea “Elemente de botanică” autorul, A. Fătu, surprinde raporturile de interdependenţă ale plan-
telor cu condiţiile de mediu. În această lucrare publicată în 1877, sunt prezentate numeroase aspecte ale vegetaţi-
ei Moldovei.
Fondatorul botanicii româneşti, ilustrul D. Brândză, publică în 1881, “Prodromul florei române” pri-
ma operă de închegare a informaţiilor botanice din Moldova şi Muntenia. Această lucrare cuprinde numeroase
specii cercetate de autor în lucrările anterioare asupra teritoriului Moldovei.
D. Grecescu, în monumentala lucrare “Conspectul florei României” susţine că răspândirea plantelor în
România rezultă “din diferenţierea şi localizarea condiţiilor ambiante de existenţă”. Această lucrare analizează
şi vegetaţia Moldovei, pe formaţiuni vegetale, arătând asemănările şi deosebirile faţă de celelalte regiuni ale ţării.
Sfârşitul secolului al XIX-lea se caracterizează astfel prin continuarea studiilor asupra vegetaţiei şi fau-
nei, în diferite perioade apărând şi lucrări la nivelul întregii ţări, cum ar fi: D. Brândză “Vegetaţia României şi
exploratorii ei” (1880), D. Greceanu “Conspectul florei României”, (1898).
La nivelul întregii ţări, secolul al XX-lea se remarcă prin efectuarea a numeroase studii biogeografice
care au surprins şi aspecte din partea de est a României.
Astfel în anul 1900, apare “Harta pădurilor României” la scara 1: 200.000, pe care sunt prezentate prin
metoda fondului colorat, pădurile, după compoziţia lor floristică. Această hartă arată, destul de clar, că peisajul
Moldovei este dominat de silvostepă.
În lucrarea “Pflanzengeographie von Rumänien” (1919) autorul, F. Pax, prezintă foarte detaliat vegeta-
ţia României. Această lucrare cuprinde şi o sinteză fitogeografică asupra Moldovei. Un fapt demn de remarcat
este analiza pe care autorul o face asupra condiţiilor climatice şi edafice care influenţează răspândirea vegetaţiei.
Aspecte ale vegetaţiei lemnoase de pe teritoriul Moldovei sunt surprinse şi în monumentala lucrare
“Zonele de vegetaţie lemnoasă din România”, realizată de P. Enculescu şi publicată în anul 1924. Lucrarea este
însoţită de o hartă, 1: 500.000, în care sunt bine evidenţiate zonele de vegetaţie lemnoasă de pe teritoriul Româ-
niei. Informaţii actualizate de aceeaşi natură sunt incluse şi în”Harta zonelor de vegetaţie a României în legătură
cu solul” elaborată şi publicată de acelaşi autor în anul 1940.
În acelaşi an, T. R. Săvulescu distinge în ţara noastră 6 provincii şi 25 districte floristice şi le raportea-
ză la provinciile şi districtele ţărilor vecine. Conform acestei regionări, partea de est a României aparţine provin-
ciilor dacică şi postsarmatică. Această lucrare reprezintă primul studiu fitocenologic care surprinde şi teritoriul
Moldovei.
După anul 1945 urmează contribuţii numeroase la cunoaşterea vegetaţiei de pădure sau a pajiştilor natu-
rale, listele de specii noi îmbogăţindu-se de la an la an.
Sub aspect biogeografic se remarcă studiile care privesc în special asociaţiile vegetale şi care sunt înso-
ţite de hărţi ale distribuţiei spaţiale ale acestora.
O contribuţie deosebită la studiul aspectelor biogeografice a părţi de est a României, o are C. Burduja.
Acest remarcabil cercetător elaborează numeroase studii asupra speciilor de plante care formează pajiştile, fâne-
ţele, pădurile Moldovei, o mare parte a acestor studii punând în valoare şi potenţialul agroproductiv. Dintre nu-
45
V. Băican, Aşezările din Moldova reprezentate pe harta lui F.G. Bawr (1769-1772), Terra 4, Bucureşti,1981.
46
V. Băican, Pădurile Moldovei pe hărţile din sec. al XVII-lea, Lucr. Sem. Geogr. „D. Cantemir”, nr.7, Iaşi, 1987.
47
O analiză comparativă a supraţelor împădurite ce aparţineau „Ţinutului Dorohoiului”, în perioada realizării hărţii, cu aceleaşi suprafeţe,
(dar fără păduri) în perioada contemporană este făcută de Guţic Octav în „Evoluţia teritorială şi fizionomia oraşului Dorohoi”. Această
comparaţie demonstreză puternica antropizare a teritoriului studiat. „Hierasus”, 1996, 10, p .171-175.
40
meroasele sale studii se remarcă: ”Contribuţii la cunoaşterea pajiştilor naturale din Moldova sub raport geobo-
tanic şi agroproductiv” (1956), “Material dendrologic şi observaţii geobotanice referitoare la pădurile din Mol-
dova” (1957); “O rezervaţie ştiinţifică ce trebuie înfiinţată – Fâneţele din Valea lui David “ (Iaşi, 1959).
Acelaşi autor realizează numeroase studii în colaborare cu alţi cercetători de seamă: C. Dobrescu;
A.Grineanu; M. Răvăruţ; I. Căzăceanu; I. Bîrcă ; E. Turenschi – “Contribuţii la cunoaşterea pajiştilor natu-
rale din Moldova sub aspect geobotanic şi agroproductiv” (1956); C. Burduja; Sh. Mihai; I. Sîrbu – “O nouă
contribuţie asupra răspândirii speciilor de Fagus orientalis Lipsky şi Fagus taurica în R.S.România.”
Anii '60 reprezintă un „salt calitativ” în cercetarea vegetaţiei Moldovei 48 . Lucrările publicate începând
cu această perioadă, tratează probleme strâns legate de diversele domenii ale economiei naţionale
(agrofitotehnie, agrotehnică, fenologie, ecologie, etc.). Astfel studiile capătă un caracter tot mai aplicativ.
În anul 1960, Şt. Purceleanu, evidenţiază factorii care au contribuit la reducerea suprafeţelor împăduri-
te de pe teritoriul Moldovei. Urmărind modul de manifestare şi evoluţia acestor factori, autorul propune diverse
idei şi metode pentru refacerea pădurilor 49 .
Vegetaţia forestieră a unor regiuni din Moldova a fost analizată şi de Ana Tomescu, autoarea descriind
diferitele esenţe ce alcătuiesc etajele arbustive şi subarbustive din pădurile studiate 50 . De asemenea, autoarea
propune, ca soluţie pentru îmbogăţirea substratului (pe care va fi plantat puietul de arbori şi arbuşti) cu minerale,
folosirea nămolului provenit de la staţiile de epurare a apelor uzate.
Flora Moldovei este cercetată şi de D. Mititelu în studiile din perioada 1970-1974. Concluziile acestor
studii au fost cuprinse în teza sa de doctorat “Flora şi vegetaţia din Depresiunea şi Colinele Elanului”. Autorul
susţine că datorită condiţiilor climatice şi hidrogeologice: ”în văile Elan şi Sărata, datorită marii variaţii şi con-
centraţii de săruri solubile, se dezvoltă cea mai complexă şi cea mai tipică vegetaţie halofilă din toată Moldo-
va” 51 .
Acelaşi autor studiază şi vegetaţia din Lunca Prutului în 1971-1991, scoţând în evidenţă impactul pro-
dus de tăierile masive ale vegetaţiei lemnoase asupra mediului luncii: ”cu deosebire în Lunca Prutului, însăşi
zăvoaiele au fost restrânse sau complet desfiinţate în favoarea culturilor, afectându-se serios echilibrul natural
al luncilor, pitorescul lor şi ansamblul ecologic pentru bogata faună permanentă sau de peisaj de mare interes
cinegetic şi ştiinţific” 52 .
În lucrarea “Quelques aspects geographiques de la protection de l' environnement dans les Plateau
Moldave”, 1982, Irina Ungureanu menţionează rolul important pe care îl are pădurea în menţinerea echilibrului
natural.
Numeroase informaţii cu privire la vegetaţia Moldovei, există şi în valoroasele lucrări în domeniu la
nivelul întregii ţări: M. Bichiceanu, R. Bichiceanu “Flori din România”(1964); M. Bleahu, M. Brădescu, Fl.
Marinescu ”Rezervaţii naturale geologice din România”(1976); Gh. Dihoru, N. Doiniţa, C. Pârvu “Plante
endemice în flora României”(1987); T. Fodor”Comori ale naturii din România”(1972), G. Negrean”Protecţia
unor plante endemice rare din România”(1975) şi alţii.
Primele informaţii asupra faunei din Moldova datează încă din secolul al XVIII-lea (lucrarea lui D.
Cantemir descrie o serie de vertebrate de pe teritoriul Moldovei), dar primele studii faunistice ştiinţifice au apă-
rut la începutul secolului al XX-lea.
În perioada 1920 – 1945, studiile regionale cu caracter faunistic rămân ca o preocupare colaterală a zoo-
logilor. Acestea, pe lângă aspectele morfologice ale faunei din diverse regiuni, prezentau şi o localizare a specii-
lor (menţionată în titlu sau în text), localizare care, asociată ulterior cu alte localităţi de existenţă ale speciei res-
pective, puteau conduce la delimitarea arealului de răspândire, la determinarea tipului acestuia şi apoi la formula-
rea unor ipoteze de evoluţie, făcând apel şi la date de ordin paleogeografic, climatic, biotic, etc. Dintre studiile
faunistice regionale, se pot cita cele realizate de: A. Caradja, 1920 (aspecte zoogeografice ale lepidopterelor la
nivel Palearctic), R. Călinescu, 1931 (mamifere din România).
Perioada de după 1944, până în 1985 a fost dominată de studiile regionale pe unităţi taxonomice com-
pletate cu materiale cartografice, fiind luate în analiză diverse aspecte: analize spaţiale ale unor specii sudice (R.
Călinescu, 1956, 1958), areografia zooelementelor caucaziene (Al. Grosu, 1964), central-asiatice (Kiss B.,
1979), examinarea spaţială a speciilor rare în fauna României (P. Bănărescu, 1969), Munţii Carpaţi (V. Pop,
1980, 1982) 53 .
Zonarea altitudinală a faunei, prezentată în corelaţie cu cea a vegetaţiei a făcut tema de studiu pentru o
serie de lucrări asupra: fluturilor (Fr. König, 1959; A. Popescu Gorj, 1963), păsărilor (D. Radu, 1962, 1973; D.
48
Reorganizarea activităţii de studii biologice din anul 1960 a vizat şi organizarea unei reţele de staţiuni de cercetare, cu sprijinul direct al
Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare. (Berbecel et al., 1962 a,b).
49
Şt. Purceleanu , Tipurile de pădure din Podişul Central Moldovenesc. Cercetări privind refacerea pădurii din Podişul Central Moldove-
nesc, Edit. Agrosilvică Bucureşti,1960.
50
A. Tomescu, Vegetaţia forestieră din Podişul Central Moldovenesc. Cercetări privind refacerea pădurilor degradate din Podişul Central
Moldovenesc , Edit. Agrosilvică , Bucureşti, 1960.
51
D.Mititelu, Flora şi vegetaţia din Depresiunea şi Colinele Elanului, Rez. Teză de doctorat, Iaşi, 1974.
49
D. Mititelu , Caracterizarea geobotanică şi floristică a Luncii Prutului , Mss, Conf. Şt Univ. Chişinău, 1991.
53
lucrarea monografică cu referire la geografia României, vol. I, 1983.
41
Munteanu, 1985), unor specii caracteristice ale etajelor de vegetaţie (S. Paşcovschi, 1960; R. Călinescu,
Alexandra Bunescu, 1960; St. Vancea, 1978; V. Pop, 1982) 54 .
Problemele de zoogeografie, pentru teritoriul României au fost abordate ştiinţific de P. Bănărescu
(1970) 55 , care prezintă aspecte de zoogeografie istorico-genetică, mecanismele genezei elementelor geografice
faunistice şi teoriile paleogeografice (ale punţilor continentale, ale permanenţei continentelor şi oceanelor, ale
translaţiei continentelor) asupra răspândirii vieţuitoarelor, importanţa glaciaţiunilor cuaternare în corologia
taxonilor, reconstituirea istorică a arealelor şi organizarea taxonilor animali cât şi a condiţiilor ecologice în uni-
tăţi taxonomice zoogeografice (regiuni, subregiuni, provincii, subprovincii, districte) în funcţie de mediul de
formare şi de existenţă (acvatic şi terestru).
În 1994, C. Drugescu 56 analizează cauzele repartiţiei geografice, distribuţia spaţială altitudinală a fau-
nei, cât şi unele tematici noi privind fauna ariilor antropizate, catalogarea omului ca factor activ în distribuţia
faunei, elemente de protecţie şi valoare economică a animalelor. Subliniază importanţa protecţiei arealelor
zoogenetice endomogene din catena carpatică şi din Delta Dunării prin extinderea reţelei de parcuri naturale (de
exemplu Masivul Ciucaş şi Masivul Rarău, prin diversitatea mare a endemismelor, a sit-urilor geologice şi pei-
sagistice ce ar trebui înglobate în această categorie), cât şi a rezervaţiilor ştiinţifice.
În ultima perioadă studiul asupra vegetaţiei şi faunei se face utilizând şi informaţi din teledetecţie.
Avantajul folosirii teledetecţiei constă în posibilităţile de analiză la scară largă. Utilizarea imaginilor satelitare în
relaţie cu studiile biologice pot servi la: delimitarea vecinătăţilor, identificarea punctuală – pentru realizarea de
clasificări taxonomice şi identificarea zonelor diferite - de exemplu a stadiilor de creştere ale culturilor agricole,
identificarea zonelor umede, monitorizarea zonelor protejate etc.
Utilizarea imaginilor satelitare în studiul vegetaţiei şi al utilizării terenului, pentru areale din Moldova, a
fost folosită de C. Patriche (2004) în teza de doctorat „Podişul Central Moldovenesc dintre Stavnic şi Vasluieţ”,
D. Condurache (2004), în teza „Studiul fizico-geografic al regiunii deluroase dintre văile Lohan şi Horincea”,
Ciprian Mărgărint (2004) în teza „Utilizarea teledetecţiei în studiul geografic al judeţului Iaşi”.
1.1.6. Solurile
În Moldova, primele cercetări sistematice asupra învelişului de sol au început în primul deceniu al seco-
lului al XX-lea. Însă, referinţe despre sol se întâlnesc la numeroşi autori şi înainte de această dată. D. Cantemir
în "Descriptio Moldaviae" (1716) a făcut primele însemnări asupra solurilor scriind printre altele că
"pământuriIe Moldovei sunt negre şi pline de silitră….".
Mai târziu, Ion Ionescu de la Brad în monografiile sale asupra judeţelor Putna (1860) şi Dorohoi
(1866) face o descriere a solurilor, evidenţiind influenţa climei asupra formării lor.
În anul 1906 s-a înfiinţat, la Bucureşti, în cadrul Comitetului Geologic al României, "Secţia de Agrolo-
gie", condusă de Gh. Munteanu-Murgoci care este pe drept cuvânt considerat "părintele pedologiei din Româ-
nia" 57 . În cadrul acestei secţii, Gh. Munteanu-Murgoci împreună cu P. Enculescu şi E. Protopopescu Pache
au alcătuit o hartă generală a solurilor României la scara 1: 2500000 în care sunt reprezentate şi solurile de pe
teritoriul Moldovei. Mai târziu Gh. Munteanu Murgoci în “Zonele naturale de soluri din România”(1911),
studiază factorii naturali care se implică în formarea solului. Această analiză a surprins şi mari porţiuni din „so-
lurile stepice” 58 ale Moldovei.
Alături de contribuţiile la nivel naţional ale lui Gh. Munteanu Murgoci se află şi observaţiile cu carac-
ter regional şi local ale lui I. Simionescu şi R. Sevastos, aceştia punând în evidenţă zonele de răspândire a unor
categorii de soluri în diferitele regiuni ale Moldovei.
După primul război mondial, cercetările pedologice la nivelul ţării au început să se extindă, prin aportul
adus şi de T. Saidel şi N. Florov, care au realizat o hartă de soluri la scara 1/1500000, care a fost publicată în
anul 1927 şi în care sunt luate în considerare ideile şcolii ruse. Ca şi în cazul hăţii elaborate de Gh. Munteanu
Murgoci pe această hartă sunt reprezentate şi solurile din estul României.
În anul 1932 I. Rick 59 în cadrul unui studiu asupra Depresiunii Jijiei constată, în urma unor analize su-
mare, că sărurile din solurile aflate în sudul depresiunii afectează calitatea apei din fântâni dându-i acesteia un
gust „fie amar, fie sălciu”. Autorul compară această depresiune cu partea nordică, ocupată de “stepa neagră”
(acoperită cu un cernoziom negru), porţiunea sudică fiind denumită “stepa cenuşie”.
După cel de-al doilea război mondial cercetările pedologice au cunoscut o mare dezvoltare, punându-se
accent pe cartarea resurselor de sol şi pe analizele fizico-chimice. În această perioadă, studiile care analizează
54
V. Ciocârlan, Împărţirea floristică a teritoriului României. Provinciile floristice. Studii şi cercetări de Biologie, Seria Biologie vegetală,
Ed. Academiei Române, Iaşi, 1996, T 48, nr 1, p. 15-28.
55
P. Bănărescu, Principii şi probleme de zoogeografie, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1970.
56
C. Drugescu, Zoogeografia României, Ed. All, Bucureşti, 1994.
57
Contribuţiuni ale cercetării ştiinţifice la dezvoltarea agriculturii, Edit. Dacia, Cluj, 1973, pag. 9.
58
Contribuţiuni ale cercetării ştiinţifice la dezvoltarea agriculturii, Edit. Ceres, Bucureşti, 1977, pag. 57.
59
I. Rick , Cercetări geografice şi antropogeografice în depresiunea Jijiei”, Bul. Soc. Rom. Geogr., LI, 1, Bucureşti, 1932.
42
repartiţia spaţială a solurilor şi factorii care au dus la aceasta, capătă un profund caracter interdisciplinar, asupra
teritoriului studiat aducându-şi contribuţia numeroşi geografi, agronomi, hidrotehnişti. Contribuţii importante la
cercetarea solurilor din estul României au adus: T. Saidel, N. Cernescu, E. Popescu, N. Bucur, F. Popovăţ, C.
Chiriţă, A. Grineanu, C.V. Oprea, N. Florea, A. Canarache, C. Teşu etc..
În “Câteva aspecte ale eroziunii solului în condiţiile Podişului Moldovei” (1956), autorul, E. Popescu,
prin prelucrarea datelor de teren şi laborator a reuşit să pună în evidenţă pe cale directă variaţiile unor indicatori
specifici pentru estimarea potenţialului de eroziune a solului. Autorul ajunge la concluzia că precipitaţiile reali-
zează umezirea consistentă a solului (mai ales cele din anotimpurile de tranziţie) fiind decisive în procesul de
reducere a coezivităţii solului.
Un colectiv de autori format din A. Grineanu, P. Constantin, N. Dumitrescu, A. Gheorghe, M. Mar-
cu realizează în anul 1959 un studiu cu privire la ”Folosirea terenurilor erodate din Câmpia Moldovei ca pajişti
artificiale”. Acest studiu oferă soluţii de refacere şi de refolosire a solurilor erodate. Una dintre aceste soluţii are
în vedere împrăştierea apelor şi nămolurilor provenite din staţiile de preepurare ale unităţilor agrozootehnice pe
terenurile erodate. Prin această metodă de ameliorare a structurii solului se aduce un adaos de substanţe minera-
le sau organice solurilor degradate.
Dintre cercetătorii care au abordat factorii şi procesele pedogenetice de pe teritoriul Moldovei, se re-
marcă N. Bucur şi N. Barbu. Singurii autori (sau în numeroase colaborări), aceşti cercetători au analizat în deta-
liu multe din particularităţile pedogeografice ale diferitelor regiuni ale Moldovei. De asemenea, au adus contri-
buţii cu privire la cunoaşterea componentelor fizico-geografice (privite mai ales sub aspect pedogenetic), au stu-
diat aspecte privitoare la luturile loessoide de pe terasele fluviale (geneză, răspândire, utilizări agricole ş.a.) pre-
cum şi numeroase procese de degradare a solurilor.
N. Bucur a studiat diferitele probleme legate de salinitatea solurilor şi influenţa exercitată de acestea
asupra diferitelor plante de cultură, în condiţiile pedoclimatice ale Moldovei (continentalism accentuat). Acelaşi
autor, realizează în anul 1974 regionarea pedogeografică a Moldovei, pe baza unor detaliate cercetări anterioare
În anul 1962, N. Florea şi N. Muică, „consideră că trăsătura pedologică cea mai importantă a Podişu-
lui Sucevei o constituie existenţa solurilor brune argiloiluviale tipice şi, mai ales, podzolite, iar insular existenţa
solurilor brune podzolice şi a podzolurilor argilo-aluviale (frecvent pseudogleizate)…… Pe fondul pedologic de
mai sus, apariţii insulare mai au rendzinele, pseudorendzinele, solurile negre de fâneaţă şi solurile hidromorfe
(gleice şi humico-gleice), îndeosebi în aria solurilor aluviale generalizate pe lunci; turb-ogleice şi turboase (în
mlaştina eutrofă de la Lozna-Dersca)”. 60
Aspecte şi concluzii cu privire la influenţa solurilor degradate asupra regimului scurgerii şi calităţii râu-
rilor din partea de nord a podişului Covurluiului le putem deduce din lucrarea ”Cercetări pedologice în partea de
nord a platformei Covurluiului” realizată de T. Gogoaşă, Al. Cucută în anul 1962. Aceleaşi tip de informaţii,
dar pentru partea de nord a Podişului Sucevei, le obţinem din lucrarea “Cercetări pedologice în Podişul Sucevei”
realizată de S. Mateescu, C. Sorciusky în anul 1964.
”Solurile din partea central vestică a Moldovei” au fost studiate de S. Predel în anul 1964. Autorul face
o comparaţie între modul de distribuţie a elementelor climatice şi harta solurilor conducându-ne la constatarea că
acestea din urmă sunt mult mai diferenţiate atât ca potenţial productiv (de la cele mai fertile, cum sunt cernozio-
murile ciocolatii şi levigate şi până la cele mai sărace, cum sunt solurile bălane erodate), cât şi ca repartiţie terito-
rială.
L. Guştiuc în ” Clasificarea solurilor din Moldova” (1966), consideră că principala trăsătură a învelişu-
lui de sol din Podişul Moldovei o constituie structura sa zonal-etajată, condiţionată de etajarea reliefului, climei
şi vegetaţiei. Autorul distinge două mari, zone sau etaje de sol: zona (etajul) solurilor argilo-iluviale, corespunză-
toare zonei forestiere din partea înaltă, centrală şi nord-vestică, a podişului şi zona (etajul) solurilor molice
(cernoziomice), corespunzătoare stepelor şi silvostepelor sarmato-pontice din părţile mai joase, estice şi sud-
estice, ale acestuia. Pentru zonele subcarpatice şi carpatice autorul consideră că predominante sunt
argiluvisolurile (cenuşii şi brun-roşcate), care apar în etajul pădurii, brune şi brune-acide (climat umed si răco-
ros), solurile podzolice şi spodosolurile.
În anul 1967 un colectiv de autori format din C. Martiniuc, Gh. Văcaru, Tr. Druţu, M.
Diamandescu, A. Agachi, I. Mociu, E.Răileanu realizează un studiu asupra organizării raţionale a agriculturii
în partea de est a României. Pentru irigarea terenurilor agricole studiate, autorii propun, ca soluţie optimă, devie-
rea traseelor de alimentare cu apă potabilă din zonă 61 .
În perioada 1966-1968 un colectiv de cercetători, condus de A. Canarache, a desfăşurat un studiu cu
privire la proprietăţile fizice şi chimice ale solurilor din Moldova. Această activitate de cercetare a cuprins urmă-
toarele obiective: cunoaşterea factorilor naturali care au acţionat în procesul de pedogeneză; identificarea şi de-
limitarea principalelor tipuri de sol din zona Moldovei prin cercetări de teren; stabilirea prin analize de laborator
a principalelor proprietăţi ale solurilor identificate pe teren; determinarea influenţei unor sisteme minime de lu-
60
N. Florea, N. Muică, Observaţii pedologice generale în Podişul Sucevei, Ed. Academiei Republicii Socialiste România , 1962.
61
Regionarea fizico-geografică folosită ca metodă de asamblare pedologică (cu aplicaţii la raionul Bârlad) în vederea organizării raţionale
a agriculturii, Edit.Tehnică. Bucureşti, 1967.
43
crări asupra protecţiei solurilor împotriva eroziunii şi evoluţiei unor proprietăţi fizico-chimice ale acestora; de-
terminarea influenţei diferitelor sisteme agrofitotehnice asupra protecţiei solurilor împotriva eroziunii de suprafa-
ţă. Concluziile acestei activităţi de cercetare au fost sintetizate în lucrarea ”Proprietăţile hidrofizice ale solurilor
din Moldova” care a fost publicată în anul 1969.
Studii care au avut ca obiectiv principal analiza metodelor de combatere a eroziunii solului sau cercetări
conjugate din domeniul pedologiei şi a culturilor irigate au fost realizate de A. Havreliuc, „Rezultatele de pro-
ducţie obţinute prin introducerea pe suprafeţe mari a metodelor de combatere a eroziunii solului Perieni-
Bârlad”; C. Rusu, Gh. Lupaşcu, A. Lupaşcu, ”Solurile din sistemul de irigaţie Tansa-Belceşti judeţul Iaşi” şi
M. Vârlan, I. Bojoi, Gh. Lupaşcu, “Consideraţii privind erodabilitatea şi eroziunea efectivă a solurilor din
zona Tansa-Belceşti”.
După anul 1989 cercetarea solurilor Moldovei este făcută şi sub aspect aplicativ 62 . Acest tip de cerce-
tare este o adaptare la sistemul utilitarist, pragmatic impus de economia de piaţă. Astfel, în această perioadă stu-
diile se referă la suprafeţe restrânse din teritoriu şi sunt orientate strict spre studierea unor caracteristici ale solu-
lui (pretabilitatea la anumite culturi – mai mult specii ornamentale, exotice -, gradul de stabilitate – pentru rea-
lizarea unor construcţii –, prevenirea, limitarea şi combaterea poluării solului etc.). Printre aceste studii se re-
marcă cele făcute asupra solurilor din intravilanul şi extravilanul oraşelor din Moldova de către specialişti ai S.C.
URBAN PROIECT S.A. Bucureşti. Aceste studii au fost impuse primăriilor prin legea 50 din 1991 63 .
Între multele generalizări pedogeografice la nivelul întregii ţări, cu importante referiri la teritoriul Mol-
dovei, amintim pe cele elaborate de: N. Cernescu şi colaboratorii (1961), C. Chiţu (1975) N. Florea şi colabo-
ratorii (1958,1968,1983), N. Barbu (1987).
1.2. Istoricul cercetărilor cu privire la evoluţia condiţiilor social - economice de pe

teritoriul Moldovei
În acţiunea de modelare a naturii, omul a creat şi edificat cu mijloace proprii în proce-
sul producţiei materiale un mediu nou. Acest mediu, artificial, caracterizat prin proprietăţi
cantitative şi calitative total deosebite de cele constituite în mediul natural, a căpătat semnifi-
caţia şi denumirea de mediu antropic.
Forma, poate cea mai reprezentativă, a acestui tip de mediu o reprezintă oraşul. Strâns
legat de condiţiile cadrului natural, ritmul de dezvoltare şi evoluţie al oraşelor, depinde într-o
foarte mare măsură şi de diversele manifestări ale factorilor urbigeni. Asfel: ”intercondiţiona-
rea factorilor urbigeni a imprimat în decursul timpului, un anumit specific, o personalitate, în
dinamica dezvoltării oraşelor, în modificările structural funcţionale, în fizionomia proprie şi
în mediul în care s-au conturat zonele de influenţă urbană” 64 .
Continuitatea civilizaţiei pe teritoriul Moldovei, este atestată prin culturi preistorice succesive, ale căror
urme materiale de mediu antropic, vădesc apariţia, încă din neolitic a unor germeni ai urbanismului. Astfel, ur-
mele aşezării de pe Holmul de la Hăbăşeşti, din judeţul Iaşi, reprezintă un exemplu al nivelului culturii
Gumelniţa respectiv a Cucutenilor.
Aspecte ale vieţii social - culturale a populaţiei, de pe teritoriul Moldovei din perioadele următoare pot
fi regăsite, mai târziu, în documente ce conţin informaţiile sau descrierile martorilor oculari, impresiile călători-
lor sau concluziile unor studii cu diverse scopuri, comandate de diferite interese ale vremii, începând din sec al
II- lea e.n..
Printre primele documente care menţionează existenţa unor localităţi urbane pe teritoriul Moldovei, se
remarcă “Geographia lui Claudius Ptolemaius” (cca. 130-140 e.n.). Deşi realizată cu mijloace empirice, această
lucrare este foarte importantă, deoarece prezintă un catalog cu 44 nume de localităţi dacice importante, dintre
care 4 situate pe teritoriul actual al Moldovei: Carsidava, Potridava, Triphulum (în nordul Moldovei) şi
Petrodava – Piatra Neamţ. Aceste date le găsim în cartea a III-a a Georaphiei, în capitolele despre aşezarea Da-
ciei şi Moesiei. Tot în această carte, autorul situează pe malul stâng al râului Hierasus – Siret – localităţile:
Zagridava (Bradu?), Tamasidava (Răcătău?) şi Piroboridava (Poiana?).
În cartea XXXI din “Istorie romană” (Rerum gestarum liberi), autorul, Ammianus Marcellinus (cca.
330-400), scrie despre fuga thervingilor conduşi de Athanaric din faţa hunilor. Pentru a rezista în faţa năvălitori-
lor, Athanaric închide latura de sud a Podişului Central al Moldovei ridicând un val mare de pământ de la malu-
rile râului Gerasus până la Dunăre “a superciliis Gerasi fluvinis ad usque Danubium”. Acest val mare de pământ
“muros altuis ergilat “ poate fi urmărit şi azi de la “râpa Siretului, lângă Ploscuţeni pe lângă Nicoreşti şi Tecuci
62
Ghe. Lupaşcu, Ghe. Jigău, M. Vîrlan, Pedologie generală, Edit. Junimea, Iaşi, 1998, pag. 18.
63
Legea 50 din 29 iulie 1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor;
64
Al. Ungureanu, Evoluţia comparativă a zonării funcţionale a oraşelor Iaşi şi Galaţi , Anal. Şt. Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi , s. II-c , XVIII ,
Iaşi, 1972.
44
până la Stoican pe râpa Prutului” (R. Vulpe) 65 ca o dovadă a modificărilor cadrului natural din perioada anilor
376 e.n.
În evul mediu, mai ales în perioada de cristalizare a feudalismului, multe oraşe de pe teritoriul Români-
ei decad. Totuşi, pe teritoriul Moldovei, în această perioadă sunt atestate documentar oraşele: Bacău, Roman,
Târgu Neamţ, Iaşi, Vaslui, Bârlad, Tecuci.
În “Letopiseţul Ţării Moldovei”, (Gr. Ureche -1590-1647), se află multe informaţii referitoare la oraşe-
le şi populaţia Moldovei.
Miron Costin (1633-1691), continuatorul direct a lui Gr. Ureche având posibilitatea de a cerceta do-
cumente istoriografice şi arheologice mai multe şi mai noi aduce informaţii mai bogate cu privire la oraşele Mol-
dovei, la populaţie şi obiceiuri, care prezintă şi acum un interes deosebit pentru studiile geografice. Aceasta, de-
oarece pentru a argumenta realitatea informaţiei, autorul s-a folosit, de izvoare antice, de documente provenite
din alte ţări europene, de relatări ale călătorilor cu privire la obiceiurile şi datinile locuitorilor Moldovei.
O sursă de informaţie de o mare valoare este lucrarea lui D. Cantemir, intitulată ”Descriptio
Moldaviae” (sec. XVIII), care, în capitolele 1, 2, 4 şi 16 abordează probleme de geografie a populaţiei şi aşezări-
lor, cu referire la populaţia Moldovei şi limba vorbită de aceasta, la clasele sociale existente, la aşezările rurale
dar mai ales la cele urbane.
Informaţiile geografice provin şi din cercetările autorului asupra numirilor vechi ale Moldovei. Astfel,
D. Cantemir face aprecieri asupra numelor de aşezări urbane, ale unor ţinuturi. În capitolul referitor la “Împărţi-
rea administrativă” se arată că:”odinioară Moldova era alcătuită din trei părţi: de Jos, de Sus şi Basarabia, în
care se numărau luate la un loc 23 de ţinuturi mai mici; mai târziu au rămas domnitorilor moldoveni numai 19
judeţe şi nici astea întregi. În Ţara de Jos sunt 12 judeţe: Iaşi, Cârligătura, Roman, Vaslui, Tutova, Tecuci, Put-
na, Covurlui, Fălciu, Lăpuşna, Orhei şi Soroca. În Ţara de Sus sunt 7 ţinuturi: Hotinului, Dorohoiului, Hârlău,
Cernăuţi, Suceava, Neamţ, Bacău”.
Autorul descrie pentru fiecare judeţ, hotarele şi oraşele, făcând pe seama acestora numeroase considera-
ţii social - economice.
În anul 1788, Hora von Otzellowitz realizează ridicarea planurilor raialei Hotinului şi descrierea geo-
grafică a acesteia. Lucrarea este amplă şi bine executată, extinzându-se până spre Bucovina şi spre Prut până în
apropierea comunei Ştefăneşti din judeţul Botoşani. În descrierea ţinuturilor autorul are în vedere: numele locali-
tăţilor, numărul caselor, numărul locuitorilor de sex masculin, efectivul animalelor de tracţiune, distanţa dintre
localităţi, situaţia localităţilor, starea clădirilor, situaţia surselor de apă (puţuri, fântâni, izvoare).
Acelaşi autor realizează în anul 1790 o altă lucrare de seamă (ca ridicare topografică), care cuprinde
judeţele: Suceava, Neamţ, Roman, Bacău şi Putna. Planul descrierilor corespunde, în linii mari, cu prima lucrare.
Într-un manuscris intitulat “Tălmăcire dintr-o scriere geograficească” ce s-a tipărit în ţară la 1770, al
cărui autor nu este cunoscut, se regăsesc informaţii despre teritoriul Moldovei. În acest manuscris, Ţara Moldo-
vei era împărţită în două: Ţara de Sus, cu 7 ţinuturi şi Ţara de Jos, cu 12 ţinuturi. De asemenea, sunt descrise în
amănunt ţinuturile arătându-li-se aşezarea, capitala, însemnătatea economică. Iată câteva exemple:”Ţinutul
Cârligătura întru care este oraş mic, anume Târgu Frumos, se hotărăşte cu ţinutul Iaşului dinspre miazănoap-
te” sau “Ţinutul Covurluiului numit de pe Conacul Covurluiului, care se întinde în lungu 56 versete, în care
ţinut, este târgul Galaţii, lângă apa Dunării din care moldovenii trimit multe feluri de mărfuri” 66
Aspecte interesante cu privire la modificarea peisajului natural, le găsim în însemnările de călătorie ale
lui A. Neale care, călătorind prin Moldova, constată numărul mare de aşezări omeneşti şi modul în care locuitori
acestora au adaptat cerinţele de apă la condiţiile oferite de natură :“ mai toate pâraiele erau închise cu iezeturi
pentru mori”. Autorul descrie diversele localităţi prin care trece: “Dorohoiul era un sat; Botoşanii târg mare;
Iaşul – un oraş de cam zece mii de locuitori, moldoveni, albanezi, ruşi, greci şi evrei…. nesănătos din cauza
mlaştenilor de care era înconjurat” 67 .
Informaţii interesante cu privire la diverse aspecte administrative şi economice din Moldova se află
în”Harta administrativă cu tăbliţă statisticească a Prinţipatului Moldovii, alcătuită din porunca deplin împuter-
nicitului prezident al Divanurilor Prinţipatului Moldovii şi Valahiei, domnul general adjutant Kisselef, de
podpolcovnicu gheneralicescului ştab Bergenheim I-in şi căpitanul din acelaşi ştab, cnezatul Galitin după
masştabul 1:420.000 în oraşul Bucuresci 1833”. În această lucrare este descrisă de asemenea,“reţeaua poştei
din lăcaşurile mînăstireşti cu tot ce era necesar unei orientări rapide”. Sunt indicate târgurile înfiinţate recent
ca: Târgu Nou, Săveni - în ţinutul Dorohoi, Bucecea şi Suliţa - în ţinutul Botoşani, Sculeni, Ştefăneşti - în ţinu-
tul Iaşilor, Lespezi şi Burdujeni - în ţinutul Sucevei, Moineşti şi Căiuţi în ţinutul Bacăului.
În 1854, apare “Charta postală a Moldovei după cele mai sigure izvoare drassă de inginerul statului
slugerul F.Filipescu Dubău” (primul inginer cartograf român). În această “Charta postală a Moldovei”se acordă
o atenţie deosebită economiei, fiind indicate fabrici de sticlă, de hârtie, ferăstraie, ocne de sare, tăbăcării, fabrici
65
R. Vulpe, Historie ancienne de la Dobroudja ,Bucureşti, 1938, pag 18.
66
C. Dinu Giurăscu, Istoria României în date, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag. 134.
67
C. Giurăscu, Târguri sau oraşe şi cetăţi Moldovene, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1967, pag. 56.
45
de postav. Autorul tratează cu aceeaşi atenţie şi terenurile agricole indicând, totodată plante de cultură de popula-
ţia Moldovei.
În “Geografia Moldovei”, tipărită la Blaj (1842), I. Rus descrie principalele oraşe şi alte locuri mai
alese din Moldova, folosind şi informaţii culese de D. Cantemir ” Suceava cu aproape 5000 de locuitori, mai
demult capitala Moldovei una dintre cetăţile mai strălucite de peste Carpaţi, cu 16.000 de căşi”. Autorul expune
şi situaţia social economică a populaţiei Moldovei, concluzionând că cea mai mare parte se ocupă cu agricultura.
“Industria”, spune I. Rus “e numai în pruncie, neguţătoria, mai ales în floare”.
La sfârşitul secolului XIX ştiinţa geografică românească a realizat Marele Dicţionar geografic al Ro-
mâniei. Deşi, după cum considerau coordonatorii (G.I. Lahovari, general C.I. Brătianu, G.Tocilescu):
“Dicţonarul are invederate lacune, erori, nepotriviri de date şi de stil.” Totuşi numărul mare de date statistice
sociale, geografice, economice reprezintă o importantă sursă de informaţii pentru cercetarea ulterioară.
Acestea sunt numai câteva dintre cele mai vechi documente referitoare la Moldova. Lor li se alătură şi
multe alte hărţi şi lucrări pe care din lipsă de spaţiu, nu le vom mai aminti în text, ci doar în lista lucrărilor.
Multe din documentele cartografice realizate în secolul al XVIII-lea au constituit obiectul tezei de doc-
torat elaborate de Vasile Băican, publicată în 1996 ("Geografia Moldovei reflectată în documentele cartografice
din secolul al XVIII-lea"). Această lucrare se remarcă prin modul în care au fost culese, analizate şi interpretate
numeroase aspecte ale populării şi vieţii economice din Moldova acelor vremuri.
Alături de aceste preocupări, numeroşi geografi au avut în vedere, studii interdisciplinare, în care au
căutat să explice pe baza unor argumente geografice, istorice şi lingvistice originea unor toponime de pe teritori-
ul Moldovei.
În unul din cele mai vechi documente care au tratat aspectele geografice ale acestui spaţiu, D.
Cantemir (1715-1716) face aprecieri asupra numelor aşezărilor urbane, ale unor ţinuturi şi chiar asupra numelui
Moldova (autorul consideră că acest nume provine de la râul "Molda").
Unul din geografii care au contribuit cel mai mult la cunoaşterea, din punct de vedere toponomastic, a
teritoriului Moldovei este Alexandru Obreja. În anul 1972, analizează originea hidronimelor Bahlui şi Jijia;
utilizând documente istorice, lingvistice şi geografice, autorul ajunge la concluzia că Bahlui este de origine
cumană ("baghlu" = râu cu vii şi livezi), iar Jijia îşi are originea în adjectivul slav oriental "zvezij" care înseamnă
rece, răcoros, ce a devenit în limba română „zvezaia", cu sensul de vale rece sau răcoroasă (în comparaţie cu
arealele învecinate) 68 . Cercetările continuă în anii următori, autorul abordând problema denumirilor vechi ale
toponimelor geografice rare de pe cuprinsul Podişului Moldovei (Măgura, Muncel, Bătea, Holm ş.a. - 1981),
precum şi toponimele legate de industria lemnului din Podişul Moldovei (1980).
De asemenea, probleme de toponomastică sunt abordate în lucrările: "Toponimie şi continuitate în Mol-
dova de Nord" (I. Dan, 1980), "Drumurile din Moldova şi reflectarea lor în toponimie" (Sorina Vlad, Valeria
Alexandrescu, 1983), "Asupra unor particularităţi geografice ale toponimiei aşezărilor rurale din România" (Al.
Ungureanu, 1983), "Hidronimia Moldovei pe hărţile anterioare secolului al XIX-lea" (V. Băican, 1988).
Pentru o mai clară redare a contribuţiilor geografice la cunoaşterea aspectelor de geografie umană de pe
teritoriul Moldovei, vom încerca, în continuare, o ordonare succintă, pe domenii, păstrând în acelaşi timp crono-
logia apariţiilor.
Populaţia
Primele studii geografice se referă la vechii curenţi de migraţie şi la rolul lor în colonizarea unor zone,
în înfiinţarea unor noi aşezări rurale şi în creşterea considerabilă a populaţiei satelor deja existente.
Aceste lucrări au fost realizate în bună măsură de Victor Tufescu care, în 1937 publică articolul "Odăi-
le, o fază recentă de populare a ţinuturilor stepice de la răsărit de Carpaţi", la care se adaugă, în 1941, lucrarea
"Migraţiile sezonale pentru lucru în Moldova de Nord". În această ultimă lucrare, autorul reconstituie vechile
deplasări, infiltraţiile de populaţie, oprindu-se pe rând asupra cordunenilor (muncitori din Bucovina), lipovenilor
(specializaţi în curăţarea iazurilor şi îngrijirea pomilor), nemţilor (care veneau în Moldova mai ales din cartierele
mărginaşe ale Cernăuţilor). Autorul aminteşte şi despre muntenii care veneau la coasă şi la seceriş, cărora le-au
urmat, după reforma agrară, cei care au fost împroprietăriţi la câmpie şi care, treptat, s-au stabilit definitiv aici.
În 1934, Gheorghe Năstase aduce contribuţii importante la cunoaşterea structurii etnice a populaţiei
din Moldova, în articolul "Ungurii din Moldova la 1646 după Codex Bandinus", urmat în 1943 de Alexandu
Obreja, cu lucrarea "Observaţii asupra răspândirii ţiganilor din Moldova" .
După cel de-al doilea război mondial, studiile de geografie a populaţiei devin mult mai numeroase. Pot
fi menţionate atât studii speciale - care se referă la anumite teritorii ale Moldovei - cât şi studii şi lucrări care
cuprind un spaţiu mai amplu, al întregii Moldove sau al întregii ţări.
Repartiţia teritorială a populaţiei Moldovei este prezentată de Ioan Şandru şi Dumitru Chiriac, în anul
1967, într-un articol întocmit pe baza datelor recensământului din 15 martie 1966 şi completat cu harta repartiţiei
populaţiei Moldovei şi harta creşterilor şi descreşterilor populaţiei rurale. Un studiu foarte exact privind repartiţia
68
Al. Obreja, Câteva corecturi în toponimia geografică din Moldova, Lucr. Sem. Geogr. “D. Cantemir”, nr. 3 Iaşi, 1972.
46
geografică a populaţiei judeţelor Botoşani, Suceava, Iaşi, Piatra Neamţ şi Vaslui, datează din anul 1978, avându-l
ca autor pe Pompiliu Poghirc 69 .
De asemenea, D. Chiriac se remarcă şi prin interesul îndreptat asupra populaţiei rurale din Moldova
(1970, 1973) 70şi71 .
În mai multe studii care au avut ca obiect de cercetare Câmpia Moldovei (studii care se vor concretiza
în 1976 într-o teză de doctorat), Vasile Nimigeanu (1972, 1973) se ocupă de evoluţia şi repartiţia spaţială a po-
pulaţiei din această regiune, ca şi de problemele ce privesc structura populaţiei (vârstă, sex, ocupaţii ş.a.).
Mai târziu, asupra Podişului Sucevei este elaborat un articol referitor la populaţie, avându-l ca autor pe
Nicolae Lupu-Bratiloveanu (1983 - "Tendinţe ale evoluţiei componentelor demografice în Podişul Sucevei").
În 1981 N. Aur publică articolul intitulat" Unele aspecte ale populării văii Siretului în secolul XX",
lucrare ce cuprinde o prezentare succintă a mişcării naturale şi migratorii a populaţiei, prin prisma factorilor care
au stimulat concentrarea populaţiei acestei văi.
Evoluţia unor fenomene demografice într-o unitate naturală cu un ruralism accentuat, ce corespunde în
parte şi jumătăţii sudice a Podişului Central Moldovenesc este analizată într-un articol din 1987, în care N.
Lupu-Bratiloveanu, V. Nimigeanu şi M. Apăvăloaiei abordează aspecte ale mişcării naturale, migratorii şi ale
dinamicii populaţiei din această unitate geografică.
Dovezi ale existenţei oamenilor şi odată cu aceştia, a diferitelor forme de organizare şi evoluţie a medi-
ului antropic, le-am extras din lucrarea lui M. Cîrciumaru, intitulată “Mediul geografic în pleistocenul superior
şi culturile paleolitice din România”(1980).
Problemele mobilităţii teritoriale a populaţiei au constituit, de asemenea, o preocupare a geografilor.
Studiile realizate de AI. Ungureanu (1968), Veronica Giosu şi M. Apăvăloaiei (1978), N. Lupu-Bratiloveanu
şi M. Apăvăloaiei (1981) ş.a. privesc intensitatea deplasărilor în teritoriu, principalele direcţii de deplasare, mij-
loacele de transport folosite şi specificul activităţilor în care este antrenată populaţia navetistă.
De mare utilitate sunt lucrările din domeniul geografiei populaţiei României, lucrări cu o arie largă de
cuprindere a fenomenelor, realizate de: CI. Giurcăneanu (1962), V. Sficlea şi V. Băican (1969), Veronica
Giosu (1972), I. Blaga (1974) şi AI. Ungureanu (1992).
Aşezările omeneşti
Localităţile urbane şi rurale din cuprinsul Moldovei au constituit obiectul de studiu a numeroase lucrări
ştiinţifice cu caracter geografic.
Primele contribuţii geografice la studiul aşezărilor urbane din Moldova aparţin începutului secolului
nostru, odată cu conturarea geografiei ca ştiinţă în ţara noastră.
După primul război mondial V. Tufescu publică un articol ("Iaşii şi oraşele din nordul Moldovei",
1932) în care accentuează poziţia geografică a acestor oraşe (Dorohoi, Botoşani, Hârlău, Tg. Frumos, Iaşi) la
contactul dintre două unităţi fizico-geografice diferite dar complementare (câmpie şi podiş). Iaşii şi oraşele amin-
tite nu sunt situate chiar pe linia de contact, ci sunt puţin deplasate către interiorul câmpiei, acolo unde linia de
contact are aspectul unor ondulări în formă de "semilună", oraşele fiind amplasate în "focarele" acestora.
Tot în 1932, V. Tufescu publică un articol despre aşezarea şi dezvoltarea oraşului Iaşi, fiind urmat de
N. N. Lupu (1940, 1945) cu o serie de analize asupra industriei, comerţului şi a evoluţiei acestora în oraşele din
Podişul Sucevei.
La îmbogăţirea informaţiilor cu privire la evoluţia reţelei urbane din Moldova, a contribuit şi N. Al.
Rădulescu. Astfel, în anul 1932, ilustrul cercetător îşi îndreaptă atenţia asupra oraşului Focşani. Concluziile
acestui studiu se regăsesc în lucrarea “Vrancea – geografie fizică umană”(1937) realizată de acelaşi autor.
Cercetări asupra zonelor urbane de pe teritoriul Moldovei a făcut şi I. Gugiuman, care în anul 1934
publică o lucrare cu privire la oraşul Huşi. Diverse probleme (evoluţia teritorială, demografia, economia) ale
acestui studiu vor fi reluate de autor mai târziu, în lucrarea “Depresiunea Huşi” în 1959.
O problemă care a preocupat foarte mult cercetarea geografică a fost analiza fenomenului târguşoarelor,
specific pentru această parte a ţării. Primul, care a publicat o lucrare cu acest subiect a fost AI. Obreja: "Târgu-
şoarele din Moldova în veacul al XIX-lea" (1936). Autorul a abordat cei trei factori principali care au contribuit
la apariţia lor: domnitorii, boierii şi mănăstirile. Anihilarea acestor factori după 1864 (împroprietăriri, seculariza-
rea averilor mănăstireşti etc.) a avut ca efect direct declinul multor aşezări omeneşti. Această temă a fost reluată
ulterior şi de V. Tufescu în "Târguşoarele din Moldova şi importanţa lor economică" (1941).
Un alt geograf care a abordat diverse aspecte ale geografiei aşezărilor a fost Gh. Năstase (1931 72 ,
73
1940 ), lucrările axându-se pe probleme de geografie istorică şi a populaţiei.
69
P. Poghirc, Câteva aspecte cu privire la populaţia din Moldova , Anal. Şt. Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, s. II-b, t. VIII, Iaşi, 1978.
70
D. Chiriac, Câteva aspecte istorico-geografice referitoare la evoluţia aşezărilor rurale din Câmpia Moldovei, Anal. Şt. Univ. „Al. I.
Cuza” Iaşi , s. II-c , t. XVI, 1970.
71
D. Chiriac, Câteva aspecte istorico-geografice referitoare la evoluţia populaţiei şi vetrelor aşezărilor rurale din Moldova (sec XIX-XX) ,
Anal , s. II-c , t. XIX, 1973.
72
Gh.Năstase , Încercări de geografie omenească a României (curs), Iaşi, 1931.
73
Gh. Năstase, Probleme de geografie a populaţiei, Bul. S.S.R. Geogr. LVII, 1940.
47
După al doilea război mondial, cercetarea geografică a fost orientată în direcţia documentării în vederea
sistematizării localităţilor urbane. Astfel, în anul 1946, N. Al. Rădulescu concepe şi publică o lucrare în cuprin-
sul căreia găsim „Principii şi metode ce ar trebui folosite în cadrul cercetărilor geo-economice ale oraşelor”.
Unele dintre aceste principii şi metode au fost aplicate de autor şi în lucrarea “Date monografice asupra oraşului
Bârlad” din 1948.
În anul 1948, I.Gugiuman realizează “Monografia oraşului Bârlad”. Această monografie reflectă des-
tul de fidel evoluţia oraşului în condiţiile unor modificări continui ale mediului natural în care este amplasat.
Mai târziu în anul 1955, I. Şandru publică “Câteva probleme de geografie ale oraşului Bacău”, descri-
ind pe larg, cadrul natural în care este amplasat oraşul studiat. Autorul face unele precizări cu privire la viitorul
economic al acestui oraş luând în considerare imediata apropiere a resurselor naturale.
Apar lucrări ca cea publicată de I. Şandru, C. Martiniuc, S. Păunel şi S. Chiriacescu, intitulată "O
variantă a schiţei-program de sistematizare a oraşului Iaşi" (1956) sau de I. Şandru. I. Sârcu, C. Blaj, Veroni-
ca Giosu şi I. Natansohn, "Câteva probleme de geografie din oraşul Paşcani" (1959), în care sunt tratate pro-
bleme cu privire la trama stradală, dotarea cu utilităţi, dar şi probleme economice.
În aceeaşi perioadă s-au manifestat preocupări privind cartarea de detaliu a reliefului - îndeosebi a pro-
ceselor de versant - şi întocmirea de hărţi geomorfologice ale oraşelor. Dintre acestea, remarcăm pe cele întocmi-
te de C. Martiniuc şi V. Băcăuanu în 1963 şi 1969.
Studiul zonelor de influenţă ale oraşelor de pe teritoriul Moldovei a intrat în preocupările unor geografi
ca AI. Obreja (1943 - "Zonele economice din jurul Iaşilor"), Veronica Giosu (1957 - "Alimentarea cu produse
rurale a principalelor pieţe ale Moldovei"), AI. Ungureanu (1972 - "Problema zonelor de influenţă ale oraşului
Iaşi").
Un studiu privind capacitatea de polarizare spaţială a oraşului Paşcani este realizat de O. Groza în
1988, prin care se analizeză concis şi detaliat, forţa de atracţie a oraşului (oraş aflat în plin proces de dezvoltare
social-economică), structura profesională a navetiştilor şi mijloacele de transport folosite de aceştia.
În domeniul geografiei urbane, AI. Ungureanu publică (1965, 1970, 1971, 1972) o serie de lucrări re-
feritoare la oraşele din Moldova, lucrări ce cuprind informaţii asupra oraşelor nou declarate, asupra evoluţiei
aşezărilor urbane mici din Moldova, precum şi un studiu comparativ între oraşele Iaşi şi Galaţi în ceea ce priveş-
te zonarea lor funcţională.
Toate aceste articole preced studiul special asupra aşezărilor urbane din Moldova, realizat de Al.
Ungureanu în anul 1980, intitulat "Oraşele din Moldova. Studiu de geografie economică" (teză de doctorat).
Lucrarea este o sinteză regională, ce prezintă evoluţia fenomenului urban la scara întregii Moldove.
Generalizând la nivelul întregii ţări problemele de geografie urbană, care fac referiri şi la mediul urban
din Moldova, menţionăm lucrările realizate de V. Cucu (1970), P. Poghirc (1981), I. Ianoş (1987), Veselina
Urucu şi Daniela Nancu (1992).
„Probleme ale oraşelor medievale din Moldova” sunt cercetate de D. Ciurea în anul 1956. Autorul
consideră că dezvoltarea oraşelor din Moldova a fost influenţată de migraţiile unor populaţii nomade.
O valoroasă sinteză istorică asupra oraşelor din Moldova până la mijlocul secolului al XVII-lea, este
lucrarea "Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene" de C. C. Giurescu (1967).
Numeroase lucrări au fost dedicate, de către istorici, vieţii economice şi populaţiei oraşelor în trecut,
dintre care amintim pe cele ale lui L. Boicu (1963), A. Andronic (1965, 1970), C. Cihodaru (1971, 1980).
Cercetări asupra geografiei aşezărilor rurale din această parte a ţării, au început să apară odată cu prime-
le decenii ale secolului nostru, avându-i ca autori pe unii din cei mai importanţi geografi ai ţării: I. Rick, V.
Mihăilescu, I. Gugiuman, I. Şandru, I. Conea, V. Tufescu ş.a.
În 1932, I. Rick, în partea a doua a studiului "Cercetări geografice şi antropogeografice în Depresiu-
nea Jijiei", urmăreşte procesul repartiţiei geografice a aşezărilor omeneşti din perioada cuprinsă între secolele
XV - XIX, localizează aşezările omeneşti în funcţie de elementele cadrului natural şi clasifică aşezările după
ocupaţiile de bază ale locuitorilor.
O contribuţie importantă asupra cunoaşterii geografice a aşezărilor rurale din Moldova, o aduce V.
Tufescu, în lucrarea sa cu caracter regional din 1937 "Dealul Mare Hârlău. Observaţii asupra reliefului şi aşe-
zărilor omeneşti", în care sunt abordate probleme de evoluţie a reţelei de aşezări umane. Amintim şi lucrările din
1934, "Răspândirea satelor de răzeşi" şi din 1948, "Mărimea mijlocie a satelor din R. P. R" ale aceluiaşi autor.
După cel de-al doilea război mondial, activitatea de cercetare a aşezărilor rurale se intensifică. Unele
dintre lucrări au analizat tipologia aşezărilor rurale la nivelul unor unităţi fizico-geografice care se suprapun în
bună măsură peste teritoriul unor judeţe ale Moldovei, altele sunt studii cu referiri speciale asupra aşezărilor ru-
rale din Moldova, o altă categorie fiind reprezentată de studiile sintetice realizate la nivelul întregii ţări.
În 1965, M. Apăvăloaiei, în articolul "Contribuţii la studiul geografic al aşezărilor rurale din Moldo-
va", cercetează tipologia aşezărilor rurale (după funcţii, mărime, formă şi structură şi după origine), probleme ce
vor fi reluate şi în anii următori.
Una din preocupările de bază ale geografilor a fost precizarea potenţialului amenajabil al cadrului natu-
ral, a potenţialului uman şi economic al aşezărilor rurale, fiind întocmite şi prognoze geografice.
48
În 1966 apare lucrarea "Contribuţii de geografie aplicată privind aşezările rurale din România"
avându-l ca autor pe I. Şandru, în care sunt prezentate câteva caracteristici geografice ale aşezări lor rurale. Lu-
crarea este însoţită de o hartă detaliată care prezintă formele de dezvoltare ale aşezărilor rurale, condiţiile şi as-
pectul tranziţiei de la rural spre urban, aspecte ale sistematizării aşezărilor rurale, etc..
Se intensifică preocupările în direcţia studiului reţelei de aşezări (P. Poghirc, D. Chiriac, 1973), în
direcţia mobilităţii populaţiei rurale (I. Şandru, M. Apăvăloaiei, P. Poghirc, Veronica Giosu, Al. Ungureanu)
şi nu în ultimul rând, preocupările privind clasificarea funcţională a aşezărilor rurale.
În 1978, C. Swizewski şi D. Chiriac abordează problematica aşezărilor rurale din Moldova care au
funcţie turistică, funcţie ce modifică fizionomia peisajului rural şi creează noi nuclee de populare permanentă sau
sezonieră.
În 1986, V. Nimigeanu publică o lucrare referitoare la ierarhizarea prin metode cantitative a aşezărilor
rurale din România, iar în 1989 acelaşi autor, împreună cu Rodica Tanco, realizează o ierarhizare a localităţilor
din Podişul Central Moldovenesc. Ierarhizarea este bazată pe metode cantitative, prin luarea în considerare a
unor parametri ai dezvoltării economice şi sociale (spor natural, densitatea populaţiei, valoarea producţiei agrico-
le, numărul staţiilor de cale ferată etc.).
Gama preocupărilor în această direcţie se îmbogăţeşte prin elaborarea unor studii detaliate privind o
anumită categorie de sate după mărime. Astfel de studii realizează V. Nimigeanu (1982-"Consideraţii geografi-
ce asupra satelor mici din Câmpia Moldovei"), iar la nivel naţional, I. Ianoş (1990- "Satele mari din România").
Ca şi în cazul aşezărilor urbane, se individualizează un studiu special asupra aşezărilor rurale din Mol-
dova. Lucrarea, realizată de D. Chiriac, în anul 1976, a fost precedată de alte lucrări ale aceluiaşi autor (1970,
1971). În acest studiu, se regăsesc problemele cele mai complexe cu privire la apariţia, evoluţia vetrelor, disper-
sia aşezărilor, tipologia acestora după diverse criterii ş.a.
Economia
În ce priveşte activităţile economice de pe teritoriul Moldovei (industrie, agricultură, transporturi, co-
merţ şi turism), acestea au fost cuprinse în studii economico-geografice (fie lucrări de sinteză, fie lucrări geogra-
fice speciale).
În anul 1928, apare la Iaşi studiul profesorului I. Rick intitulat "Cercetări de geografie economică în
Depresiunea Jijiei" în care autorul face ample referiri nu numai la condiţiile de desfăşurare a activităţilor eco-
nomice la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX ,ci, şi la dinamica producţiei de cereale şi sfe-
clă de zahăr, la creşterea animalelor din această regiune şi are meritul de a cita o bibliografie foarte bogată.
Importante probleme de geografie economică sunt relatate în lucrarea lui V. Tufescu din 1940; deşi are
un titlu limitativ (" Valoarea economică a râurilor moldoveneşti"), lucrarea este, de fapt, o cuprinzătoare analiză
a situaţiei Moldovei, în prima parte fiind analizate cauzele declinului economic al acestei regiuni (centralizarea
administrativă, traseul căilor ferate ş.a.) şi abia în partea a doua se face o caracterizare fizică şi economică a reţe-
lei hidrografice, cu sublinierea necesităţii utilizării maxime a potenţialului de care dispune.
Literatura economico-geografică se îmbogăţeşte cu noi lucrări după cel de-al doilea război mondial. De
multe ori, lucrările care tratează aspectele economice ale Moldovei, au avut un caracter regional, aşa cum este,
spre exemplu, „Studiul asupra problemelor de geografie economică din raionul Paşcani” realizat în anul 1957
de I. Şandru şi colaboratorii săi sau „Economia oraşului Galaţi”realizată de Leonard Ghica un an mai târziu.
În ambele lucrări sunt analizate unele aspecte ale repartiţiei geografice a producţiei precum şi schimbările produ-
se în decursul diferitelor sisteme sociale şi economice.
În perioada deceniilor V-VI ale secolului XX, sub îndrumarea lui I. Şandru au fost făcute numeroase
studii asupra oraşelor Moldovei (Rădăuţi, Iaşi, Suceava, Paşcani ş a.).
În anul 1958, I. Şandru şi P. Poghirc fac o analiză a industriei Moldovei în ultima sută de ani. Lucra-
rea este un adevărat model de prezentare geografică a particularităţilor industriei, în raport cu succesiunea istori-
că şi interacţiunea spaţială a factorilor generatori şi restrictivi.
Diferite probleme legate de relaţiile socio-economice ale oraşului Câmpulung Moldovenesc cu celelalte
oraşe ale Moldovei sunt tratate de Th. Balan în lucrarea “Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc”(1960).
O lucrare care se remarcă prin problematică şi mod de abordare, este lucrarea lui Al. Obreja din 1980
referitoare la industria de prelucrare a lemnului din Podişul Moldovenesc, veche ocupaţie a geto-dacilor, care s-a
manifestat pe întreg teritoriul Moldovei .
Industria oraşelor din Moldova s-a bucurat, cum este şi firesc şi de studii speciale, dintre care amintim
lucrarea lui Cazimir Swizewjki din 1963 sau pe cea a lui Vasile Nimigeanu (1984), ultima dintre acestea repre-
zentând o analiză succintă a etapelor industrializării oraşelor, începând cu breslele din secolul al XV-lea şi până
la dezvoltarea industriei din anii '80.
49
O lucrare cu un caracter mai larg, este articolul lui V. Nimigeanu din anul 1981, ce cuprinde considera-
ţii geografico-economice asupra industriei României, precum şi criteriile care au stat la baza amplasării unităţilor
industriale în perioada postbelică (cu sublinierea profundelor mutaţii la nivelul Moldovei). 74
Preocupări pentru industria României (deci şi de pe teritoriul Moldovei) au avut şi istoricii. Astfel, în
anul 1960, Gh. Ungureanu publică “Documente privitoare la istoria economică a României”. În această lucrare
sunt evidenţiate principalele evenimente ale dezvoltării industriei şi agriculturii româneşti, făcând numeroase
referiri în această privinţă şi la teritoriul Moldovei.
Pentru Moldova am mai avut în vedere şi lucrările istoricului L. Boicu din 1960 ("Despre stadiul manu-
facturier al industriei în Moldova") şi din 1963 ("Industria Moldovei între 1848-1864").
În domeniul geografiei agriculturii, se remarcă cercetările efectuate de Mihai Apăvăloaiei (1960, 1962,
1966) referitoare la culturile irigate din bazinele Siretului, Prutului, Bahluiului, la zonarea agriculturii şi la repar-
tiţia, productivitatea şi perspectivele economiei piscicole din Moldova.
P. Poghirc, în 1962, se ocupă de particularităţile culturii tutunului în Moldova, scoţând în evidenţă
arealele ce întrunesc condiţiile cele mai favorabile.
O altă ramură agricolă specifică acestui spaţiu - viticultura - este tratată în câteva lucrări cu caracter
geografic, dintre care amintim pe cele realizate de Valeria Alexandrescu şi Sorina Vlad (1983), şi V. Băican
(1991).
Pe lângă acestea, trebuie să amintim şi studiile mai ample care au cuprins întreg teritoriul ţării, elaborate
de geografi ca: N. Rădulescu, I. Velcea şi N. Petrescu (1968), Veronica Giosu (1976).
Probleme de geografie a transporturilor se întâlnesc într-un studiu special întocmit de V. Nimigeanu în
1981, în care sunt prezentate toate tipurile de căi de comunicaţie din Podişul Moldovei: feroviare, rutiere, aeriene
şi speciale (energie electrică, apă şi gaze naturale).
Vechile drumuri moldoveneşti sunt prezentate atât în lucrări mai vechi (Cecilia Alinescu, Natalia Pa-
şa, 1915) cât şi în lucrări mai recente (Sorina Vlad, Valeria Alexandrescu, 1981). Autoarele încearcă o recon-
stituire a vechilor trasee a drumurilor comerciale şi strategice, aducând noi argumente în sprijinul unei intense şi
continue locuiri a acestor meleaguri. Este întocmită şi o hartă a principalelor drumuri moldoveneşti, multe dintre
acestea străbătând actualul teritoriu al judeţului: Drumul Siretului, Drumul Tătărăsc, Drumul Hârlăului, Drumul
Cotnarului, Drumul Haiducilor.
Aportul cercetărilor istorice este deosebit de substanţial în precizarea traseelor vechilor drumuri din
Moldova. Etapa ştiinţifică începe cu activitatea marelui istoric Nicolae Iorga (1904, "Drumuri şi oraşe din Ro-
mânia"), urmat în Moldova de A. Cernătescu (1936), E. Diaconescu (1939) ş.a.
Probleme de geografie a turismului sunt abordate atât în studii geografice efectuate la nivelul întregii
ţări, cât şi în studii geografice speciale, apărute îndeosebi după al doilea război mondial. Astfel, sunt realizate
ghiduri turistice pentru oraşe precum: Iaşi (autor P. Poghirc), în 1975, Galaţi (autor Oancea D.I.) în 1976, Su-
ceava (autori Popp N., Iosep I., Pauliseu D), în (1976) dar şi hărţi turistice ale oraşelor, elaborate la cererea
consiliilor judeţene şi locale.
Cu siguranţă, oraşele Moldovei, în ansamblu, prezintă o valoare turistică deosebită, mai ales prin fondul
turistic antropic pe care îl deţin (vestigii arheologice, monumente istorice şi de artă etc.). De aceea, numeroase
lucrări sunt apărute la Editura Sport-Turism dar autorii lor nu au o formaţie geografică. Amintim astfel, pe A.
Bejenaru (1974), I. Nădrag (1986), C. Cloşcă (1991) ş.a.
În perioada 1965 - 1981, apar, integrate în monografiile judeţelor Moldovei, planuri şi ghiduri turistice
ale oraşelor 75 .
În sfârşit, remarcăm ca un fapt caracteristic pentru perioada actuală a cercetărilor geografice, creşterea
interesului acordat sistematizării şi organizării spaţiului geografic. Cercetările în acest domeniu au fost iniţiate şi
promovate de profesorul Constantin Martiniuc (1956, 1963), în strânsă legătură cu variatele aspecte de geo-
morfologie aplicată, pedologie şi resurse umane pe care le ridică teritoriile unor oraşe din Moldova ( Iaşi, Boto-
şani, Suceava).
Cercetările au continuat cu studiile asupra sistematizării şi organizării spaţiului din Dealul Mare -
Hârlău (Irina Ungureanu şi V. Nimigeanu, 1987, 1988), perimetrului Tansa Belceşti (I. Bojoi, Gh. Lupaşcu,
C. Rusu, M. Vârlan, M. Apetrei, 1989, 1990, 1992) ş.a.
74
V.Nimigeanu, Unele consideraţii geografico-economice asupra industriei Romaniei în perioada socialistă, Lucrările Seminarului de
Geografie “D. Cantemir”, nr. 1 Iaşi, 1981.
75
***Monografia jud.Galaţi, Edit. Sport Turism Bucureşti, 1980.
***Monografia jud. Iaşi, Edit. Sport Turism Bucureşti,1980.
***Monografia jud. Neamţ, Edit. Sport Turism Bucureşti, 1981.
***Monografia jud. Suceava, Edit. Sport Turism Bucureşti, 1980.
***Monografia jud. Vaslui, Edit. Sport Turism Bucureşti, 1981.
***Monografia jud. Vrancea, Edit. Sport Turism Bucureşti, 1980.
50
Problematica mediului socio-uman şi influenţa acestuia asupra mediului natural, este abordată şi de
către Irina Ungureanu în “Rolul factorului antropic în morfogeneza actuală a municipiului Iaşi şi a împrejuri-
milor sale” (1977).
Diferite aspecte ale zonării spaţiului geografic în strânsă legătură cu variatele aspecte de geomorfologie
aplicată, hidrologie şi resurse umane, asupra sistematizării şi organizării spaţiului au fost abordate de Irina
Ungureanu şi V.Nimigeanu în: “Aspecte ale organizării spaţiului geografic în Dealul Mare-Hârlău”(1987) şi
“Perspectivele organizării spaţiului geografic în Podgoria Cotnari”(1990).
În afara lucrărilor care tratează diferite laturi ale fenomenelor geografice din cuprinsul Moldovei, există
şi o serie de lucrări mai ample care vizează teritoriul întregii ţări.
În domeniul geografiei umane, în România, de mare utilitate sunt lucrările realizate de G. Giurcăneanu
(1962), V. Sficlea şi V. Băican (1969), Veronica Geosu (1972), I. Blaga (1974), Al. Ungureanu (1980),V.
Nimigeanu (1996).
1.3. Istoricul cercetărilor asupra utilizării apelor din Moldova

Deşi nu este atestată documentar, necesitatea unor surse de apă curată, se menţine din
timpurile preistorice. În numeroasele vestigii ale diferitelor culturi preistorice, descoperite pe
teritoriul Moldovei cum ar fi cultura Musteriană-Ripiceni (judeţul Botoşani), cultura Cucuteni
(mai ales nordul şi centrul Moldovei), cultura Monteoru (jumătatea de sud a Moldovei), Cul-
tura Nouă, pe lângă vârfuri triunghiulare, piese foliacee bifaciale, răzuitoare, arcuri săgeţi, to-
poare, confecţionate din diverse roci s-au descoperit şi diferite recipiente de forme diferite,
folosite pentru păstrarea sau transportul diferitelor lichide.
Trecerea timpului a produs treptat modificări importante în structura numerică a po-
poarelor iar tendinţa generală tinde spre creşterea populaţiei; o dată cu aceasta creşte bineînţe-
les şi necesarul de apă. S-a observat că sursele de apă iniţiale nu mai asigurau strictul necesar.
De aceea s-a trecut la realizarea unor construcţii care să obtureze şi apoi să dirijeze scurgerea
normală a apelor spre diferitele rezervoare şi instalaţii cu scopul de a satisface “setea de apă”
a omenirii. În acest sens s-au realizat numeroase baraje de pământ pentru închiderea unor văi
şi tăierea unor cursuri de apă, pentru crearea unor iazuri sau heleştee, etc. Considerăm că acest
tip de lucrări s-au succedat, desigur, fără întrerupere şi pe teritoriul Moldovei, din antichitatea
geto-dacă şi apoi romană pe tot parcursul evului mediu până în epoca modernă şi contempo-
rană.
Datele cu privire la diferitele folosinţe ale apelor din teritoriul Daciei Libere, apoi a
Moldovei din timpul primului descălecat, lipsesc sau dacă există, nu ne oferă aspecte relevan-
te. Totuşi răspândirea diferitelor lucrări (baraje, lacuri, heleşteie, aducţiuni) care se aseamănă
ca mod de construcţie şi amplasare cu cele din teritoriile învecinate reprezintă argumentele
care să “ateste documentar” faptul că în Moldova lucrările cu scop de “stăpânire” a apei au
existat din timpuri destul de vechi.
Condiţiile naturale ale Moldovei au favorizat realizarea unor lacuri şi heleşteie care au
făcut obiectul de admiraţie a numeroşilor călători, scriitori, oameni de ştiinţă şi care, au fost
foarte des amintite în diverse corografii şi relatări de călătorie. Aceste lucrări au fost realizate,
iniţial, cu scopul obţineri unei surse suplimentare de apă pentru uz gospodăresc, agricultură
sau pentru creşterea peştelui. Mai târziu, scopul realizării lor s-a modificat în vederea folosirii
forţei motrice a apei pentru diferitele instalaţii hidraulice ale vremii sau pentru apărare.
Prima lucrare în scop de apărare a fost realizată de Alexandru cel Bun şi este atestată
într-un document din 30 august 1430, din timpul regelui Sigismund I de Luxemburg, care ara-
tă că “Domnul Moldovei, Alexandru cel Bun a construit la gurile Dunării, pe braţul Chilia o
estacadă pentru a împiedica navele străine să intre pe fluviu.”
Mai târziu, pentru a lipsi de apă o cetate construită de Radu cel Frumos la hotarele
Moldovei, Ştefan cel Mare porunceşte abaterea apelor Siretului. Acest lucru este povestit de
un martor ocular într-o scrisoare trimisă spre Braşov, în anul 1471.
51
Pentru o mai clară redare a contribuţiilor la cunoaşterea aspectelor cu privire la modul
de utilizare al apelor de pe teritoriul Moldovei, vom încerca, în continuare, o ordonare succin-
tă, pe domenii, păstrând în acelaşi timp cronologia apariţiilor.
Folosirea potenţialului hidroenergetic al apelor
Informaţii cu privire la instalaţiile care transformau forţa hidraulică a apelor Moldovei
în energie mecanică, prin intermediul morilor şi visterelor sau a altor tipuri de „instalaţii hi-
draulice de industrie ţărănească”, 76 pot fi obţinute din documente scrise ce provin de la curţi-
le domneşti începând cu secolul al XV-lea.
În anul 1455 Ştefan cel Mare, fiul lui Alexandru cel Bun, întăreşte “unui locuitor un
vad în Siret la Baia cu piuă de bătut sumane”. Acest hrisov reprezintă primul act care atestă
documentar existenţa pivelor pe teritoriul Moldovei.
Sub numele de “stupă” sunt atestate documentar primele şteampuri de măcinat mine-
reuri, acţionate hidraulic. Această denumire a fost găsită într-un hrisov emis de Ştefan cel Ma-
re, tot la Baia, însă 5 ani mai târziu.
În anul 1473, este atestată documentar prima „ştează” în Moldova (instalaţie primitivă
sătească dispusă sub o cădere de apă asemănător vâltorii 77 pentru îndesirea unor ţesături), într-
un act a lui Ştefan cel Mare către una din slugile sale, căreia i-a dăruit“satul Berchişeşti”, în
ţinutul Sucevei …”de la vadul Făguleţului drept peste Moldova la şteaza lui Vlasin la gura
Bâlcodu.”
Tot în secolul al XV-lea la Baia sunt documentate şi pive şi mori: în 1443, „piva de
bătut sumane a Moldoviţei” 78 , iar în 1448, Petru Voievod dăruieşte lui Mihai Logofătul "lo-
cul morilor noastre, din tîrgul nostru din Baia, să-şi facă mori şi orice va fi voia lui, fie fieră-
rie sau pive sau orice sau şteampuri." 79 Mai sunt documentate în acelaşi secol, „de la Petru
Voievod, mori, pive şi fierării pe Prut, la Covurlui, iar de la Ştefan cel Mare mori şi pive pe
Moldova, din jos de Roman, precum şi pe Brădăţel, la Mihăileşti”. 80
Într-un act privind “socotelele Braşovului” din secolul al XVI-lea (anul 1559) este
descris şi atestat pentru prima oară un fierăstrău instalat în Moldova. Acest act arată că “doi
oameni din Săcele” (judeţul Braşov) au fost trimişi la domnitorul Moldovei, Alexandru
Lăpuşneanu, pentru a-i instala un fierăstrău, pe râul Moldova. Descrierea acestui fierăstrău
arată că principiul de funcţionare se aseamănă cu cel al morilor de apă, care erau instalate pe
râurile din Moldova.
Astfel de menţiuni se înmulţesc mult, mai ales începând cu secolul al XVII-lea când
toate domeniile feudale şi toate mânăstirile aveau mori, ce le aduceau venituri substanţiale,
existând în acelaşi timp şi numeroase mori săteşti. „Erau obişnuit mori mânate de apa adusă
din iaz pe scocuri, dar erau şi mori instalate pe un pod plutitor pe faţa râului, aşa-numitele
mori gonace. 81
„Documentele putnene din secolul al XVII-lea şi mai târziu ale moşnenilor vrânceni,
privind actele de vânzare-cumpărare a unor drepturi din moşii şi bătrânii lor (Drăguţul, Ru-
gină, Baciul ş.a.), se referă adesea şi la mori, vaduri de moară şi roţi de moară, sau la chive
şi dîrste (acestea reunite sub genericul de vistere), aflate pe apa Putnei sau pe afluenţii ei” 82 .
Sunt menţionate în aceste "înscrisuri" sate cu mori pe care le regăsim în descrierea lui
Ion Ionescu de la Brad, despre gârlele Putnei de la mijlocul secolului al XIX-lea, folosite şi
la irigaţii.
76
M. Botzan , Apele în viaţa poporului român, Edit. Ceres, Bucureşti, 1984, pag. 237.
77
Vâltoare - ciubăr troconic cu vârful în jos, în care se învârte apa ce izbeşte de sus, peste ţesăturile puse la îngroşat. (DEX, Edit.Univers
Enciclopedic,Bucureşti,1998)
78
C.Giurăscu , Contribuţii la istoria ştiinţei şi tehnicii româneşti în sec. Al XV-lea – începutul sec. Al XIX-lea. Edit Şt. Bucureşti ,1973,
pag. 60 .
79
C. Giurăscu, Contribuţii la istoria ştiinţei şi tehnicii româneşti în sec. Al XV-lea – începutul sec. Al XIX-lea, Edit Şt. Bucureşti, 1973,
pag.161.
80
M. Botzan, Apele în viaţa poporului român ,Edit. Ceres, Bucureşti, 1984, pag. 247.
81
Şt. Balan, I. Ivanov , Din istoria mecanicii, Bucureşti, 1966, pag.123.
82
M. Botzan, Apele în viaţa poporului român , Edit. Ceres, Bucureşti,1984, pag. 243.
52
În Descrierea Moldovei, redactată între 1711-1723, Dimitrie Cantemir se referă la
morile de apă „din care se găsesc foarte multe pe Prut".
Informaţii preţioase cu privire la diferitele utilizări ale apelor din Moldova sec. al -
XVIII- lea se află în unele documente emise de cancelariile domnitorului Grigore Ghica al II-
lea. Reiese astfel, că apele râului Siret erau folosite pentru o manufactură de sticlă (la moara
de mărunţit) din satul Călugăr, jud. Bacău, înfiinţată din ordin domnesc, care prevede şi acor-
dă proprietarilor dreptul de a folosi apa Siretului.
În catagrafia din anul 1892, cel mai complet izvor statistic referitor la Vrancea, se
aminteşte existenţa primului fierăstrău pentru fasonat cherestea de brad, acţionat de forţa apei
râului Lepşa amplasat în dreptul satului Tulnici.
În anul 1848, P.S. Aurelian publică ”Economia rurală la români” în care regăsim
numeroase referiri cu privire la modul cum ţăranii din Moldova şi Ţara Românească foloseau
forţa apelor pentru diferite activităţi economice (spălat, morărit, transport, cherestea etc.).
În perioada anilor 1899 – 1900 se întreprind primele studii privind punerea în valoare
a cursurilor de apă din ţara noastră (fie pentru producerea de energie electrică, fie pentru ali-
mentarea cu apă a oraşelor), de către R. Elie şi Al. Orăscu. Aceştia fac cercetări şi asupra po-
sibilităţilor de utilizare a apelor râurilor de pe teritoriul Moldovei (Bistriţa, Siret, Prut, Putna
etc.). Sintezele acestor cercetări se găsesc în arhivele primăriilor Botoşani, Suceava, Bacău,
Focşani, sub forma unor rapoarte de specialitate.
Mai târziu, studiind posibilitatea de utilizare integrală a unor cursuri de apă pe teritori-
ul ţării noastre (1903-1909), inginerul D. Leonida propune construcţia unor centrale electrice
(hidrocentrale) la Bicaz pentru care, în anul 1908, elaborează proiectul barajului de greutate
pe Bistriţa. O locaţie, indicată de D. Leonida, pentru acest baraj de greutate, este localitatea
Iacobeni unde, presupune autorul, a existat o altă hidrocentrală 83 .
O interesantă statistică de ansamblu asupra morilor tradiţionale în funcţie în anul 1906
în Moldova, realizată de P.H. Stahl 84 , ne conduce la un total de 2031 exemplare. Dintre
acestea, marea majoritate erau mori de apă şi anume, 1871. Existau însă şi 132 mori de vânt şi
încă se mai foloseau 28 roţi cu manej.
Informaţii cu privire la folosinţele apelor din Moldova le obţinem şi din lucrările “Do-
cumentele lui Ştefan cel Mare” realizată de I. Bogdan în anul 1913 şi „Vasluiul – Studii şi
documente” din 1926, realizată de Gh. Ghibănescu. Aceste lucrări conţin date numeroase,
ordonate cronologic, privind diferitele sectoare economice în care este folosită apa principale-
lor râuri din Moldova, respectiv din judeţul Vaslui.
Din “Documente vrâncene ” de C. Mirceşti aflăm că în preajma anului 1929, pe râu-
rile principale ale Vrancei (Putna şi Zăbala) şi pe văile Cozei şi Nărujei există numeroase fe-
răstraie acţionate hidraulic, precum şi alte “mecanisme” care folosesc puterea apei.
În arhiva prefecturii judeţului Putna, diferite documente din anul 1938, arată că în acea
perioadă existau 45 fierăstraie de apă la Nereju, 34 la Tulnici, 11 la Năruja, 8 la Herăstrău, 4
la Vrîncioaia şi altele.
După anul 1948 începe o intensă acţiune de amenajare hidroenergetică a râurilor din
România. Astfel, în Moldova, în perioada anilor 1950 – 1960, pe Bistriţa se realizează o salbă
de hidrocentrale din care amintim, pe cea de la Stejaru - Pângăraţi care produce energie elec-
trică, punând în valoare apele din Lacul Izvorul Muntelui. Crearea acestui sistem hidroenerge-
tic pe valea Bistriţei, a dus la regularizarea cursului Bistriţei şi la protejarea localităţilor din
aval de Bicaz, dar a reprezentat şi o sursă consistentă de alimentare cu apă.
„Atlasul Cadastrului Apelor" din 1964-1968 prezintă o statistică a instalaţiilor hidrau-
lice tradiţionale (mori, ferăstraie, dărace, dârste, pive), înregistrând numărul acestora şi pute-
83
Prima centrala hidroelectrica, neatestata documentar, însa identificată după urmele lăsate după distrugere, a fost realizata în 1886-1887 la
Iacobeni, Bistriţa şi avea 30 CP; (Constantin Dinculescu, Istoria energeticii în România, Edit. Tehnică. Bucureşti, 1981).
84
Sthal P.H., La force motrice des moulins traditioneles en Roumaine á la fin du XIX-e siècle et au debut du XX-e siècle. Et. d'etnogr. Et de
folklore, 1965 (38)
53
rea instalată, pe bazine hidrografice, la acea dată. Pentru râul Siret s-au recenzat astfel un nu-
măr de numai 93 instalaţii, cu puterea medie de 11,5 CP pe instalaţie. „Era înregistrată astfel
o vădită decadenţă a utilizării acestor instalaţii hidraulice tradiţionale. La baza acestei deca-
denţe a stat extinderea treptată a hidrocentralelor şi folosirea râurilor în scopuri energetice,
fapt ce în final a condus la abandonarea „instalaţiilor hidraulice de industrie ţărănească” 85 .
Deşi uneori prezentau eronat anumite “realizări”, ziarele (Scânteia, România Liberă
etc.), revistele (Magazin, Ştiinţa pentru toţi etc.) şi almanahurile (Flacăra, Almanah Magazin
etc.) pot fi considerate totuşi o bună sursă de informaţii relatând începerea sau sfârşitul unor
lucrări de regularizare sau de amenajare a unor râuri, etc.
În perioada 1963-1966, publicaţiile relatau despre etapele realizării sistemului hidroe-
nergetic de pe râul Bistriţa 86 .
Mai târziu, în anul 1978, aceleaşi publicaţii relatau despre încheierea construcţiei no-
dului hidrotehnic Stânca – Costeşti de pe râul Prut. Această construcţie este formată dintr-un
baraj, un lac de acumulare în lungime de 70 km, cu o capacitate 1,4 miliarde m3 de apă şi o
dublă hidrocentrală de câte 15 MW care produce anual 130 milioane KW. Acest complex este
unul dintre cele mai mari acumulări din ţară, şi asigură o mare parte a necesarului de apă pen-
tru agricultura din zonă; de asemeni are rolul de regularizare a râului Prut.
În anul 1979 încep lucrările de construcţie a barajelor şi hidrocentralelor de pe Siret :
Galbeni, Răcăciuni (judeţul Bacău) care în final ar fi trebuit să asigure un volum acumulat de
200 milioane m3 apă pentru irigaţii, protejarea împotriva inundaţiilor, a unei suprafeţe de
12.000 ha teren agricol şi posibilitatea organizării unei importante exploatări piscicole.
În acelaşi an, încep lucrările hidroameliorative din judeţul Iaşi pe şantierul cuprins în-
tre comunele Sculeni, Tudora şi Gorbani, în luncile Prutului şi Jijiei (lucrările au fost termina-
te în 1987).
Se execută şi lucrări de deviere a apelor Siretului la hidrocentrala de la Galbeni (jude-
ţul Bacău). Prin intermediul acestor lucrări a fost regularizat cursului râului astfel încât a fost
redus riscul de inundare, s-au realizat, de asemenea, şi imense rezerve de apă atât de necesare
culturilor agricole.
Numeroase lucrări ce au avut drept scop studierea diferitelor folosinţe ale apelor de pe
teritoriul României, au fost realizate şi de M. Botzan: “Apele în viaţa poporului ro-
mân”(1984), “Agricultura la români”(1987),“Începuturile hidrotehnicii pe teritoriul Româ-
niei” (1989). În conţinutul acestor lucrări se regăsesc numeroase relatări cu privire la valorifi-
carea potenţialului hidroenergetic şi economic al râurilor Moldovei.
Între anii 1990-2005, pe râurile din Moldova, au fost realizate foarte puţine lucrări cu
scop de valorificare a potenţialului hidroenergetic al apelor. „În această perioadă (1990-
2005) pe râurile din estul ţării s-a realizat o putere instalată de numai 21 MW cu o producţie
anuală de energie electrică de 75 GWh. Valoarea energiei electrice pierdute în această pe-
rioadă, în mod irecuperabil, este de circa 0,5 miliarde Euro 87 ”..
Transportul pe apă
Apele râurilor din Moldova au fost folosite mult timp şi pentru transportul unor măr-
furi (lemn, sare, piatră, etc.) a căror deplasare pe uscat ar fi necesitat costuri ridicate.
Cursurile de apă naturale pe care s-a practicat, timp îndelungat sau mai puţin îndelun-
gat, transportul diferitelor mărfuri (în mod special lemn) au fost: Bistriţa cu afluenţii săi (Bis-
85
M. Botzan , Apele în viaţa poporului român , Edit. Ceres, Bucureşti, 1984, pag. 324.
86
După terminarea hidrocentralei de la Stejaru-Bicaz, în 1960, au fost realizate pe râul Bistriţa în aval până la revărsarea acestuia în Siret
încă 12 hidrocentrale (7 pe teritoriul judeţului Neamţ şi 5 pe teritoriul judeţului Bacău), însemnând o putere de 244 MW. Primele trei,
Pângăraţi 23MW (1964), Vaduri 44 MW (1966)- cea mai mare - şi Bâtea – Piatra Neamţ 11 MW (1964), sunt situate în regiunea montană şi
au lacuri de acumulare (în total 21 milioane m3 apă) celelalte fiind dispuse pe canalul de derivaţie al Bistriţei în zona subcarpatică. Urmează
hidrocentralele: Roznov I 14 MW şi Roznov II 14MW (1963), Zărneşti 14 MW, Costişa 14 MW şi Buhuşi 11MW (1964), Racova 23 MW şi
Gârleni 23 MW (1965), Bacău I 123 MW şi Bacău II 130 MW (1966).
87
T. Dordea, Maşini electrice. vol. I. Teorie, vol. II.Proiectare, vol. III.Construcţie, Editura ASAB Bucureşti, 2002, 2003.
54
triţa Aurie, Ţibăul, Cîrlibaba, Dorna, Teşna, Coşna, Neagra Şarului şi Negrişoara), Ceremuşul
(afluent al Prutului), Prutul, Siretul, Suceava şi Moldova 88 .
Chiar de la începuturile folosirii acestor practici au existat reglementări oficiale. În
acest sens, pot fi amintite: Capitolul V din “Regulamentul Organic” al principatului
Moldovei 89 din care aflăm prevederi cu privire la organizarea transportului pe Prut şi Siret:
“Siretul şi Prutul care curg de-a lungul zării spre amiază şi dau în Dunăre, vor sluji pentru
pogărârea mărfurilor şi a producturilor fără vreo dare de plată la plutirea lor, iară cerând
trebuinţă după vreme, a se curăţa şi a se face mai îndemănatice plutirii sau de a se face
canaluri de comunicaţie, de pildă unirea Siretului cu Prutul prin râul Bahlui, care comunica-
ţie ar fi de mai mare folos şi pentru comerţia capitalei atuncea se va orândui o dare potrivită
la intrarea sau la ieşirea lor cu încărcatul, care plată va sluji atât pentru întoarcerea cheltu-
ielilor care se vor face de către stat, sau de o companie care va primi o asemenea întreprin-
dere, căt pentru o potrivă despăgubire cu folosinţele acelor proprietari care au azi iezături,
mori şi poduri peste aceste ape, dacă stricarea lor s-ar socoti neapărată pentru isprava unei
asemenea lucrări, proprietarii se vor despăgubi şi de stricăciunile ce s-ar putea pricinui pe
moşiile lor cu deschiderile unui asemenea canal”; "Orânduiala de pădure pentru Bucovina"
din 1786, în care se exprimă unele recomandări asupra modului cum trebuiau legate şi condu-
se plutele. Au existat şi ordonanţe guvernamentale cuprinse în regulamentul poliţiei fluviale
din 1842, în care se stipulau obligaţiile proprietarilor de plute în ceea ce priveşte echiparea lor
cu oameni şi ustensile, precum şi necesitatea întreţinerii construcţiilor hidrotehnice; Decretul
autorităţilor locale ale Bucovinei, apărut în 1885, care se referă la dimensiunile plutelor, cali-
tăţile cerute plutaşilor, lacurile şi modul de ancorare al plutelor, etc.
În anul 1857 la Paris, este publicată lucrarea “De la navigation du Pruth et du Sereth”
- realizată de Rayer Callard şi Martyn Rey. Această lucrare conţine numeroase interpretări
soluţionări ale unor probleme ridicate de N. Roşca în ”Studiul asupra navigabilităţii râului
Siret în anul 1856”.
Din – “Navigaţiunea râurilor în România şi proectul prinţului Bibescu”, realizată de
Hommaire de Hell (1881), aflăm că pe râul Siret între anii 1858 – 1861 se transporta sare de
la Târgul Ocna. Negustorul Buctun Ciocan folosea pentru transport şlepuri de lemn de 200
tone care erau trase până la Galaţi (circa 100 km) de remorcherul cu aburi “Prinţul Vogoride”
care avea un pescaj de numai 0,60 m.
Un document statistic din anul 1910 ne arată că „lungimea totală a râurilor flotabile,
pe teritoriul Bucovinei era, în anul 1907, de 352 km, iar în 1910, când s-a renunţat la plutitul
sălbatic în Valea Siretului, s-a redus la 335 km. Dincolo de graniţele Bucovinei plutele mai
aveau de parcurs de-a lungul Bistriţei şi Siretului, până la Galaţi, 400 km, iar pe Prut şi Du-
năre, până la Reni, 480 km” 90 .
În 1909, silvicultorul I. P. Cartiamu, analizând "Plutărirea pe Bistriţa şi puhoaiele",
scoate în evidenţă daunele importante pe care viiturile mari le produc la fiecare 15-20 de ani
instalaţiilor de plutărit. Pentru evitarea lor, autorul propune construirea unei căi ferate norma-
le, care să lege Vatra Dornei de oraşul Piatra Neamţ.
Transportul lemnului pe râurile din Bucovina este pe larg prezentat de J. Opletal în
monumentala sa lucrare "Das forstliche Transportwesen im Dienstbereiche der K. K.
Direction der Güter des Bukowiner Grechische Orientalischen Religionsfondes in
Czernowitz", Viena, 1913. Autorul susţine că transportul lemnului pe cursul superior al
Siretului, s-a introdus abia în jurul anului 1800. În scurt timp însă, după 2-3 decenii, s-a re-
nunţat la această modalitate de transport. De asemenea, J. Opletal susţine că „având, în
amonte de confluenţa sa cu râul Putna, caracteristici destul de favorabile plutitului, râul Su-
88
R. Bereziuc, Drumuri pe apă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.
89
Regulamentul Organic a fost o lege organică cvasi-constituţională promulgată în 1831-1832 de către autorităţile imperiale ruseşti în
Moldova şi Valahia.
90
M. Botzan, Începuturile hidrotehnicii pe teritoriul României, Edit. Tehnică, Bucureşti, 1989
55
ceava a fost şi el utilizat în trecut pentru transportul lemnului. Astfel, în anii '60 ai secolului
XIX firma Götz-comp., utilizând eficient apele de primăvară, a practicat plutitul sălbatic al
lemnului până la o greblă aflată în amonte de Falcău, de unde lemnul, preluat de un canal de
apă, era transportat până la ferăstrăul de la Falcău, fiind tras la mal chiar în faţa acestuia.
Constatându-se că această modalitate de transport este prea costisitoare, ea a fost abandona-
tă pe parcursul anilor '80 ai aceluiaşi secol”.
Informaţii cu privire la transportul pe apa râurilor din Moldova, în special pentru pe-
rioada de după 1948, sunt cuprinse şi în lucrările: Transporturi forestiere (S. Corlăţeanu
1964.), Transportul pe apă şi uscat, (E. Guzman 1973), Drumuri forestiere (R. Bereziuc
1981), Istoria pădurilor şi silviculturii din Bucovina (R. Ichim 1988), Lungul drum al apei
pentru Iaşi, (N. Peiu, S. Dionisie 1995).
Folosirea apelor în irigaţii
După anul 1500, în însemnările unor călători străini prin Moldova, dar mai ales în cro-
nicile autohtone, apar şi menţiuni despre anii de foamete; cele mai frecvente datează din pri-
ma jumătate a secolului al XVIII-lea. Cauza principală, aşa cum rezultă din aceste menţiuni
care înfăţişează mai mult aspectele dramatice ale calamităţilor şi mai puţin cauza, sunt secete-
le. Acestora li se adaugă uneori invaziile de lăcuste, gerurile şi brumele, bejeniile şi inundaţii-
le, dar cea mai frecventă cauză rămân secetele.
Capacitatea de rezistenţă a populaţiei şi a administraţiei centrale în faţa acestor calami-
tăţi era practic nulă. Populaţia expusă spolierilor de tot felul, nu produce decât o cantitate de
cereale limitată la nevoile proprii pe un an, aşa cum consemnează mai mulţi călători izbiţi de
această particularitate, pe care o interpretează uneori drept lene sau lipsă de previziune, şi nu o
formă de rezistenţă pasivă. Administraţia centrală, la rândul ei, nu era nicidecum organizată
pentru a dispune de unele "rezerve de stat", era grăbită să valorifice produsul unei fiscalităţi
care de multe ori era grevat de împrumuturi făcute pentru obţinerea domniei.
Prima foamete este consemnată de Gr. Ureche 91 în anul 1540 şi este datorată unei
mari invazii de lăcuste.
Un an de foamete de pe urma secetei, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, a
fost anul 1575, conform consemnării călătorului A. Tarancwski 92 . Pe vremea celei de a doua
domnii a lui Petru Şchiopu, la 1585, G. Ureche descrie cu multe amănunte sugestive „De o
secită mare ce au fost în zilele acelui Pătru Vodă, de au perit toată roada, vă leato 7093.
Domnindu Pătru Vodă ţara Moldovei, mare secită tîmplatu în ţară, de au secat toate izvoare-
le, văile, bălţile şi unde mai nainte prindea peaşte, acolo ara şi piatră prin multe locuri au
căzut, copacii au secat de secită, dobitoacele n-au fostu avîndu ce paşte vara, ci le-au fostu
dărămind frunză. Şi atîta prafu au fostu, cîndu să scorniia vîntu, cît s-au fostu strîngîndu
troiani la garduri şi la gropi de pulbere ca de omet. Iar dinspre toamnă deaca s-au pornit
ploi, au apucat de au crescut mohoară şi cu acelea s-au fostu oprind sărăcimea foamea, că-i
coprinsese pretitinderea foametea” 93 .
Dezastrul provocat de uriaşe stoluri de lăcuste în Moldova lui Vasile Lupu, în vara
anului 1648, este trăit şi descris de M. Costin, cu exactitate ştiinţifică şi culoare 94 .
Despre foametea din timpul lui Ştefăniţă - Vodă (1659-1661), fiul lui Vasile Lupu, M.
Costin spune " ţara într-aceie foamete era într-acela an,1660, cît mînca oamenii papură us-
cată în loc de pîine, măcinînd-o uscată. Şi de pe aceie foamete poreclita şi pre Ştefăniţă Vo-
dă, de-i zicea Papură Vodă" 95 .
91
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1956, pag. 111-112.
92
Franco Sivori, Călători străini, III, Bucureşti, 1971, pag 14 .
93
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1956, pag. 202.
94
V. Vasiliu, Miron Costin, Bucureşti,1944, pag. 171.
95
V. Vasiliu, Miron Costin,. Bucureşti,1944, pag. 212.
56
I. Neculce arată cum şi-a început domnia Dumitraşcu Cantacuzino, în 1684, „pe vre-
mea unei crunte foamete, provocată de ciocnirile şi jafurile întreprinse de tot felul de armate,
pe pămîntul Moldovei” 96 .
Nici Dimitrie Cantemir nu-şi începe domnia (în anul 1711) sub auspicii mai fericite:
"Începutu-s-au atunce şi omor în vite, cît nu mai birue oamenii să le despoaie. De pîine încă
era lipsă, că nu rodi-întracel an” 97 .
La numai 20 ani, o nouă secetă lungă de doi ani (1731 şi 1732), bântuie nordul Mol-
dovei, de la Iaşi în sus, cu inevitabila consecinţă, aceea a foametei, "dar nu prea mare", spune
cronicarul, I. Neculce, obişnuit cu mai răul. "Dar Grigore - Vodă, avînd mălaiu mult la
Fălciu şi la Chişinău, strînsu din uşor, da acelor oameni de la ţinuturile den sus cîte 6 potro-
nici mierţa, şi-iaştepta de bani pînă toamna'' 98 .
În a doua sa domnie în Moldova, Grigore Ghica întâmpină o nouă calamitate: „o bru-
mă timpurie, după un însămânţat întârziat din cauza unei ierni prelungite şi a lipsei de vite de
muncă, jefuite de armatele ruseşti” 99 .
Semnalările despre ape mari şi inundaţii sunt rare în cronicile moldovene. Prima men-
ţiune a unor ape mari este datorită lui Grigore Ureche, la anul 1504: "Fosta-au mai nainte de
moartea lui Ştefan-Vodă întracelaşi anu iarnă grea şi geroasă, cîtu n-au fostu aşa nici odi-
nioară şi decii preste vară au fostu ploi grele şi povoaie de apă şi multă înecare de ape s-au
făcut” 100 .
Desigur că în Moldova, pentru reţeaua hidrografică minoră, bogăţia de iazuri în tot
evul mediu, a avut un rol de reglare hidrologică importantă; la fel şi pădurile, mult mai dese
şi mai întinse ca azi. Pe râurile mari, au fost totuşi viituri.
În anul 1989 Botzan M. în „Începuturile hidrotehnicii pe teritoriul României” recapi-
tulând cronologic înfometările calamitoase dintre anii 1500 şi 1850 în Moldova şi cauzele lor,
ajunge la concluzia că „din 12 astfel de dezastre, revenind în medie unul la 20 de ani, un nu-
măr de 7 (adică mai mult de jumătate) s-au datorat secetelor”. Deci oportunitatea irigaţiilor
în Moldova are justificări seculare, documentate istoric, ca şi ansamblul măsurilor de gospo-
dărire a apelor.
Pentru Moldova principala sursă de apă pentru irigaţii o reprezentau bălţile şi iazurile.
Documente din secolele al XVI-lea şi XVII-lea atestă o îndelungată tradiţie în constru-
irea iazurilor, atât de către ţăranii de pe moşii, cât şi de către meşterii specializaţi în aceasta,
ce lucrau în echipă. Constructorii moldoveni erau de obicei înscrişi în acte ca ruşi, chiar dacă
purtau nume româneşti. Erau de multe ori vecini fugiţi peste Nistru şi reveniţi în slobozii ca
ruşi, beneficiind astfel o vreme, ca străini, de scutiri de dări.
În chorografia publicată la Viena, în 1541 şi alcătuită în urma unor misiuni diplomati-
ce în Moldova lui Petru Rareş, transilvanul Reicherstorf 101 "enumără - alături de alte bo-
găţii iazurile şi bălţile sale, cu soiuri alese de peşte şi care erau folosite pentru udatul multor
grădini ”.
Marele iaz domnesc de pe Bahlui a fost consemnat în impresiile de călătorie ale en-
glezului Newberrie, în 1582 şi ale francezului Fourquevauls, în 1585, în timpul domniei lui
Petru Şchiopul, apoi de P. B. Baksic, în 1640, pe vremea lui Vasile Lupu şi de Paul de Alep,
la numai câţiva ani 102 . Toţi aceşti călători menţionează faptul ca apele iazului erau folosite
pentru irigaţii.
96
Neculce Ion , Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1955, pag. 344.
97
idem, pag. 261.
98
Idem, pag. 344
99
D. Chiriac , Câteva aspecte istorico-geografice referitoare la evoluţia populaţiei şi vetrelor aşezărilor rurale din Moldova (sec XIX-XX) ,
Anal , s. II-c , t. XIX., 1971.
100
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1956, pag. 111-112.
101
M. Popescu-Spineni arată că regele Ferdinand l-a trimis de două ori în solie la Petru Rareş, cu care a călătorit prin ţară şi a cunoscut-o
astfel bine (numele eruditului sas variază cu editura)
102
M. Botzan , Apele în viaţa poporului român, Edit .Ceres, Bucureşti, 1984.
57
În puţine cuvinte, dar sugestiv şi corect, călătorul englez A. Neale, în trecere între
Constantinopol şi Polonia, surprinde aspectul satelor moldovene de la începutul secolului al
XIX-lea: "multe dintre râurile Moldovei sunt tăiate cu zăgazuri ce închid apele şi formează
lacuri; pe aceste zăgazuri sunt construite mori şi cele mai bogate culturi sunt obţinute de sa-
tele care sunt aşezate împrejur" 103 .
În „Monografia judeţului Dorohoi” din 1866, I. Ionescu de la Brad face un amplu
studiu hidrologic şi economic al iezerului din amonte de Dorohoi, la confluenţa Buhaiului cu
Jijia, pe atunci în suprafaţă de 150 fălci (215 ha) şi atingând adâncimi de 4-5 stânjeni (8-10
m). El atribuia acestui iezer un important rol hidrologic de regularizare a debitului Jijiei, pen-
tru irigaţii, adăpatul vitelor şi funcţionarea morilor pe toată porţiunea sa aval, până la vărsare.
Un studiu de mare valoare pentru agricultura românească „de la daci şi până în pre-
zent” îl face S. I. Radian în lucrarea “Din trecutul şi prezentul agriculturii române”, (1906).
Acest studiu prezintă aspecte ale utilizării apei în agricultură pornind de la tehnicile rudimen-
tare folosite în trecut, până la cele moderne.
În anul 1945, D. Pavel, C. Mateescu, N. Greceanu şi C. Georgescu studiază posibili-
tăţile de amenajare integrală a bazinului Jijia. Acest studiu demonstrează necesitatea folosirii
irigaţiilor pentru creşterea randamentului agricol în zona studiată.
În anul 1956, A. Bodur caracterizează „Obştiile săteşti ale Daciei”. În această lucrare
autorul descrie modul de utilizare a apei în agricultură făcând comparaţie între tehnica folosită
înainte de cucerirea romană şi cea de după cucerire. Deşi teritoriul Moldovei nu a fost ocupat
de romani, autorul presupune că “dacii liberi” foloseau în agricultură tehnici de irigare “îm-
prumutate” de la locuitorii din Dacia Romană.
Pentru folosirea diferitelor surse de apă pentru irigaţii, I. Vaisman, V. Năstase şi E.
Popa, întreprind un studiu calitativ al apelor din regiunea Iaşi, studiu publicat în anul 1956.
Autorii au adus contribuţii şi la cunoaşterea hidrologică a împrejurimilor oraşului Iaşi.
În anul 1966, T. Neaitu publică lucrarea “Ecologie, eroziune şi agrotehnică anti-
erozională”. Această lucrare conţine şi concluzii ale cercetărilor efectuate de autor în unele
sectoare agricole din Moldova. Conform acestor concluzii T. Neaitu consideră că stabilitatea
terenurilor, în pantă, din Podişul Moldovei sunt influenţate de factori naturali şi antropici.
Dintre aceşti factori cea mai mare pondere o deţin irigaţiile.
Date cu privire la dimensionarea exploatării acumulărilor pentru irigaţii şi a alimentă-
rii cu apă a diferitelor folosinţe agricole precum şi a prizelor de apă au fost prezentate sub
forma unor probleme a căror soluţie a fost expusă de autori (S. Hâncu, P. Stănescu, Gh.
Platoga) în “Hidrologia agricolă” (1971). Această lucrare a fost realizată în mare parte şi
datorită cercetărilor făcute de autori pe râurile din Moldova (Siret, Prut, Jijia, Bârlad).
Informaţii despre folosirea apei în agricultură, le găsim şi în lucrarea lui T.D. Nguen
“Contribuţii la studiul tehnicii irigaţiei prin aspersiune cu unele particularizări pentru tere-
nurile în pantă” (1972). Cercetările, au fost făcute pe teritoriul localităţii Soleşti (judeţul Vas-
lui). Autorul arată necesitatea corelării “normei de udare” cu necesarul de apă al culturilor
(determinat de diferiţi factori naturali, pantă, umiditate, vânt etc.) şi cantitatea de apă disponi-
bilă în acest scop.
În monografia judeţului Botoşani, (coordonator A. Cardaş) aflăm că iazurile sunt des-
tul de numeroase în cuprinsul judeţului şi că din cele 148 iazuri cu suprafeţe de peste 3600 ha
şi un volum de apă de peste 55 mil. m3 apă din Câmpia Moldovei, cele mai multe sunt canto-
nate în zona afluenţilor Başeului, Jijiei, Sitnei, Miletinului (Dracşani 500 ha, Hăneşti 200 ha,
Negreni 172 ha, Tătărăşeni 122 ha, Cal Alb 118 ha, Stăuceni 100 ha). Toate aceste iazuri sunt
importante bazine piscicole, având şi rol de rezervor de apă pentru irigarea culturilor, asigu-
rând şi protecţia localităţilor rurale din zonă prin preluarea undelor de viitură.
103
H.H. Sthal, Civilizaţia vechilor sate româneşti, Bucureşti, 1968, pag.154.
58
În această monografie, informaţiile se referă la cele patru sisteme de irigare “tip con-
ductă îngropată” din judeţ (ele nu mai funcţionează azi decât parţial): Movileni – Havârna,
Havârna – Tătărăşeni, Săveni – Sârbu, Joldeşti – Tudora.
În anul 1981 inginerul N. Chera face un studiu asupra irigării prin brazde. În ultima
parte a lucrării autorul face câteva consideraţii cu privire la zonele agricole ale ţării unde se
poate aplica “irigarea prin brazde”. Despre zonele agricole ale Moldovei, N. Chera spune că
această metodă poate fi folosită şi pe unele terenuri din Moldova (mai ales cele cu declivitate
mică), folosindu-se apele râurilor Siret şi Prut şi ale afluenţilor acestora.
Studii asupra retehnologizării şi amenajării sistemelor de irigaţii conform cerinţelor
moderne impuse de un management bazat pe rigorile impuse de economia de piaţă (creşterea
randamentului şi informatizarea activităţilor), au fost făcute de D. Burlan în perioada anilor
1990 – 1996, pentru râul Prut. Autorul, pe baza studiilor făcute în staţii de alimentare repre-
zentative (Tabăra – Trifeşti – Sculeni şi Albiţa - Fălciu), stabileşte direcţiile prioritare în creş-
terea eficienţei unor parametri tehnico-economici responsabili de funcţionarea şi exploatarea
corectă a surselor de apă. În ultima parte a lucrării D. Burlan prezintă şi alte direcţii de folosi-
re a apelor râului Prut, bineînţeles în cazul unui management corespunzător.
Dacă avem în vedere că în ultima perioadă, în condiţiile unei economii româneşti cu o
industrie aproape inexistentă, agricultura capătă importanţă din ce în ce mai mare şi că există
cantităţi de precipitaţii destul de reduse, devine evident faptul că irigaţiile constituie o resursă
strategică pentru agricultura Moldovei.
În acest sens, D. Bucur, în teza sa de doctorat “Măsuri agrotehnice pentru reducerea
eroziunii solului pe teritoriile irigate în depresiunea Jijia – Bahlui” (1989) prezintă pe lângă
aspectele legate de irigarea terenurilor în pantă, şi principalele captări de apă (cu scop agri-
col).
Referiri la alimentarea cu apă din Câmpia Jijiei regăsim şi în teza de doctorat “Con-
tribuţii la protecţia biologică a solului din zona Jijiei de sus” realizată de I. Chiorăscu în
anul 1988. Autorul foloseşte clasificarea Rusescu pentru stabilirea gradului de potabilitate a
apelor freatice din zona studiată şi le încadrează în categoriile C, D şi E de potabilitate.
Studii asupra problemelor de gospodărire în amenajările de alimentare cu apă, şi asu-
pra pierderilor de apă din sistemul de irigaţii, modul de înlăturare a acestor pierderi în jumăta-
tea nordică a Moldovei sunt realizate de Ana Carp, în perioada 1996–1999. Concluziile aces-
tor studii sunt incluse în lucrarea “Contribuţii la studiul gospodăririi apelor în irigarea cultu-
rilor de câmp în baza relaţiilor sol – apă – plantă – climă – fază de vegetaţie”. Sunt prezenta-
te în această lucrare cele mai eficiente metode de cercetare a căror finalitate este reducerea
cantităţii de apă folosită pentru irigarea plantelor şi totodată creşterea randamentului agricol.
Alimentari cu apă potabilă
Desigur, cea mai importantă folosinţă a apei o reprezintă folosirea în scopuri potabile.
Pe teritoriul Moldovei au fost descoperite numeroase lucrări ingenioase de alimentare cu apă.
Astfel, în cetăţile Suceava, Cotnari, Hârlău, Neamţ se află captări din izvoare, conducte din
tuburi de ceramică şi bazine cu pereţi din zidărie sau din lemn, constituind instalaţii pentru
limpezirea şi înmagazinarea apei.
Până acum 100 ani, alimentarea cu apă a oraşelor din Moldova nu se deosebea mult de
cea a satelor. Apa se lua din puţurile săpate în stratul freatic, din izvoarele învecinate sau din
râul cel mai apropiat. În unele oraşe, apa era transportată cu sacale de la izvoare sau de la râ-
uri şi vândută populaţiei pe străzi.
Documentele atestă încercări de alimentare cu apă în oraşele Iaşi – 1675 şi Focşani –
1690. Aceste instalaţii erau formate dintr-o reţea de conducte care aducea apa captată de la
surse spre un număr limitat de cişmele din oraş.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea se fac unele progrese în lucrările de alimenta-
re cu apă. Se realizează primele instalaţii de alimentare cu apă în casele unor boieri şi la spita-
59
le (Iaşi 1822) şi se face trecerea de la conducte din tuburi ceramice la cele din tuburi metalice
(Iaşi 1843).
Secolul al XX-lea se remarcă prin realizarea a numeroase studii cu privire la alimenta-
ra cu apă a oraşelor din Moldova.
În anul 1905 inginerul Lindey proiectează alimentarea cu apă a oraşului Iaşi din sursa
Timişeşti, situată la 104 km distanţă de oraş. Acest proiect reprezintă o lucrare deosebită pen-
tru acea vreme, deoarece conţine numeroase detalii tehnice, care au fost folosite mai târziu.
În anul 1923, B. Nicolae în “Târgul Iaşilor” relatează diferite evenimente legate de
aprovizionarea cu apă a oraşului Iaşi. Astfel în anul 1650 în timpul domniei lui V. Lupu se
construieşte la Iaşi o aducţiune de apă printr-un podeţ apeduct din piatră. Mai târziu în 1792
alimentarea cu apă a oraşului Iaşi se îmbunătăţeşte prin construcţia de la Şapte Oameni şi
Ciric. O altă îmbunătăţire a reţelei de alimentare cu apa a Iaşului survine în anul 1850 când
pentru aducţiunea apei la Iaşi se folosesc pentru prima dată ţevi metalice.
Un an mai târziu, M. Bârlad realizează lucrarea “Galaţi cu 35 vederi, hartă şi planul
oraşului”. Această lucrare se remarcă prin modul de întocmire al schiţei şi planului oraşului.
Acesta din urmă conţine informaţii cu privire la drumurile înzestrate cu „canaluri de evacua-
re a apelor”, precum şi informaţii referitoare la zonele oraşului ce erau racordate la reţeaua de
alimentare cu apă înfiinţată în anul 1909.
În anul 1933 Gr. Grigorovic face o analiză comparativă ce are în vedere evoluţia so-
cial – culturală şi economică a oraşului Bacău de la “prima atestare documentară până în
prezent”. Autorul consideră că “datorită creşterii numărului de locuitori, consumul de apă a
crescut foarte mult” de altfel, mai prezintă şi situaţia surselor de apă, spunând despre acestea
că “nu sunt suficiente”.
Monitorizarea calităţii apei în România a fost iniţiată în 1954, dar a început în mod
sistematic la mijlocul anilor 70, când au fost elaborate primele baze metodologice specifice
acestui domeniu. Au fost definite două elemente fundamentale:
- structura spaţială şi temporală, care se referă la reţeaua de sectoare de control şi staţii
unde se fac prelevări de probe, la periodicitatea şi caracteristicele indicatorilor de calitate ce
se analizează;
- aspecte logistice, metode, metodologii, proceduri, programe.
Din lucrarea “Alimentarea cu apă” (1972) a lui P. Trofin aflăm că primele încercări
de realizare a unor sisteme centralizate de alimentare cu apă în unele localităţi din ţara noastră
se situează cu circa 300 de ani în urmă. Sunt citate în acest sens încercările făcute în Iaşi
(1657) şi Focşani (1690). De asemenea, sunt detaliate de autor lucrările de alimentare cu apă a
oraşelor Botoşani şi Piatra Neamţ.
În anul 1972 apare volumul III “Resurse de apă” al lucrării “Atlasul cadastrului ape-
lor din R.S.România”. Această sinteză elaborată sub formă de tabele, hărţi şi text, pentru valo-
rificarea mai deplină a datelor cuprinse în fişele cadastrale, în studiile pe bazine hidrografice,
în vederea folosirii raţionale şi complexe a apelor ţării, a fost începută în anul 1964 când apare
primul volum “Reţeaua hidrografică” şi continuă cu volumul II “Stăpânirea, folosirea şi
protecţia apelor” – 1972.
Din lucrarea lui D.I Oancea (1973), “Gruparea urbană Galaţi-Brăila. Studiu de ge-
ografie regională” reies numeroase informaţii cu privire la debitele vehiculate de Dunăre,
Siret şi Prut şi informaţii despre modul de valorificare al acestora “În dreptul Galaţiului, Du-
nărea transportă un debit anual de apă de cca. 200 miliarde metri cubi de apă, Siretul 7 mili-
arde metri cubi de apă iar Prutul 2 miliarde metri cubi de apă”. Debitul lor mare şi perma-
nent de apă poate asigura necesarul dezvoltării culturilor irigate din luncile Siretului şi Pru-
tului precum şi consumul de care au nevoie marile unităţi industriale”.
În urma studiilor hidrogeologice făcute de P. Constantinescu, M. Popescu şi D.
Neagu (1973), în jurul municipiului Suceava în scopul găsirii unor surse de apă pentru ali-
60
mentarea cu apă s-au descoperit “rezerve de apă cu potabilitate normală”, care ar putea con-
tribui la “întărirea rezervei de apă a municipiului”. Autorii fac şi referiri la marii consumatori
din municipiu.
Informaţii cu privire la folosirea orizonturilor acvifere de mare adâncime pentru ali-
mentarea cu apă a localităţilor există în lucrarea lui Gh. Mironescu, “O nouă orientare spre
exploatarea orizonturilor acvifere de mare adâncime din sudul Podişului Moldovei ” (1973).
“O valoroasă realizare o constituie magistrala de alimentare cu apă de adâncime,
captată la Vadu Roşca (judeţul Vrancea) sursă prin care printr-o conductă de 60 km Galaţiul
primeşte 930 l/s apă de adâncime”. Acest tip de informaţii le-am extras din “Trei decenii de
mari realizări. Documentar. Judeţul Galaţi”, realizat de C. Stoica, I. Dragomir şi M. Bru-
diu în anul 1974.
În “Alimentări cu apă“ (1981 I. Pîslăraşu, N. Rotaru, M. Teodorescu) prezintă în
primul capitol situaţia alimentărilor cu apă în diferite oraşe din ţară. Între acestea se află şi
Iaşi, Bacău şi Galaţi.
În lucrarea “Apele subterane din România”(1983) M. R. Pascu face o analiză a an-
samblului factorilor naturali care se implică în formarea şi dinamica apelor subterane.
În“Lungul drum al apei pentru Iaşi”, autorii N. Peiu şi D. Simionescu (1995) reali-
zează istoria completă a alimentării cu apă a oraşului Iaşi, începând din vremea lui Vasile
Lupu şi până în zilele noastre. Împreună cu autorii care se recunosc“ purtaţi de visare şi poe-
zie în căutarea răcoritoarelor ctitorii ale apelor”, (pag.12) putem spune că suntem în faţa
unei istorii romanţate a drumului apei către Iaşi, punctată din când în când de realismul crud
al unor evenimente istorice şi fenomene naturale precise şi dure.
Contribuţii importante asupra folosinţelor apelor le regăsim şi în multe lucrări generale
hidrologice şi hidrotehnice, la nivelul întregii ţări: I. Ujvari (1956, 1958, 1959, 1960, 1972,
1980),V. Anghel (1958), C. Diaconu şi P. Şerban (1994), S. Dumitrescu (1958), precum şi
din Anuarul Hidrologic (1920-1972), “Râurile României” – Monografie hidrologică (1971),
Atlasul Cadastrului Apelor din România (1992), etc.
Concluzii
În urma cercetării şi analizării, numeroaselor lucrări care abordează problematici dife-
rite ale teritoriului Moldovei se poate constata că Moldova s-a bucurat de-a lungul timpului de
atenţia unui număr destul de mare de cercetători geografi.
O periodizare a cercetărilor geografice generale asupra acestui teritoriu la scara tuturor
problemelor abordate este dificilă. Individualizarea mai timpurie la nivelul ţării noastre a unor
ştiinţe conexe geografiei, a făcut ca pentru perioada de dinaintea sec. XX iniţiativa în studiul
componentelor sau ansamblului geografic să aparţină biologilor şi geologilor.
În sec. XX, o dată cu punerea bazelor geografiei ca ştiinţă de sine stătătoare, cu înfiin-
ţarea catedrelor de geografie în cele mai importante universităţi din România, cu cristalizarea
concepţiilor şi metodologiei de cercetare încep să apară din ce în ce mai multe studii asupra
diferitelor regiuni ale ţării.
Se poate remarca astfel că la nivelul teritoriului Moldovei se conturează trei mari etape
de cunoaştere şi studiere a diferitelor aspecte geografice.
O primă etapă de cunoaştere, în care observaţiile, descrierile şi studiile nu au aparţinut
oamenilor de ştiinţă de formaţiune geografică până în deceniul al II-lea al sec. XX; o a doua
etapă până în jurul anilor 50, în care se pun bazele cunoaşterii ştiinţifice. Aceasta este caracte-
rizată prin diferite studii regionale, cu detalierea descriptivă a componentelor învelişului geo-
grafic. O a treia etapă, până în zilele noastre, este marcată atât prin studiile cu caracter de ana-
liză locală şi regională cât şi prin lucrările de sinteză, la nivelul anumitor componente ale
geosistemului sau al întregului său.
61
Având în vedere cercetările asupra folosinţelor şi calităţii apelor, putem constata că,
începând cu sfârşitul sec. al XVIII-lea, o serie întreagă de oameni de ştiinţă au făcut diverse
studii asupra apelor de suprafaţă şi freatice de pe teritoriul Moldovei. Aceste studii erau făcute
cu mijloace empirice, rezultatele obţinute fiind destul de aproximative.
Ca şi în istoria altor ştiinţe, secolul al XIX-lea reprezintă un salt calitativ pentru studii-
le şi cercetările asupra folosinţelor apelor de pe teritoriul Moldovei. Datorită numeroaselor
utilităţi, problematica apei a fost abordată în numeroase studii şi cercetări în care s-au implicat
oameni de ştiinţă din diverse domenii de activitate (geologi, biologi, geografi, constructori
etc.).
În sec. al XX-lea, prin identificarea unor noi utilităţi, precum şi a unor noi mijloace de
valorificare a potenţialului hidric s-au dezvoltat în România noi ştiinţe (hidrotehnica, hidroe-
nergetica ş.a.), desigur cu structurile educaţionale necesare formării de specialişti. În cadrul
acestor instituţii nou înfiinţate s-au elaborat numeroase proiecte şi studii cu privire la folosin-
ţele apelor.
Începând cu deceniul al VIII-lea al sec. XX, cercetările şi studiile ce au în vedere pro-
blematica apelor se orientează spre reducerea poluării, ameliorarea calităţii precum şi creşte-
rea randamentului folosinţelor. Aceste noi direcţii se menţin şi în perioada contemporană, re-
prezentând probabil o preocupare a oamenilor de ştiinţă şi în viitor.
62
CAPITOLUL 2
Apele de suprafaţă şi subterane din spaţiul hidrografic Siret - Prut

Calitatea resurselor de apă potabilă din cadrul oricărui bazin hidrografic este puternic
influenţată de manifestarea fenomenelor naturale ce au loc în bazinul respectiv. De asemenea,
fiecare formă de utilizare a apei îşi lasă amprenta asupra calităţii acesteia şi asupra sistemelor
acvatice în care apa ajunge în mod spontan sau dirijat.
După cum este cunoscut, multitudinea destinaţiilor apei afectează frecvent şi în mod
profund calitatea ei, fapt ce determină (în cele mai fericite cazuri) intervenţii pentru refacere.
Acestea au loc însă numai pe o anumită porţiune (de obicei acolo unde au apărut probleme)
neluându-se în seamă faptul că efectele negative se transmit, în proporţii mai mari sau mai
mici, aproape pe întreg bazinul hidrografic. Lipsa monitorizării utilizărilor succesive ale apei
în diferite activităţi, face să nu se poată reconstitui un tablou complet şi detaliat al consecinţe-
lor ce duc la modificarea calităţii ei.
De aceea am considerat că un studiu asupra calităţii apelor potabile din municipiile re-
şedinţă de judeţ din Moldova nu poate fi făcut decât în cadrul unui ansamblu de referinţă spa-
ţial şi dinamic, coerent, cu toate manifestările fenomenelor sale naturale şi antropice. Pentru
aceasta, ne-am referit la ansamblul format din bazinele hidrografice în care se află cantonate
resursele de apă potabilă ale municipiilor reşedinţă de judeţ din Moldova, pe care l-am numit
„Spaţiul hidrografic Siret – Prut”, format din sectoarele bazinelor hidrografice Siret şi Prut
aflate pe teritoriul României (fără bazinul hidrografic al Buzăului).
2.1. Caracterizarea hidrologică şi hidrogeologică generală

Spaţiul hidrografic Siret - Prut este situat în partea de est a ţării, în extremitatea nord-
estică a bazinului Dunării. Este delimitat de lanţul Carpaţilor Orientali (Munţii Rodnei,
Bârgău, Călimani, Giurgeu, Hăghimaş, Ciuc, Buzău, Ciucaş) la vest; la nord - nord-est şi est
formează graniţa între România şi Ucraina, (pe 104,17 km) şi între România şi Republica
Moldova, (pe 711 km) iar la sud se învecinează cu Câmpia Bărăganului. Punctele extreme ale
acestui spaţiu hidrografic se află aproximativ în zona localităţi Rădăuţi - Prut în nord-est (lat
48°13'52.30"N şi long 26°47'55.51"E), Şesuri în nord-vest (lat 47°34'32.15"N şi long 25°
0'0.58"E), Livezi în sud-vest (lat 45°18'14.86"N şi long 27°16'0.28"E), Galaţi în sud-est ( lat
45°25'14.49"N şi long 28° 1'50 46"E), şi Stănileşti în est (lat 46°39'1''N şi long 28°14'16''E)
(anexa 1).
Reţeaua hidrografică din spaţiul hidrografic Siret-Prut cuprinde totalitatea unităţilor
hidrografice reprezentate în principal, prin râuri şi pâraie (sisteme hidrografice permanente şi
temporare), distingându-se râuri alohtone şi râurile Siret şi Prut. Lungimea acestei reţele hi-
drografice este de 22347 km şi are o densitatea medie de 0,33 km/km2.
Râul Siret este cel mai important afluent al Dunării, având un debit mediu multianual
la vărsare, de cca. 250 m3/s şi drenează cel mai mare bazin hidrografic de pe teritoriul Româ-
niei.
Al doilea afluent ca lungime al Dunării, râul Prut (952,9 km), formează graniţa între
România şi Ucraina pe 31 km şi între România şi Republica Moldova pe 711 km.
Împreună, cele două râuri drenează apele de pe o suprafaţă totală (teritoriul spaţiului
hidrografic Siret - Prut) de 48720 km2, (fără bazinul hidrografic Buzău - 5160 km2 şi fără sec-
toarele de pe teritoriile statelor vecine Moldova şi Ucraina).
În spaţiul hidrografic Siret - Prut sunt identificate 1112 râuri cu bazine mai mari de 10
2
km şi 96 de lacuri de acumulare cu suprafeţe mai mari de 50 ha (anexa 2).
63
Prezentarea principalelor râuri ale spaţiului hidrografic Siret-Prut
Siretul face parte din categoria râurilor transfrontaliere. Izvorăşte din Carpaţii Pădu-
roşi (Ucraina) şi colectează toţi afluenţii care coboară de pe versanţii estici ai Carpaţilor Ori-
entali. Are o lungime totală de 647 km, de la izvorul de sub Obcina Lungru (altitudine 1238
m) şi până la vărsare în Dunăre, în apropiere de municipiul Galaţi (la Şendreni). La intrarea în
ţară, Siretul are un debit mediu multianual de 13.0 m3/s. Spre aval debitele cresc, mai ales du-
pă principalele confluenţe, astfel: la Lespezi (aval de confluenţa cu Suceava) 36,5 m3/s, la
Drăgeşti (în aval de confluenţa cu Moldova) 75,1 m3/s, la Răcătău (în aval de confluenţa cu
Bistriţa) 140 m3/s, la Lungoci (în aval de confluenţa cu Trotuşul şi Putna) 240 m3/s.
Râul Siret are cel mai tipic bazin asimetric din ţară, ca urmare a formării sale din apor-
tul afluenţilor importanţi pe care îi primeşte de pe partea dreaptă (Suceava, Moldova, Bistriţa,
Trotuş, Putna, Rîmnicu Sărat, Buzău). Pe partea stângă cel mai important afluent este Bârla-
dul, cu un regim torenţial caracteristic podişurilor din partea de este a ţării şi o scurgere în ge-
neral redusă.
Principalii afluenţi ai Siretului de la nord la sud (pe partea dreaptă)
Suceava izvorăşte din Obcinele Bucovinei (jud. Suceava) şi se varsă în Siret în apropi-
erea localităţii Liteni (jud. Suceava), având o lungime de 173 km. Bazinul hidrografic al râu-
lui Suceava are o suprafaţă de 2298 km2 şi cuprinde un număr de 72 cursuri de apă, din care
cele mai importante sunt Putna, Pozen, Suceviţa, Şomuz, Solca, Horaiţ, Soloneţ, Hătnuţa,
Dragomirna.
Moldova are o lungime de 213 km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 4299 km2 ,
cu o altitudine medie de 674 m. Izvorăşte din extremitatea nordică a Obcinei Lucina – Meste-
căniş de la o altitudine de 1116 m şi se varsă în Siret aval de municipiul Roman (jud. Neamţ).
Principalii afluenţi ai râului Moldova sunt Sadova, Moldoviţa, Suha, Humor, Suha Mică,
Suha Mare, Râşca, Neamţ, Nemţişor.
Bistriţa izvorăşte din M-ţii Rodnei (jud. Suceava) şi se varsă în Siret aval de munici-
piul Bacău; este cel mai mare afluent al râului Siret, are o lungime de 283 km, o suprafaţă a
bazinului hidrografic de 6400 km2 şi culege apele unei reţele hidrografice formată din afluen-
ţii Dorna, Neagra Şarului, Borca, Sabasa, Bistricioara, Putna, Bicaz, Tarcău, Cracău, Români,
Trebeş.
Trotuşul izvorăşte din M-ţii Ciucului (jud. Harghita) şi se varsă în Siret aval de oraşul
Adjud (jud. Vrancea). Are o lungime de 162 km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 4456
km2. Principalii afluenţi ai râului Trotuş sunt Uzul, Slănicul, Oituzul, Caşinul, Tazlăul.
Putna izvorăşte din M-ţii Vrancei şi se varsă în Siret la Fundenii Noi. Are o lungime
de 153 km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 2480 km2. Principalii afluenţi ai râului
Putna sunt Zăbala, Sturza, Milcov, Rîmna, Năruja.
Rîmnicu Sărat izvorăşte din munţii Vrancei de sub vf. Furu şi se varsă în râul Siret
amont de Nămoloasa (jud. Vrancea). Are o lungime de 137 km şi o suprafaţă a bazinului hi-
drografic de 1063 km2. Principalii afluenţi ai Rîmnicului Sărat sunt Greabăn, Coţatcu, Viroa-
ga, Slănic.
Bârladul (afluent pe partea stângă) este un râu tipic de silvostepă, având o suprafaţă a
bazinului de 7220 km2 şi o lungime de 207 km. Izvorăşte din Valea Ursului, de la altitudinea
de 347 m, ajungând la vărsare în Siret, la Călienii Vechi, la 20 m. Râul Bârlad are 45 afluenţi,
din care cei mai importanţi sunt Sacovăţ, Vaslui, Crasna, Racova, Tutova, Pereschiv şi
Berheci.
Valorile debitelor medii multianuale în câteva secţiuni de pe cursul râului Siret şi a
principalilor săi afluenţi sunt prezentate în tabelul nr. 2.1
Tab. 2.1 Râul Secţiunea Q.med. multianual
(m3/s)
Siret Lespezi 36,6
Siret Drăgeşti 76,8
64
Siret Lungoci 208
Siret Amonte confluenţă Dunăre 212
Suceava Iţcani 16,4
Moldova Fundu Moldovei 3,56
Moldova Roman 32
Bistriţa Dorna Giumalău 12,1
Bistriţa Frumosu 37,5
Trotuş Târgu Ocna 17,2
Trotuş Vrânceni 35,4
Putna Colacu 11,9
Putna Botârlău 16,4
Bârlad Bârlad 11
( sursa: I.N.H.G.A Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor)
Valorile debitelor minime (minime medii lunare cu probabilitatea de 95%) sunt pre-
zentate în câteva puncte caracteristice în tabelul nr. 2.2
Tab. 2.2
Râul Secţiunea Qmed. lunar

95%( m 3/s)
Siret Lespezi 4,00
Siret Drăgeşti 7,50
Siret Lungoci 28,5
Suceava Iţcani 1.75
Moldova Roman 3.40
Trotuş Vrânceni 3.02
Bârlad Bârlad 0.65
(sursa: I.N.H.G.A)
Debitele maxime înregistrate pe râul Siret şi afluenţii mai importanţi au fost: 865 m3/s
pe Siret la Şerbăneşti – Huţani, 1140 m3/s la Lespezi şi 1920 m3/s la Drăgeşti, în iulie 1969;
1700 m3/s pe râul Trotuş la Rădeana – Vrânceni, în mai 1975; 310 m3/s pe râul Bârlad la Vas-
lui în anul 1979 şi 310 m3/s, în anul 1985, la Băceşti; 3270 m3/s pe râul Siret la Cosmeşti, în
mai 1991 şi 1550 m3/s pe râul Tazlău, la Helegiu, în iulie 1991.
Debitele maxime cu probabilitatea de depăşire de 1% în secţiunile importante sunt
prezentate în tabelul nr. 2.3.
Tab. 2.3
Râul Secţiunea Qmax 1%
(m3/s)
Siret Lespezi 1825
Siret Drăgeşti 2650
Siret Lungoci 3950
Suceava Iţcani 1725
Moldova Roman 1925
Bistriţa Frumosu 1320
Trotuş Vrânceni 2500
Putna Botârlău 1790
Bârlad Bârlad 450
Bârlad Tecuci 480
(sursa: I.N.H.G.A)
Sintetizat, media anuală a scurgerii de suprafaţă în cadrul spaţiului hidrografic Siret-

Prut este redată în anexa 3.
65
Scurgerea solidă pe râul Siret şi afluenţii acestuia pune în evidenţă contrastul între
procesele lente de eroziune din nordul bazinului şi cele accentuate din sud (în zona Vrancea,
subazinul râului Putna), după cum se poate observa din datele prezentate în tabelul nr. 2.4
Tab. 2.4
Râul Secţiunea Rmed
(kg/s)
Siret Lespezi 67,6
Siret Drăgeşti 126
Siret Lungoci 349
Suceava Iţcani 15,1
Moldova Roman 40,0
Trotuş Vrânceni 37,8
Bârlad Bârlad 7,6
(sursa: I.N.H.G.A)
În anul 1997 s-au înregistrat, în subazinul râului Putna, cantităţi de aluviuni în suspen-
sie de 15.600 kg/s la Mirceşti şi 17.200 kg/s la Colacu.
Râul Prut este ultimul afluent de ordinul I al Dunării şi confluează cu aceasta la 150
km amonte de vărsarea fluviului în Marea Neagră. Izvorăşte de pe versantul NE al masivului
Cernahora (Černogora), la altitudinea de 1580 m, din munţii Carpaţi, pe teritoriul Ucrainei şi
se varsă în Dunăre la Giurgiuleşti la altitudinea de 2 m.
Până la intrarea pe teritoriul României, la Oroftiana, râul Prut are o lungime de cca.
211 km, panta longitudinală de 6,4 ‰, un coeficient de sinuozitate de 1,18, şi un bazin de
8.241 km2. În acest sector afluenţii de pe partea dreaptă sunt: Pruteţul, Liucica, Pistinka,
Rîbniţa şi Ceremuşul, ultimul fiind şi cel mai important. De pe stânga nu primeşte afluenţi
importanţi din Carpaţi.
Pe teritoriul României suprafaţa bazinului hidrografic al râului Prut este de 10.967
2
km şi lungimea, pe care face şi graniţa de est, este de 742 km.
Panta longitudinală medie a râului Prut este de 0,2‰, iar a afluenţilor principali varia-
ză între 1-3‰. Coeficientul de sinuozitate este de 2.30. Reţeaua hidrografică însumează în
cele 3 ţări (Ucraina, România şi Moldova) 11.000 km, din care 3.000 km au curgere perma-
nentă (Başeu, Jijia, Bahlui) şi aproape 8.000 km au curgere intermitentă (Putreda, Vorniceasa,
Aluza). Pe teritoriul României lungimea afluenţilor este de 3809 km. Densitatea reţelei hidro-
grafice este de 0,41 km/km2, fiind superioară mediei pe ţară (0,33 km/km2). Pe partea dreaptă
râul Prut primeşte 27 afluenţi dintre care menţionăm: Poiana, Corneşti, Isnovăţ, Rădăuţi,
Volovăţ, Başeu, Jijia, Moşna, Elan, Oancea, Brăneşti şi Chineja. Pe partea stângă primeşte 32
afluenţi din care menţionăm Telenaia, Larga, Vilia, Lopatnic, Racoveţul, Ciugurul, Kamenka,
Gîrla Mare, Frasinul, Mirnova.
Principalii afluenţi ai râului Prut de pe teritoriul României
- Başeul, care izvorăşte din Dealul Bour-Ibăneşti de la altitudinea absolută de 300 m şi
se varsă în Prut aval de Ştefăneşti, la altitudinea de 57 m. În bazinul Başeu, majoritatea râuri-
lor au curs temporar. Multitudinea iazurilor din bazin, care însumează o suprafaţă de 1190 ha,
cu un volum de 34 mil. m3, a fost determinată de necesitatea asigurării rezervelor de apă.
- Jijia, cel mai important afluent de pe partea dreaptă al Prutului, izvorăşte din Masi-
vul Bour, de pe teritoriul Ucrainei, de la altitudinea de 340 m. Bazinul hidrografic al râului are
o suprafaţă de 5757 km2, o lungime de 275 km. Din dreptul localităţii Chipereşti traseul râului
a fost modificat prin excavarea unei albii artificiale până la confluenţa cu Prutul. Segmentul
de râu din aval de Chipereşti şi până la vechea confluenţă cu Prutul, în lungime de 49 km, a
căpătat denumirea de Jijia Veche. La Chipereşti s-a realizat nodul hidrotehnic prin intermediul
66
căruia se pot face transferuri de debit în Jijia Veche. Jijia are 36 afluenţi, din care ce mai im-
portanţi sunt: Sitna, Miletin, Jijioara şi Bahlui.
În lungul cursului Prutului, debitul mediu multianual creşte de la 78,1 m3/s (2462
mil.m /an) în secţiunea Rădăuţi, la 86,7 m3/s (2736 mil.m3/an) în secţiunea Ungheni şi la 105
3
m3/s (3314 mil.m3/an) la confluenţa cu Dunărea.

Aportul principalului afluent al râului Prut, Jijia, este de circa. 10-10.5 m3/s (316
3
mil.m /an).
Valorile debitelor minime caracteristice (zilnic 95% şi lunar 95%) sunt prezentate în
câteva secţiuni caracteristice în tabelul nr. 2.5
Tab. 2.5
Râul Secţiunea Qzilnic Qlunar
95%(m3/s) 95%(m3/s)
Prut Acumularea Stânca Costeşti 9 19
Jijia Amonte confluenţă Prut 0.05 0.2
Bahlui Amonte confluenţă r. Jijia 0.02 0.07
(sursa: I.N.H.G.A)
Debitele maxime pe râul Prut şi afluenţii săi mai importanţi, au fost înregistrate în anul
1969: 3740 m3/s pe râul Prut la staţia hidrologică Rădăuţi, 160 m3/s pe râul Bahlui, la staţia
hidrologică Iaşi şi 325 m3/s pe râul Jijia, la staţia hidrologică Cârpiţi-Victoria.
Faţă de aceste date istorice debitele maxime cu probabilităţile de depăşire de 1%, pe
râurile principale, sunt redate în tabelul nr. 2.6
Tab. 2.6
Râul Secţiunea Qmax1%
(m3/s)
Jijia Staţia hidrologică Todireni 400
Bahlui Staţia hidrologică Iaşi 450
Prut Acumularea Stânca Costeşti 2800
Prut Ungheni 1310
(sursa: I.N.H.G.A)
Debitul solid al râului Prut la staţia hidrologică Ungheni este de 68 kg/s (2146 mii to-
ne/an). Debitele solide pentru afluenţii principali sunt 11,41 kg/s pe râul Jijia, la staţia hidro-
logică Cârpiţi - Victoria; 6,4 kg/s (202 mii tone/an) pe râul Bahlui - staţia hidrologică Iaşi; 4,0
kg/s (126 mii tone/an) pe râul Zeletin (aval Răchitoasa) şi 3,4 kg/s (107 mii tone/an) pe râul
Simila în acumularea Râpa Albastră.
Lacurile naturale
În arealul spaţiului hidrografic Siret-Prut există 7 lacuri naturale, care au o suprafaţă
mai mică de 0,5 km2. Ca suprafaţă doar lacul Pochina depăşeşte 50 ha. Mai importante sunt:
Lacu Roşu situat în partea centrală a Carpaţilor Orientali, format ca urmare a alunecă-
rilor de teren care au avut loc la poalele muntelui Ucigaşul prin bararea zonei de confluenţă a
mai multor pâraie. Are o suprafaţă de 11,47 ha, volum total de cca. 587.503 m3 şi o adâncime
maximă de 9,7 m. Alimentarea lacului este făcută de afluenţii pârâului Oii, pârâul Suhard şi
12 torenţi.
Lacul Lala (Munţii Rodnei) este de origine glaciară şi datorită calităţilor sale biologice
şi chimice foarte bune (ultraoligotrof) a fost propus ca secţiune de referinţă pentru calitatea
apelor. Este situat la 1800 m altitudine, are o adâncime medie de 1,6 m şi o suprafaţă 8,53 ha.
În vechea luncă inundabilă a râului Prut lacurile naturale existau în număr mare, dar
datorită modificărilor antropice au dispărut sau au fost transformate în iazuri piscicole.
67
Acumulări şi iazuri
În vederea alimentării cu apă a localităţilor, pentru irigarea terenurilor agricole, pentru
atenuarea viiturilor şi pentru producerea de energie electrică în spaţiul hidrografic Siret-Prut
s-au creat de-a lungul timpului un număr de 80 lacuri de acumulare, cu un volum total de
5508,632 mil. m3, din care utili sunt 3242,121 mil. m3.
Dintre aceste acumulări le amintim pe cele mai importante:
Rogojeşti, situată pe cursul superior al râului Siret cu un volum total de 48,4 mil.m3,
din care utili 26 mil.m3 şi o suprafaţă de 825 ha. Scopul acumulării este alimentarea cu apă,
irigaţii, atenuare de viituri şi (subordonat), producere de energie electrică.
Bucecea de pe râul Siret, cu un volum total de 25 mil. m3, din care 5,86 mil.m3 volum
util şi o suprafaţă de 475 ha. Scopul este alimentarea cu apă potabilă şi industrială, tranzitarea
de debite pe derivaţia Bucecea – Sitna pentru irigaţii, producere de energie electrică.
Dragomirna, situată pe pârâul Dragomirna, afluent de pe stânga al râului Suceava, cu
un volum total de 19,22 mil.m3, din care volumul util de 18,73 mil.m3 şi suprafaţa lacului de
189 ha. Este amenajată pentru alimentarea cu apă.
Şomuz II- Moară, amplasată pe pârâul Şomuzul Mare, cu un volum total de 11,3 mil.
m3, din care volumul util 6,8 mil. m3 şi o suprafaţă de 153 ha.
Izvorul Muntelui, situat pe râul Bistriţa, cu un volum total de 1230 mil. m3, din care
volumul util de 882 mil. m3 şi o suprafaţă a lacului de 3100 ha. Scopul este producerea de
energie electrică, alimentarea cu apă, atenuarea viiturilor, irigaţii şi agrement.
Poiana Uzului, situată pe râul Uz, afluent al râului Trotuş, cu un volum total de 88,0
mil. m3, din care volumul util este de 86,0 mil. m3 şi o suprafaţă la de 335 ha. Scopul acestei
acumulări este alimentarea cu apă şi producerea de energie electrică.
Acumulările de pe Siretul inferior – Galbeni, Răcăciuni, Bereşti, Călimăneşti au rol
complex: energetic, atenuare a viiturilor şi irigaţii.
Stânca-Costeşti, a fost dată în folosinţă în anul 1978, fiind realizată pe râul Prut, la
cca. 580 km amonte de confluenţa acestuia cu Dunărea. Barajul, având o înălţime de 47 m şi o
lungime de 740 m, reţine un volum de apă de 735 mil.m3. Volumul total al lacului este de
1400 mil.m3. Acumularea are o suprafaţă de 59 km2 şi o adâncime maximă de - 41,5 m. A fost
realizat cu scopul de a asigura cerinţele de apă şi pentru atenuarea viiturilor.
Podu Iloaiei, este situată pe râul Bahluieţ şi a fost dată în exploatare la sfârşitul anului
1964. Barajul, având o înălţime maximă de 14 m şi o lungime de 640 m poate reţine un volum
total de 31,53 mil.m3. Acumularea are o suprafaţă de 251 ha la nivelul normal de retenţie. A
fost construit cu scopul de a asigura cerinţele de apă şi pentru atenuarea viiturilor.
Soleşti, este situată pe râul Vasluieţ, în bazinul hidrografic Bârlad. Barajul, având o
înălţime maximă de 12,6 m şi o lungime de 946 m poate reţine un volum total de 48.5 mil.
m3. Acumularea are o suprafaţă de 404 ha la nivelul normal de retenţie. A fost construit cu
scopul de a asigura cerinţele de apă ale municipiului Vaslui şi pentru atenuarea viiturilor.
Iazurile, sunt prezente în număr mare (312) în spaţiului hidrografic Siret-Prut, multe
din ele fiind amenajate încă din timpul lui Ştefan cel Mare. Sunt amplasate cu precădere pe
râurile Başeu (225), Jijia, Bahlui şi pe afluenţi ai acestora.
Pentru identificarea resurselor de apă de suprafaţă, specialişti ai Direcţiilor Apelor Prut
şi Siret au delimitat corpuri de apă de suprafaţă pentru toate râurile al căror bazin are suprafa-
ţa mai mare de 10 km2. De asemenea, toate lacurile mai mari de 50 ha au fost identificate ca şi
corpuri de apă.
Un“corp de apă de suprafaţă” reprezintă “un element discret şi semnificativ al apelor
de suprafaţă, de exemplu: lac, lac de acumulare, curs de apa – râu sau canal, sector de curs
de apă – râu sau canal, ape tranzitorii sau un sector/secţiune din apele costiere” 1 . Ceea ce
1
Conform prevederilor Directivei Cadru 60 /2000 /EC cu privire la apele de suprafaţă.
68
diferenţiază un corp de apă de altul se referă la caracteristicile naturale şi la presiunile legate
de activităţile antropice care se exercită asupra acestora.
Criteriile utilizate pentru delimitarea corpurilor de apă sunt:
- categoria de apă de suprafaţă;
- tipologia apelor de suprafaţă;
- caracteristici fizice – geografice.
Sintetizând analiza efectuată pentru bazinele hidrografice ale râurilor Siret şi Prut, fo-
losind criteriile prezentate anterior, pentru spaţiul hidrografic Siret-Prut am definit unui număr
de 712 corpuri de apă de suprafaţă, din care 361 râuri permanente, 252 râuri nepermanente, 96
de lacuri de acumulare şi 3 naturale.
Lungimea maximă a unui corp de apă este de 468,83 km, în timp ce lungimea minimă
este 1 km. Media lungimilor corpurilor de apă delimitate în spaţiul hidrografic Siret-Prut este
de 24,43 km.
Am identificat trei categorii de corpuri de apă: corpuri de apă care nu sunt puternic
modificate (fără alterări hidromorfologice) – Non HMWB, candidate la „puternic modifica-
te”- Candidat la HMWB şi corpuri de apă puternic modificate - HMWB (clasificare conformă
cu prevederile Directivei Cadru 60/2000/EC). Astfel, în spaţiul hidrografic Siret-Prut au rezul-
tat (anexa 4):
- 317 corpuri fără alterări hidromorfologice (importante);
- 93 corpuri de apă puternic modificate;
- 39 candidate la „puternic modificate”;
- 1 corp de apă artificial (canalul U.H.E. Piatra Neamţ – Buhuşi).
Apele freatice din Spaţiul Hidrografic Siret-Prut sunt cantonate în special în formaţi-
uni de vârstă cuaternară – holocenă şi pleistocenă – situate în baza luncilor şi teraselor şi a
zonei de câmpie. Într-o mică măsură apele freatice apar şi în depozitele antecuaternare care
aparţin zonelor de munte, dealuri şi podişuri.
Acviferele freatice care se găsesc în zonele montane şi depresiuni intramontane, în zo-
na dealurilor subcarpatice şi a Podişului Moldovenesc şi sunt cantonate în formaţiuni
antecuaternare (roci cristaline, depozite pliocene), pot fi utilizate pentru alimentări cu apă.
Apele cumulate în aceste zone apar sub formă de izvoare, cu debite ce variază între 0,5 – 15
l/s. Rezervele freatice din lunci şi terase, cât şi cele dispersate în interfluvii nu permit decât
valorificări locale pentru necesităţi reduse, apa având frecvent un caracter nepotabil, datorită
în special mineralizării.
Sunt de semnalat apele freatice afectate de terenurile sărăturate existente în bazinul
Prutului, răspândite în Depresiunea Jijiei, în incinta luncii Prutului între Fălciu - Oancea şi în
luncile Elanului şi Horincei.
Acviferele de adâncime din spaţiul hidrografic Siret - Prut sunt cantonate în următoa-
rele hidrostructuri:
Complexul acvifer cantonat în "Stratele de Frăţeşti" ocupă o suprafaţă foarte mică a
bazinului (zona de confluenţă cu Dunărea la Galaţi – Barboşi). Litologic, „stratele” în care se
află cantonate apele sunt alcătuite dintr-o succesiune de nisipuri fine, medii şi grosiere, pietri-
şuri, iar la diferite niveluri apar intercalaţii argiloase. Apele au caracter ascensional;
Complexul acvifer cantonat în "Stratele de Cândeşti” ocupă arealul cel mai extins, lo-
calizat în aval de Adjud (cu lăţimi de 30 - 35 km) şi anume: Adjud (zona pietrişurilor de la
Adjud – Poiana, jud. Vrancea), Mărăşeşti, Focşani, Rîmnicu Sărat, Buzău, iar spre vest până
în zona contactului morfologic dintre subcarpaţi şi câmpie;
Complexul acvifer cantonat în formaţiunile de vârstă Pliocen superior se extinde în
zonele Adjud, Bârlad, Tecuci şi în continuare, pe partea stângă a Siretului, până în cursul infe-
rior;
69
Complexul acvifer cantonat în formaţiunile de vârsta Pliocen inferior; în care apele
sunt depozit cu alternanţă de nisipuri şi argilă pe văile Berheci, Zeletin, Simila, Tutova;
Complexul acvifer cantonat în formaţiunile de vârsta Sarmaţiană determină apariţia în
culoarul Siretului, pe sectorul Adjud–Bacău, a unor ape sub presiune, aşa cum o dovedesc fo-
rajele executate la Sascut, Pânceşti, Răcăciuni, Galbeni, Bacău–Sud. Acesta se extinde spre
zonele limitrofe (culoarul Trotuşului, Urecheşti, Podişul Bârladului, Pânceşti şi Horgeşti);
Deşi slabe calitativ, trebuie amintite şi stratele acvifere de adâncime medie şi mare ca-
re sunt localizate în subazinul median şi mai ales în bazinul inferior al Bârladului, în special
între Negrileşti - Blăneasa şi Tecuci.
Pentru identificarea şi delimitarea rezervelor de ape subterane, specialişti ai Direcţiilor
Apelor Prut şi Siret au delimitat corpuri de ape subterane care deţin debite exploatabile mai
mari de 10 m3/zi. În restul arealului, chiar dacă există condiţii locale de acumulare a apelor în
subteran, acestea nu se constituie în corpuri/rezerve de apă, conform prevederilor Directivei
Cadru 60 /2000 /EC.
Identificarea şi delimitarea corpurilor de ape subterane s-a făcut pe baza următoarelor
criterii: geologic, hidrodinamic, starea corpului de apă (calitativă şi cantitativă).
Criteriul geologic, intervine nu numai prin vârsta depozitelor purtătoare de apă, ci şi
prin caracteristicile petrografice, structurale, de care depinde capacitatea şi proprietăţile lor de
a înmagazina apa.
Criteriul hidrodinamic acţionează în special pentru identificarea extinderii corpurilor
de apă. Astfel, corpurile de ape freatice au extindere numai până la limita bazinului hidrogra-
fic, care corespunde liniei de cumpănă a acestora, în timp ce corpurile de adâncime se pot ex-
tinde şi în afara bazinului.
Starea corpului de apă, atât cea cantitativă cât şi cea calitativă, a constituit obiectivul
central în procesul de delimitare, evaluare şi caracterizare a unui corp de apă subterană.
Corpurile de ape subterane care se dezvoltă în zona de graniţă şi se continuă pe terito-
riul unor ţări vecine sunt definite ca transfrontaliere.
Sintetizând analiza efectuată pentru bazinele hidrografice ale râurilor Siret şi Prut şi
aplicând criteriile prezentate anterior, pentru spaţiul hidrografic Siret - Prut am identificat şi
delimitat un număr de 13 corpuri de ape subterane (anexa 5), din care:
8 corpuri de ape subterane se prezintă într-o stare bună;
2 corpuri prezintă risc calitativ;
2 corpuri sunt transfrontaliere;
1 corp aparţine bazinului hidrografic Buzău dar este administrat de D.A. Siret.
Codul corpurilor de ape subterane a fost stabilit în funcţie de spaţiul bazinul hidrogra-
fic căruia îi aparţine. Exemplul 1: GWSI01 are următoarea structură: GW = ape subterane; S
= spaţiul hidrografic Siret; 01 = numărul corpului de apă în cadrul spaţiului hidrografic Siret
şi exemplul 2: GWPR01 are următoarea structură: GW = ape subterane; PR= spaţiul hidro-
grafic Prut; 01= numărul corpului de apă în cadrul spaţiului hidrografic Prut.
Din cele 13 corpuri de ape subterane identificate, 10 aparţin tipului poros, acumulate
în depozite de vârstă cuaternară şi sarmaţian ponţiană, un corp aparţine tipului fisural dezvol-
tat în depozite de vârstă precambrian superior-paleozoică, iar un alt corp este de tip fisural –
carstic, dezvoltat în depozite de vârstă triasic–cretacice.
Cele mai multe corpuri de apă subterană şi anume 3 (GWSI02, GWSI03 şi GWSI05)
şi 4 (GWPR01, GWPR02, GWPR03 şi GWPR04) au fost delimitate în zonele de lunci şi tera-
se ale râurilor Siret şi Prut şi afluenţilor acestora, fiind dezvoltate în depozite aluviale, poros-
permeabile, de vârstă cuaternară. Fiind situate aproape de suprafaţa topografică, ele prezintă
nivel liber.
70
Două corpuri de ape subterane şi anume GWSI01 (Cârlibaba) şi GWSI04 (Munţii
Hăghimaş) se dezvoltă în zone montane şi sunt de tipul fisural şi fisural - carstic, fiind dezvol-
tate în roci dure, predominant calcaroase.
Alte două corpuri şi anume GWSI06 (Suceava) şi GWPR05 (Podişul Central Moldo-
venesc) deşi sunt sub presiune, fiind cantonate în depozite sarmaţian-ponţiene, au o importan-
ţă economică mai redusă. Aceste corpuri de apă subterană sunt transfrontaliere.
Este de subliniat faptul că un corp, şi anume GWSI05 (Câmpia Siretului Inferior),
dezvoltat atât în bazinul hidrografic Siret cât şi în cel al Buzăului, a fost atribuit pentru admi-
nistrare D.A. Siret, datorită dezvoltării sale predominante în bazinul Siretului.
În spaţiul hidrografic Siret - Prut existau, la nivelul anului 2005, un număr de 428 de
folosinţe de apă care se alimentau din surse subterane.
Cele mai importante surse din care se prelevă debite semnificative sunt în număr 13,
dintre care menţionăm, în mod deosebit, captările de la Măneuţi (21 puţuri), Berchişeşti (75
puţuri), Lunca (19 puţuri), Timişeşti, Gherăieşti I+II (114 foraje), Cordun (28 puţuri), şi cap-
tările de la Stănileşti şi Salcia-Lieşti, fiecare având un volum anual captat de peste 1500 mii
m3/an .
Reîncărcarea acviferelor aferente corpurilor de ape subterane din spaţiul hidrografic
Siret Prut se realizează prin infiltrarea apelor de suprafaţă şi meteorice.
În ceea ce priveşte balanţa prelevări/reîncărcare nu se semnalează probleme deosebite,
prelevările fiind inferioare ratei naturale de realimentare.
2.2. Relaţii interactive între apele de suprafaţă şi subterane şi elementele naturale şi

socio-economice din sistemele hidrologice şi hidrogeologice ale spaţiului hidrografic Siret -
Prut
Calitatea apelor de suprafaţă şi subterane din cadrul unui spaţiu/bazin hidrografic este
influenţată de factori antropici şi naturali, astfel :
- apele meteorice conţin gaze dizolvate din atmosferă (care pot fi naturale sau proveni-
te din poluarea aerului), particule de praf inert, pulberi şi particule radioactive, materiale an-
trenate în cursul şiroirii pe suprafaţa solului ( frunze, ierburi şi alte materiale vegetale în toate
fazele posibile de biodegradare, bacterii, argile, insecticide şi erbicide, substanţe organice so-
lubile extrase din vegetaţia în putrefacţie etc.) care ajunse în masa oricărui corp de apă pot
provoca modificări majore ale caracteristicilor apei conţinute de respectivul corp;
- utilizările casnice ale apelor aduc material organic nedegradat (gunoi menajer, gră-
simi etc.) şi material organic parţial degradat (materiale fecale trecute parţial sau deloc prin
proces de epurare, bacterii inclusiv patogene, virusuri, ouă de viermi, hârtie, plastic, deter-
genţi etc.);
- utilizarea industrială generează intrări de materiale organice biodegradabile, solide
anorganice, reziduuri chimice extrem de diverse, ioni de metale;
- folosinţele agricole aduc în apele de suprafaţă cantităţi suplimentare de săruri şi ioni,
resturi de îngrăşăminte chimice, insecticide şi erbicide, particule de sol, detritus organic.
- utilizările consumptive de apă reduc debitele şi implicit măresc concentraţiile de so-
lide dizolvate sau în suspensie.
Calitatea apei nu rămâne constantă în timp, putând să varieze din cauza unor factori
antropici:
- irigaţiile determină debite de reîntoarcere (cu încărcare specifică) numai în perioada
de irigare a culturii în cauză;
- fabricile de conserve de legume de regulă funcţionează (şi deci poluează) sezonier;
- apele fecaloid-menajere neepurate ajung în emisar în cantităţi mari la anumite ore,
corespunzător programului locuitorilor;
71
- apele uzate industriale adesea sunt generate în perioadele de activitate ale fabricilor
(cu excepţia celor unde se lucrează în 3 schimburi), iar detergenţii şi alte substanţe se antre-
nează la sfârşit de schimb sau în pauze, când se fac spălări etc.
Variaţia în timp a calităţii apelor poate fi influenţată şi de factori naturali precum:
- factori geologici – rocile argiloase produc noroi; rocile fisurate sau fracturate permit
intrarea în apele subterane a bacteriilor, suspensiilor; conţinutul mineral al apei depinde de
roci, atât cantitativ cât şi calitativ; alunecările de teren, cedarea bruscă a gheţarilor sau domu-
rilor de sare (sau alte asemenea evenimente catastrofice naturale) duc la descărcarea bruscă de
ape cu mare conţinut salin sau de suspensii;
- factori geografici - apele de munte, cu curgere rapidă, diferă de cele de şes ca putere
de transport, gradient, acoperire a albiei; în apropierea mării, vântul aduce cantităţi importante
de săruri ce ajung apoi în ape determinând creşterea salinităţii;
- factori climatici - apele din topirea zăpezii sunt noroioase, moi, cu conţinut bacterian
ridicat; apele în perioadele de secetă sau din zone aride sunt dure şi cu conţinut mineral înalt,
semănând cu apele subterane; la inundaţii apele sunt noroioase şi adesea antrenează o multi-
tudine de compuşi diverşi; radiaţia solară, vânturile, variaţiile de temperatură şi ciclul îngheţ-
dezgheţ, atacă şi sfărâmă rocile dure, generând astfel şi particule antrenabile de ape ca sus-
pensii;
- vegetaţia - plantele penetrează prin rădăcini (mecanic) şi prin mecanisme biochimice
rocile dure, generând astfel şi particule antrenabile de ape ca suspensii; procesele biochimice
productive sau degradative care au loc la nivelul perişorilor absorbanţi ai rădăcinilor plantelor
superioare reglează adesea cantitatea de azot şi fosfor, pH-ul, carbonaţii, oxigenul dizolvat şi
alte substanţe din apă (acest control este pregnant în lacuri dar poate să se manifeste şi în râ-
uri).
Ca urmare a acţiunii acestor factori şi ai altora, calitatea apei de suprafaţă şi subterane
este variabilă în spaţiu. Spre exemplu, la râurile cu bazin mic un singur factor din cei amintiţi
poate modifica esenţial calitatea apei (la râuri cu bazin de sub 100 km2 variaţiile diverşilor
parametri ating adesea magnitudini de mai multe ordine de mărime, pe când în cazul râurilor
cu bazin hidrografic mai mare, de peste 100 km2, calitatea este constantă, variaţiile fiind de
regulă cu maximum un ordin de mărime pentru fiecare parametru chimic).
În concluzie, putem spune că analizând relaţiile interactive care apar între apele de su-
prafaţă şi subterane cu elementele naturale şi socio-economice dintr-un bazin hidrografic pu-
tem modela şi înţelege modul de evoluţie în timp şi în spaţiu al calităţii apelor respectivului
bazin.
2.2.1. Substratul geologic
Calitatea apelor unui bazin hidrografic depinde în mod considerabil de interacţiunile
ce au loc între aceste ape şi substratul lor geologic. La baza acestor interacţiuni stă capacitatea
de dizolvare a mineralelor şi rocilor de către ape. Această capacitate depinde însă, la rândul ei,
de mai mulţi factori: natura rocilor şi mineralelor, suprafaţa de contact (granulometria şi poro-
zitatea rocilor), timpul de contact şi temperatura.
Unele minerale se dizolvă în apă în urma unor procese chimice simple (clorurile alca-
line, calcarul, gipsul etc.), iar altele se dizolvă în urma unor procese mai complexe, cum sunt
hidroliza, hidratarea, oxido-reducerea, activitatea microorganismelor.
Conţinutul mineral al apelor depinde astfel de roci, atât cantitativ cât şi calitativ. Un
conţinut mai mare al apelor curgătoare în anumite substanţe constituie indici siguri că aceste
ape au străbătut roci bogate în substanţele respective.
Astfel, zona muntoasă de formaţie mezozoică cristalină, incluzând roci vulcanice, ca-
racterizată prin duritate ridicată şi insolubilitate în apă, asigură pentru majoritatea râurilor pe
cursurile superioare caracteristici chimice naturale bune, prin conţinut scăzut de săruri dizol-
vate, lipsă de suspensii şi materii organice, aerare abundentă. În această situaţie sunt râurile
72
Siret, Moldova, Bistriţa, pe întregul lor parcurs în general şi Suceava, Trotuş şi Buzău pe cur-
surile lor superioare.
Formaţiunile geologice ale zonei subcarpatice, de podiş şi de câmpie, sunt supuse unor
procese de eroziune destul de puternice în spaţiul Siret - Prut şi prin aceasta alimentează nedo-
rit râurile cu material de erodat.
Zona subcarpatică şi de podiş, formată din roci mai slabe, precum gresii, marne, calca-
re, argile, nisipuri şi pe alocuri roci salifere, determină apariţia în apele râurilor a unor canti-
tăţi însemnate de săruri solubile şi suspensii minerale (râurile Suceava, Bârlad, Râmnicu Să-
rat, Râmna, Putna, Trotuş, Buzău, etc.).
Zona de câmpie, formată din marne, argile şi aluviuni influenţează şi ea compoziţia
chimică a cursurilor de apă în săruri solubile, substanţe organice, suspensii (râurile Bârlad,
Buzău, Trotuş pe cursurile lor inferioare şi majoritatea râurilor ce aparţin bazinului hidrogra-
fic Prut).
Distribuţia în adâncime a apelor infiltrate din precipitaţii sau a celor drenate din reţea-
ua hidrografică este condiţionată de structura geologică a formaţiunilor (rocile fisurate sau
fracturate permit intrarea în apele subterane a bacteriilor, suspensiilor, etc.). Spaţiul ocupat şi
dinamica apelor în subteran depinde de matricea minerală a terenurilor (terenuri reprezentate
prin sol, depozite superficiale şi roci in situ). Caracteristicile matricei minerale pot fi exprima-
te cantitativ prin doi parametri sintetici:
a. Porozitatea, care precizează spaţiul pe care îl poate ocupa apa într-un anumit teren.
În funcţie de spaţiile ocupate pe o unitate de volum, porozitatea poate fi:
- totală, care reprezintă proporţia de goluri, de forme şi dimensiuni diferite pe care le
conţine un teren. Cu ajutorul acestui indice se poate afla capacitatea colectoare (de stocare) a
terenului, exprimată în procente şi are valori de la 1% (calcare, granite, bazalte) la 87% (piatra
ponce).
- de retenţie, care reprezintă golurile izolate ce reţin apa;
- activă, care reprezintă golurile ce permit circulaţia liberă a apei. Cu alte cuvinte, po-
rozitatea activă este cuantificată prin raportul dintre volumul de apă liberă pe care un teren
saturat îl eliberează sub efectul unui drenaj complet (drenare liberă, gravitaţională, a apei din
golurile aflate în comunicare) şi volumul său total. Domeniul de variaţie al porozităţii active
este mai restrâns în raport cu cel al porozităţii totale: de la 0,1% (pentru granite fisurate) până
la 25% (pentru nisipuri şi pietrişuri;).
b. Permeabilitatea, care cuantifică dimensiunea golurilor prin care se poate deplasa
apa. Deplasarea apei subterane depinde nu numai de proporţia golurilor în comunicare hidrau-
lică, ci şi de forma şi dimensiunea acestor goluri.
Permeabilitatea este caracteristica intrinsecă a matricei minerale, este dependentă de
forma şi dimensiunea golurilor prin care se pot deplasa fluidele şi se cuantifică prin interme-
diul coeficientului de permeabilitate
În funcţie de caracteristicile litologice ale terenurilor permeabile în care se dezvoltă
rezervele de apă subterană, hidrostructurile pot fi:
1. în sedimente neconsolidate (nisipuri grosiere, pietrişuri şi bolovănişuri), care au cele
mai mari conductivităţi hidraulice şi se plasează de cele mai multe ori în vecinătatea surselor
de alimentare a acviferelor (râuri şi lacuri). Situate în zona schimbului activ de ape, aceste ac-
vifere au o mare vulnerabilitate la poluare dar şi un potenţial de autoepurare considerabil;
2. în roci sedimentare detritice, care au un potenţial acvifer mediu, o continuitate hi-
drodinamică semnificativă şi o variabilitate parametrică relativ redusă, în comparaţie cu cele
din rocile sedimentare carbonatice. Plasate la adâncimi mai mari decât acviferele din sedimen-
te neconsolidate, aceste acvifere sunt mai puţin vulnerabile la poluare fiind de cele mai multe
ori captive sau sub presiune;
73
3. în roci vulcanice (tufuri, cenuşi, curgeri de lave, bazalte) cu o foarte mare porozitate
primară şi o permeabilitate redusă; datorită izolării golurilor, pot acumula acvifere cu potenţi-
al mare în condiţii speciale.
4. în roci intrusive şi metamorfice, care au o porozitate primară foarte mică în raport
cu cele sedimentare, prezenţa acviferelor în aceste roci fiind condiţionată de existenţa fracturi-
lor, faliilor sau zonelor de alterare care determină apariţia unei porozităţii secundare.
Apele au capacitatea de a neutraliza aciditatea prin bicarbonaţii de calciu şi magneziu
pe care îi conţin. Această capacitate este însă diminuată şi chiar se pierde la bombardarea cu
un aflux mare de ioni de hidrogen (acidifiere). Acidifierea nu este determinată de simpla creş-
tere a ionului de H+ atmosferic, ci prin procese complexe mediate de rocă (spre exemplu
acidifierea apelor nu se produce în zone calcaroase). În lipsa carbonaţilor, aciditatea e anihila-
tă de alumino-silicaţi, dar nu atât de eficient, existând astfel riscul acidifierii.
După riscul de acidifiere şi capacitatea de tamponare, rocile se clasifică în 4 tipuri: I.
cu sensibilitate foarte mare ( granit, gresie quarţitică); II. cu sensibilitate mare (gresii, con-
glomerate); III. cu sensibilitate redusă ( multe din rocile vulcanice); IV. cu sensibilitate nulă
la acidifiere (capacitate de tamponare teoretic infinită: calcare, dolomite).
Aceste modificări ale proprietăţilor apelor (scăderea capacităţii de tamponare datorită
modificării pH-ului) atrag o creştere a solubilităţii metalelor grele, toxice pentru viaţă, care
sunt mobilizate din sedimente sau nu se mai sedimentează. Unele metale toxice pot fi dezlo-
cuite şi mobilizate chiar din combinaţii stabile.
În concluzie, cunoaşterea constituţiei geologice a unei regiunii (în cazul de faţă spaţiul
hidrografic Siret – Prut) permite diferenţierea poluărilor naturale de cele de origine antropică,
apele putând avea constant, în mod natural, concentraţii crescute de elemente şi combinaţii
(metale, săruri) dizolvate din rocile regiunii şi care, pot fi confundate astfel cu poluanţi dato-
raţi activităţii antropice.
Pe teritoriul spaţiului hidrografic Siret - Prut sunt predominante rocile de tip silicios,
cele calcaroase regăsindu-se pe un aliniament nord-sud, pe suprafeţe relativ mici, de-a lungul
arcului carpatic, în zona cristalino-mezozoică şi de fliş. Suprafeţe cu roci calcaroase pe spaţii
mici se găsesc la partea superioară a platourilor din cadrul Podişului Central Moldovenesc, al
Podişului Sucevei şi în valea Prutului. În partea de nord a spaţiului aflorează mici suprafeţe de
material organic - turbării (anexa 6).
Marile unităţi geologice ce se regăsesc pe acest spaţiu sunt: Geosinclinalul Carpaţilor
Orientali şi Platforma Moldovenească.
Carpaţii Orientali au evoluat în ansamblul Orogenului Carpatic.
Fundamentul Carpaţilor Orientali, ca şi al celorlalte regiuni carpatice, este constituit dintr-o masă de
roci metamorfice, extrem de complicată, care a fost pusă în loc şi transformată succesiv în cel puţin trei mari
cicluri orogenetice:
- ciclul prebaikalian (în precambrian), când au fost metamorfozate cele mai vechi serii cristaline, seria
de Hăghimaş-Rarău-Bretila şi seria de Rebra-Barnar, reprezentate printr-o masă de roci mezometamorfice
(gnaise oculare, micaşisturi, calcare şi dolomite cristaline);
- ciclul baikalian (în cambrian), când metamorfismul a fost mai redus, formându-se serii cristaline
epimetamorfice. Seria cea mai dezvoltată este cea de Tulgheş (şisturi cloritoase, sericitoase, sericito-cloritoase,
cuarţite negre, în care uneori cele mai dure sunt rocile verzi, tufogene, cu structură porfiroidă), deosebit de im-
portantă sub aspect economic, metamorfismul specific generând mineralizaţii de Mn şi sulfuri complexe;
- ciclul hercinic, când metamorfismul a fost încă redus, caracteristic seriilor de Dămuc şi de Repedea
(şisturi grafitoase, calcare cristaline, ş.a.).
Acest soclu cristalin aflorează numai în lungul părţii centrale, de la frontiera de nord şi până în nordul
M.Ciucului, spre sud având o apariţie insulară.
Începând din triasic, în aria Carpaţilor Orientali de astăzi, a început un nou ciclu de evoluţie
geosinclinală, care de fapt continuă şi care a fost marcat de repetate paroxisme orogenetice şi de migrarea conti-
nuă spre est a axului activ al geosinclinalului, pe seama bordurii Platformei Est-Europene. În acest geosinclinal,
în triasic şi jurasic, peste fundamentul cristalin, s-a depus o cuvertură sedimentară apreciabilă ca volum, diferen-
ţiată însă petrografic, predominant neritică (conglomerate, gresii, dolomite, calcare recifale) în partea sa estică şi
predominant de mare, mai adâncă (marne, marnocalcare) în cea vestică. Depozitele triasic-jurasice, exondate şi
74
antrenate în orogenezele următoare, au fost în cea mai mare parte înlăturate prin denudaţie, în special post-
cretacic, când axul cristalino-mezozoic era deja o arie montană rigidă. Acum aceste depozite nu mai apar decât
insular, într-o serie de sinclinale (cuvete) cu poziţie marginală, înălţate ca efect al orogenezelor celor mai recente
şi conservându-şi altitudinea şi datorită rezistenţei induse de faciesul neritic unor roci: sinclinalul Rarăului, al
Hăghimaşului, al Bucegilor, al Pietrei Craiului.
Din cretacicul inferior, în fosa care se deplasa spre est a început depunerea unor sedimente sinorogene,
în strate de grosimi variabile, denumite în ansamblu fliş (conglomerate, gresii, marne, argile etc.), într-o succesi-
une strânsă şi ritmică, dovedind o modificare ritmică şi relativ rapidă a condiţiilor de sedimentare (o deosebită
instabilitate tectonică).
În noul ciclu orogenetic, alpin, prima fază importantă a fost cea austrică, din cretacicul mijlociu. Ea a
afectat cel mai puternic fundamentul cristalin şi cuvertura sa sedimentară, producând şariaje de mare amploare,
comparabile cu şariajul getic din Carpaţii Meridionali: pânza transilvană, care şariază spre est pânza
bucovinică, la rândul său şariată peste unităţile tectonice cele mai vestice ale flişului, cea a flişului negru şi cea
de Ceahlău, conturate în fazele orogenetice de la sfârşitul cretacicului (cea subhercinică, din senonian şi cea
laramică, de la limita cretacic-paleogen). În orogeneza stirică veche (din burdigalian) unităţilor flişului li s-au
adăugat cele de Teleajen şi de Audia (pânza şisturilor negre), şi ele şariate est-vest. Fazele stirică nouă (din
badenian) şi moldavă (din sarmaţian) au fost deosebit de puternice în Carpaţii Orientali, generând unităţile flişu-
lui de Tarcău şi de Vrancea, prima, în poziţie vestică, acoperind-o pe distanţe apreciabile pe cea de a doua şi
ajungând frecvent până la limita răsăriteană a munţilor. De asemenea, în faza moldavă unităţile flişului şi între-
gul edificiu carpatic s-au deplasat din nou spre est, peste depozitele sedimentare din avanfosă (unitatea pericar-
patică) şi chiar peste o parte a marginii Platformei Est-Europene. Faza valahă (din romanian-pleistocen) a deter-
minat o înălţare în bloc a Carpaţilor Orientali care, deşi inegală ca amploare, a stimulat puternic modelarea ex-
ternă a munţilor în cuaternar. În timpul orogenezelor neozoice, pe flancul vestic al Carpaţilor Orientali s-au pro-
dus importante mişcări crustale, în lungul cărora s-a manifestat o puternică activitate magmatică. Fenomenele au
început din miocenul mediu şi s-au continuat oarecum ritmic până în pleistocenul mediu, generând la vest de
axul cristalino-mezozoic o mare catenă eruptivă. Aceasta este mai veche în partea sa central-nordică (unde în
mare măsură a fost înlăturată de eroziune, lăsând numai un relief subvulcanic rezidual) şi din ce în ce mai recen-
tă spre nord-vest (badenian) şi mai ales spre sud (sarmaţian), unde erupţiile au continuat până în pleistocenul
mediu şi unde aparatele vulcanice se păstrează cel mai bine, fiind şi cele mai înalte (peste 2.102 m).
Formarea catenei vulcanice şi mişcările recente de scufundare a unor sectoare interne ale Carpaţilor
Orientali au generat un mare uluc depresionar intern, din Ţara Maramureşului până în ţara Bârsei, în care s-au
instalat lacuri pliocen-pleistocene, prin colmatarea cărora a rezultat un relief de adevărate câmpii aluvio-
proluviale, de dimensiuni neobişnuit de mari pentru un lanţ montan.
Carpaţii Orientali sunt formaţi din următoarele unităţi morfostructurale:
Unitatea cristalino-mezozozoică care ocupă partea centrală a Carpaţilor Orientali şi are arealul de răs-
pândire este din Valea Dâmboviţei până la Carpaţii Ucraineni (nordici).
În spaţiul hidrografic Siret - Prut, unitatea cristalino - mezozozoică, corespunde următoarelor masive
muntoase : M. Rodnei, M. Bistriţei Aurii, M. Bistriţei Mijlocii, M. Giurgeu , M. Rarău şi M. Hăghimaş. Zona
corespunde unei primei etape de evoluţie a geosinclinalului Carpaţilor Orientali.
Unitatea flişului carpatic, reprezintă zona caracteristică a Carpaţilor Orientali, dezvoltându-se continuu
de la nord, din Valea Sucevei, până la sud, în Valea Dâmboviţei. În cadrul spaţiului hidrografic Siret – Prut, uni-
tatea flişului corespunde Obcinelor Bucovinei, M. Stânişoarei, M. Ceahlău, M. Tarcău, M. Ciucului, M.
Oituzului şi M. Vrancei.
Stratigrafic şi structural-tectonic, zona flişului se împarte în două părţi: subzona flişului intern şi
subzona flişului extern, care sunt corespondentul a doua etape de evoluţie a geosinclinalului carpatic.
Flişul intern
Flişul intern a fost puternic marcat de diastrofismul austric şi subhercinic care a avut un rol major în
aranjamentul tectonic al acestuia. Fosele de orogeneză ulterioare senonian inferior (subhercinice) au afectat în
mai mică măsura zona flişului intern, efectele acestora fiind marcate în structura tectonică a depozitelor
posttectonice şi în relaţiile tectonice cu zona flişului extern.
Efectul mişcărilor mezo-cretacice şi cele ulterioare au determinat o structură în pânze atât a flişului in-
tern cât şi a flişului extern, însă momentele de realizare sunt diferite. Astfel, pe domeniul flişului intern se indi-
vidualizează două unităţi structurale majore: Unitatea de Ceahlău şi Unitatea de Teleajen.
Unitatea de Ceahlău reprezintă sectorul vestic al flişului intern, ridicată structural şi şariată spre E după
falia majoră Lutu Roşu, peste Unitatea de Teleajen. La vest, intră în contact tectonic cu zona cristalino-
mezozoică. În zona cuprinsă între Miercurea Ciuc şi Baraolt, acest contact este marcat de eruptivul neogen din
Munţii Harghita. Lăţimea maximă este atinsă în zona de curbura (35 km). La nord, dispare prin acoperire tecto-
nică, sub platoul faliei central carpatică. Spre est şi sud vine în contact cu unitatea de Teleajen sau prin acoperire
tectonică a acesteia, vine în contact direct cu Unitatea Audia din flişul extern. În bazinul hidrografic Siret – Prut
Unitatea de Ceahlău formează relieful următoarelor culmi muntoase : Stânişoara, Ceahlău, Ciucului.
75
Unitatea de Teleajen, constituie partea estică a flişului intern, prezentându-se ca o unitate tectonică co-
borâtă peste care a fost şariată Unitatea de Ceahlău în lungul faliei între Lutul Roşu . La rândul ei este şariată
peste flişul extern. Constituie o treaptă de relief mai joasă decât cea a Unităţii de Ceahlău. Depozitele Unităţii de
Teleajen aparţin Cretacicului în intervalul apţian superior – senonian inferior. Depozitele mai noi: paleocen –
eocene şi oligocene miocen inferior sunt depozite posttectonice.
Flişul extern
Flişul extern constituie relieful zonei cuprinse între flişul intern la vest şi zona de molasă la est (Unitatea
Pericarpatică). Cuprinde depozite din intervalul Cretacic inferior – Pliocen, separate în depozite sedimentare
depuse până în momentul individualizării structurii majore şi depozite sedimentate ulterior constituirii structurii
majore (depozite posttectonice). Flişul extern este alcătuit din depozite din intervalul Cretacic inferior – Miocen,
Depozitele Cretacicului sunt total diferite faţă de cele din flişul intern.
Structura tectonică a flişului extern este în pânze de şariaj suprapuse, realizată în urma fazelor de oroge-
neză din intervalul Paleogen – Miocen. În cadrul flişului extern se pot individualiza trei unităţi cu caracter de
pânze de şariaj, care de la vest la est sunt următoarele: Unitatea de Audia, Unitatea de Tarcău şi Pânza de Vran-
cea.
Unitatea de Audia se recunoaşte la vest de zona flişului intern, având caracterul unei pânze de şariaj.
Unitatea de Audia are lăţimi de la 4 – 5 km, în Valea Moldovei, până la 11 km în Valea Sucevei, for-
mând un relief relativ înalt (1460 – 1590 m Obcina Feredeului). Spre sud, între Valea Moldovei şi Valea Rîsca
Mare are lăţimi de 3.5 – 7.0 km, constituind unităţi de relief cu altitudini mai joase ( cca. 1200 m în Măgura Să-
rata, Măgura Doliei). În continuare, spre sud, lăţimea scade până la 0.20 – 2 km. Depozitele constitutive ale Uni-
tăţii de Audia aparţin Cretacicului, Paleocenului şi Eocenului.
Unitatea de Tarcău constituie, prin compoziţia litostratigrafică, prin structura tectonică şi prin extinde-
re, unitatea cea mai importantă din flişul extern. Se extinde de la Valea Sucevei pană la Valea Dâmboviţei, având
caracter de pânza şariată spre est, peste Unitatea de Vrancea, care pe alocuri o acoperă tectonic în întregime. Are
lăţimea maximă în zona Vrancea, 41 km şi lăţime minimă de 4 km în zona Suha Mica. Stratigrafic, depozitele ce
compun Unitatea de Tarcău aparţin Cretacicului, Paleogenului şi Miocenului.
Unitatea de Vrancea, se situează la marginea estică a flişului extern, venind în contact cu zona de mola-
să. Are un profil discontinuu datorită acoperirii tectonice a acestuia de către Unitatea de Tărcau. Apare în aşa
numitele semiferestre tectonice care de la nord la sud sunt: Putna–Suceava, Humor, Bistriţa, Slănic–Oituz, Vran-
cea. Constituie extinderea spre est a fosei de sedimentare şi conţine o succesiune asemănătoare cu Unitatea de
Tărcau. Cuprinde depozite cretacice, paleogene şi miocen inferioare.
Unitatea vulcanismului neogen este consecinţa ridicării orogenului carpatic, în condiţiile de margine
continentală sub care a avut loc subducţia unităţilor de platformă de la est. Vulcanismul apărut pe partea opusă
zonei de subducţie, are la început un caracter exploziv datorat lavelor acide. Se continuă cu deversarea de lave
calco-alcaline de tip andezitic şi se încheie cu efuziuni de lave bazaltice de tipul magmatismului final.
Debutul activităţii vulcanice are loc probabil în Paleogen şi continuă până în Cuaternarul inferior. După
stingerea fenomenelor de vulcanism intervin factorii exogeni de eroziune, astfel încât astăzi întâlnim rămăşite ale
structurilor vulcanice.
În bazinul hidrografic Siret-Prut vulcanismul s-a manifestat în sectorul Munţilor Harghitei – Gurghiu –
Călimani.
La partea inferioară, produsele vulcanice ale acestui sector sunt de formaţiune vulcano-sedimentară şi
au rezultat dintr-o primă etapă de vulcanism în care produsele vulcanice sunt în amestec cu produsele de eroziu-
ne. În a doua etapă are loc depunerea produselor unui vulcanism efuziv de tipul andezitelor şi dioritelor.
Formele de zăcământ ale rocilor vulcanice sunt de tipul dyke-urilor, sill-urilor şi lacolitelor.
Zona de molasă, este cuprinsă între zona flişului şi linia pericarpatică. Lăţimea maximă de 30 – 3 km,
este în nord, până la Valea Moldovei, după care creşte continuu până la 35 km, în zona dintre Bistriţa şi Trotuş.
Raportul dintre zona flişului şi zona de molasă este tectonic cu caracter de încălecare. Astfel, zona de
molasă vine în contact fie cu Unitatea de Tărcau, fie cu Unitatea de Vrancea. În continuare zona de sud-vest (zo-
na de contact tectonic), este marcată de depozite recente care depăşesc linia pericarpatică şi înaintează peste zona
flişului. Zona de molasa din punct de vedere morfologic constituie relieful de dealuri şi depresiuni a zonei peri-
carpatice.
Depozitele sedimentare neogene ale zonei de molasă sunt în continuitate de sedimentare începând cu
Miocenul, care la rândul lui este în continuitate de sedimentare cu depozitele Paleogenului. Prin urmare, ultimele
depozite ale fundamentului zonei de molasă sunt depozite paleogene care apar sporadic în culmile Pleşu şi Pie-
tricica. Acestea fie sunt olistolit însedimentate în conglomeratele miocene, fie sunt klippe de rabotaj generate de
fenomenul de şariaj. În culmile Pleşu şi Pietricica se recunosc termenii Eocenului şi Oligocenului, ce se încheie
cu menilitele superioare.
Condiţiile de sedimentare diferite de la o zonă la alta au determinat acumularea unor depozite cu mari
variaţii de facies atât lateral cât şi pe verticală. De asemenea, conţinutul faunistic redus nu permite stabilirea unei
76
cronostratigrafii valabile la scara regională. De aici şi multitudinea denumirilor litofaciale ce poartă caracterul
condiţiilor locale.
Platforma Moldovenească
Platforma Moldovenească este unitatea structurală consolidată situată în faţa (la estul) Carpaţilor Orien-
tali, de care este delimitată prin falia pericarpatică. Aceasta din urmă se poate urmări începând de la graniţa de
nord a ţării (localitatea Vicovul de Sus) spre sud, trecând prin localităţile: Păltinoasa, Tg. Neamţ, Buhuşi, până în
valea Trotuşului. Limita sudică a Platformei este dată de o linie ce ar uni localităţile: Fălciu (pe Prut), Crasna,
Bogdana, Tg. Plopana. Această limită corespunde unei falii profunde (acoperită la suprafaţă), care separă la sud
un compartiment mai coborât al platformei. Spre est şi nord-est, Platforma Moldovenească se întinde în afara
graniţelor, făcând corp comun cu Platforma Est - Europeană.
Ca orice unitate de platformă şi în Platforma Moldovenească se disting: un etaj structural inferior sau
soclul şi un etaj superior sau cuvertura.
Etajul structural cutat al Platformei Moldoveneşti nu se cunoaşte la zi, însă a fost interceptat prin mai
multe foraje. Astfel, la Iaşi, Bătrâneşti, Todireni soclul a fost atins în jur de 1 000 m adâncime, unde s-au întâlnit
şisturi cristaline reprezentate prin şisturi migmatice roşii cu ochiuri de microclin, cu textură gnaisică, paragnaise
plagioclazice cu biotit şi granite roz cu muscovit şi biotit. Totul este străbătut de filoane şi pegmatite. Determină-
rile radiogenice făcute pe materialul provenit din soclu au furnizat valori în jur de 1 600 m.a., indicând Protero-
zoicul mediu.
La marginea vestică a Platformei Moldoveneşti, prin foraje s-au întâlnit formaţiuni de tipul şisturilor
verzi din Dobrogea Centrală.
Pe baza datelor de până acum se poate rezuma că soclul Platformei Moldoveneşti este heterogen, fiind
constituit din şisturi cristaline mezometamorfice asociate cu granite, de tip est-european şi şisturi verzi de tip
central-dobrogean de vârstă Proterozoic terminal-Cambrian inferior. Cratonizarea acestei arii a avut loc în bună
parte în Proterozoicul mediu. În Proterozoicul terminal, la marginea vestică a acestuia s-a adăugat o nouă arie,
aceea formată din şisturi verzi.
Peste soclul cristalin se dispune transgresiv şi discordant o suită de depozite sedimentare a cărei grosime
depăşeşte 1200 m. Aceasta alcătuieşte cuvertura Platformei Moldoveneşti. Acumularea depozitelor respective
corespunde timpului când spaţiul moldovenesc a evoluat ca regiune consolidată, adică intervalul Proterozoic
terminal - Cuaternar. Regiunea nu a funcţionat în tot acest timp ca bazin de acumulare, ci a cunoscut mai multe
faze de exondare care au alternat cu faza de submersie. Ca urmare a acestui fapt, suita de depozite ce constituie
cuvertura nu este o succesiune stratigrafică neîntreruptă, ci prezintă mai multe discontinuităţi sau lacune strati-
grafice cu durate inegale.
Prima transgresiune marină, după consolidarea formaţiunilor cutate ce constituie soclul, a avut loc spre
sfârşitul Proterozoicului, când a început procesul de sedimentare care a durat, poate cu unele întreruperi neesen-
ţiale, până spre sfârşitul Carboniferului. În faza de exondare care a urmat Carboniferului, eroziunea a îndepărtat
o parte din depozitele acumulate, încât acestea nu se mai întâlnesc decât în zonele marginale ale Platformei Mol-
doveneşti. Aşa s-a întâmplat cu depozitele acumulate în Devonian şi în Carbonifer.
Proterozoicul terminal-Ordovicianul. Primele şi cele mai vechi depozite din cuvertura Platformei Mol-
doveneşti, însumând o grosime de 400-600 m, sunt reprezentate prin conglomerate în strate subţiri şi prin gresii
uneori cuarţoase, albicioase, alteori arcoziene sau argiloase. În continuare se trece la o alternanţă de gresii şi şis-
turi argiloase cenuşii-verzui până la negre. Asemenea depozite au fost întâlnite în toate forajele menţionate. În
afara graniţelor noastre apar şi la zi (în valea Nistrului), ceea ce înseamnă că în Platforma Moldovenească au o
răspândire generală.
Despre vârsta depozitelor descrise se poate afirma doar că sunt mai vechi decât Silurianul, care le suc-
cede normal; de aceea, pe coloana stratigrafică sunt indicate ca "formaţiuni presiluriene". Ele corespund cu certi-
tudine Ordovicianului, cel puţin unei părţi din Cambrian şi foarte probabil şi părţii terminale a Proterozoicului
superior. Unele indicaţii în acest sens sunt furnizate de asociaţiile de spori fosili găsite prin analizele de laborator
(Tasmanites sp., Protosphaeridittm tuberculiferum etc.).
Silurianul. Un al doilea complex de depozite, urmând normal peste depozitele presiluriene, aparţine
Silurianului. Acesta are o grosime de 120-300 m şi este predominant calcaros. El include calcare fine, calcare
spatice, calcare organogene, cărora li se adaugă, sub formă de intercalaţii, marne, gresii calcaroase şi argile de
culoare închisă. În unele foraje s-au întâlnit şi intercalaţii de tufite verzui. În asemenea depozite se cunoaşte o
asociaţie de faună cu Cohnetes striatella, Favostes forbesi etc. care atestă vârsta siluriană a acestor formaţiuni.
Ca şi depozitele presiluriene, formaţiunile siluriene au fost întâlnite în toate forajele săpate în Platforma Moldo-
venească, iar spre est depăşesc graniţele ţării, aflorând pe valea Nistrului.
Devonianul. Depozite de vârstă devoniană s-au întâlnit numai prin forajele săpate în sudul Platformei
Moldoveneşti (Crasna, Ivăneşti) şi la marginea vestică (Tg. Neamţ). Acestea sunt reprezentate prin gresii sili-
cioase de culoare cenuşie sau roşie, cu intercalaţii de argile violacee. În unele locuri s-au întâlnit şi intercalaţii de
calcare. În asemenea depozite se cunosc impresiuni de graptoliţi (Dictyanema) care indică vârsta devoniană. De-
77
pozitele devoniene au acoperit suprafeţe mult mai întinse, însă au fost îndepărtate de eroziune în faza de exonda-
re ce a urmat Carboniferului.
Carboniferul. Ca şi depozitele devoniene, formaţiunile carbonifere au fost întâlnite prin foraje numai la
marginea sudică şi sud-vestică a Platformei Moldoveneşti. În general sunt depozite detritice, formate din gresii
silicioase cu intercalaţii de argile adesea de culoare violacee, din care provine o microfloră cu Psammosphaera
cava, Tliurammina ecltinaia (Carbonifer inferior) etc..
Mezozoicul. Faza de exondare care a început în Paleozoicul superior s-a prelungit până spre sfârşitul
Mezozoicului. În tot acest interval de timp, Platforma Moldovenească a evoluat ca regiune exondată. Numai zo-
nele de margine dinspre vest şi sud-vest au fost temporal acoperite de apele ce înaintau dinspre ţinuturile carpati-
ce. O asemenea înaintare a apelor peste uscatul moldovenesc a avut loc spre sfârşitul Jurasicului. Acestea au
acoperit marginea vestică a platformei, unde s-au acumulat depozite calcaroase, uneori roşiatice, asociate cu an-
hidrite. Astfel de depozite s-au întâlnit prin foraje în regiunea văii Sucevei.
Spre sfârşitul Jurasicului apele s-au retras, însă au mai cunoscut două ingresiuni pe la mijlocul perioadei
cretacice. Depozitele care s-au format în timpul acestor două ingresiuni sunt reprezentate, în general, prin gresii
calcaroase, calcare şi marne; s-au întâlnit în sudul şi sud-vestul platformei, ajungând spre nord până la localitatea
Tg. Frumos.
După faza de exondare începută în Paleozoicul superior, în Cretacicul superior a avut loc transgresiunea
majoră, când apele au acoperit întreaga Platformă Moldovenească. Depozitele acumulate încep prin gresii
glauconitice cu Exogyra columba, urmate de calcare marnoase-cretoase cu Holaster laevis, Ostrea canaliculata
etc. în care se găsesc concreţiuni de silex, totul aparţinând Cenomanianului. Depozitele cenomaniane sunt cele
mai vechi formaţiuni din cuvertura Platformei Moldoveneşti care apar la zi; se întâlnesc în malul stâng al Prutu-
lui, în dreptul localităţii Crasnaleuca, iar prin foraje au fost întâlnite pe toată întinderea Platformei Moldoveneşti.
Ele capătă o grosime mai mare în partea vestică, în faţa orogenului carpatic.
Suita Cretacicului superior se încheie prin calcare cretoase cu Globotrunrcna stuarti, G. marginata
aparţinând Senonianului. Asemenea depozite au fost întâlnite prin foraje în partea nordică a Platformei Moldo-
veneşti .
Neozoicul. După transgresiunea din Cretacicul superior, spre sfârşitul perioadei marea s-a retras, încât la
începutul Neozoicului Platforma Moldovenească se încadra în ariile emerse numai, temporar, în Paleogen de
exemplu, apele mării au acoperit marginea sudică şi sud-vestică a Platformei Moldoveneşti când s-au depus cal-
care detritice cu numuliţi atribuite Eocenului. Acestea sunt cunoscute prin foraje.
Miocenul. O nouă transgresiune de amploare are loc în Miocenul mediu (în Badenianul superior), când
apele acopereau din nou toată Platforma Moldovenească. Depozitele badeniene aflorează pe valea Prutului şi
includ depozite ce aparţin la două faciesuri: marin şi lagunar.
Faciesul marin este reprezentat prin conglomerate cu treceri laterale la nisipuri albe, silicioase, cum sunt
nisipurile de la Miorcani. Deasupra urmează calcare recifale cu Lithothamnium. Succesiunea descrisă apare în
profilul de la Crasnaleuca, unde se văd şi intercalaţii de bentonite.
Faciesul lagunar al Badenianului este reprezentat printr-o alternanţă de gipsuri şi marne, la care se ada-
ugă argile şi argile nisipoase. Acestea aflorează în malul Prutului, între localităţile Crăiniceni şi Ivăncăuţi. Gro-
simea gipsurilor creşte de la 2 m pe valea Prutului, la 25 m în regiunea localităţii Darabani şi la 60 m la Horodnic
(vest de Rădăuţi).
Depozitele badeniene au fost interceptate prin foraje în toată Platforma Moldovenească. Grosimea lor
creşte de la est spre vest, ajungând de la 20 m în regiunea văii Prutului, la 100 m în regiunea văii Siretului şi la
350-400 m spre marginea vestică a Platformei Moldoveneşti.
Sarmaţianul marchează începutul unei regresiuni, marea retrăgându-se treptat spre sud. Drept urmare a
acestei situaţii, depozitele sarmaţiene apar în Platforma Moldovenească pe anumite zone, ce se eşalonează de la
nord spre sud astfel că cele mai vechi, în partea nordică şi cu cât sunt mai noi, aflorează pe zone mai sudice. Tot
în Sarmaţian are loc trecerea de la regimul marin normal la un regim salmastru. Depozitele sarmaţiene sânt din
punct de vedere litologic. Astfel, se întâlnesc calcare, calcare recifale, calcare oolitice, marne, argile, gresii etc.
De exemplu, în malul Prutului, de la Crasnaleuca spre sud până la localitatea Ştefăneşti, se găsesc calcare
recifale organogene formate în principal din serpule, având o dezvoltare lenticulară. Ele conţin o faună cu
Serpula gregalis, Cardiun ruthenicum etc. şi se situează în baza suitei sarmaţiene, aparţinând Buglovianului;
spre vest trec la depozite detritice argiloase-nisipoase cu rare intercalaţii de bentonite şi cinerite, cum sunt acelea
care aflorează la nord de oraşul Rădăuţi, între râurile Siret şi Suceava.
În succesiunea stratigrafică, peste depozitele recifale şi corespondentul lor detritic urmează un complex
reprezentat printr-o alternanţă de argile, argile nisipoase şi nisipuri cu intercalaţii subţiri de calcare oolitice.
Acestea conţin o faună cu Cardium lithopodoticum, C. gracile, etc. indicând Volhinianul; spre vest, în faţa arcu-
lui carpatic, se dezvoltă faciesuri grosiere cu prundişuri. În astfel de depozite, în regiunea văii Moldovei, la
Boroaia, apar intercalaţii subţiri de lignit.
78
Volhinianul aflorează pe o zonă largă ce se suprapune jumătăţii de nord a Platformei Moldoveneşti,
limita sudică de aflorare fiind dată de o linie ce ar uni localităţile Baia de pe valea Moldovei şi Santamare de pe
Prut (v. fig. 5). Mai spre sud, aceste formaţiuni sunt acoperite de depozite mai noi.
Suita stratigrafică a Sarmaţianului se continuă cu depozite marnoase, urmate de argile şi nisipuri cu
Cryptomaetra pesanscris şi Cardiuni barbati, între care se interpune şi un nivel cu faună de apă dulce cu
congerii şi unionizi, ceea ce anunţă o scădere a salinităţii şi trecerea spre regim lacustru.
În continuare, peste depozitele cu Cryptomaetra se dezvoltă cu precădere calcare oolitice. În dealul Re-
pedea de lângă Iaşi acestea constituie un orizont gros până la 30 m, alcătuind calcarul de Repedea.
Calcarul oolitic de Repedea este un calcar lumaşelic, fiind format în principal din cochilii de la-
melibranhiate în care predomină specii ale genului mactra , în special M. podolica,
Calcarele oolitice, înspre vest, trec la faciesuri mai grosiere cu prundişuri, amintind faciesul depozitelor
de origine fluviodeltaică; pe verticală trec la nisipuri (nisipurile de Şcheia) cu Mactra fabreana, M.oitaliana,
Cardium fittoni, urmate de argile cu nisipuri cu care se încheie Basarabeanul.
Succesiunea Sarmaţianului se încheie cu depozite marine-salmastre cu mactre mici, ca Mactra bul-
garica, M. caspia, etc; în partea estică a Platformei, reprezentând Kersonianul şi depozite fluviodeltaice în sudul
şi vestul platformei. Cea mai nordică apariţie, a depozitelor deltaice, se întâlneşte în Dealul Păun de lângă Iaşi,
unde sunt reprezentate prin argile şi nisipuri cu stratificaţie torenţială. În aceste depozite s-au găsit impresiuni de
frunze de Populus, Quercus, etc. şi resturi de mamifere, printre care Hipparion sebastopolitanusn, Aeeratheriuni
iucissivum, etc.
Pliocenul. Din Pliocen, în Platforma Moldovenească este prezent Meoţianul care începe printr-un nivel
de cinerite constituit dintr-o alternanţă de depozite piroclastice cu nisipuri şi marne argiloase, denumit orizontul
de Nuţasca-Ruseni. Materialul vulcanic ce venea dinspre vest, fiind în legătură cu erupţiile de la interiorul
Carpaţilor, scade în cantitate spre est, încât de la 80 m în valea Siretului ajunge la 10 m în valea Prutului.
Orizontul cu cinerite este urmat de un complex de depozite grezoase-argiloase în grosime de 80-180 m,
cu stratificaţie torenţială. Din astfel de depozite se cunosc resturi de mamifere fosile ca Deinotherium giganteum,
Mastodon longirostris, Hipparion moldauicum etc.
Depozitele meoţiene se întâlnesc în partea de sud a Platformei Moldoveneşti şi nu pot fi separate riguros
de cele ale Sarmaţianului superior (Kersonian).
Cuaternarul. Depozitele cele mai recente, aparţinând Cuaternarului, formează terasele, şesurile aluvio-
nare şi luncile.
Din punct de vedere tectonic, Platforma Moldovenească, a evoluat ca regiune consolidată încă din Pro-
terozoicul mediu fără să suporte deranjamente importante. Mişcările la care a fost supusă au fost doar mişcări de
basculare. Acestea au dus la înaintarea sau retragerea apelor mării, care în procesul de sedimentare s-au concreti-
zat în existenţa mai multor cicluri de sedimentare. Numai zonele marginale (şi mai ales marginea vestică) au fost
influenţate într-o oarecare măsură de mişcările orogenezei alpine. Acestea au determinat o coborâre accentuată a
marginii Platformei Moldoveneşti şi afundarea ei sub orogenul carpatic. Coborârea se face în trepte, în lungul
unor falii care afectează soclul platformei. Prin foraje s-a dovedit înaintarea platformei sub orogen pe o distanţă
de cel puţin 15 km (forajul de la Frasin de pe valea Moldovei).
Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi la marginea de sud a Platformei Moldoveneşti, unde soclul, împreună cu
cuvertura sedimentară, coboară spre sud dând Depresiunea Bârladului. Coborârea se face de asemenea în lungul
unor fracturi profunde. Una dintre acestea este falia care delimitează Platforma Moldovenească de Depresiunea
Bîrladului de la sud şi care uneşte localităţile Fălciu, Crasna, Tg. Plopana.
În rest, Platforma Moldovenească, în ansamblu, arată o înclinare spre sud-est, cu 5-8 m la un kilometru.
Această înclinare o au şi depozitele recente formate la începutul Cuaternarului, ceea ce înseamnă că înclinarea
spre sud-est a Platformei Moldoveneşti este efectul unei mişcări de basculare ce s-a petrecut la începutul Cuater-
narului.
În partea de sud şi sud-est a spaţiului hidrografic Siret – Prut se întâlnesc trei unităţi structurale diferite:
• La nord şi sud de valea Siretului se află prelungiri ale blocurilor şisturilor verzi din Dobrogea Centrală.
• Între văile râurilor Siret şi Prut se regăseşte prelungirea spre N a Masivului Orogenic Nord-Dobrogean.
• Pe latura de vest a zonei se află depresiunea pericarpatică a Odobeştilor care se extinde spre E şi SE cu
formaţiuni mai tinere, acoperind primele două unităţi pe toată aria lor de dezvoltare.
Stratigrafia şi litologia (părţii de sud şi sud-est a spaţiului hidrografic Siret – Prut) se caracterizează
printr-un ridicat grad de complexitate. Astfel în structura acestui complex geologic se regăsesc:
- blocul şisturilor verzi de pe stânga Dunări, ca şi acela din Dobrogea Centrală, aparţine Proterozoicului
superior şi este alcătuit din şisturi argiloase, filite cuarţitice etc.
- promontoriul Masivului Nord-Dobrogean, în legătură cu catenele Munţilor Măcinului este reprezentat
prin formaţiuni atribuite sistemelor Proterozoic superior-Paleozoic, constituite din gnaisuri, şisturi cristaline cu
intruziuni de granite etc.
- Depresiunea Odobeştilor împreună cu cuvertura aşezată peste primele două unităţi geologice, aparţine
Neogenului şi Cuaternarului, în continuitate de sedimentare: Miocen, Pliocen, Pleistocen şi Holocen, alcătuirea
79
litologică a acestora fiind în general din roci granulare (argile, prafuri, nisipuri, pietrişuri, marne şi uneori calcare
marnoase).
Fundamentul teritoriului, aparţinând blocului şisturilor verzi şi promontoriului nord-dobrogean, este
caracterizat prin prezenţa a numeroase falii. Cea mai importantă este aceea din lungul Siretului, care marchează
numeroase focare seismice. Unele dintre faliile fundamentului se prelungesc pe verticală în cuvertura neogenă,
dar numai în formaţiunile miocenă, ponţiană şi daciană.
Depozitele levantine şi cuaternare de deasupra nu sunt afectate de liniile de fractură din rocile subiacen-
te. Ele suferă însă o scufundare pe verticală împreună cu aceste roci şi prezintă o înclinare de-a lungul faliei
Siretului, amplitudinea maximă fiind la nord şi sud de Siret.
Subsidenţa aceasta face ca toată reţeaua hidrografică din N-E Câmpiei Române să fie dirijată către linia
de falie menţionată, ceea ce contribuie la îmbogăţirea apelor subterane din Câmpia Siretului Inferior.
Concluzionând, se poate afirma că unităţile structurale constituite pe parcursul evoluţiei paleogeografice
a teritoriului spaţiului hidrografic Siret - Prut din precambrian şi până în cuaternar aparţin la două categorii majo-
re: orogenul carpatic, mai tânăr şi unităţile de platformă (cretacice), situate ca poziţie, la exteriorul orogenului
carpatic. Se poate afirma, de asemenea, că rolul platformelor a fost predominant în structura teritoriului spaţiului
hidrografic Siret-Prut până în mezozoic, după care raporturile se schimbă. Orogenul, ca sursă energetică telurică
şi ca aport de masă, transferă spre exteriorul lor, deci spre platformă, mari cantităţi de materiale, devenind astfel
de primă importanţă. În urma acestor transferuri de masă şi energie între orogen şi unităţile de platformă se
constituie subunităţile de racord: piemonturi şi glacisuri de racord. La exteriorul Carpaţilor Orientali, relaţiile
cu Platforma Moldovenească şi sunt de împingere a orogenului peste platformă, apoi de imbricare a formaţiuni-
lor sincrone cutate cu cele necutate şi abia ulterior apar şi subunităţile de racord 2 .
2.2.2 Relieful
Cea mai importantă funcţie pe care o îndeplineşte relieful în relaţie cu hidrosfera este
aceea de suport pentru oricare formă de existenţă în stare lichidă a apei. Învelişul hidric cu
toate stările sale „se sprijină” pe suprafaţa reliefului.
Relieful reprezintă zona de demarcaţie dintre apa subterană şi cea de suprafaţă, deve-
nind astfel limita superioară pentru apele subterane şi inferioară pentru apele de suprafaţă.
La suprafaţa reliefului se formează scurgerea apei pe versanţi, începe infiltrarea apei în
sol şi în rocă, se produce solubilizarea unor compuşi minerali, se declanşează eroziunea,
transportul şi acumularea sedimentelor.
a. Pentru râuri, relieful reprezintă patul pe care se formează scurgerea de curenţi dis-
perşi şi curenţi concentraţi sub formă de şiroire, torenţi, pâraie, râuri.
Relieful conţine cele două puncte cheie ale unui râu: suprafaţa de alimentare şi nivelul
de bază.
Organizarea râurilor, forma în plan, profilul longitudinal şi pofilele transversale care
constituie principalele caracteristici ale cursurilor de apă depind într-o foarte mare măsură de
energia de relief.
Profilul longitudinal al unui râu (spaţiul dintre izvor şi vărsare) prezintă pante din ce în
ce mai mici spre aval, sau este împărţit în trepte, datorită construcţiei terenului, deci este de
fapt forma de relief având drept model grafic o curbă concavă ce are la extremităţi două punc-
te: izvorul şi locul de vărsare sau de confluenţă.
Curgerea râurilor este foarte diferită în funcţie de pantă, configuraţia albiei (rugozitate,
formă, adâncime etc.) şi de alţi factori.
Viteza de parcurs variază pe diversele secţiuni şi este importantă de cunoscut, mai ales
pentru a putea prezice poziţia la un moment dat a unei unde de viitură sau de poluare.
Aceste lucruri se deduc prin analizarea datelor hidrologice (debit) şi de calitate a apei
în diversele puncte ale unui râu, date din care se poate observa viteza de înaintare a unei anu-
me mase de apă mai voluminoase sau cu o anume compoziţie distinctă (de exemplu o undă de
poluare) între două secţiuni de control.
Cunoscând bine morfologia albiei şi alte elemente, se pot face şi modelări teoretice dar
de obicei albia unui râu are o complexitate prea ridicată pentru a permite o modelare teoretică
2
I. Bojoi , România. Geografie fizică, Edit. Univ.” Al.I. Cuza”, Iaşi, 2000.
80
a curgerii, ale cărei rezultate să fie utile practic, cu excepţia unor porţiuni scurte sau a râurilor
mari şi lente.
În cadrul aceluiaşi râu, apa nu curge cu viteză uniformă, ci lent spre fund şi maluri şi
mai rapid spre suprafaţă şi mijloc. Dar de regulă curgerea nu este laminară ci turbulentă iar
variaţiile de pantă, lăţime şi adâncime ale albiei, pragurile şi obstacolele precum şi alţi factori
determină o curgere de mare complexitate şi variabilitate, incluzând vârtejuri, bulboane, zone
de contracurent sau cvasistaţionare alternând cu repezişuri. Acest fapt la rândul său determină
o variaţie spaţială şi temporală a albiei râului şi curgerii apei. Toate acestea au o mare
importanţă pentru autoepurarea apei şi pentru calitatea ecologică, oferind habitate variate în
cadrul aceluiaşi râu, ceea ce şi este esenţial pentru biodiversitate.
În râuri, în spatele obstacolelor (bolovani, picioare de pod, arbori etc.) apar vârtejuri,
contracurenţi (de fapt microretenţii de apă) care însumate, dovedesc că într-un râu putem avea
de fapt un important procent de apă stagnantă şi nu "curgătoare" după modelul clasic. Evalu-
ări cantitative directe s-au putut face relativ recent, cu ajutorul teledetecţiei termice, deoarece
apa din microretenţii e mai caldă decât cea care curge normal pe râu.
Aceste rezultate influenţează predicţia evoluţiei concentraţiei unor poluanţi sau a posi-
bilităţilor de productivitate biologică a unui râu.
De la izvoare spre aval, râurile îşi modifică treptat caracteristicile de curgere, configu-
raţia albiei şi calitatea apei. Apele de munte, cu curgere rapidă, diferă de cele de şes ca putere
de transport, gradient şi acoperire a albiei .
Neînţelegând relaţiile dintre relief şi dinamica unui râu, oamenii au considerat ca pot
face ca un râu să devină un element static, previzibil şi comandabil, cu debit, cu oscilaţii redu-
se şi mai ales cu albie constantă. Astfel s-au făcut masive lucrări antierozive şi antiinundaţii
modificând puternic relieful văilor râurilor.
Cu toate aceste lucrări problemele persistă (ceea ce e firesc) deoarece au fost vizate
efectele şi nu cauzele, în plus au apărut probleme noi.
Astfel, prin tăierea meandrelor s-a produs creşterea vitezei de curgere, care măreşte
eroziunea, ceea ce atrage lăţirea sau/şi adâncirea albiei. Prin aceasta, omul pierde mai mult
teren agricol decât a câştigat prin tăierea meandrelor sau e forţat să îndiguiască râul.
Prin îndiguirea râurilor s-a dorit rezolvarea problemelor produse de inundaţii şi erozi-
une. Dar ea ar trebui folosită cu măsură, numai în locuri esenţiale (localităţi, infrastructuri im-
portante) şi păstrate zone inundabile pentru apele mari, deoarece îndiguirile creează probleme
multe, printre care distrugerea zonelor umede şi afectarea vieţii acvatice, scăderea capacităţii
de autoepurare, etc.
Viteza crescută de curgere face ca mediul să nu mai fie favorabil multor specii acvati-
ce. Dispare şi efectul lor filtrant, ceea ce afectează calitatea apei.
Viteza crescută de curgere nu e favorabilă nici sedimentării, reducând în acelaşi timp
şi calitatea apei. Eroziunea nu dispare ci se mută la fundul albiei, fapt ce subminează malurile,
sau adâncind râul, coboară nivelul freatic afectând vegetaţia şi secând fântânile. Apărarea
antiinundaţii prin diguri înseamnă de fapt mutarea problemei spre aval, unde râul nu e îndiguit
sau unde digul va fi mai slab şi va ceda. Ba mai mult, odată apa trecută peste diguri, la scăde-
rea nivelului apei din cursul principal al râului nu se mai poate retrage de pe zona inundată,
obţinându-se astfel o mare prelungire a perioadei de inundaţie - deci efect contrar celui scon-
tat prin îndiguire.
Pe multe râuri s-au construit praguri de beton pentru a scădea panta (deci viteza şi pu-
terea erozivă) şi a crea bulboane şi o mai bună oxigenare. Dar pragul de beton nu e cea mai
ecologică soluţie, putându-se face mai bine grămezi de bolovani sau stânci în albie.
De multe ori obstacolele formate din bolovani şi stânci, pe care apa nu a reuşit să le
mute sau să le erodeze devin foarte importante pentru calitatea apei întrucât modifică regimul
de curgere, fac zone de repeziş şi de contracurent, bulboane etc.
81
b. Lacurile se pot clasifica şi după treptele principale de relief în care sunt amplasate.
Altitudinea se manifestă în procesele genetice care au contribuit la formarea lacurilor dar şi în
bilanţul lor hidrologic.
Particularităţile reliefului definesc forma şi dimensiunile chiuvetelor lacustre, predis-
poziţia la colmatare, viteza de colmatare precum şi particularităţile depozitelor de sedimente
care se acumulează pe fundul lacurilor.
Modificările reliefului chiuvetei lacustre au consecinţe foarte importante asupra păs-
trării în peisaj a acestor ecosisteme .
Toate aceste efecte ce decurg din modificarea reliefului chiuvetei lacustre se răsfrâng
direct sau indirect asupra calităţii apelor din lacuri .
Astfel, prin adâncirea fundului lacului ( surpări, prăbuşiri sau cauze antropice) se pro-
duce fenomenul de stratificaţie. În urma acestui fenomen apa din stratul superior se încălzeşte
şi fiind mai uşoară stă la suprafaţă. Lumina favorizează dezvoltarea algelor care produc oxi-
gen, iar vântul produce curenţi care asigură amestecul apei din stratul superficial şi deci o bu-
nă distribuire a oxigenului dizolvat. În straturile profunde, fără curenţi verticali, nu există
aport de oxigen, iar în lipsa luminii nici nu se produce. În schimb ajung din straturile superfi-
ciale ale lacului substanţe organice (ploaia biologică) ce coboară lent, în ore sau zile, spre
fundul lacului. Viaţa în aceste straturi adânci este redusă la forme simple cu metabolism anae-
rob, ceea ce la rândul ei duce la reducerea calităţii apei.
Alunecările de teren, prăbuşirile, în general modificările bruşte ale reliefului în amonte
de chiuvetele lacustre (mai ales în zona montană) induc debite mari şi bruşte de apă în lacuri.
Acest surplus de ape poate avea efecte negative (introducerea de substanţe minerale care pot
periclita echilibrul ecologic al lacului) sau efecte pozitive (se împrospătează, oxigenează apa),
în special asupra vieţii acvatice.
Dacă lacul este drenat de un râu, cea mai mare parte a sedimentelor transportate sunt
reţinute în lac. În aval de lac, râul erodează albia dar, nevenind din amonte alt sediment care
să "umple" ce se erodează, se produce adâncirea albiei, erodarea malurilor cu multe alte con-
secinţe nedorite.
Eroziunea albiei în aval duce la eroziune regresivă pe afluenţi în sus, iar coborârea ni-
velului apei din râu duce la coborârea nivelului freatic din zonă, cu consecinţe grave pe mari
suprafeţe.
Aceste efecte pot să se manifeste şi invers: transportul în cantităţi mari al sedimentelor
pot produce colmatarea rapidă a lacului. De asemenea, dacă aval de lac vin afluenţi care aduc
mari cantităţi de aluviuni dar râul principal nu mai asigură debit de transport, acestea se de-
pun, colmatează albia şi îi înalţă fundul, ajungându-se la inundaţii grave.
c. Apa subterană este mult mai abundentă în depresiuni decât în perimetrul formelor
pozitive de relief.
Principalele rezerve de ape subterane se concentrează în şesurile marilor râuri formate
din aluviuni.
Configuraţia reliefului controlează alimentarea şi primenirea apelor subterane, prin al-
ternanţa sectoarelor înalte care dispersează scurgerea, cu sectoarele joase, concave, care au
rolul de concentrare a scurgerii.
Deci se poate spune ca prin studiul interacţiunilor dintre relief şi apă se poate preîn-
tâmpina poluarea rezervelor de apă, mai ales a celor subterane. Ele sunt o sursă importantă
deoarece, spre deosebire de apele de suprafaţă, cele subterane sunt de regulă mai puţin sau
deloc poluate şi pot fi potabilizate cu măsuri minimale, uneori doar cu dezinfecţie sau fără
vreo altă prelucrare.
Repartiţia, orientarea şi regimul râurilor din spaţiului hidrografic Siret - Prut este con-
diţionată de caracteristicile fizico-geografice ale unităţilor naturale pe care le străbat. Relieful
82
inclus în acest spaţiu este format în proporţie 10 - 15 % de regiune montană şi de 85 - 90 %,
regiune de deal şi câmpie.
Altitudinile reliefului în spaţiul hidrografic Siret - Prut scad de la NV spre SE pe toată
lungimea lui (anexa 7).
Spaţiul hidrografic Siret-Prut este grefat pe un relief ce aparţine parţial, Carpaţilor
Orientali, Subcarpaţilor Vrancei şi Câmpiei Române (Câmpia de subsidenţă a Siretului Inferi-
or şi câmpiile tabulare Tecuci şi Covurlui) şi în totalitate Subcarpaţilor Moldovei şi Podişului
Moldovenesc.
Relieful spaţiului hidrografic Siret-Prut din Carpaţii Orientali. Din punct de vedere morfometric, alti-
tudinea medie a sectorului montan din spaţiul hidrografic Siret - Prut se apropie cel mai mult de valorile medii
din sectorul carpatic românesc. Altitudinea medie este de aproximativ 1000 m, fragmentarea orizontală evidenţi-
ază interfluvii montane largi de aproximativ 600 m, iar combinaţiile cele mai frecvente ale altitudinilor relative
cu valorile înclinării terenului sunt caracteristice unui relief cu energie medie.
Factorul modelator principal al reliefului actual sunt râurile, cele mai vechi efecte morfologice ale acţi-
unii lor erozive păstrându-se în suprafeţele de nivelare, prezente în partea înaltă a multor interfluvii montane
(nivelul Râu - Şes şi nivelul post-valah) 3 .
Actuala reţea de văi este destul de tânără, rezultat probabil al unor însemnate remanieri impuse de miş-
cările tectonice pliocen - cuaternare şi de edificarea zonei vulcanice. Cele mai vechi urme ale activităţii eroziv-
acumulative fluviale datează din sarmaţian (C. Martiniuc, 1948, I. Donisă, 1968) şi sunt reprezentate de impor-
tante depozite de pietrişuri şi nisipuri de origine carpatică, situate în sectoare de debuşeu în marea sarmatică ale
unor paleorâuri (care puteau fi precursorii Bistriţei, Moldovei sau chiar Ozanei), orientate predominant spre est,
conform înclinării generale a versantului răsăritean al catenelor moldavidice. Continuarea tectonicii plicative în
miocenul superior-pliocen şi înălţarea puternică a Carpaţilor în pliocen-cuaternar au accentuat orientarea longi-
tudinală a unor importante sectoare de vale şi astfel adaptarea la structura geologică. Raporturile evolutive strân-
se ale reţelei de văi cu dispoziţia stratelor şi cu alcătuirea lor petrografică explică frecvenţa succesiunilor de sec-
toare largi, adevărate depresiuni de eroziune diferenţială, orientate longitudinal şi sculptate în roci puţin rezisten-
te (Câmpulung Moldovenesc, pe valea Moldovei, „câmplungul” Moldoviţei ş.a.) şi sectoare înguste, orientate
transversal, sculptate în roci dure (îngustările-defileu de la Pojorâta şi Prisaca Dornei, pe Moldova, Zugreni şi
Straja, pe Bistriţa). Pe văi, în special în sectoarele longitudinale, activitatea fluvială în principal acumulativă a
creat sisteme bogate de terase, care dovedesc efectele stimulative puternice ale înălţării tectonice din romanian-
pleistocen. Chiar dacă cele mai înalte (şi cele mai vechi) nu se mai pot identifica decât fragmentar, uneori numai
prin dispoziţia internă şi specificul morfometric/morfoscopic al depozitelor, ele demonstrează vigoarea râurilor
ca factori morfogenetici, capabili să impună în relieful montan actual complexe morfologice de însemnătate ex-
cepţională pentru dinamica apelor, pedogeneză, habitat uman.
Relieful structural se îmbină în mod strâns cu cel de facies petrografic. În mod obişnuit masivele princi-
pale şi altitudinile cele mai mari au drept suport structuri anticlinale cu roci dure în boltă, dar sunt foarte frecven-
te şi inversiunile de relief, în special sinclinalul înălţat constituit din roci rezistente – conglomerate cretacice din
masivul Ceahlău, calcare jurasice în M. Rarău şi M. Hăghimaş. Flancurile structurilor sinclinale înălţate sunt
mari cueste montane, iar cutele-falii au asigurat formarea unor succesiuni de hogback (în Obcinele Bucovinei, în
M. Vrancei ş.a.).
Relieful carstic are un grad mediu de răspândire, fiind reprezentativ în M. Hăghimaş, M. Rarău, sud-
vestul M. Rodnei.
Relieful glaciar a fost menţinut pe altitudinile nu prea mari, în cea mai mare parte, sub limita zăpezilor
pleistocene persistente, limită probabil mai înaltă şi zăpezi în cantităţi mai reduse decât în Carpaţii Meridionali,
ca efect al influenţelor climatice continentale. Complexe morfologice glaciare tipice sunt în M. Rodnei şi destul
de modeste în M. Călimani. Este în schimb, larg răspândit relieful periglaciar, format în generaţii succesive înce-
pând din pleistocen şi suprapunându-se fostului domeniu glaciar. Crionivaţia actuală interferează cu morfogene-
za fluvială (în partea superioară a domeniului acesteia) şi sub forma efectelor sale morfologice cele mai ample,
mantalele groase de grohotiş stabilizat şi trenele de grohotiş activ, se implică puternic în procese geomorfologice
de deplasare în masă. Răspândirea mare a rocilor gelive, ponderea mare a formaţiunilor de fliş, favorabile şi prin
structură şi prin alcătuirea petrografică modelării fluvio-denudaţionale explică abundenţa reliefului din această
categorie genetică şi prezenţa sa aproape ubicuă. El se grupează în complexe care diversifică şi complică morfo-
logia glaciară din unele sectoare înalte, produc convergenţe morfologice de tip glaciar la altitudini mai mici şi
3
Nivelul Râu-Şes, denumit Cerbu (I.Sîrcu, 1961, 1971), este relativ neted şi a fost identificat la altitudini de 1500 m–1750 m în M.Rodnei, în
M.Giumalău, în M.Vrancei; Nivelul post-valah, denumit Mestecăniş a fost identificat la 1000 m – 1200 m, (Predeal, Clăbucete, Poiana Mă-
rului) şi în care se înscriu majoritatea intefluviilor plane sau uşor ondulate aflate la altitudini de 1000 m – 1200 m.
83
reduc stabilitatea versanţilor, în special în sectoarele puternic antropizate (despădurite, cu nivel freatic şi unghi
de taluz natural modificate etc.).
Având în vedere evoluţia geologică şi paleogeografică a Carpaţilor Orientali, principalele subunităţi
montane ale spaţiului hidrografic Siret - Prut pot fi clasificate în patru subunităţi, aproape integral paralele, ori-
entate NNV-SSE: munţii axului cristalino-mezozoic, munţii flişului, munţii vulcanici, ulucul depresionar.
Munţii axului cristalino-mezozoic din cadrul spaţiului hidrografic Siret - Prut sunt: M. Rodnei, M. Bis-
triţei Aurii, M. Bistriţei Mijlocii, M. Giurgeu , M. Rarău şi M. Hăghimaş.
Litologic aceşti munţii sunt constituiţi din calcare triasic-jurasice şi conglomerate cretacice, care au in-
dus formarea unui relief mult mai variat decât cel de pe roci cristaline, masiv, greoi, monoton, cu excepţia sec-
toarelor modelate glaciar.
Ca în cea mai mare parte a Carpaţilor Orientali, relieful munţilor cristalino-mezozoici din cadrul spaţi-
ului hidrografic Siret - Prut se prezintă sub forma unor culmi paralele, orientate conform structurii de ansamblu,
NNV-SSE, deşi adaptarea la structură este mai puţin evidentă decât în subunitatea de fliş. Datorită efectelor pu-
ternice ale orogenezelor alpine, cel mai vechi relief de modelare ciclică este nivelul post-attic Cerbu, păstrat
fragmentar, pe suprafeţe nu prea mari; nivelul post-romanian, Mestecăniş, este mult mai larg dezvoltat, în el
înscriindu-se majoritatea interfluviilor montane cu altitudinea de 1.100 m - 1.200 m. În neogen şi cuaternar mun-
ţii aceştia au fost fracturaţi şi reîntineriţi prin înălţări puternice, ceea ce le-a creat un aspect de masive-blocuri,
antrenate inegal în cele mai recente mişcări de înălţare, fapt care explică diferenţele mari de altitudine dintre M.
Rodnei, care depăşesc 2.000 m şi aproape toţi ceilalţi munţi (1.500 m – 1.900 m).
Subregiunea munţilor flişului din cadrul spaţiului hidrografic Siret - Prut este reprezentată printr-o fâ-
şie continuă de culmi şi masive, delimitate de văile principale sau de unele depresiuni tectonice ori erozive şi
situate pe latura externă a munţilor: Obcinele Bucovinei, M. Stânişoarei, M. Ceahlău, M. Tarcău, M. Ciucului,
M. Oituzului, M. Vrancei.
În ansamblu, sunt munţi mici şi mijlocii, cu altitudinile cele mai frecvente de 1.100 m – 1.200 m, nu-
mai în Ceahlău, trecând peste 1.900 m. În aspectul lor general frapează paralelismul majorităţii liniilor morfolo-
gice principale. Ca şi cele secundare, acestea au fost modelate într-un substrat litologic cu alternanţe repetate (şi
monotone) de roci sedimentare - gresii, marne, argile, şisturi, conglomerate, strâns cutate în fazele mai târzii ale
orogenezei alpine şi înălţate puternic în pliocenul superior-cuaternar. Caracterul recent al acestor fenomene tec-
tonice a indus şi raporturi mult mai consecvente de adaptare a reliefului la structură, liniile menţionate (culmi şi
văi) fiind în general longitudinale (uneori conforme, alteori sub forma unor inversiuni de relief). Sunt de aseme-
nea caracteristice asimetriile morfologice, determinate de direcţia dominantă a deformărilor tectonice şi de rezis-
tenţa diferită a rocilor din formaţiunile de fliş. Cel mai frecvent, versanţii abrupţi corespund unor structuri de
hogback sau de cuestă, iar formele proeminente sunt susţinute de rocile cele mai dure (conglomerate cretacice de
Ceahlău, gresii glauconitice de Prisaca, gresii silicioase de Kliwa etc.), în care şi văile au înaintat greu, prin văi
înguste, cu aspect de defileu, care contrastează cu sectoarele largi, săpate în roci slabe (argile, marno-argile, gre-
sii carbonatice în strate subţiri ş.a.).
Munţii vulcanici din cadrul spaţiului hidrografic Siret - Prut aparţin segmentului Călimani – Gurghiu -
Harghita şi şi-au început activitatea în sarmaţian. Acest segment constituie sectorul cele mai recent, cel mai înalt,
cu cele mai tipice caractere vulcanice, desfăşurându-se cu o continuitate perfectă pe 150 km, de la valea Bistriţei
Ardelene, în NNV, până la valea Oltului, în SSE, în conformitate cu un sistem de fracturi crustale profunde care
au facilitat ascensiunea lavelor.
Una dintre caracteristicile principale ale reliefului M. Călimani-Gurghiu-Harghita constă în profilul lor
asimetric, cu versanţi prelungi spre Depresiunea Transilvaniei şi cu versanţi mai scurţi şi abrupţi spre depresiuni-
le de baraj vulcanic din est. Asimetria se datorează faptului că suprastructura este poziţionată doar peste partea
estică şi sud-estică a infrastructurii vulcanice, subsidenţa pliocen-pleistocenă a depresiunilor Drăgoiasa-Giurgeu-
Ciuc contribuind la accentuarea acestei poziţii. Elementele morfologice principale sunt platourile şi conurile vul-
canice.
Primele se dezvoltă atât pe lave, în partea superioară (unde s-au format prin îngemănarea curgerilor
provenind din conurile vecine), cât şi pe formaţiunea vulcanogen-sedimentară, în ariile periferice (mai ales spre
Depresiunea Transilvaniei). Platourile de pe lave sunt de fapt structurale, înalte, urcând de la periferie spre axul
catenei, de la 900 m – 1.000 m la 1.300 m – 1.400 m. Frapează prin platitudinea interfluviilor, care n-au coborât
probabil prea mult sub suprafaţa iniţială, datorită caracterului recent al ultimelor erupţii. Cel mai larg şi mai înalt
dintre acestea este cel al M. Călimani (1.400 m – 1.600 m), dezvoltat în partea central-vestică a masivului, plati-
tudinea sa generând toponime explicite, ca Şesul Paltinului, Dealul Şesului, Poiana Câmpului. Pe alocuri platou-
rile prezintă proeminenţe, interpretate, conform constituţiei lor litologice, drept corpuri subvulcanice (necks,
dykes) sau conuri vulcanice secundare. În contrast puternic, versanţii văilor sunt foarte înclinaţi, râurile secţio-
nând adânc platourile. În special pe versanţii sculptaţi în formaţiunea vulcanogen-sedimentară s-au format com-
plexe morfologice specifice, de dezagregare ruiniformă (asemănătoare celor de pe conglomeratele sedimentare -
de tip sfinx, babe, turnuri ş.a.), aşa cum sunt cei „doisprezece apostoli” din Călimani, cu aspect de siluete umane
petrificate. Conurile vulcanice sunt formele de relief dominante, iar vârsta lor mai recentă faţă de cea a platouri-
84
lor le-a conservat forme mai clare, mai puţin afectate de eroziune. Lor le corespund altitudinile maxime (2102 m
în Pietrosul Călimanilor). Au diametre mari, unele de 10 km – 30 km, versanţii puternic înclinaţi şi o morfologie
de ansamblu mai apropiată de cea iniţială, faţă de aria platourilor.
Ulucul depresionar corespunzător spaţiului hidrografic Siret-Prut este situat în aria dintre catena vul-
canică şi unităţile montane pe structură cutată din partea central-estică şi se suprapune peste Ţara Dornelor. Reli-
eful actual este cel al unei câmpii de acumulare aluvio-proluvială, cea mai mare parte fiind formată din albiile
majore şi terasele Dornei, Negrei Şarului şi Bistriţei, precum şi din glacisuri de acumulare, în lungul contactului
cu rama montană. Au fost identificate 7 terase, cu altitudine relativă până la 200 m, cu un grad de conservare
foarte diferit, cele înalte păstrându-se numai ca depozite, pe areale mici, cele mai dezvoltate fiind terasele de 20
m şi 40 m – 50 m. Albiile majore sunt slab drenate, mlăştinoase, cu mari turbării oligotrofe, la Poiana Stampei
(un strat gros de 6 m, acoperind o suprafaţă de 480 ha) şi pe Neagra Şarului.
Subcarpaţii Moldovei se încadrează cu toată suprafaţa în cadrul spaţiului hidrografic Siret-Prut. Ceea ce
impresionează şi diferenţiază Subcarpaţii Moldovei de celelalte grupe din Subcarpaţi este simplitatea alcătuirii
orografice. Se disting în vest un şir de depresiuni cu structura cutată, iar în est un aliniament de dealuri (axate pe
cute anticlinale dar şi sinclinale).
Altitudinile cele mai ridicate se înşira pe aceste dealuri şi ating cele mai mari valori în nord în culmea
Pleşu (911 m) şi în sud în culmea Pietricica (740 m). Valorile minime aparţin luncilor marilor râuri, Bistriţa şi
Trotuş, situându-se în intervalul 150-200 m. Cea mai mare parte a spaţiului subcarpatic se desfăşoară între 250-
400 m.
Bistriţa şi Trotuşul formează două culoare de văi transversale cu obârşii în Carpaţi, dar după ieşirea din
aceştia se lărgesc căpătând caracter depresionar. Valea Bistriţei, între Piatra Neamţ şi până în aval de Buhuşi are
cinci nivele de terase, o luncă largă în care sunt amenajate mai multe lacuri de baraj. Dezvoltarea cea mai mare o
are în dreptul confluenţei cu Cracăul unde terasele sale se îmbucă cu cele ale afuentului.
Valea Trotuşului după ce iese din munţi, la vest de Tg. Ocna, se înscrie într-un vast spaţiu depresionar
(Oneşti - Caşin). Aici se impune un sistem de 3-5 terase ale Trotuşului, Uzului, Caşinului, Tazlăului, Slănicului.
Pe ele se află cele mai multe aşezări mari, inclusiv cele două oraşe, platformele industriale şi suprafeţele agrico-
le. În aval, spre Siret, valea formează un culoar asimetric (terasele sunt mai ales pe dreapta, pe stânga sunt ver-
sanţii mai abrupţi ai Culmii Pietricica care domină albia şi lunca râului).
Mişcările tectonice care au impus structura cutată şi înălţimile mai mari pe anticlinale cât şi fragmenta-
rea îndelungată au dus la diferenţierea mai multor subunităţi de relief care se grupează pe două aliniamente, de-
presionar în vest şi colinar în est. Ele sunt separate fie prin şei joase fie de către unele văi cu desfăşurare trans-
versală. Prezenţa acestor sectoare mai coborâte a avut un rol deosebit de important pentru realizarea unor comu-
nicaţii lesnicioase între aşezările locului. Frecvent se folosesc două modalităţi de divizare a acestei regiuni. Pri-
mul se raportează la desfăşurarea orostructurală a unui uluc depresionar în vest şi un şir de dealuri în est. Cel de-
al doilea ia în consideraţie gruparea depresiunilor şi dealurilor în bazinele celor două râuri carpatice, de unde:
Subcarpaţii Bistriţei şi Subcarpaţii Trotuşului.
Ulucul depresionar este format din trei depresiuni:
Depresiunea Neamţ, este o depresiune bine delimitată de culmi înalte care în majoritatea situaţiilor se
termină prin povârnişuri accentuate. În vest sunt culmile montane (Agapiei şi Văratec) ce se ridică la peste 850-
1000 m, iar în nord-est se află dealurile subcarpatice Pleşu şi Corni ce o domină cu 150 – 250 m.
În sud şi est dealurile sunt mai joase (350-450 m) şi sunt separate de şei largi sau de culoarele văilor
Neamţ şi Topoliţa. Între acestea, Depresiunea Neamţ se întinde pe mai multe trepte ce urcă din est spre vest de la
300-450 m.
Depresiunea Cracau-Bistriţa se desfăşoară în partea centrală a regiunii subcarpatice fiind una dintre
cele mai extinse unităţi de acest gen din Subcarpaţi. Contactul cu Carpaţii Orientali este net, depresiunea fiind
dominată cu 300-350 m de culmile bine împădurite ale munţilor Stânişoarei şi Goşmanu. În NV la trecerea spre
Depresiunea Neamţ şi în Sud, către Depresiunea Tazlău există câteva culmi subcarpatice joase la 450-550. Pe
latura de Est se impun două dealuri bine împădurite care au înălţimi puţin peste 500 m (Corni în N, Runcu în S)
între care altitudinile scad sub această valoare trecerea între depresiune şi culoarele văilor Moldovei şi Siretului
făcându-se destul de lin.
Depresiunea Tazlău-Caşin se afla în partea sudică, desfăşurându-se în lungul Tazlăului şi pe Trotuş la con-
fluenţa acestuia cu Oituzul şi Caşinul. Este cea mai extinsă depresiune din Subcarpaţii Moldovei. În vest există
M. Goşmanu şi Berzunţ cu înălţimi de peste 900 m, în sud culmi de 700-800 m aparţinând M. Vrancei, iar în est
dealurile subcarpatice Pietricica şi Ouşoru. Relieful depresiunii este alcătuit din luncile foarte largi ale râurilor
principale, din multe terase, iar la contactul cu dealurile din glacisuri. Altimetric, vatra depresiunii urcă de la 200
m în sud la 350 m NV.
Dealurile subcarpatice care închid şirul de depresiuni la nord şi est, prezintă pe sectoare caracteristici diferi-
te determinate atât de alcătuirea structurală cât şi de înălţarea deosebită a acestora suferită în cuaternar. În N se
afla Culmea Pleşu (915 m) care se termină spre valea Moldovei dar şi spre Depresiunea Neamţ prin versanţi cu
panta accentuată. Reprezintă o cuta anticlinală faliată alcătuită îndeosebi din conglomerate cu multe elemente de
85
roci cristaline. Către sud, între văile Neamţ şi Topoliţa se ridică cu puţin deasupra luncii celor două râuri: Dealul
Boiştea. La sud de apa Topoliţei se impune Dealul Corni. Acestea ca şi dealurile ce urmează până la Bistriţa sunt
alcătuite din formaţiuni sarmaţiene. Se remarcă slaba fragmentare transversală, şeile înalte, înălţimile ridicate
(588 m în Vf. Pietricica, 717 m în Vf. Cărunta, 666 m în Vf. Măgura şi 740 m în Vf. Căpata).
Segmentul nordic al Subcarpaţilor Vrancei reprezintă limita sud-vestică a spaţiului hidrografic Siret-
Prut. „La sud de valea Trotuşului, începând cu interfluviul Suşiţa-Zăbrăuţ, până la valea Slănicului de Buzău,
structurile subcarpatice prezintă o complicaţie deosebită. Spre interior, molasa saliferă de vârstă acvitanian-
sarmaţiană este cutată în anticlinale şi sinclinale, şariind puţin latura externă. Aceasta este constituită din de-
pozite mai noi, sarmato-pliocene de origine exclusiv carpatică, monoclinale, foarte groase şi puternic înălţate.
Astfel, deşi sunt cele mai recente, pietrişurile romanian-pleistocene de Cândeşti se menţin la altitudinea de
aproape 1.000 m. În consecinţă, relieful este dispus sub forma mai multor fâşii care se dispun cvasi-paralel cu
marginea munţilor” 4 .
În poziţie internă, un şir de depresiuni formate pe marno-argile miocene şi dominate de culmile flişului
(Crimineţ-Soveja, pe Şuşiţa, Vrancea, pe Putna şi Zăbala, şi Bisoca-Neculele, pe Râmnicul Sărat) sunt separate
prin înşeuări mai înalte decât cele din Subcarpaţii Moldovei. Spre exterior sunt conturate de un şir de dealuri cu
altitudini care ajung la 890 m, constituite din sedimente miocene mai rezistente (conglomerate helveţiene şi
badeniene), dispuse în structuri de sinclinal înălţat, cu flancul extern redresat sub formă de hogback: Răchitaşul
Mic, care închide depresiunea Soveja, Răiuţul, Răchitaşul Mare şi Gârbova, care mărginesc depresiunea Vrancei
şi Dealul Roşu, care mărgineşte depresiunea Bisoca. Urmează un alt şir de depresiuni, mai slab conturate, având
aspectul unor lărgiri ale văilor în sedimente moi sarmato-pliocene, monoclinale: Câmpuri, pe Suşiţa, Vizantea-
Vidra, pe Putna, Mera, pe Milcov, Râmna, pe pârâul omonim, Dumitreşti, pe Râmnicul Sărat, şi Putreda-Floreşti,
pe Câlnău. La rândul lor, aceste depresiuni sunt mărginite de dealuri care ajung la aproape 1.000 m şi corespund
frontului de cuestă orientat spre vest şi nord-vest al pietrişurilor de Cândeşti: Ouşorul, dealul Momâia, Măgura
Odobeştilor, care închide depresiunea Mera, Deleanu şi dealul Căpăţâna, care mărgineşte depresiunea
Dumitreşti. În poziţia cea mai externă, un piemont terasat, cu înclinare din ce în ce mai redusă, face racordul cu
unitatea piemontană a Câmpiei Române. În lungul văilor se succed sectoare largi, conforme structurilor de sin-
clinal în aria internă sau subsecvente în monoclin, aşa cum este valea Putnei în depresiunea Vrancea, şi sectoare
înguste, cu aspect de mici defilee, ca acela de la Prisaca, în care Putna traversează primul şir de dealuri. Pe fon-
dul unei labilităţi tectonice deosebite, un sistem de terase cuaternare excepţional de bine dezvoltate, ating altitu-
dini relative mari (290 m pe Putna). Marnoargilele miocene în secvenţe repetate, alternând cu strate permeabile
greso-nisipoase, favorizează cele mai active şi mai ample procese de versant. Eroziunea torenţială a rupt versanţi
despăduriţi iar alunecările de teren au distrus vetre de sate şi au construit baraje pe râuri. Reîmpădurirea a ameli-
orat însă frecvent situaţia ariilor degradate.
Podişul Moldovei este în totalitate parte constitutivă a spaţiului hidrografic Siret-Prut. „Odată cu exon-
darea mio-pliocenă a Podişului Moldovei, vechile cursuri ale râurilor carpatice (Suceava, Moldova, Ozana,
Cracău, Bistriţa) s-au prelungit spre sud-est, urmărind retragerea şi oscilaţiile liniei de ţărm. În acelaşi fel, din-
spre nord înaintau Siretul şi Prutul. Celelalte văi s-au format ulterior prin transformări şi remanieri reflectate,
adesea, de relief şi de configuraţia bazinelor hidrografice.
Activitatea apelor curgătoare, intensificată mult în urma mişcărilor de înălţare de la sfârşitul pliocenu-
lui şi din cuaternar, s-a împletit strâns cu procesele de modelare a versanţilor şi a interfluviilor, astfel că s-a
ajuns la distrugerea vechilor câmpii de acumulare marină (cu excepţia părţii de sud a Moldovei, unde interfluvi-
ile mai păstrează, încă, unele fragmente ale câmpiei romanian-pleistocene) şi la înlocuirea lor cu un relief deri-
vat, predominant sculptural, cu aspect deluros, în cuprinsul căruia se pun în evidenţă particularităţile litologice
şi structurale ale substratului geologic” 5 .
Podişul Moldovei este reprezentat de un ansamblu de interfluvii cu aspect de poduri, dealuri şi coline
separate de văi largi, sculptate în cuvertura sedimentară monoclinală. Suprafaţa generală a reliefului, ca şi fiecare
interfluviu în parte, coboară domol spre sud - sud-est, în aceeaşi direcţie cu orientarea văilor mai importante.
Structura monoclinală a favorizat apariţia asimetriei formelor pozitive a văilor subsecvente.
Altitudinea medie pentru întregul podiş este de 250 m, iar pentru subunităţile principale este în jur de
350 m în Podişul Sucevei, 250 m în Podişul Bârladului, 150 m în Câmpia Moldovei şi 140 m în Podişul
Covurluiului.
Treptele principale, care se impun în morfologie, au valori de 350-500 m în nord-vest, 300-400 m în
partea centrală, 150-200 m în nord-est şi sud şi au o distribuire relativ echilibrată, chiar în cadrul fiecăreia dintre
subunităţile amintite. Altitudinile de peste 500 m sunt puţine şi izolate, devenind puncte de reper dintre cele mai
reprezentative: Ciungi 504 m, Vârful Dealului 614 m, Poiana Ciungilor 689 m, Teişoara 528 m, Dragomirna 522
m, Dealul Mare-Tudora 587 m din Podişul Sucevei, Doroşanu 652 m şi Arinoasa 522 m din Podişul Bârladului.
Cotele cele mai coborâte se întâlnesc în lungul culoarelor Siretului şi Prutului, precum şi în lungul văii Bârladu-
4
Irina Ungureanu, Geografia Carpaţilor şi Subcarpaţilor - GEOGRAFIA REGIONALĂ A ROMÂNIEI. CARPAŢII ŞI SUBCARPAŢII
Centrul de multiplicare pentru învăţământ la distanţă, Univ. A.I. Cuza, Iaşi, pag.109.
5
V. Băcăuanu ,Geografia României, Volumul IV , Edit. Academiei Române ,1992, pag. 426.
86
lui, 300 m la intrarea Siretului în ţară, 239 m la confluenţa Sucevei cu Siretul, 170 m la vărsarea Moldovei, 148
m pe Bârladul superior, 54 m la întâlnirea Tutovei cu Bârladul, 130 m pe Prut la Oroftiana, 32 m în apropiere de
Ungheni şi sub 15 m în zona Brateşului.
Densitatea fragmentării reliefului este cuprinsă între 700 şi 900 m/km2 în cea mai mare parte a Podişului
Moldovei. Energia medie este 125 m, iar geodeclivitatea este în general, redusă, predominant sub 10°. Doar pe
versanţii cu intercalaţii de gresii, calcare sau cinerite andezitice, pe cueste, în lungul unor abrupturi de desprinde-
re şi al celor sculptate în luturi loessoide, pantele au 15-20°, pe alocuri chiar mai mult.
În varietatea accentuată a reliefului ies în evidenţă numeroase forme determinate de structura monocli-
nală şi de prezenţa orizonturilor grezoase ori calcaroase, mai rezistente la eroziune. Ca urmare, platourile structu-
rale şi cuestele reprezintă, o caracteristică principală a Podişului Moldovei. Platourile sau platformele structurale,
situate la altitudini de peste 300-400 m, au lărgimi ce pot ajunge la 3-5 km şi sunt limitate spre nord şi nord-vest
de cueste. Astfel de forme apar în partea înaltă, a Podişului Dragomirnei, în Podişul Fălticenilor, în Dealul Mare-
Hîrlău şi Podişul Central Moldovenesc. Cuestele sunt legate de evoluţia văilor subsecvente şi le găsim în lungul
tuturor râurilor cu orientare mai mult sau mai puţin apropiată de direcţia vest-est. În această categorie se înca-
drează multe sectoare locale (din lungul Siretului, Prutului, Sucevei, Moldovei, Jijiei, Bahluiului, Bârladului,
Racovei, Vasluiului, Crasnei, Lohanului. La contactul dintre suprafeţele orizonturilor mai rezistente şi cele din
roci mai moi, s-au format cueste şi abrupturi importante sculptate exclusiv de către procesele de versant. Aşa este
Coasta Iaşilor cu o lungime de aproape 100 km.
În Podişul Moldovei domină complexele litologice formate dintr-o succesiune de roci argilo-nisipoase
şi marnoase, cu intercalaţii de nisipuri, gresii şi calcare. Din această cauză, încercarea de stabilire a unor tipuri
clasice de relief litologic, în afara celui argilos, se poate face numai pentru areale reduse.
O morfologie care exprimă destul de fidel natura substratului argilos caracterizează îndeosebi Câmpia
Moldovei. De asemenea, dominarea nisipurilor în partea sudică a Podişului Bârladului se reflectă în microfor-
mele mereu împrospătate de eroziunea torenţială, şi în frecvenţa glacisurilor de la baza versanţilor şi în colma-
tarea activă a albiilor, fenomen care contribuie la îmbătrânirea prematură a reţelei hidrografice 6 .
În afară de înălţarea pliocen-cuaternară a întregului podiş (ceea ce explică energia văilor şi prezenţa
teraselor cu înălţime până la 170 şi chiar 210 m), s-ar mai putea pune problema unor influenţe ale tectonicii în
schimbarea direcţiei unor cursuri de apă din sudul Moldovei, explicată prin subsidenţa din nord-estul Câmpiei
Române 7 . Exisă apoi părerea că „prin înălţarea, la sfârşitul pliocenului, a unui bloc structural corespunzător
fundamentului Podişului Central Moldovenesc s-ar fi produs o deviere mai accentuată a Prutului spre sud-est
(aval de Ungheni) şi a Siretului spre sud-vest (aval de Roman)” 8 .
Mişcările tectonice actuale care, în nord ating 3-5 mm/an, descrescând treptat spre sud, până la 1
mm/an, influenţează desigur unele procese şi forme din cuprinsul versanţilor, luncilor şi albiilor, dar în această
privinţă nu există încă studii de amănunt.
În funcţie de manifestarea teritorială predominantă a diferiţilor agenţi externi, se pot deosebi câteva ti-
puri de relief dominante, între care se impun cel fluviatil şi deluvial.
Primele forme care s-au schiţat pe suprafaţa câmpiilor sarmato-pliocene iniţiale au fost cele create de
râuri şi cu toate oscilaţiile climatice care au avut loc, ele şi-au menţinut prioritatea până astăzi. Evoluţia îndelun-
gată a reţelei hidrografice este dovedită de existenţa, pe marginea vestică a podişului, a unor formaţiuni
fluviodeltaice vechi, sarmaţiene şi de terasele înalte ale văilor principale. Acestea arată că trăsăturile morfo-
hidrografice actuale schiţate la sfârşitul pliocenului, s-au desăvârşit de-a lungul pleistocenului şi în holocen.
În peisajul Podişului Moldovei, văile principale, îndeosebi ale Siretului şi Prutului, se prezintă ca veri-
tabile culoare, ale căror particularităţi le conferă o anumită distincţie regională.
Vechimea, evoluţia şi ierarhizarea văilor este clar pusă în evidenţă de distribuţia, numărul şi altitudinea
teraselor. Ele se remarcă printr-o succesiune de poduri fragmentate care păstrează un paralelism evident cu profi-
lul longitudinal al albiilor, printr-o racordare perfectă a treptelor din lungul văilor principale şi al afluenţilor, ca
şi printr-o diminuare a numărului şi altitudinilor spre generaţiile de văi mai tinere. S-a stabilit existenţa a două -
trei trepte de luncă şi 7 -8 terase cu altitudini relative până la 200-210 m în valea Siretului mijlociu, 160-170 m
în valea Prutului, 180-190 m în valea Sucevei, 160-170 m în valea Moldovei, tot 160 - 170 m în lungul
Bahluiului.
Regimul tectonic de platformă, cu uşoare ridicări epigenetice pleistocene, se reflectă fie în menţinerea
neschimbată a altitudinilor relative ale teraselor pe distanţe de zeci şi chiar sute de kilometri. Spre exemplu, tera-
sele de 15-20 m, 50-60 m, 120 m, 160 -170 m ş.a. sunt prezente, în valea Siretului, atât amonte de Bucecea, cât
şi în apropiere de Mărăşeşti, iar cele ale Prutului, cu altitudinea relativă de 10-15 m, 20-25 m, 30-40 m, 60 m,
110 m, au fost identificate din nord-estul Câmpiei Moldovei până în apropiere ele Galaţi. Spre extremitatea sudi-
că a văii Prutului, însă, terasele de 10-15 m şi 20-25 m coboară sub nivelul luncii, iar cele de 115-120 m, 75-80
6
M. Filipescu, Câmpia Moldovei, Anal. Şt. Univ. “ Al. I. Cuza “ Iaşi, secţ. Geol. Geogr., Iaşi,
7
G. Vâlsan, Câmpia Română. Contribuţii de geografie. Bul.Soc. Rom. Geogr. XXXVI,1916; şi M. David, O schiţă morfologică a Podişului
sarmatic din Moldova, Bul.Soc. Rom. Geogr., XXXIX, Bucureşti, 1920.
8
M. Paucă, Blocurile structurale ale pământului Românesc, Bul.Soc. Rom. Geolg, Min. 2 Bucureşti, 1968.
87
m şi 57 -65 m, din amonte de Tuluceşti, se racordează "Complexului de Babele" din regiunea oraşului Galaţi 9 .
În general, toate terasele cu altitudini până la 60-70 m sunt bine păstrate, mai largi şi mai extinse în apropierea
confluenţelor. Între treptele cele mai evidente se pot aminti cele cu altitudine relativă de 20-25 m, 50-60 m şi 100
-120 m, în timp ce treptele de 10-15 m, 70-90 m ş.a. sunt abia schiţate şi au o întindere limitată.
Sintezele şi generalizările din ultimul timp ajung la concluzia că treptele de luncă cu altitudini sub 5 m
sunt holocene, iar terasele cuprinse între 5 şi 40 m sunt pleistocen superioare. Pleistocenului mediu îi sunt atribu-
ite niveluri cu altitudini în jur de 50-70 m, pleistocenului inferior şi perioadei de trecere de la pliocen la pleisto-
cen îi aparţin terasele de 100 m, 120 m şi 140 m, iar cele de 150 -160 m şi mai înalte s-au format în pliocen.
Luncile s-au format în holocen, dar au înregistrat transformări remarcabile şi în perioada contemporană, când
agradarea lor este deosebit de evidentă. Dimensiunile variază în funcţie de mărimea râurilor şi au lărgimi de la
câteva zeci sau sute de metri, în cazul celor secundare, până la 5-10 km şi chiar mai mult, ca în partea mijlocie şi
inferioară a Siretului şi Prutului. Grosimea aluviuului creşte spre vale de la 2-5 m până la 30-40 m în luncile
Siretului şi Prutului şi de 2 la 10 m pe majoritatea afluenţilor.
Sub raportul compoziţiei granulometrice şi al mobilităţii albiilor se pot delimita trei arii 10 . Cea mai
mare parte a albiilor dintre Siret şi Prut sunt constituite din nisipuri fine (0,1-1 mm, au un ridicat coeficient de
meandrare, de deformare în suprafaţă şi în adâncime. În lungul Siretului, ca şi în porţiunile dinspre vărsare a
Moldovei şi Bistriţei predomină acumulările de pietriş şi nisip (1-10 mm), iar albiile au o stabilitate mai mare
decât spre est. Luncile Sucevei şi Moldovei ca şi ale altor râuri mai mici, situate la ieşirea din munte, se caracte-
rizează prin intense acumulări de nisipuri şi prundişuri carpatice (cu diametre medii de 10-50 mm), prin albii
despletite.
În luncile râurilor principale apar pe alocuri două-trei trepte cu altitudini relative cuprinse între 1 şi 7 m,
tăiate în acelaşi complex aluvionar. Pe întinsul lor se schiţează numeroase meandre vechi şi braţe părăsite,
popine, microdepresiuni de tasare, areale mai joase cu exces de umiditate. Semnificative sunt, între altele, vechi-
le cursuri numite "Sireţel", "Pruteţ", "Jijia Veche" etc. Procesele şi formele naturale sunt modificate din ce în ce
mai puternic prin lucrările de hidroamelioraţii, de exploatare a balastului, prin amenajarea şi valorificarea tere-
nurilor pe Bistriţa interioară, Siret, Prut, Jijia Bîrlad etc.
Aproape toţi versaţii cu înclinare de 5-10° (cu excepţia spaţiilor împădurite) sunt atacaţi de organisme
torenţiale care au o frecvenţă mai mare în dealurile de la marginea vestică a Podişului Moldovei, în sectoarele cu
facies psamito-psefitic, în lungul cuestelor, în Colinele Tutovei şi ale Covurluiului, cu o constituţie mai nisipoa-
să.
Deplasările de teren constituie una dintre caracteristicile peisajului şi ale modelării actuale a reliefului.
Ele afectează areale largi, impresionând atât prin amploare şi dinamică, cât şi prin consecinţele negative asupra
economiei agrare, clădirilor, căilor de comunicaţie.
Unele trăsături geologice şi fizico-geografice proprii subunităţilor Podişului Moldovei se reflectă adesea
şi în specificul deplasărilor de teren. Pe versanţii văilor din Podişul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc, ca
şi pe cuestele cu orizonturi de gresii şi calcare oolitice, se întâlnesc două generaţii de alunecări: unele mai vechi,
de la sfârşitul pleistocenului şi începutul holocenului, sub formă de trepte ori pachete masive, cu dislocări pro-
funde, relativ stabilizate şi altele recente, suprapuse, cu suprafeţe şi grosimi mai mici, sub formă de cuiburi,
monticuli, valuri. În Câmpia Moldovei, cu substrat predominant argilos, alunecările sunt, de obicei, superficiale,
cu fragmentare mixtă, dar care acoperă uneori versanţi întregi. Doar acolo unde versanţii secţionează depozitele
unor terase înalte, suprapuse formaţiunilor sarmatice, se dezvoltă alunecări complexe mai profunde. Partea sudi-
că a Podişului Moldovei, constituită din depozite nisipo-argiloase pliocene, se caracterizează prin alunecări dis-
persate, cu dimensiuni reduse, subordonate celorlalte procese de versant. Implicaţiile practice ale proceselor ac-
tuale constituie probleme de mare actualitate, care fac obiectul preocupării multor colective şi instituţii speciali-
zate, cu scopul găsirii soluţiilor adecvate pentru prevenirea şi combaterea lor.
Principalele subunităţi geografice ale Podişului Moldovei sunt, Podişul Sucevei, Câmpia Moldovei,
Podişul Bârladului, Culoarul Moldova-Siret.
Podişul Sucevei se află în NV, între Culoarul Moldovei, Obcina Mare, Câmpia Moldovei şi reprezintă
25 % din suprafaţa întregului podiş. Este alcătuit din formaţiuni sarmaţiene, pietrişuri şi nisipuri cu caracter
fluviuo-deltaic, conglomerate şi gresii cu structura net monoclinală. Relieful are interfluvii cu poduri largi uşor
înclinate spre SE fragmentate în general longitudinal. Văile au caracter de culoare largi, cu lunci extinse şi terase
în trepte bine dezvoltate cele inferioare. Subunităţile Podişului Sucevei sunt, Dealurile piemontane Ciungi-
Leahu, Podişul Fălticeni, Podişul Dragomirnei, Dealurile Botoşanilor.
Câmpia Moldovei (Câmpia Jijiei) este situată la est de Podişul Sucevei şi reprezintă unitatea cea mai
joasa a Podişului Moldovei, fiind formată din dealuri scunde (circa 200 m), culminând la 265 m în Dealul
Cozancea, fiind dominată cu 200-300 m de zonele învecinate. Prezintă aspect de depresiune şi este străbătuta de
Jijia şi Bahlui, care se unesc şi se vărsa în Prut, ambele cu o serie de mici afluenţi. Subunităţile Câmpiei Moldo-
vei sunt Podişul Jijiei Superioare şi Podişul Jijiei Inferioare.
9
V. Sficlea, Podişul Covurlui. Studiu geomorfologic. Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti ,1980.
10
D. Urziceanu, Consideraţii privind caracterizarea stabilităţii albiilor rîurilor, H.G.A., nr.12, 1967.
88
Podişul Bârladului se desfăşoară în partea central-sudică a Podişului Moldovei pe circa 49 % din aces-
ta. Limita de N se afla la baza povârnişului cuestic “Coasta Iaşilor”, în V domină Lunca Siretului prin versanţi
abrupţi, iar în S intra în contact cu Câmpia Română. Este alcătuit din marne, argile, nisip, calcare, gresii calca-
roase. Relieful are altitudini de peste 300 m în N (Doroşanu - 564 m) şi scad spre S treptat până la 200-120 m.
Structura monoclinală şi stratele mai dure au permis dezvoltarea unui relief cu fronturi cuestice, platouri structu-
rale, văi subsecvente şi văi consecvente. Există 4 suprafeţe de nivelare cu caracter structural. În culoarele de vale
sunt lunci largi, supraînălţate, dominate de terase diferite ca număr (5-6 la Prut şi Bârlad)
Culoarul Moldova-Siret se desfăşoară în vestul Podişului Moldova. Relieful acestui culoar este alcătuit
din luncile şi terasele celor două văi, la care, în aval de Roman, se adaugă glacisurile în raport cu dealurile. Lun-
cile sunt largi, au 2-3 trepte, aluviuni groase (10-15 m) cu pânze freatice bogate. Sunt 7 terase pe Moldova şi 8
pe Siret.
Sectorul estic al Câmpiei Române cuprinde: Câmpia Râmnicului, Câmpia Buzăului, Câmpia Brăilei,
Câmpia Siretului Inferior, Câmpia Tecuciului şi Câmpia Covurlui. Doar partea de nord-est a acestui sector
(Câmpia Siretului Inferior, Câmpia Tecuciului şi Câmpia Covurlui) corespunde spaţiului hidrografic Siret-Prut.
Câmpia Siretului Inferior, s-a format datorită abaterii albiei minore a Siretului către nord, la limita cu
Câmpia Covurluiului, evident având o extindere mai mare pe partea dreaptă a râului. Această subunitate morfo-
logică este reprezentată de o lunca încă în formare care se deosebeşte de Câmpia Bărăganului (cu care se înveci-
nează la sud) sub raport structural şi morfologic. Astfel, faţă de Bărăgan în care predomină câmpiile înalte,
această câmpie este joasă, cu multe albii părăsite. Lăţimea sa ajunge la 25-30 km, ca urmare a fenomenului de
subsidenţă din cursul Siretului Inferior 11 . Acest fenomen este evidenţiat de convergenţa râurilor, de marea alu-
vionare a albiilor, de gradul înalt de meandrare, de abatere a Siretului spre nord şi de numeroasele cursuri părăsi-
te în sud. Altitudinea oscilează între 5-6 m la Vădeni şi 12-15 m la Olăneasa. Spre sud, limita o formează povâr-
nişul Câmpiei Brăilei care atinge înălţimi de 20 m la Brăila şi de 5-6 m lângă Gemenele. La contactul cu Câmpia
Râmnicului, denivelarea ajunge la 20-22 m. Câmpia a fost îndiguită pentru protecţie împotriva inundaţiilor. To-
tuşi, în anul 1970, Siretul a rupt digurile, revărsându-şi apele până la baza povârnişului, inundând localităţile
Baldovineşti şi Vădeni.
Existenţa depozitelor aluvionare fine (predominant argiloase) a permis stagnarea apelor meteorice şi
formarea bălţilor. În prezent, datorită acţiunii antropice, unele din aceste lacuri şi bălţi au fost secate, altele dim-
potrivă fiind modernizate, extinse şi transformate în pescării ( Pescăria Măxineni). În cadrul acestor pescării reli-
eful capătă aspect deltaic, cu numeroase canale, iazuri, heleştee.
Câmpia Covurluiului se întinde la sud de culmile deluroase ale podişului Covurluiului şi se desfăşoară
până la lunca Prutului. Este o zonă de terase cu podişuri largi, acoperite cu straturi de loess, nisipuri şi luturi argi-
loase.
Câmpia Tecuciului este o câmpie subcolinară de terase care aparţin Câmpiei Române, slab fragmentată
şi alcătuită dintr-un complex de alte patru terase. Văile care fragmentează Câmpia Tecuciului sunt paralele şi
orientate de la nord la sud şi nu au apă decât la viituri. Albia râului Bârlad este mai joasă decât cea a râului Siret,
este împotmolită mereu de aluviunile cărate de Siret şi ca urmare provoacă inundaţii la cele mai mici viituri.
2.2.3. Clima
Influenţa climei asupra apelor este evidentă, acesta deoarece majoritatea fenomenelor
hidrologice nu pot avea loc fără schimburile de masă şi energie ce se realizează direct între
atmosferă şi hidrosferă.
Climatul temperat continental, caracteristic pentru cea mai mare suprafaţă a spaţiului
hidrografic Siret - Prut, pare să dezavantajeze menţinerea calităţii apelor la un nivel cerut de
categoria I de folosinţă, în condiţiile folosirii lor intense ca emisari ai apelor reziduale.
Astfel, se consideră că în zonele de munte şi subcarpatice care însumează circa 25 %
din suprafaţa spaţiului, zilele de îngheţ totalizează între 4,5 şi 5,5 luni/an, fapt care determină
un debit scăzut şi o aerare scăzută sub podul de gheaţă.
În zona de câmpie climatul capătă un caracter de stepă, circa şapte luni având tempera-
turi între 100 şi 200C, iar două, trei luni temperaturi peste 200C. Această situaţie favorizează
scăderea debitelor chiar în zonele unde prin nivelul lor ridicat ar putea să asigure o diluţie bu-
nă deversărilor de apă reziduală. Pe de altă parte, temperaturile de peste 200 C reduc mult sta-
11
Între confluenţele Râmnicului Sărat şi Buzăului cu Siretul, câmpia are cea mai mare lăţime (25-30 km), depăşind chiar lunca Dunării, fapt
datorat zonei de subsidenţă din cursul inferior al Siretului.
89
bilitatea oxigenului dizolvat în apă, diminuând astfel potenţialul de oxidare al proceselor mi-
crobiologice din apă.
Durata insolaţiei ( timpul de la răsăritul până la apusul Soarelui) precum şi intensita-
tea insolaţiei Soarelui (cantitatea de radiaţie pe unitatea de suprafaţă, în unitatea de timp) con-
tribuie în mod direct la variaţiile în spaţiu ale temperaturii aerului .
Se ştie că diferitele forme de relief, opoziţia între un versant însorit şi altul umbrit,
(orientarea versanţilor) precum şi panta, determină încălziri ce rezultă dintr-un aport de ener-
gie proporţional cu sinusul unghiului de incidenţă al razelor solare cu suprafaţa solului. Cu
alte cuvinte un versant însorit va primi de 8-10 ori mai multă căldură decât versantul umbrit.
Maximul de intensitate al radiaţiei se obţine pe un plan pe care razele cad perpendicu-
lar. Pe măsură ce versanţii fac un unghi a cărui valoare scade, pornind de la 900, cantitatea de
căldură primită de la razele tot mai oblice slăbeşte, până va fi anulată la o anumită valoare,
variabilă cu latitudinea, panta şi data calendaristică.
În general versanţii înclinaţi pe direcţia SSV şi SSE primesc în timp cantităţi mai mari
de radiaţie decât din zonele slab înclinate. De asemenea, pot apare diferenţe de însorire între
versanţii unei văi.
Durata insolaţiei este unul din factorii importanţi pentru realizarea unui climat favora-
bil autoepurării apelor. Sunt considerate însorite suprafeţele aflate sub acţiunea directă a raze-
lor solare.
Temperatura aerului este implicată în mărimea evaporaţiei, în apariţia şi dispariţia în-
gheţului râurilor, lacurilor, apei freatice. De asemenea autoepurarea este influenţată negativ,
de temperaturi prea joase sau prea înalte ale aerului şi deci indirect ale apei
Radiaţia solară, variaţia de temperatură şi ciclul îngheţ-dezgheţ, atacă şi sfărâmă rocile
dure, generând astfel şi particule antrenabile de ape ca suspensii.
Nebulozitatea este de asemenea un factor natural care dezavantajează spaţiul hidrogra-
fic Siret - Prut. Datorită faptului că cerul este mai mult acoperit în acest bazin, mai ales în par-
tea carpatică şi subcarpatică (luni însorite se întâlnesc doar trei, patru în zona inferioară şi do-
uă, trei în zona de mijloc), intensitatea luminii este corespunzător mai slabă, iar intensitatea
proceselor de fotosinteză mai redusă decât în podiş şi câmpie.
Precipitaţiile sub formă de ploaie şi zăpadă contribuie evident la alimentarea cu apă a
bazinelor sau acviferelor cu apă, ele dimensionează scurgerea, determină nivelele şi debitele.
Apele din topirea zăpezii sunt noroioase, moi, cu conţinut bacterian ridicat. Apele la inundaţii
sunt noroioase şi adesea au antrenat o multitudine de compuşi poluanţi.
Precipitaţiile, în condiţiile existenţei proceselor de eroziune ale solului, influenţează
negativ calitatea apelor din bazin, antrenând în albie substanţe organice (humus), suspensii,
săruri.
Raporturile dintre evaporaţie, precipitaţii şi infiltraţie diferenţiază tipurile de regim hi-
drologic, atât în cazul lacurilor cât şi în cazul râurilor.
Stocarea precipitaţiilor sub formă de zăpadă introduce stări hidrologice de iarnă, cu
debite minime la îngheţ şi ape mari la topirea zăpezii.
Un rol important în circulaţia apei îl are evaporaţia. Ea are loc chiar şi în timpul ploii.
După încetarea ploii se evaporă atât apa interceptată de vegetaţie cât şi cea de la suprafaţa so-
lului şi chiar din sol. Apa din zona nesaturată urcă prin capilaritate spre suprafaţă şi aici se
evaporă. Fenomenul de evaporaţie este influenţat de condiţiile atmosferice: temperatură, vânt,
radiaţii solare.
Evaporaţia crescută produce dizolvarea de minerale ce apare în urma inundaţiilor sau a
secetei (datorită urcării prin capilaritate a sărurilor din sol), sarea de mare adusă de vânt pe
continent, sunt doar câteva surse de introducere a sării în apă şi de producere a salinizării ape-
lor. Salinitatea crescută în principiu nu afectează direct sănătatea, dar degradează sursele de
apă potabilă.
90
Variabilitatea climatului natural duce la creşterea extremelor hidrologice, în particular
a inundaţiilor şi secetelor.
În cursul unui an, condiţiile climatice impun o anumită dinamică a maselor de apă
dintr-un lac. Astfel, în timpul perioadelor de amestec (primăvară şi toamnă), ansamblul coloa-
nei de apă este omogenizat. Transformările care au loc afectează atât coloana de apă cât şi se-
dimentele, ele fiind de fapt cuplaje între procesele biologice, chimice şi fizice. Imediat după
stabilirea stratificării termice, la nivelul unui lac se observă şi apariţia unei stratificări chimi-
ce, variaţiile compoziţiei apelor lacustre reflectând activitatea ciclurilor biologice. Astfel,
epilimnionul este în principal sub influenţa fenomenului de fotosinteză, în timp ce compoziţia
chimică a hipolimnionului este controlată de reacţiile de oxidare a materiilor organice. Datori-
tă intensificării proceselor biologice, în zona fotică poate apărea o suprasaturaţie în oxigen, în
timp ce din momentul în care apele se stratifică termic se stabileşte anoxia. Stratificarea chi-
mică se instalează cu o anumită întârziere faţă de stratificarea termică.
În general clima spaţiului hidrografic Siret - Prut este continentală, cu unele excepţii datorate individua-
lizării pe marile unităţi de relief.
În zona Carpaţilor Orientali predomină climatul specific de munte: rece şi umed. Precipitaţiile căzute
variază de la 1200 - 1400 mm pe culmile orientate către vest (Munţii Rodnei, Munţii Maramureşului) la 900 –
100 mm pe povârnişurile cu orientare estică, atingând în zona sudică 800 mm (anexa 8).
Temperaturile medii anuale au valori cuprinse între 0,6o - 2,3o C. Durata stratului de zăpadă şi a feno-
menelor de iarnă scade treptat cu înălţimea şi de la nord spre sud (anexa 9).
În Subcarpaţi clima este continental moderată. Temperaturile medii anuale variază de la 8-8,20 C în
nord (Târgu Neamţ) la 9,20 C în sud (Târgu Ocna). Durata perioadei de îngheţ creşte de la nord la sud de la 160 -
180 de zile pe an.
Precipitaţiile sunt abundente, cantităţile medii anuale depăşind 600 – 700 mm/an, maximele fiind înre-
gistrate la începutul verii, iar minimele iarna. Durata stratului de zăpada este de 60 – 70 zile pe an.
Pe culmile înalte predomina clima răcoroasă şi umedă fără variaţii anuale mari ale temperaturii. În de-
presiuni predomina uscăciunea şi un continentalism accentuat.
Variabilitatea climatică dominantă în Podişul Moldovei este determinantă de extinderea sa latitudinală
şi mai ales de deschiderea spre marea Câmpie Rusă, care imprimă caracteristici climatice specifice. Masele de
aer cu grad înalt de continentalism din est impun în acest spaţiu geografic ierni aspre cu vânturi puternice şi us-
cate, de cele mai multe ori viscolind zăpada şi veri secetoase şi toride.
O caracteristică a regimului climatic al acestui spaţiu este şi pătrunderea frecventă a aerului arctic din-
spre nord – vest şi nord spre Câmpia Română, însoţită de cele mai multe ori de vânturi puternice, generând o
vreme relativ rece şi umedă, cu căderi abundente de zăpadă. Componenta uscată a acestor mase de aer generează
în semestrul rece al anului precipitaţii mixte abundente şi intensificări de vânt dinspre nord şi nord – vest, iar în
semestrul cald averse de ploaie însoţite de descărcări electrice şi uneori, de grindină.
Prezenţa anticiclonilor de înălţime din estul Europei în timpul propagării invaziilor de aer tropical gene-
rează o vreme secetoasă, cu cer senin şi fără vânt.
În zona de nord a Podişului Moldovei temperatura medie anuală este cuprinsă între 8 - 10° C, coborând
în luna cea mai rece a anului, luna ianuarie, până la – 6° C în extremitatea nordică şi până la – 3° C spre sud.
Este de remarcat faptul că durata fenomenelor de îngheţ se situează între 160 - 170 zile pe an (Podişul
Sucevei şi Valea Siretului)
În luna cea mai caldă a anului, luna iulie, temperatura medie lunară creşte până la 21° C, iar umezeala
relativă variază între 78 – 80%.
Cantităţile anuale de precipitaţii se situează aproximativ între 400 – 600 mm în extremitatea nordică a
acestei zone şi între 500 – 550 în extremitatea sa sudică.
La sud de Câmpia Moldovei, (Podişul Bârladului şi Dealurile Elanului) temperatura medie anuală este
cuprinsă între 6 - 9° C, iar cea medie lunară oscilează între - 20C şi - 3° C în luna ianuarie, ajungând la peste 21°
C în luna iulie în sud. Umezeala relativă depăşeşte 75%, fiind puţin mai ridicată în sectorul de luncă şi în Depre-
siunea Elanului.
În Câmpia Înaltă a Covurluiului şi nordul Câmpiei Siretului Inferior regimul hidric este influenţat de
climatul pontic specific acestei zone şi care este caracterizat printr-o umezeală relativă cuprinsă între 75- 78%,
temperaturi medii anuale de 9 - 11° C şi cantităţi reduse de precipitaţii ce nu depăşesc 550 mm.
Vânturile dominante bat din nord şi nord–vest, iar fenomenele hidrometeorologice periculoase (ploile
cu grindină, brumele şi îngheţurile târzii sau foarte timpurii, secetele, furtunile mari) sunt destul de frecvente.
91
Concluzionând, putem spune că spaţiul hidrografic Siret-Prut, prin aşezarea sa, este
caracterizat de un climat temperat cu influenţe continentale tot mai accentuate spre est (în sec-
torul V-NV, N-V şi N nuanţe de climă scandinavo-baltică) iar în rest influenţe de ariditate.
În partea vestică predomină climatul de munte, în partea centrală şi estică climat de
dealuri şi podişuri iar în partea de sud se fac simţite influenţele climatului de câmpie. În Cu-
loarul Siretului predomină un climat care se aseamănă cu climatul ariilor depresionare.
Precipitaţiile medii multianuale descresc din zona montană înaltă spre zona de câmpie
dar şi de la est la vest şi de la nord la sud.
Temperaturile medii multianuale cresc pe măsura scăderii altitudinii de la nord la sud
dar şi de la vest la est.
Zonalitatea climatică altitudinală se caracterizează astfel:
climat de munte Tmed= -2 - 10C Precipitaţii = 900-1200 l/m2
climat de deal şi podiş Tmed= 7 - 90C Precipitaţii = 500-600 l/ m
2
dealurile din nord şi nord-vest Tmed= 2 - 60C Precipitaţii = 700-800 l/ m

2
climat de câmpie (în S) Tmed= 10 - 110C Precipitaţii = 400-550 l/ m

2
2.2.4. Solul şi sistemele naturale vii

Calitatea şi conţinutul de apă din pânzele freatice depinde şi de porozitatea şi permea-
bilitatea solului (solul nisipos permite infiltrarea imediată a apei în pânza freatică, în timp ce
solul argilos reţine apa).
Apa care cade pe suprafaţa solului umezeşte fracţiunea superioară a solului (câţiva
cm), apoi în funcţie de umiditatea solului poate modifica profilul conţinutului de apă din frea-
tic.
Această creştere a conţinutului de apă din freatic, nu se produce prin intermediul unei
scurgeri verticale imediate. Atât timp cât forţele de capilaritate sunt superioare celor gravitaţi-
onale apa este reţinută în sol ca într-un burete. Când conţinutul de apă depăşeşte o valoare li-
mită numită capacitate de retenţie specifică, apa se propagă spre pânza freatică .
Dacă ploaia durează mult timp umezirea solului va fi tot mai puternică şi va determina
infiltraţia, adică deplasarea apei spre pânza freatică. Acest fenomen este foarte lent, depinzând
de permeabilitatea solului şi de adâncimea pânzei freatice. De exemplu, apa dintr-o ploaie
poate ajunge la pânza freatică după săptămâni sau luni. În zona temperată se poate estima că
media lamei de apă infiltrată până la pânza freatică este 300 mm/an.
Dacă intensitatea ploii este mare şi solul nu poate primi tot aportul de apă apare un ex-
ces de apă care nu mai ajunge în subteran şi care se deplasează gravitaţional sub forma scur-
gerii de suprafaţă. La suprafaţa solului se formează o peliculă de apă care poate circula dacă
există o pantă a terenului. Dacă solul este impermeabil scurgerea de suprafaţă apare instanta-
neu.
Apa infiltrată până la pânza freatică circulă în acvifer, spre râuri, pe care le alimentea-
ză în absenţa ploii. Acest aport al apelor subterane pentru apele de suprafaţă formează debitul
de bază al râurilor.
În cazul precipitaţiilor căzute sub formă de zăpadă nu se produce umezirea, infiltraţia
sau scurgerea superficială ca în cazul precipitaţiilor sub formă lichidă. Aceste fenomene apar
după sublimarea zăpezii. La topire se produce atât infiltraţie cât şi scurgere de suprafaţă. Pro-
cesul de infiltraţie fiind mai lent decât în cazul ploii, umezirea solului se face mai profund şi
deci alimentarea cu apă a acviferelor va fi mai consistentă. În cazul în care solul este puternic
îngheţat se produce o saturare a zonei de suprafaţă şi o scurgere superficială importantă.
Unii factori, deosebit de activi în poluarea apelor, sunt legaţi de extinderea îngrijoră-
toare a degradării solului, mai ales a eroziunii. Eroziunea este un proces geologic complex
prin care particulele de sol sunt dislocate şi îndepărtate sub acţiunea apei şi a vântului ajun-
gând în mare parte în resursele de apă de suprafaţă. La aceste cauze se adaugă şi activităţile
92
umane, prin practicarea unei agriculturi intensive şi prin gestionarea defectuoasă a terenurilor
agricole.
Eroziunea excesivă a solurilor poate duce la introducerea sedimentelor rezultate în
urma proceselor erozionale în râuri, lacuri şi chiar pe soluri şi de aici în apele subterane.
Din ce în ce mai mult, solurile sunt utilizate ca depozite pentru reziduurile casnice şi
industriale. Unele tipuri de soluri au capacitatea mare de a adsorbi, filtra şi de a recicla canti-
tăţi importante de elemente chimice provenite din deşeurile casnice şi industriale. Alte soluri,
au capacitate adsorbtivă redusă iar anumiţi constituenţi de natură toxică ajung în apele de su-
prafaţă şi în pânzele freatice. Ca urmare, trebuie subliniat faptul că, solurile nisipoase favori-
zează procesul de levigare, în timp ce solurile argiloase reţin mai bine substanţele toxice.
În concluzie, calitatea apei depinde de proprietăţile solului dar şi de modul lui de utili-
zare.
Tot precipitaţiile constituie principala sursă de apă dulce de bună calitate. Această cali-
tate depinde foarte mult de starea învelişului de soluri:
- dacă apa provenită din precipitaţii ajunge la nivelul scoarţei terestre, ea se va infiltra
în sol, în cazul în care porozitatea o va permite;
- în cazul în care apa se va scurge în cantităţi şi viteză ridicată (datorită permeabilităţii
reduse a solului), ea va provoca inundaţii, eroziunea solului, erodarea malurilor râurilor, dis-
trugerea ecosistemelor acvatice etc.;
- în funcţie de grosimea solului, precum şi de capacitatea lui de reţinere, apa de ploaie
ce s-a infiltrat în sol devine mai mult sau mai puţin disponibilă plantelor, sau va ajunge să
alimenteze apele de suprafaţa şi pânza freatică.
În arealul spaţiului hidrografic Siret - Prut solurile sunt strâns corelate cu roca, clima şi
vegetaţia şi au dispunere ca zone de la vest şi nord-vest spre est şi sud est.
Se evidenţiază: zona cambisolurilor în zonele montane şi subcarpatice din vest şi nord vest; zona
argiluvisolurilor, corespunzător bioclimatului forestier din partea central vestică, nord vestică şi nordică; zona
molisolurilor corespunzătoare bioclimatului stepic-silvostepic.
Astfel în zonele mai înalte/montane apar soluri brune şi brune acide numite cambisoluri favorizate de
un climat răcoros şi umed şi de existenţa pădurilor de fag. La altitudini mai mari, dominante sunt solurile podzo-
lice sărace în humus. În zonele depresionare apar soluri cu surplus de umiditate (hidromorfe), lăcoviştile, ca şi
soluri halomorfe. În luncile râurilor se dezvoltă soluri aluvionare de luncă. În munţii mai puţin înalţi se găsesc şi
soluri argiloiluviale (brun-roşcate de pădure).
În zona dealurilor subcarpatice se găsesc soluri argiloiluviale (argiluvisoluri), soluri cenuşii de pădure
alături de care, (favorizate de climatul răcoros şi umed şi de existenţa pădurilor), apar soluri brune şi brune-acide
de pădure (cambisoluri). În depresiuni se dezvoltă soluri hidromorfe (lăcoviştile) iar în lunci cele aluvionare.
Solurile din Podişul Moldovei se remarcă prin diferenţieri zonale de la est la vest şi de la sud la nord .
Cea mai mare parte este ocupată de cernoziomuri levigate (molisoluri). Sunt soluri specifice silvostepei,
şi au un conţinut bogat în humus, au fertilitate ridicată. Suprafeţe întinse deţin şi solurile cenuşii de pădure
(argiluvisoluri). În Podişul Sucevei, favorizate de climatul răcoros şi umed şi de existenţa pădurilor, se dezvoltă
solurile brune de pădure (cambisoluri). Pe porţiuni restrânse apar soluri azonale, cum sunt lăcoviştile (soluri
hidromorfe) mai ales pe pantele din Câmpia Moldovei şi solurile aluvionare de luncă.
În nord-estul Câmpiei Române (Câmpia Siretului Inferior, Câmpia Tecuci şi Câmpia Covurlui) predo-
mină cernoziomurile (caracteristice stepei) şi cernoziomurile levigate (tipice pentru silvostepă, având o răspândi-
re redusă comparativ cu zonele din sud şi sud-vest - Bărăgan). Ambele tipuri sunt din categoria molisolurilor,
bogate în humus de mare fertilitate. De asemenea, se întâlnesc sărături, mai frecvente în Câmpia Tecuci şi Câm-
pia Covurlui, lacovişti (soluri hidromorfe) îndeosebi în luncile Siretului şi Buzăului.
Intim legată de substrat, vegetaţia are o influenţă importantă asupra calităţii apei prin
intercepţie, infiltraţie, transpiraţie şi reducerea eroziunii.
În lipsa vegetaţiei apele meteorice se scurg total, sau în cea mai mare parte pe suprafa-
ţa solului, spre apele curgătoare permanente, producând eroziunea solului şi viituri. Vegetaţia
însă interceptează ploaia şi funcţionează ca un rezervor temporar, stocând pe moment o mare
parte din apă. Astfel, în funcţie de specie şi de alţi factori, un copac poate intercepta de la sub
5% la peste 50% din apa de ploaie incidentă. De regulă procentul se încadrează între 20 şi 45
%. Contează nu doar specia de arbore ci şi vârsta, starea lui de sănătate, anotimpul, temperatu-
93
ra. Suprafeţele defrişate şi mai ales culturile agricole au un nivel de intercepţie incomparabil
mai redus.
Apa interceptată de vegetaţie (aparent "stocată" ) se scurge lent, treptat, iar o parte
importantă se infiltrează în sol şi respectiv se evaporă. Rata de infiltraţie în sol depinde şi ea
foarte mult de tipul de vegetaţie, nu doar de natura, panta şi configuraţia solului. Astfel, pădu-
rea şi păşunile au o rată de infiltraţie foarte bună, pe când folosinţele agricole au una mai re-
dusă.
Un nivel înalt de intercepţie asigură o eroziune redusă a solului şi oscilaţii reduse ale
nivelului apelor curgătoare, fără viituri mari, evitând colmatări sau eroziuni puternice în ma-
luri sau fundul albiilor. Pădurile asigură o foarte bună protecţie la eroziune. Sunt terenuri pe
care eroziunea este foarte puternică: De 1,6 ori la pădure defrişată, de 220 ori la drumuri ne-
pavate, de 7-1500 ori la incendiere, de 100-1000 de ori la teren cultivat agricol, de 1000 de ori
la minerit de suprafaţă şi de 2000 de ori la activitate de construcţii. În plus, apa nereţinută de
terenurile care nu mai au acoperirea de vegetaţie naturală produce viituri şi debite mari pe râ-
uri.
Intercepţia şi transpiraţia au importanţă practică mai mare decât poate să poară la pri-
ma vedere. Înlocuirea unui tip de vegetaţie cu altul poate modifica dramatic regimul hidrolo-
gic într-un bazin, deşi aparent s-a păstrat categoria de folosinţă a terenului. Astfel, coniferele
interceptează mai puţină apă decât foioasele, dar nu şi în perioadele când sunt desfrunzite.
Anumite specii au rate de evapotranspiraţie foarte ridicate şi dacă au rădăcini adânci pot scă-
dea la anumite condiţii climatice în mod dramatic debitele de apă de suprafaţă sau subterană.
De asemenea reîmpăduririle reduc scurgerea şi deci normalizează situaţia, dar dacă în-
tre timp amenajările hidrotehnice reuşesc în mod acceptabil pe moment să controleze inunda-
ţiile şi necesarul de apă e mare în aval, reîmpădurirea ajunge să fie percepută ca pericol pentru
comunităţile riverane din aval. Prin creşterea intercepţiei şi evapotranspiraţiei scad debitele pe
râuri.
La configuraţie morfologică şi regim hidrologic iniţial identic, s-a constatat că unele
mlaştini de turbă drenate reţineau mai multă apă, acţionând ca tampon antiinundaţii, pe când
altele aveau o intercepţie mai scăzută. S-a constatat că intercepţia scădea la turbăriile populate
cu Sphagnum, care prin scăderea umidităţi involua şi îşi reducea mult capacitatea de stocare a
apei, pe când turbăriile cu alte specii de muşchi dovedeau modificări structurale mai reduse
prin drenaj. În schimb au o intercepţie mare, fiind mai uscate şi cu loc de stocaj disponibil mai
mare.
Vegetaţia spaţiului hidrografic Siret - Prut este condiţionată de poziţia în latitudine a
arealului hidrografic (care determină tipul de vegetaţie predominantă), condiţiile climatice,
relief (care determină etajarea vegetaţiei) la care, local, se adaugă şi alte condiţionări (caracte-
risticile reţelei hidrografice, tipul de sol, substratul geologic, activităţile economice).
În cadrul spaţiului hidrografic Siret - Prut se deosebesc următoarele etaje/zone de ve-
getaţie:
Etajul/zona stepei şi silvostepei, (0-200 m), cuprinde spaţiul de stepă propriu-zisă şi suprafeţele de stepă
cu păduri (silvostepă). Stepa este condiţionată mai ales de precipitaţii, dar şi de regimul eolian şi temperatura
aerului. Arealele cu stepă din spaţiul hidrografic Siret - Prut se găsesc în partea de sud a Podişului Moldovei.
Predomină pajiştile cu ierburi xerofile, graminee şi arbuşti mici. În silvostepă apar şi pâlcurile cu stejari. Silvos-
tepa cu precipitaţii bogate, ocupă Câmpia Jijiei .
Etajul/zona stejarului, (200-500 m), cuprinde specii de stejar şi gorun. Regiunile cu altitudini cuprinse
între limitele menţionate (suprafeţe întinse din Podişul Moldovei) sunt caracterizate prin suprafeţe întinse de
stejar. În zonele mai înalte ale podişului (400-600 m) în nord şi nord vest, precum şi în Lunca Siretului există un
etaj de amestec stejar-fag.
Etajul fagului, cuprinde păduri în care predomină fagul în amestec cu alte varietăţi de arbori şi arbuşti.
Este specific zonelor deluroase înalte şi munţilor joşi (500-1200 m) situaţi în vestul şi nord-vestul spaţiului hi-
drografic Siret - Prut. La partea superioară a acestui etaj (1000-1100 m) fagul se amestecă frecvent cu molidul
formând astfel un etaj de tranziţie.
94
Etajul coniferelor, cuprinde mai ales molid (datorită plantărilor în masă făcute cu această esenţă de că-
tre autorităţile din timpul dominaţiei Austro–Ungare ) şi este specific pentru altitudinile de 1200-1800 m întâlnite
frecvent în subdiviziunile Carpaţilor Orientali din spaţiul hidrografic Siret - Prut.
În zonele cu altitudine de peste 1800 m, zona alpină este formată din două subetaje – alpin şi subalpin –
şi cuprinde specii scunde adaptate la frig şi vânturi puternice din M. Rodnei, M. Călimani, M. Ceahlău, M. Bis-
triţei.
În afara acestor zone de vegetaţie există şi o vegetaţie azonală care cuprinde zonele de luncă (Prut,
Siret, Bârlad) de sărături şi mlaştini.
Pentru a preîntâmpina dispariţia unor specii din floră şi faună dar şi pentru refacerea
unor zone afectate de poluare, secete, inundaţii sau de alte hazarde în spaţiul hidrografic Siret-
Prut s-au amenajat parcuri naturale,rezervaţii, refugii, zone umede.
Cunoaşterea ariilor protejate este necesară pentru a evita amplasarea de lucrări / inves-
tiţii care pot afecta refacerea şi funcţionarea în condiţii naturale a acestor locuri (a zonelor
umede, a zonelor şi siturilor de interes ştiinţific şi turistic, precum şi a celor care necesită re-
facere ecologică). În spaţiul Siret-Prut există un număr de 40 arii naturale protejate (doar spe-
cii faunistice şi floristice) cu o suprafaţă totală de 11952 ha. Cele mai importante arii naturale
protejate sunt:
- rezervaţii ale biosferei, parcuri naţionale sau naturale: Cheile Bicazului, Ceahlăul şi Munţii
Călimani;
- rezervaţii forestiere: Făgetul secular de la Stuhoasa, Fâneţele seculare Valea lui David, Fâneţele secu-
lare de la Bosanci, Frumoasa şi de la Calafindeşti, Codrul secular de la Slătioara şi Giumalău;
- rezervaţii floristce şi faunistice: rezervaţia Stânca-Costeşti (Schivereckia podolica), rezervaţia de
zimbri de la Vânători Neamţ, rezervaţia avifaunistică (acumularea) Lilieci etc.
Zonele umede sunt resurse de mare valoare economică, naturală, ştiinţifică şi recreati-
vă, fiind concretizate prin funcţii multiple: menţin calitatea naturală a mediului, aprovizionea-
ză stratul freatic, influenţează microclimatul local, reduc cantitativ nutrienţii şi sedimentele
prin capacitatea de filtrare şi menţin diversitatea ecologică şi biologică.
Zonele umede sunt un important habitat pentru peşti şi moluşte, păsări de apă şi un
mare număr de animale, precum şi pentru multe plante, insecte şi alte vieţuitoare. Contribuie
la menţinerea calităţii apei, filtrează poluanţii, reţin materialul sedimentar, prin vegetaţia bo-
gată oxigenează apa, absorb chimicale şi nutrienţii (azot, fosfor) sau îi reciclează, reglează
microclimatul, contribuie la prevenirea inundaţiilor, a eroziunii, la reîncărcarea acviferelor,
alimentarea cu apă, producţia de cherestea, stuf şi alte plante exploatabile, producţia de ener-
gie (turbă), oferă loc de păşunat, pescuit, vânătoare, recreere, activităţi educative, cercetare
ştiinţifică şi nu în ultimul rând zonele umede au o valoare estetică ce trebuie apreciată.
Cauzele principale de dispariţie sau degradare a zonelor umede sunt foarte diverse:
drenaj pentru obţinere de teren arabil sau alte folosinţe agricole şi asimilate (forestier); drenaj
pentru controlul înmulţirii unor specii (de exemplu ţânţari); dragare şi îndiguire pentru navi-
gaţie, protecţie antiinundaţii, întreţinere lacuri de acumulare; umplere/acoperire în scop de
depozitare de material dragat, (nămol, moloz de construcţii ); construcţii de şosele, locuinţe,
platforme industriale. Distrugerea vieţii acvatice din zone umede apare şi prin deversări de
substanţe toxice, exces de nutrienţi din ape uzate sau agricultură; minerit de suprafaţă pentru
cărbune, nisip, fosfaţi sau alte materiale.
Există şi cauze indirecte ce duc la reducerea sau dispariţia zonelor umede: schimbarea
fluxului natural al sedimentelor (prin baraje, îndiguiri, canalizare); modificări hidrogeologice
generate de construcţii, canale adânci; coborârea nivelului freatic prin supraexploatarea apelor
subterane sau subsidenţa lor (generată de exploatări de petrol, gaz, minerale diverse).
Există şi factori naturali ce ameninţă zonele umede: secete, uragane, ridicarea nivelu-
lui mării, eroziunea, sau efecte biotice ( specii ce dezechilibrează ecosistemul). De aceea, au
fost adoptate legi care să protejeze zonele umede .
Conform ultimelor evaluări făcute la nivelul anului 2005, s-au identificat în spaţiul hi-
drografic Siret - Prut un număr de 226 „zone umede” care necesită protecţie, cu o suprafaţă
95
totală de 1372 ha, din care 172 zone (847 ha) în bazinul hidrografic Prut şi 54 zone (525 ha)
în bazinul hidrografic Siret.
Principalele zone umede în cele două bazine hidrografice ale spaţiului hidrografic
Siret - Prut sunt:
- bazinul hidrografic Prut: Lacul Hăneşti de pe râul Başeu (200 ha); Râul Prut în zona localităţilor Bi-
volari, Trifeşti, Probota, Golăieşti, Bosia, Ţuţora, Prisecani, Grozeşti, Gorban (4316 ha), heleşteele Cârja – Mâţa
– Rădeanu de pe Prut (1717 ha); Pruteţul Bălătău – comuna Probota (25 ha), acumularea Tansa – Belceşţi, acu-
mularea Pârcovaci – oraş Hârlău (50 ha), acumularea Chiriţa – comuna Holboca (78 ha), zona Jijiei Vechi aval
de nodul hidrotehnic Chipereşti (250 ha), Cotul Bran – comuna Golăieşti (10 ha); Lunca joasă a Prutului – co-
muna Cavadineşti (81 ha), Ostrovul Prut – municipiul Galaţi (62 ha), Lacul Pochina – comuna Suceveni (75 ha)
şi Lacul Vlăscuţa – comuna Măstăcani (42 ha);
- bazinul hidrografic Siret: bălţile Rădăşeni (0,25 ha), Ipoteşti (2 ha), Grămeşti I şi II (0,2 ha) şi
Baranca I, II şi III (0,6 ha), Lacul natural Ipoteşti (1 ha) şi heleşteul Broşteni (6 ha); Crucii (12,2 ha), Tămăşeni
I, II şi III (37,6 ha), Jidanilor (22,14 ha), Roman (14,76 ha), Lutca - Sagna (9 ha); Răcăciuni (2,25 ha) şi Orbeni I
şi II (12,5 ha); Vărzaru (0,1 ha), Pufeşti (0,2 ha), Pădureni sud, Pădureni nord, Cerbu I şi II, Vintileasca, Doaga
I+II+III, Berenghel (2 ha) şi Puieşti; Lacul Roşu (11,5 ha); Râul Bârlad (cca. 140 ha) în zona localităţilor Ne-
greşti – Bălteni, Vaslui – Albeşti, Costeşti – Banca, Zorleni – Tutova; Râul Bârlad în zona Ghidigeni (80 ha),
balta Potcoava – comuna Braniştea (49,0 ha), balta Talabasca – comuna Tudor Vladimirescu (139,0 ha).
Zonele umede de interes conservativ major din bazinul hidrografic Siret-Prut sunt următoarele:
- Lunca Siretului, desemnată zonă umedă de importanţă internaţională de interes ornitologic conform
prevederilor Legii nr. 5/1991 pentru aderarea României la Convenţia asupra zonelor umede;
- Lacul Roşu;
- Lacul Izvorul Muntelui amplasat pe râul Bistriţa (o importantă zonă de agrement);
- Mlaştinile Borsec – Bilbor, Poiana Stampei.
2.2.5. Populaţia, habitatul şi activităţile umane

În toate timpurile şi civilizaţiile între om şi natură, între activitatea lui şi mediul natu-
ral, s-a manifestat o relaţie biunivocă, indestructibilă, care a constituit fundamentul existenţei
şi progresului general al societăţii, omul însuşi fiind creaţia naturii.
Omul s-a format, dezvoltat şi personalizat în interacţiune cu mediul natural care îi asi-
gură condiţiile generale desfăşurării tuturor activităţilor. În timp, mediul natural a fost influen-
ţat de dezvoltarea individului şi a societăţii, intensitatea acestui fenomen variind de la o pe-
rioadă la alta.
În cazul apelor şi a resurselor de apă, influenţa omului este covârşitoare. Dorind să
profite cât mai mult posibil de potenţialul lor, omul a transformat zone naturale în habitate
umane fără a evalua impactul negativ asupra mediului. Spre exemplu, printre efectele negati-
ve ale construcţiei unei acumulări asupra mediului se înscriu: degradarea malurilor, acumulă-
rilor şi a stabilităţii versanţilor; modificarea regimului debitului solid; modificarea regimului
de curgere pe cursul de apă; modificarea regimului apelor subterane din zona acumulării; mo-
dificări în climă şi umiditate absolută; dezvoltarea vegetaţiei şi a florei acvatice în noua situa-
ţie creată; modificarea calităţii apelor din acumulări; pierderea fertilităţii naturale a solului din
zona adiacentă acumulării; efecte asupra agriculturii şi lucrărilor de irigaţii; efecte asupra fau-
nei sălbatice; modificarea ecosistemului acvatic; sporirea mişcărilor seismice; posibilitatea
distrugerii barajului; degradarea stării de sănătate a populaţiei.
Degradarea malurilor, acumulărilor şi a stabilităţii versanţilor. În cazul degradării
malurilor acumulărilor pot apărea alunecări de teren. Aceste alunecări se dezvoltă, în special,
în perioadele ploioase, ca urmare a infiltrării apei în masa de deluviu, până la contactul delu-
viului cu roca, sau în planul unor vechi alunecări şi rupturi, în condiţiile datorate noului echi-
libru hidrologic (cum este cazul acumulărilor Izvorul Muntelui-Bistriţa, Pângăraţi - Bistriţa).
În ceea ce priveşte efectul de eroziune în lacurile cu versanţi stâncoşi, decaparea delu-
viului (argile, nisip, resturi de roci), variaţia nivelului apei în lac combinată cu acţiunea valuri-
lor provoacă antrenarea unei cantităţi importante de material fin, ceea ce determină crearea
unei noi suprafeţe cu nivele crescute şi aspectul unui filtru invers.
96
Procesele de abraziune sunt proprii malurilor constituite din nisipuri argiloase. Ele-
mentele morfologice care aparţin domeniului de abraziune, sunt falezele, care în evoluţia lor
au specific procesul de formare al nişelor şi marmitelor.
Salinizarea şi tasarea terenurilor (datorită unui drenaj necorespunzător în regiunile mai
secetoase) sau prelevarea excesivă de ape subterane, pot conduce la infiltrarea apelor sărate şi
la tasarea taluzurilor.
Modificarea regimului debitului solid. Depunerile susţinute şi consecutive de sedi-
mente pe timp îndelungat afectează capacitatea de stocare şi de viaţa în acumulări. Datorită
sedimentelor, realizarea barajelor în zonele de tranziţie şi zonele joase creează colmatarea ra-
pidă şi de aceea construcţia barajelor de mare capacitate este indicată mai ales în zonele înal-
te. Depozitele de material solid au ca efect reducerea rapidă a volumelor de acumulare, ridica-
rea nivelelor râurilor la bararea lacului, afectând terenurile agricole şi localităţile din zonă.
Modificarea regimului de curgere pe cursul de apă. Datorită specificităţii lor geologi-
ce, geografice şi biologice, bazinele hidrografice constituie exemple caracteristice de unităţi a
căror amenajare şi exploatare trebuie coordonată metodic. În această privinţă trebuie făcută o
distincţie între aval şi amonte, întrucât problemele referitoare la mediul înconjurător sunt dife-
rite.
Pe orice râu, construcţia unui baraj şi a unei acumulări reprezintă o interferenţă antro-
pogenă distinctă care declanşează un număr de consecinţe primare şi secundare, scontate şi
nescontate asupra mediului natural.
În ceea ce priveşte efectul asupra curgerii în aval, acesta se manifestă în primul rând
prin evacuarea apei. În zona acumulării se depun aluviunile transportate de râu iar apa se con-
taminează cu materii insolubile. Există o stratificare termică care conduce (în cazul evacuării
apei de la adâncimi mai mari în sezonul cald), la descărcarea în râu a unei ape mai reci decât
cea obişnuită.
După realizarea unui baraj, în aval, profilul longitudinal va suferi modificări importan-
te, în principal prin atenuarea pantei. Indiferent de condiţiile climatice, în evoluţia profilurilor
longitudinale, se pot manifesta trei situaţii.
Prima situaţie se referă la forma profilului care va deveni complexă, în cazul albiilor în
care roca este la suprafaţă sau în cazul unor albii cu un masiv aport de debit solid al afluenţi-
lor.
A doua, în care forma profilelor longitudinale va rămâne neschimbată în cazul unor
albii cu pat nisipos unde degradarea va avea loc paralel cu linia anterioară a profilului.
A treia, în care forma profilelor ar deveni concavă sau liniară, în cazul albiilor cu pie-
triş a căror dimensiune descreşte gradat, iar adâncirea va avea loc în mod inegal.
Reducerea masivă a încărcăturilor în aluviuni poate duce la: eroziunea debitelor peri-
clitând ecosistemele lacustre, reducerea pescuitului datorită limitării substanţelor nutritive,
diminuarea sau sporirea salinităţii.
Modificarea regimului apelor subterane din zona acumulării. În ceea ce priveşte mo-
dificările hidrologiei apelor subterane, acestea apar vădit în timpul exploatării acumulării prin
creşterea nivelului freatic, reclamând lucrări de drenaj pentru reducerea subpresiunii. În cazul
acumulărilor colinare, acest fenomen este foarte accentuat, cu implicaţii pentru terenurile
agricole şi construcţiile din aceste zone. Coborârea pânzei freatice în zona canalelor de fugă,
poate duce la eliminarea unor surse de alimentare cu apă. Astfel, datorită sedimentelor argi-
loase din unele lacuri de acumulare, în aval de baraj se pot produce colmatări ale zonelor de
infiltraţie în mal, reducându-se capacitatea stratelor captate în scopul alimentării cu apă. În
ceea ce priveşte chimismul apelor subterane, se observă o creştere a acestuia la unele surse
din aval de baraj, după darea în exploatare a acumulării, fiind necesare tratări speciale în sco-
pul obţinerii unei ape de calitate corespunzătoare.
97
Salinizarea şi tasarea terenurilor datorate unui drenaj necorespunzător în regiunile ari-
de care antrenează alcalinizarea, prelevarea excesivă de ape subterane, conduc la schimbarea
regimului iniţial al acestora.
Modificări în clima şi umiditatea absolută. Apa are o căldură specifică mai mare decât
solul. Prin urmare, poate acumula o cantitate de căldură mai mare şi se încălzeşte mai greu. În
cursul schimbărilor zilnice de temperatură, ea acţionează ca retardant; este elementul mai rece
primăvara şi elementul mai cald toamna. În nopţile senine aerul de deasupra vegetaţiei şi solu-
lui se răceşte mai repede, iar când vine în contact cu aerul mai cald de deasupra suprafeţei
apei este depăşit punctul de saturaţie al valorilor de apă şi se creează ceaţa, crescând umidita-
tea atmosferică faţă de cea existentă înainte de realizarea acumulării.
Stratificarea apei în lacuri influenţează clima. În zonele de munte lacurile pot provoca
intensificarea bruscă a vânturilor. În alte cazuri, evacuarea de ape reci poate influenţa capaci-
tatea de autoepurare în zona de aval.
Dezvoltarea vegetaţiei şi a florei acvatice în noua situaţie creată. Dezvoltarea vegeta-
ţiei în lacurile de acumulare începe odată cu realizarea acestora şi este condiţionată de totalita-
tea factorilor care acţionează asupra lor: condiţiile climatice zonale, vârsta lacurilor de acumu-
lare, morfologia văilor, gradul de apărare a apelor mici împotriva vânturilor şi valurilor, adân-
cimea, caracterul biotopilor iniţiali, existenţa unor germeni de vegetaţie, întreruperea procese-
lor erozive a malurilor. În faza de uscare şi descompunere, vegetaţia influenţează nefavorabil
calitatea apei, provocând înrăutăţirea regimului gazelor, creşterea conţinutului de azot atmos-
feric, creşterea oxidabilităţii şi a substanţelor organice.
Importanţa invaziei de plante este legată de speciile plantelor invadatoare. Fie că sunt
scufundate, plutitoare, cu rădăcini sau marginale, vegetaţia acvatică reprezintă o perturbare
explozivă, blocând şi împiedicând curgerea apei, trecerea ambarcaţiunilor fiind în concurenţă
cu peştii în ceea ce priveşte spaţiul vital şi nutrienţi. În această situaţie rata evapotranspiraţiei
se măreşte, ceea ce afectează starea de sănătate publică, favorizând dezvoltarea nevertebrate-
lor (ţânţarii, şerpii acvatici - care sunt vectori şi gazde intermediare pentru agenţii cauzatori de
boli).
Controlul vegetaţiei acvatice este foarte dificil şi foarte scump. Dacă plantele nu sunt
îndepărtate, ele se descompun şi îmbogăţesc apa în nutrienţi, mai ales în zonele cu ape mici,
împiedicând plantele acvatice să crească.
Modificarea calităţii apelor din acumulări. Schimbările generate de ecosistemul acva-
tic sunt, într-o oarecare măsură, consecinţa inevitabilă a suprapunerii unui sistem riveran peste
un ecosistem terestru.
Interacţiunea fizică între cele două ecosisteme produce un nou ecosistem, care va sus-
ţine fauna şi flora ce i se adaptează. Impactul acestei schimbări asupra mediului depinde de
cum este administrat noul sistem.
Într-o acumulare, schimbările afectează atât apa cât şi organismele din ea. Se produce
o ruptură a interrelaţiei dintre comunităţile biologice, când bazele fizice şi chimice ale mediu-
lui sunt schimbate.
Fluxul de apă bogat în nutrienţi poate genera procese complexe care măresc producţia
de plancton şi alge, buruieni şi unele nevertebrate.
Substanţele în suspensie şi depozitele de aluviuni pot scădea transparenţa apei şi se pot
interfera cu activităţile fotosintetice. În această situaţie, suprasaturaţia în azot, respectiv exce-
sul de gaz atmosferic dizolvat, trebuie minimalizat, deoarece excesul de azot dizolvat în zona
de debuşare a evacuărilor în lac provoacă distrugerea faunei.
Prezenţa acumulării afectează mediul biofizic şi apropierea nivelului apei, radiaţia so-
lară şi balanţa termică a apei acumulate producând creşterea albedoului de mediu, la nivelul
antropogen al apei. Comparativ cu suprafaţa naturală de teren anterioară poate avea un efect
98
defavorabil asupra plantelor care se dezvoltau înainte pe malul râului şi prin contrast, un efect
pozitiv asupra plantelor noi.
Efecte asupra ihtiofaunei şi pescuitului. Biologic, exploatarea acumulărilor, mai ales
în scopuri hidroenergetice, afectează toate treptele trofice ale ecosistemului considerat, produ-
cătorii primari şi secundari şi înainte de toate, fondul piscicol. Realizarea barajului afectează
grav atât speciile ce se hrănesc cu păstrăvi şi coregonii mari, cât şi speciile ce se reproduc în
interiorul zonelor tulburi. Se realizează un mare dezechilibru între populaţia piscicolă a locuri-
lor barate. Fauna riverană, incluzând unele specii de peşti, poate dispărea în momentul în care
mediul lor de hrană şi dezvoltare este distrus, prin ridicarea nivelului apei peste baraj. În plus,
prezenţa fizică a barajului devine o barieră în calea migrărilor unor specii de peşti şi pentru
depunerea icrelor. Prin izolarea de curenţii de apă liberă se împiedică migrarea piscicolă spre
amonte. Concomitent, prin diminuarea hranei piscicole din amonte spre aval, scade fondul
piscicol.
Suprasaturaţia în azot a apelor din acumulare, poate produce distrugerea ihtiofaunei.
Folosirea pesticidelor pentru distrugerea acesteia are consecinţe grave asupra ecosistemelor
acvatice existente. Toxicitatea directă a substanţelor chimice asupra peştilor, condiţiile
anoxice create de plantele aflate în descompunere, pot duce chiar la distrugerea peştilor şi
exacerbarea eutrofizării.
Captările mici de apă produc cele mai mari pagube piscicole. De asemenea, la captări-
le mari şi staţiile de pompare (mai ales pentru irigaţii) au loc pierderi de peşte, prin transportul
peste deversorul de ape mari şi prin stăvilare precum şi datorită dispariţiei locurilor favorabile
de reproducere. În unele situaţii, realizarea acumulărilor de ape poate conduce la dezvoltarea
importantă a fondului piscicol, conducând la realizarea de industrii piscicole, datorită încărcă-
rii noului lac cu materii nutritive.
Probleme privind pierderea fertilităţii naturale a solului din zona adiacentă acumulă-
rii. O influenţă indirectă a modificării regimului unui râu sau fluviu amenajat o constituie di-
minuarea substanţială a materiilor în suspensie în apele din aval. Acest suport al activităţii
bacteriene, cu mare putere de absorbţie se află astfel blocat la nivelul retenţiei şi nu mai ferti-
lizează apele în aval. Acest fenomen se face resimţit nu numai la nivelul emisarilor din aval
de baraj, ci şi în delta de vărsare. Una dintre problemele cele mai importante în acest sens o
constituie alegerea speciilor de peşti zoo şi fitomicrofagi foarte rare în apele curgătoare, ope-
raţiune care până în prezent, se concretizează prin multe eşuări. În unele cazuri, prin oprirea
revărsării anuale a râurilor, din aval de baraj, regiunile fertile nu mai primesc depunerile anua-
le de mâl, bogate în substanţe nutritive, care se acumulează în spatele barajului, provocând
sărăturarea solurilor agricole.
Prin excavaţiile ce se efectuează la realizarea lucrărilor hidrotehnice se pierde humu-
sul, vânturile pot accentua gradul de rugozitate, de meandrare sau despletire a cursului, degra-
dând solul.
Efecte asupra agriculturii şi irigaţiilor. Prin realizarea lacurilor de acumulare, pierde-
rile aduse producţiei agricole se datorează în special scoaterii din circuitul agricol al terenuri-
lor folosite, precum şi înrăutăţirii proprietăţilor naturale ale terenurilor zonale în folosinţă.
Scoaterea din circuitul agricol este provocată de inundarea acestor terenuri, surparea maluri-
lor, repartizarea unor terenuri pentru noi localităţi şi alte obiective în zona acumulărilor. În-
răutăţirea proprietăţilor naturale ale suprafeţelor agricole are loc ca urmare a subinundării, de-
secării sau inundării temporare a terenurilor în bieful aval, în urma regularizării debitului.
Amenajările din zonele colinare pot produce importante modificări asupra echilibrului
freatic natural, cu implicaţii pentru terenurile agricole. Pentru menţinerea producţiei agricole
la nivelul iniţial, nivelul pânzei de apă freatică va trebui menţinut sub suprafaţa terenului
stabilindu-se adâncimile critice.
99
Terenurile fertile trebuie protejate contra inundaţiilor prin lucrări de protecţie adecvate
(diguri, drenaje).
Acumulările realizate pentru irigaţii au volume ample şi au în vedere utilizarea stocu-
lui multianual al râurilor în lunile de irigaţii. Acestea produc importante dezechilibre în regi-
mul hidrologic al biefului aval, necesitând debite de servitute în perioadele în care irigaţiile nu
au loc. Proliferarea vegetaţiei în canalele de irigaţii sau aducţiune devine o problemă tot mai
acută, secţiuni întregi fiind blocate de anumite plante, reducând secţiunile de scurgere ale
acestora.
Al doilea exemplu îl reprezintă efectele negative asupra mediului generate de "amena-
jarea" râurilor. Dintre aceste efecte de remarcat sunt: tăierea meandrelor, betonarea albiilor,
lăţirea şi nivelarea albiilor minore, pragurile artificiale,"igienizarea" şi dragarea albiilor.
Tăierea meandrelor. Una din cele mai frecvente metode prin care s-au amenajat râuri-
le a fost tăierea meandrelor. Însă, acest fapt duce la creşterea vitezei de curgere, care la rândul
ei măreşte eroziunea şi lăţirea sau/şi adâncirea albiei. Omul pierde mai mult teren agricol de-
cât a câştigat prin tăierea meandrelor sau e forţat să îndiguiască râul.
Îndiguirile râurilor. Îndiguirea pare să rezolve problema inundaţiilor şi eroziunii prin
râuri. Dar ea ar trebui folosită cu precauţie, numai în locurile esenţiale (localităţi, infrastruc-
turi importante) şi păstrate zone inundabile pentru apele mari. Îndiguirile creează probleme
mari printre care distrugerea zonelor umede şi afectarea vieţii acvatice, scăderea capacităţii de
autoepurare. Viteza crescută de curgere face ca mediul să nu mai fie favorabil multor specii
acvatice. Dispare efectul lor filtrant şi nu este favorabilă nici sedimentării, ceea ce afectează
calitatea apei.
Eroziunea nu dispare ci se mută la fundul albiei, ceea ce subminează malurile sau,
adâncind râul coboară nivelul freatic, ceea ce afectează vegetaţia şi seacă fântânile. Apărarea
antiinundaţii prin diguri înseamnă de fapt mutarea problemei spre aval, unde râul nu e îndiguit
sau unde digul va fi mai slab şi va ceda. Ba mai mult, odată apa trecută peste diguri, la scăde-
rea nivelului apei din cursul principal al râului nu se mai poate retrage de pe zona inundată,
obţinându-e astfel o mare prelungire a perioadei de inundaţie, deci efect contrar celui scontat
prin îndiguire.
Betonarea albiilor. Betonarea albiilor râurilor este cea mai dăunătoare măsură dintre
toate. Ea însemnă distrugere peisagistică, distrugere biologică, afectarea calităţii apei şi a ca-
pacităţii de a rezista poluării, prin diminuarea capacităţii de autoepurare. Dacă mecanic nu se
asigură o albie cu curs variat, ci una uniformă şi pe porţiuni lungi, râul este condamnat şi de-
vine doar un canal de scurgere. În plus, impermeabilizarea malului împiedică o comunicare cu
apele subterane din vecinătate şi astfel se ajunge fie la o sărăcire a acestora în debit, (şi chiar o
coborâre a nivelului freatic cu grave consecinţe asupra vegetaţiei) fie la o creştere a nivelului
freatic la irigare sau precipitaţii abundente (şi chiar înmlăştinirea zonelor învecinate din cauza
drenării insuficiente).
Lăţirea şi nivelarea albiilor minore. Pentru a putea prelua debite de inundaţie, multe
albii minore au fost lăţite sau fundul lor a fost nivelat. Acest fapt face ca la debite mici şi vite-
za de curgere să fie foarte redusă iar adâncimea la fel. Crescând temperatura râului scade con-
centraţia de oxigen, se depun sedimente şi albia nu mai are variaţia necesară pentru viaţa din
râu.
Praguri artificiale. Pe multe râuri s-au construit praguri de beton pentru a scădea pan-
ta (deci viteza şi puterea erozivă) şi a crea bulboane şi o mai bună oxigenare. Dar pragul de
beton nu e cea mai ecologică soluţie, putându-se face mai bine grămezi de bolovani sau stânci
în albie.
"Igienizarea" şi dragarea albiilor minore. Igienizarea albiilor reprezintă acţiunea de
îndepărtare a vegetaţiei, arborilor şi a altor "obstacole", prin tăiere sau chiar dragarea albiei.
De cele mai multe ori aceste acţiuni nu au avut la bază necesităţi reale pentru navigaţie sau
100
pentru îndepărtarea obstacolelor mari şi a mări debitul prealabil în albie la inundaţii, ci pentru
a "îmbunătăţi" curgerea şi "estetica" râului, mai ales când în vegetaţie se agaţă gunoaie sau
plante moarte duse de ape. Edilii consideră că cea mai comodă soluţie este o albie care să asi-
gure că totul e "cărat la vale" de râu şi "mizeria" nu se opreşte pe acea secţiune. Această prac-
tică este dăunătoare şi dovedeşte neînţelegerea râului ca un ecosistem. "Obstacolele" din albie
sunt foarte importante pentru viaţa acvatică. Bolovanii şi stâncile modifică regimul de curge-
re, fac zone de repeziş şi de contracurent, bulboane, dar şi mai importanţi sunt arborii din al-
bie, rădăcinile, plantele acvatice. Acestea modifică complex curgerea, şi cu efecte micro, de-
oarece forma şi densitatea diferită a plantelor de apă,(individuale sau în grupuri / bancuri),
determină regimuri şi viteze specifice de curgere şi microcurgere (unele plante cresc turbulen-
ţa curgerii, altele dimpotrivă). În plus suprafeţele plantelor sunt foarte diferite ca rugozitate şi
material. Cum fiecare vieţuitoare acvatică are un anumit regim de curgere care îi prieşte, şi
eventual un anumit tip de suprafaţă optimă pentru a se ataşa, numai plantele acvatice în canti-
tate şi diversitate suficientă pot oferi habitatul optim pentru o largă biodiversitate în râu, înce-
pând cu planctonul şi mergând până la specii de peşti de mari dimensiuni. Sub trunchiuri şi în
bancuri de plante găseşte fauna refugiu şi supravieţuieşte la ape mari şi de acolo recolonizează
râul.
Calitatea reală a apelor continentale este rezultatul deversărilor, care modifică calitatea
fizică, chimică sau bacteriologică a apei. Aceste deversări provin din activităţi umane legate
de intervenţia omului în habitatul său (poluare domestică) de activităţile industriale (poluare
industrială), agricole (poluare agricolă).
Calitatea apelor depinde de tipul particular de ocupare a spaţiului fizic cu activităţi
socio-culturale. De aceea, toate politicile de ameliorare a calităţii apelor trebuie să ţină seama
de faptul că mediul înconjurător are caracteristici bine definite pe care rareori este posibil să le
modificăm.
Pentru fiecare sursă de apă şi pentru fiecare utilizare există o limită pentru introduce-
rea elementelor poluante care nu trebuie depăşită. Din această cauză la realizarea unor investi-
ţii trebuie luate în considerare interacţiunile care există între calitatea apelor şi constrângerile
generate de om şi de activităţile sale.
Totodată este necesară evidenţierea legăturilor care există (sau ar putea exista) între
diferitele elemente poluante şi prezenţa omului şi a activităţilor sale în spaţiul în care s-a rea-
lizat investiţia. Cu alte cuvinte, este vorba de considerarea relaţiilor între numărul de persoa-
ne, tipul dejecţiilor şi tipul de activitate precum şi între tipurile de dejecţii şi modalitatea de
epurare/tratare.
Pentru efluenţii rezultaţi trebuie stabilit un mod de tratare care să corespundă diferite-
lor tipuri de situaţii determinate. Sistemul nou creat trebuie să constituie un sprijin pentru de-
cidenţi în alegerea ce trebuie făcută în momentul punerii în funcţiune a staţiilor de epurare sau
de tratare a apelor uzate.
De asemenea trebuie evaluat impactul pe care îl au apele uzate deversate asupra calită-
ţii apelor continentale din sectorul respectiv de deversare în funcţie de calitatea şi cantitatea
dejecţiilor. Trebuie sa ţinem cont că parametrii de calitate ai unei ape curgătoare nu sunt cu-
noscuţi decât în puncte precise (uneori depărtate unele faţă de altele), acolo unde se află staţii-
le de măsurare ale Administraţiei Naţionale "Apele Române".
2.2.5.1. Apartenenţa administrativ - teritorială a spaţiului hidrografic Siret-Prut

Din punct de vedere administrativ, spaţiul hidrografic Siret-Prut cuprinde integral ju-
deţele: Botoşani, Iaşi, Vaslui, Galaţi, Suceava, Neamţ, Bacău, Vrancea şi Galaţi şi parţial Bu-
zău, Harghita, Covasna şi Brăila (anexa 10).
Teritoriul este caracterizat printr-o densitate medie a populaţiei de 99,16 locui-
tori/Km2.
101
2.2.5.2. Date demografice
Populaţia totală din acest spaţiu hidrografic numără circa 4.855.741 locuitori, din care
35,09 % în mediul urban. Conform statisticilor, repartiţia pe categorii (urban şi rural) pe cele
doua bazine hidrografice se prezintă în tabelul 2.7.
Tab. 2.7 Repartiţia populaţiei pe medii de locuire (urban şi rural)
în spaţiul hidrografic Siret-Prut
Populaţie
Mediu
Nr. Judeţul (nr. locuitori)
crt. Nr. în Densitate/ Urban Rural
2002 Km2 (%) (%)
1. Botoşani 459195 90,8 41,61 58,38
2. Suceava 705202 80,5 41,41 58,58
3. Iaşi 821621 149,2 46,98 53,01
4 Neamţ 570367 94 38,66 61,33
5 Vaslui 459255 85,6 41,33 58,66
6. Bacău 722961 106,7 46,40 53,59
7. Galaţi 621161 138,7 56,88 43,11
8. Vrancea 394286 79,8 37,82 62,17
9. Harghita 19.729 17,7 15,03 84,97
10. Covasna 743 4,32 0 100,0
11. Buzău 77.309 224,0 55,04 44,96
12. Brăila 3.912 10,2 0 100,0
(sursa: A.S.R. 2006)
Din cele 54 oraşe, 22 sunt municipii: Botoşani (116.339 locuitori), Dorohoi (31.312
locuitori), Suceava ( 107.513), Câmpulung Moldovenesc (20.334 locuitori), Fălticeni (30.601
locuitori), Rădăuţi (29.289 locuitori), Vatra Dornei (16.986 locuitori), Iaşi ( 317.812 locui-
tori), Paşcani (43.074 locuitori), Piatra Neamţ (110.186 locuitori), Roman (71.364 locuitori),
Huşi (29.546 locuitori), Vaslui (71.252 locuitori), Bârlad (71.059 locuitori), Bacău (181.144
locuitori), Moineşti (24.273 locuitori), Oneşti (52.802 locuitori), Focşani (101.294 locuitori),
Adjud (18.481 locuitori), Tecuci (43.092 locuitori), Galaţi (298.941 locuitori) şi Rîmnicu Să-
rat (40.172 locuitori) 12 .
Numărul de comune în spaţiul hidrografic Siret-Prut este de 649 din care circa 357 au
între 2.000 – 5.000 locuitori.
2.2.5.3. Principalele activităţi economice

Principalele activităţi economice care se desfăşoară la nivelul judeţelor cuprinse în
spaţiul hidrografic Siret - Prut sunt:
- Industrie: petrolieră, chimică, extractivă şi de preparare a minereurilor, celuloză şi
hârtie, alimentară, abatoare şi preparate din carne, morărit şi panificaţie, consum din legume,
carne, fructe, vinuri, bere, lichioruri, băuturi alcoolice, drojdie şi panificaţie, zahar şi ulei, dul-
ciuri, prelucrare metale, prelucrare lemn şi confecţionare mobilă, materiale de construcţie,
energie electrică în termo şi hidrocentrale.
- Agricultură: cultivarea cerealelor, cultivarea plantelor tehnice, cultivarea viţei de vie,
cultivarea legumelor, cultivarea pomilor fructiferi, cultivarea plantelor de nutreţ, cultura bos-
tănoaselor şi a ciupercilor.
- Zootehnie: creşterea porcilor, creşterea bovinelor, creşterea pasărilor, creşterea ani-
malelor de blană.
- Piscicultură: păstrăvarii (16), iazuri de creştere (8), de maturare-recoltare (7)
- Silvicultură: pepiniere (24), staţiuni cercetări silvice (4), sericicultură (3), perimetre
silvice protejate (23), parcuri cinegetice (5)
12
Conform datelor statistice preluate şi prelucrate din Anuarul Statisic al României/ 2006
102
- Gospodărie comunală: asigurarea cu apă, salubrizarea şi evacuarea deşeurilor precum
şi epurarea apelor uzate
Principalele produse industriale şi agricole care rezultă din activităţile economice des-
făşurate la nivelul judeţelor cuprinse în spaţiul hidrografic Siret-Prut sunt:
a. produse industriale: derivate ale petrolului (motorină, benzină, păcură, uleiuri);
produse chimice (hidroclorurate, acrilice, sode, cauciuc sintetic, aromatice, cocs acicular, în-
grăşăminte chimice, fibre sintetice, mase plastice); extracţie petrol, gaze naturale, cărbune,
turbă, minereuri radioactive (uraniu), minereuri neferoase, calcare, nisip, pietriş, sare, piatră
brută; materiale de construcţie (cărămizi, ţigle, obiecte sanitare, gresie, faianţa, cuie); lemn şi
prelucrarea lemnului (cherestea, grinzi, traverse pentru cai ferate, mobilă, paleţi, hârtie); pre-
lucrarea metalelor (maşini unelte, robinete şi vane industriale, ţevi); prelucrarea plantelor teh-
nice; fabricarea confecţiilor şi tricotajelor, articolelor de îmbrăcăminte, încălţăminte, articole
de blană, lenjerii.
b. produse alimentare: producţie, prelucrarea şi conservarea cărnii de bovine, porcine,
pasări; produse pe baza de carne; prepararea sucurilor din fructe şi legume; fabricarea uleiuri-
lor şi zahărului; fabricarea produselor lactate şi a brânzeturilor; fabricarea produselor de mo-
rărit şi panificaţie; fabricarea produselor zaharoase şi a ciocolatei; fabricarea băuturilor alcoo-
lice distilate, fabricarea vinului din struguri; fabricarea berii, producţia de ape minerale îmbu-
teliate la surse;
c. produse agricole: cereale, legume, cartofi, plante de nutreţ, fructe (mere, pere, cire-
şe, vişine, căpşuni, prune), struguri, plante tehnice (floarea soarelui),etc.
Populaţia ocupată este apropiată mediei pe ţară, de 38%. O pondere foarte mare o de-
ţine populaţia ocupată în agricultură (42,4%), mai ales în judeţele Botoşani (52,6%) şi Vaslui
(51,7%) 13 .
Ponderea populaţiei ocupate în industrie şi servicii se află sub media pe ţară (25,1%,
respectiv 32,5%), judeţele Botoşani (19,1%) şi Suceava (21,6%) având cel mai mic grad de
ocupare în industrie, iar judeţul Vaslui (24,7%) în domeniul serviciilor. Aceste judeţe se con-
fruntă şi cu o evidentă rămânere în urmă a gradului de tehnologizare industrială şi agrară, pre-
cum şi cu un nivel redus de calificare a populaţiei.
În ultimii ani, a avut loc o scădere a ponderii populaţiei ocupate (de la 64.2% în 2001
la 54.8% în 2005) 14 .
Numeroase persoane aflate la vârstă de muncă din această regiune, lucrează temporar
sau permanent în activităţi economice în Bucureşti, Banat, Transilvania, Europa de Vest.
Populaţia ocupată în activităţi neagricole, în spaţiul hidrografic Siret - Prut însumează
circa 735.768 locuitori a căror repartiţie pe judeţe se prezintă astfel: Botoşani 25.884 locuitori,
Suceava 23.130 locuitori, Iaşi 20.883 locuitori, Piatra Neamţ 31.260 locuitori, Vaslui 11.200
locuitori, Bacău 319.060 locuitori, Galaţi 129.021 locuitori, Vrancea 134.740 locuitori, Har-
ghita 2.633 locuitori, Covasna 23 locuitori, Buzău 37.450 locuitori, Brăila 484 locuitori.
Repartiţia populaţiei ocupate în activităţi agricole este următoarea: Botoşani 444.168
locuitori, Suceava 364.420 locuitori, Iaşi 112.996 locuitori, Piatra Neamţ 107.025 locuitori,
Vaslui 240.000 locuitori, Bacău 343.229 locuitori, Galaţi 79.548 locuitori, Vrancea 250.274
locuitori, Harghita 17.096 locuitori, Covasna 720 locuitori, Buzău 38.859 locuitori, Brăila
3.423 locuitori. La nivelul întregului bazin populaţia ocupată cu asemenea activităţi se cifrea-
ză la circa 2.001.758 locuitori 15 .
13
14
idem
15
idem
103
2.2.5.4. Utilizarea terenului
Modul de utilizare al terenului cuprins în suprafaţa spaţiului hidrografic Siret - Prut se
identifică în următoarele procente (prezentat sintetizat în figura 2.1 şi anexa 11):
Utilizarea terenului în spaţiul hidrografic Siret-
Prut
35,56
13,85
1,02
1,28
8,17
0,26
41,13
zone urbane şi industriale teren arabi

culturi perene şi eterogene păduri şi arbuşti
zone umede luciu de apă
Fig. 2.1. ( sursa: I.N.H.G.A)
- Zone urbane şi industriale 8, 17 %

- Teren arabil 41,13 %
- Culturi perene şi eterogene 13,85 %
- Păduri şi arbuşti 35,56 %
- Zone umede 1,02 %
- Luciu de apă 0,26 %
Separat, pe suprafaţa principalelor bazine hidrografice ale spaţiului hidrografic Siret-

Prut situaţia se prezintă astfel:
a. Bazinul hidrografic Siret. Modul de utilizare al terenului în cadrul bazinului hidro-
grafic Siret este influenţat de condiţiile fizico-geografice existente şi de principalele activităţi
economice dezvoltate pe această suprafaţă. Suprafeţele ocupate de păduri şi arbuşti sunt pre-
dominante (58,29 %) şi sunt dezvoltate pe suprafeţe compacte şi extinse, în zonele de contact
cu relieful înalt. Culturile perene şi zonele agricole eterogene (12,17%) au o dezvoltare relativ
uniformă pe întreaga suprafaţă a bazinului. Suprafeţele ocupate de terenul arabil se întind pe
partea de est a bazinului de-a lungul luncii râului Siret în procent de (22, 7%). Celelalte zone
ocupă suprafeţe mult mai reduse. Luciile de apă şi zonele umede ocupă un procent de 0,67 %.
b. Bazinul hidrografic Prut. Modul de utilizare al terenurilor în cadrul acestui bazin
este influenţat de condiţiile fizico-geografice şi de factorii antropici.
Terenurile arabile sunt predominante în bazinul hidrografic Prut (50,35%). Pădurile,
ce ocupă 24,2% din teritoriu sunt dezvoltate în special în zonele de contact cu relieful înalt de
podiş. Culturile perene au o dezvoltare relativ uniformă ocupând 14,7% din suprafaţa bazinu-
lui râului Prut. Celelalte zone ocupă suprafeţe mult mai reduse. Luciile de apă ocupă un pro-
cent de 1.19% .
2.2.5.5. Consumul şi alimentarea cu apă a folosinţelor

a. Principalele folosinţe consumatoare de apă din spaţiul hidrografic Siret - Prut sunt:
alimentările cu apă potabilă şi industrială, irigaţiile şi piscicultura.
Cerinţele de apă potabilă pentru populaţie şi industrie racordate la reţeaua centralizată
de apă, (ale unităţilor industriale, inclusiv pentru termocentrale), precum şi cerinţele de apă
pentru irigaţii, zootehnie şi piscicultură însumau în anul 2001 circa 727,3 mil. m3. În anul
2005, volumul total prelevat pentru folosinţe a fost de circa 995,4 mil. m3.
În tabelul 2.8 şi figura 2.2 este redată situaţia prelevărilor pentru folosinţele de apă din
spaţiul hidrografic Siret - Prut în perioada anilor 2001-2005 (mil. m3).
104
Tab. 2.8 Prelevări pentru folosinţe perioada 2001-2005 (mil. m3)
Folosinţa 2001 2002 2003 2004 2005
Zootehnie 7,5 7,5 8,2 9.1 7,8
Irigaţii 80,2 98,6 93,3 94,5 97,2
Piscicultură 78,6 133,8 143,5 147,5 155,7
Populaţie 290,5 381,4 384.7 368,4 372,3
Industrie 270,5 290,3 355,3 358,3 362,4
Total 727,3 911,6 985 977,8 995,4
Fig. 2.2
Cantităţile de apă prelevate în spaţiul hidrografic Siret-
Prut în perioada anilor 2001-2005
Zootehnie
1200
1000 Irigaţii
milioane m 3
800 Piscicultură
600
400 Populaţie
200 Industrie
0
Total
01
02
03
04
05
20
20
20
20
20
( sursa: I.N.H.G.A)
Se observă creşterea treptată a cantităţilor de apă prelevate pentru folosinţe. Această
creştere are la bază investiţiile făcute în diverse domenii de activitate prin intermediul pro-
gramelor de finanţare ce au provenit din fondurile Comunităţii Europene 16 . Se consideră că
datorită costurilor scăzute şi a forţei de munca bine calificată, spaţiul hidrografic Siret - Prut
este una din cele mai avantajoase zone pentru investiţii din Europa. De asemenea, o mare par-
te din fondurile de investiţii, provine din numerarul trimis de populaţia plecată să lucreze în
spaţiul comunitar 17 .
b. Resursele de apă necesare satisfacerii consumului folosinţelor provin din surse de
suprafaţă şi surse subterane.
Resursele totale de apă de suprafaţă ale bazinului hidrografic Siret - Prut însumează
circa 9.461 mil.m3/an (cca. 27 % din volumul total al resurselor de apă ale ţării), din care uti-
lizabile cca. 3006,5 mil.m3/an. Acestea reprezintă cca. 94% din totalul resurselor spaţiului şi
sunt formate în principal de râurile Siret, Moldova, Bistriţa, Prut şi afluenţii acestora iar într-o
măsură redusă de lacuri şi bălţi naturale.
Resursele,teoretice totale, de apă subterane ale bazinului hidrografic Siret - Prut sunt
estimate la 1530,4 mil. m3 (48,68m3 /s), din care 1098,3 mil.m3 (34,8 m3/s) provin din surse
freatice şi 432 mil. m3 (10 m3/s) din surse de adâncime.
16
Fondurile Structurale şi de Coeziune (FSC), sau Instrumentele Structurale, sunt instrumentele financiare prin care Uniunea Europeana
acţionează pentru eliminarea disparităţilor economice şi sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice si sociale. Fondul
European de Dezvoltare Regionala (FEDR) - susţine dezvoltarea economică durabilă la nivel regional şi local prin mobilizarea capacitaţilor
locale şi diversificarea structurilor economice în domenii precum cercetare şi dezvoltare tehnologică, inovare şi antreprenoriat, societatea
informaţionala, IMM-uri, protecţia mediului, turism, energie. Fondul Social European (FSE) - contribuie la sporirea adaptabilităţii forţei de
muncă şi a întreprinderilor, creşterea accesului pe piaţa forţei de muncă, prevenirea şomajului, prelungirea vieţii active şi creşterea gradului
de participare pe piaţa muncii a femeilor şi imigranţilor, sprijinirea incluziunii sociale a persoanelor dezavantajate şi combaterea discrimină-
rii. Fondul de Coeziune - prin care se finanţează proiecte în domeniul protecţiei mediului şi reţelelor de transport transeuropene, proiecte în
domeniul dezvoltării durabile precum şi proiecte care vizează îmbunătăţirea managementului traficului aerian şi rutier, modernizarea trans-
portului urban, dezvoltarea si modernizarea transportului multimodal.
17
Conform direcţiilor de statistică judeţene în judeţele Botoşani, Suceava, Vaslui, Piatra Neamţ, Bacău una din zece persoane apte de muncă
este plecată la munca în spaţiul comunitar. De asemenea, potrivit unui studiu realizat de European Citizen Action Service (ECAS), peste 0,5
milioane de români (din judeţele Moldovei) muncesc peste hotare, adică aproape 13%. Fluxul de bani pe care aceşti emigranţii l-au trimis
acasă a fost cotat la 1,6 miliarde euro în 2005, faţă de 0,9 miliarde euro în 2004. Capitalul adus de muncitorii reîntorşi în judeţele Moldovei a
fost, în 2005, de aproape 2,25 miliarde euro. Potrivit studiului, 10% dintre gospodăriile din spaţiul Moldovei (aproape 0.62 milioane) au avut
cel puţin un membru al familiei plecat în străinătate după 1989. Pe segmentul de vârstă 18-59 de ani, una din cinci gospodării a avut cel puţin
o persoană care a mers la lucru în străinătate.
105
Demn de remarcat este aspectul deficitar al bazinului râului Prut în resurse de apă sub-
terană. Aspectul se menţine atât în privinţa apelor subterane freatice cât şi în privinţa celor de
medie şi mare adâncime (50 – 300 m). Resursa subterană totală utilizabilă este estimată la cca.
40 mil. m3 (1,27 m3/s), din care aportul surselor freatice este de 6,3 mil. m3 (0,2 m3/s), iar al
surselor de medie şi mare adâncime este de 33,7 mil. m3/s (1,07 m3/s).
c. Folosinţele neconsumatoare de apă din spaţiul hidrografic Siret - Prut sunt repre-
zentate de centralele hidroelectrice (care sunt în număr de 21 şi care sunt prezentate în tabelul
nr. 2.9) şi folosinţe neconsumatoare de mică anvergură (cum ar fi mori, piue, gatere care sunt
prezentate în tabelul nr. 2.10).
Tab.2.9 Folosinţele neconsumatoare de apă din spaţiul hidrografic Siret-Prut
Putere instalată Energia produsă
Nr. crt. Denumire amenajare Cursul de apă Debit instalat
(KW) anual (Mwh/an)
(l/s)
0 1 2 3 4 5
1 CHE Rogojeşti Siret 36.000 2.600 4.969
2 CHE Bucecea Siret 15.000 1.100 5.036
3 CHE Galbeni Siret 330.000 29.500 109.137
4 CHE Răcăciuni Siret 330.000 44.600 187.482
5 CHE Bereşti Siret 330.000 43.500 204.605
6 CHE Călimăneşti Siret 380.000 40.000 180.602
7 CHE Dimitrie Leonida - Stejaru Bistriţa 178.000 210.000 601.881
8 CHE Pângăraţi Bistriţa 90.000 23.000 68.165
9 CHE Vaduri Bistriţa 200.000 44.000 117.364
10 CHE Piatra Neamţ Bistriţa 84.000 11.000 63.225
11 CHE Vânători –Săvineşti Bistriţa 80.000 14.000 73.949
12 Che Roznov Bistriţa 84.000 14.400 73.947
13 CHE Zărneşti Bistriţa 84.000 14.000 64024
14 CHE Costişa Bistriţa 84.000 14.000 73.588
15 CHE Buhuşi Bistriţa 84.000 11.000 62.980
16 CHE Racova Bistriţa 184.000 23.000 63.867
17 CHE Gârleni Bistriţa 180.000 23.000 72.725
18 Che Bacău I – Lilieci Bistriţa 180.000 23.000 81.004
19 CHE Bacău II Bistriţa 180.000 30.000. 89.967
20 CHE Poiana Uzului Uz 8.000 4.100 8.558
21 CHE Stânca Costeşti Prut 65.000 16000 65000
TOTAL 3.186.000 636.800 2.273.075
(sursa: I.N.H.G.A)
Tab. 2.10 Folosinţele neconsumatoare de mică anvergură
din spaţiul hidrografic Siret - Prut
Puterea instalată
Nr. crt. Denumirea folosinţei Judeţ Cursul de apa
(CP)
1 Moara de apă – Gălăneşti SV Suceava 12
2 Moara - Frătăuţii Noi SV Suceava 14
3 Moara - Ţibeni SV Suceava 80
4 Moara – Suceviţa SV Suceviţa 10
5 Joagăr - Milişăuţi SV Suceviţa 9
6 Circular - Volovăţ SV Volovăţ 9
7 Moara - Gura Salcii SV Solca 6
8 Moara - Voroneţ SV Moldova 45
9 Piua sumane - Şoimăreşti NT Moldova 2
10 Moara - Bucşoaia SV Suha 6
11 Gater - Ostra SV Bratora 12
12 Moara – Gemenea SV Gemenea 7
13 Moara de apă – Blebea NT Neamţ 2
14 Moara - Holdiţa SV Caboa 6
15 Darac - Borca NT Borca 2
16 Moara de apă – Borca NT Borca 2
17 Moara de apă – Stejaru NT Stejaru 3
18 Moara de apă - Petru Vodă NT Bolătău 3
19 Moara de apă – Bradu NT Bistricioara 3
20 Moara de apă - Grinţies NT Bistricioara 20
21 Moara de apă -Izvorul Alb NT Izvorul Alb 1
22 Moara de apă - Bicaz Chei NT Bicaz 1
106
26 Moara de apă –Damulcul de Jos NT Dămuc 2
27 Moara de apă - Lunca NT Dămuc 3
28 Moara de apă şi steză - Damuc NT Dămuc 3
29 Moara de apă -Telec NT Jidan 2
30 Moara de apă - Părăul Caprei NT Jidan 2
31 Moara de apă - Părăul Caprei NT Jidan 1
32 Moara de apă - Bicazul Ardelean NT Jidan 2
33 Moara de apă – Magazia NT Cracău 4
34 Moara de apă - Crăcăuani NT Cracău 6
35 Moara de apă – Crăcăuani NT Cracău 4
36 Moara de apă – Caciuleşti NT Cracău 4
37 Moara de apă – Borleşti NT Nechitu 2
38 Moara de apă – Borleşti NT Nechitu 5
39 Moara de apă – Tazlău NT Tazlău 4
40 Moara de apă – Birşeşti NT Putna 10
TOTAL 316
(sursa: I.N.H.G.A)
d. Alimentarea cu apă a folosinţelor. Infrastructura de reţele de apă şi canalizare ridică
probleme în majoritatea judeţelor din spaţiul hidrografic Siret - Prut, dar cele mai afectate sunt
judeţele Botoşani, Iaşi, Vaslui. Atât reţeaua de alimentare cu apă potabilă, cât şi cea de cana-
lizare sunt insuficient dezvoltate, ponderea localităţilor cu reţea de apă potabilă fiind de 17%,
comparativ cu media pe ţară (20,2%), iar judeţele Iaşi şi Vaslui având o pondere a localităţi-
lor cu reţea de canalizare de doar 2,8%, respectiv 2.9%. 18
De asemenea, capacitatea staţiilor de epurare a apelor reziduale cât şi capacitatea de
depozitare a deşeurilor sunt insuficiente, faţă de cerinţele actuale.
Principalele oraşe şi municipii din bazinul hidrografic Siret - Prut care beneficiază de
sisteme centralizate de alimentare cu apă şi canalizare sunt prezentate în tabelul nr. 2.11
Tab. 2.11 Oraşe şi municipii care sunt racordate la reţelele de alimentare cu apă
şi la reţelele de canalizare
Populaţie racordată Populaţie racordată
Oraş
Nr crt Judeţ la reţeaua de la reţeaua de
municipiu
alimentare cu apă canalizare
1 Botoşani BT 97.760 91.200
2 Dorohoi BT 17.272 16.320
3 Săveni BT 4.112 3.200
4 Darabani BT 1.600 650
5 Suceava. SV 98.25 97.68
6 Fălticeni. SV 25.34 24.73
7 V. Dornei. SV 13.652 10.97
8 Câmpulung 7.846 5.721
SV
Moldovenesc
9 Rădăuţi. SV 13.5 12.98
10 G. Humor. SV 12 10.35
11 Siret. SV 6.15 5.902
12 Iaşi IS 340.000 276.000
13 Tg. Frumos IS 9.299 3.400
14 Hârlău IS 7.367 3.320
15 Piatra Neamţ NT 85.527 84.76
16 Roman. NT 61.02 58.37
17 Tg. Neamţ. NT 10.36 8.41
18 Bicaz. NT 5.94 4.32
19 Huşi VS 18.000 16.000
20 Vaslui VS 51762 49374
21 Bârlad VS 54092 42827
22 Negreşti VS 4046 3758
23 Bacău. BC 159.5 154.34
24 Oneşti. BC 29.48 27.83
25 Moineşti. BC 11.39 9.13
26 Buhuşi. BC 10.972 8.89
27 Comăneşti. BC 9.8 7.68
28 Tg. Ocna. BC 5.05 4.45
29 Slanic Moldova. BC 657 610
30 Galaţi GL 328.000
31 Tecuci GL 36.000 28.000
18
107
32 Focşani. VN 89 78.38
33 Adjud. VN 17.66 16.28
34 Măraşeşti. VN 7.62 6.17
35 Panciu. VN 3.66 2.21
36 Odobeşti. VN 1.67 1.13
37 Rm. Sărat. BZ 22.156 20.2
(sursa: A.S.R/ 2006)
2.3. Calitatea apelor din spaţiul hidrografic Siret - Prut

Calitatea apei potabile în România este reglementată prin STAS 1342-84, care specifi-
că proprietăţile de potabilitate ale apei (fizice, chimice, bacteriologice) care să elimine riscuri-
le îmbolnăvirii populaţiei. Calitatea apelor de suprafaţă este reglementată prin STAS 4706-
74. STAS 9450-98 reglementează calitatea apelor folosite la irigarea culturilor agricole. Prin
ordinul M.A.P.P.M. 756/1997 au fost stabilite pentru apele de suprafaţă şi subterane, praguri-
le de intervenţie la niveluri care depăşesc concentraţiile maxime admise pentru o serie de po-
luanţi.
Întrucât principalele surse de poluare a apelor de suprafaţă sunt apele uzate rezultate
din diversele activităţi umane, au fost reglementate valorile limită admisibile pentru principa-
lele substanţe poluante din apele uzate, înainte de evacuarea acestora în emisar (N.T.P.A 001).
Totodată, au fost stabilite prin norme pragurile de alertă la niveluri ce reprezintă 70% din pra-
gurile de intervenţie pentru concentraţiile de poluanţi din apele de suprafaţă sau subterane,
evacuările de ape uzate şi apă potabilă.
2.3.1. Categorii de calitate ale apelor de suprafaţă

Conform normelor în vigoare după principalele domenii de utilizare, apa poate avea
următoarele categorii de calitate:
- Categoria I cuprinde apele utilizabile pentru: alimentarea centralizată cu apă potabi-
lă, alimentarea întreprinderilor din industria alimentară, alimentarea pentru anumite culturi
irigate, a amenajărilor piscicole salmonicole, a ştrandurilor.
- Categoria II cuprinde ape ce pot alimenta amenajările piscicole (cu excepţia celor
salmonicole), unele procese tehnologice şi industriale, sau în scopuri urbanistice şi de agre-
ment.
- Categoria III cuprinde ape utilizabile în sistemele de irigaţii şi pentru alimentarea in-
dustriilor în scopuri tehnologice.
- Categoria IV cuprinde ape degradate, poluate, improprii consumului sau prelucrării
pentru potabilizare.
Calitatea apelor din fiecare categorie se exprimă prin valorile-limită admisibile pentru
indicatorii de calitate reprezentând principalii poluanţi prezenţi în aceste ape.
Calitatea apei de suprafaţă destinată alimentării cu apă potabilă se referă la apa din
sursă, înainte de tratare.
Apele de calitatea a IV-a sunt puternic poluate cu substanţe organice şi se caracteri-
zează printr-un pronunţat deficit de oxigen, care poate ajunge până la absent. Predomină pro-
cesele anaerobe, din care rezultă produşi intermediari ca NH3 şi H2S care imprimă mirosuri
caracteristice şi neplăcute. Datorită turbidităţii ridicate, se formează nămoluri negre din abun-
denţă pe fundul apei. Biocenoza este constituită dintr-un număr redus de specii de organisme
polisaprobe, reprezentate de bacterii anaerobe, viermi, amoebe, infuzori, flagelate, alge albas-
tre. Astfel, bacteriile pot depăşi 1 milion/ml. Acest tip de ape nu corespund consumului şi nici
prelucrării pentru a constitui sursă de apă potabilă.
Apa de calitatea a III-a este mai puţin poluată, apărând, pe lângă procesele de reducere
şi procese oxidative. Cantitatea de oxigen nu depăşeşte 50% din gradul de saturaţie. Procesele
de descompunere sunt mai complexe, turbiditatea scade şi implicit scade şi cantitatea de mâl,
a cărei culoare este mai deschisă. Biocenoza este constituită dintr-un număr mai mare de spe-
108
cii de organisme α-mezosaprobe, care cuprind alge verzi, spongieri, gasteropode, lamelibran-
hiate, crustacee, larve de insecte şi peşti rezistenţi. Numărul de bacterii scade la circa
100.000/ml. Această categorie de ape nu corespunde consumului ca atare şi nici prelucrării în
scopul de a deveni sursă de apă potabilă.
Apa de calitatea a II-a este superioară ca şi grad de autoepurare, fapt materializat în
mineralizarea aproape totală a substanţelor organice, în apariţia nitriţilor şi nitraţilor, în scăde-
rea sedimentului de mâl şi virarea culorii acestuia spre galben cenuşiu. Cantitatea de oxigen
creşte la peste 50% din gradul de saturaţie. Biocenoza este diversă şi reprezentată de organis-
me β-mezosaprobe. Numărul bacteriilor scade sub 10.000/ml. Creşte ponderea plantelor cu
clorofilă şi a peştilor. Acest tip de apă nu se pretează consumului ca atare, dar poate fi folosită
ca sursă de apă după prelucrare.
Apa de calitatea I este apa nepoluată sau apa în care procesele de autoepurare s-au
terminat. Aceasta este o apă limpede, în care substanţele organice sunt practic mineralizate,
conţinutul în fosfaţi şi nitraţi creste, oxigenul ajunge la saturaţie iar sedimentul de mâl este
redus şi de culoare cenuşie. Biocenoza este reprezentată de organisme oligo-saprobe, cu specii
variate, dar cu indivizi mai puţini din fiecare. Bacteriile scad sub 100/ml. Se reduc numeric
algele, ciliatele şi flagelatele, dar devin dominante macronevertebratele. Acest tip de apă se
poate folosi ca atare în scopuri productive, iar după tratare, ca apă potabilă.
2.3.2. Surse de poluare

Sursele de poluarea a apei se clasifică în principal în surse organizate şi neorganizate.
A. Surse de poluare organizate
Apele ce provin din sursele de poluare organizate sunt, în principal: apele reziduale
comunale (fecaloid-menajere); apele reziduale industriale; apele reziduale agrozootehnice.
Apele fecaloid-menajere sunt poluate mai ales chimic (substanţe organice, detergenţi )
şi bacteriologic şi provin în principal din spălat şi de la grupuri sanitare.
În cadrul apelor industriale, de mare diversitate, trebuie menţionate cazurile mai deo-
sebite ale apelor uzate din minerit, ale celor poluate termic (surse variate, mai ales centrale
termice), din industria extractivă şi prelucrătoare de ţiţei, din mineritul cu profil de metale ne-
feroase, din industria chimică.
O mare sursă de poluare a apelor de suprafaţă este mineritul hidraulic (Hudeşti, jud.
Botoşani - extragerea nisipului cuarţos), procedeu cu impact deosebit de mare faţă de mediu.
Sursele organizate de regulă poluează continuu sau sistematic şi sunt de cele mai mul-
te ori cunoscute şi supravegheate, calculându-se totalul emisiilor.
În cadrul spaţiului hidrografic Siret - Prut sursele de poluare organizate sunt:
a. Staţii de epurare a apelor uzate orăşeneşti
Bazinul hidrografic Prut: Săveni, Darabani, Dorohoi, Botoşani, Cătămărăşti, Vlădeni,
Iaşi, Hârlău, Belceşţi, Târgu Frumos, Podu Iloaiei, Răducăneni, Huşi, Târgu Bujor Ţibăneşti,
Vaslui, Bârlad, Negreşti, Tecuci,
Bazinul hidrografic Siret : Suceava, Fălticeni, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humo-
rului, Rădăuţi, Vatra Dornei, Piatra Neamţ, Bicaz, Roman, Tîrgu Neamţ, Durău, Buhuşi, Ba-
cău, Comăneşti, Moineşti, Tîrgu Ocna, Slănic Moldova, Focşani, Mărăşeşti, Rîmnicu Sărat,
Adjud, Panciu, Odobeşti ;
b. Staţii de epurare a apelor uzate care provin de la unităţile zootehnice
Bazinul hidrografic Prut; Leorda, Cătămărăşti, Roma şi Botoşani
Bazinul hidrografic Siret: Berheci, SC SUINPROD SA Roman Traian, - fermă porci, SC TCE 3 BRAZI
- fermă porci, SC AGROIND Dumbrava - fermă porci, SC AGROCOMPLEX SA Lunca Paşcani, - fermă vaci, SC
BABY-BEEF Paşcani, - fermă ovine, SC AGRICOLA INTERNAŢIONAL SA Bacău - Fermele N.Bălcescu,
Ardeoani, Şerbeşti, - ferme porci , SC AGRICOLA INTERNAŢIONAL SA Fermele Şerbăneşti, Gherăieşti,
Andrieşeşti, Brad, Racova, - ferme păsări, SC AGROINDUSTRIALĂ SA Răcăciuni, - fermă animale de blană, SC
AGRO NOVA SA Răcăciuni, - fermă vaci, SC INTERMERIDIAN SRL Bacău - Ferma Traian - fermă păsări, SC
109
AVIPUTNA SRL, Gugeşti, SC VINSTAR SRL Focşani - Ferma Precistanu - fermă vaci, SC AGROIND SA Focşani
–Ferma Doaga - fermă vaci + porci, SC CONSUIN SA Valea Râmnicului, - fermă porci.
c. Staţii de epurare a apelor industriale
Bazinul hidrografic Prut: Dorohoi, Sauceniţa, Zăiceşti, Suliţa, Truşeşti , Cotu, Botoşani, Baisa, Cotnari,
Ciurea, Iaşi , Holboca, Cristeşti, Tomeşti, Berezeni, Şuletea, Huşi.
Bazinul hidrografic Siret: Crăieşţi, Vaslui, Simila, Bârlad, Lieşti, Ghidigeni SC SIRETUL SA Bucecea,
SC SAB SA Rădăuţi, SN SĂRII-Suc. Cacica, SM Bucovina SA Vatra Dornei- Sect. Dealu Negru, SM Bucovina SA
Vatra Dornei- EM Leşu Ursului U.P.Tarniţa, SM Bucovina SA Vatra Dornei- Sect. Tolovanu, SM Bucovina SA
Vatra Dornei- Sect. Mestecăniş, SM Bucovina SA Vatra Dornei- Platforma Iacobeni, SC DORNA APEMIN SA
Vatra Dornei - Secţia Poiana Negri, SC CRISTALINA SA Vatra Dornei, C.N.URANIU-E.M. Crucea SC
PETROTUB SA Roman, SC DANUBIANA SA Roman, SC MOLDOCIM SA Bicaz, SC PETROCART SA Piatra
Neamţ, SC PERGODUR SA Piatra Neamţ, SC STOFE SA Buhuşi, SC LETEA SA Bacău, SC SOFERT SA Bacău,
SC RAFINĂRIA DĂRMĂNEŞTI SA, SC CAROM SA Oneşti, SC RAFO SA Oneşti, SC CHIMCOMPLEX SA
Borzeşti, SC VRANCART SA Adjud, DEPOUL CFR Adjud, SC IMPRELG SA Gugeşti
B. Surse de poluare neorganizate
Sursele neorganizate sunt în principal: surse individuale fără sistem de canalizare; re-
ziduuri solide depozitate în locuri / moduri neadecvate; pesticide, îngrăşăminte spălate de ape-
le meteorice sau de irigaţie.
O importantă sursă neorganizată de poluare sunt sărurile folosite iarna pe şosele contra
zăpezii şi poleiului 19 . În sursele neorganizate se includ însă şi sursele ocazionale (spălarea de
animale, utilaje, topirea inului şi cânepii, deversări diverse) şi cele accidentale (inundaţii şi
alte calamităţi, deversări în urma unor accidente industriale, rutiere), care sunt greu de moni-
torizat şi rămân adesea necunoscute.
Sursele accidentale intervin mai rar, pot avea gravitate deosebită şi pot surveni pe căi
neaşteptate. Iată câteva poluări accidentale deosebite, survenite în spaţiul hidrografic Siret -
Prut în anii 2001-2005, care au afectat surse de apă:
În bazinul hidrografic Prut s-au produs 39 de poluări accidentale în care au fost impli-
cate unităţi industriale, agro-zootehnice şi staţii de epurare a apelor uzate orăşeneşti. Cursurile
de apa cele mai afectate au fost: Prut, Sitna, Bahlui, Bahlueţ, Jijia, Başeu, Podriga, Buhai,
Jijioara, Buhai, Rediu, Lohan.
Printre unităţile poluatoare se amintesc: RAJAC Iaşi, Depou CFR Iaşi, ANTIBIOTICE Iaşi, Su-
cursala Electrocentrale RENEL, GIGCL Iaşi pe râul Bahlui; fermele agricole Pruteşti, Frăsuleni, Bălteni, Spitalul
Judeţean Botoşani, SC Mecanica Botoşani, RAJAPA Botoşani pe râul Sitna; SC Avicola Iaşi şi SC Peco Iaşi –
Tg. Frumos pe râul Bahlueţ; GOSCOM Săveni pe râul Başeu, GOSCOM Dorohoi pe râul Buhai, SC Zatris SA
Truşeşti pe râul Jijia, oraş Lipcani (R. Moldova) pe râul Prut aval Rădăuţi, iar pe zona Oroftiana poluare cu me-
tale grele de pe teritoriul Ucraina, staţia de epurare Negreşti.
Substanţele poluatoare cele mai răspândite sunt produse petroliere, substanţe organice,
hidrogen sulfurat, amoniu, pesticide, dejecţii lichide, cianuri, metalele grele.
În bazinul hidrografic Siret s-au produs 65 de poluări accidentale în care au fost im-
plicate unităţi industriale, agro-zootehnice şi staţiile de epurare a apelor uzate orăşeneşti. Cur-
surile de apă cele mai afectate au fost: Siret, Suceava, Soloneţ, Neagra, Paşcani, Bistriţa,
Bicaz, Trotuş , Moldova, Lacul Galbeni de pe Siret, Suceava, pârâul Şcheii, pârâul Târgului,
Bistriţa la Bacău, pârâul Scăldători, râul Dorna, pârâul Usturoi, Bistriţa Canal UHE, pârâul
Larga, Tazlău Sărat, pârâul Gaz, pârâul Ruja, Milcov, Bistriţa şi Crucea şi pârâul Dămuc .
Substanţele poluatoare au fost: produse petroliere, amoniu, ţiţei, detergenţi, azotiţi, ape
industriale cu pH=10-11, steril şi substanţe organice extractibile, saramură.
Dacă sursele localizate au şansa de a fi monitorizate, cele difuze sunt greu de evaluat
şi se manifestă adesea indirect (din ploile acide, bunăoară). Sunt încadrate la categoria de sur-
se neorganizate, deşi sunt adesea pe ansamblu, mai importante decât cele organizate.
19
Conform statisticilor Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor din România, în iarna 2004 / 2005 s-au împrăştiat pe şosele o
cantitate de 0,3 milioane tone de sare (NaCl) şi 40.000 tone clorură de calciu, precum şi peste 1 milion de tone de material antiderapant
110
În cadrul spaţiului hidrografic Siret - Prut poluările punctuale sunt realizate de folosin-
ţele de apă potabilă, industrială şi zootehnie (conform datelor prezentate anterior).
În ceea ce priveşte poluările difuze, pe lângă efectul deosebit de nociv al utilizării sub-
stanţelor chimice în agricultură, în special în perimetrele irigate şi acolo unde se află sisteme
de desecare (aferente sistemelor de irigaţii) sunt de menţionat şi următoarele surse: sistemele
de canalizare cu pierderi, depozitele de reziduuri menajere şi cele de deşeuri industriale. To-
todată este de amintit faptul că surse de poluare difuză a apelor, în special a celor subterane,
sunt şi marile unităţi industriale care emană în atmosferă mari cantităţi de substanţe toxice ce
se pot transforma prin intermediul precipitaţiilor în poluanţi ai solului şi ai apelor.
Din posibilele surse de poluare menţionate, cea mai mare parte a lor au apărut în ulti-
mii ani:
- Sute de case de vacanţă cu elementele aferente, având uneori alimentare cu apă dar
nu şi canalizare. Construirea ilegală de case de vacanţă şi latrine în zona inundabilă a deter-
minat în trecut (şi mai poate determina) o nedorită vidanjare a acestora pe cale naturală. Ase-
menea fenomene au avut loc în ultimii ani în fiecare primăvară sau început de vară. Zecile de
case de vacanţă afectate (construite ilegal, în zone inundabile) au fost uneori complet distruse,
alteori avariate în proporţii variabile. Deci distrugerea latrinelor şi antrenarea în râuri a unor
mari cantităţi de reziduuri fecaloide în caz de viituri a fost aproape constantă, echivalând cu
deversarea simultană a conţinutului mai multor cisterne vidanjoare în apa râului.
- Exploatările neraţionale de pădure şi industria forestieră semiartizanală, cu zeci de
gatere şi deversarea unor cantităţi enorme de rumeguş în apă sau depozitarea lui pe malul râu-
rilor.
- Lacurile de acumulare sunt o atracţie turistică. De pe baraj se aruncă diverse rezidu-
uri, ce se strâng în grămezi în albia seacă. Localnicii şi alte persoane folosesc albia seacă
drept loc de depozitare a diverselor reziduuri. În unele zone din albie persistă ochiuri de apă,
loc ideal de dezvoltare a diverşilor germeni. Toate aceste elemente poluante sunt antrenate de
apă brusc, la prima viitură, echivalând cu deversarea simultană în apă a conţinutului a nume-
roase gunoiere.
Uneori, oamenii potenţează singuri riscurile generate de poluarea apei. Astfel, o serie
de cabane se aprovizionează cu apă direct din lac, printr-un hidrofor ilegal. La mică distanţă
de priza improvizată se poate afla fosa septică (neetanşă) a unui asemenea sistem de canaliza-
re. Majoritatea acestor surse nu sunt în (deplină) legalitate, multe nu figurează deloc în evi-
denţele oficiale şi sunt puţin sau deloc supravegheate din punct de vedere sanitar, urbanistic şi
al ocrotirii mediului.
2.3.3. Calitatea apelor de suprafaţă

Toate standardele de calitate a apei sunt şi vor rămâne un instrument subiectiv şi im-
perfect, din mai multe cauze:
- abordările cu adevărat ştiinţifice sunt blocate de diverse mentalităţi şi deprinderi so-
ciale cum sunt percepţia diferită a riscului, punerea pe prim plan a intereselor omului;
- standardele sunt încă uniforme deşi apa diferă de la râu la râu;
- analizele se prelevează din timp în timp relevând doar situaţia din secvenţe temporal
înguste;
- interpretările diferă în funcţie de scopul analizelor, există bariere tehnico-economice
ce impun compromisuri şi axarea numai pe situaţii "tipice" etc.
Astfel, însăşi noţiunea fundamentală de "concentraţie maximă admisă" (CMA) este o
noţiune în realitate destul de arbitrară, un compromis. La interpretare trebuie cunoscute şi lua-
te în calcul principiile şi metodologia pe baza căreia s-au stabilit acele valori.
Făcând aceste precizări, în continuare, prezentăm aspecte rezultate din interpretarea şi
corelarea diverşilor parametri de calitate ai apelor din spaţiul hidrografic Siret - Prut. Această
111
evaluare a calităţii apelor de suprafaţă situate în cadrul spaţiului hidrografic Siret - Prut s-a
bazat pe prelucrarea datelor primite de la Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a
Apelor (I.N.H.G.A) şi Direcţia Apelor Siret, Direcţia Apelor Prut pentru diferite secţiuni de
control situate pe râurile pe care le administrează.
Bazinul hidrografic Siret
Pe tronsoane de râu, situaţia din anul 2005 se prezintă astfel (tabel 2.12 şi anexa 12):
din 4135 km, lungime totală supravegheată, 1332 km (32.2%) s-au încadrat în clasa I (foarte
bună), 1459 km (35.3 %) în clasa a II-a (bună), 997 km (24.1 %) în clasa a III-a (moderată),
137 km (3.3 %) în clasa a IV-a (satisfăcătoare) şi 210 km (5.1%) în clasa a V- a (nesatisfăcă-
toare).
Analiza saprobiologică globală a bazinului hidrografic Siret în anul 2005 a prezentat
următoarele aspecte: din totalul de 4135 km lungime râuri (tabel 2.13): 1057 Km (25,56 %) s-
au încadrat în clasa I de calitate (stare ecologică foarte bună); 1638 km (39,61 %) s-au înca-
drat în clasa a II-a de calitate (stare ecologică bună); 930 km (22,50 % ) s-au încadrat în clasa
a III-a de calitate (stare ecologică moderată); 421 km (10,18 %) s-au încadrat în clasa a IV-a
de calitate(stare ecologică nesatisfăcătoare); 89 km (2,16 %) s-au încadrat în clasa a V-a de
calitate (stare ecologică rea).
Bazinul hidrografic Prut
Din punct de vedere al evoluţiei calităţii în lungul râurilor, în raport cu categoriile de
calitate normate, rezultatele urmăririi calităţii apelor din bazin relevă următoarea situaţie (ta-
bel 2.12): faţă de lungimea totală de râuri investigată în 2005 de 1642 km, 699 de km (42.6
%) în clasa a II-a, 444 km (circa 27 %) în clasa a III-a, 398 km (24.2 %) în clasa IV şi 101
km (6.2 %) s-au încadrat în clasa a V-a.
Tabel 2.12 Repartiţia claselor de calitate pe tronsoane de râu
Lungime Repartiţia lungimilor pe clase de calitate
Bazin hidrografic Totală km I II III IV V
km % km % km % km % km %
Siret 4135 1332 32.2 1459 35.3 997 24.1 137 3.3 210 5.1
Prut
1642 - - 699 42.6 444 27 398 24.2 101 6.2
(sursa: I.N.H.G.A)
Din lungimea totală de 1642 km de râuri (tabel 2.13) monitorizate în Bazinul Hidro-
grafic Prut ,776 km ( 47,26%) s-au încadrat în clasa a II a de calitate (starea ecologică bună);
554 km (33,74%) în clasa a III a de calitate (starea ecologică moderată); 297 km (18,08%) în
clasa a IV a ( starea ecologică nesatisfăcătoare), iar 15 km (0,91%) clasa aV a de calitate ( sta-
re ecologică rea).
Tabel 2.13. Repartiţia claselor de calitate pe tronsoane de râu
în funcţie de starea saprobiologică
Bazin Lungime Foarte Bună Moderată Satisfăcătoare Nesatisfăcătoare
hidrografic totală bună
(km) km % km % km % Km % km %
Siret 4135 1057 25.5 1638 39.6 930 22.5 421 10.18 89 2.15
Prut 1642 - - 776 42.2 554 33.7 297 18.08 15 0.91
(sursa: I.N.H.G.A )
Caracterizarea globală a calităţii apei în bazinul hidrografic Siret - Prut, repartiţia ca-
tegoriilor de calitate pe km de râu, precum şi evoluţia în timp (2001-2005) a calităţii apelor
curgătoare de ordinul I, II, III, IV, V sunt redate în tabelul nr. 2.14 şi figura 2.3.
112
Tabel 2.14 Evoluţia în timp (2001-2005) a calităţii apelor curgătoare
Categoria Anul /(Km de râu)
de calitate 2001 2002 2003 2004 2005
I 1263 1300 1280 1320 1332
II 2298 2322 2111 2095 2158
III 1689 1700 1642 1532 1441
IV 227 443 501 550 535
V 300 12 243 280 311
(sursa: I.N.H.G.A )
Fig. 2.3.
Evoluţia calităţii apelor curgătoare în s.h. Siret-Prut
în perioada 2001-2005
2500
2000
I
1500 II
III
1000
IV
500 V
0
2001 2002 2003 2004 2005
(sursa: I.N.H.G.A )
Evoluţia ascendentă a apelor încadrate în categoria I de calitate se datorează în mare
măsură reducerii activităţii unor societăţi care prin profilul lor de activitate eliminau cantităţi
însemnate de substanţe care acţionau negativ asupra calităţii apelor râului în care erau dever-
sate.
Calitatea globală a apei lacurilor din bazinul hidrografic Siret - Prut este redată în ta-
belul 2.15. Prezentarea are la bază categoriile de troficitate în condiţii normale (naturale) dar
şi categoriile de troficitate în condiţiile poluării pe anumite sectoare cu nutrienţi.
Tabelul 2.16 prezintă situaţia calităţii apei lacurilor poluate cu nitraţi din surse agricole
(poluarea cu nutrienţi afectează întreaga suprafaţă a lacului).
De altfel, interpretând datele prezentate în cele două tabele se observă că lacurile care
au fost afectate parţial de nutrienţi au ape care se încadrează în categorii normale de troficita-
te. În schimb lacurile afectate de nutrienţi pe toata suprafaţa lor au ape care sunt în afara limi-
telor de troficitate. De remarcat este faptul că lacurile afectate de poluare sunt folosite ca surse
de alimentare cu apă. În tabele s-au folosit următoarele prescurtări: UO – ultraoligotrof; O-
oligotrof; M – mezotrof; E - eutrof; H – hipertrof.
Tabel 2.15 Calitatea globală a lacurilor în bazinul hidrografic Siret – Prut

Lacul Râul care Volumul total Folosinţa Calitatea apei (categoria)
drenează lacul milioane m3 Principală Cu nutrienţi N2, P natural
Rogojeşti Siret 48.4 Complexă M-E O
Bucecea Siret 24.5 Complexă M-E O
Călimăneşti Siret 44.3 energie electrica E-H O
Dragomirna Dragomirna 17.0 Alimentări cu apă M-E M
Izvorul Muntelui Bistriţa 1230.0 Complexă M M
Bâtca Doamnei Bistriţa 10.0 energie electrica E O
Poiana Uzului Uz 90.0 alimentări cu apă E-H M
Tungujei Sacovăţ 25.0 Complexă H M
Căzăneşti Stavnic (Durduc) 20.6 Complexă H O
113
Puşcaşi Racova 20.7 Complexă H O
Soleşti Vasluieţ 47.0 Complexă H O
Râpa Albastra Simila 25.8 Complexă H UO
Jirlau Valea Boului 5.6 Piscicultură H M
Amara Buzoel 3.6 Pscicultură H M
Balta Alba Boldul 5.1 Terapeutică - -
Siriu Buzău 158.0 Complexă E O
Cândeşti Buzău 4.4 Complexă E-H M
Lala Lala 0.039 - UO UO

Stânca Costeşti Prut 1400.0 Complexă H O
Cal Alb Başeu 11.9 Complexă H E
Mileanca Podriga 9.5 Complexă H E
Cătămărăşti Sitna 14.0 piscicultură piscicolă H M
Dracşani Sitna 9.5 Complexă H E

(sursa: I.N.H.G.A )
Tabelul 2.16 Situaţia calităţii apei lacurilor poluate cu nitraţi din surse agricole
Lacul Râul care Volumul total Folosinţa Calitatea apei (categoria)
drenează lacul milioane m3 Principală Cu nutrienţi N2, P natural
Galbeni Siret 71,0 Complexă H H

Cuibul-Vulturilor Tutova 54,6 Complexă H M
Negreni Başeu 19,8 Complexă E E
Pârcovaci Bahlui 5,5 alimentări cu apă E-H O
Tansa Bahlui 33,0 Complexă H E
Halceni Miletin 49,5 alimentări cu apă H E

Tungujei Sacovăţ 25,0 Complexă H M
Puşcaşi Racova 20,7 Complexă H O
Negreni Başeu 19,8 Complexă E E
Pârcovaci Bahlui 5,5 alimentari cu apă E-H O
Tansa Bahlui 33,0 Complexă H E

(sursa: I.N.H.G.A)
2.3.4. Calitatea apelor subterane

În ultimii ani în regimul natural al apelor subterane au intervenit o serie de modificări
cantitative şi calitative, datorate executării unor lucrări hidroameliorative şi hidrotehnice, in-
clusiv captări, precum şi datorită poluării.
Din analiza datelor preluate de la Direcţia Apelor Siret şi Direcţia Apelor Prut, la fora-
jele studiate s-au înregistrat, pentru cele situate în stratul freatic, cele mai multe depăşiri la :
substanţe organice, amoniu, duritate totală, fier (posibil datorită oxidării coloanelor de tubaj).
Majoritatea hidrostructurilor au suferit în timp procesul de contaminare a apei cu azo-
taţi (NO3). Poluarea se resimte însă diferenţiat, existând zone în care acviferul are concentraţii
114
ce se situează peste limita de 45 mg/l din STAS 1342/91 pentru acest indicator şi zone în care
valoarea concentraţiilor azotaţilor este sub această limită.
Cauzele contaminării acviferului freatic cu azotaţi sunt multiple şi au caracter cumula-
tiv. Astfel, o sursă cu pondere importantă în contaminarea cu azotiţi o constituie spălarea
permanentă a solului impregnat cu oxizi de azot (NO2) de către precipitaţiile atmosferice şi
apa de irigaţii.
O altă sursă cu pondere importantă o constituie apa de suprafaţă (râuri, lacuri) în care
s-au evacuat ape uzate încărcate cu azotaţi.
La aceste două surse, ce au un caracter cvasipermanent, se adaugă sursele cu caracter
aleatoriu, generate de aplicarea îngrăşămintelor chimice pe unele categorii de terenuri arabile.
În aceste ultime zone concentraţiile azotaţilor se situează frecvent în jurul valorii de 100 mg/l,
putând atinge şi valori mai mari.
În ceea ce priveşte contaminarea apelor subterane freatice cu fosfaţi (PO4-3), prezenţa
acestui indicator nu a fost semnalată în cadrul determinărilor curente care s-au efectuat în anul
2005. Pentru acest indicator de calitate, condiţiile de poluare a apelor subterane freatice sunt
în general similare cu cele ale azotaţilor.
Formele cele mai intense de depreciere multiplă a calităţii s-au identificat în zonele de
intravilan rural, unde datorita lipsei unui minim de dotări cu instalaţii edilitare, deşeurile li-
chide ajung în subteran direct prin intermediul latrinelor neimpermeabilizate sau şanţurilor
arterelor stradale, cât şi indirect de la depozitele de gunoi de grajd, gropi improvizate de deşe-
uri menajere.
Poluatorii majori care afectează calitatea apei subterane se pot grupa în următoarele
categorii: produse petroliere, produse rezultate din procesele industriale, produse chimice uti-
lizate în agricultură, produse menajere şi rezultate din zootehnie, poluarea cu metale grele.
În anul 2005 specialişti din cadrul Direcţiei Apelor Siret, au efectuat măsurători de ni-
veluri piezometrice pentru un număr de 518 foraje hidrogeologice de studiu situate în perime-
trul a 170 staţii hidrogeologice ce aparţin reţelei naţionale de monitorizare. Din acest total au
fost prelevate probe de apă pentru a fi analizate fizico-chimic un număr de 121 foraje,
recoltându-se 239 probe. Situaţia calităţii apelor subterane indică următoarele aspecte compa-
rative cu prevederile STAS 1342/1991:
Pentru râul Siret forajele reprezentative urmărite sunt situate în zona următoarelor sta-
ţii hidrogeologice: Grămeşti, Fântânele, Paşcani, Roman, Săuceşti, Galbeni, Adjudul Vechi,
Suraia, Călieni, Latinu-Independenţa. Concluziile sunt:
- toate staţiile prezintă depăşiri mai mici sau mai mari la indicatorul mangan şi la
compuşii azotului (NH4+, NO2+);
- depăşiri ale limitei pentru fier se înregistrează la staţiile: Grămeşti, Paşcani, Roman,
Costişa, Galbeni, Adjudul Vechi, Comăneşti, Negoieşti, Cornăţel, Prohozeşti, Ceauşu, Latinu-
Independenţa;
- valori mai mari la indicatorii de mineralizare s-au înregistrat la staţiile Grămeşti,
Fântânele, Furnicari, Negoieşti, Prohozeşti, Ceauşu, Măicăneşti, Nicoleşti şi Latinu-
Independenţa;
Pentru râul Suceava forajele analizate, aparţin staţiilor hidrogeologice Rădăuţi,
Dărmăneşti şi Vicov. S-au înregistrat depăşiri la indicatorii: azotiţi, amoniu, mangan şi fos-
faţi. La staţia Vicov s-au înregistrat valori mai mari comparativ cu celelalte două staţii, la in-
dicatorul fier, datorită fondului natural. Indicatorii CCOMn şi fosfaţii înregistrează valori mai
ridicate faţă de cele din 2004, la staţia Dărmăneşti.
Pentru râul Şomuz forajele urmărite aparţin staţiilor hidrogeologice Dolhasca şi
Şomuz. S-au înregistrat depăşiri la amoniu, azotiţi şi calciu. La indicatorul mangan în anul
2005 se înregistrează o scădere a valorilor faţă de valorile obţinute în anul 2004.
115
Pentru râurile Moldova şi Ozana (Neamţ) forajele urmărite aparţin staţiilor hidrogeo-
logice Cîmpulung Moldovenesc, Berchişeşti, Bogdăneşti, Roman, Timişeşti (râu Moldova şi
Ozana) şi Răuceşti pe Ozana. Sunt înregistrate depăşiri la Mangan (staţia Bogdăneşti), amoniu
şi uşoare creşteri la azotiţi.
Staţia hidrologeologică Timişeşti, controlată trimestrial prin 6 foraje F2-F7, a eviden-
ţiat o poluare continuă a subteranului numai la indicatorul azotiţi. Cota depăşirilor fiind redu-
să şi din cauze naturale, se poate aprecia pe ansamblu că pânza freatică din această zonă nu
suferă modificări ale calităţii naturale a apei.
In staţia hidrogeologică Răuceşti (forajele F4 şi F5) se constată o îmbunătăţire a cali-
tăţii freaticului faţă de anii anteriori, în strânsă corelare cu eficientizarea epurării apelor uzate
din staţia orăşenească Tg. Neamţ şi cu evoluţia pozitivă a calităţii apei râului Ozana.
Staţia hidrogeologică Roman, prin cele 2 foraje controlate (F2, F7), evidenţiază impu-
rificarea freaticului cu amoniu, azotiţi, calciu, fier, mangan şi fosfaţi. În zonă neexistând o
sursă de poluare specifică, forajele nu pot fi influenţate decât de tratamentele aplicate terenu-
rilor agricole.
Pentru râurile Dorna şi Neagra forajele urmărite aparţin staţiilor hidrogeologice Po-
iana Stampei şi Şaru Dornei. S-au înregistrat depăşiri la amoniu, substanţe organice, fier. O
îmbunătăţire a calităţii apei freaticului, cu valori mai mici faţă de anul 2004, s-a înregistrat la
indicatorii mangan şi fosfaţi.
Pentru râul Bistriţa forajele urmărite aparţin staţiilor hidrogeologice: Poiana Răchitei,
Viişoara, Vânători, Săvineşti, Ruseni, Costişa, Buhuşi, Lespezi şi Lilieci.
La staţiile Poiana Răchitei şi Viişoara se înregistrează valori mai mici faţă de anul
2004, la amoniu, azotiţi şi CCOMn.
La staţia hidrogeologică Vânători se constată persistenţa poluării cu ioni amoniu, sub-
stanţe organice, fier şi mangan, generată de activitatea desfăşurată în staţia de epurare Piatra
Neamţ, precum şi de impurificarea freaticului din zona de impact a S.C. PERGODUR S.A.
Deşi această societate şi-a încetat activitatea, poluarea freaticului se manifestă datorită capaci-
taţii reduse de revenire a acestuia la parametrii naturali.
La staţia hidrogeologică Ruseni, analizele fizico-chimice evidenţiază în anul 2005, o
menţinere a calităţii freaticului din această zonă. La forajele F3, F4 situate între canalul UHE
şi râul Bistriţa se înregistrează depăşiri ale concentraţiei ionilor amoniu şi azotat. Deteriorarea
calităţii naturale a freaticului îşi are cauza în poluarea generată de platforma chimică
Săvineşti-Roznov.
La staţiile hidrogeologice Costişa, Buhuşi, Lespezi şi Lilieci analizele chimice eviden-
ţiază caracteristici similare, cu depăşiri la indicatorii: amoniu, azotiţi, calciu, CCOMn, man-
gan şi fosfaţi.
Pentru râul Trotuş forajele urmărite aparţin staţiilor hidrogeologice: Comăneşti,
Negoieşti, Cornăţel, Adjud şi Prohozeşti. Se constată depăşiri la compuşii azotului (NH4+,
NO2+), substanţe organice, mangan, rar magneziu, fosfaţi şi fier. În F1R - Prohozeşti se mai
înregistrează depăşiri la cloruri, reziduu fix.
Pentru râurile Putna şi Milcov forajele urmărite în anul 2004 aparţin staţiilor hidro-
geologice: Mirceşti, Botârlau de pe râul Putna şi Goleşti-Slobozia de pe râul Milcov. Apa
freaticului din această zonă prezintă depăşiri la substanţe organice, calciu, fier şi în general la
azotit şi amoniu.
Pentru râurile Rîmnicu Sărat, Râmna forajele urmărite aparţin staţiilor hidrogeologi-
ce: Măicăneşti, Nicoleşti, Ceauşu, Goleşti-Slobozia)
Pânza freatică din bazinul râului Rîmnicu Sărat este influenţată de apele uzate evacua-
te ale folosinţelor din oraşul Rîmnicu Sărat. Apa forajelor se caracterizează prin depăşiri la
substanţe organice, amoniu, azotiţi, cloruri, reziduu fix, fier, magneziu şi sulfaţi.
116
În anul 2005, în bazinul hidrografic Prut, din cele 106 foraje din reţeaua hidrogeolo-
gică naţională, s-au prelevat probe şi au fost efectuate analize dintr-un număr de 61 foraje, din
care la 32 (treizeci şi trei) au fost efectuate pompări experimentale.
Din totalul forajelor la care s-a studiat calitatea apei, nici unul nu corespunde cerinţe-
lor STAS 1342-91 şi respectiv Legii MSF Nr. 458-02. Se menţionează că această apreciere s-
a făcut doar pe baza indicatorilor fizico-chimici. Se constată depăşiri ale limitelor admise la
forajele din arealul Coştuleni, Cristeşti şi Murgeni.
Pentru urmărirea gradului de poluare a rezervelor freatice datorită activităţilor antropi-
ce au fost recoltate probe din 3 foraje de control la CET II Halânga şi 10 foraje la SC ANTI-
BIOTICE Iaşi. Rezultatele analizelor au arătat ca în nici unul din foraje apa nu îndeplineşte
condiţiile de potabilitate. În zona SC ANTIBIOTICE Iaşi a fost evidenţiată o importantă impu-
rificare a freaticului cu substanţe organice, compuşi ai azotului şi fier.
Analizele efectuate în bazinul hidrografic Prut au arătat că apele freatice nu corespund
cerinţelor pentru a fi utilizate în scopuri potabile, ca urmare a poluării punctiforme şi difuze,
precum şi a unor particularităţi climatice şi hidrogeologice.
Principalele surse de poluare precum şi substanţele descărcate de acestea sunt:
- râul Başeu: depăşiri la suspensii, amoniu, substanţe extractibile, fosfor (SC
CONACET Săveni);
- râul Podriga: depăşiri la suspensii, CBO5, CCOCr (SC DACATERM Darabani);
- râul Jijia: înregistrează valori ridicate la suspensii, CBO5, CCOMn, amoniu, fosfor
(GOSCOM şi STIPO Dorohoi); suspensii, amoniu, detergenţi, sulfuri, substanţe extractibile,
fosfor (RAJAC Vlădeni);
- râul Sitna: depăşiri la suspensii, CBO5, CCOMn, CCOCr, amoniu, fosfor, fenoli,
substanţe extractibile (SC. AVICOLA Cătămărăşti, SC Cucorăni, RAJAPA Botoşani);
- râul Bahlui: depăşiri la suspensii, CBO5, CCOMn, amoniu, azot, sulfuri, substanţe
extractibile (RAJAC Hârlău şi Belceşţi); CBO5, CCOMn, fenoli (S.C. ANTIBIOTICE Iaşi)
- râul Bahlueţ: depăşiri la suspensii, CBO5, CCOMn, amoniu, fosfor, substanţe ex-
tractibile (RAJAC Tg. Frumos, Podul Iloaiei).
Poluările difuze sunt produse în spaţiul hidrografic Prut, în special de : utilizarea exce-
sivă a îngrăşămintelor chimice pe bază de azot şi fosfor, complexele zootehnice de capacităţi
mari (fără a se lua măsuri pentru protecţia mediului), unele particularităţi climatice, hidrogeo-
logice, precum şi datorită exploatării sistemelor de irigaţii care au contribuit la mineralizarea
materiei organice din sol şi migraţiei substanţelor rezultate din aceste procese.
Făcând o evaluare globală a informaţiilor cu privire la calitatea apelor subterane din
cele două bazine hidrografice ale Spaţiului hidrografic Siret - Prut putem constata că:
- acviferul freatic este influenţat de impactul antropic, chiar dacă în ultima vreme s-a
produs o reducere a volumului producţiei industriale şi deci, a cantităţilor de substanţe polu-
ante evacuate în receptorii naturali.
- anii bogaţi în precipitaţii duc la creşterea nivelurilor piezometrice.
- perioadele secetoase produc o scădere naturală puternică a nivelurilor piezometrice
(de peste 3 m), la care se adaugă efectele prelevărilor excesive de apă din subteran, prin cap-
tări. Pericolul cel mai mare în acest caz îl reprezintă atragerea accelerată de ape poluate spre
zonele depresionare şi scăderea drastică a debitelor exploatate ale captărilor din zonele afecta-
te.
Din punct de vedere al distribuţiei spaţiale a forajelor de monitorizare a calităţii apei
subterane se evidenţiază aglomerarea acestora în zonele joase (unde, de altfel şi potenţialul
acvifer este mai mare, dar şi vulnerabilitatea la poluare a acviferelor este mai mare) şi o dis-
persie din ce în ce mai mare în zonele înalte.
117
Concluzii
Spaţiul hidrografic Siret - Prut are o suprafaţă de 48720 km2 cu o lungime a reţelei hi-
drografice de 22.347 km şi cu o densitate medie de 0,33 km/km2. Aproximativ pe 17.57 % din
lungimea acestei reţele hidrografice se manifestă fenomenul de secare.
Din punct de vedere administrativ, spaţiul hidrografic Siret - Prut cuprinde integral
judeţele: Botoşani, Iaşi, Vaslui, Galaţi, Suceava, Neamţ, Bacău, Vrancea şi Galaţi şi parţial
Buzău, Harghita, Covasna şi Brăila, având o populaţie în acest areal de 4.709.048 locuitori,
din care un procent de aproximativ 35,09 % locuiesc în mediul urban.
Din populaţia totală, un procent de 36,1 % (81,43 % în mediu urban, 7,78 % în mediu
rural) este racordată la sistemele centralizate de alimentare cu apă şi 30,69 % (74,85 % în me-
diu urban, 3,1 % în mediu rural) este racordată la staţiile de epurare.
Relieful cuprinde 4 mari unităţi de relief bine individualizate – Carpaţii Orientali,
Subcarpaţii Moldovei, Podişul Moldovei, Câmpia Siretului Inferior - cu un climat temperat cu
influenţe continentale (temperatura medie anuală 40 C zona de munte, 80 C zona de deal şi po-
diş, 100 C zona de câmpie) şi precipitaţii medii anuale cuprinse între 1000 l/m2 şi 450 l/m2/an.
În spaţiul hidrografic Siret - Prut terenul arabil şi pădurile ocupă un procent de 76,69
% din suprafaţa totală .
Resursele totale de apă de suprafaţă ale bazinului hidrografic Siret - Prut însumează
circa 9461 mil.m3/an ( 27 % din volumul total al resurselor de apă ale ţării), din care utilizabi-
le circa 3006,5 mil.m3/an. Acestea reprezintă 94% din totalul resurselor spaţiului şi sunt for-
mate în principal de râurile Siret, Moldova, Bistriţa, Prut şi afluenţii acestora şi într-o măsură
redusă de lacuri şi bălţi naturale.
Resursele teoretice totale de apă subterane ale bazinului hidrografic Siret - Prut sunt
estimate la 1530,4 mil. m3 (48,68 m3/s), din care 1098,3 mil.m3 (34,8 m3/s) provin din surse
freatice şi 432 mil. m3 (10 m3/s) din surse de adâncime.
Datorită dezvoltării economice din perioada 1960-1989, calitatea apelor s-a înrăutăţit
foarte mult faţă de starea de referinţă din anii ’50. După anul 1989, starea calităţii apelor s-a
îmbunătăţit datorită restrângerii activităţilor economico-sociale şi a aplicării mecanismului
economic în domeniul apelor, inclusiv a principiului “poluatorul plăteşte”.
Cu toate acestea, există încă numeroase corpuri de apă din spaţiul analizat a căror stare
este nesatisfăcătoare, datorită presiunilor punctiforme, difuze şi hidromorfologice. Acest fapt
este argumentat şi de identificarea a numeroase surse de poluare.
Dacă se iau în considerare doar sursele de poluare punctiforme (53 staţii de epurare a
apelor uzate orăşeneşti 34 staţii de epurare a apelor uzate care provin de la unităţile zootehni-
ce, 74 staţii de epurare a apelor industriale) care sunt cunoscute ca debit şi care deversează
constant în efluenţi cantităţi considerabile de substanţe poluante, se poate uşor aprecia gradul
de poluare şi calitatea apelor în spaţiul hidrografic Siret - Prut.
O caracteristică importantă a spaţiului hidrografic Siret - Prut o reprezintă caracterul
torenţial al regimului scurgerii, determinat de climatul temperat continental tot mai excesiv de
la vest către est.
Pe fondul acestui regim neuniform de scurgere, consumurile de apă au apărut şi s-au
dezvoltat de-a lungul timpului, de la simple folosinţe până la marile acumulări complexe.
Astfel, reprezentative pentru spaţiul hidrografic Siret - Prut sunt lucrările hidrotehnice
şi de gospodărire a apelor realizate în cascadă, care constituie presiuni hidromorfologice sem-
nificative în lungul râurilor Siret şi Bistriţa dar şi acumularea Stânca - Costeşti de pe râul Prut.
Lipsa sau insuficienţa datelor privind caracteristicile chimice şi biologice ale apelor
din spaţiul hidrografic Siret - Prut 20 sunt motivele pentru care în acest capitol nu am făcut
aprecieri concrete la factorii biologici şi chimici determinanţi ai calităţii apelor. În acest sens,
20
Reţeaua actuală de monitorizare a spaţiului hidrografic Siret-Prut acoperă circa 29.3 % din suprafaţă.
118
este necesară adoptarea unui sistem de monitorizare al apelor care să se bazeze pe criterii mă-
surabile/cuantificabile din domeniile: geografie, biologie, hidro-morfologie, fizică şi chimie.
În ceea ce priveşte analiza economică a utilizării apei am ajuns la concluzia că după
anul 1990 până în anul 2000, în spaţiul hidrografic Siret - Prut, datorită noilor condiţii social-
economice, se remarcă o scădere accentuată a cerinţelor de apă (circa 50 %). Aceasta este
consecinţa obiectivă a mai multor factori:
- reducerea activităţilor ramurilor industriale mari consumatoare de apă (metalurgie,
chimie);
- neutilizarea sistemelor de irigaţii;
- desfiinţarea unui mare număr de complexe zootehnice şi avicole;
- schimbarea tehnologiilor;
- creşterea gradului de recirculare şi introducerea masivă a contorizării la utilizatorii
finali.
După anul 2000 se remarcă o uşoară creştere a consumului de apă, fapt datorat în mare
parte investiţiilor din industrie şi din agricultură făcute pe baza fondurilor de preaderare.
Lipsa datelor au făcut imposibilă studierea pentru spaţiul hidrografic Siret - Prut al ni-
velului de recuperare al costurilor pentru serviciile de apă.
Totuşi trebuie subliniat faptul că apărarea împotriva inundaţiilor este o activitate foarte
importantă prin multitudinea şi amploarea lucrărilor din aceasta zonă, cheltuielile aferente
acestei activităţi fiind suportate de tarifele pentru serviciul de asigurare al apei brute în sursă.
Tot lipsa datelor au stat la baza neidentificării costurilor pagubelor pe care le produc
folosinţele de apa asupra mediului şi ecosistemului (costurile de mediu) la nivel de spaţiu hi-
drografic şi nici costurile oportunităţilor trecute în dauna altor folosinţe datorită epuizării re-
surselor într-o măsura mai mare faţă de rata de recuperare naturală a acestora.
Se poate concluziona că insuficienţa informaţiilor necesare completării unei baze de
date relevante pentru derularea analizei economice derivă în principal din faptul că indicatorii
socio-economici (PIB, PIB pe angajat, venitul mediu familial, aportul la PIB sau rata creşterii
economice pe ansamblul economiei sau pe sectoare) se calculează la nivel de regiune de dez-
voltare iar extinderea lor la nivel de spaţiu hidrografic este extrem de dificil de realizat.
119
CAPITOLUL 3
Urbanizarea: nivelul urbanismului şi gospodăririi apelor în teritoriul re-

şedinţelor de judeţ din Moldova
Urbanizarea în sine este un proces cu rădăcini adânci în istoria umanităţii, impus de ne-
numărate condiţii dependente atât de mediul natural, cât şi, mai ales, de acţiunea omului funcţie
de mijloacele acestuia, de organizarea socială şi instituţională, de obiceiuri şi mentalităţi, de aspi-
raţii şi orizont cultural, de libertate şi civism etc.
În aceste condiţii, analiza procesului de urbanizare dintr-un anumit teritoriu constituie un
demers dificil de cuprins într-o abordare individuală, greu de explicat în întregul său şi anevoios
de supus exigenţelor unei analize riguroase.
Demersul este cu atât mai riscant, cu cât se încearcă realizarea unei analize comparative,
chiar dacă criteriul adoptat este unic şi clar în aparenţă, cum ar fi de exemplu alimentarea cu apă
a unui oraş.
În general asemenea analize se fac după anumite reguli, dar fie că este vorba de 2000 sau
15000 locuitori, există peste tot localităţi mai puţin populate, dar cu elemente de urbanizare mai
avansate şi invers.
De aceea, pentru a realiza o comparaţie corectă între gradul de urbanizare al municipiilor
reşedinţă de judeţ din Moldova este necesară o analiză pertinentă şi realistă (folosind acelaşi cri-
teriu de evaluare) a datelor existente precum şi actualizarea lor. În plus, pentru o analiză echitabi-
lă şi veridică, fenomenul ar trebui descris atât prin efectele sale benefice, cât şi prin consecinţele
sale negative.
Statisticile pun în evidenţă procente ale populaţiei urbane care sunt în continuă creştere.
Astfel, în judeţele Galaţi, Bacău şi Suceava predomină populaţia din mediul urban. Demn de
semnalat este faptul că tocmai în aceste zone au loc fenomene cu impact puternic asupra mediului
şi sănătăţii umane. În oraşul Galaţi lipseşte staţia de epurare a apelor uzate menajere, acestea sunt
deversate în Dunăre fără o prealabilă epurare. Una din sursele de apă ale oraşului Bacău este sur-
sa subterană Hemeiuşi, situată într-o zonă puternic poluată cu nitraţi şi astfel este uşor de explicat
incidenţa mare a bolilor hidrice la copiii din acest oraş. Râul Suceava este puternic afectat de de-
versările constante de ape uzate industriale; sectoare mari de râu din aval de oraş apar la analiză
fie în stare critică, fie tehnic moarte.
Fenomene asemănătoare ca risc pentru mediu şi pentru om au loc şi în mediul rural, dar
ele sunt tratate oficial, cu mai multă discreţie. De aceea „progresele urbanizării” ar trebui descri-
se şi corelate comparativ cu spaţiul rural.
Dacă, pentru România, în 1990 se estima un număr de trei ori mai mare de gospodării să-
race în mediul rural decât în mediul urban, în zilele noastre se observă o răsturnare a raportului,
deşi ratele urbanizării rămân încă mari. Spre exemplu, în unele oraşe din Moldova (Vaslui, Ne-
greşti, Botoşani, Săveni) un procent de aproximativ 50 % din populaţie trăieşte în zona limitei de
sărăcie, fapt ce nu este întâlnit în localităţile rurale situate în imediata vecinătate.
România este o ţară cu o pondere foarte mare a populaţiei rurale, iar un procent de 45,1%,
reprezintă rata creşterii populaţiei urbane din totalul populaţiei, care este extrem de redus în con-
text european. În anul 2006, prognoza pentru gradul de urbanizare al României a fost de 54,9%,
în condiţiile în care, în Europa, doar Albania (cu 47%) şi fostele republici iugoslave au un pro-
cent de populaţie urbană mai redus. În acest timp Marea Britanie înregistrează un grad de urbani-
zare de 90%, iar Belgia de 97%. Şi dacă ne raportăm la Europa de Est, România are cel mai mic
120
grad de urbanizare. Chiar şi Bulgaria, despre care, "tradiţional" afirmăm că are o economie mai
slabă decât ţara noastră (urmând să aibă şi o urbanizare corespunzător redusă) are în realitate un
grad de urbanizare de 70%.
Între 1997 şi 2006, în plină perioadă de remodernizare a României, ţara noastră a înregis-
trat o anomalie a cursului de migraţie, dominantă fiind mutarea de la oraş la sat.
Evident, este un semn de criză social-economică, de tranziţie care "nu mergea bine". Dacă
în 1990 aproape 70% dintre românii care se mutau, o făceau de la sat către oraş, în 1997, ponde-
rea a scăzut la 22,6%. Spre exemplu, în 1990, statisticile înregistrau circa 1,5 milioane de români
care s-au mutat de la sat la oraş, iar în 2002 numărul lor scăzuse până aproape de 500.000. Acest
lucru s-a produs în mare parte pentru că cei de la sate nu mai găsesc mari oportunităţi de dezvol-
tare economică în oraşele care le sunt aproape sau pentru că financiar nu pot suporta o mutare.
Motivaţia principală dată de specialişti pentru migraţia de revenire oraş-sat este legată de
faptul că în unele judeţe, economia urbană a fost extrem de fragilă la şocurile tranziţiei. O altă
explicaţie, pe lângă cea a şomajului urban este dată de "migraţia spre occident”. Analiştii în mi-
graţie apreciază că mulţi dintre românii care, în mod normal, pentru progresul lor social, ar fi ple-
cat de la sat către oraş, aleg acum să fie culegători de căpşuni în satele din Spania, constructori în
satele germane sau chiar să facă menajul şi să fie îngrijitori în gospodăriile şi fermele italiene.
Revenirea din oraşe către sate înregistrează o cotă spectaculoasă în Moldova (conform
statisticilor, în anul 2005 în Vaslui 27 ‰, Botoşani - 25 ‰, Vrancea - 20 ‰, dar şi în Suceava şi
Galaţi câte 19 ‰). Cu toate acestea, în Moldova – şi probabil la nivelul întregii ţări - spaţiul ur-
ban creşte mai repede decât populaţia urbană. Preferinţa pentru suburbii a contribuit la această
tendinţă. Un alt factor important care a dus la extinderea urbana este "peri-urbanizarea": iniţierea
de activităţi economice şi rezidenţiale în zone de tranziţie între sat şi oraş, unde terenul şi forţa de
muncă sunt mai ieftine iar reglementările legale, specifice sunt mai laxe.
3.1. Scurt istoric al apariţiei şi dezvoltării oraşelor pe teritoriul Moldovei

Urmele de cultură materială descoperite la Mitoc, Ghireni, Ripiceni, Valea Lupului şi din
alte localităţi atestă activităţi ale omului pe teritoriul Moldovei cu peste un milion şi jumătate de
ani în urmă, figurând printre cele mal vechi prezenţe ale omului preistoric din Europa. Începuturi-
le locuirii omului preistoric, aflat sub puternica influenţă a mediului geografic, se leagă de locuri
adăpostite natural, cum sunt peşteri, promontorii, terase greu accesibile, ostroave.
Odată cu dezvoltarea generală a societăţii omeneşti, datorită perfecţionării uneltelor de
producţie din piatră şi aramă, cu transformările mediului fizico-geografic (modificările care au
avut loc în climă, în faună şi în floră) s-a trecut la o viaţă sedentară mai pronunţată, fapt reflec-
tat în numărul aşezărilor 1 .
Cercetările au pus în evidenţă numeroase aşezări neolitice (Glăvăneştii Vechi, Pogorăşti,
Negreşti, Larga Jijia, Măstăcani), compuse din numeroase locuinţe de suprafaţă, solid întemeiate.
În această perioadă se observă o anumită tendinţă de ordonare a caselor cu spaţii libere între ele,
prefigurând uliţele satelor de mai târziu.
Mai pregnant se constată aceste locuiri în epoca următoare, cea a bronzului. Cercetările
arheologice demonstrează locuirea, în epoca bronzului, a întreg spaţiului Moldovei. Numeroasele
aşezări omeneşti din această vreme, situate în toate formele de relief ale tării noastre, sunt consti-
tuite din locuinţe concentrate şi îngrijite, făcându-şi apariţia noi structuri teritoriale: fortificaţiile
realizate în general din pământ şi lemn.
1
E. Comşa, - Neoliticul pe teritoriul României. Consideraţii ; Bucureşti, 1987.
121
În prima epocă de prelucrare a fierului 2 reţeaua de aşezări omeneşti de pe teritoriul Mol-
dovei, intră într-o perioadă de dezvoltare. Expresie a unei noi trepte în evoluţia societăţii, aşezări-
le omeneşti din epoca traco-geto-dacă (circa 900 î.e.n - 106 e.n) devin acum mai numeroase, ocu-
pând suprafeţe întinse, fapt care reflectă o mult mai activă locuire. Aceste aşezări se diferenţiază
în sate propriu-zise şi aşezări de tip dave 3 . Din interese de apărare, reţeaua aşezărilor se
consolidează prin apariţia cetăţilor cu caracter militar, cum sunt: Cotnari, Poiana-Tecuci.
Remarcabila dezvoltare a forţelor de producţie, mai cu seamă în secolul II î.e.n, transfor-
mările sociale care s-au produs (destrămarea raporturilor gentilice şi apariţia claselor sociale în
principal) au creat condiţii favorabile constituirii statului dac centralizat şi independent sub Bure-
bista (secolul I î.e.n), lumea geto-dacă fiind astfel pentru prima oară unificată politic.
Astfel, în momentul contactului Imperiului roman cu lumea geto-dacă, reţeaua de aşezări
de pe teritoriul Daciei se caracteriza prin prezenţa a numeroase aşezări rurale, precum şi prin
existenţa unor aşezări cu caracter urban.
Aşezările geto-dacilor din zona Moldovei - Buneşti (Vaslui), Brad (Bacău), Petrodava
(Piatra Neamţ) – erau înşirate pe terasele înalte sau joase ale apelor curgătoare sau pe promontori-
ile înălţimilor locale. Erau centre întărite, înconjurate mai întâi de şanţuri şi palisade apoi, dispuse
aproape concentric; sate numeroase neîntărite, în care cultura plantelor domina faţă de creşterea
animalelor. Aici casele erau sub formă de bordei sau de locuinţe de suprafaţă cu pereţi din chir-
pici, uneori acoperite cu ţiglă sau olane. Aceste aşezării au structura tipică a oraşului elenistic
sau roman aşa cum observă N. Branga 4 .
Acelaşi autor consideră că”Dava geto-dacă, incipient urbană” numită de romani oppida
din cauza fortificaţiilor, cu un caracter vechi şi tribal reprezintă de fapt începutul urbanizării pe
teritoriul Moldovei.
După cucerirea Daciei de romani, în paralel cu dezvoltarea teritoriului aflat sub adminis-
traţie romană, în secolul al II-lea şi al III-lea, dacii liberii îşi formează şi ei o solidă bază econo-
mică, în cadrul unei culturi proprii originale, denumită Vârteşcoiu - Poeneşti (Vrancea şi Vaslui)
cu centrul în Moldova.
După retragerea romanilor, sec. al IV – lea, sub presiunea atacurilor popoarelor migratoa-
re şi îndeosebi ale hunilor, locuitorii vechilor vetre de oraşe şi târguri sunt nevoiţi să ducă o viaţă
modestă, în aşezări mai mici sau mai mari, în funcţie de condiţiile externe şi de nevoile impuse de
economia agricolă şi pastorală.
Oraşele şi târgurile nu s-au transformat, ca cele din Europa Occidentală, în cetăţi feudale.
După o lungă agonie, ele au dispărut ca nume şi funcţie de-a lungul secolelor agitate din perioada
migraţiei popoarelor.
Pentru următoarea perioadă, prima parte a evului mediu secolele (V-IX), informaţiile scri-
se despre realităţile trăirii urbane din Moldova sunt extrem de sărace, cronicile străine
mărginindu-se la menţionarea evenimentelor militare şi a elementului etnic dominant şi asta nu-
mai în măsura în care toate aceste informaţii priveau în mod direct interesele stăpânirii cărora se
supuneau.
Fenomenul de dezvoltare urbană de pe teritoriul Moldovei în perioada medievală începe
în secolele XII-XIII şi se desfăşoară până la începutul secolului al XIX-lea.
Această perioadă de dezvoltare se desfăşoară pe parcursul a mai multor etape:
- etapa prestatală (până la mijlocul secolului al XIV-lea) este etapa în care se promovează
modele spontane de amenajare a localităţilor. Ele îşi datorează existenţa unor voievozi locali sau
2
În această epocă începe formarea a triburilor tracice dar şi separarea diviziunilor ramurilor sud şi nord tracă.
3
davele au fost identificate arheologic la Poiana, Barboşi, Răcătău şi Bradu.
4
M. Botzan, Mediu şi vieţuire în spaţiul carpato-danubiano-pontic, Bucureşti, 1996.
122
sunt aduse de locuitorii altor ţări. Urbea se dezvoltă în jurul curţii feudale, edificiului de cult sau
în jurul construcţiilor comunitare importante. În centrul aşezării, în mod obligatoriu, există o pia-
ţă;
- etapa întemeierii, consolidării şi centralizării statului (mijlocul secolului al XIV-lea –
mijlocul secolului al XVI-lea). În decursul acestei etape, în Moldova sunt atestate aşezări urbane
ca: Iaşi, Roman, Neamţ, Piatra, Suceava, Siret, Baia, Bârlad, Vaslui, Bacău, Tecuci, Adjud,
Hârlău, Dorohoi, Cetatea Albă, Chilia, etc.
- etapa dependenţei de Imperiul Otoman, inclusiv fanariotă (mijlocul secolului al XVI-lea
– începutul secolului al XIX-lea) se caracterizează, pe de o parte, prin intervenţii minime în fon-
dul construit al aşezărilor administrate de moldoveni, care îşi pierd dreptul de a se apăra prin ce-
tăţi, iar pe de altă parte, prin fortificarea şi “orientalizarea” raialelor.
În prima etapă, Moldova dispune de o reţea de sate şi aşezări preurbane care sunt centre
ale cnezatelor şi voievodatelor locale.
Un moment important al acestei etape îl reprezintă trecerea de la faza rurală a aşezărilor la
cea preurbană şi mai apoi la cea urbană.
Date şi documente cu privire la acest moment lipsesc. Cu ajutorul mijloacelor arheologi-
ce, s-au stabilit însă următoarele particularităţi ale fazei urbane:
a. generale:o anumită structură economică, instituţii juridice particulare, o anumită densi-
tate a spaţiului construit, un anumit potenţial de apărare, un eminent rol politic şi administrativ.
b. particulare:saltul valoric al producţiei meşteşugăreşti, stabilirea unor colonişti străini
cu o cultură urbanistică proprie, zonarea aşezării, libertăţi comunale şi individuale specifice, o
cultură a locuitorilor superioară celei săteşti, diferenţieri sociale mai pronunţate decât la sat, o
evoluţie mult mai rapidă decât la sat a tehnicilor de construcţie, ctitorirea de către puterea centra-
lă a unor complexe reprezentative ca dovadă a importanţei aşezării etc.
În secolele V-IX Moldova reprezintă un adevărat “coridor” de trecere a popoarelor mi-
gratoare. Populaţia locală se ascunde de migratori nu în aşezări fortificate, dar în munţi, păduri şi
locuri puţin accesibile. De aceea începând cu secolul al V-lea se înregistrează instabilitatea majo-
rităţii aşezărilor omeneşti (termenul mediu de existenţă a lor este mai mic de 50 de ani), fapt ce a
determinat separarea târzie (abia din secolele IX-X) a meşteşugurilor de agricultură.
În funcţie de locul unde sunt amplasate sau în funcţie de rolul şi de influenţa pe care o au
în teritoriu, oraşele din Moldova medievală (mijlocul secolului al XIV-lea –mijlocul secolului al
XVI-lea) se clasifică astfel 5 :
- oraşe refăcute pe locul vechilor alcătuiri urbane antice – aceste oraşe îndeplinesc o im-
portantă funcţie comercială;
- oraşe cu rol administrativ;
- oraşe cu rol de apărare;
În primul grup poate fi inclusă aşezarea Cetatea Albă, renăscută pe locul anticului Tyras,
fostă colonie grecească şi centru urban roman.
Cu rol strategic erau oraşele Siret, Baia - create ca şi capete de pod pentru apărarea fronti-
erelor regatului ungar. Ele devin centre de expansiune a bisericii catolice.
Suceava şi Iaşi, dezvoltate în jurul unor reşedinţe fortificate, au avut, pe rând, rolul de ce-
tate de scaun a Moldovei
În general, cele mai multe aşezări urbane din Moldova apar în paralel cu constituirea sta-
tului, atât cronologic, cât şi structural, atunci când domnia devine unicul stăpânitor al oraşelor.
5
N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova. I. Organizarea de stat până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura Academiei, Bucureşti, 1971.
123
Din punct de vedere al geometriei oraşelor din Moldova, călătorii veniţi din Occident
sunt uimiţi „de lipsa oricărei geometrii urbane, de absenţa pieţei cu catedrală şi de aspectul ru-
ral al oraşelor” 6 .
Datorită privilegiilor acordate mănăstirilor sau boierilor (aceste privilegii constau în
acordarea unor mari suprafeţe de teren chiar în intravilan) s-a produs treptat o frânare a dezvoltă-
rii economice şi urbanistice a oraşelor, mai ales în oraşele unde ocupaţia principală a locuitorilor
era agricultura. De aici provine şi caracterul răsfirat al construcţiilor urbane unde, pe lângă case,
există curţi cu grădini şi terenuri agricole.
În perioada dependenţei de Poarta Otomană, rolul autonomiilor locale slăbeşte şi aşezările
urbane devin dependente, într-o oarecare măsură, de stat, boierime sau biserică.
Totuşi nu este cazul decăderii categorice a tuturor oraşelor. În multe din ele se produc
chiar explozii teritoriale. Apar dezvoltări spontane de construcţii, în special în zonele comerciale
(Galaţi, Botoşani).
Structura urbană se subordonează unor piese arhitecturale majore. Dezvoltarea comerţului
provoacă extinderi ale oraşelor în zone libere în extravilan (târguri sezoniere, de cereale, de vite).
Centrele urbane oferă tot spaţiul neconstruit pentru dotări comerciale: prăvălii, dughene,
hale, depozite, cârciumi. Astfel, creşte considerabil densitatea zonelor centrale. Pieţele se trans-
formă într-o reţea de străzi comerciale, cu apropieri tipologice de regiunea sud-dunăreană.
Funcţia de apărare este deţinută în această perioadă de un grup de arhitecturi urbane obiş-
nuite: mănăstiri, reşedinţe feudale, biserici, hanuri etc.
Începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, societatea românească, divizată în continuare
în cele trei mari provincii, se află într-o nouă etapă de dezvoltare, caracterizată prin destrămarea
structurilor feudale şi prin afirmarea altora noi, ce vor duce, în a doua jumătate a secolului urmă-
tor, la modernizarea tuturor sectoarelor de activitate şi în esenţă, a modului de viaţă însuşi, într-o
strânsă conexiune cu procesul de integrare în sistemul economic, politic şi spiritual european.
În comparaţie cu ţările din centrul şi apusul Europei, unde trecerea la capitalism şi înche-
garea statelor naţionale s-a putut realiza mult mai devreme şi mai rapid, în spaţiul românesc acest
proces s-a derulat cu întârziere şi într-un ritm mai lent, cunoscând o serie de particularităţi faţă de
modelul clasic. Cauza principală a constituit-o, indiscutabil, dominaţia străină: în primul rând cea
otomană.
Structura socială a populaţiei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea face să transpară în
mod evident caracterul predominant agrar al economiei din spaţiul românesc, aflat în proces de
tranziţie la capitalism.
Deşi se pot constata anumite tendinţe de modernizare, configuraţia urbană ca şi întreaga
dezvoltare economică de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până la mijlocul secolului al XIX-
lea erau totuşi departe de caracteristicile urbanizării şi dezvoltării economice din vestul Europei.
Astfel, potrivit recensămintelor efectuate în 1859 în Moldova se constată că ponderea po-
pulaţiei urbane era 23,4% .
Aşezările urbane se caracterizau printr-un ritm lent de industrializare, datorat perpetuării
monopolului breslelor asupra producţiei şi distribuţiei bunurilor, lipsei investiţiilor în crearea de
noi întreprinderi, cererii slabe de mărfuri şi servicii în zonele rurale înconjurătoare.
Ce-a de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până la sfârşitul primului război mondi-
al (prin desăvârşirea procesului de unificare politică statală din1918) a avut un rol decisiv pentru
dezvoltarea economico-socială a României.
6
C.C. Giurescu ,Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Editura Enciclopedică, ediţia a
II-a, Bucureşti, 1997.
124
Cu toate acestea, procesul de urbanizare a evoluat lent, înregistrând o rată a creşterii po-
pulaţiei urbane din totalul populaţiei de la 17% în 1859 la 18% în 1915 ajungând până la 22% în
1919 (după Marea Unire).
Creşterea populaţiei între 1859 şi 1919 s-a datorat unei rate înalte a natalităţii însumată cu
o descreştere modestă a ratei mortalităţii. Această creştere a populaţiei s-a datorat şi zonelor rura-
le (sporul natural al populaţiei în mediul rural a fost de aproape 100% în timp ce la oraşe el a fost
numai de 0,56% ). În aceste condiţii, creşterea populaţiei urbane s-a datorat în mare parte imigră-
rilor de la sate, sporul natural fiind practic nul.
Începând cu mijlocul anilor ‘20 până la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, pe în-
treg teritoriul Moldovei s-a produs o creştere rapidă a investiţiilor ce aveau drept scop moderniza-
rea oraşelor. În această perioadă au fost construite o multitudine de clădiri moderne de primă cla-
să, care imprimă până astăzi imaginea oraşelor în care au fost construite (clădiri cu valoare arhi-
tecturală din Iaşi, Botoşani, Galaţi, Bacău). De asemenea au fost modernizate drumuri, poduri,
reţele de alimentare cu apă, etc.
Aspecte cu totul particulare caracterizează perioada 1947-1990.
Astfel într-o primă etapă, (1948-1953), care a avut loc sub auspiciile tranziţiei rapide şi
brutale de la o economie de piaţă la o economie de tip comunist sovietic, s-a făcut naţionalizarea
forţată a tuturor proprietăţilor particulare. Această perioadă se remarcă printr-un ritm scăzut al
dezvoltării urbane în Moldova. Se poate spune că în această perioadă, datorită epurărilor comu-
niste, s-a înregistrat un regres în ceea ce priveşte dezvoltarea urbană.
A urmat o etapă de relativă stagnare (1958-1965) şi apoi o accelerare puternică (1966-
1980). Această din urmă perioadă se suprapune „epocii de construiri măreţe”.
Este iniţiată o politică megalomanică de schimbare a ţării, prin aşa-numita "sistematizare
a teritoriului”. O mare parte a centrelor vechi şi chiar a caselor din oraşele Moldovei au fost de-
molate pentru a face loc unor proiecte faraonice. În timpul campaniei de demolare au fost distruse
numeroase clădiri cu/de o mare valoare istorică şi artistică.
Până pe la mijlocul deceniului al optulea, oraşele din Moldova, s-au dezvoltat extinzându-
se, prin construirea unor cartiere-dormitor, la margine.
În această perioadă au existat mai multe planuri de conservare a monumentelor (în special
în deceniul al şaptelea şi începutul celui de-al optulea), dar programele de conservare au fost
oprite după ce preşedintele României din respectiva perioadă, Nicolae Ceauşescu a declanşat ceea
ce este cunoscut sub numele "Mica revoluţie culturală" 7 .
După anul 1980 are loc un declin puternic al condiţiilor oferite de mediul urban. Totuşi,
municipiilor reşedinţă de judeţ li s-au repartizat cu prioritate investiţii. Acest fapt a dus la creşte-
rea nivelului de dotare şi echipare, de locuire şi, în general, de nivel de trai, în comparaţie cu res-
tul municipiilor şi oraşelor.
Căderea regimului ceauşist după revoluţia română din 89, a stopat procesul de demolare a
satelor şi a oraşelor, dar a lăsat neterminate numeroase construcţii, ca urmare a dispariţiei resurse-
lor financiare. În anii ce au urmat, în multe judeţe s-a constatat o depopulare a mediului urban, o
parte dintre orăşeni preferând să se întoarcă în locurile natale din mediul rural.
Fenomenul devenise îngrijorător, mai ales în condiţiile în care România trebuia să adere
la Uniunea Europeană. Acest lucru impunea tocmai creşterea gradului de urbanizare. Pentru a
7
În urma vizitelor din China şi Coreea de Nord din 1971, Nicolae Ceauşescu , uimit şi îndrăgostit de rezultatele „revoluţiei culturale” de aici, la
întoarcerea în ţară, va formula principiile unei minirevoluţii culturale, ce avea ca scop crearea unui puternic cult al personalităţii. Era începutul
megalomaniei sale crescânde. Aceeaşi megalomanie l-a împins la ceea ce s-a numit sistematizarea satelor şi oraşelor, începută în anul ‘80. Această
iniţiativă a însemnat distrugerea locuinţelor, a bisericilor şi monumentelor istorice şi înlocuirea lor cu blocuri.
125
corespunde acestei cerinţe, Guvernul României a lansat un program ce viza înfiinţarea a 1.000 de
noi oraşe şi comune.
Pentru că în Moldova situaţia era diferită de cea de la nivel naţional, existând mai mulţi
cetăţeni în mediul rural (52,5 % din totalul populaţiei la Iaşi, 53,82 % la Bacău, 56,63 % la
Neamţ, 60,65 % la Vaslui 63,34 % la Botoşani şi 66,73 % la Suceava), s-a aprobat înfiinţarea de
noi oraşe. Astfel celor 7 oraşe ale Bacăului din 2005 li s-au adăugat încă 3: Dărmăneşti, Podu
Turcului şi Sascut; în acelaşi fel judeţul Botoşani s-a ales tot cu încă 3 oraşe – Bucecea, Flămânzi
şi Ştefăneşti. În Iaşi s-au adăugat încă cinci localităţi urbane – Răducăneni, Vlădeni, Podu Iloaiei,
Ţibăneşti şi Belceşti (care se adaugă celor 4 existente), în timp ce Neamţul s-a "îmbogăţit" cu
oraşul Roznov. Pe de altă parte, Suceava a devenit deja judeţul cu cele mai multe oraşe (16), lo-
calităţilor urbane existente (Suceava, Fălticeni, Rădăuţi, Cîmpulung Moldovenesc, Gura Humoru-
lui, Vatra Dornei, Siret şi Solca) adăugându-li-se încă 8 (Broşteni, Cajvana, Dolhasca, Frasin,
Milişăuţi, Salcea, Liteni şi Vicovu de Sus). Vasluiul, în schimb, stă mai prost la acest capitol –
singurul oraş înfiinţat este Murgeni, localitate care are acest statut de la 1 ianuarie 2004. În acest
judeţ ar mai exista două tentative de înfiinţare a unor noi oraşe – Fălciu şi Zorleni, însă, deocam-
dată, nici nu au fost organizate referendumuri.
Chiar dacă în ansamblu localităţile al căror rang a fost ridicat la statut urban îndeplinesc
criteriile impuse de legislaţie (numărul locuitorilor şi existenţa unor instituţii), aspectul lor gene-
ral este mai mult al unor târguri care ar tinde spre statutul de comună.
În majoritatea cazurilor, activităţi economice nu prea există, preponderente fiind venituri-
le din agricultură, spitalele funcţionează ca nişte centre medico-sociale, drumurile sunt mai mult
blocate de căruţe, iar alimentarea cu apă şi canalizarea sunt deficitare sau chiar lipsesc.
3.2. Evoluţia teritorială a municipiilor reşedinţă de judeţ ale Moldovei

Oraşele reprezintă din punct de vedere structural, sisteme termodinamice şi informaţiona-
le semideschise, ce realizează intense schimburi de masă, energie şi informaţie cu celelalte siste-
me, situate la distanţe variabile; aceste relaţii asigurându-le existenţa şi prosperitatea. Fiind prin
definiţie un spaţiu umanizat, naturalul este continuu „înghesuit” 8 .
Municipiile reşedinţă de judeţ din cadrul unei regiuni reprezintă centrii nervoşi ai spaţiu-
lui geografic respectiv. Aceasta, întrucât sunt legate între ele şi cu mediul înconjurător, prin
multiple legături funcţionale, ele devenind, astfel, punctele de convergenţă ale fluxurilor de bu-
nuri, capitaluri, persoane şi idei.
Sistemul format de cele 8 reşedinţe de judeţ ale Moldovei, imprimă o dinamică permanen-
tă acestui spaţiu. Acest dinamism funcţional al teritoriului geografic şi istoric al Moldovei este
influenţat de diferite convergenţe administrativ-economice impuse în urma unor convenţii care au
ca finalitate dezvoltarea regiunii. Cea mai recentă convergenţă este reprezentată de „ Politica de
dezvoltare regionala” impusă României de Uniunea Europeană. Această politică reprezintă un
ansamblu de măsuri planificate şi promovate de autorităţile administraţiei publice locale şi cen-
trale, în parteneriat cu diverşi actori (privaţi, publici, voluntari), în scopul asigurării unei creşteri
economice, dinamice şi durabile, prin valorificarea eficientă a potenţialului regional şi local, în
scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă. În urma aplicării acestei politici pe teritoriul Moldovei
se află regiunea de dezvoltare 1 Nord - Est compusă din judeţele Botoşani, Suceava, Iaşi, Piatra
Neamţ, Vaslui şi Bacău şi parţial regiunea de dezvoltare 2 Sud - Est cu judeţele Galaţi şi Vrancea.
8
Cucu V., Geografia oraşului, Ed. Fundaţiei „Dimitrie Bolintineanu”, Bucureşti, 1976.
126
În ultimii ani, peisajul geografic aferent reşedinţelor de judeţ din Moldova s-a modificat
mult datorită proceselor de urbanizare mai mult sau mai puţin intense, expansiunea construcţiilor
reprezentând cel mai semnificativ aspect al acestor transformări.
În încercarea de stabilire a trăsăturilor evoluţiei teritoriale a reşedinţelor de judeţ din Mol-
dova am utilizat surse şi materiale diverse. Pentru perioada mai veche prevalează informaţiile is-
torice şi rezultatele săpăturilor arheologice iar începând cu finele secolului al XVIII-lea materia-
lele cartografice, din ce în ce mai precise şi mai detaliate cu cât ne apropiem de perioada actuală.
În ceea ce priveşte dificila problemă a periodizării, care nu a fost rezolvată în mod defini-
tiv nici de către istorici, în special sub raportul limitei dintre perioada medievală şi cea modernă,
am avut în vedere în primul rând faptul că ritmul de ansamblu al evoluţiei teritoriale a avut o ten-
dinţă de accelerare, de aceea perioadele sunt mai lungi la început şi apoi din ce în ce mai scurte,
mai ales în secolul al XX-lea. O astfel de etapizare ţine seama şi de gradul de evoluţie al preciziei
materialelor informative: finele secolului al XVIII-lea este marcat de apariţia primelor planuri ale
oraşelor, ridicate de topografii militari ruşi şi austrieci, iar sfârşitul secolului al XIX –lea de ridi-
carea primelor hărţi topografice româneşti. În sfârşit, trecerea la construirea noii societăţi, socia-
liste, a introdus modificări atât de profunde în ritmul şi sensul evoluţiei, încât se poate stabili aici
una din cele mai evidente limite de perioadă.
Municipiul Botoşani 9 - reşedinţa judeţului Botoşani (fig. 3.1) se situează în zona de nord-
est a României, la contactul dintre Câmpia Moldovei şi Podişul Sucevei (sectorul Şeii Bucecea-
Vorona).
Figura 3.1 Situarea municipiului Botoşani în cadrul judeţului Botoşani

Municipiul este străbătut de meridianul 26°41' E şi de paralela 47°44' N. Ca altitudine ab-
solută se situează (în medie) cu 170 m peste nivelul Mării Negre. Partea de nord a municipiului
este străbătută de râul Sitna (afluent al Jijiei), cu afluentul Luizoaia. Sudul oraşului este străbătut
de pârâul Dresleuca pe care este amenajată acumularea "Rai".
9
I. Bejenaru, Dicţionarul botoşănenilor, Inspectoratul pentru Cultură al Municipiului Botoşani, Iaşi, Edit. Moldova, 1994.
A. Cardaş (coordonator), Botoşani - Monografie, Bucureşti, Edit. Sport-Turism, Col. Judeţele Patriei, 1980.
A.Cardaş, D.Ignat, Ghe.Slavic, Botoşani. Ghid turistic al judeţului, Bucureşti, Edit. Sport-Turism, 1983.
127
Suprafaţa teritoriului administrativ este de 4126 ha şi cea a teritoriului intravilan de
1352,5 ha. Populaţia municipiului este de 129.285 locuitori 10 .
Reşedinţă de judeţ din 1968, al 20-lea oraş al ţării după numărul locuitorilor, municipiul
Botoşani concentrează activităţile din nord-estul ţării. Puternic centru administrativ, cultural şi
istoric, al doilea oraş al Moldovei în secolul XIX, de Botoşani se leagă nume şi mişcări de refe-
rinţă ale culturii româneşti.
Atestat documentar în secolul al XV-lea (Letopiseţul anonim al Moldovei menţionând
prădarea sa de către tătari în 1439, noiembrie 28), târgul Botoşanilor datează, după mai mulţi cer-
cetători, din perioade anterioare. După dr. arh. E. Greceanu 11 , târgul-oraş datează din secolul al
XIV-lea, precedat fiind de o aşezare de secol XIII, ipoteză confirmată de diferite cercetări arheo-
logice. Târgul şi ocolul Botoşanilor au constituit apanaj al Doamnelor Moldovei, începând cel
puţin din timpul lui Petru Rareş şi până în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Poziţia sa geo-
grafică favorabilă, aşezarea la intersecţia drumurilor de legătură a principalelor reşedinţe dom-
neşti ale Moldovei şi în relaţie cu marile drumuri comerciale medievale care traversau Moldova,
au făcut din Botoşani un important centru de desfăşurare a comerţului. Oraşul a avut de suferit în
urma invaziilor tătăreşti şi poloneze, în toată perioada feudală.
Caracterul funcţional al oraşului medieval a fost predominant comercial, în legătură cu
piaţa de schimb dezvoltându-se şi diversificându-se meşteşugurile. În paralel, funcţiunea de curte
domnească (atestată în 1615, dar apărută probabil încă de la începutul secolului al XV-lea şi de-
căzută la mijlocul secolului al XVIII-lea) a stimulat creşterea importanţei târgului. Aşezată la dis-
tanţă faţă de nucleul constituit în jurul târgului, Curtea Domnească de la Popăuţi constituie al doi-
lea nucleu al oraşului Botoşani.
Structura socială şi etnică a oraşului este compactă într-o primă perioadă. De la o majori-
tate de negustori şi meşteşugari români în secolele XIV-XVII, pe lângă care este atestată o colo-
nie de negustori armeni, în perioadele ulterioare structura se diversifică.
Între secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea se cristalizează clasa
medie (a negustorilor şi meşteşugarilor români, armeni) şi se constată prezenţa masivă a boierilor
pământeni pe teritoriul oraşului. Tot în aceeaşi perioadă apar sau se dezvoltă alte colonii: meşte-
şugarii evrei, lipoveni, negustorii greci sau nemţi.
Imigrarea a aproximativ 10.000 de evrei din Galiţa şi Rusia (survenită aproximativ între
1850 şi 1870) produce o mutaţie în structura socială a oraşului; până la jumătatea secolului al
XX-lea, comerţul şi meşteşugurile vor fi dominate de evrei şi, pe lângă aceştia, de armeni, iar
românii vor fi prezenţi cu precădere în activităţile legate de agricultură şi creşterea animalelor
(exploatări agricole de mari dimensiuni, mică producţie etc.).
Importanţa pieţei de schimb scade spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Botoşanii
transformându-se din oraş de primă importanţă al Moldovei în târg de importanţă locală. Ponde-
rea comerţului în activităţile economice scade, industria locală se reorientează în mare spre ramu-
ra alimentară, iar dintre comercianţii înstăriţi se desprind bancheri, moşieri ş.a.. Explicaţiile aces-
tei căderi economice este legată de apariţia căilor ferate din nordul Moldovei (1869-1871); traseul
acestora a izolat oraşul, devenit capăt de linie secundară şi a contribuit la creşterea importanţei
oraşelor Iaşi şi în special, Suceava.
Evoluţia populaţiei oraşului Botoşani vine în sprijinul celor afirmate: din a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea creşterea este lentă până la începutul secolului XIX şi se accentuează în
prima jumătate a acestuia. După o perioadă de regres şi apoi de expansiune datorată imigraţiei
10
Anuarul Statistic al României - 2002
11
Eugenia Greceanu, „Ansamblul urban medieval Botoşani. Itinerar armenesc botoşănean” din „Scrieri documentare” anul XV, nr. 14
(299), 31 iulie 2004.
128
masive, populaţia atinge un maximum în ultimele decenii ale secolului XIX. După 1890, în legă-
tură şi cu diminuarea importanţei comerciale a oraşului, se observă o scădere bruscă a populaţiei
(între 1890 şi 1891 populaţia scade de la 41.000 la 31.024 locuitori). În prima jumătate a secolu-
lui XX se observă o tendinţă de creştere (35.017 locuitori în 1912) întreruptă de efectele celor
două războaie mondiale: în 1948 populaţia ajunge la un minimum de 29.145 locuitori.
După creşterea lentă ce caracterizează perioada 1948-1966, se constată explozia demogra-
fică determinată de industrializarea masivă a oraşului şi de conferirea statutului de municipiu re-
şedinţă de judeţ (1968). Creşterea populaţiei şi a importanţei municipiului se reflectă în creşterea
numărului de locuinţe colective şi în construirea unor echipamente social-culturale.
În perioada 1990-2002 se constată o creştere a populaţiei cu aproximativ 9.000 locuitori,
însă nu se poate vorbi de o tendinţă clară în acest sens.
Cvadruplarea populaţiei oraşului în ultimii 50 de ani (în special prin venirea populaţiei ru-
rale autohtone) şi pe de altă parte, exodul comunităţilor evreieşti, armeneşti, germane, au deter-
minat schimbarea definitivă a structurii plurietnice istorice a oraşului Botoşani.
În momentul actual, populaţia de etnie română este majoritară (98,6% din total în 1992,
faţă de 58,5% în 1832 şi 43,2% în 1891). Dintre comunităţile semnificative pentru istoria oraşu-
lui, evreii nu mai constituie - în 1992- decât 0,12% din populaţie (154 locuitori), faţă de 46,5% în
1891 (14.415 locuitori) şi 10,7% în 1832 (1477 locuitori), iar armenii numai 0,02% (20 locuitori),
faţă de 6,2% în 1891 (1910 locuitori) şi 9,4% în 1832 (1296 locuitori). Singura comunitate care s-
a menţinut mai bine este cea a lipovenilor: 0,5% din populaţie în 1992 (687 locuitori), faţă de
1,9% în 1891 (597 locuitori) şi 1,7% în 1832 (232 locuitori).
Întinderea oraşului a evoluat în mod similar altor târguri din România extracarpatică. În
jurul zonei de producţie şi de schimb, iniţiale - dezvoltată de-a lungul unei căi de tranzit şi în le-
gătură cu un curs de apă (în cazul Botoşanilor, Cacaina) - s-au dezvoltat zone de locuire, structu-
rate în parohii (acestea din urmă aferente comunităţilor etnice şi diferitelor meserii). În perioada
medievală oraşul creşte continuu, pentru ca la sfârşitul secolului al XVIII-lea să se constate trans-
formări importante ale zonelor funcţionale ale târgului, cu apariţia Târgului Nou.
În secolele XVII-XVIII oraşul se dezvoltă spre vest (cu o zonă de locuinţe bogate), spre
nord-vest (spre Popăuţi, cu o zonă de locuinţe sărace) şi spre sud-est şi est (cu zone de locuinţe
negustoreşti şi zone mai sărace). Cele două aşezări constituite în jurul polilor medievali (satul
Popăuţi în jurul Curţii Domneşti de la Popăuţi şi târgul Botoşanilor în jurul bisericii Uspenia) se
unesc după construirea gării (1871), amplasată între cele două localităţi. După alipirea satului
Popăuţi în 1884, suprafaţa oraşului ajunge la 950 ha (1896) şi creşte în perioada 1918-1948 prin
înglobarea unor sate limitrofe. Extinderea masivă a oraşului se produce în perioada postbelică şi
în special după reforma administrativă din 1968 - care conferă oraşului statutul de municipiu re-
şedinţă de judeţ. În momentul actual, municipiul are o suprafaţă de 4.126 ha.
Măsuri edilitare şi urbanistice semnificative au fost întreprinse începând cu perioada
1866-1918, a oraşului modern, etapă importantă, căreia îl corespund investiţii publice de anver-
gură (clădiri publice, numeroase lucrări edilitare) precum şi crearea serviciilor publice moderne.
Perioada de după 1948 este caracterizată de construirea zonelor industriale, respectiv a zonelor de
locuinţe colective precum şi a infrastructurilor urbane aferente. Desconsiderarea şi demolarea
unui mare număr de construcţii datând din epoci anterioare a dus însă la pierderea identităţii a
numeroase zone din oraş şi la pierderea unor valori urbane de referinţă.
În ciuda acestui fapt, în Botoşani se mai păstrează încă numeroase clădiri cu valoare isto-
rică şi arhitecturală. În afara edificiilor de cult de importanţă naţională şi a fragmentelor din cen-
trul comercial păstrate, clădirile de locuit din secolele XVIII - XIX, prin calitatea şi diversitatea
tipurilor lor arhitecturale conferă oraşului Botoşani un statut privilegiat în rândul oraşelor de mă-
129
rime comparabilă din România. Acest potenţial poate fi valorificat printr-o politică de protecţie şi
punere în valoare a patrimoniului urban, care ar putea transforma municipiul într-un pol turistic
de primă mărime la nivel naţional.
Municipiul Suceava 12 - reşedinţa judeţului Suceava (figura 3.2)- este situat în partea de
nord-est a României aproximativ în centrul Podişului Sucevei. Este străbătut de paralela de
47°40’38” latitudine nordică şi meridianul de 26°19’27” longitudine estică şi este dispus pe două
trepte de relief: un platou a cărui altitudine maximă atinge 385 m pe Dealul Zamca şi lunca şi te-
rasele râului Suceava, cu altitudine sub 330 m. Suprafaţa municipiului de aproximativ 5210 ha
este locuită de o populaţie de 105.865 locuitori, din care: 50.684 bărbaţi şi 55.181 femei.
Figura 3.2. Situarea municipiului Suceava în cadrul judeţului Suceava
Suceava şi localităţile apropiate au fost locuite încă din timpuri vechi. Săpăturile efectuate
în preajma Cetăţii de Scaun au evidenţiat o străveche aşezare de tipul culturii materiale Criş, de
acum 7.000 de ani.
Din al doilea mileniu î.e.n., au fost descoperite două morminte în cutii de piatră, în partea
de vest a oraşului, în zona în care se află actuala clădire a spitalului. Urmele de aici surprind mo-
mentul în care locuitorii cunosc bronzul şi îl folosesc pentru a face din el unelte şi arme.
De asemenea, au fost identificate urme ale unor aşezări umane (ale unor comunităţi stabi-
le), datând din epoca fierului, din a doua jumătate a mileniului I î.e.n.
Investigaţiile arheologice începute în anul 1959 şi continuate în anii următori au scos la
iveală, îndeosebi în marginea de vest a Sucevei, pe malul stâng al pârâului Şcheia, un bogat mate-
rial, aparţinând dacilor liberi din această zonă, în secolele II - III e.n. A fost descoperit şi un cimi-
tir al dacilor liberi în zona bulevardului Ana Ipătescu. Aceste descoperiri au o însemnătate valo-
roasă pentru cunoaşterea aşezărilor dacice de la est de Carpaţi, a inventarului şi tipului de locuin-
12
Mircea D. Matei, Civilizaţie urbană medievală românească. Contribuţii. (Suceava până la mijlocul secolului al XVI-lea), Bucureşti, 1989.
M. D. Matei, Emil I. Emandi, Cetatea de Scaun şi Curtea domnească din Suceava, Edit. Glasul Bucovinei, Suceava, 1988
E.I. Emandi, „Habitatul urban şi cultura spaţiului. Studiu de geografie istorică. Suceava în secolele XIV – XX”, Edit. Glasul Bucovinei, Sucea-
va,, 1996.
130
ţe, a unităţii lumii dacice, a unor particularităţi locale, precum şi a influenţei culturii şi civilizaţiei
romane în această zonă.
Aceste descoperiri arheologice ilustrează elocvent evoluţia ascendentă şi permanentă,
continuitatea aşezărilor omeneşti, într-o perioadă îndelungată, de peste o mie de ani, perioadă
complexă, extrem de zbuciumată, când are loc migraţia popoarelor.
Urmele culturilor materiale şi spirituale din această perioadă - ceramică, unelte, arme,
obiecte de uz casnic, de cult şi de podoabă - evidenţiază procesul unitar al formării poporului şi
limbii române în întreg spaţiul carpato - dunărean, dezvoltarea aşezărilor din nordul Moldovei,
stratificarea socială şi apariţia relaţiilor feudale, cristalizarea - în partea de est a Sucevei de astăzi,
în zona Curţii Domneşti - a celui mai vechi nucleu al oraşului medieval.
Transformarea aşezării rurale în târg medieval a fost determinată de un complex de factori
de natură economică, geografică şi politică .
La începutul mileniului al II-lea al erei noastre, din drumul comercial transcontinental
Marea Neagră (cu porturile-cetate: Cetatea Albă, Chilia, Vicina) - Liov - Marea Baltică, s-a dez-
voltat şi impus o variantă care a câştigat o tot mai mare importanţă: de la Cetatea Albă această
cale de negoţ urca spre nord-vest, prin Lăpuşna - Iaşi - Hârlău - Suceava - Siret - Cernăuţi -
Sniatyn - Colomeea – Liov .
Ca şi alte târguri, Suceava s-a dezvoltat la vadul apei, pe unde trecea marele drum comer-
cial transcontinental. Oraşul a preluat numele apei lângă care s-a întemeiat, Suceava (în slava ve-
che Suceava înseamnă: sinuos, încovoiat, cu cotituri).
Majoritatea istoricilor consideră că oraşul Suceava a precedat întemeierea statului moldo-
vean. Aşezat la un vechi vad şi anume acolo unde marele drum transcontinental ce urca de-a lun-
gul Siretului tăia apa Sucevei, această aşezare, anterioară domniei, a avut, ca punct de sprijin mi-
litar, o fortificaţie, constând dintr-o palisadă, şi un şanţ de apărare aferent (sfârşitul secolului al
XIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIV-lea) 13 .
Existenţa la Suceava a unei aşezări întărite cu palisadă şi şanţ de apărare atestă faptul că
această aşezare începea de la finele secolului al XIII-lea să-şi piardă caracterul de aşezare rurală
şi să parcurgă etapele de început ale procesului de transformare în aglomerare de tip urban (faza
preurbană). În lipsa datelor documentare, se poate avansa ipoteza, pe baza rapoartelor descoperi-
rilor arheologice, că Suceava acelei vremi constituia centrul unei formaţiuni politice, care a pre-
mers statului feudal centralizat al Moldavei, jucând, în acelaşi timp, rolul de centru economic,
politic şi administrativ al respectivei formaţiuni.
Cercetări recente 14 , bazate pe analiza cronicii rimate a lui Ottokar de Stiria (1307-1303),
au localizat, ipotetic, acea ţară a românilor, aflată "dincolo de pădure", în nordul Moldovei, neex-
cluzând ca eventual centru principal oraşul Suceava, singurul ce beneficia la acea vreme de o for-
tificaţie.
Mutarea centrului politic de la Siret la Suceava (în jurul anului 1377 sau 1381-1385), a
impus noului voievod, Petru I Muşatinul, restructurarea spaţiului urban: acesta a renunţat la ve-
chea fortificaţie a aşezării, care închidea un teritoriu prea restrâns pentru noua reşedinţă dom-
nească şi a ridicat pe un loc dominant o mare construcţie de lemn (18,50/7 m), care a servit o pe-
rioadă scurtă drept sediu al domniei, până în momentul în care s-a terminat ridicarea Cetăţii de
Scaun. Fiind prima construcţie în seria iniţiată de Petru I Muşatinul, la Suceava, Casa domnească
13
Condiţiile precare locale nu au permis urmărirea întregului traseu al fortificaţiei şi nici datarea foarte precisă a acesteia, singura certitudine
fiind aceea că atât palisada, cât şi şanţul de apărare au încetat să funcţioneze în momentul în care Petru I Muşatinul a mutat "capitala" ţării de la
Siret la Suceava. Singura fortificaţie cunoscută în Moldova premuşatină, avea rolul de a proteja aşezarea care îşi concentrase locuirea pe o
suprafaţă de circa 3-4 ha, şi se afla în jurul bisericii Mirăuţi, dovada făcând-o stratul arheologic destul de compact şi de continuu din această
zonă. L. Chiţescu în Cercetări arheologice la Curtea Domnească din Suceava, 1975, p. 245
14
Mircea D. Matei, Civilizaţie urbană medievală românească. Contribuţii. (Suceava până la mijlocul secolului al XVI-lea), Bucureşti, 1989
131
din lemn a constituit primul nucleu al Curţii Domneşti, exercitând o acţiune centripetă atât asupra
orientării reţelei stradale, cât şi asupra comerţului, prin închegarea şi constituirea "pieţei" în jurul
său. În zona Curţii Domneşti s-au grupat ulterior destul de strâns casele boiereşti, constituind un
adevărat cartier nobiliar.
Prezenţa Curţii Domneşti la Suceava, menţionată în izvoarele scrise ale vremii la sfârşi-
tul secolului al XIV-lea, a stimulat ulterior dezvoltarea meşteşugurilor şi concentrarea negustori-
lor în oraşul reşedinţă. Astfel, Suceava, depăşeşte faza preurbană, îndreptându-se cu paşi repezi
spre o urbanizare specifică, de tip răsăritean, în care prezenţa domniei a jucat un rol important.
Implantarea curţii a însemnat de asemenea şi un important centru de unde se administrau satele
rămase pe seama domniei în regiune (ocolul curţii) şi în acelaşi timp ea reprezenta nucleul mili-
tar cel mai important al domniei. 15
Existenţa unei dense reţele de aşezări rurale în jurul Sucevei (peste 30 aşezări menţionate
documentar la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui următor) pe o rază de 15-20 km a
constituit o bază economică trainică pentru viitorul oraş şi un rezervor demografic de primă im-
portanţă în vitalizarea vieţii urbane. În acest context, Suceava putea îndeplini, înainte de constitu-
irea statului feudal, o funcţie economică importantă pentru întreaga zonă, ea jucând rolul unei
aşezări de prim rang pentru satele din hinterlandul său, regiunea caracterizându-se în toată pe-
rioada evului mediu printr-un avans demografic şi economic ce l-a păstrat mereu până la sfârşitul
secolului al XVII-lea.
Un factor important în geneza oraşului Suceava l-au avut coloniştii străini aşezaţi aici.
Devenind reşedinţă domnească, Suceava dobândeşte dintr-o dată nu numai statutul politic de
frunte ce i-l conferea noua sa calitate, ci şi posibi1ităţile sporite de dezvoltare economică şi ab-
sorbţie demografică. Dintr-un centru meşteşugăresc şi de schimburi comerciale limitate teritorial,
oraşul de reşedinţă al lui Petru I Muşatinul se transformă într-un important centru moldovenesc al
comerţului internaţional, ceea ce atrage statornicirea aici a primilor colonişti străini, în special
germani (veniţi din Polonia şi Transilvania) şi armeni 16 .
Pentru sfârşitul secolului al XIV-lea, cercetările arheologice 17 au demonstrat că oraşul s-a
extins mai ales spre nord-vest, limitele sale fiind clar stabilite de urmele de cultură materială des-
coperite pe aliniamentul "Şipot", la nord de biserica Sf. Dumitru şi str. Dimitrie Dan. În acest pe-
rimetru cu o suprafaţă de circa 35 ha, avem partea urbană cea mai veche a Sucevei (Curtea Dom-
nească, biserica Mirăuţi şi Sf. Dumitru), ce s-a închegat la intersecţia - unor căi de tranzit de im-
portanţă internaţională în Evul mediu. Această convergenţă de drumuri a făcut din oraşul Suceava
(poziţia geografică avantajoasă a fost dublată de posibilităţi strategice sporite în comparaţie cu
Siretul) punctul de trecere obligatorie pentru toate sau pentru cele mai multe şi valoroase mărfuri
comercializate în Moldova sau tranzitate pe teritoriul ei.
În secolul al XV-lea hotarul târgului cuprindea şi o bună parte din ţarina înconjurătoare,
cu loc pentru arătură şi fâneaţă, iar ocolul, foarte întins, includea numeroase sate şi silişti, între
care: Şcheia, Tisăuţi, Ciorsaci, Mereni, Lămăşeni, Unguraşi, Stupca etc.
Informaţii cu privire la acest aspect indică faptul că alături de numeroasele meşteşuguri şi
de negoţ, târgoveţii Sucevei, ca şi ai altor oraşe din Moldova, se îndeletniceau şi cu creşterea vite-
lor, agricultura şi pomicultura, în vatra, hotarul şi ocolul oraşului. Acest fapt conferă oraşului
medieval o funcţionalitate economică multilaterală, complexă.
15
M. D. Matei, E. I. Emandi, Cetatea de Scaun şi Curtea domnească din Suceava, Edit. Glasul Bucovinei, Suceava, 1988, p. 36-37.
16
Pornind de la aceste considerente, istoricii români sau străini au pus la îndoială originea românească a oraşului, acesta apărând când o creaţie a
elementelor de colonizare germane, când a celei armeneşti, sau în sfârşit, o materializare a colonizării ruse.
17
L. Chiţescu, Cercetări arheologice la Curtea Domnească din Suceava, cap. 1, p. 245-261
132
În perioada secolelor XV-XVI, Suceava şi-a asumat funcţia de loc de întâlnire şi de vamă
principală, obligatorie pentru ansamblul relaţiilor comerţului internaţional în Moldova. În felul
acesta oraşul a devenit nu numai o piaţă locală, ci şi una internaţională, ceea ce va juca ulterior
rol de căpetenie în urbanizarea Sucevei.
Piaţa de schimb a Sucevei a condus şi la formarea unor importante zone de concentrare a
populaţiei în vatra oraşului. Asemenea puncte de concentrare, pentru sfârşitul secolului al XVI-
lea, s-au format la "Şipot" (cartierul olarilor şi meşteşugarilor - fierari) în jurul Curţii Domneşti şi
în partea de răsărit a oraşului, zonă cuprinsă între străzile Petru Rareş, Dimitrie Dan şi Prunului
(cartierul populaţiei germane). Trăsătura cea mai evidentă a acestei perioade (sfârşitul secolului al
XVI-lea) este creşterea puternică a oraşului, care, odată devenit "capitală" (scaun de judecată
domnească), a centralizat într-o mare măsură viaţa politică (sfatul domnesc s-a ţinut preponderent
la Suceava pe tot parcursul secolului XVI), religioasă (Mitropolia Moldovei) şi economică (cen-
trul vamal principal) a Moldovei.
Suceava a crescut de aproape trei ori în suprafaţă în acest răstimp (de la 35 la circa 108
ha), depăşind cu mult celelalte oraşe din Moldova (între 13 şi 14 ha) ca o consecinţă a dezvoltării
puternice a meşteşugurilor, mult diversificate şi a comerţului. Pentru această nouă etapă de evolu-
ţie teritorială a oraşului, limitele vetrei sale sunt marcate de şanţul de apărare din prima jumătate
a secolului al XV-lea, fortificaţie remarcată şi de Angiolello la 1476 „oraşul era înconjurat cu
şanţuri şi palisade” 18 , când l-a însoţit pe sultanul Mahomed al II-lea în Moldova. Urmele vechiu-
lui "şanţ al oraşului" se mai cunoşteau şi în anul 1782 când Comisia de delimitare a proprietăţi-
lor din Suceava îl găseşte amplasat "pe strada mare sau uliţa Poni", lângă nişte vechi şi dărâmate
pivniţe ale oraşului 19 . Pe această suprafaţă bine delimitată s-a dezvoltat un adevărat ţesut urban
ce cuprindea circa 1000-1500 de case.
Părăsirea Sucevei de către domni (prima parte a secolului al XVII-lea), dar mai ales dese-
le războaie turco-polone din a doua jumătate a secolului al XVII-lea afectează în mod deosebit
nordul Moldovei şi accelerează procesul de decădere al oraşului.
Cetatea de Scaun este distrusă din porunca Porţii Otomane la începutul ultimului sfert al
veacului al XVII-lea, pentru a nu putea fi folosită de domnii ostili turcilor sau de către polonezi.
În ultimul deceniu al secolului al XVII-lea polonii fortifică cu şanţ şi val de apărare mâ-
năstirea armenească Zamca, din partea nord-vestică a oraşului, încercând astfel să-şi menţină câ-
ţiva ani garnizoanele la Suceava. Evenimentele amintite au dus la împuţinarea locuitorilor oraşu-
lui şi la distrugerea majorităţii construcţiilor sale.
Când, în 1774, partea de nord a Moldovei este anexată la Imperiul habsburgic, oraşul Su-
ceava intră într-o nouă etapă a evoluţiei sale, critică, mai ales în primele decenii de după instaura-
rea noii stăpâniri.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, conform unui document al „Comisiei de stabilire a ho-
tarelor” în urma invaziilor străine şi a jafurilor întreprinse în zona Sucevei, oraşul trecea printr-o
perioadă de decădere şi părăsire, „încât mai existau doar vreo 50 de case locuite”. Informaţia
aceasta, care poate fi, în mod evident, o exagerare a realităţii, era invocată de autorităţile hab-
sburgice pentru a încuraja acţiunea de colonizare cu elemente străine, aduse din Imperiu. Docu-
mentul - păstrat în arhivele Casei Memoriale a etnografului şi folcloristului Simeon Florea Mari-
an din Suceava - ne informează că drept consecinţă, Curtea din Viena a dat dispoziţii ca “oricine
să-şi aşeze casa pe locurile pustii, pentru a face din nou oraşul”. Aceasta dispoziţie, referitoare
18
E.I. Emandi, „Habitatul urban şi cultura spaţiului. Studiu de geografie istorică. Suceava în secolele XIV – XX”, Edit. Glasul Bucovinei, Sucea-
va 1996.
19
idem
133
la refacerea Sucevei pe calea colonizării a fost menţinută de austrieci în tot timpul administraţiei
militare.
În urma revoluţiei de la 1848 din Bucovina, românii din acest teritoriu au dobândit auto-
nomia administrativă, o dietă provincială, un statut propriu, un drapel şi o stemă pe care era re-
prezentat capul de bour al Moldovei. Introducerea limbii romane în şcoli, înfăptuirea reformei
agrare au fost succese ale luptei naţionale şi sociale din Bucovina, care s-au răsfrânt pozitiv şi în
istoria oraşului Suceava.
Devenind reşedinţa judeţului cu acelaşi nume, oraşul Suceava s-a dezvoltat în a doua ju-
mătate a veacului al XIX-lea atât ca centru economic, politic, administrativ şi juridic, cât şi sub
raport edilitar.
Sub raport edilitar, oraşului i se adaugă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea noi con-
strucţii, destinate a adăposti primăria, oficiul poştal, liceul şi patru şcoli primare.
La începutul secolului al XX-lea s-a construit la Suceava o uzină electrică şi s-au introdus
aprovizionarea cu apă potabilă şi canalizarea.
Dezvoltarea relaţiilor capitaliste de producţie a determinat înfiinţarea la sfârşitul veacului
al XIX-lea, şi la Suceava, a mai multor bănci.
Elementul demografic a cunoscut, de asemenea, o însemnată creştere - populaţia oraşului
ridicându-se la 10.104 locuitori în 1880 şi la 11.000 în 1900.
La 6 noiembrie 1918, Suceava este eliberată de sub stăpânirea străină, în acea dată numă-
rând 1424 case, cu 10200 locuitori.
În perioada interbelică, Suceava, reşedinţă a judeţului cu acelaşi nume, se dezvoltă lent
din punct de vedere economic. Numărul locuitorilor rămâne aproape constant până în 1944.
În ajunul celui de-al doilea război mondial, industria oraşului era reprezentată doar de do-
uă mori, o fabrică de mezeluri, o mică fabrică de zahăr, una de culori de pământ, o presă de ulei,
două tăbăcarii şi mai multe ateliere meşteşugăreşti. În această perioadă, în Suceava funcţionau
liceul de băieţi "Ştefan cel Mare", un liceu de fete, un gimnaziu comercial, un gimnaziu industrial
de băieţi, un gimnaziu profesional de fete, două şcoli primare şi două grădiniţe.
După cel de-al doilea război mondial, Suceava cunoaşte o deosebită dezvoltare economi-
co-socială, sub regimul comunist. Astfel în partea de nord-est a oraşului, pe malul Sucevei şi în
vest, în zona Şcheia, s-au concentrat importante obiective industriale ce prelucrau materii prime
din aceasta parte a ţării (fabrici de hârtie, prelucrare a lemnului, piese, maşini şi utilaje, sticlă, in-
dustrie alimentară, industrie uşoară).
Industrializarea rapidă a Sucevei, începând cu anii '60, a determinat construirea de noi
cartiere de locuinţe şi clădiri de utilitate publică, a unui spital cu peste 700 de locuri, a unei case
de cultură, a Institutului de învăţământ superior precum şi a 3 hoteluri, 5 parcuri şi 3 pieţe noi.
Ca o altă consecinţa a dezvoltării industriale, transportul, ia amploare: aeroportul Salcea
(la 12 km de oraş, în comuna Salcea), modernizarea celor trei gări (Suceava, Suceava Nord şi Su-
ceava Vest), transportul în comun auto intern şi către localităţile limitrofe.
Municipiul Iaşi 20 - reşedinţa judeţului Iaşi (figura 3.3)- este străbătut de râul Bahlui, un
afluent al Jijiei, care se varsă în râul Prut. Prin extinderea lui, Iaşul nu mai este acum legendara
urbe a celor 7 coline, ci oraşul celor 9 coline (Cetăţuia, Tătăraşi, Galata, Copou-Aurora, Bucium-
Păun, Şorogari, Ciric, Repedea şi Bârnova), cu altitudini variind între 36 m în şesul Bahluiului şi
400 m pe Dealul Păun şi Dealul Repedea.
20
I. Şandru, C. Mihăilescu, - Iaşi: monografie, Edit. Sport-Turism, Bucureşti,1980.
N. Barbu, Al. Ungureanu, - Geografia municipiului Iaşi, Edit. Univ. “Al.I. Cuza”, Iaşi,1987.
134
Figura 3.3 Situarea municipiului Iaşi în cadrul judeţului Iaşi
Situat la nord de Codrii Iaşilor, oraşul vechi se află cuprins într-un patrulater delimitat de
actualele străzi Ştefan cel Mare (Uliţa Mare), Alexandru Lăpuşneanu, Bulevardul Independenţei
(Podul Hagioaiei), Elena Doamna şi Grigore Ghica (Uliţa Rusească), nucleul oraşului aflându-se
în zona Palatul Culturii (Curtea Domnească) şi str. Costache Negri (Uliţa Veche).
Oraşul nou s-a extins în toate direcţiile, cuprinzând în prima fază (secolele XVIII-XIX)
cartierele Copou, Sărărie, Ţicău, Tătăraşi, Ciric, Galata şi parţial Nicolina şi Păcurari. În a doua
fază (secolul XX), au fost incluse cartierele Păcurari (partea nouă, de vest), Nicolina (partea no-
uă, de sud, azi numită C.U.G.), Frumoasa-Poitiers, Socola, Bucium, Canta, Mircea cel Bătrân,
Alexandru cel Bun, Dacia şi Grădinari, la acestea adăugându-se Zona Industrială.
Oraşul are ca suburbii câteva mini-orăşele care, din punct de vedere administrativ, sunt
considerate încă aşezări rurale, dar, din punct de vedere edilitar, se prezintă ca aşezări urbane:
Dancu, Tomeşti, Ciurea şi Lunca Cetăţuii. Tendinţa urbană este de extindere a Iaşilor, urmând ca
aceste localităţi să fie incluse în oraş (zona metropolitană), alături de alte câteva sate: Păun,
Bârnova, Horpaz, Miroslava, Valea Lupului şi Breazu.
În urma exploziei construcţiilor din ultimul deceniu, unele din aceste localităţi sunt astăzi
practic unite cu oraşul (spre exemplu Valea Lupului).
Evoluţia teritorială a oraşului Iaşi este rezultatul dezvoltării funcţionale continue a aşeză-
rii, al apariţiei treptate a unor noi funcţii şi al dezvoltării celor existente, al creşterii necesarului
de forţă de muncă, acoperit atât prin spor natural cât şi prin spor migrator.
Creşterea teritorială are loc în paralel cu accentuarea diferenţierii funcţionale interne a
oraşului. Extinderea în suprafaţă este însă şi rezultatul schimbărilor în genul de viaţă şi al modifi-
cării standardului de trai al populaţiei, fie prin tradiţia de a locui într-un spaţiu mai larg, în mijlo-
cul vegetaţiei, fie dimpotrivă prin tendinţa de a locui în clădiri moderne, cu mai multe etaje, dota-
te cu un confort sporit.
Evoluţia teritorială a fost în trecut influenţată de particularităţile locale ale cadrului natu-
ral, mai ales de relief şi ape, care au fost valorificate în mod judicios, intuitiv, de către locuitori,
pentru a-şi asigura un optimum rezonabil din punctul de vedere al condiţiilor de exercitare a me-
seriilor, negoţului şi transporturilor, al evitării terenurilor inundabile sau afectate de alunecări de
teren şi al asigurării unor distanţe acceptabile de parcurs în interiorul intravilanului.
135
Reconstituirea situaţiei teritoriale a nucleului oraşului în secolele al XIV-lea şi al XV-lea,
adică în prima fază de dezvoltare a aşezării urbane medievale, este, poate, faptul cel mai dificil în
analiza evoluţiei Iaşilor. Cu toate acestea, în ultimul timp săpăturile arheologice au contribuit
într-o măsură mai mare la conturarea unei imagini ceva mai complete. Dificultăţile provin din
aceea că, exceptând unele monumente istorice, nu s-au păstrat clădiri din aşezarea iniţială. Aşa
după cum arată călătorii străini, ca şi cercetările arheologice, cea mai mare parte din construcţii
erau din material puţin durabil, fapt care, alături de repetatele distrugeri, provocate de incendii,
lupte, războaie, jafuri, cutremure, explică de ce nu s-a menţinut nucleul iniţial al oraşului nealte-
rat, ca în Europa central-vestică şi sudică. Oraşului nici nu i s-au permis construirea, în timpul
suzeranităţii otomane, de centuri puternice de fortificaţii, ca nişte adevărate inele concentrice, aşa
cum întâlnim în alte părţi ale Europei chiar şi la oraşe de talie mai mică.
Ceea ce se poate spune, în limita cunoştinţelor actuale, este că, mai ales la început, oraşul
avea o vatră de dimensiuni mici, poate chiar mai mică decât cea a aşezării rurale preexistente,
deoarece datele arheologice au arătat, în condiţii asemănătoare, un proces de concentrare a popu-
laţiei şi al locuinţelor în perioada de conturare a nucleului orăşenesc.
Această trăsătură este un efect, pe de o parte, al dezvoltării ocupaţiilor specific urbane
(meşteşuguri, comerţ), care impun o activitate mult mai concentrată, iar pe de alta, al unor cerinţe
de apărare, cauzate de un gen de viaţă înclinat spre mai multă stabilitate, superior celui rural.
Probabil că şi Iaşii au avut într-o primă fază de dezvoltare o fortificaţie de pământ şi lemn.
Ceramică de factură orăşenească, parţial de import, obiecte de fier şi deşeuri de la prelu-
crarea fierului, locuinţe precum şi un edificiu de cult din zidărie de piatră şi cărămidă au fost
scoase la iveală în apropierea actualei străzi Ştefan cel Mare, în apropierea intersecţiei cu strada
Horia, ca şi în curtea bisericii Trei Ierarhi, în zona Curţii Domneşti, a bisericii Sf. Lazăr şi a stră-
zii C.Negri, până la actuala Hală Centrală. Toate acestea conduc la ideea că primul nucleu orăşe-
nesc s-a conturat sub forma unui V larg deschis, cu două braţe, care se întâlneau în actuala piaţă a
Palatului Culturii: unul îndreptat spre nord-nord-vest, reprezentând începutul marelui drum din
lungul Bahluiului spre Carpaţi şi al doilea orientat spre nord-est, până la biserica armeană, care
exista probabil la finele secolului al XIV-lea, marcând capătul drumului dinspre valea superioară
a Prutului, şi mai departe-dinspre Lvov şi Marea Baltică. Întâlnirea lor aici a fost impusă de posi-
bilitatea trecerii peste valea Bahluiului prin vestitul vad denumit ulterior Podul Roşu.
Faţă de nucleul comercial-meşteşugăresc, Curtea domnească a apărut lateral, în cea mai
bună aşezare defensivă, fiind amplasată asemănător cu cea de la Roman, în extremitatea sudică a
promontoriului de terasă, de unde putea controla în cele mai bune condiţii vadul peste Bahlui.
În secolul al XV-lea oraşul nu a crescut mult faţă de dimensiunile aşezării urbane iniţiale,
spre deosebire de Suceava, ci mai degrabă se reface şi se dezvoltă pe propria sa vatră, dovadă fi-
ind importantele construcţii din timpul lui Alexandru cel Bun din zona străzilor Ştefan cel Mare-
Horia, suprapuse clădirilor din secolul al XIV-lea. Extinderea oraşului are loc mai mult spre NV,
până în zona actualei Pieţe a Unirii, unde descoperirile din ultimele două decenii au pus în evi-
denţă un grup de cuptoare de ars ceramică, care fără îndoială că se aflau iniţial la marginea oraşu-
lui, cuptoare care s-au păstrat până în secolul al XVII-lea.
Este foarte probabil că în secolul al XV-lea a început conturarea în estul oraşului a uliţei
şi mahalalei Trapezăneşti, al cărei nume a fost explicat prin refugierea la Iaşi a armenilor din
Trapezunt, după ocuparea acestei ultime cetăţi bizantine de către turcii osmanlâi, în 1461.
O uşoară îngroşare a laturii nord-estice a oraşului (Târgul de Jos, nume sub care va fi
menţionat ulterior) are loc şi spre nord, cum arată descoperirile din zona actualelor ateliere ale
artiştilor plastici, din strada Armeană, unde s-a găsit ceramică smălţuită, de lux. Curtea domneas-
că este fortificată şi extinsă spre sud-est în timpul lui Ştefan cel Mare. O încercare de calculare a
136
suprafeţei oraşului, pentru sfârşitul secolului al XV-lea 21 , confirmă faptul că oraşul se întindea pe
circa 41ha, ceea ce situa de pe atunci Iaşii pe locul al doilea în Moldova, după Suceava.
Trăsătura cea mai evidentă a perioadei cuprinsă între sfârşitul secolului al XVI-lea şi se-
colul al XVII-lea este creşterea mult mai puternică a oraşului care, odată devenit capitală, a cen-
tralizat într-o măsură mai mare decât Suceava viaţa politică şi economică a Moldovei.
Oraşul Iaşi a crescut de aproape patru ori în suprafaţă în acest timp, depăşind cu mult Su-
ceava şi celelalte oraşe, ca o consecinţă a dezvoltării puternice a meşteşugurilor, mult mai diver-
sificate, şi a comerţului. Din secolul al XVII-lea cunoaştem numele mahalalelor şi străzilor noi
formate în exteriorul vechiului nucleu, aşa cum erau mahalaua Feredeelor, în lungul frunţii sud-
vestice a terasei inferioare, cu uliţa Ciubotăriei, menţionată în 1649, şi mahalaua Tălpălari, cu
uliţa Pârvuleştilor, menţionată la 1684, devenită ulterior uliţa Strâmbă, şi cu bisericile noi,
Tălpălari, construită în jurul anului 1640, şi Sf. Gheorghe-Lozonschi, anterioară anului 1669.
Cea mai puternică extindere are loc însă spre N şi NE, direcţii în care oraşul ajunge să
acopere integral podul terasei inferioare. Aici se dezvoltă mahalaua şi uliţa Măjilor, menţionată în
1672, apoi uliţa Brăhăriei, amintită în acelaşi an, uliţa Ungurească, menţionată în 1620 la nord de
actuala Piaţă a Unirii, Sărăria, amintită la 1667, uliţa Făinii şi mahalaua Făinării, în zona actuale
intersecţii Cinci Drumuri, uliţa Croitorilor. Creşterea preferenţială a oraşului în această direcţie
este bine marcată de importante monumente istorice, unele păstrate, altele demolate, ca Mănăsti-
rea Golia, ridicată la marginea oraşului de pe atunci, în 1564 şi refăcută ulterior, fosta Mănăstire
Dancu (1541), ale cărei chilii au fost interceptate de săpăturile de lângă Teatrul Naţional, în 1956-
1960, Mănăstirea Sf. Ioan-Zlataust, Mănăstirea Bărboi etc.
Un element foarte important l-a constituit apariţia în secolul al XVII-lea, spre limita nor-
dică a oraşului, a unei noi artere comercial-meşteşugăreşti, de mare importanţă - Târgul Nou,
menţionat pentru prima dată în 1644, devenit ulterior uliţa Nouă, Târgul de Sus sau uliţa
Hagioaiei, astăzi Bulevardul Independenţei, care, împreună cu celelalte două artere mai vechi ale
nucleului urban (Uliţa Mare şi Târgul de Jos) a închis un fel de triunghi, schelet al dezvoltării
oraşului până în ziua de astăzi. Paralelă cu Târgul de Sus, la trecerea de la podul terasei inferioare
spre versantul uşor înclinat al colinei Copoului, puţin mai târziu, se ridică Uliţa din Afară, cu bi-
serica Sf. Nicolae cel Sărac (pe terenul Casei Tineretului), ridicată în jurul anului 1672.
Spre sud, însă, oraşul nu cobora încă în şesul mlăştinos al Bahluiului, ferindu-se de inun-
daţii şi umiditate. Imediat sub Curtea Domnească era heleşteul, menţionat de Newberrie în 1582,
alte heleştee sau iazuri fiind pe valea Nicolinei şi pe cea a Cacainei, ca heleşteul lui Penişoară,
amintit la 1673. Această creştere predominantă pe terenurile mai propice din N şi NV face ca şi
imaginea pe care şi-o făceau locuitorii despre centrul oraşului lor să se schimbe, acesta
deplasându-se din faţa Curţii Domneşti spre NNV.
O altă trăsătură caracteristică oraşului, în această perioadă, a accentuării dependenţei faţă
de Poartă şi a lipsei unor fortificaţii orăşeneşti în adevăratul sens al cuvântului, constă în construi-
rea de mănăstiri întărite în imediata apropiere a vetrei, de preferinţă spre sud, unde sunt înălţimi
mai greu accesibile, care domină văile Nicolinei şi Bahluiului, ca şi pe fragmentul de terasă infe-
rioară neinundabilă de la Frumoasa.
Aproape independent continuă să se dezvolte şi vechiul sat al Tătăraşilor, de pe colina
paralelă cu Copoul, la est de valea Cacainei; din secolul al XVII-lea datează şi aici primele mo-
numente istorice care ni s-au păstrat, dovedind creşterea populaţiei şi tendinţele de urbanizare, ca
şi extinderea treptată spre sud şi nord.
21
V. Tufescu, - Iaşii şi oraşele din nordul Moldovei, Ed. Cartea Română, Chişinău,1932.
137
Şi în secolul al XVIII-lea oraşul îşi continuă rapida ascensiune începută anterior, chiar
într-un ritm şi mai puternic, încadrându-se, alături de Târgul Ocna, Bârlad, Galaţi, Roman în ca-
tegoria celor mai dinamice oraşe moldovene, dar la un nivel superior tuturor acestora. Este chiar
perioada cu cea mai importantă extindere teritorială a oraşului, ca proporţii, rezultat al accentuării
centralizării vieţii economice, politice şi sociale a Moldovei şi al unei tendinţe generale de învio-
rare a economiei în a doua jumătate a secolului.
Fenomenul caracteristic acum este însă începutul unei dezvoltări pe trei direcţii principale:
spre S, în lungul marelui drum către Galaţi de pe calea Nicolinei, spre VNV, în lungul drumului
către Roman şi Hârlău, şi spre E, în Tătăraşi.
Astfel, oraşul înaintează mai întâi dinspre Curtea Domnească către Bahlui, formându-se
mahalaua de sub Vamă, denumită şi Frecău sau Ţigănimea Domnească, locuită mai ales de meş-
teşugari, în lungul actualei străzi Smârdan. Ceva mai la sud se formează mahalaua Broştenilor, iar
de la Curtea Domnească spre vadul de la Podul Roşu orăşenii se aşează în lungul Podului Guno-
iului. Pentru prima dată oraşul traversează, în a doua jumătate a secolului XVIII-lea, cursul
Bahluiului, în dreptul vadului de la Podul Roşu, mai întâi timid, aşa cum ne arată primele planuri
ale oraşului, ridicate de topografii ruşi în 1769 şi 1789, apoi avansând repede până la Târguşorul
Nicolina. În această parte a oraşului se aşează mai întâi lipovenii, formând mahalaua Lipovenimii,
la care se adaugă ulterior şi mahalalele Iarmarocului şi Cărămidăria Veche.
În direcţia VNV se formează mai întâi mahalaua Boghiului, înaintând până la drumul
Bahluiului şi drumul Cişmelei din Păcurari. Mai departe, se conturează, iniţial izolată, mahalaua
Păcurarilor, unde se aşează un grup de germani luterani.
Spre E şi NE oraşul creşte acum pe moşiile mănăstirilor Aron Vodă şi Trei Ierarhi,
unindu-se Tătăraşii cu Rufenii. Spre gura Cacainei se formează mahalaua Bivolăriei iar mai de-
parte spre est - Ciurchii, cu primul cimitir evreiesc.
Mai înceată este creşterea oraşului în spaţiile dintre aceste trei mari tentacule, fiind limita-
tă de alunecări de teren, inundaţii sau de regimul proprietăţii. Astfel, spre N cresc Muntenimile,
depăşind simţitor hindichiul săpat de ostaşii ruşi în jurul oraşului în 1739.
Direcţia spre care oraşul înaintează cel mai puţin este SV, unde clădirile nu depăşesc deo-
camdată limita glacisului de contact dintre terasa inferioară şi şesul Bahluiului.
Izolat de oraş, la vest de mănăstirea Galata, se ridică de către Constantin Ipsilante un
complex de clădiri, menţionat pe planul din 1806 sub numele de “casa principelui Ipsilante”,
transformat ulterior în azil.
În jurul anului 1800 oraşul ajunsese la o suprafaţă de aproximativ 559 ha, depăşind de 2-3
ori celelalte oraşe mai întinse din Moldova (Târgul Ocna, Botoşani, Roman).
Într-un timp (secolul al XIX) în care marea majoritate a oraşelor moldoveneşti au atins un
ritm maximum al extinderii teritoriale, cauzat de creşterea puternică a numărului de locuitori,
apariţia unor noi funcţii urbane care au nevoie de mult teren, desprinderea tot mai accentuată a
locuinţei de locul de muncă, care a produs o tendinţă de dispersie în ariile periferice, oraşul Iaşi
îşi încetineşte creşterea în mod vizibil, mai ales în a doua jumătate a secolului XIX, ca urmare a
pierderii funcţiei de capitală, a întârzierii industrializării ş.a.
Totuşi, apar anumite modificări în evoluţia teritorială, care sunt aduse de construirea căii
ferate şi a gării, în 1870, la distanţa minim posibilă de centrul istoric şi beneficiind în acelaşi timp
de terenul plan al şesului Bahluiului.
Apariţia gării a favorizat apariţia unui nou vad comercial în sud-vestul oraşului iar calea
ferată a dus la localizarea unor întreprinderi industriale. Specifică pentru Iaşi este şi apariţia unor
noi târguşoare de suburbie, ca şi a vadurilor comerciale periferice, înglobate treptat, în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, prin extinderea oraşului propriu-zis.
138
În ansamblu, suprafaţa intravilanului creşte de la circa 559 ha la 1329 ha, oraşul Iaşi
menţinându-se, ca întindere, pe primul loc între oraşele din Moldova, deşi cu o dezvoltare mult
mai puţin rapidă decât cea a oraşului Galaţi, în calitate de port cu funcţie industrială mai activă.
Primele patru decenii ale secolului XX se caracterizează prin menţinerea unui ritm modest
de creştere teritorială a oraşului. Acesta este un fenomen complex, care poate fi interpretat ca un
rezultat al unei dezvoltări economice lente, al impactului redus al industrializării, al lipsei unei
capacităţi ridicate de polarizare a populaţiei din cadrul rural înconjurător. Contribuie la aceasta, în
special, şi reducerea treptată a dinamismului demografic al însuşi mediului rural, principalul re-
zervor de populaţie, ca şi restrângerea, până aproape de dispariţie, a imigraţiei, care contribuise
foarte mult la creşterea oraşului în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
În acelaşi timp, creşterea teritorială lentă nu este însoţită, aşa cum ar fi fost poate de aştep-
tat la un oraş mare, de o creştere a densităţii, ba mai mult, creşterea populaţiei rămâne în urma
extinderii teritoriale, aceasta din urmă bazându-se în primul rând pe apariţia unor cartiere noi pe-
riferice, cu aspect semirural, cu case distanţate şi spaţii neconstruite destul de întinse.
În marea majoritate a cazurilor extinderea teritorială a cartierelor rezidenţiale din această
perioadă nu mai are loc în mod spontan, ci prin parcelări ale diferitelor proprietăţi, după planuri
în general rectangulare.
Cea mai mare parte din aceste parcelări au avut un aspect aproape rural, cu case de chir-
pici, cu străzi nepavate, lipsite de apă curentă, de canalizare.
Într-o măsură mai mare, totuşi, decât în alte oraşe de câmpie şi de deal din ţara noastră,
oraşul Iaşi şi-a păstrat unele tendinţe de dezvoltare spontană, cu construcţii care nu ţin seama de
evoluţia generală spre dezvoltarea sistematică.
Construirea de noi obiective industriale a contribuit într-o măsură foarte mică la extinde-
rea în suprafaţă a oraşului, având în vedere dimensiunile mici ale întreprinderilor şi faptul că mai
degrabă ele au fost edificate în interiorul oraşului.
Ulterior organizarea administrativă începe să ţină seama într-o măsură mai mare de reali-
tatea de pe teren, înglobând în 1930 aşezări care deja se contopiseră efectiv cu oraşul, ca Socola,
Bucium, Copou.
Trebuie arătat totuşi că noua împărţire administrativă, din dorinţa de a obţine o populaţie
urbană cât mai mare, a mers, sub unele aspecte, chiar înaintea realităţii, înglobând în oraş şi sătu-
cul Munteni, care la acea dată era de fapt cu totul de sine stătător.
După 23 August 1944, în perioada construirii socialismului, deşi timpul scurs este relativ
scurt în comparaţie cu toate perioadele anterioare, s-au produs modificări profunde, legate în pri-
mul rând de procesul rapid de industrializare al oraşului şi de creşterea puternică a populaţiei.
Procesul de industrializare se reflectă în modul cel mai direct în evoluţia teritorială a ora-
şului după 1955, prin crearea unor zone industriale noi, compacte, bazate pe dotări comune, de
cele mai multe ori la limita spaţiului construit sau chiar la o oarecare distanţă, în vederea evitării
poluării atmosferei cartierelor de locuinţe. Concomitent, creşterea populaţiei a fost mai puternică
decât cea a suprafeţei construite, ducând la o creştere a densităţii şi la o compactare a oraşului,
care capătă astfel un aspect urban din ce în ce mai evoluat.
În comparaţie cu oraşele cu o amprentă industrială mai profundă, (Galaţi), chiar dacă ex-
tinderea prin suprafeţe destinate industriei este mare ca valoare absolută, proporţional ea nu atin-
ge valori exagerate. Principala zonă industrială a fost organizată în sud-estul oraşului, între triajul
Socola şi cursul canalizat al Bahluiului.
Spre deosebire de prima parte a secolului al XX-lea, extinderea teritorială a oraşului prin
dezvoltarea construcţiilor de locuinţe trece pe planul al doilea, deşi efortul constructiv este foarte
intens, dar orientat în direcţia unei dezvoltări sistematice, cu cvartale compacte de blocuri. S-a
139
căutat utilizarea cât mai economică a terenului situat la distanţa minimă faţă de centrul istoric dar
şi faţă de zonele industriale, optimizându-se transportul urban de persoane.
Creşterea teritorială prin adăugarea de noi construcţii feroviare, depozite, baze de aprovi-
zionare, este de asemenea caracteristică pentru perioada actuală, ca urmare a dezvoltării vieţii de
relaţii, a creşterii rolului coordonator al oraşelor în întreaga activitate economică. Se poate menţi-
ona şi extinderea prin unităţi caracteristice agriculturii preorăşeneşti, situate mai ales la extremită-
ţile de est, sud-est şi vest, ca şi prin unităţi balneare, sanitare şi de învăţământ.
Schimbările radicale produse în viaţa oraşului după 1990 au determinat, iniţial, o perioadă
mai dificilă, în care viaţa urbană ieşeană încearcă să se adapteze la noul context politic şi eco-
nomic. Ulterior, creşterea spaţială este reluată, de această dată fiind ghidată doar de noile legi ale
economiei de piaţă: accesibilitate, centralitate, preţul terenului, nivelul veniturilor, calitatea ca-
drului natural şi uman, dotările edilitare, proximitatea altor servicii. Asistăm aşadar la o creştere
rapidă şi necontrolată a limitelor urbane, concretizată în constituirea unui continuum al spaţiului
construit între oraş şi localităţile vecine. Se individualizează noi cartiere, diferenţiate din punct de
vedere socio-profesional şi urbanistic.
Municipiul Piatra Neamţ 22 - reşedinţa judeţului Neamţ (figura 3.4 ) - s-a dezvoltat la
confluenţa râului Bistriţa cu pârâul Cuejdi pe partea stângă a Bistriţei. Situată la o altitudine me-
die de 311 m, aşezarea este cuprinsă între culmile muntoase: spre nord Cârlomanul, Cozla (670
m) şi Petricica (527 m) pe malul stâng al Bistriţei iar spre sud, Cernegura (852 m) pe malul drept.
În cadrul ţării, oraşul este situat în partea de nord - est a României, iar din punct de vedere mate-
matic se găseşte la 46° 56' latitudine nordică şi la 26° 22' longitudine estică.
Figura 3.4 Situarea municipiului Piatra Neamţ în cadrul judeţului Neamţ

Majoritatea istoricilor susţin ideea că aici a existat antica aşezare Petrodava, (înscrisă pe
harta lui Ptolemeu), datorită numeroaselor descoperiri de aşezări întărite ale geto-dacilor de pe
înălţimile din jur (Cetatea de pe Bâtca Doamnei, cea de pe Cozla şi cea de pe piciorul Boluhoaia).
Toate argumentele conduc la admiterea, existenţei unui centru organizat, (anterior formării statu-
lui feudal moldovenesc), probabil un nucleu al unui centru urban (târg), al unei formaţiuni politi-
ce locale axată pe valea Bistriţei.
Descoperirea celor trei cetăţi geto-dacice, Bâtca Doamnei, Cozla şi Piatra Şoimului, ce
datează din sec. II şi I î.e.n., prevăzute cu ziduri puternice de piatră şi palisade, dar şi o bogată
22
M. Apăvăloaie, Piatra Neamţ – Studiu monografic, Edit. Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ, 2005.
M. Dragotescu, D. Bârâlădeanu, Ghe Bunghez, Judeţul Neamţ, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1971.
140
ceramică pictată, atestă nivelul înalt al culturii şi civilizaţiei dacice. Sanctuarele dacice de la
Bâtca Doamnei dovedesc faptul că aici era un important centru religios.
Înflorirea cetăţii are loc în perioada clasică a civilizaţiei dacice (sec. I. î.e.n. - sec. I. e.n.),
când aici se afla un centru economic, militar, politic şi religios.
După cucerirea romană, populaţia geto-dacă de pe actualul teritoriu al oraşului Piatra
Neamţ şi-a dezvoltat o civilizaţie proprie, carpică, cu legături permanente cu teritoriile de peste
Carpaţi şi din zonele locuite de dacii liberi.
Dezvoltarea economico-socială din sec III - XIII este răvăşită de o permanentă instabilita-
te politică şi de confruntările distructive specifice marilor migraţii. Abia fortificaţiile din sec XII -
XIII, ce aparţin unei populaţii româneşti bine definite din punct de vedere etnic şi cultural, dove-
desc perioada de cristalizare a relaţiilor feudale, ce impuneau un înalt stadiu de dezvoltare şi or-
ganizare social-politic.
Cea mai temeinică şi mai bogată perioadă atestată din istoria medievală a oraşului Piatra
Neamţ începe după urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare. Încă din primul său an de domnie, când
poposise la Piatra, dă unele hotărâri pentru stimularea meşteşugurilor şi comerţului de aici. Din
porunca lui s-au construit o "curte" întărită (pe locul "Casei", adică a cetăţii vechi de apărare a
boierului Crăciun) 23 şi mai apoi, la sfârşitul secolului al XV-lea, o biserică domnească cu turn.
Tot prin hotărârea lui Ştefan "s-a constituit în jurul târgului un ocol" ce a ajuns să reu-
nească peste 30 sate şi silişti, care depindeau militar, juridic de "Curtea voievodală", condusă de
un vornic (uriadnic) ce reprezenta puterea domnească în relaţiile cu locuitorii târgului, cu "şoltu-
zul" şi "pârgarii" acestuia.
Piatra Neamţ, ca târg domnesc, se afla atunci pe moşia voievodală, dar obştea locuitorilor
stăpânea şi unele terenuri proprii, care vor intra în suprafaţa viitorului oraş. Astfel, construcţiile
au ocupat la început zona din jurul Curţii Domneşti, dar mai apoi, în secolele XVI - XVIII, s-au
extins către apa Cuejdiului, spre Vest şi în Nord-Vest, în Valea Viei, pe podul teraselor Bistriţei.
Deci, perioada secolului XIV - XV este perioada de formare a nucleului orăşenesc. Ca majorita-
tea oraşelor medievale, Piatra a fost formată iniţial din două nuclee, strâns legate unul de celălalt,
Curtea Domnească, fortificată pe terasa de 15 - 20 m (astăzi Liceul Petru Rareş) şi cartierul co-
mercial-meşteşugăresc de pe terasa de luncă, de pe malul drept al Cuejdiului, din lungul fostei
Uliţe Vechi (astăzi str. Ana Ipătescu), aşa cum s-a păstrat până în secolul XIX.
Deşi Curtea Domnească era alcătuită din casele domneşti, biserica, turnul şi zidul de in-
cintă, acest complex feudal cuprindea şi cimitirul. Săpăturile din 1954, 1962,1978 şi 2005 au con-
firmat acest lucru.
Perioada sec. XVI - XVII se caracterizează printr-o creştere teritorială, prin cuprinderea
treptată în oraş a vechiului sat Mărăţei, de pe stânga Cuejdiului, a cărei apartenenţă este dovedită
de prezenţa "breslei Butnarilor" în 1665 ( I. Şimanschi - 1969). Se observă şi o dezvoltare unidi-
recţională, în lungul principalei axe de circulaţie, a Bistriţei. Este o perioadă de diferenţiere mai
profundă şi de evoluţie mai contradictorie, ca urmare a stagnării unor oraşe şi a dezvoltării altora,
a unor schimbări de orientare în întreaga economie, Piatra cunoscând acum o creştere teritorială
medie, faţă de alte oraşe ale Moldovei.
Secolul XVII este pentru această aşezare ţinta acţiunilor prădalnice ale turcilor, tătarilor şi
polonezilor, când Ţara Moldovei era şi într-o instabilitate politică permanentă, în luptele pentru
tron. Astfel se explică dezvoltarea economică şi urbanistică lentă, cât şi faptul că după două seco-
le de "dezvoltare" feudală, la începutul secolului al XIX-lea, târgul să aibă doar o populaţie de
3.000 locuitori şi o suprafaţă de 230 ha (faţă de 1.500 - 2.000 locuitori la începutul sec. XVII).
23 C.Turcu, Curtea Domnescă din târgul Pietrei , Anuar Lic. Petru Rares, Piatra Neamţ, 1936.
141
Secolul XVIII se remarcă prin tendinţa de înviorare a economiei, prin intensificarea ex-
ploatării şi prelucrării lemnului, a activării plutăritului în bazinul Bistriţei, ca şi preluării funcţiei
de reşedinţă de ţinut (fapt ce a dus la depăşirea de către Piatra a Târgului Neamţ, atât ca număr de
populaţie cât şi ca suprafaţă). Acum se conturează începutul unei evoluţii teritoriale tentaculare
foarte evidente, cu extinderi în cartierul Precista (fost Arini, spre Bicaz), pe valea Cuejdiului,
amonte de cartierul Bordeie şi pe glacisul de la poalele Cozlei (spre cartierul Valea Viei).
Se observă şi o înviorare a economiei, mai ales în ultimele decenii, cu implicaţii asupra
evoluţiei teritoriale, destul de contradictorie, ce va imprima un ritm foarte rapid de creştere terito-
rială în lungul Cuejdiului şi pe terasele de pe stânga Bistriţei (cartierul Gara Veche). Oraşul se
bazează şi pe înviorarea relaţiilor de schimb datorită plutăritului, fapt ce a dus şi la creşterea po-
pulaţiei oraşului, de la 1248 locuitori în 1774 , la 2020 locuitori în anul 1790.
Perioada sec. XIX este legată de creşterea sporului populaţiei şi apariţiei unor noi funcţii
urbane (industrială, feroviară), ce determină o creştere teritorială aproape generală şi a altor oraşe
din Moldova. Piatra-Neamţ atinge acum cel mai înalt nivel de creştere teritorială (peste 300%),
comparativ cu perioadele anterioare. Apar centre industriale, amplasate în general la periferia
oraşului, în apropierea cartierelor muncitoreşti (fabrica de hârtie Gh. Asachi de la Văleni). Aceste
creşteri legate de apariţia acestor funcţii şi de sporul natural ridicat au dus la o tendinţă de disper-
sie în zona periferică. Acum oraşul atinge ritmul maxim de dezvoltare în suprafaţă, dar în acelaşi
timp şi de creştere a numărului populaţiei, care de la 2500 locuitori în 1820 ajunge la 3007 în
1832, iar de la peste 12.000 locuitori în anul 1857, ajunge la 17.765 locuitori în anul 1899.
Prima jumătate a sec. XX se caracterizează printr-o încetinire generală a creşterii teritoria-
le a oraşului. Cauza trebuie căutată în reducerea dinamismului demografic (dispariţia imigraţiei şi
pierderile cauzate de cele două războaie mondiale), cât şi în stagnarea relativă a economiei.
Apariţia unor unităţi industriale a dus în schimb la extinderea teritorială (la vest de pârâul
Borzoghian), prin construirea Fabricii de hârtie şi mucava, a noii gări în sudul oraşului, precum şi
a altor unităţi de industrializare a lemnului.
Pe plan regional, în această perioadă Piatra - Neamţ a devenit primul centru al industriei
cherestelei din întreaga Moldovă. Acum s-a produs şi înglobarea unor sate apropiate, ca
Dărmăneşti, de pe valea Cuejdiului, Sărata, de la vest de oraş, Vânătorii-Pietrei, de la sud-est de
oraş, Chindia şi Văleni, de pe dreapta Bistriţei.
Creşterea populaţiei a fost mai lentă, în anul 1930 înregistrându-se 25.000 locuitori, pen-
tru ca în 1948 să fie doar de 25.100 locuitori.
Perioada contemporană (de după anul 1950) a adus modificări profunde în evoluţia terito-
rială, determinată de procesul rapid de industrializare şi de creştere numerică a populaţiei.
Această perioadă reprezintă o fază de evoluţie a oraşului Piatra-Neamţ deosebit de dina-
mică. Acum apar aici noi ramuri industriale (în special în domeniul chimiei şi construcţiilor de
maşini), crescând rolul de polarizare în teritoriu, dar şi atracţia exercitată de oraş asupra ariei ru-
rale înconjurătoare.
Populaţia creşte de la 32.648 locuitori în anul 1956, la 45.925 în anul 1966, la 78.100 în
1977 şi la 123.175 în 1972. Sporul total al populaţiei se baza atât pe cel natural (de 12‰), cât mai
ales pe cel migratoriu de peste 13 ‰.
Dacă, teritorial, în această perioadă, oraşul nu a înregistrat o creştere prea puternică (de la
722 ha în 1944 la 1350 ha în 1990), creşterea populaţiei a fost evidentă, impunând mărirea densi-
tăţii pe orizontală şi în înălţime.
Extinderea treptată s-a făcut pe seama noilor unităţi industriale din sud-est. Au fost recon-
struite aproape integral centrul vechi al oraşului, cartierele Mărăţei şi Precista, iar în nord s-a ridi-
142
cat noul cartier Dărmăneşti cu peste 11.000 de apartamente. În cele 32.000 de apartamente con-
struite, locuia peste 81% din populaţia oraşului.
Perioada de după 1990 se caracterizează prin extinderea teritorială a suprafeţei oraşului,
dar şi printr-o creştere foarte lentă a intravilanului propriu-zis. Se urmăreşte o utilizare raţională a
terenurilor situate la o distanţă minimă faţă de centru, impunându-se o urbanizare riguroasă.
S-a extins zona rezidenţială (locuibilă) spre Calea Romanului şi în cartierul 1 Mai, prin fi-
nalizarea unor cartiere de locuinţe în construcţii de tip bloc. A apărut noul cartier de locuinţe
"Speranţa" şi construcţii de tip "vile" în Calea Bicazului (Sărata - Ursuleţi), cu extindere evidentă
spre satul Bistriţa, dar şi peste Vale, în arealul Doamna - Agârcia.
Şi-au făcut prezenţa noile construcţii de tip vilă în cartierele Valea Viei, Balaurului, dar şi
pe locurile disponibile (uneori virane) din zona rezidenţială veche. Este simţită prezenţa noilor
construcţii cu caracter comercial sau industrial, de pe arterele de centură sau cele direcţionale
(Calea Romanului, Calea Bicazului, a Bacăului şi cea a Tg. Neamţ). S-au impus în peisaj noi clă-
diri, cu evidente scopuri comerciale (de aprovizionare, depozite) cu profile multiple. Au apărut şi
noi unităţi de industrializare, cu profil alimentar, ale industriei mobilei dar şi celei de deservire.
În acelaşi timp, şi-au întrerupt parţial sau total activitatea unele unităţi industriale (Uzina de Fire
şi Fibre Sintetice Săvineşti, Fabrica de Celuloză şi Hârtie "Reconstrucţia", unele întreprinderi cu
profil alimentar ) în timp ce altele şi-au restrâns profilul tehnologic (Fabrica de Hârtie şi Cartoane
"Comuna din Paris", Fabrica de Mobilă şi Plăci Aglomerate, Fabrica de Tricotaje "8 Martie", uni-
tăţi cu profil alimentar).
Municipiul Vaslui 24 - reşedinţa judeţului Vaslui (figura 3.5)- este situat pe Valea Bârla-
dului, în aria de confluenţă a râurilor Vasluieţ şi Racova, în zona de contact dintre Colinele
Tutovei şi Podişul Central Moldovenesc.
Figura 3.5 Situarea municipiului Vaslui în cadrul judeţului Vaslui
24
I.Gugiuman, V. Cârcotă, V. Băican, Dicţionar geografic al judeţului Vaslui, Edit. Sport -Turism, Bucureşti,1988.
Al. Andronic, Consideraţii privind geneza oraşelor medievale din Moldova în lumina urbanizării localităţii Vaslui, Historia Urbana, 1, Tomul
II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1994.
143
Din teritoriul administrativ al municipiului fac parte şi localităţile componente: Moara
Grecilor, Gura Buştei, Brodoc şi Rediu. Municipiul este situat la o altitudine medie este de 110 m
şi este străbătut de paralela 46°65' latitudine nordică şi meridianul 27°73' longitudine estică .
Săpăturile arheologice efectuate atât în vatra oraşului Vaslui cât şi în zonele limitrofe
acestuia, au scos la iveală vestigii neolitice (5500 - 2500 î.e.n. - cu vestita cultură Cucuteni), epo-
ca bronzului (cultura Nova), epoca fierului (pe teritoriul Curţilor Domneşti s-au găsit dovezi de
existenţă umană din secolul VI î.e.n.).
Pe teritoriul municipiului Vaslui au fost semnalate: existenţa populaţiei geto-dacice
sarmatice (sec. III - IV e.n.), existenţa stăpânirii romane şi urme din timpul migraţiilor (germani-
ce şi slavice).
Începând cu anul 1359 (an în care are loc întemeierea Moldovei) majoritatea târgurilor
devin oraşe - Vasluiul fiind şi el inclus în acest statut (primul document în care se menţionează
existenţa oraşului Vaslui, este scrisoarea domnitorului Iliaş către regele Poloniei, din anul 1435).
Aflat la întretăierea unor importante drumuri comerciale - cum ar fi drumul internaţional
ce lega oraşele galiţiene Cracovia şi Lembergul de cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, iar de aici până
la Marea Neagră - târgul medieval Vaslui a fost un important punct de vamă şi centru comercial
strategic. Faptul că vatra târgului era amplasată pe terasele Dealului Morii constituia o adevărată
barieră naturală în faţa atacurilor din afară şi, tocmai de aceea, Vasluiul capătă şi conotaţia de re-
şedinţă domnească - mai ales după moartea lui Alexandru cel Bun.
Astfel, în perioada anilor 1435 - 1442, când la domnia Moldovei se instalează succesiv cei
doi fii ai lui Alexandru cel Bun, pe teritoriul Vasluiului sunt realizate noi construcţii. Aceste con-
strucţii au fost distruse de incendiile care au avut loc în anul 1440, când tătarii au prădat şi ars
Vasluiul şi Bârladul.
Poziţia favorabilă a oraşului - situat fiind la confluenţa râului Bârlad cu Vasluieţul şi cu
Racova - a constituit cadrul propice de dezvoltare urbană al acestui târg. În atare condiţii, în tim-
pul lui Ştefan al II-lea (fiul lui Alexandru cel Bun), Vasluiul devine reşedinţă domnească şi capi-
tala Moldovei Meridionale, fapt pentru care se construieşte aici o Curte Domnească. Există şi
ideea - pertinentă, de altfel - că această Curte a existat fie încă din timpul lui Alexandru cel Bun,
sau chiar dinainte de domnia acestuia 25 . Cert este că locul denumit, tradiţional, de localnici drept
"Curţile Domneşti" se află în imediata vecinătate sudică a actualei biserici "Sf. Ioan Botezătorul"
din Vaslui, cunoscut fiind acest amplasament încă din vremea lui Vasile Lupu (1646) 26 .
În a doua jumătate a sec. al XV-lea, Ştefan cel Mare se înscăunează ca domn al Moldovei.
Dacă până în acest moment Vasluiul nu era cunoscut ca punct vamal, în anul 1460, acest târguşor
se transformă în punct de vamă interioară pentru cei ce transportau postav în Ţara Românească.
Sub domnia lui Ştefan cel Mare, Vasluiul cunoaşte o dezvoltare care se remarcă prin rea-
lizarea unor construcţii la Curtea Domnească, construirea unei biserici care era înconjurată de un
zid zugrăvit pe ambele părţi (atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru).
În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, oraşul s-a extins spre nord-nord-est, în lungul dru-
mului comercial de pe valea Vasluieţului, suprafaţa aşezării ajungând la circa 18 ha.
Din punct de vedere demografic se poate vorbi de o creştere numerică a populaţiei înce-
pând din secolul XV-lea, odată cu venirea din Galiţa a unui număr mare de evrei, armeni şi greci.
Astfel pentru începutul secolului al XV-lea s-a estimat un număr de 800 de locuitori (adică 80
locuitori/ km2 - această valoare se încadrează în rândul densităţilor umane obişnuite pentru cele-
lalte oraşe ale Moldovei din aceeaşi perioadă). Pentru perioada dintre secolele al XVI-lea şi al
25
Cronica Cercetărilor Arheologice din România,Campania 1998, Vaslui, 1999 .
26
Al. Andronic, Consideraţii privind geneza oraşelor medievale din Moldova în lumina urbanizării localităţii Vaslui, Historia Urbana, 1, Tomul
II, Ed. Academiei, Bucureşti, p. 19 - 22,1994.
144
XVII-lea se constată creşterea numărului meşteşugarilor indicaţi de documente ca şi cel al negus-
torilor de vite (veche specialitate), astfel încât spre sfârşitul secolului al XVII-lea, populaţia Vas-
luiului se ridica la 1.200 locuitori, ceea ce înseamnă o densitate de 66,6 locuitori/ km2. Această
perioadă este considerată începutul pierderii compactităţii oraşului datorită extinderii suprafeţelor
agricole de la periferie. Se remarcă o anumită ruralizare funcţională şi fizionomică a aşezării, o
creştere a ponderii ocupaţiilor agricole şi o rarefiere a gospodăriilor în zona periferică.
Secolul al XVIII-lea este marcat de diminuarea trăsăturilor orăşeneşti şi de extinderea
spaţială (spre nord – nord - est - de-a lungul străzii Cuza-Vodă - conform primului plan din
1783). După condica Liuzilor, din 1803, populaţia s-ar fi putut cifra la aproximativ 1.300 locui-
tori, indicând o densitate de 36,1 locuitori/ km2.
Secolul XIX se remarcă prin desprinderea de relaţiile feudale; are loc apariţia unor bresle,
are loc începutul unei noi ere - începe perioada capitalistă. Începutul acesteia se realizează sub
totala nemulţumire faţă de domnie, început care se finalizează cu revoluţia de la 1848.
În această perioadă are loc o înviorare economică a oraşului, puterea economică creşte,
existând astfel posibilitatea ca orăşenii să-şi răscumpere vatra aşezării (1883). În anul 1901 nu-
mărul meşteşugarilor ajunge la 242 meseriaşi, apar mori de vânt (1877 - primele mori), se dezvol-
tă comerţul, se consolidează funcţia administrativ - şcolar - sanitară, în calitate de reşedinţă de
judeţ (cu o serie de şcoli, spital, tribunal).
După reducerea numărului populaţiei în perioada războiului ruso-turc, încheiat prin pacea
de la Adrianopole (1829 - 2.160 locuitori), în anul 1899 se înregistrează o creştere a numărului
locuitorilor - 9.392. Teritorial în această perioadă oraşul se dezvoltă spre vest. În şesul Bârladu-
lui, se organizează gara (1886 - o dată cu construirea căii ferate Bârlad - Vaslui). Pe Dealul
Copou (dinspre nord) se amenajează grădina publică.
În anul 1893, harta topografică realizată indică suprafaţa intravilanului - de 160 ha, rezul-
tând o densitate a populaţiei de 58,7 locuitori/ha.
Prima parte a secolului al XX-lea se caracterizează printr-un ritm încetinit al dezvoltării
urbane. În această perioadă se realizează primul recensământ pe baze ştiinţifice (în anul 1912),
când oraşul număra 10.660 locuitori. În anul 1930 populaţia atinge 12.700 locuitori, iar în 1941 -
13.887 locuitori.
Tot în această perioadă are loc şi extinderea teritorială spre nord - nord-vest a oraşului.
Astfel încât în anul 1941, suprafaţa construită a oraşului este de cca. 240 ha, cu densitate medie
de 57,8 locuitori/km2.
Cel de-al II-lea Război Mondial a produs distrugeri însemnate (economice, materiale şi
omeneşti). Numărul locuitorilor scade vertiginos: de la 12.036 locuitori în 1948 la 11.150 locui-
tori în 1956.
Perioada contemporană (după anul 1965) cunoaşte un proces de dezvoltare social - cultu-
ral şi de industrializare rapid. Se construiesc unităţi noi, moderne. Vasluiul redevine reşedinţă de
judeţ (1968), mai apoi devenind municipiu. Are loc o creştere explozivă a numărului de locuri de
muncă, dezvoltarea reţelei şcolare şi spitaliceşti. Toate aceste dezvoltări şi modernizări generează
o atracţie asupra aşezărilor rurale dimprejur, ceea ce a determinat o creştere a populaţiei (de la
14.084 locuitori în 1966 la 38.112 locuitori în 1977 şi la circa 67.000 locuitori în 1986).
În perioada 1965 - 1977 oraşul a cunoscut o dezvoltare teritorială, în primul rând pe sea-
ma extinderii zonelor industriale şi de transporturi. Capacitatea încă redusă de cazare a forţei de
muncă a făcut ca o foarte mare parte din muncitori să-şi menţină domiciliul în mediul rural şi să
se păstreze acelaşi nivel al densităţii brute în intravilan.
Acum are loc implementarea unei industrii, care devine un element-motor şi determină un
puternic dinamism economic şi social al oraşului. Astfel s-au format şase zone industriale:
145
a. Prima zonă industrială s-a format în sud-vest, pe locul vechiului obor. Aici funcţiona
Întreprinderea de Prelucrare a Lemnului (construită1965 - 1967). Ulterior zona s-a completat cu
unităţi alimentare (industria semiindustrializării legumelor şi fructelor, a cărnii şi vinificaţiei), de
prelucrare a metalelor şi reparaţii .
b. A doua zonă industrială a fost construită pe un teren liber (între b-dul Primăverii şi str.
V. Alecsandri). Aici se află Întreprinderea de Confecţii (în funcţiune din anul 1967) care a folosit
o numeroasă forţă de muncă (preponderent feminină) şi care este situată în imediata apropiere a
celor mai dens locuite cartiere rezidenţiale.
c. A treia zonă industrială - este formată în sud-est şi are drept nucleu vechea topitorie de
cânepă, în jurul căreia s-au grupat:
- industrii alimentare (lactate);
- unităţi ale industriei mici (mobilă, prelucrare a metalelor, reparaţii auto etc.).
d. A patra zonă industrială - este dezvoltată în apropierea staţiei C.F.R., pe o suprafaţă
mai mare decât primele trei zone; fiind proiectată pentru prelucrarea unui volum superior de ma-
terii prime şi produse finite expediate. În această zonă au fost amplasate:
- unităţi ale industriei alimentare (prelucrarea boabelor de soia, industrializarea cărnii, fa-
bricarea gheţii etc.);
- unităţi de producere a nutreţurilor combinate;
- centrala de termoficare;
- unităţi de construcţii .
e. A cincea zonă industrială cuprinde:
- unităţi ale industriei textile (filatură şi ţesătorie de bumbac);
- unităţi alimentare (vinificaţie, coniacuri).
Zona este deservită rutier deşi cantităţile de materie primă transportate sunt destul de mari şi are o
amplasare destul de improprie, sub aspectul vecinătăţii imediate cu zona spitalicească principală.
f. A şasea zonă industrială este şi cea mai importantă: Platforma industrială Rediu (86,3
ha), construită între 1971 - 1975 la peste 3 km spre sud-vest de centrul oraşului, pe teren slab fo-
losit agricol, devenind utilizabil prin regularizarea Racovei şi construirea lacului de acumulare de
la Puşcaşi. Platforma a fost concepută în mod unitar şi sistematic, aprovizionându-se în comun cu
apă industrială, energie electrică, apă caldă, abur industrial etc.
Aici au fost amplasate unităţi din ramuri diverse ale:
- industriei materialelor de construcţie (prefabricate, carton asfaltat, cărămidă, ţiglă etc.);
- industriei constructoare de maşini (ventilatoare, aparate de măsură şi control etc);
- industriei chimice (fibre poliesterice);
- industriei termoenergetice (centrală termică de zonă).
Deservirea feroviară (se asigură printr-un racord la linia Bârlad - Iaşi), este defectuos con-
cepută, impunând celor mai multe întreprinderi întoarceri din cap de linie.
Multe unităţi industriale vechi, de talie mică, au fost îndepărtate iar menţinerea în conti-
nuare a majorităţii acestor unităţi, în mijlocul cartierelor de locuinţe, nu a fost şi nu este de dorit
în perspectivă.
Din anul 1990 se constată un moment de stagnare al activităţilor economice, cu implicaţii
negative în sfera socială, motivat de perioada de tranziţie la economia de piaţă.
Cu toate dificultăţile, după această perioadă se constată o dezvoltare a construcţiilor de
locuinţe individuale, ceea ce a determinat presiuni asupra intravilanului. Pentru a se evita „înghe-
suirea oraşului” a fost necesară transformarea unor suprafeţe situate în extravilan în suprafeţe
aparţinând intravilanului. Astfel localitatea îşi încetează dezvoltarea pe direcţia nord-sud, ocu-
pând noi suprafeţe spre vest prin realizarea unor noi cartiere de locuinţe individuale. Această ati-
146
tudine corectează dezvoltarea pe direcţiile principalelor căi de comunicaţii, rezultând o nouă ima-
gine, de localitate dezvoltată compact. Cu toată această transformare, cele cinci sate componente
se dezvoltă încă tentacular, spre localitatea urbană.
Municipiul Bacău 27 - reşedinţa judeţului Bacău, (figura 3.6) este situat în partea de nord-
est a judeţului Bacău, străbătut de coordonatele de 460 35' latitudine nordică şi 260 55' longitudine
estică, în amonte de confluenţa râurilor Siret şi Bistriţa. Este străbătut de drumurile europene E85
şi E57, artere de circulaţie europene şi naţionale ce fac legătura cu capitala, cu nordul ţării, pre-
cum şi cu Transilvania.
Figura 3.6 Situarea municipiului Bacău în cadrul judeţului Bacău
Deşi prima atestare documentară o găsim în privilegiul comercial acordat de Alexandru

cel Bun negustorilor din Lvov (6.10.1408), originea oraşului se pierde în negura timpului. Cert
este că la sfârşitul secolului al XIV-lea, Bacăul era o aşezare urbană bine închegată, una din cele
mai prospere din Moldova, având importante atribuţii militare şi comerciale.
Primele urme de locuire datează din paleolitic, acestora adăugându-li-se cele din mezolitic
şi neolitic. În intravilan au fost identificate câteva vetre de locuire: în zona Curţii Domneşti, liceul
Gh. Vrânceanu, strada Ion Luca, nuclee ale viitorului oraş, principalele centre polarizatoare pe tot
parcursul sec. IX - XVII/XVIII. Abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bacăul începe să fie
menţionat pe harţi, informaţiile privind poziţia şi evoluţia sa teritorială devenind mai clare.
Reşedinţă a lui Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, în perioada 1481-1496, Bacăul a re-
prezentat în această perioadă centrul administrativ, de control şi de organizare al Ţării de Jos. Ca-
racterul itinerant al domniilor a determinat în Moldova, la fel ca în Ţara Românească, apariţia
unor curţi domneşti temporare. Aici poposea domnul în anumite împrejurări politice sau pentru a
participa la judecăţi. Unele dintre aceste curţi au servit şi drept reşedinţă a fiului desemnat a urma
la tron. Acesta este, de altfel şi cazul curţii de la Bacău, unde un fiu al voievodului îşi îndeplinea
obligaţiile de coregent, calitate ce reiese din inscripţia de pe Tetraevanghelul scris din porunca lui
27
I. Antonescu, „Curţile domneşti de la Bacău”, Carpica, nr.2, 1969.
Al. Artimon, „Consideraţii istorico-arheologice privind geneza şi evoluţia oraşelor medievale din sud-vestul Moldovei”, Carpica, nr.24, 1993.
I. Şandru, C-tin V.Toma, , Bacău. Studiu de geografie urbană, „Studii”, 1985.
147
de Teodor Mărăşescul, la 1491, pentru biserica Precista din Bacău: “Io Alexandru, din mila lui
Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul marelui Ştefan voievod,….în zilele binecinstitului şi de
Hristos iubitorului Io Ştefan voievod, în anul al XXXV-lea al domniei lui… 28 ”
După luptele lui Ştefan cel Mare de la Vaslui (1475) şi Războieni (1476), s-a impus nece-
sitatea unei reorganizări administrative a Moldovei sudice. Voievodul a ales ca loc de reşedinţă
domnească pentru aceasta parte a ţării Bacăul şi l-a numit aici, spre a-l ajuta la domnie, pe Ale-
xandru, fiul care îl însoţise la războaie şi care fusese martor al multor acte domneşti de până
atunci (în documentele datate între 28 aprilie1464 si 24 ianuarie 1496, când a murit ucis în luptă,
Alexandru apare trecut în acte drept „iubitul meu fiu Alexandru” sau „fiul domniei mele, Alexan-
dru”) 29 . Ştefan a ales Bacăul, pentru că era un centru comercial, nod al drumurilor comerciale
spre Transilvania şi Ţara Românească. Aici se intersectau „drumul moldovenesc”, care venea
dinspre nord pe Valea Siretului şi mergea către Galaţi, cu ramificaţii spre Ţara Românească cu
drumurile sării şi păcurii, care veneau de la Ocna pe Valea Tazlăului şi de la Moineşti pe Valea
Trebeşului; la acestea se mai adaugă şi drumul Oituzului, care lega Moldova de Transilvania. La
Bacău a fost stabilită capitala unei entităţi administrative care cuprindea partea de sud a Moldo-
vei, controla drumul de pe Valea Siretului către Ţara Românească şi asigura în acelaşi timp şi
drumul pe Valea Trotuşului către Transilvania. Aici, Alexandru trebuia să rezolve problemele pe
care domnul, tatăl său, nu ar fi avut timp să le trateze de la Suceava 30 . Primele două documente
emise de Alexandru de la curtea de la Bacău îl atestă într-o atare calitate, căci la 18 ianuarie 1482
se autointitula „Alexander, filius domini Stephani Dei gracia waywode regni Moldavie”, iar la 26
iunie 1488 se adresa braşovenilor pentru rezolvarea unor probleme care ţineau de zona de sud a
Moldovei 31 . Tot de aici putea fi organizată şi apărarea ţării către direcţiile din care se putea ivi
pericolul otoman ori tătărăsc 32 .
Până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, târgul a cunoscut o dezvoltare ascendentă.
Însă, în condiţiile statornicirii monopolului economic turcesc, prosperitatea economică a Bacăului
rămâne de domeniul trecutului. În secolul al XVII-lea, Bacăul a cunoscut o dezvoltare lentă, spe-
cifică aproape tuturor târgurilor moldoveneşti.
„Pe la începutul secolului al XVIII-lea, târgul domnesc Bacău era o mică aşezare pe un
ostrov pe apa Bistriţei. În acea vreme, aşezarea se afla în calea oştilor otomane şi ruseşti ce se
înfruntau pe teritoriul moldovean“ 33
Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, domnitorii Moldovei şi boierii creau condiţii care
înlesneau statornicirea în locurile stăpânite de ei a neguţătorilor şi meseriaşilor străini. Boierii
erau interesaţi să-şi populeze satele şi târgurile pustiite de vitregia vremurilor şi să-şi vadă valori-
ficate bogăţiile naturale. Domnitorii stimulau activitatea în târgurile domneşti, care constituiau o
importantă sursă de venituri pentru visteria domnească. Hrisovul dat în 1829 de către domnitorul
Ioan Sturza, anume pentru târgul Bacău, atrăgea negustorii şi meşteşugarii de orice neam, să se
stabilească la Bacău, să cumpere terenuri şi să ia lemn pentru construcţii din pădurea învecinată.
În 1816, oraşul era localizat în partea centrală a terasei Bacău, având o structură răsfirată,
cu o singura grupare liniară (Uliţa Mare) cu orientare nord-sud, în lungul drumului Adjud - Piatra
Neamţ. Spre vest, limita nu depăşea strada Bradului iar la est avansa pană la muchia terasei. Prin
estul oraşului trecea „drumul sării”.
28 ***
colectiv , Cultura moldoveneasca în timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1964, p.589
29
Al Artimon, Civilizaţia medievală urbană din secolele XIV-XVII (Bacău, Tg. Trotuş, Adjud), Ed. Documentis (Iaşi), Bacău, 1998 p.64,
30
Al Artimon, 1998, p. 66
31
I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913, p. 380
32
Al. Artimon, I. Mitrea, Descoperiri prefeudale la Curtea domnească-Bacău”,Carpica, IV, 1971.
33
Dimitrie Cantemir „Descrierea Moldovei”1716
148
Spre sfârşitul deceniului doi al sec. XIX producţia şi circulaţia mărfurilor căpăta însemnă-
tate tot mai mare la Bacău, dar oraşul era abia înfăptuit şi se reducea la un număr restrâns de case
şi locuitori. Astfel în anul 1820 oraşul Bacău deţinea un număr de 22 case boiereşti şi o populaţie
totală de circa 1000 de locuitori. Mai târziu, în 1832, datele statistice din „Extractul statistic alcă-
tuit pentru Bacău” arătau o populaţie de 2903 persoane.
„Bacăul era o aglomerare de case de lemn, mici, acoperite cu muşchi. Existau doar două
străzi principale – Şoseaua Domnească şi Uliţa mare – şi trei mahalale, numite boiereşti, negus-
toreşti şi a calicimii, cu uliţe neprunduite. Eforia, isprăvnicia, poliţia funcţionau în case închiria-
te. Iluminatul străzilor era primitiv: la mari distanţe câte un par, având în vârf un mic felinar cu
o lumânare de seu. Alimentarea cu apă se făcea din fântâni, gunoaiele se împrăştiau pe malul
Bistriţei. Aglomerarea caselor înlesnea apariţia incendiilor, cum a fost cel din 1850, care a mis-
tuit sute de case. 34 “
„La 1850, întreaga Uliţa Mare, începând din Piaţa veche şi până la biserica Sf. Neculai,
era a negustorilor români şi o parte a armenilor pământeni, apoi crâşmari mai însemnaţi. Cei
dintâi erau bacali, având unii şi crâşme pe lângă dughenile lor, alţii erau blănari. Armenii adu-
ceau marfă de la Braşov. Unii aveau manufactură, alţii vindeau şi tutun. O singură dugheană
avea marfă bună, de lux şi scumpă, a lui Vasile Şandru, căruia i se mai zicea şi Vasile
Galantaru 35 “.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea oraşul se va extinde mult spre nord şi spre sud-
est. Ulterior, datorită construcţiei căii ferate (1872) şi a Podului de Fier, peste Bistriţa, se poate
observa clar tendinţa de extindere pe direcţie est-vest. Erau 12 străzi mari, bine liniate dar nepa-
vate: Calea Bacău-Roman, străzile Precista, Buna Vestire, Busuioc, Judeţeană a Liceului, Gării,
Primăverii, Justiţiei, Armenească, Lecca, Bulevardul şi Calea Bacău – Tg. Ocna.
Cu excepţia zonei centrale, restul aşezării avea un puternic aspect rural, cu case din lemn
şi pământ. În sectoarele Paloşanu şi Lecca, erau cartiere insalubre, locuite de muncitori şi ţărani.
În perioada interbelică, sunt incluse în intravilan comunele Şerbăneşti, Gherăieşti şi Iz-
voarele de Sus. Se extind cartierele de locuinţe prin parcelări, construindu-se în 1922, cartierul
CFR, care este delimitat la vest de aliniamentul căii ferate. În paralel, unele terenuri câştigate prin
reforma agrară sunt amenajate ca spaţii verzi – Parcul Cancicov.
Datorită creşterii demografice dar şi economice, Bacăul este declarat municipiu, la 7 de-
cembrie 1929.
Începând cu 1948, municipiul intră într-o nouă perioadă de transformări urbanistice. S-a
înregistrat o dezvoltare atât pe orizontală, cât şi mai ales pe verticală. Se construiesc zonele in-
dustriale şi în paralel noi zone rezidenţiale, aşa numitele cartiere dormitor dotate cu mici unităţi
comerciale, sanitare, de învăţământ. Ca urmare, suprafaţa oraşului a crescut de la 1645 ha în anul
1975, la 1737 ha în anul 1989. Suprafaţa de 1737 ha intravilan este ocupată în proporţie de
49,47% cu cartiere de locuinţe 859,24 ha, un procent de 31,01% din suprafaţă adică 535,68 ha
este arondat platformelor industriale iar pentru spaţii verzi şi de agrement a fost alocată o suprafa-
ţă de 65,54 ha (19,52%). Structura funcţională a oraşului devine mult mai complexă, ea
modificându-se în timp, în concordanţă cu exigenţele noilor reglementari administrative. Astfel,
în zona centrală s-a conturat zona administrativă sau centrul civic. Aici sunt localizate instituţii
importante: Primăria, Prefectura, Oficiul Judeţean de Poştă şi Telecomunicaţii, Biblioteca Jude-
ţeană, Casa de Cultură, (zona se întrepătrunde cu cea rezidenţială şi comercială).
34
În " Marele Dicţionar Geografic al României" (1892) se va realiza o analiză evolutivă a oraşului. Aceeaşi problemă va fi abordată şi de Radu
Costache, în 1906, în lucrarea "Bacăul de la 1850 - 1900", Grigore Grigorovici, în " Bacăul din trecut şi de azi" (1934), respectiv, Grigore
Tabacaru, în "Bacăul de altă dată" (1935).
35
idem
149
În anii post-revoluţionari, zona administrativă s-a extins spre est, spre str. 9 Mai, prin con-
strucţia unor unităţi bancare, devenind astfel centrul financiar-bancar al Bacăului.
Zona industrială se prezintă sub forma unei centuri în jurul oraşului propriu-zis, cu două
nuclee de concentrare, corespunzând platformelor din nord-vest şi din sud, şi o grupare liniară în
lungul Bistriţei. Unităţile construite în ultimii ani au fost aliniate grupărilor deja existente; centre-
le de producţie la periferii, şi centrele de afaceri, în zona administrativă sau în apropierea ei.
Zona transporturilor cuprinde două areale: unul, în vestul municipiului şi altul, în est. În
partea de vest se concentrează transporturile feroviare iar în sudul oraşului cele aeriene, toate,
completându-se reciproc.
Zona comercială cuprinde vechiul nucleu al oraşului, completat fiind de alte grupări am-
plasate în zonele rezidenţiale. Se mai păstrează o specializare strictă doar în arealul Pieţei Centra-
le (cel dintâi nucleu comercial al oraşului). B-dul Unirii şi B-dul Nicolae Bălcescu sunt vechi zo-
ne meşteşugăreşti care au o funcţionalitate mixtă (comercial-rezidenţială).
Între zonele mono-funcţionale şi cele rezidenţiale propriu-zise există zone mixte: comer-
cial-rezidenţiale (clădiri bifuncţionale), rezidenţial-învăţământ-sănătate.
Zonele rezidenţiale ocupă aproximativ 80% din intravilan. În general se întrepătrund cu
cele comerciale. Singurele cartiere rezidenţiale propriu-zise sunt cele de la periferii: Gherăieşti,
Izvoare, Şerbăneşti, CFR, Tache, Mioriţei, Nord.
O importanţă deosebită pentru oraşul Bacău o are sfârşitul secolului al XX-lea, care a
adus noi orientări şi tendinţe demografice.
Astfel, în mai puţin de10 ani numărul locuitorilor oraşului a crescut cu aproximativ 26
000 locuitori (de la 183.201 locuitori, în 1988, la 209.051 locuitori în 1997), atât datorită unui
bilanţ natural pozitiv, dar mai ales fluxurilor migratorii, prin aceasta demonstrându-se puterea de
atracţie a oraşului.
Climatul economic,viabilitatea industriei, trecerea rapidă la proprietatea privată, progra-
mele sociale întreprinse dar şi iniţiativele legislative locale au transformat,în perioada actuală,
Bacăul într-un oraş atractiv.
În concluzie, în evoluţia teritorială a municipiului s-a înregistrat un maxim în secolul al
XIX-lea urmat de un relativ dinamism. Aceasta a fost o creştere tentaculară, datorită dezvoltării
aşezării în lungul axelor de circulaţie (Al. Ungureanu, 1980).
Municipiul Galaţi 36 - reşedinţa judeţului Galaţi (figura 3.7 )- se află în sud-estul Româ-
niei, în perimetrul delimitat de confluenţa Prutului şi Siretului cu Dunărea. Coordonatele geogra-
fice sunt: 45°25' latitudine nordică şi 28°02' longitudine estică .
Condiţiile naturale au fost favorabile formării comunităţilor umane în zona geografică a
oraşului încă din timpuri străvechi. Primele urme de locuire în perimetrul actual al oraşului atestă
existenţa unei aşezări neolitice. În mod cert, în prima epocă a fierului exista o comunitate umană.
Treptat între comunitatea locală şi aşezările greceşti de pe litoralul Pontului Euxin au început in-
tense schimburi comerciale. În perioada de înflorire a civilizaţiei geto-dacice (secolul I înainte de
Hristos – secolul II după Hristos) pe promontoriul de la Barboşi, la vărsarea Siretului în Dunăre
s-a ridicat o cetate fortificată.
Integrarea Daciei în structurile Imperiului Roman a fost urmată de ridicarea unor puterni-
ce castre militare şi aşezări umane. O astfel de comunitate romană, militaro-civilă, s-a ridicat şi la
Barboşi, pe ruinele fostei cetăţii dacice, (platoul actualului cartier „Dunărea”).
36
I. T. Dragomir, Descoperiri arheologice pe actualul teritoriu al Galaţiului din cele mai vechi timpuri şi până la întemeierea oraşului,
Danubius I, 1967, p.179-212.
P.Păltănea, Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918, Ed. Porto Franco, Galaţi,1994-1995.
Şt. Stanciu, România şi Comisia Europeană a Dunării. Diplomaţie. Suveranitate. Cooperare internaţională, Galaţi, 2002.
150
Figura 3.7 Situarea municipiului Galaţi în cadrul judeţului Galaţi
După retragerea armatei şi administraţiei romane, timp de un mileniu, comunităţile umane

de la Galaţi au suportat distrugerile periodice ale migratorilor nord-pontici şi asiatici trecători, în
valuri peste Câmpia Română spre sudul ori centrul Europei.
În primele trei secole ale mileniului al doilea creştin, comunitatea de la Dunăre, de tip ru-
ral, îşi menţine importanţa strategică şi comercială, fiind locul de valorificare al produselor agri-
cole şi pescăreşti din zonă.
După ultima mare invazie tătaro-mongolă, către mijlocul secolului al XIII-lea, comunităţi-
le româneşti se consolidează şi se constituie în structuri statale, târguri, cetăţi întărite, centre meş-
teşugăreşti şi comerciale. Este perioada când apare şi târgul gălăţean, pe o mare arteră comercială
trasată de romani, la un vad al Dunării prin care se menţine legătura cu Dobrogea şi mai departe
cu Bizanţul. În timpul domniei primilor Muşatini în Moldova, târgul de la Dunăre devine un im-
portant centru comercial, în special pentru negoţul cu peşte, marfă care se găsea din belşug şi care
a făcut renumele Galaţilor în prima sa epocă de aşezare urbană.
După 1484, când turcii integrează în imperiul lor vestitele porturi moldovene Chilia şi Ce-
tatea Albă, Galaţii rămân singurul şi cel mai important port românesc liber de pe Dunăre. În 1540
şi Brăila este transformată în raia.
Desele războaie purtate de turci cu polonezii, românii şi apoi cu ruşii, vecinătatea nomazi-
lor tătari şi imposibilitatea apărării cu ziduri şi fortificaţii a oraşului, l-au expus de fiecare dată
distrugerii. De fiecare dată însă oraşul renăştea în vatra sa şi atingea repede standarde de înflorire
şi prosperitate.
Perioadele de înflorire din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea alternează cu stagnările for-
ţate datorate războaielor. Se reconstruiesc însă de fiecare dată case, biserici, mănăstiri şi mai ales
piaţa gălăţeană îşi reia activitatea, mereu mai bogată, lipsită de concurenţă prin practicarea celor
mai scăzute preţuri întâlnite de negustorii europeni care făceau afaceri bune, mărfurile importate
fiind căutate permanent.
După slăbirea stăpânirii otomane, prin Tratatul de la Küciuk Kainargi (1774) şi mai ales
după pacea de la Adrianopol (1829), când obligaţiile Principatelor Române faţă de Sublima Poar-
tă se diminuează şi comerţul se liberalizează, începe într-adevăr epoca de mare prosperitate a Ga-
151
laţilor. În 1837 se introduce regimul de porto – franco pentru întregul târg. Oraşul Galaţi a intrat
în marele circuit al pieţei europene. Din deceniul cinci al secolului al XIX-lea negustorii englezi,
urmaţi de cei belgieni şi francezi, devin cumpărătorii cei mai importanţi ai cerealelor negociate la
Galaţi. Orăşenii îşi acordă răgazul şi legile necesare pentru a construi frumos şi temeinic: străzi
largi, cu trotuare pavate cu piatră, case solide din piatră şi cărămidă, o gamă diversă de nave co-
merciale şi militare în şantierele navale, drumuri de acces către port, urmate de căile ferate, ateli-
erele meşteşugăreşti şi fabrici din domeniul industriei alimentare, sub o administraţie înţeleaptă şi
dominată de întreprinzătorii negustori.
După Războiul Crimeei (1853- 1856), reprezentanţii marilor puteri, întruniţi într-un Con-
gres, la Paris, vor stipula în tratatul pe care îl vor încheia şi prevederi referitoare la viitorul politic
al Principatelor Române, iar pentru siguranţa şi nevoia de navigaţie şi comerţ liber s-a luat deci-
zia înfiinţării Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galaţi. Conţii Walewski şi Clarendon,
principalii negociatori ai Franţei şi Angliei la tratative, nu au reuşit să impună prin articolul 15 al
Tratatului decât un organism temporar şi tehnic, cu gândul că va deveni ceea ce a fost, unul per-
manent şi politic, cu atribuţii şi motivaţii tehnice. Sediul Comisiei Europene a făcut din Galaţi,
după 1856, un oraş aflat în atenţia diplomaţiei europene pentru următoarele 9 decenii, un centru
nu numai al comerţului, o poartă a românilor spre lume şi un important receptor al valorilor civi-
lizaţiei europene.
Se consideră că perioada de aplicare a regimului de porto – franco (1837- 1883) a fost cea
mai înfloritoare pentru oraş. Un singur reper, este suficient pentru confirmare: în anul 1831 popu-
laţia oraşului era de 8.605, către mijlocul secolului ajunge la 25.000 locuitori, spre anul 1900 fi-
ind evaluată la 80.000 locuitori. Produsele fabricate ori manufacturate la Galaţi încep să fie tot
mai căutate pe pieţele interne şi externe. Atât de mare devenise faima oraşului, încât Costache
Negruzzi şi chiar Al. I. Cuza se gândeau cu temei la Galaţi ca viitoare capitală a României.
În perioada Războiului de Independenţă şi după aceea, oraşul s-a modernizat în sensul
construirii reţelei de drumuri şi căi ferate de acces din toată ţara spre port, s-au construit reţele de
canalizare, s-a iluminat oraşul (au fost folosite lămpi cu gaz), s-a extins perimetrul locuit şi cen-
trul a fost ocupat de casele bogaţilor negustori şi boieri, strada Domnească străjuită cu tei deve-
nind locul de promenadă, între Grădina Publică şi Dunăre.
Primul Război Mondial a adus pagube materiale imense oraşului, evaluate la 7.746.533
lei, prin distrugeri provocate industriei şi construcţiilor particulare, ale Primăriei şi statului.
După război oraşul Galaţi s-a integrat rapid în ritmul economiei naţionale prin dezvoltarea
şantierelor navale, uzinei metalurgice, industriei chimice, a unor ţesătorii şi filaturi, unităţi pentru
produse alimentare, urmând un curs ascendent până la cel de-al Doilea Război Mondial.
S-a trecut la extinderea uzinei de apă, s-a construit o uzină electrică pentru iluminatul pu-
blic, s-a extins reţeaua străzilor pavate, s-a construit o cazarmă pentru pompieri, o baie comunală
modernă, o hală pentru piaţă şi două şcoli primare. Proiectul pentru un teatru comunal a fost
amânat dar, s-au înălţat busturile marilor oameni politici: I.C.Brăteanu, Lascăr Catargiu şi Costa-
che Negri.
Populaţia oraşului a ajuns în 1930 la 102.311 locuitori, ocupaţi cu prioritate în industrie,
comerţ şi servicii publice.
Din 1942, viaţa economică decade, o parte din utilajele industriale au fost evacuate, popu-
laţia resimte rigorile războiului şi suportă greu lipsurile şi bombardamentele din primăvara şi vara
anului 1944, care au distrus centrul oraşului şi zona portului.
După ocupaţia germană a urmat ,,ordinea’’ sovietică, structurile economice impuse şi
planificate rupând evoluţia firească a renaşterii economice aşa cum se întâmplase după perioadele
de restrişte. Oraşul port a fost amputat de componentele sale care-i făcuseră gloria şi renumele:
152
comerţul şi navigaţia. În primele două decenii după război, comenzile către Şantierul Naval se
făceau numai sub control sovietic, flota comercială şi cea de război a României fiind dezmembra-
tă. În această perioadă, justificată ori nu de criterii economice, orientarea economiei gălăţene a
fost dirijată spre metalurgie; au fost reluate construcţiile navale, industria textilă şi cea alimenta-
ră. În aceste condiţii, industria gălăţeană s-a concentrat în mari întreprinderi, cu mii de salariaţi.
În anul 1965 a început construirea celui mai important obiectiv industrial - Combinatul
Siderurgic - decizie care a schimbat profilul economic al oraşului, fiind atrasă o mare forţă de
muncă. Odată cu ridicarea combinatului s-au dezvoltat şi mari întreprinderi de construcţii indus-
triale şi civile, porturi specializate şi Şantierul Naval care şi-a dimensionat capacităţile pentru
producţia de nave de mare tonaj, platforme maritime de foraj, şalande şi şlepuri pentru transpor-
turile grele de minereu şi piatră.
După Revoluţia din decembrie 1989, restructurarea economiei pe principiile privatizării şi
eficienţei a produs mutaţii esenţiale în structurile oraşului. Nevoia de retehnologizare şi de noi
pieţe de desfacere ridică problema unor mari investiţii de capital. Galaţii dispun de oportunităţi
pentru valorificarea potenţialului uman, a resurselor şi capacităţilor industriale.
După 1989, la Galaţi afirmarea liberei iniţiative, prin apariţia şi extinderea activităţii în-
treprinzătorilor particulari (peste 12.200 de firme existau la începutul 2002), reprezintă structura
de rezistenţă a tranziţiei către economia de piaţă. Din această perspectivă, programele guverna-
mentale de sprijinire a activităţii întreprinzătorilor particulari au fost concepute în contextul nece-
sităţii creării unei culturi specifice economiei concurenţiale şi a unui climat antreprenorial stimu-
lativ care, din păcate, reclamă încă destule îmbunătăţiri.
Municipiul Focşani 37 - reşedinţa judeţului Vrancea (figura 3.8) - se găseşte la intersecţia
coordonatelor de 45042' latitudine nordică şi 26013' longitudine estică, străjuind partea sud-estică
a Carpaţilor de Curbură, la contactul dintre Câmpia Siretului şi dealurile subcarpatice cu altitudi-
nea maximă în Măgura Odobeştilor (1001m).
Figura 3.8 Situarea municipiului Focşani în cadrul judeţului Vrancea
37
D.F. Caian, Istoricul Oraşului Focşani, Arhivele Primăriei Focşani, 1906.
I.M. Dumitrescu, Însemnări cu privire la oraşul Focşani, în Natura, Revistă pentru răspândirea ştiinţei, XX (1931), nr. 2.
A. Deşliu, Vrancea. Judeţ cu vocaţie europeană, Album monografic, Focşani, 2006 .
153
Suprafaţa aferentă teritoriului municipiului Focşani este de 4815 ha, din care suprafaţă in-
travilan 1193 ha.
Denumit în multe scrieri “Oraşul de pe Milcov”, municipiul Focşani, reşedinţa judeţului
Vrancea de astăzi, a intrat în conştiinţa românilor drept „Oraşul Unirii”.
Considerat neoficial ca prima capitală a Principatelor Unite Moldova şi Ţara Românească,
localitatea va rămâne de-a pururi în istorie sub această emblematică aureolă, aici funcţionând,
după 24 ianuarie 1859, primele instituţii ale noului stat, pe a căror temelie avea să ia naştere statul
naţional unitar român, în urma Marii Uniri din 1918.
Săpăturile arheologice efectuate în anul 1977 în partea sudică a Focşanilor, atestă că vatra
oraşului a fost locuită încă din neolitic, obiectele descoperite aparţinând culturii Criş (cca. 5000
î.e.n.). Au mai fost descoperite: un tezaur dacic din secolul III – II î.e.n., un tezaur de monede
imperiale romane, alte mărturii ale culturii materiale a carpilor şi sarmaţilor din sec. II - III e.n.
Deşi după sec. III e.n. date cu privire la spaţiul pe care actualmente se află oraşul Focşani
nu se găsesc, dar unii arheologi 38 consideră că aici au continuat să existe nuclee de locuire rurale.
Astfel, la finele secolului al XV–lea pe teritoriul oraşului existau câteva nuclee de aşezări
rurale, prin concreşterea cărora, se crede, a rezultat ulterior târgul Focşani. În aceeaşi perioadă
existau pe acest teritoriu, la trecerea drumului lui Rotopan dinspre Moldova în Muntenia, două
puncte de vamă care au stimulat ulterior geneza unor funcţii urbane de ambele părţi ale graniţei.
Nucleul iniţial al oraşului se poate recunoaşte de o parte şi de alta a vechiului hotar, în
centrul civic al oraşului de astăzi, din zona Pieţei Moldovei până spre fosta stradă Ghergheasa
(Unirea Principatelor de astăzi).
De la începutul apariţiei sale ca târg (secolele XVI-XVII până la 1695) locuitorii foloseau
apa din puţuri, care era sărată şi sălcie; apa din gârlele trase din Milcov care traversau oraşul nu
se putea întrebuinţa decât pentru adăpatul vitelor sau pentru alte nevoi gospodăreşti.
De aceea, oficialităţile vremii au realizat aducţiuni (din olane simple, care mai tot timpul
se stricau), de la sursa de apă (de la Faraoane), construindu-se o cişmea cu apă de izvor, situată
în apropierea hotarului (pentru a se putea folosi de ea şi populaţia din Focşanii Moldoveni, ca şi
călătorii care se deplasau pe drumul spre Râmnicul Sărat).
La sfârşitul secolului al XVII-lea şi în cel următor, înfăţişarea Focşanilor era asemănătoa-
re cu a celorlalte oraşe muntene şi moldovene, specificul localităţii fiind determinat de împărţirea
ei în două. Un rol important în istoria dezvoltării sale l-a jucat şi mutarea vămii şi a starostiei de
la Putna în partea moldovenească a Focşanilor, la începutul secolului al XVII-lea şi căpitănia de
margine în partea muntenească, în acelaşi timp.
Ca particularitate a apartenenţei Focşanilor la cele două ţări româneşti amintim şi existen-
ţa a două centre economice care s-au perpetuat până în secolul al XIX-lea : unul în Piaţa Munte-
niei, în jurul bisericii Sf. Ioan (Piaţa Unirii de azi), construită ca mănăstire de voievodul Ţării
Româneşti Grigore Ghica, între 1661 şi 1663, iar altul în partea Moldovei, în jurul fostei biserici
„Domnească”, ctitorie a doamnei Dafina, soţia putneanului Dabija-Vodă, începută în 1665, ulti-
mul an de domnie al acestuia.
Între aceste două biserici existau o mulţime de dughene, pe aşa-zisa „Strada-Mare a Foc-
şanilor”, principalul nucleu comercial al oraşului. Printre proprietarii dughenelor vechi, amplasate
în faţă la Strada-Mare, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea sunt menţionaţi numeroşi local-
nici, dar şi turci, evrei şi armeni.
38
Ghe. I. Cantacuzino, Sondajele arheologice în oraşul Focşani , Arhivele Primăriei Focşani, 1979.
A. Nicodei, V. Bobi, Sondaje arheologice în punctul Ateneul Popular ,,Maior Gh. Pastia”, Arhivele Primăriei Focşani, 2005.
154
Secolul al XVIII-lea a fost însă pentru Focşani o perioadă de grele încercări, asupra oraşu-
lui abătându-se ciuma din 1718, tătarii în 1735 şi 1758, armatele turceşti, austriece şi ruseşti în
timpul războaielor din anii 1768-1774 şi 1787-1792. Unii locuitori ai Focşanilor se alătură arma-
telor ruseşti, în speranţa eliberării Ţărilor Române de sub dominaţia otomană. În urma acestui
fapt, la 30 iulie 1788, Nicolae Mavrogheni, domnitorul fanariot al Ţării Româneşti, a deposedat
de averile lor numeroşi boieri şi negustori din Focşanii Munteni, pentru că au participat alături de
armatele ruseşti la lupta împotriva turcilor.
Totuşi, dezvoltarea oraşului în secolul al XVIII-lea nu mai poate fi pusă la îndoială, o do-
vadă a prosperităţii de atunci constituind-o şi construirea unui număr însemnat de biserici, unele
ridicate de breslele de meseriaşi. După primele aducţiuni de apă potabilă, în Focşanii Munteni
sub Constantin Brâncoveanu, iar în Focşanii Moldovei sub Antioh Cantemir, în 1793, Alexandru
Moruzi, voievodul Ţării Româneşti, recunoaşte dreptul oraşului Focşani de a folosi o subvenţie
de 200 taleri din Casa Epitropiei obşteşti pentru repararea şi întreţinerea cişmelelor din Focşanii
Munteni. În 1806, Constantin Ipsilante, domn al Moldovei, aduce apă (pe olane) în Odobeşti (do-
uă cişmele) şi Focşani (nouă cişmele) de la Pituluşa, localitate din dreapta Milcovului, nu numai
pentru târgoveţii Focşanilor de ambele părţi, ci şi pentru străinii şi trecătorii pământeni din cele
două ţări surori.
Se remarcă, de asemenea, preocupările pentru dezvoltarea urbanistică, unele străzi, cum
este Strada Mare, fiind pavate cu trunchiuri de copaci, iar peste gârla trasă din Milcov
construindu-se multe poduri. Pentru depozitarea produselor agroalimentare, în special a vinurilor,
se construiesc numeroase beciuri. Astfel, în faţa fostei biserici “Domnească”, aflată pe locul
Farmaciei nr. 23 de astăzi, au fost descoperite 6 beciuri, fiecare cu lungimea de 12 m, lăţimea de
8 m şi înălţimea de 2,80 m. Acestea comunicau între ele şi cu exteriorul printr-un gang. Tot aici,
pe sub dughenele care înconjurau biserica, exista un tunel boltit ce ieşea într-un gang asemănător
ce mergea până la biserica Sf. Dumitru, iar de acolo, după cum spune tradiţia, pe sub gârla de ho-
tar, până la mănăstirea Sf. Ioan din Muntenia.
Potrivit unei statistici otomane făcute de Ahmed Pesni Efendi, care a cunoscut foarte bine
ţările române, Focşanii devansau Ploieştii, Buzăul şi Târgovişte, atât ca număr de locuitori, cât şi
în privinţa construcţiilor sociale. El avea câteva mii de case (pe ambele părţi), 150 de dughene, o
baie şi numeroase bresle.
Creşterea numărului meseriaşilor a făcut ca produselor locale tradiţionale destinate vânză-
rii, între care cele mai căutate erau vinul, cheresteaua, brânza, vitele de tot felul, să li se adauge
noi produse meşteşugăreşti, cum erau de pildă, postavurile.
În Focşanii Munteni densitatea clădirilor era mai mică decât în Focşanii Moldoveni, în-
treaga suprafaţă situată între strada Brăilei şi bariera Coteşti fiind câmp iar în zona autogării (fos-
ta Piaţă Ştirbei) existau o stupină şi o livadă de nuci, ce aparţineau mănăstirii Sfântul Ioan.
Din această perioadă s-au păstrat doar unele clădiri de cult precum Biserica Sfântul Ioan,
din actuala Piaţă a Unirii, construită în anul 1769, ce adăposteşte un clopot din bronz donat de
regele Ferdinand I în anul 1921.
La începutul secolului al XIX-lea se fac progrese însemnate şi în domeniul ocrotirii sănă-
tăţii. În 1803, Focşanii Munteni beneficiau de un medic, iar în anul 1814 şi voievodul Moldovei,
Scarlat Calimachi, hotărăşte ca epitropii oraşului să aducă un medic pentru urbe. Acesta trebuia
să fie “doftor cu ştiinţă, să mulţumească toată obştea târgului, să meargă oriunde va fi chemat şi
în orice vreme ar fi şi să caute cu toată silinţa şi sârguinţa spre bolnavi, până şi pe cei mai să-
raci din târgoveţi sau din străini şi drumeţi ce s-ar întâmpla a se îmbolnăvi în trecere”. Activita-
tea medicului era însă dificilă, pentru că în oraş nu se găsea nici o farmacie de unde locuitorii să
poată lua „doftorii bune, curate şi îndestule”. Din aceste motive, la stăruinţele repetate ale locui-
155
torilor oraşului, voievodul amintit dă carte domnească în 1816 pentru „înfiinţarea unei spiţerii şi
aducerea unui spiţer cu bună ştiinţă şi cu vrednicie spiţărească” 39 .
Oraşul trece apoi prin momente grele şi la începutul secolului al XIX-lea, când eteriştii
conduşi de Vasile Caravia îl pustiesc şi îi dau foc. La numai câteva luni, 300 de zavergii, în frunte
cu cneazul Gheorghe Cantacuzino Deleanu, refugiindu-se la Focşani după lupta de la Târgovişte,
îl incendiază din nou. După evenimentele din anul 1821, Focşanii cunosc din nou ravagiile ciu-
mei, în 1828.
După Unirea de la 1859, a existat o propunere de mutare a capitalei la Focşani, propunere
care, probabil, dacă ar fi devenit realitate, potrivit favorabilităţii geografice şi economice, Româ-
nia din vremea lui Carol I ar fi economisit sumele imense ce au fost folosite pentru a transforma
oraşul de câmpie al Bucureştilor într-o cetate întărită. Acest lucru s-a adeverit în anul 1916, când
invazia armatelor duşmane s-a oprit abia în valea Siretului de Jos, între cotul Carpaţilor şi Dunăre
unde s-a şi hotărât soarta războiului (Mărăşeşti).
În acest secol se remarcă o intensă creştere teritorială a oraşului, legată de evoluţia nume-
rică a populaţiei, de apariţia unor noi funcţii urbane (feroviare), de dezvoltarea celor apărute ante-
rior (funcţia industrială) şi de desprinderea treptată a locuinţei de locul de muncă, ceea ce produ-
ce o dispersie în zona periferică.
Conturul oraşului devine acum unul circular, prin construirea de locuinţe între străzile
alungite anterior pe anumite direcţii preferenţiale. Oraşul îşi completează intravilanul mai ales
spre nord-vest, în direcţia gării. Denumirea unor străzi (Tăbăcari, Olari, Dogărie) arată că aici îşi
aveau atelierele diferiţi breslaşi, a căror îndeletnicire era axată în principal pe prelucrarea unor
materii prime din Subcarpaţi sau câmpie.
Cele mai clare date privitoare la teritoriul oraşului Focşani datează din 1892, când au fost
făcute primele cartări riguroase ale intravilanului. În acel an, oraşul avea o suprafaţă de 4,7 km2,
un număr de cca. 370 de clădiri şi o populaţie de cca. 10000 locuitori, ceea ce caracteriza puţine
oraşe din Moldova. Din această perioadă s-au păstrat până astăzi 4 biserici din centrul oraşului,
câteva clădiri administrative şi unele locuinţe particulare. O astfel de clădire este Liceul Unirea,
construit în anul 1862, ce l-a avut, printre alţii, ca elev pe renumitul inginer Anghel Saligny. Tot
din aceeaşi perioadă datează şi clădirea vechii administraţii a vămii, reconstruită în secolul XX şi
transformată în anul 1909 în sediu de poştă (Poşta Veche). Locuinţele particulare construite în stil
clasic şi neoclasic se mai păstrează în cartierele Comisia Centrală şi Obor. Acestea au fost con-
struite în perioada 1869-1899.
În secolul XX, pe teritoriul oraşului Focşani se construiesc un Teatru aşezat în centrul
oraşului Focşani (anul 1908) şi Palatul de Justiţie (1912) .
Oraşul era divizat în 4 sectoare, de Strada Mare a Unirii ce îl străbătea pe direcţia N-S şi
de Bulevardul Lascăr Catargiu ce se continua cu strada I. C. Brătianu, pe direcţia E-V. Suferea
însă de lipsa apei potabile, vara debitele care îl alimentau scăzând considerabil. Cele mai mari
cartiere în afara zonei centrale erau: Vâlcele în SV, Tăbăcari şi Gară în V şi Bahne în E cu o po-
pulaţie numeroasă, în mare parte cu ocupaţie agricolă
Satele care erau situate la periferia oraşului Focşani erau: Floreşti, la 1,5 km distanţă, cu o
populaţie de 697 locuitori; Câmpineanca, la 2,5 km distanţă, cu o populaţie de 1600 locuitori;
Mândreşti-Munteni, la 4 km distanţă, cu o populaţie de 650 locuitori; Mândreşti-Moldoveni, la 4
km distanţă, cu o populaţie de 250 locuitori; Petreşti, la 3,2 km distanţă, cu o populaţie de 475
locuitori;Vânători, la 5 km distanţă, cu o populaţie de 600 locuitori.
39
Caian, D.F., Istoricul Oraşului Focşani, Focşani, 1906 .
156
Industria Focşanilor de la începutul secolului XX era în stadiu embrionar, existând câteva
ateliere de industrie uşoară, ateliere de confecţii, tricotaje, giuvaergii, o fabrică de lumânări, dara-
ce de scărmănat lână, o fabrică de spirt, două fabrici de săpun, ateliere de olărit dar şi ateliere me-
canice, tâmplării, tinichigerii, 12 ateliere de fierărie, fabrici de var, cărămidării, etc.
În timpul primului război mondial, teritoriul din jurul Focşanilor a devenit teatru de ope-
raţiuni militare, unde urma să se decidă nu numai soarta frontului, ci şi a ţării.
La 25 decembrie 1916, oraşul intră sub ocupaţie germană, de care avea să se elibereze
abia la 10 noiembrie 1918.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, evoluţia Focşanilor cunoaşte o oarecare
stagnare. Se efectuează doar câteva lucrări edilitare, care nu reuşesc să schimbe înfăţişarea gene-
rală a oraşului : pavarea unor străzi, îmbunătăţirea reţelei de alimentare cu apă, construirea unei
uzine electrice în 1936.
În 1927 se edifică totuşi, din banii maiorului Gh. Pastia, Ateneul Popular care îi poartă
numele, de către arhitectul Frederich Mandel, clădirea Băncii Naţionale şi Palatul Telefoanelor.
În anul 1931 ia fiinţă o şcoală superioară de comerţ, de asemenea se pun bazele Muzeului din
Focşani, iar un an mai târziu se inaugurează Şcoala de Arte şi Meserii.
În anul 1937 suprafaţa intravilană ajunsese la 6,21 km2 iar oraşul deţinea circa 995 clădiri.
Dacă în prima jumătate a secolului al XX-lea economia Focşanilor era axată pe mica producţie
manufacturieră (câteva tăbăcării, o fabrică de teracotă, una de lumânări şi câteva ateliere profilate
pe diferite meşteşuguri), comerţ şi activităţi bancare, după 1950 s-a trecut la o puternică indus-
trializare.
Procesul de industrializare socialistă se reflectă în modul cel mai direct în evoluţia terito-
rială a oraşului, mai ales în perioada 1960-1985, prin crearea unor zone industriale noi, la limita
spaţiului construit, pentru a evita poluarea atmosferei cartierelor de locuinţe.
În această perioadă, are loc o dezvoltare sistematizată a oraşului, cartierele devenind tot
mai compacte spre a nu mai ocupa suprafeţe foarte mari, multe transformându-se acum din cartie-
re alcătuite predominant din case cu curţi şi grădini în cele cu blocuri aliniate în spaţii mici. Se
realizează astfel un nou aspect al oraşului, diferit de cel din perioada anterioară şi obţinut prin
remodelare urbanistică.
În perioada 1948-1970 se construiesc în special locuinţe de tip bloc, cu 4-8 niveluri, înce-
pând cu zona Gării, strada Ştefan Cel Mare, strada Mihail Kogălniceanu, strada Simion Bărnuţiu,
o parte a zonei centrale şi B-dul Unirii. Tot acum sunt construite şi marile unităţi industriale din
cartierul Focşani Sud (C.P.L.) şi Fabrica de confecţii din zona de nord a oraşului.
În anul 1966 oraşul avea o populaţie de 38042 locuitori, o suprafaţă de circa 7,4 km2 şi
2675 de clădiri, iar zece ani mai târziu suprafaţa crescuse la 8,1 km2.
Perioada a fost marcată de o puternică accelerare a construcţiilor de locuinţe,
modificându-se iniţial mai puţin centrul vechi şi valorificându-se spaţiul liber de la periferie.
Centrul vechi al oraşului a fost modificat totuşi ulterior, după cutremurul din martie 1977,
când majoritatea clădirilor vechi de aici au avut de suferit, rezistenţa lor fiind, în cele mai multe
cazuri, puternic afectată. Zona centrală a fost aproape complet demolată, în mai multe etape, fiind
reconstruită până la aspectul actual.
Multe străzi au fost rectificate, după 1977, odată cu realizarea bulevardului Independenţei
o parte din străzile vechiului centru comercial (Piaţa Moldovei) dispărând. Demolarea unei serii
de case vechi şi înlocuirea lor cu blocuri a impus rectificarea unor străzi sau chiar dispariţia unora
(str. Dogăriei, str. Socialismului), ca urmare a continuării bulevardului Independenţei şi a com-
plexelor de blocuri care-l mărginesc.
157
Perioada 1970-1986 este cunoscută ca un boom arhitectonic. În anii 1970-1980 se con-
struiesc blocuri, cu 4-10 niveluri, în toate cartierele. B-dul Unirii este flancat de blocuri şi con-
strucţii administrative, cu 8-10 niveluri, construite după un model general răspândit în acea pe-
rioadă în toată ţara, multe dintre ele fiind afectate de mişcările seismice din 1977 şi 1990, chiar
dacă au fost construite pentru un grad de seismicitate ridicat. Tot în această perioadă este defini-
tivată zona industrială de sud (I. S. E. H., Laminorul, Electroplast , Fabrica de Coniac, Întreprin-
derea de Vase Emailate) şi zona industrială de vest (F.U.P.S.I.C.H).
În anul 1980 oraşul avea o populaţie de circa 80000 locuitori, 2671 de clădiri din care 782
blocuri, suprafaţa intravilanului ajungând la 10,59 km2 .
În perioada 1986-1989 scade intensitatea construirii în oraş. Sunt construite ansambluri de
blocuri în zona de est a oraşului, pe strada Brăilei şi cartierul Poieniţei, în zona de nord, pe B-dul
Cuza Vodă, în general cu 4-6 nivele şi cu 4-8 nivele pe B-dul Independenţei.
În perioada 1989-2000 ritmul construcţiilor mari se reduce masiv. Câteva blocuri sunt
terminate în zona de est a cartierului Focşani Sud şi în zona autogării. În anul 1999, tot în zona
autogării, a început construcţia a două blocuri pentru locuinţe (prin programul A.N.L.) precum şi
a unor sedii de instituţii bancare. Clădiri de tip vilă sunt construite de persoane particulare în di-
verse cartiere, în special de locuit, mai numeroase în zona de nord (Obor) şi în zona de sud, între
Laminorul şi comuna Goleşti (fostă comună suburbană).
Concluzii
Reţeaua de alimentare cu apă şi canalizare nu este adaptată la actualul spaţiu urban al mu-
nicipiilor reşedinţă de judeţ din Moldova întrucât prevederile iniţiale (extinderea oraşului, creşte-
rea populaţiei şi consumului) nu au fost totdeauna conforme cu dezvoltarea ulterioară. În cazul
majorităţii municipiilor reşedinţă de judeţ, dar mai ales în municipiile a căror reţele de apă şi ca-
nalizare au fost construite la începutul secolului XX (în Iaşi, Focşani, Galaţi, Botoşani), nu s-a
putut prevedea actuala dezvoltare a oraşului. Acest aspect este concretizat prin neadaptarea reţelei
la densitatea în continuă creştere a suprafeţei de construcţie. Altfel spus, există o neconcordanţă
între „mobilitatea” oraşelor şi lipsa de „elasticitate” a reţelelor care duce la adăugiri ulterioare de
reţea, cu rentabilitate redusă economic şi peisagistică (săpături paralele de conducte noi şi vechi).
3.3. Particularităţi fizico-geografice ale cadrului natural

Omul, ca orice fiinţă vie, nu se află în afara legilor care guvernează viaţa pe planeta noas-
tră ci s-a format şi dezvoltat în interacţiune cu mediul natural.
Ambianţa naturală în care omul îşi desfăşoară activitatea este formată din mai multe sis-
teme ecologice. Un astfel de sistem, în general, reprezintă relaţia dintre lumea organismelor vii şi
mediul lor de viaţă, sau cum se mai spune, unitatea dintre biocenoză şi biotop.
Mediul urban reprezintă rezultatul cel mai pregnant al acţiunii modelatoare a omului asu-
pra mediului fizic-natural, acţiune desfăşurată într-un lung proces istoric, spre folosul său.
Aşezările urbane reprezintă, în mare parte, o expresie a raporturilor dintre elementele lo-
cale ale cadrului fizico-geografic unde sunt amplasate şi acţiunea omului. Elementele fizico-
geografice locale cele mai importante care se implică în existenţa unui oraş sunt: substratul geo-
logic (seismicitatea şi alcătuirea geologică a depozitelor de suprafaţă), micro şi mezorelieful,
elementele hidrografice, condiţiile topoclimatice.
Condiţiile geologice se impun prin alcătuirea geologică a terenurilor pe care se inserează
construcţiile. Depozitele recente de vârstă cuaternară pun probleme deosebite (mai ales depozite-
le loessoide macroporice cu grosimi mari şi unele depozite de albie majoră) la realizarea unor
construcţii stabile de talie mare. În general, construcţiile mici sunt mai puţin dependente de struc-
tura geologică. În schimb, construcţiile de dimensiuni mari depind puternic de existenţa unui fun-
158
dament sigur, care să poată oferi stabilitatea necesară. Pe depozitele loessoide se produc tasări
sub astfel de construcţii masive.
Un al doilea aspect prin care se manifestă condiţiile geologice este seismicitatea care im-
pune tehnici de construcţie speciale, cu deosebire în zonele cu frecvenţă mare a cutremurelor pu-
ternice.
Condiţiile locale de relief se impun în primul rând prin declivitate şi fragmentare. Declivi-
tatea asigură drenajul în interiorul vetrelor aşezărilor. Un teren excesiv de plat nu este capabil să
asigure scurgerea apei meteorice. Declivitatea optimă este cea de 1-2 %, valoare ce caracterizează
podurile de terasă, interfluviile sculpturale din podiş, glacisurile de acumulare. Înclinările de pes-
te 8 % ridică probleme în construirea clădirilor şi a căilor de acces, mai ales în condiţiile unei
fragmentări excesive a teritoriului. Pe versanţii puternic înclinaţi se pot produce frecvent alune-
cări de teren, care reprezintă unul dintre fenomenele cele mai nefavorabile ce afectează atât intra-
vilanul, cât şi vetrele de aşezări situate la marginea oraşelor.
În general versanţii cu înclinări mari (peste 8 %) au fost evitaţi de spaţiul construit urban,
impunându-se veritabile hiatusuri teritoriale în morfologia urbană. Este cazul oraşelor Galaţi, Iaşi
şi Suceava, unde pe versanţii înclinaţi au fost construite cartiere de case. Aici, datorită declivităţii
terenului, realizarea şoselelor şi a reţelelor de utilităţi a fost făcută în mod deficitar, fragmentat,
(de multe ori unele utilităţi lipsesc) fapt ce a indus, în final, „obturarea” spaţiului urban.
De asemenea luncile inundabile şi cu declivitate redusă reprezintă elemente evitate de
construcţiile urbane, imprimând astfel un caracter segmentat intravilanului multor aşezări urbane
(Suceava). Alunecările de teren, care se produc pe versanţii înclinaţi reprezintă un fenomen geo-
morfologic care afectează din plin dezvoltarea oraşelor. Cele mai afectate din acest punct de ve-
dere au fost aşezări precum: Iaşi (unde versanţii deluviali reprezintă circa 30 % din intravilan),
Botoşani, Suceava.
Cel mai vizibil impact pe care îl au condiţiile hidrografice este cel al inundabilităţii. Inun-
daţiile sunt cauzate de variaţia regimului debitelor şi nivelelor râurilor care fie drenează oraşul,
fie sunt în imediata vecinătate. Cele mai afectate oraşe de revărsările râurilor sunt Iaşi şi Galaţi
(aceste oraşe au importante segmente de intravilan situate în albia majoră). Pentru prevenirea
inundaţiilor s-au făcut îndiguiri, corectări de cursuri şi s-au construit lacuri de retenţie care să re-
gularizeze cursul râurilor.
Alimentarea cu apă a aşezărilor reprezintă o altă formă de manifestare a condiţiilor hidro-
grafice. Se pune problema atât a calităţii apei râurilor, cât şi a stratelor acvifere folosite în alimen-
tarea populaţiei, a activităţilor agricole, eventual a celor industriale. Strate acvifere cu debit im-
portant se cantonează în albiile majore din partea central-vestică a Moldovei - Bistriţa, Moldova,
Suceava, Siret. Spre deosebire de aşezările rurale, care folosesc de cele mai multe ori apa locală
(din râuri, din stratele freatice), oraşele mari nu-şi pot acoperi necesarul de consum din resursele
locale. Unele oraşe (Iaşi, Botoşani, Suceava, Galaţi, Focşani) preiau apa necesară consumului de
la zeci de kilometri, în unele cazuri utilizând mai multe surse (Iaşi - din freaticul Moldovei, zona
Timişeşti şi din Prut).
Sub raportul condiţiilor climatice locale interesează adăpostul microclimatic dat de confi-
guraţia de ansamblu a reliefului. Condiţiile climatice reprezintă un element principal în organiza-
rea internă a intravilanului. În raport cu direcţia dominantă a vânturilor se amplasează în intravi-
lan unităţile industriale, astfel încât să se evite, pe cât posibil, poluarea zonelor rezidenţiale.
Temperaturile ridicate provoacă un consum ridicat de apă şi de energie. Cele scăzute provoacă,
adeseori, pe lângă consumuri mari de energie electrică şi termică, pagube materiale.
Condiţiile locale de vegetaţie se impun, mai ales datorită rolului recreativ pe care îl au
pădurile, parcurile, grădinile care reprezintă o puternică sursă de oxigen şi un excelent mediu de
159
antrenament şi de optimizare a respiraţiei, nu numai pentru cei cu insuficiente respiratorii cronice,
ci şi pentru cei sănătoşi. Având în vedere proprietăţile fonoizolante ale vegetaţiei, se înţelege de
la sine rolul pe care acest factor natural, îl are în reechilibrarea acelora care prin specificul muncii
lor cunosc din plin rigorile agresiunii sonice.
Mediul urban este diferit de ecosistemele naturale, elementele de biotop fiind factori in-
duşi de către societatea umană (factori ce se exprimă prin elemente antropice).
Astfel, aşezarea umană devine, datorită modificărilor mediului natural dar şi în urma ma-
nifestărilor spaţial-funcţionale dobândite, o entitate complet diferită. Devine o entitate cu un nu-
măr redus de sisteme naturale, cu zone funcţionale urbane, puternic antropizate, în special cele
industriale, comerciale, şi de afaceri. Rezultă astfel modificări ale tuturor factorilor naturali (apa,
aer, sol). Aceste modificări sunt reflectate de particularităţi ale condiţiilor fizico-geografice speci-
fice fiecărei vetre a oraşelor. Prin urmare, organizarea spaţiului geografic impune cunoaşterea
dinamicii şi structurării relaţiilor dintre toate componentele naturale şi antropice ale spaţiului.
Municipiul Botoşani 40 este centrul urban cel mai important din compartimentul nordic
al Câmpiei Moldovei, situat în imediata apropiere a contactului cu Podişul Sucevei, în faţa Şeii
Bucecea care permite relaţii lesnicioase cu valea Siretului 41 .
Structura geologică este caracteristică unităţii geologice denumită Platforma Moldove-
nească, formată din două etaje:
- Etajul inferior, reprezentat de un fundament foarte vechi constituit din roci cristaline cu-
tate, precambriane (cele mai vechi depozite geologice din ţara noastră);
- Etajul superior, reprezentat de un pachet de roci sedimentare vechi paleozoice, mezozoi-
ce şi neogene, necutate, acoperite de o cuvertură subţire de formaţiuni cuaternare;
Compoziţia litologică a terenului este specifică stratificaţiei generale a teritoriului de refe-
rinţă. Roca de bază este reprezentată prin marne, marnocalcare, calcare oolitice şi gresii calcaroa-
se friabile, fosilifere, consolidate, lipsite de acumulări de apă subterană, de vârstă Sarmaţiană.
Depozitele acoperitoare sunt constituite pe o grosime de maximum 15 m din strate de vâr-
stă Cuaternar, neconsolidate/slab consolidate, umede-saturate, compresibile, reprezentate prin:
- sol vegetal cu grosimea de 1,0-1,5 m;
- umpluturi neomogene, neconsolidate, de origină anorganică (resturi de la demolări, ni-
sip, moloz etc.) sau organice (deşeuri menajere, lemnoase, industriale, agricole etc.), datorită fie
demolărilor şi excavaţiilor pentru construcţiile civile, industriale sau hidrotehnice din ultimii 20-
35 ani, când au grosimi de 0,8-4,5 m, fie datorită prăbuşirii vechilor beciuri şi hrube cu 1-2 nive-
luri de încastrare, când pot avea 8,0-11,0 m grosime şi tasări foarte mari de ordinul 2,0-3,0 m (un
caz aparte îl constituie rambleierea albiei pârâului Cacaina în zona distileriei vechi);
- sub stratul de sol vegetal sau, după caz, de umpluturi există un complex de argile prăfoa-
se sau prafuri argiloase cafenii-gălbui, macroporice, loessoide, uscate-umede, de 3,0-5,0 m gro-
sime, foarte compresibile, uneori nisipoase;
- urmează o argilă, local cu intercalaţii nisipoase acvifere. De menţionat că aceste argile
pot apărea foarte aproape de suprafaţa terenului, la 1,0-1,5 m adâncime, ca de exemplu spre mar-
ginile platoului pe care este amplasat municipiul Botoşani. În acest caz au caracteristici de pă-
mânturi cu umflări şi contracţii mari şi sunt denumite pământuri contractile;
- în bază, apare o argilă marnoasă, galben-verzuie, plastic vârtoasă-tare, cu intercalaţii de
nisip, care se interfaţează cu roca de bază stratificată, rigidă şi având plasticitate redusă.
40
A. Cardaş, (coordonator), Botoşani - Monografie, Bucureşti: Ed.Sport-Turism, Col. Judeţele Patriei, 1980.
A. Cardaş, D.Ignat, Ghe.Slavic, Botoşani. Ghid turistic al judeţului, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1983.
41
V. Băcăuanu, N. Barbu, M. Pantazică, Al. Ungureanu, D. Chiriac, Podişul Moldovei. Natură, om, economie, Edit. Ştiinţifică şi Enciclope-
dică, Bucureşti, 1980.
160
Nivelul hidrostatic al acviferului freatic este situat la adâncimi medii de -1,00 m spre
marginile platoului şi respectiv de -2,00;-3,00 m spre centrul municipiului, cu excepţia zonei su-
dice şi a celei sud-estice unde adâncimile pot atinge -3,50;-4,00 m.
În perioadele bogate în precipitaţii, adâncimile nivelului hidrostatic au tendinţe de creştere
cu 0,50-1,00 m şi de înmuiere a terenului care îşi pierde uşor stabilitatea în zonele de versanţi.
Relieful aferent arealului municipiului Botoşani are următoarele caracteristici:
- aspect general de platou jos, cu altitudini de 170-200 m (sectorul nordic) la 150-160 m
(sectoarele central şi sudic);
- energie de relief în medie 30-40 m;
- limitele de nord şi est sunt traversate longitudinal de pârâul Sitna (cu afluentul său pârâ-
ul Luizoaia), iar limita de vest traversată de pârâul Dresleuca (cu afluentul său pârâul Teascu),
conferă platoului un aspect de interfluviu suspendat între două văi relativ adânci;
- pantele morfologice dintre platou şi văi sunt relativ line spre nord şi nord-est sau abrupte
spre est şi sud-vest, având aspect de pante deluviale;
- panta morfologică generală a platoului este orientată de la nord-vest spre sud-est, con-
formă cu panta reţelei hidrografice;
- în ansamblu relieful prezintă un caracter sculptural, specific microraionului Botoşani-
Dorohoi, datorat eroziunii diferenţiale a torenţilor permanenţi sau semipermanenţi;
- procesele geomorfologice care au generat caracteristicile geografice actuale sunt în spe-
cial ravenările, levigările, surpările şi alunecările de teren.
Clima municipiului se caracterizează prin încadrarea în climă continentală, cu accentuate
tente excesive specifice părţii de NE a teritoriului României. Altitudinea medie este de 160 m.
În această zonă, factorii meteorologici sunt determinaţi în principal de interferenţa a două
câmpuri barice: anticiclonul Polar şi ciclonul Azoric. Din acest motiv, clima în zona municipiului
are frecvente schimbări în funcţie de predominanţa unuia sau altuia dintre aceste câmpuri barice.
De asemenea, o influenţă importantă o are orografia Carpaţilor, care orientează în mod specific
curenţii de aer în zonă.
Temperatura medie plurianuală este de 8,6°C, cu o repartiţie medie pe luni după cum ur-
mează:
Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Media
T0C - 4,1 -2,6 +2,4 9,0 14,3 18,3 20,1 19,5 15,2 9,1 3,1 -1,5 8,6
Media temperaturilor din lunile de vară este mai scăzută decât în Câmpia Română, ca ur-
mare a efectului atenuator al maselor de aer polar din NE. Valoarea maximă a temperaturii înre-
gistrate a fost de 39,4°C, iar minima absolută de -30°C; fapt ce denotă un ecart de variaţie de pes-
te 69°C, adică o climă excesiv-continentală.
Data medie a apariţiei îngheţului la sol este 11 octombrie, iar data medie de dispariţie a
îngheţului de primăvară este 24 aprilie. Numărul mediu de zile pe an cu îngheţ continuu este de
140 zile, iar al zilelor fără îngheţ de 170 zile, fapt care califică clima drept relativ-rece faţă de res-
tul zonei extra-carpatice.
Nu s-au constatat fenomene de foehn şi frecvente inversiuni termice, dar trecerea tempe-
raturii prin 0°C de circa 48 ori pe an favorizează fenomenul de gelivitate.
Din măsurătorile efectuate la staţia meteorologică Botoşani rezultă că predomină vânturile
din NV cu o frecvenţă de 24%, urmate de cele din SE cu o frecvenţă de 18%.
Viteza medie a vântului după aceste direcţii este de 3,0m/s şi respectiv 2,4 m/s .Crivăţul
de NE este mai puţin frecvent, adică iernile sunt mai blânde. Perioadele de calm atmosferic sunt
161
prezente 28% din an, cu un maxim în decembrie de circa 41%. Viteza maximă a vântului a depă-
şit 35 m/s (circa 126 km/h), fapt ce solicită din plin rezistenţa construcţiilor supraterane.
Precipitaţiile medii anuale pe termen lung sunt evaluate la circa 580 mm/an sau l/m2, faţă
de media pe ţară de 630 mm/an. Abaterile de la un an la altul sunt mari, de la 964 mm/an la 345
mm/an (în 1946). Distribuţia pe luni a precipitaţiilor este următoarea:
Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Media
h p (mm) 29,5 25,5 30,1 45,5 66,3 81,6 81,1 61,5 49,7 39,0 33,6 30,1 580
l/m2 mm/an
Variaţia nivelului de precipitaţii este relativ mare. Astfel, în unii ani s-au măsurat în luna
iunie valori de 240 mm adică de 3,5 ori peste valoarea medie a acestei luni. In luna septembrie au
fost cazuri cu zero mm precipitaţii. Intensitatea medie anuală a precipitaţiilor pentru zona Moldo-
vei (mai mult de 95% din suprafaţa spaţiului hidrografic Siret-Prut) este redată în anexa numărul
13 .
Repartiţia ploilor pe frecvenţe şi durate, necesare calculului canalizării pentru apele pluvi-
ale (în sistem unitar), se înscrie în nomogramele existente în STAS. Cea mai intensă valoare a
precipitaţiilor s-a măsurat în luna mai, de peste 100 mm în 5 ore, adică circa 20 mm/oră, fapt ce
indică o reţea de canalizare dimensionată la ploi cu frecvenţa minimă de o dată la 3 ani.
Ninsorile încep de regulă în prima decadă a lunii noiembrie, iar dispariţia lor are loc până
la mijlocul lunii aprilie; numărul de zile cu zăpadă este în medie de 22, predominant în ianuarie,
februarie şi decembrie.
Apele de suprafaţă sunt reprezentate de pârâul Sitna cu afluentul său pârâul Luizoaia şi
pârâul Dresleuca cu afluentul său pârâul Teascu, toate tributare râului Jijia, afluent al Prutului.
Alimentarea acestor ape se face în proporţie de peste 86% din precipitaţii atmosferice, iar
regimul scurgerii variază în timp în raport cu cantitatea acestora. Astfel, în cursul anului debitele
cele mai scăzute se înregistrează toamna şi în prima parte a iernii (perioada septembrie-ianuarie),
iar cele mai ridicate în martie-aprilie (cu valori de opt ori mai mari decât precedentele).
Apele de suprafaţă cu scurgere nepermanentă sunt reprezentate de torenţii locali care de-
vin activi în perioadele bogate în precipitaţii sau care sunt generaţi de izvoare de coastă având
emergenţa la limita platoului natural, pe care este dezvoltat municipiul Botoşani. Aceşti torenţi
favorizează declanşarea fenomenelor de instabilitate, în special alunecările de teren, fenomenele
de eroziune din propriul bazin cât şi ravenarea şi sculptarea marginilor platoului natural, cu o va-
loare peisagistică însemnată.
Apele de suprafaţă stagnante sau cu scurgere impusă sunt reprezentate de iazuri, bălţi şi
smârcuri.
Iazurile, deşi constituie amenajări inginereşti hidrotehnice prin poziţia şi suprafaţa lor, cât
şi prin rolul lor deosebit în irigaţii, în atenuarea viiturilor şi dezvoltarea bazinelor piscicole, re-
prezintă elemente de peisaj specifice Câmpiei Moldovei, judeţului şi municipiului Botoşani.
Astfel, pe pârâul Sitna există iazul Cătămărăşti cu suprafaţa de 160 ha şi volumul acumu-
lării de apă de 14 milioane m3; pe pârâul Luizoaia există iazurile Lipca, Jalba şi Luizoaia având
suprafaţa totală de 15 ha; pe pârâul Dresleuca există iazul Curteşti cu suprafaţa de 39 ha, iar pe
pârâul Teascu există iazul Gavril cu suprafaţa de 10 ha. Bălţile, smârcurile şi tufărişurile ocupă
23 ha din albia majoră a pârâului Luizoaia.
Fauna se corelează cu vegetaţia care reprezintă baza ecosistemelor existente.
Ecosistemul de silvostepă respectiv din zonele de câmpie este constituit ca faună din rozătoare
(popândăul, căţelul pământului, şoarecele de stepă, şobolanul de câmp, iepurele de câmp) şi mus-
telide (dihorul şi nevăstuica).
162
Ecosistemul de pădure este predominat de vulpe. Păsările sunt comune celor două ecosis-
teme: graurul, pitpalacul, ciocârlia de câmp, dumbrăveanca, uliul porumbar ş.a. Peştii sunt repre-
zentanţi de clean (în pârâul Sitna şi afluenţii săi), lin, biban, iar în iazuri există mreana, crapul,
carasul, roşioara ş.a.
Vegetaţia naturală este caracteristică pentru o subunitate a Câmpiei Moldovei şi influenţa-
tă direct de clima continentală: vegetaţie ierboasă de stepă şi silvostepă, întreruptă de rare şi izo-
late petice de păduri de stejar în amestec cu tei şi ulm (204 ha în teritoriul administrativ, la care se
adaugă 37,1 ha plantaţii speciale - Cornişa Sucevei).
În jurul municipiului, pe o rază de 10 km, există în total 3.448,7 ha pădure (gorun, stejar,
carpen). În şesurile şi luncile pârâurilor existente cresc multe plante hidrofile ca de exemplu: pa-
pura, stuful, pipirigul , cât şi lemnoase ca de exemplu plopul şi salcia. Pajiştile, care ocupă supra-
faţa de teren de 489 ha, cuprind asociaţii floristice reprezentate predominant de graminee.
Vegetaţia cultivată din teritoriul administrativ al municipiului Botoşani reprezintă o su-
prafaţă de teren agricol de 2.610,1 ha, culturile fiind diversificate în funcţie de caracteristicile pe-
dologice existente (52% cernoziomuri cambice cu fertilitate bună, 11% cernoziomuri cu potenţia-
lul agroproductiv bun, 10% soluri gleice formate sub influenţa apei freatice situate aproape de
suprafaţă, cu productivitate scăzută, 6% erodisoluri, deci soluri erodate foarte puternic sau exce-
siv, 2,4% protosoluri antropice rezultate din depozitarea gunoaielor menajere, 6% soluri ale alu-
necărilor active sau stabilizate având nivel scăzut de fertilitate etc.).
Suprafeţele plantate ocupă 76.1% din teritoriul administrativ al municipiului, rezultând o
suprafaţă plantată de 243 m2 aferentă unui locuitor.
În intravilan, suprafaţa plantată este de 513,6 ha (12,4% din administrativ şi 38,0% din in-
travilan). Suprafeţele plantate publice ocupă 263,2 ha (6,4% din teritoriul administrativ şi 20,4
m2/locuitor), dintre care parcurile, grădinile şi scuarurile reprezintă 10,9 ha (0,3% din teritoriul
administrativ şi 0,8% din intravilan; 0,8 m2/locuitor).
Din punct de vedere al spaţiilor acoperite cu vegetaţie, se poate afirma că municipiul Bo-
toşani are o situaţie privilegiată faţă de celelalte municipii din Moldova.
Municipiul Suceava 42 este situat în platforma Suceava-Bosanci, parte componentă a
Podişului Sucevei şi care la rândul sau face parte din Podişul Moldovei 43 .
Din punct de vedere geologic Municipiului Suceava este situat în partea de nord-vest a
Platformei Moldoveneşti şi reflectă întru totul ansamblul structural în care se integrează.
Studiile şi cercetările de specialitate au ajuns la concluzia că, în fundamentul oraşului, la o
adâncime de circa 1200-1500 m, se găseşte scufundată marea unitate geostructurală a Platformei
Ruse, acoperită de sedimente necutate, de vârstă paleozoică, mezozoică şi terţiară.
Cele mai noi strate geologice care intră în alcătuirea reliefului actual sunt de vârstă
sarmatică şi cuaternară. Sondajele geologice confirmă ipoteza că ultima mare care a acoperit teri-
toriul oraşului a fost marea volhyniană (sarmaţian inferior).
Structura depozitelor sarmatice reflectă regimul de platformă (succesiuni de strate argilo-
nisipoase, marne, gresii şi calcare oolitice). Stratele sunt necutate şi au o înclinare sub 1°-2°, de la
NV-SE.
42
V.Băcăuanu, N. Barbu, M. Pantazică, Al.Ungureanu, D.Chiriac , Podişul Moldovei. Natură, om, economie, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980.
E. Emandi, E. Latiş, Şt. Ceauşu, C. Rainiciuc, Evoluţia urbană a oraşului Suceava, în Arhitectura, nr. 5, Bucureşti, 1984.
E. Emandi, V. Cucu, Şt. Ceauşu, Suceava (ghid de oraş), Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1983.
E. Emandi, V. Cucu, Şt.Ceauşu, Să nu dărâmi, dacă nu ştii să construieşti (Contribuţii de morfologie o urbană la cunoaşterea istoriei
oraşului Suceava), Ed. Glasul Bucovinei, 1992.
43
E. Gheorghiu , N. Lupu – Bratiloveanu, Podişul Sucevei în Geografia României, vol. IV, (colectiv autori), Edit. Academiei Române, 1992.
163
Din sarmaţianul mijlociu, zona Sucevei a devenit uscat, ea fiind supusă modelării factori-
lor externi.
Relieful actual este însă mult mai nou, el fiind datat la sfârşitul pliocenului şi începutul
cuaternarului. El s-a format pe seama unei câmpii fluvio-maritime sarmatice, care a fost fragmen-
tată de văi, în condiţiile unui climat predominant umed-temperat.
În zona vetrei oraşului, relieful este şi mai nou, de vârstă cuaternară. Acest lucru este con-
firmat de prezenţa teraselor pleistocene ale Sucevei, care se etajează până la altitudinea absolută
de 457 m (în dealul Căprăriei, NE Burdujeni), în timp ce în zona oraşului înălţimile cele mai mari
ale interfluviilor sculpturale nu depăşesc 425 m.
Astfel, sub raport structural, unitatea geologică pe care s-a format oraşul Suceava, este al-
cătuită din două etaje: un etaj inferior cutat, la peste 2.000 m adâncime şi un etaj superior, necu-
tat. Primul formează soclul cristalin al Platformei Moldoveneşti, cutat în orogenezele
precambriene. Cel de-al doilea etaj structural, care reprezintă cuvertura monoclinală a platformei,
este alcătuit din sedimente paleozoice, mezozoice şi kainozoice, necutate, cu o înclinare generală
a stratelor sub 1°-2°.
Relieful oraşului Suceava este în strânsă legătură cu factorii structural-litologici, care au
impus apariţia unor forme specifice 44 . Astfel, pe seama caracterului uşor monoclinal al formaţiu-
nilor sarmaţiene a luat naştere un relief structural bine dezvoltat. În formarea actualului relief al
oraşului Suceava rolul principal l-a avut reţeaua hidrografică, în special coborârea continuă a ni-
velului, de bază al râului Suceava.
Valea râului Suceava a făcut parte din prima generaţie de văi cu caracter consecvent, dato-
rită dezvoltării ei în sensul, înclinării stratelor, pe măsura adâncirii sale şi a afluenţilor săi din
preajma oraşului (Şcheia şi Areni) s-au conturat zone morfosculpturale (culoarele de văi şi
microdepresiuni şi morfostructurale (platouri structurale şi cueste).
Aspectul caracteristic al reliefului Sucevei este cel al unui vast amfiteatru ce coboară sub
formă de trepte către axul văii principale a râului Suceava. Înălţimea maximă, în vatra oraşului
este de 385 m în dealul Zamca, iar în albia Sucevei întâlnim altitudinile cele mai coborâte, care
oscilează între 277 m în dreptul Iţcanilor şi 268 m, către Lisaura. Energia maximă de relief a Dea-
lului Zamca, faţă de şesul Sucevei, este de 110 m, iar raportată la valea Şcheii, are cca. 90 m.
Declivitatea terenului diferă în cadrul oraşului. Astfel, aproximativ 60%, din suprafaţa
teritoriului are o declivitate de sub 30, (zona şesului Sucevei 45 , a teraselor şi a unor platouri
interfluviale ca Dealul Zamca şi Dealul Cetăţii 46 ). Restul teritoriului oraşului este ocupat de pante
între 3 şi 100 (25%) şi altele cu inclinare de peste 10° (15%). Sectoarele cu pante mari, ale căror
valori depăşesc uneori 20°, le întâlnim numai pe versanţii de V şi NE ai Dealului Zamca, zonă
cunoscută ulterior sub numele de "Coasta Şeptilici" 47 ,
Platourile structurale şi cuestele sunt considerate în toate lucrările care se referă la oraşul
Suceava şi împrejurimile sale ca forme deosebit de reprezentative pentru Podişul Sucevei. Cu ex-
cepţia părţii de N-V, întreg fondul construit al oraşului este implantat pe un platou structural ce
44
I. Bojoi, M. Patrichi, I. Seceleanu, Relieful structural din Podişul Sucevei. Câteva probleme de geomorfologie aplicată, în „Studii şi cercetări
de geografie”, Suceava, 1983.
45
Aici s-a depistat cel mai vechi nucleu de locuire urbană de pe teritoriul Sucevei Al. Artimon, Al. Rădulescu, „Necropola medievală de la Sf.
Dumitru din Suceava (sec. XV-XVIII)”, în anuar "Suceava", VIII, Suceava, 1981.
46
Sesizarea acestor platouri au făcut-o şi cronicarii turci, care au însoţit pe Suleiman Magnificul la Suceava, în 1538, când se descrie în faţa Cetăţii
acea "câmpie, (platou) plăcută şi întinsă... plină de desfătare”, Emandi E.I., în “Contribuţii la cunoaşterea evoluţiei urbanistice a oraşului Su-
ceava în secolele XIV-XX”, Edit. Univ. Ştefan cel Mare, Suceava, 1988.
47
Aici armenii aveau fântâni cu adâncimi cuprinse între 30 şi 40 m (Fântânile Frigurilor - 1775) ; E.I. Emandi, Monografia oraşului Suceava, Ed.
Glasul Bucovinei, 2002.
164
are o uşoară înclinare spre SE 48 . Aceste platouri se termină prin cueste, când sunt tăiate de văi
subsecvente (pârâul Şcheia şi Areni - subsecventă) sau abrupturi litologice care marchează partea
superioară a versanţilor văilor respective. Platoul Zamca este foarte clar delimitat de cueste atât la
vest (versanţii deluviali ai Şcheiei), nord (versantul Şeptilici) cât şi la est (versanţii deluviali ai
dealului Cetăţii, Dealul Uzinei şi ai Dealului Tătăruşi). Cercetări recente infirmă faptul că dealul
Zamca ar fi o terasă a Sucevei, acesta fiind considerat un platou cu origine sculpturală a cărui
vârstă e atribuită pleistocenului mediu.
Cuestele (versanţii deluviali) ocupă circa 30% din suprafaţa întregului teritoriu. Sistemul
de cueste este bine dezvoltat în bazinul Sucevei, având o orientare de la nord la sud. În cadrul
afluenţilor de pe dreapta, prin declivităţile mari pe care le are relieful, cât şi datorită dinamicii
active a proceselor geomorfologice actuale, ce se manifestă sub formă de alunecări, eroziuni
areolare şi liniare, aceste terenuri au constituit un mare neajuns pentru construcţiile urbane, mai
ales în partea de nord-vest a oraşului. Structura geologică monoclinală a sarmaţianului, desele
alternanţe de nisipuri, argile şi marne, cu intercalaţii de pachete de gresii, la care se mai adăugă
şi depozitele detritice cuaternare cu numeroase pânze de apă subterană deschise la zi pe pante, au
contribuit la evoluţia permanentă a versanţilor. Pe lângă acestea trebuie amintit şi omul, care prin
activitatea sa de utilizare intensivă a terenurilor (defrişări, culturi agricole, construcţii) a fost şi
este un factor activ care influenţează dezvoltarea acestor procese geomorfologice. În funcţie de
acest tip de degradări ce s-au accentuat în timp, s-au putut stabili versanţii cu degradări moderate
(în zona pârâului Areni - sau a Târgului - unde înclinările de pantă sunt cuprinse între 5 şi 10°,
predomină eroziunea areolară şi liniară, iar alunecările sunt cu totul întâmplătoare) şi versanţii cu
degradări accentuate. Cauzele principale care au contribuit şi contribuie la dezvoltarea alunecări-
lor sunt: pânzele de ape din sarmaţian, cu caracter etajat, la care se adaugă cele freatice de terasă
şi diluviale; energia mare a pantelor (zona Şeptilci), inclusiv subminarea bazei lor prin adâncirea
văilor; activitatea omului, mai ales prin defrişarea versanţilor. Aceste cauze, la care se adaugă şi
alternanţele de roci permeabile şi impermeabile cu pânzele de apă etajate fac ca în partea nordică
a oraşului să predomine alunecările cu caracter plastic, în trepte, combinate cu tasări sufozionale.
Cele mai multe dintre alunecările teren afectează negativ şi grav căile de comunicaţie, (str. M.
Sadoveanu, Tăbăcarilor şi intersecţia străzilor Cernăuţi, Unirii şi Ana Ipătescu), ceea ce a impus o
permanentă întreţinere şi consolidare. Alunecările sunt de tip inconsecvent, cu elemente morfolo-
gice bine individualizate. Aproape peste tot întâlnim cornişe înalte de 5-10 m, uneori etajate, de
la care se continuă un deluviu de pantă bine dezvoltat. De asemenea, clădirile situate pe versantul
drept al Sucevei şi cele din zona de confluenţă a pârâului "Cacaina" cu Suceava au avut mult de
suferit de pe urma proceselor morfogenetice actuale. Astfel, în anii 1912, 1929 şi 1977, după ploi
abundente şi de lungă durată, în oraşul Suceava, în zonele sus-menţionate şi împrejurimi s-au
semnalat puternice alunecări de teren.
O altă problemă care merită a fi subliniată este aceea că nu toate treptele de relief care se
întâlnesc pe versanţi se datoresc alunecărilor. Unele dintre ele reprezintă trepte de facies petro-
grafic (terase de denudaţie de natură litologică). Acest lucru apare destul de clar, mai ales pe ver-
santul nord-estic şi vestic al Dealului Zamca, unde alunecările sunt combinate cu astfel de trepte
litologice ce au afectat terenul pe care se găseşte biserica Sf. Maria.
Pe fondul general sculptural al reliefului vetrei municipiului Suceava s-au dezvoltat, în
timp, procese şi forme de acumulare fluviodeluvială strâns legate de cele de eroziune. Rolul mor-
fogenetic hotărâtor l-a avut aici râul Suceava cu afluenţii săi.
48
Iniţial, aşezarea a ocupat platoul Zamca şi pe cel al Cetăţii (sec. XV-XIX). E. I. Emandi, “Contribuţii la cunoaşterea evoluţiei urbanistice a
oraşului Suceava în secolele XIV-XX” ,Edit. Univ. Ştefan cel Mare, Suceava, 1988.
165
Albia majoră a Sucevei, modelată sub forma unor trepte ca şi şesurile văilor afluente, re-
prezintă cel mai tânăr relief de acumulare, de vârstă holocenă. Şesul Sucevei este orientat NV-SE,
cu lăţimi între 1-2 km şi este alcătuit în principal din prundişuri şi nisipuri cu lentile de argile, cu
o grosime totală de 5-11 m. Forajele executate au arătat că la baza şesului se întâlneşte un micro-
relief de albii vechi, sculptate cu aluviuni de vârstă holocenă. Diferenţa de nivel dintre punctele
de intrare şi ieşire ale Sucevei din oraş este egală cu diferenţa de nivel a şesului dintre aceleaşi
puncte, 8-10 m, ceea ce corespunde cu o pantă de circa 1,8%.
Albia minoră actuală a Sucevei are un curs meandrat, al cărui coeficient este de 1,5. Ca
urmare a adâncirii albiei în cadrul şesului aluvionar al Sucevei putem distinge trei trepte de relief
cu caracter îmbucat:
a) o treaptă între 0 şi 2 m, inundabilă permanent, cu prundişuri şi nisipuri la suprafaţă;
b) o treaptă mai înaltă, între 2-4 m, inundabilă periodic, ale cărei prundişuri şi nisipuri
sunt fixate parţial prin vegetaţiile din luncă. În acest sector se recunosc vechile albii părăsite ale
Sucevei.
c) cea de-a treia treaptă, cu altitudini relative cuprinse între 4 şi 7 m, reprezintă partea cea
mai înaltă a şesului, individualizată sub forma unei terase de luncă, cu caracter de trecere la tera-
sele de versant 49 ;
Dintre terasele fluviale de pe dreapta Sucevei s-a individualizat numai terasa de 60-70 m.
Aceasta este paralelă cu versantul abrupt al văii, începând din Dealul Cetăţii până la Lisaura, ea
fiind reprezentată printr-un pod îngust de 100-150 m care, morfologic, nu se deosebeşte de restul
interfluviului. Baza prundişurilor, este tot la 330 m altitudine absolută, însă peste ele se găseşte o
cuvertură groasă de 5-10 m, de luturi nisipoase cu caracter loessoid, de origine aluviuo-coluvială.
Clima municipiului se încadrează în climatul de tip temperat-continental, cu influenţe bal-
tice.
Factorii naturali şi antropici care influenţează clima şi care au determinat existenţa unor
deosebiri microclimatice între diferite puncte ale oraşului (centru, zona Iţcani-Gară, zona mânăs-
tirii Zamca, zona Burdujeni-combinat şi zona Burdujeni-Centru) sunt:
- altitudinea, gradul de fragmentare şi orientarea versanţilor;
- peisajul urban, alcătuit din blocuri cu încălzire centrală, străzi pavate, unităţi industriale;
mează:
Lunile I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Media
T0C - 4,3 -2,6 +1,4 8,9 14,7 17,7 19,9 18,3 14,3 8,6 2,7 -1,5 8,2
Media temperaturilor din lunile de vară este mai scăzută decât în Câmpia Română, ca ur-
mare a efectului atenuator a maselor de aer polar din NE.
Valoarea maximă a temperaturii înregistrate a fost de 38,8°C, iar minima absolută de
31°C, fapt ce denotă un ecart de variaţie de peste 69°C, adică o climă excesiv-continentală.
Data medie a apariţiei îngheţului la sol este 7 octombrie, iar data medie de dispariţie a în-
gheţului de primăvară este 30 aprilie. Numărul mediu anual de zile cu îngheţ continuu este de cir-
ca 144 zile, iar al zilelor fără îngheţ de circa 166 zile, fapt care califică clima drept relativ rece
faţă de restul zonei extracarpatice.
49
Această terasă de luncă a constituit în Evul mediu locul de "păstorire" a vitelor târgoveţilor, apoi în epoca modernă pe acelaşi loc s-au construit o
moară, o velniţă şi o berărie, iar în epoca contemporană aici, fost amplasată cea mai mare şi puternică platformă industrială a oraşului (întreprin-
deri de grad republican), cunoscută sub numele de "Zona industrială” şi „Valea Sucevei".
166
În timpul verii, cu insolaţie puternică, temperatura la sol este destul de ridicată. Astfel,
când temperatura medie lunară a aerului este de 18-190 C, temperatura la suprafaţa solului (cer-
noziom levigat) urcă la 34-350 C.
Masele de aer au circulaţia dominantă de la vest la est. Dar datorită circulaţiei aerului care
se face paralel cu marginea munţilor şi care este canalizat apoi pe culoarul râului Suceava, vântu-
rile dominante sunt dinspre nord-vest. Această circulaţie generală este „răsturnată” iarna sub in-
tensitatea crivăţului care bate dinspre est, care este şi aducător de geruri.
Din măsurătorile efectuate la staţiile meteo‚ rezultă că predomină vânturile din NV cu o
frecvenţa de 25%, urmate de cele din SE cu o frecvenţă de 8%.
Viteza medie a vântului după aceste direcţii este de 3,1m/s şi respectiv 2,0 m/s.
Precipitaţiile medii anuale pe termen lung sunt evaluate la circa 538 mm, faţă de media pe ţară de
circa 630 mm/an.
hp (mm) 18,1 14,6 25,8 46,2 78,1 81,8 76,8 73,3 50,3 37,7 15,3 20,0 538
l/m2 mm/an
Abaterile de la un an la altul sunt mari. Astfel în anul 2005 care a fost un an ploios au
fost înregistrate valori de circa 973 mm/an faţă de 561 mm/an din anul precedent. Într-un an sece-
tos , în anul 2000, 50 au căzut 266 mm (mai puţin decât în zonele aride ale ţării).
Distribuţia pe luni a precipitaţiilor este următoarea:
Variaţia stratului de precipitaţii este relativ mare. Astfel, în unii ani s-au măsurat în luna
iunie valori de 230,4 mm adică de 3 ori peste valoarea medie a acestei luni. În lunile septembrie
şi octombrie au fost „cazuri cu zero precipitaţii”. Repartiţia ploilor pe frecvenţe şi durate, necesa-
re calculului canalizării pentru apele pluviale (în sistem unitar), se înscrie în nomogramele exis-
tente în STAS. Cea mai intensă ploaie s-a măsurat în luna iunie, de peste 60 mm în 2 ore, adică
circa 30 mm/oră, fapt ce indică o reţea de canalizare care trebuie dimensionată la ploi cu frecven-
ţa minimă de odată la 3 ani.
Ninsorile sunt un fenomen obişnuit şi încep de regulă în prima decadă a lunii noiembrie,
iar încetarea lor are loc până la mijlocul lunii aprilie; numărul de zile cu zăpadă este în medie de
27, predominant în ianuarie, februarie.
Principala apă curgătoare din perimetrul municipiului, râul Suceava, creează în dreptul
oraşului o albie largă, un adevărat culoar de 1,5 km lăţime, în cea mai mare parte neinundabilă, ca
urmare a măsurilor de îndiguire şi protejare a întregului spaţiu afectat zonei industriale şi de
agrement.
De-a lungul timpului, râul Suceava a suferit deplasări succesive către S-SV, lăsând în par-
tea opusă vechi albii sub formă de terase. Un rol important atât în evoluţia văii principale, cât şi a
celor afluente l-au avut procesele geomorfologice de modelare a versanţilor.
Râul Suceava primeşte pe partea dreaptă pâraiele Şcheia şi Târgului, cu versanţi asime-
trici, iar pe stânga Mitocu, Bogdana, Dragomirna şi pârâul Morii.
Apele stătătoare, sunt, în general, puţin răspândite, ele fiind recente creaţii ale omului.
Astfel, în partea de nord a oraşului se află lacul de acumulare de la Dragomirna, care este folosit
pentru alimentarea cu apă industrială a industriei sucevene şi care este supus în prezent unui pro-
ces intens de amenajare în vederea realizării unei baze sportive de odihnă şi de agrement. Pe teri-
toriul oraşului precum şi în comunele învecinate mai există câteva iazuri mici (Feteşti, Moara,
Buneşti, Siminicea).
50
Seceta din vara anului 2000 a fost considerată cea mai puternică din ultimii 20 ani, conform A.N.M. 2002
167
Ape subterane se găsesc (în cantităţi reduse ) pe latura de nord a municipiului Suceava.
Aceste ape (ape subterane libere) provin din precipitaţii şi sunt dure, alcaline şi slab alcaline.
În prundişurile care intră în alcătuirea şesurilor aluviale ale Sucevei se găsesc strate acvi-
fere care sunt exploatate de către consumatorii industriali din zonă. Debitul acestor strate variază
în funcţie de nivelul şi debitul apelor râului care le alimentează dar şi în funcţie de precipitaţii.
În împrejurimile municipiului se găseşte atât vegetaţie specifică zonei dealurilor, cât şi cea
caracteristică zonei de luncă.
Suceava şi teritoriul înconjurător aparţin în întregime zonei pădurilor de foioase care, mult
reduse în decursul vremurilor, au căpătat un aspect discontinuu. În prezent, din vechiul codru au
rămas împădurite doar masivul Dragomirna şi dealul Ciungilor (Ilişeşti).
Îndesirea construcţiilor în intravilan şi amenajarea văii Suceava în scop industrial şi ener-
getic au impus noi amenajări de spaţii verzi, pentru recreere şi agrement, fie la "Cetatea de Sca-
un", fie în lunca Sucevei, la "Ştrand" şi Zamca.
Azi suprafaţa totală a parcurilor din perimetrul oraşului Suceava este de 315 ha. Spaţiile
verzi sunt amplasate în exteriorul nucleului central al oraşului (cu excepţia "Parcului Central"
din "Piaţa Independenţei "): parcul dendrologic "Şipot" (7 ha amenajat în perioada 1975 - 1977
cuprinde peste 160 specii arboricole); "Parcul Gării Iţcani" (2 ha); "Parcul Areni" (3 ha); Parcul
Zamca (27 ha) şi zona de agrement "Ştrand". Parcurile "Areni", "Zamca" şi "Ştrand" includ şi
zonele sportive, respectiv stadionul "Libertăţii" şi "Turnul de paraşutism".
Încadrarea acestor complexe sportive cu o zonă de recreere şi de ansambluri de locuit
adaptate stilurilor sobre, accentuează silueta urbană şi personalitatea arhitecturală a Sucevei într-
un mod agreabil.
Ponderea spaţiilor verzi amenajate în vatra oraşului şi împrejurimi este de circa 15% din
suprafaţa vetrei (1.345 ha).
În spaţiile publice, alături de aliniamentele de pomi, parterele de flori şi peluzele de ga-
zon, plantaţia apare în combinaţie cu pergole, jardiniere şi poterii care, în afara rolului decorativ,
asigurat de plantele agăţătoare şi flori, se folosesc ca piese de delimitare şi compartimentare a
spaţiului sau ca surse de umbră (mai ales în zona centrală de pe strada Ştefan cel Mare).
În perimetrul exterior al oraşului, se bucură de condiţii bune de dezvoltare cerealele, plan-
tele tehnice, legumele. În lunca Sucevei serele ocupă şi ele un loc destul de însemnat. Livezile de
pomi fructiferi acoperă versanţii însoriţi ai dealurilor din împrejurimi, fiind vestite pentru speciile
lor variate şi pentru producţiile mari obţinute.
Diversitatea condiţiilor fizico-geografice din zonă se reflectă şi în cadrul lumii animale
prin bogăţia de mamifere, mai ales ierbivore, precum şi prin numeroasele păsări.
În pădurea de la Pătrăuţi trăieşte o colonie de cerbi, iar în cea de la Mihoveni sunt mulţi
fazani. Interes cinegetic în zonă mai prezintă iepurele, căprioara, vulpea şi mistreţul, care popu-
lează pădurile din apropiere. Dintre păsări predomină graurul, botgrosul şi sitarul.
Solurile din raza oraşului intră, în general, în categoria celor de silvostepă, solurile
cernoziomice levigate fiind specifice zonei. Aceste soluri par o formă relictă, corespunzătoare
unei epoci mai secetoase din trecut, dat fiind faptul că sunt soluri tipice de silvostepă. Ele sunt
cele mai fertile soluri din zonă, folosite la cultura cartofului, sfeclei de zahăr şi cerealelor.
Pe terasele superioare ale Sucevei se găsesc soluri cenuşii de pădure, cu o fertilitate mai
scăzută; în lunca Sucevei există soluri aluvionare, formate din depozite fluviale de pietriş şi nisip,
utilizate, în parte, pentru cultura legumelor şi a cartofului.
168
Municipiul Iaşi 51 , din punct de vedere geologic, aparţine unităţii structurale a Platformei
Moldoveneşti caracterizată printr-o mobilitate tectonică redusă, cu o structură şi o constituţie lito-
logică relativ simplă.
Studiile geologice de specialitate efectuate prin foraje adânci executate în cartierele
Nicolina şi Socola indică existenţa următoarelor formaţiuni: precambrianul, apoi ordovicianul şi
silurianul din cadrul erei paleozoice, cretacicul din mezozoic, precum şi badenianul, sarmaţianul
şi cuaternarul din era kainozoică.
Din punct de vedere seismic, municipiul Iaşi este puternic influenţat de cutremurele de
"tip moldavic" cu centrul principal în Vrancea. Dintre cutremurele mai importante înregistrate pot
fi menţionate cele din anii 1471, 1516, 1620, 1738, 1802 (numit şi Cutremurul cel Mare), 1868,
1894, 1908. Ultimele seisme puternice înregistrate la Iaşi sunt cele din 10.06.1940 şi 04.03.1977,
ambele cu magnitudini ce au depăşit gradul 7 pe scara Richter.
Condiţiile structurale şi litologice sunt foarte favorabile acumulării şi vehiculării unor vo-
lume importante de apă subterană.
Nivelul hidrostatic al acviferului freatic variază în funcţie de zonă astfel:
- în zona depozitelor aluvio-proluvio-coluviale de şes, ce corespunde şesurilor, glacisuri-
lor şi conurilor de dejecţie ale Bahluiului şi afluenţilor săi, adâncimea este de 0-7 m, respectiv 0-3
m . Apele freatice din glacisuri sunt utilizate de multă vreme prin fântâni.
- în zona depozitelor deluviale de versant, ce corespunde versanţilor de la nord de Bahlui
adâncimea pânzei freatice variază între 0-5 m în timp ce la partea superioară a versanţilor de la
sud de acesta (versanţii de la est de Nicolina), adâncimea pânzei freatice variază între 0-10 m şi
între 0-20 m, pe versanţii dealurilor Bucium-Păun.
- în zona depozitelor aluvio-coluviale de terasă, prezente pe partea stângă a Bahluiului şi a
Nicolinei, nivelul apei subterane variază între 10 şi 20 m, ajungând însă şi la 0 m spre marginea
teraselor, (artificial, datorită pierderilor din reţeaua de canalizare).
- în zona depozitelor eluviale de interfluviu (prezentă pe suprafeţe restrânse la partea su-
perioară a dealurilor Cetăţuia, Vişan, Vlădiceni şi Bucium) apa este la adâncimi de 2 până la 8 m
şi în cantităţi reduse.
Sunt însă apreciabile depozitele purtătoare de apă din dealurile Păun – Repedea, reprezen-
tând o posibilă sursă importantă de alimentare a oraşului.
Primele aducţiuni de apă au vizat surse exterioare oraşului, apele din intravilan de calitate
scăzută, fiind folosite în principal pentru creşterea animalelor şi uzul casnic.
Din punct de vedere al reliefului zona municipiului Iaşi se află la contactul a două mari
subunităţi geografice ale Podişului Moldovei:Câmpia Moldovei şi Podişul Central Moldove-
nesc 52 .
Ca înfăţişare, relieful se prezintă sub forma unei serii de coline domoale, înşirate pe stân-
ga văii Bahluiului şi de dealuri şi platouri mai impunătoare, aparţinând Coastei Iaşilor, pe dreapta
acestei văi. Printre înălţimi, de ambele părţi se orientează spre Bahlui pâraie cu şesuri frecvent
inundabile. Văzut de pe dealul Repedea, întregul ansamblu de înălţimi şi văi oferă imaginea unui
larg amfiteatru natural. Impresia acesta este creată, în primul rând, de etalarea înălţimilor către
limitele de nord şi sud ale teritoriului administrativ (dealurile La Coşări-200 m, Rediului-200 m,
Şorogari-202 m, Aroneanu-218 m, iar la sud de Bahlui, dealurile Miroslava- 183 m, Galata-185,
Cetăţuia-130 m, Socola-130 m, Căpriţa -230 m, Vlădiceni-200 m, Trelea-344 m, Păun- 404 m).
51
Al. Ungureanu, - Oraşele din Moldova. Studiu de geografie economică, Ed. Acad. RSR, Bucureşti, 1980.
Al. Ungureanu - Evoluţia teritoriala a oraşelor din Moldova, Analele Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi, T XXII, Iaşi, 1976 .
*** - (colectiv), Geografia municipiului Iaşi, Ed. UAIC, Iaşi, 1987.
52
N. Barbu, Al.Ungureanu, Geografia municipiului Iaşi, Ed. Univ.” Al.I. Cuza”, Iaşi, 1987.
169
descreşterea altitudinii spre Bahlui, treptat pe stânga şi mai brusc pe dreapta, ca şi aplatizarea co-
linelor pe partea stângă spre contactul cu şesul Bahluiului (în sectoarele de dezvoltare maximă a
podului teraselor de 20-25 m şi de 60-70 m) întăresc această impresie.
Pe teritoriul municipiului Iaşi sunt prezente mai multe categorii de relief: structural (re-
prezentat de platourile structurale din sudul aşezării, favorabile construirii şi văile de tip subsec-
vent, obsecvent sau consecvent), sculptural (50% din teritoriu), de acumulare şi antropic.
Cele mai tipice forme de manifestare a influenţei structurii geologice, asupra reliefului, se
realizează în cadrul văilor. Unele din ele sunt orientate conform înclinării generale a stratelor
(Valea Lupului, Rediu, Podgoria, Copou, Cîrlig, Ciric), altele intersectează stratele sub diferite
unghiuri (valea Bahluiului este aproape perpendiculară pe căderea stratelor, valea Nicolinei) iar o
a treia categorie are profilul longitudinal orientat în sens invers faţă de monoclinul structural
( Ştefan Vodă, Manta Roşie, Vişan, Vămeşoia).
Relieful sculptural este reprezentat de interfluvii sculpturale stabile, favorabile construirii
de locuinţe şi versanţi (ocupând 30% din suprafaţa oraşului) afectaţi de procese geomorfologice
active.
Relieful de acumulare este reprezentat de cele şapte terase fluviatile (reprezentând 17%
din teritoriul oraşului) ale Bahluiului şi Nicolinei, cu altitudini până la 170 m, respectiv 135 m.
Podurile teraselor sunt stabile, uscate (cu excepţia terasei holocene a Nicolinei, mlăştinoasă), slab
înclinate. Zone mai puţin stabile sunt părţile laterale de desprindere a unor cornişe de alunecare
(versantul estic al Copoului) sau zonele mai umede de la baza terasei inferioare (centrul actual al
oraşului).
Şesurile aluviale (22% din intravilan), inundate periodic până la regularizarea cursului
Bahluiului, continuă să necesite lucrări speciale în vederea construcţiilor, datorită nivelului ridicat
al pânzei freatice.
Glacisurile de acumulare (20% din suprafaţă) de la contactul teraselor cu şesul şi dintre
nivelurile succesive de terase, impun şi ele măsuri speciale în vederea construirii, datorită umidi-
tăţii ridicate a substratului.
Intervenţiile antropice au modificat în timp aspectul iniţial al reliefului, sporind gradul de
risc natural. Este vorba despre lucrări în scop edilitar, utilitar-agricol (sporirea surplusului de apă,
prin irigaţii, pe unii versanţi sau umectarea bazei acestora, favorizând alunecările de teren în zona
Ţicău, Galata, Târguşor Copou.) şi utilitar-industrial (de exemplu excavaţiile pentru exploatarea
argilei, care au activat alunecările de teren din bazinul pârâului Vlădiceni).
Clima municipiului Iaşi prezintă un caracter continental pronunţat, fiind influenţată de
masele de aer de provenienţă răsăriteană; iernile sunt geroase, iar verile călduroase.
Diferenţa de altitudine dintre partea de S-E a Câmpiei Moldovei şi marginea de N-E a Po-
dişului Central Moldovenesc determină existenţa unor brize, procese de főehnizare şi inversiuni
termice.Poziţia dealurilor şi a văii Bahluiului permit pătrunderea vânturilor dinspre E şi N-E.
mează:
T0C - 3,5 -1,8 +3,1 10,2 16,0 19,5 21,2 20,5 15,9 10,0 4,1 -0,8 9,5
Mediile lunare ale temperaturilor maxime zilnice oscilează între 0,60C iarna şi 27,70C va-
ra, iar mediile lunare ale temperaturilor minime zilnice oscilează între -6,10C iarna şi 12,10C vara.
Valoarea maximă a temperaturii înregistrate a fost de 40,0°C (27.07.1909), iar minima
absolută de -36,3°C (01.02.1937), fapt ce denotă un ecart de variaţie de peste 76,3°C, adică o
climă excesiv-continentală.
170
Data medie a apariţiei îngheţului la sol este 1 noiembrie, iar data medie de dispariţie a în-
gheţului de primăvară este 11 aprilie.
Frecvenţa anuală cea mai mare o deţin vânturile de N-V, adică cele corespunzătoare ori-
entării generale a reliefului(22,8%). Larga deschidere spre Lunca Prutului favorizează şi pătrun-
derea curenţilor de aer din E (14,5 %).
Vânturile de N-V au viteze medii lunare ce variază de la 4,9 m/s la 6,4 m/s . Vânturile de
E au viteze medii lunare ce nu depăşesc 3,5 m/s . Umezeala medie multianuală este redusă, 78%.
Cele mai multe zile uscate anual sunt 9,1 iar cele umede 93,9.
Regimul anual al precipitaţiilor este de tip continental, maxima fiind în luna iunie, 784
mm iar minima în februarie, 279 mm. Precipitaţiile medii anuale pe termen lung sunt evaluate la
517,8 mm/an (sau l/m2 ) faţă de media pe ţară, de 630 mm/an.
hp (mm) 26,9 26,9 28,4 43,9 55,9 82,6 69,3 56,0 45,3 32,5 37,0 29,7 517,8
l/m2 mm/an
Precipitaţiile solide pot cădea, în medie, în 13 -14 zile pe an.
Ninsorile încep de regulă în ultima decadă a lunii noiembrie, iar dispariţia lor are loc până
la mijlocul lunii martie.
ale (în sistem unitar), se înscrie în nomogramele existente în STAS. Cea mai intensă ploaie s-a
măsurat în luna iunie, de peste 55 mm în 2 ore, adică circa 27 mm/oră, fapt ce indică o reţea de
canalizare care trebuie dimensionată la ploi cu frecvenţa minimă de odată la 3 ani.
În lucrarea „Clima şi microclimatele din zona oraşului Iaşi” (1979), E. Erhan distinge
două tipuri de climate în cadrul municipiului Iaşi:
1. Climatul urban, suprapus intravilanului, cu un albedou ridicat, un grad mult mai mare
de impurificare a atmosferei şi având surse suplimentare de căldură care determină diferenţe ter-
mice de circa 0,5-1,5°C faţă de extravilan. Acestea stau la baza apariţiei fenomenului de briză
urbană, explicând totodată avansul de o săptămână în dezvoltarea plantelor şi topirea mai timpu-
rie a zăpezii. Nebulozitatea atmosferică este mai accentuată, solul şi aerul sunt mai uscate datorită
evaporaţiei mai reduse, viteza şi direcţia vântului sunt modificate în funcţie de trama stradală iar
ceaţa este mai frecventă.
În cadrul acestui tip de climat se pot diferenţia mai multe sectoare cu microclimate proprii
a) sectorul industrial-feroviar, prezent în lungul căii ferate şi cuprinzând atât zona indus-
trială cât şi o parte din cartierele rezidenţiale din imediata apropiere a acesteia, caracterizat prin
impurificarea accentuată a atmosferei şi frecvenţa ceţii.
b) sectorul climatic al vechiului nucleu urban, caracterizat de reducerea circulaţiei aerului,
a umezelii şi a amplitudinilor termice, cu o activitate umană intensă, aspecte ce determină impuri-
ficarea complexă a aerului în această zonă.
c) sectorul climatic rezidenţial, din partea de nord-vest şi cea de est-nord-est a oraşului,
unde se înregistrează valori moderate ale temperaturii şi umezelii aerului, frecvenţa mai mică a
ceţurilor, grosimea şi durata mai mare a stratului de zăpadă, o circulaţie locală activă, benefică,
sub forma brizei urbane. În cadrul acestui sector se diferenţiază microclimatul de Copou şi cel de
Tătăraşi, şi, incluse în acestea, microclimatele specifice parcurilor.
d) sectorul climatic de periferie urbană, este o zonă de tranziţie, unde sunt specifice circu-
laţia aerului sub formă de briză urbană sau vânt zonal, temperatura mai scăzută a aerului, ume-
zeala mai ridicată şi puritatea mai accentuată a atmosferei. Şi aici se disting microclimate specifi-
ce precum Bucium, Galata, Păcureţ, Breazu-Munteni-Bogdan, Ţicău, Moara de Vânt.
171
2. Climatul periurban, favorabil practicării agriculturii şi pomiculturii, include microcli-
matele: de albie majoră a Bahluiului şi a afluenţilor lui, de suprafeţe de terase şi interfluvii, de
versanţi însoriţi, de versanţi slab însoriţi, microclimatul Coastei Iaşilor, cel al platoului structural
Repedea, al masivului împădurit Repedea-Păun şi complexul microclimatic de lac şi pădure.
Reţeaua hidrografică a municipiului Iaşi este un sector al bazinului hidrografic al râului
Bahlui. Pe teritoriul Iaşului râul Bahlui primeşte următorii afluenţi:
- mal stâng : pârâul Lupului, Fundul Văii (Rediu), Cacaina, Ciric, Chiriţa, Orzeni;
- mal drept: Nicolina, Vămăşoaia;
Pe cursul apelor ce străbat oraşul Iaşi se găsesc acumulările: în nord, Vânători, Cârlig,
Aroneanu, Ciric şi Chiriţa iar în sud Cornet, Iezăreni, Bârca, Ciurbeşti, Ciurea.
Alimentarea cu apă a râurilor provine în general din precipitaţii, fapt ce determină variaţii
mari de debite de la un anotimp la altul.
Curs de apă permanent are doar râul Bahlui, afluenţii având o curgere temporară.
Ape minerale sarmaţiene au fost identificate în zonele Breazu, Grădina Botanică, Dealuri-
le Galata şi Repedea. Singurul loc unde au fost valorificate a fost Brezu, într-un puţ dezafectat
astăzi. Apele sunt sulfatate, magnezian-sodice, cu calităţi purgative.
Apele minerale badeniene sunt deschise prin foraje în zona Nicolina şi la fosta fabrică Ţe-
sătura. Sunt sulfuroase, clorosodice, iodo-bromurate, bicarbonat-calcice, hipertonice.
Apele minerale siluriene sunt deschise prin foraje în zona Nicolina la 600-1000 m. Sunt
mezotermale (400 C), intens sulfuroase, iodurate, bromurate şi hipertonice. Apele sunt fosile, iar
debitarea se face artezian.
Apele libere asigură alimentarea cu apă a populaţiei şi a industriei urbane. M. Schram, M.
Pantazică şi C. Martiniuc (1977) au delimitat patru sectoare hidrogeologice pe teritoriul oraşului
Iaşi:
- unitatea depozitelor aluvio-proluvio-coluviale de şes, cu subunitatea şesurilor Bahluiului
şi afluenţilor săi şi subunitatea glacisurilor şi conurilor de dejecţie ale afluenţilor Bahluiului. Ape-
le freatice din glacisuri sunt utilizate de multă vreme prin fântâni;
- unitatea depozitelor deluviale de versant;
- unitatea depozitelor aluvio-coluviale de terasă, prezente pe partea stângă a Bahluiului şi
a Nicolinei;
- unitatea depozitelor eluviale de interfluviu (prezentă pe suprafeţe restrânse la partea su-
perioară a dealurilor Cetăţuia, Vişan, Vlădiceni şi Bucium).
Vegetaţia municipiului Iaşi are caracter predominant de silvostepă. Datorită reliefului ac-
cidentat şi diferenţei de altitudine între nivelul inferior al văilor (circa 40 m în şesul Bahluiului) şi
nivelul superior al dealurilor dominante (peste 200 m), ea are o dispoziţie etajată (stepă, silvoste-
pă, pădure) în strânsă legătură cu etajarea climei şi solurilor.
Vegetaţia naturală primară a fost puternic modificată în ultimele secole datorită activităţi-
lor umane.
În flora spontană speciile orientale şi nordice faţă de cele vestice şi sudice. Alături de flo-
ra spontană în municipiul Iaşi s-au introdus peste 1000 de taxoni (specii) ornamentali, indigeni şi
exotici, care imprimă variate aspecte decorative grădinilor, parcurilor, scuarurilor, aleilor şi stră-
zilor.
În municipiul Iaşi sunt protejate 15 parcuri dendrologice destinate florei ornamentale şi
exotice şi 8 perimetre speciale forestiere cu rol de agrement, de consolidare a versanţilor şi puri-
ficare a atmosferei municipiului Iaşi.
În afara faunei şi florei ocrotite, în cuprinsul ariilor protejate în municipiul Iaşi au fost
identificate numeroase exemplare de arbori şi arbuşti a căror valoare deosebită a impus ocrotirea
172
prin declararea lor ca monumente ale naturii. În evidenţa APM Iaşi există, numai în municipiul
Iaşi, 120 exemplare de arbori ocrotiţi ca monumente ale naturii. Aceştia sunt fie reprezentanţi ai
regnului vegetal cu o vârstă venerabilă (unii au peste 300 de ani), fie au numele legat de mari per-
sonalităţi: teiul lui Eminescu, stejarul lui Berthelot şi alţii.
Pe ansamblul oraşului spaţiile verzi ocupă 419,5 ha deci circa 4,4% din suprafaţa oraşului
rezultând un indice de 12,17 m2/locuitor, considerat cu totul nesatisfăcător.
Varietatea factorilor pedoclimatici a determinat formarea în cadrul zonei urbane a unui
înveliş de sol destul de complex în raport cu suprafaţa acestuia situată în zona de silvostepă. Se
întâlnesc următoarele tipuri de soluri: molisolurile, argiluvisolurile, solurile hidro-halomorfe, so-
lurile slab evoluate. Importante modificări fizice (în special fizico-mecanice), chimice şi biochi-
mice ale solurilor urbane au fost introduse prin antropizare intensă.
Municipiului Piatra-Neamţ 53 se suprapune din punct de vedere geologic ultimelor uni-
tăţi structurale ale orogenului Carpaţilor Orientali, respectiv: pânza Vrancei şi pânza Pericarpati-
că. Pânza Vrancei reprezintă ultima unitate a flişului Carpaţilor Orientali. În municipiul Piatra
Neamţ pânza Vrancei apare la zi sub forma unei semiferestre, cunoscute sub numele de
„semifereastra Bistriţei”, dezvelită aici prin eroziune de sub pânza de Tarcău. Semiferestra Bistri-
ţei este formată din depozite de vârstă Cretacică, Paleogenă, Neogenă (Oligocen Miocenă).
Pânza pericarpatică (zona miocenă subcarpatică cu caracter molasic) se situează la est de
pânza Vrancei şi corespunde sub raport geografic cu zona subcarpatică. Ea prezintă o structură de
sinclinoriu deversat spre est, încălecat la vest de unitatea flişului marginal şi şariat spre est, în
lungul liniei pericarpatice, peste Platforma Moldovenească.
Formaţiunile sale se extind la est de culmile Cozla, Pietricica şi Cernegura, dar sunt în
bună parte acoperite de depozite cuaternare ale Cuejdiului şi Bistriţei. În alcătuirea acestei unităţi
structurale, participă formaţiunile: Formaţiunea saliferă inferioară, Formaţiunea gresiei de Con-
dor, Formaţiunea de Măgireşti -Tescani, Formaţiunea de Perchiu, Formaţiunea cenuşie.
În pânza Vrancei formaţiunile cretacic-miocene sunt prinse într-un sistem de cute anticli-
nale şi sinclinale. Structura majoră a zonei o constituie anticlinalul Doamna - Horaiţa, care se di-
rijează din masivul Cernegura, prin valea Săratei, valea Cuejdiului şi până în Cracăul Negru spre
nord. La est de anticlinalul Doamna - Horaiţa se evidenţiază o cută anticlinală scurtă, între
Cernegura şi Pietricica. Este un fals anticlinal, apărut prin recutarea flancului invers al cutei cul-
cate (răsturnate) a anticlinalului Doamna-Horaiţa. Între brahi-anticlinalul Piatra-Neamţ şi anticli-
nalul Doamna-Horaiţa din Cernegura se interpune o cută sinclinală cu depozite oligocene este
aşa-zisul „sinclinal Văleni".
În pânza Pericarpatică formaţiunile miocene sunt prinse în structuri anticlinale şi sinclina-
le cu orientare nord - sud, mascate însă în cea mai mare parte de depozitele cuaternare.
Între cele două pânze, pânza de Vrancea de la vest şi Pericarpatică din est, există raportul
de încălecare după o falie profundă denumită de I. Băncilă „linia externă" şi al cărei traseu se pla-
sează la est de Cozla şi Pietricica, unde oligocenul mai vechi se dispune anormal peste formaţiu-
nea saliferă mai nouă.
În cuprinsul arealului oraşului Piatra-Neamţ, relieful înregistrează în peisaj o mare varie-
tate de forme, ca rezultat al unei structuri geologice distincte, dispuse sub formă de fâşii longitu-
dinale cu o orientare generală nord-sud, al unei modelări adaptate la litologie şi structură, al etajă-
rii biopedoclimatice şi unei intense activităţi antropice.
53
M. Apăvăloaie, Piatra Neamţ. Studiu monografic, Edit. Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ, 2005.
I. Donisă, Al. Ungureanu, Subcarpaţii Moldovei. Caractere generale. Subcarpaţii Neamţului, în Geografia României, vol. IV. Regiunile peri-
carpatice, Edit. Acad. Buc., 1992.
173
Cel mai important modelator al acestei unităţi, râul Bistriţa, în sectorul montan se înscrie
pe un scurt traseu transversal faţă de cutele flişului extern, între Bâtca Doamnei şi Dealul
Cârloman, atingând o lăţime a văii de până la 750 m. În sectorul subcarpatic, valea capătă o lăţi-
me foarte mare, de 4-7 Km, cu terase de mare extindere şi deosebită importanţă pentru oraş (loc
de amplasare a intravilanului şi a obiectivelor economico-administrative, importante rezerve de
ape freatice ş.a.)
Marile unităţi de relief care includ în cuprinsul lor teritoriul municipiului Piatra-Neamţ
aparţin Carpaţilor Orientali şi Subcarpaţilor Moldovei.
Regiunea muntoasă de pe teritoriul municipiului cuprinde părţi din două diviziuni morfo-
logice ale regiunii Munţilor Flişului a Carpaţilor Orientali, respectiv Munţii Stânişoarei şi Munţii
Tarcăului (Goşmanului). La est de regiunea montană se desfăşoară unitatea morfo-structurală a
Subcarpaţilor Moldovei, din cadrul cărora municipiul Piatra-Neamţ cuprinde o mică parte a De-
presiunii Cracău-Bistriţa.
Munţii Stânişoarei constituie o unitate bine individualizată în cadrul oraşului Piatra
Neamţ, din care cuprinde doar extremitatea lor sudică. Culmea principală are o orientare generală
NV-SE, conformă cu structura geologică. Altitudinea medie a acestora este de circa 800 m, alti-
tudinea maximă absolută ajunge aici la 806 m în Vârful Prihodişte şi 665 m în Vârful Trei Căl-
dări din masivul Cozla. Râurile ce izvorăsc din acest sector, au direcţii nord-sud.
Munţii Tarcăului (Goşmanului) ocupă partea sudică a municipiului Piatra-Neamţ. Altitu-
dinea lor descreşte de la vest la est (de la 920 m în Vârful Căzăcuci, la 852 m în Vârful
Cernegura), dar şi de la sud la nord, conform cu principalele direcţii de drenaj hidrografic.
Între cele două unităţi montane prezentate, se situează valea largă a Bistriţei, cunoscută în
general sub denumirea de Culoarul Bistriţei. Formele de relief caracteristice sunt cele datorate
proceselor fluviatile, de eroziune, transport şi acumulare. Caracterul de culoar este dat de lărgi-
mea mare a văii, ce capătă un pregnant aspect depresionar. În zona municipiului Piatra-Neamţ
altitudinea absolută a fundului văii oscilează între 290 - 320 m, iar lăţimea de 0,5-2 Km. Adânci-
mea văii faţă de nivelul culmilor limitrofe ajunge la 200 - 350 m. În această unitate se dezvoltă
două trepte de terase de luncă şi două de versant (terasele de 10-15 şi 15-20 m).
La estul regiunii montane se desfăşoară unitatea morfostructurală larg cutată a
Subcarpaţilor Moldovei, unde în partea lor centrală se desfăşoară Depresiunea Cracău-Bistriţa. Ea
are aspectul unei unităţi uniforme, cu fragmentare slabă, relieful înregistrând o cădere progresivă
de la nord către sud, în sensul de curgere a principalelor râuri care o drenează. Partea estică a
municipiului Piatra-Neamţ se suprapune peste partea central-vestică a acestei unităţi, unde pre-
domină în special terasele mijlocii şi înalte ale Bistriţei.
Un aspect interesant din această zonă îl reprezintă valea inferioară a Cuejdiului. Acest râu,
după ce iese din munţi şi curge câţiva kilometri prin Depresiunea Subcarpatică, în loc să-şi conti-
nue drumul spre sud, face un cot spre vest şi intră din nou în zona montană, formând defileul de
la Piatra-Neamţ. Fenomenul a fost explicat fie prin epigenie (I.Sîrcu - 1972), fie printr-o dublă
captare hidrologică (I.Donisă - 1968).
Urmărind curbele hipsometrice pentru principalele unităţi de relief peste care se suprapu-
ne arealul municipiului Piatra-Neamţ, se poate constata că:
- în unitatea Subcarpatică, altitudinile oscilează între 300 şi 450 m; altitudinea minimă, de
292 m, se află în şesul Bistriţei, în dreptul localităţii Văleni, iar cea maximă, de 499 m, în Dealul
Humăriei;
- în unitatea de culoar propriu-zis al Bistriţei, altitudinile oscilează între 320-400 m.
174
- în Munţii Stânişoarei, altitudinile sunt cuprinse între 400 şi 800 m cu valori maxime ab-
solute de 806 m în Vârful Prihodişte din Nord - Vestul municipiului; 651 m în Vârful Cozla şi
529 m în Vârful Pietricica;
- altitudinile oscilează între 400 - 900 m în Munţii Tarcău (Goşmanul), unde valorile ma-
xime absolute ajung la 920 m în Vârful Căzăcuci, din partea de SV a teritoriului şi 852 m în Vâr-
ful Cernegura.
Diferenţa de nivel ce rezultă din analiza acestor altitudini, de peste 600 m sugerează o eta-
jare a proceselor climatice, hidrologice, geomorfologice, pedologice şi geobotanice.
Fragmentarea verticală a reliefului diferă în general în funcţie de unitatea de relief, roca
sau nivelul de bază local. Faptul că oraşul Piatra-Neamţ se extinde atât în zona carpatică, cât şi în
cea subcarpatică, cu diferenţierile litologice ce rezultă din această poziţionare, duce la diferenţe
însemnate ale altitudinii relative de peste 600 m în Munţii Goşmanu, 300 - 500 m în Munţii Stâ-
nişoarei şi sub 200 m în sectorul depresionar subcarpatic, adâncimea fragmentării fiind direct
proporţională cu declivitatea.
Climatul general al municipiului Piatra Neamţ, dictat de latitudine, este schimbat de relief
prin altitudinea sa. În acest caz, etajarea verticală se suprapune zonalitatăţii latitudinale. Etajarea
verticală a climei din arealul municipiului Piatra-Neamţ se încadrează în două etaje climatice 54 :
- etajul cald, cuprins în tipul climatic pluvial, unde temperatura aerului este mai mare de
8°C iar precipitaţiile nu depăşesc 750 m. Este cuprins între altitudinea de 300 - 500 m şi se su-
prapune arealului Depresiunii Cracău-Bistriţa.
- etajul climatic cald moderat, din tipul climatic pluvio-nival, se suprapune unităţii mon-
tane dintre altitudinile de 400 - 900 m. Aici temperaturile medii anuale oscilează între 6 - 8°C, iar
precipitaţiile sunt cuprinse între 700 - 900 mm.
Principala consecinţă a influenţei altitudinii reliefului asupra elementelor climatice este
diferenţierea climatică verticală de care este legată etajarea altitudinală a vegetaţiei, solurilor şi
chiar faunei .
Majoritatea teritoriului municipiului, ce cuprinde intravilanul propriu-zis şi partea sa esti-
că (Subcarpatică) este cuprinsă între izotermele de 8 - 90 C.
Începând cu altitudinile de 450 m, valorile coboară sub 80 C ajungând la 900 m altitudine,
la 5°C.
Variabilitatea, an de an, a mediilor anuale ale temperaturii aerului este relativ scăzută.
Aici, cea mai ridicată valoare medie anuală a ajuns la 10,1°C (1990), iar cea mai mică medie la
6,5°C (1940). Temperaturile medii lunare prezintă un regim clar evidenţiat, cu minime în ianuarie
(-3,1°C) şi maxime în iulie (19,5°C), cu creşteri sau descreşteri interlunare de 1° şi 6°C, mai mari
între lunile anotimpurilor de tranziţie. Temperatura medie plurianuală este de 8,5°C, cu o reparti-
ţie medie pe luni după cum urmează:
T0C -3,1 -2,2 +2,4 8,8 14,3 17,6 19,5 18,8 14,8 9,1 3,3 -0,9 8,5
Caracterul continental al climatului este dat şi de marea variabilitate a celor mai mari şi
mai mici medii lunare. Astfel, cea mai ridicată medie lunară a ajuns la 22,20C (august 1992) , ca-
re a coborât în alţi ani până la 15,8°C (1976), în timp ce, cea mai rece lună a fost februarie 1929
(-13,4°C), iar cea mai caldă lună de iarnă, în februarie 1990 (3,8°C).
De remarcat este că variabilitatea mediilor lunare este mai pronunţată în sezonul rece şi
moderată în cel cald, fiind de natură advectivă. Amplitudinea termică medie anuală oscilează în-
tre 22 - 23°C, fapt ce indică un continentalism termic moderat.
54
I. Donisă, Al.Ungureanu, Subcarpaţii Moldovei. Caractere generale. Subcarpaţii Neamţului, în Geografia României, vol. IV. Regiunile pericar-
patice, Edit. Acad., Bucureşti, 1992.
175
Nopţile geroase (Tmin ≤ -10,0° C) sunt determinate de advecţiile de aer rece, polar şi arc-
tic, ajungând aici la 20 zile/an, cele mai multe fiind în ianuarie şi februarie (peste 5 zile lunar).
Numărul lor creşte cu altitudinea, ele producându-se din noiembrie şi până în martie.
Zilele de iarnă (Tmax ≤ 0.0° C) totalizează un număr de aproape 40/an, intervalul lor de
producere fiind din octombrie până în aprilie. Cele mai frecvente sunt centrate în ianuarie şi fe-
bruarie (10 - 15 zile/lunar). Distribuţia lor în Subcarpaţii Moldovei evidenţiază o zonalitate
latitudinală normală.
Fenomenul de îngheţ este condiţionat în primul rând de advecţii , dar şi de altitudine, lati-
tudine şi frecvenţa inversiunilor termice. Data medie a primului îngheţ este 21 octombrie, iar a
ultimului îngheţ 16 aprilie, totalizând un interval fără îngheţ de 191 de zile. Dar cel mai timpuriu
îngheţ s-a întâlnit în 24 septembrie, iar cel mai târziu în 21 mai, lăsând un interval sigur, fără în-
gheţ, doar în anotimpul de vară.
Un fenomen specific formelor concave de relief, unităţilor depresionare, de culoare, dar
mai ales în regiuni montane şi submontane, sunt inversiunile termice. Prin frecvenţa şi mai ales
prin intensitatea lor mare în sezonul rece, inversiunile termice ajung să se impună şi la nivelul
mediilor lunare ale temperaturii, generând aşa numitele "benzi calde" din treimea mijlocie şi su-
perioară a versanţilor.
Depresiunea Cracău-Bistriţa şi culoarul Bistriţei prezintă cele mai favorabile condiţii pen-
tru instalarea unor frecvente inversiuni termice, de durată şi intensitate mare. Aici, efectul lor se
imprimă chiar şi la nivelul mediilor de temperatură ale lunilor de iarnă, dând o notă specifică
acestui teritoriu.
La Piatra-Neamţ, direcţiile predominante ale vântului sunt cele de NV şi N, urmate de ce-
le complementare, de SE.
Pe anotimpuri, vânturile dominante se menţin, dar variază ca frecvenţă. Astfel, vânturile
de NV şi N cresc foarte mult ca frecvenţă vara, în timp ce cele complementare, de SE sunt frec-
vente primăvara şi iarna.
Având în vedere precipitaţiile ce cad pe teritoriul municipiului Piatra Neamţ trebuie re-
marcat că nu au existat cazuri în care într-o lună să nu se producă deloc precipitaţii. Având în ve-
dere cantitatea medie anuală de precipitaţii repartizată pe anotimpuri, iernii îi revin 23%, primă-
verii şi toamnei 16 -22%, iar verii peste 50%.
Cantităţile lunare exprimă un continentalism bine evidenţiat, cu un maxim centrat în luna
iunie şi un minim în ianuarie (februarie). Distribuţia pe luni a precipitaţiilor este următoarea:
hp (mm) 22,1 23,1 27,3 50,8 85,8 108,4 93,3 71,9 48,8 38,4 26,3 30,1 630,5
l/m2 mm/an
În general ploile torenţiale la Piatra-Neamţ, se produc 3,9 zile/an, mai frecvente în iulie
(47,9%).
Numărul de zile cu precipitaţii lichide a ajuns la Piatra-Neamţ la 106,3 zile/an, având un
regim anual bine exprimat, cu un maxim în luna mai (iunie) şi un minim în luna ianuarie.
Numărul de zile cu precipitaţii solide ajunge aici la doar 40 zile/an, ele producându-se în
intervalul octombrie - aprilie. Astfel de precipitaţii cad într-un timp ce totalizează peste 300
ore/an, cele mai mari durate întâlnindu-se în februarie (peste 80 ore).
176
Climatul temperat-continental, cu evidente nuanţe de excesivitate, este dat şi de caracterul
continuu sau de aversă al unor tipuri de precipitaţii. Aici se întâlnesc dese cazuri când precipita-
ţiile au caracter de aversă, ele putând fi sub formă de ploaie, ninsoare, burniţă. Astfel la Piatra-
Neamţ caracterul de aversă al precipitaţiilor se întâlneşte într-un număr de peste 90 cazuri, fie ele
sub formă lichidă sau solidă.
Apele de suprafaţă aferente teritoriului municipiului Piatra-Neamţ sunt reprezentate prin
râul Bistriţa şi afluenţii acestuia (Doamna, Cuejdiu, Sărata, Cărbunoasa, Borzoghean, Mănăstirea
şi Frăsinelul), precum şi de lacurile de baraj "Bâtca Doamnei" şi "Pergodur" (Reconstrucţia).
Râul Bistriţa străbate arealul municipiului Piatra-Neamţ pe o distanţă de aproximativ 7
km, faţă de lungimea totală, de 283 km.
Situaţia hidrografică actuală nu mai corespunde cu cea anterioară amenajărilor hidroteh-
nice din aval de Bicaz, datorită apariţiei lacurilor artificiale şi sistemului de canale hidroenergeti-
ce. Astfel, pe teritoriul municipiului au apărut acumularea lacustră Bâtca Doamnei, acumularea
tampon "Reconstrucţia", azi "Pergodur" şi canalul hidroenergetic din aval, cursul natural al râului
fiind total modificat.
Afluenţii râului din zona municipiului Piatra-Neamţ drenează o suprafaţă ce depăşeşte cu
puţin 100 km2. Ei au debite reduse şi un regim strâns legat de regimul precipitaţiilor. Principalii
afluenţi din regiunea muntoasă, sunt râurile Doamna şi Cuejdi.
Tot din zona montană izvorăsc pâraie de ordin secundar, ale căror lungimi nu depăşesc 5
km şi deţin bazine cu suprafeţe sub 10 km2. Ele au debite permanente sau semipermanente. În
această categorie trebuie nominalizate pâraiele Sărata, Borzogheanul, Cărbunoasa şi Mănăstirea.
Râul Doamna este afluent pe dreapta văii Bistriţa şi debuşează în lacul Bâtca Doamnei.
Are o lungime de 8 km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 22 km2. Altitudinea medie a aces-
tuia este de 560 m, ajungând la obârşie la valoarea maximă de 640 m, iar la vărsare la 324 m.
Prezintă o pantă medie de 40 ‰ şi un coeficient de sinuozitate de 1,13. Suprafaţa fondului fores-
tier din bazin depăşeşte 1800 ha.
Râul Cuejdi este afluent pe stânga văii Bistriţei, debuşând în lacul tampon "Pergodur" .
Deşi lungimea totală a acestuia ajunge la 24 km, pe teritoriul municipiului este doar de aproxima-
tiv 7 km, din care pe o lungime de peste 4 km este regularizat prin consolidări de maluri. Altitu-
dinea medie, a bazinului, este de 680 m, valorile extreme ajungând la 940 m la obârşie şi 302 m
la vărsare. Panta medie este de 27‰, iar coeficientul de sinuozitate este de 1,11. Deşi suprafaţa
bazinului de recepţie ajunge la 98 km2, cea a fondului forestier abia depăşeşte 7000 ha.
Astăzi, deşi îndiguit aproape în totalitate în intravilan, mai poate crea probleme la viiturile
excepţionale din timpul ploilor torenţiale, cu intensităţi de peste 2mm/min şi durate ce depăşesc
15-30 minute. Răspunzătoare sunt mărimea redusă a bazinului de recepţie, panta accentuată şi
procentajul redus al fondului forestier.
Reţeaua hidrografică din zona muntoasă are un caracter permanent, cu regim hidrologic
caracterizat prin ape mari de primăvară şi în timpul viiturilor, ape mici toamna şi iarna. Viiturile
sunt posibile în fiecare anotimp, dar sunt mai accentuate primăvara şi vara, când majoritatea aces-
tor râuri transportă însemnate volume de ape şi aluviuni.
Singura arteră hidrografică din sectorul subcarpatic a municipiului este pârâul Frăsinel, ce
se caracterizează printr-un grad mare de torenţialitate a scurgerii. El este afluent pe stânga văii
Bistriţa şi are o lungime totală de 9 km, din care pe teritoriul municipiului doar 4 km. Altitudinea
maximă a bazinului ajunge la 445 m, iar cea minimă la 292 m. Suprafaţa totală a bazinului de re-
cepţie este de 17 km cu un slab grad de împădurire, doar 70 ha pădure, în exteriorul municipiului.
Panta sa medie este destul de scăzută (17‰), iar coeficientul de sinuozitate uşor crescut (1,17). În
sectorul său inferior de pe teritoriul municipiului albia este regularizată cu, consolidări de maluri.
177
Regimul scurgerii lichide aparţine tipului Est Carpatic, cu ape mari şi viituri la sfârşitul
primăverii şi începutul verii, iarna înregistrându-se şi cele mai mici niveluri ale apelor. Scurgerea
sezonieră prezintă de obicei valori de 45% primăvara, 33% vara, 14% toamna şi doar 8% iarna.
Amenajarea hidrotehnică a râului Bistriţa a dus la apariţia unui număr de 7 lacuri de baraj,
în aval de hidrocentrala de la "Stejaru", care au un rol de compensare zilnică a bunei funcţionări a
sistemului hidroenergetic. În sectorul montan, în şesul Bistriţei au fost create lacurile Pângăraţi,
Vaduri şi Bâtca Doamnei.
Lacul Bâtca Doamnei este situat la limita din aval a zonei muntoase. Culmea Bâtca
Doamnei pătrunde destul de adânc în interiorul lacului, fragmentându-1 în doua părţi egale.
Format în anul 1962, prin bararea râului Bistriţa şi îndiguirea laterală a unui perimetru din
cadrul şesului, până la fruntea terasei de 10 -15 m, altitudine relativă, are şi scopul de a feri oraşul
de inundaţii. Ca şi lacul din amonte (lacul Vaduri), are o direcţie generală vest - est.
Amenajarea hidrotehnică din sectorul de vale, concretizată prin apariţia lacurilor artificia-
le şi a sistemului de canale hidrotehnice de aducţiune, a dus la crearea unei noi situaţii hidrologi-
ce pentru stratul acvifer freatic, cantonat în acumulativul cuaternar al şesului, atât în jurul lacului,
cât şi în aval de aceste amenajări.
Regimul hidrologic al apelor subterane a fost influenţat indirect prin modificarea regimu-
lui apelor de suprafaţă şi în mod indirect prin impermeabilizările stratului aluvionar, care s-au
făcut în secţiunile de barare pentru crearea lacului.
După caracterul depozitului în care sunt cantonate ele pot fi grupate astfel:
a. stratul acvifer freatic din depozite aluviale;
b. stratul acvifer freatic din depozite proluviale.
Depozitele aluvionare formate din bolovănişuri şi pietrişuri au favorizat formarea unui
bogat strat acvifer freatic. Aceste ape subterane cantonate deasupra stratului impermeabil (repre-
zentat prin roca de bază antecuaternară) formează o pânză continuă cu o grosime mare şi cu un
caracter permanent, care este puternic influenţată de condiţiile climatice ale bazinelor hidrografi-
ce, cât şi de intervenţia omului prin amenajările şi modificările produse în acest sector de vale.
Prin secţionarea stratului acvifer, ca urmare a intervenţiilor antropice, realizate prin im-
permeabilizarea până la roca din fundament, s-au creat bazine de apă subterană, în strânsă legătu-
ră cu regimul apelor de suprafaţă, respectiv cu lacurile de baraj. Aşa este cazul apariţiei lacului
Bâtca Doamnei, unde s-au produs importante modificări, reflectate în regimul hidrologic al aces-
tui strat acvifer. S-a observat astfel o creştere însemnată a nivelului hidrostatic după apariţia lacu-
lui, mai ales în imediata apropiere a malurilor îndiguite, unde atinge valori de până la 2 m, la la-
cul Bâtca Doamnei. Această influenţă scade pe măsura depărtării de malurile lacului, spre versan-
ţii văii.
Din punct de vedere fizico - chimic, apele acestui strat acvifer freatic sunt de bună calita-
te, ceea ce a permis captarea lor pentru alimentarea cu apă potabilă şi industrială a oraşului Pia-
tra-Neamţ.
Floristic, arealul municipiului Piatra-Neamţ este inclus în "Regiunea fitogeografică Cen-
tral-Europeană".
Altitudinal, teritoriul municipiului Piatra-Neamţ (300 - 900 m altitudine absolută) este cu-
prins în etajul nemoral (300 - 1200 m), cu două subetaje:
- subetajul pădurilor de fag şi de amestec, de fag cu răşinoase (600 – 1200 m altitudine
absolută);
- subetajul pădurilor de gorun şi de amestec, fag - gorun (300 -600/700 m altitudine abso-
lută);
178
Subetajul pădurilor de amestec de fag cu răşinoase ocupă arealul montan al municipiului
(600 – 1.200 m). Pe arealul municipiului Piatra-Neamţ limita inferioară a acestuia este mai cobo-
râtă, astfel că pe dreapta Bistriţei, în Munţii Goşmanu (Tarcău), pe pârâul Doamna, pădurile de
amestec, uneori de molidete şi brădete pure, încep chiar de la baza versanţilor (aproximativ 400
m altitudine absolută). De altfel, pe întreg versantul estic al Carpaţilor Orientali limita inferioară
a pădurilor de amestec este mai coborâtă datorită frecventelor inversiuni termice din văi şi depre-
siuni, ce pot determina şi inversiuni de vegetaţie.
Acest subetaj cuprinde pantele inferioare ale munţilor sub forma unor benzi de lărgimi di-
ferite. Specia edificatoare principală este fagul, care se asociază în cele mai variate proporţii, fie
numai cu bradul, fie numai cu molidul .
În cadrul acestui subetaj apar însă frecvent arborete pure de molid, brad sau fag, care nu
se dispun însă întotdeauna într-o etajare normală. De exemplu, făgetele urcă adesea mai sus ca
răşinoasele, care rămân pe fundul văilor. Situaţia, aparent anormală, are la bază fie o cauză de
ordin climatic, şi anume fenomenele de inversiune termică, fie nişte inversiuni endemice, în sen-
sul că nu au reuşit sa fie înlocuite de speciile din etajul care a migrat spre altitudine. Fenomenul
este foarte frecvent întâlnit în partea estică a Carpaţilor Orientali şi în bazinele râurilor afluente
Bistriţei.
Pe lângă cele trei specii principale din subetajul pădurilor amestec, se întâlnesc şi alte
specii de arbori cum sunt: ulmul, paltinul, frasinul, carpenul.
Subetajul pădurilor de amestec fag - gorun este cel mai bine reprezentat în partea estică a
municipiului Piatra-Neamţ, în Dealurile Mitiana şi Comor (Balaur) sau în pădurea Cărpinişul din
Dealul Humăriei. El capătă aspect de "şleauri de deal". Alături de speciile dominante de stejar şi
fag, se întâlnesc carpenul, teiul, paltinul, jugastrul şi frasinul.
În arealul municipiului Piatra-Neamţ se întâlnesc 5 clase de soluri (molisoluri,
argiluvisoluri, cambisoluri, spodosoluri şi soluri neevoluate), în cadrul cărora s-au diferenţiat ti-
puri şi subtipuri pe baza orizontului diagnostic şi al gradului de dezvoltare al profilului. De ase-
menea întâlnesc şi solurile neevoluate, trunchiate sau desfundate, ce constituie soluri intrazonale
(azonale, locale), constituind areale de discontinuitate geografică.
Municipiul Vaslui 55 este amplasat în centrul Podişului Bârladului, la limita dintre Podi-
şul Central Moldovenesc şi Colinele Tutovei, într-o importantă piaţă de adunare a apelor 56 . Aşe-
zarea oraşului pe o terasă de confluenţă, cu altitudinea relativă de 20 m, bine dezvoltată, este
una dintre cele mai favorabile din întregul Podiş al Moldovei, ca punct dominant, neinundabil,
cu teren bun pentru construcţii. 57
Din punct de vedere geologic zona este alcătuită din două componente: soclu (fundamen-
tal cristalin) şi cuvertura, fiecare reflectând stadii diferite de evoluţie - o etapă mobilă de geosin-
clinal, în care s-au manifestat procese geodinamice, şi o etapă de stabilitate platformică, în care
depozitele acumulate în mai multe cicluri n-au fost deformate plicativ.
În arealul oraşului apar la bază, depozite sarmaţiene, ale ultimului ciclu de sedimentare,
care s-a desfăşurat pe intervalul dintre Badenian Superior şi Ponţian constituite dintr-un material
grosier. La suprafaţă sunt identificate depozite loessoide de vârstă cuaternară. Suprafeţe însemna-
55
Al. Ungureanu, Oraşele din Moldova. Studiu de geografie economică, Ed. Acad. RSR, Bucureşti, 1980.
Al. Ungureanu, Evoluţia teritoriala a oraşelor din Moldova, Analele Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi, T XXII, Iaşi, 1976.
V. Băcăuanu, N. Barbu, M. Pantazică , Al. Ungureanu, D. Chiriac, Podişul Moldovei. Natură, om, economie, Edit. Ştiinţifică şi Enciclope-
56
idem Aici râul Bârlad îşi strânge câţiva dintre principalii săi afluenţi : Racova dinspre vest, Vasluieţul dinspre nord şi Stemnicul dinspre nord-
vest, primele două văi deschizând căi naturale de comunicaţie lesnicioasă spre Bacău şi, respectiv, Iaşi, în timp ce însăşi valea Bârladului
reprezintă calea de legătură cu oraşele Bârlad şi Roman. (pag.303)
57
idem
179
te ale acestei zone sunt acoperite din depozite mai tinere formate în urma distrugerii unor depozi-
te mai vechi, în funcţie de acţiunea factorilor de distrugere şi transport, reprezentate prin aluviuni
recente, glacisuri, deluvii şi terase.
Alcătuirea petrografică a depozitelor de terasă este dată de nisipuri cu loess şi pietriş.
Din punct de vedere seismic, municipiul Vaslui este influenţat de cutremurele cu centrul
principal în Vrancea. Dintre cutremurele mai importante înregistrate pot fi menţionate cele din
anii 1620, 1738, 1802 1868, 1894, 1908, 1977, 1990, 1992.
Din punct de vedere al reliefului zona municipiului Vaslui ocupă în principal partea sudi-
că a interfluviului dintre râul Vaslui şi Bârlad, respectiv panta domoală din partea sudică a Dealu-
lui Morii-Copou şi de asemenea, terasele de pe dreapta Vasluiului şi stânga Bârladului şi, parţial,
s-a dezvoltat pe şesurile văilor amintite.
Privită în ansamblu, zona municipiului Vaslui, lasă impresia unei depresiuni considerate
ca unitate distinctă a Culoarului Bârladului, condiţionată de convergenţa râurilor Vaslui, Racova
şi Delea cu Bârladul 58 .
De la Vaslui spre nord înălţimile cresc uniform până la 300 m în dealurile din apropierea
satului Delea. La vest, se ridică dealul Gheorghiţoaiei-Rediu (198 m) şi continuat spre NV cu
dealul Brodoc (220 m).
Spre SV se prelungeşte cu extremitatea nord-estică a Colinelor Tutovei şi, respectiv, par-
tea terminală abruptă a Coastei Racovei – dealul Viile Paiului sau Chiţoc (262 m), cu energie de
peste 170 m. Spre est şi sud-est, dincolo de versantul cuestic al văii Vaslui, se ridică dealurile
Bahnarilor, cu altitudini de 320 m în pădurea Brăniştea, iar mai spre nord de acestea, dealurile
Tanacului (322 m).
Cea mai mare parte a oraşului ocupă extremitatea sudică, prelungă, a interfluviului Vas-
lui-Bârlad, cunoscută sub numele de Dealul Morii-Copou. Cotele cele mai înalte de aici ating 180
m la limita nordică a intravilanului, altitudinile coborând destul de lin spre S - SE. În zona Gării
sau a satului Rediu, se găsesc cele mai joase suprafeţe (90-92 m). Altitudinea medie absolută a
municipiului este apreciată la 110 m.
Râurile care străbat această zonă - îndeosebi Bârladul, Vasluiul şi Racova – au contribuit
în mod hotărâtor la apariţia tipurilor şi formelor de relief existente în vatra oraşului Vaslui şi îm-
prejurimilor sale.
Astfel, ţinând seama de aspectele cele mai expresive ale reliefului, se poate deosebi un
ansamblu de forme structurale, sculpturale şi acumulative.
Relieful sculptural şi acumulativ reprezintă rezultatul unui proces îndelungat de eroziune
şi acumulare pluvială, generat de râul Bârladului şi afluenţii săi: Vaslui, Racova şi Delea. Fiecare
din aceste tipuri genetice cuprind forme de relief caracteristice, ce pot fi separate în următoarele
unităţi geomorfologice: lunci, terase, glacisuri, versanţi şi interfluvii sculpturale.
Relieful de acumulare fluvio-deluvială înglobează terasele, şesurile şi glacisurile cuprin-
zând areale importante şi în vatra municipiului Vaslui, dar se dezvoltă foarte mult mai ales în ju-
rul său, acolo unde râurile Bârlad, Vaslui şi Racova şi-au construit lunci cu dimensiuni apreciabi-
le.În perimetrul oraşului au fost identificate 5 terase fluviale.
Terasa de 80 – 90 m altitudine relativă, este cea mai înaltă şi cea mai veche din vatra ora-
şului. Ea aparţine Bârladului şi se găseşte pe interfluviul Delea-Vaslui, la 170-180 m, în extremi-
tatea nordică a intravilanului, racordându-se cu o treaptă similară de relief de la partea superioară
a Dealului Bârladului-Delea.
58
I. Gugiuman, V.Cârcotă, V. Băican, Dicţionar geografic al jud. Vaslui,1988.
180
Terasa de 60 m altitudine relativă, cu un pod destul de evident în cuprinsul Parcului
Copou se racordează cu o treaptă asemănătoare a Dealului Bârladului-Delea şi cu cea din aval.
Terasa de 35 – 40 m altitudine relativă este constituită din nisipuri şi pietrişuri în bază,
peste care se dispune un pachet de luturi loessoide groase de 3-4 m, care conţin şi un sol fosil de
cca. 1 m, cu bogate concreţiuni şi eflorescenţe calcaroase în bază.
Terasa de 20 – 25 m altitudine relativă este prezentă atât pe stânga Bârladului, cât şi pe
versantul drept al văii Vasluiului, căpătând o mai mare dezvoltare în partea central-sudică a mu-
nicipiului, unde are caracterul unei trepte de confluenţă. Această terasă se regăseşte şi pe flancul
stâng al văii Bârladului şi pe dreapta văii Vasluiului.
Terasa de 5 -7 m altitudine relativă situată tot în lungul văii Bârladului este considerată ca
o treaptă aglutinată de aluviunile mai noi ale Bârladului. Este o terasă de luncă neinundabilă pa-
razitată din loc în loc de conuri de dejecţie. Este constituită dintr-un orizont de prundişuri la
adâncimi variabile acoperit de aluviuni nisipoase şi depuneri coluviale.
Şesurile reprezintă cele mai întinse forme de acumulare fluvială, care încadrează la V, S şi
E teritoriul municipiului Vaslui.
La V-NV de oraş, râul Bârlad şi-a construit un şes cu o lărgime de 2-2,5 km, cu o înclina-
re foarte slabă (0,6 m/km) şi cu un aluviu argilo-nisipos gros de 7-10 m. Caracteristici asemănă-
toare prezintă şi şesul râului Vaslui cu lăţimi de 1,5 km la E-NE de oraş, dar cu un aluviu ceva
mai subţire (5-8 m), precum şi cel al Racovei. Imediat la sud de oraş, acolo unde cele trei şesuri
se contopesc într-o suprafaţă aluvionară unică, lăţimea totală creşte până la 5 km, pentru ca spre
Muntenii de Jos, doar cu 1,5 km mai în aval, să se reducă din nou sub 3 km.
Majoritatea forajelor şi secţiunilor care redau constituţia acestor forme de relief acumula-
tiv arată prezenţa unor pături de aluviuni nisipoase cu lentile de prundişuri la partea inferioară,
acoperite de nisipuri argiloase şi argile, la suprafaţă.
Prezenţa la suprafaţa luncilor a unor pături de aluviuni argiloase compacte, cu grosimi de
peste 2-3 m, face ca nivelul hidrostatic să fie la mică adâncime (1-2 m), iar pe întinsul lor să apa-
ră multe porţiuni cu exces de umiditate.
Glacisurile de acumulare sunt relativ înguste, fiind întregite de câteva conuri de dejecţie
ce acoperă spaţii destul de mari, cum este conul de dejecţie al Delei, care se racordează lateral cu
acumulativul terasei de 5-7 m. Mai important este, însă, conul de dejecţie al Racovei, extins până
dincolo de mijlocul luncii Bârladului.
Marginea luncii râului Vaslui, de la contactul cu versantul stâng al văii, corespunde şi ea
cu o terasă de 5-7 m, parazitată de conurile de dejecţie ale pârâurilor Bruştei şi Viilor, precum şi
de acumulări coluviale bogate.
Clima municipiului Vaslui este de tip temperat-continental.
Temperatura medie multianuală este de 9,4°C, având un regim anual ce pune în evidenţă
un grad de continentalism ridicat, cu diferenţieri locale determinate de regimul radiaţiei solare
globale, la care se asociază şi influenţa celorlalţi factori: aşezarea în latitudine, altitudinea, dina-
mica atmosferică, etc.
Temperatura medie plurianuală cu o repartiţie medie pe luni este redată mai jos:
T0C - 3,0 -2,1 5,9 10,6 14,2 16,3 20,9 19,9 15,2 10,8 5,7 -1,5 9,4
Din tabel deducem că trecerea de la anotimpul rece la cel cald şi invers se face brusc, cu
mari diferenţe de temperatură între luna martie şi luna mai (5,9 – 14,2).
Amplitudinea medie anuală a temperaturii aerului, apropiată de 25°C atestă acelaşi carac-
ter continental al climei, sub raport termic. Extremele termice au variat la Vaslui între -32°C
(15.02.1911) şi +38,9°C (10.08.1951), rezultând o amplitudine termică absolută de 70,9°C.
181
Un alt aspect important al regimului temperaturii, pentru caracterizarea climei sau cu utili-
tate practică în diferite sectoare ale economiei, este acela al numărului de zile cu temperaturi ca-
racteristice: >25°C (zile de vară), care la Vaslui ajung, în medie, la 94,9 zile anual; 21,8 zile tro-
picale (cu temperaturi >30°C); zile de iarnă cu temperaturi maxime < 0°C, care sunt, în medie,
33,9 pe an şi zile cu temperaturi minime < 0°C (zile de îngheţ), 115,8 pe an.
Îngheţul durează în medie 6 luni, adică apare toamna, de obicei între 11 şi 21 octombrie şi
dispare primăvara între 11 şi 21 aprilie. Aceste îngheţuri, însoţite de brume groase, sunt deosebit
de dăunătoare, atât pentru plantele care nu şi-au încheiat încă ciclul vegetativ, cât şi pentru acelea
aflate, primăvara, în stadiul incipient de dezvoltare.
Precipitaţiile atmosferice – consecinţă directă a regimului umezelii aerului şi implicit al
nebulozităţii - înregistrează o medie multianuală de 550 mm/an.
Cea mai mare cantitate de precipitaţii se măsoară în intervalul aprilie-iulie, cu un maxim
de 80,6 mm în luna iunie, iar cea mai mică în luna februarie (23,0 mm).
hp (mm) 29,5 23,5 39,6 45,5 66,3 80,6 81,1 61,5 49,7 39,0 33,6 30,1 580
l/m2 mm/an
Pe anotimpuri, cele mai mari cantităţi de precipitaţii se înregistrează vara (36% din total),
iar anotimpul cu cele mai mici cantităţi de precipitaţii este iarna (16,7% din total). Valorile inter-
mediare sunt înregistrate în anotimpurile de tranziţie (primăvara 25,6% din total şi toamna
21,7%) din total.
Neuniformitatea precipitaţiilor este evidenţiată şi prin abaterile anuale sau lunare faţă de
valoarea medie. Astfel, cele mai mari cantităţi anuale au fost de 849,8 mm (1972) şi de 303,3 mm
(1986). Cantitatea maximă absolută lunară de precipitaţii a fost de 203,7 mm, înregistrată în luna
august 1972 şi a reprezentat aproape un sfert (24%) din totalul precipitaţiilor căzute în acel an.
Minima absolută lunară s-a înregistrat în luna martie 1990 (0,2 mm), reprezentând doar 0,05%
din cantitatea totală a precipitaţiilor din anul respectiv.
Abundenţa precipitaţiilor este evidenţiată prin cantitatea maximă căzută în 24 ore, cea mai
mare valoare fiind înregistrată la 28 iulie 1980, când au căzut la Vaslui 91,1 mm precipitaţii.
Ploile torenţiale au o frecvenţă sporită la Vaslui în lunile iunie, iulie şi august.
Numărul mediu multianual al zilelor cu ninsoare este la Vaslui de 16,3. În timpul anului,
cea mai mare durată medie lunară în care zăpada se menţine pe sol se înregistrează în lunile ianu-
arie (18,2 zile) şi decembrie (12,0 zile). Zăpada se menţine pe sol şi în luna martie. Minima anua-
lă este înregistrată în luna octombrie, întrucât ninsorile care cad în această lună nu formează, de
regulă, un strat de zăpadă persistent.
Caracteristic pentru regimul pluviometric al zonei este şi fenomenul de secetă, caracterizat
fie printr-un deficit de precipitaţii, fie prin absenţa acestora un timp mai îndelungat. Cea mai ma-
re frecvenţă a producerii timpului secetos la Vaslui se înregistrează în lunile octombrie şi martie,
iar cea mai redusă frecvenţă în luna iulie. Pe anotimpuri, frecvenţa cea mai mare de producere a
timpului secetos este primăvara (61,2%) şi cea mai mică vara (48%).
Vânturile predominante la Vaslui sunt cele din direcţia nord-vest (cu o frecvenţă anuală
de 22,2%), urmate de vânturile de sud-est (cu o frecvenţă anuală de 18,2%).
182
În cursul anului, frecvenţa vânturilor se modifică în limite destul de restrânse de la un
anotimp la altul, în raport cu schimbarea sensului circulaţiei generale a atmosferei de la vară la
iarnă şi invers. În general se menţine aproximativ aceeaşi situaţie a vânturilor dominante, dar se
modifică sensibil frecvenţa acestora.
Valorile medii anuale ale vitezei vântului cele mai mari sunt cele pentru direcţia de nord-
vest (4,4 m/s).
Reţeaua hidrografică din teritoriul municipiului Vaslui aparţine bazinului Bârladului fiind
reprezentată de Bârlad (circa7 km din cursul său mijlociu), Vaslui 59 (6 km lungime din cursul său
inferior) şi Racova (3 km lungime din cursul său inferior), la care se adaugă o serie de pâraie mici
cum ar fi: Delea, Budăi, Helgiu, Bahnari etc.
După modul de asociere al afluenţilor, râurile din zona municipiului Vaslui se pot încadra
în tipul divergent.
Datorită faptului că zona este marcată de prezenţa rocilor friabile şi de un regim climatic
continental, râurile de aici au un regim hidrologic neuniform, cu scurgere semipermanentă.
Bazinul Bârladului, în ansamblu, este o regiune de scurgere redusă, fapt ilustrat şi de ra-
portul dintre suprafaţa mare a acestuia şi debitul său mic.
Între afluenţii Bârladului, cel mai mare aport privind cantitatea de apă scursă îl are Vaslu-
iul (0,72 m3/s la Moara Domnească), ce izvorăşte dintr-o zonă cu precipitaţii ceva mai bogate. Ca
debit specific, scurgerea medie anuală are o valoare destul de redusă -1,45 l/s/km2, ca urmare a
regimului pluviometric deficitar şi a pierderilor mari prin evaporare.
Ca urmare a variaţiei valorilor cantitative şi a regimului elementelor climatice, principale-
le surse de alimentare a râurilor vor avea un aport variabil în determinarea scurgerii în timpul
anului. Astfel, debitele medii lunare maxime se produc cel mai frecvent în luna martie. Scurgerea
medie lunară cea mai redusă se produce frecvent la sfârşitul verii sau la începutul toamnei, când
precipitaţiile sunt reduse şi consumul prin evapotranspiraţie ridicat, iar aportul principal în ali-
mentarea râurilor este subteran.
Pentru suplinirea rezervelor de apă necesare economiei şi pentru scoaterea de sub influen-
ţa inundaţiilor a şesurilor Racovei şi Vasluiului s-au construit baraje la Puşcaşi şi Soleşti, pentru
alimentarea cu apă a municipiului Vaslui.
Apele subterane, datorită structurii geologice şi fragmentării reliefului, au o repartiţie dis-
continuă, caracterizându-se prin debite mici. Interfluviile şi terasele înalte sunt foarte sărace în
strate acvifere freatice, neexcluzându-se prezenţa stratelor acvifere în adâncime, strate care în
prezent nu sunt încă exploatate. Stratele freatice din această zonă mai înaltă, se găsesc la adân-
cimi de 10-12 m, având un debit foarte variabil. Acestea sunt adesea deschise pe versanţi, creând
condiţii optime pentru declanşarea şi întreţinerea alunecărilor de teren.
Terasele medii şi inferioare au un strat acvifer ceva mai bogat, dar tot discontinuu, în
funcţie de roca subiacentă. Acesta se găseşte cantonat la adâncimi de 8-10 m şi este folosit pentru
alimentarea cu apă a populaţiei oraşului.
În conurile aluvio-coluviale ale Bârladului, Vasluiului şi Racovei, în conurile de dejecţie,
în glacisurile coluviale, la baza formaţiunilor noi sedimentare, se întâlnesc aceleaşi strate acvifere
locale, sărace şi discontinui, cu importanţă foarte mică pentru economie.
Vegetaţia spontană este reprezentată prin pâlcuri de păduri, păşuni şi fâneţe naturale. Pă-
durile ocupă o suprafaţa redusă (de aproximativ 8 ha) şi sunt dispuse în partea de nord vest şi vest
a oraşului Vaslui. Păşunile şi fâneţele naturale au o suprafaţă aproximativă de 100 ha şi se găsesc
situate pe văile râurilor şi pe versanţii afectaţi de alunecări.
59
Râul Vaslui este citat şi cu hidronimul Vasluieţ.
183
Amenajarea spaţiilor verzi în municipiul Vaslui a început foarte târziu (prima grădină pu-
blică a fost amenajată în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea - Parcul Copou).
În perioada contemporană s-au amenajat:
- o centură verde - între cartierele mai vechi şi extinderile recente (din vest şi nord-vest); o
întinsă plantaţie silvică pe versantul stâng al văii Delea - scuarul din faţa Întreprinderii de Prelu-
crare a Lemnului;
- o a doua zonă verde şi de agrement s-a dezvoltat pe taluzul estic al terasei inferioare, cu-
prinzând şi stadionul, ştrandul, sala sporturilor, teatrul de vară .
Distribuţia spaţiilor verzi şi de agrement în două arii mari lasă insuficient dotate majorita-
tea cartierelor noi de locuinţe, a zonelor industriale şi de transporturi, unde se impune amenajarea
mult mai susţinută a unor plantaţii, chiar dacă, după suprafaţa de spaţiu verde şi de agrement care
revine la un locuitor, oraşul are o situaţie corespunzătoare (18.7 m2/locuitor).
Pentru municipiul Vaslui, reprezentative sunt solurile cernoziomice (cernoziom propriu-
zis, slab şi mediu levigat).
Municipiul Bacău 60 reşedinţa judeţului cu acelaşi nume, este situat în Culoarul Siretului,
pe terasele Bistriţei, la 9,6 km amonte de confluenţa celor două râuri. Altitudine medie a oraşului
este de 151-190 m. Municipiul este amplasat la contactul morfologic dintre Colinele Tutovei şi
Subcarpaţii Moldovei, iar evoluţia geografică s-a desfăşurat strict dependent de influenţa exerci-
tată de valea Siretului, care drenează această zonă.
Mişcările tectonice din pleistocen şi holocen, dintre care au predominat mişcările de ridi-
care pe rama vestică a perimetrului oraşului, au facilitat dezvoltarea complexului de terase, în
special pe dreapta Siretului, a căror întindere este maximă în Municipiul Bacău.
Direcţia principală de dezvoltare a tipurilor de relief din regiune este de la nord la sud, ce-
ea ce a avut o importanţă majoră în canalizarea circulaţiei atmosferice, implicând consecinţe deo-
sebite asupra extinderii influenţei exercitate de factorii poluanţi din perimetrul industrial al Muni-
cipiului Bacău asupra zonei înconjurătoare.
Municipiul Bacău este situat pe un teritoriu cu o structura geologică care este caracteristi-
că culoarului Siretului, format prin eroziune la sfârşitul Pliocenului şi în Cuaternar.
Fundamentul imediat al acestui teritoriu este format din roci sedimentare moi, peste care
sunt depuse aluviuni aduse de râul Bistriţa.
Prospecţiunile şi studiile geologice făcute în arealul Bacăului au scos în evidenţă existenţa
a patru complexe litologice succesive:
- complexul aluviunilor grosiere;
- complexul argilos sau prăfos-argilos;
- complexul materialelor loessoide slab sensibile sau insensibile la umezire;
- complexul materialelor loessoide sensibile la umezire;
Demarcaţia dintre complexe, în special între ultimele trei, se face gradat. Primul complex
(al aluviunilor grosiere) poate fi delimitat mai uşor, în funcţie de grosimea stratului grosier format
de acumulările de sedimente neconsolidate.
Aluviunile grosiere sunt continui de la nord la sud, pe ambele maluri ale râului Bistriţa,
zona confundându-se cu terasa inferioară. Pe aceste aluviuni sunt amplasate ansamblurile de lo-
cuinţe din cartierele Gherăieşti, Ştefan cel Mare, Mioriţa, Bistriţa Lac, Cremenea-Milcov şi carti-
erul Izvoare.
60
Al. Ungureanu, Oraşele din Moldova – studiul de geografie economică , Edit. Academiei R. S. România , Bucureşti, 1980.
Al.Lupu şi colab., Bacău , Ed. Academică RSR., Bucureşti, 1972.
***Monografia jud. Bacău, Edit. Sport - Turism, Bucureşti, 1980.
184
Complexul argilos sau prăfos-argilos se dezvoltă numai pe malul drept al râului Bistriţa,
la limita vestică a primului complex, având mare dezvoltare în partea nord-vestică a municipiului
şi în zona vechiului centru. În general, acest complex prezintă o bună stabilitate generală, având o
suprafaţa plană, cu o slabă înclinare spre sud-est.
Materialele loessoide slab sensibile sau insensibile la umezire se dezvoltă în partea vestică
şi sud vestică a municipiului. Limita nord-estică reprezintă o trecere gradată spre complexul argi-
los, iar limita sud-vestică reprezintă, de asemenea o trecere gradată spre un complex granulome-
tric asemănător, dar cu sensibilitate la umezire.
Materialele loessoide sensibile la umezire se dezvoltă în partea sud-vestică a teritoriului
oraşului Bacău, mai ales la contactul dintre terase. De asemenea acest tip de complex litologic
este întâlnit şi pe partea mai ridicată a zonei centrale din terasa a doua, în perimetrul zonei indus-
triale din partea sudică a oraşului, dar şi în partea nord-estică a municipiului (terasa înalta la ieşi-
rea din Bacău pe direcţia Roman).
Pânzele freatice se constituie în mari resurse de apă.
Rezervele cele mai importante se află în complexul aluvionar, precum şi la baza teraselor.
Aceste rezerve au un caracter fluctuant, după cum alternează perioadele secetoase, cu perioadele
cu ploi abundente.
Demn de remarcat este faptul că deşi teritoriul administrativ al municipiului Bacău este
amplasat pe un substrat compus, în mare parte din roci friabile, nu deţine suprafeţe de teren afec-
tate de alunecări.
Relieful vetrei oraşului Bacău este rezultatul activităţii a două râuri şi a regimurilor lor hi-
drologice (Bistriţa – Siret) şi este format din terase plane sau uşor înclinate, cu expoziţie estică
sau sud-estică, cu taluzurile stabilizate, având un drenaj bun şi o pânză freatică bogată.
La ieşirea din Subcarpaţi, râul Bistriţa a creat un masiv con de dejecţie care a avansat spre
est şi sud-est, impunând deplasarea Siretului spre stânga. Ca urmare a acestor fenomene, în zona
de confluenţă Bistriţa - Siret, cu o lăţime de 15-17 km pe direcţia vest-est, s-a format un relief
etajat, cu terase bine dezvoltate spre vest şi un abrupt spre colinele Tutovei, afectat de alunecări
de teren încă active 61 .
Terasele de luncă au cea mai mare dezvoltare şi cuprind două niveluri:
- terasa joasă, de 2,3-3,0m;
- terasa mai înaltă, de 4,0-5,0m;
Pe terasa înaltă se află cartierele Cremenea, Izvoare, Şerbăneşti, Gherăieşti şi parţial Mio-
riţa şi Bistriţa Lac. Terasa de 6,0-7,0 m apare între Capul Piscului şi satul Holt.
Cea mai mare parte a intravilanului municipiului Bacău se află pe terasa de 8,0-12m şi es-
te cuprinsă între pârâul Negel şi pasajul Letea. Podul terasei este uşor înclinat spre sud-est. Peste
pod se suprapune conul larg de dejecţie al pârâului Negel.
Sectorul vestic al municipiului se află pe terasa de 15-20 m. Această terasă este alungită
pe direcţia nord-vest, prezintă lăţimi mici, fiind evidentă între linia ferată şi şoseaua naţională.
Printr-o frunte de terasă (slab înclinată) se face trecerea la terasa de 35-40 m, care este si-
tuată în sud-vestul municipiului. Pe această terasă se găseşte cartierul Vânători şi platforma in-
dustrială Sud.
Terasa Capul Piscului, situată între cartierele Şerbăneşti şi S.C. Avicola S.A. are aceeaşi
altitudine de 35-40 m şi este o terasă de interfluviu ce aparţine râului Siret.
Tot râului Siret îi aparţine şi terasa de 50-60 m care este dispusă sub forma unei fâşii la
vest de Bacău.
61
I. Donisă, Geomorfologia văii Bistriţa, Edit. Academiei, Bucureşti,1968.
185
Luncile şi terasele din apropierea oraşului sunt folosite pentru practicarea agriculturii, iar
terasele înalte, pentru pomicultură şi viticultură. Terasele au favorizat construcţia căilor de comu-
nicaţie şi au facilitat extinderea construcţiilor.
În condiţiile unei intervenţii social economice complexe şi intense, o importantă dezvolta-
re o prezintă formele de relief antropice: diguri (pe Bistriţa, Bârnat, Trebeş, Negel), barajele
acumulărilor Lilieci, Bacău, lacul de agrement (pe Bistriţa), lacurile de acumulare Lilieci, Bacău,
Şerbăneşti, consolidări şi apărări de maluri, regularizări (cursul inferior al Bârnatului), decolma-
tări, rectificări de albii (Negelul dirijat spre Trebeş la Mărgineni), deblee şi ramblee, halde de ste-
ril (halda de fosfogips de la SC SOFERT SA), canale de irigaţii.
Cu toate aceste amenajări, una din problemele cu care se confruntă aşezarea băcăuană este
reprezentată de extinderea spaţială a localităţii, care de multe ori se face neorganizat. Se pare că
vechile planuri de sistematizare au fost destul de limitate, neluând în calcul şi această posibilitate.
Astfel a fost creat un oraş-dormitor pentru zonele industriale, fără ″cap de perspectivă″. În pre-
zent se vizează dezvoltarea oraşului spre est, spre şesul Siretului, în vest pantele abrupte ale Cul-
mii Pietricica constituind un element restrictiv.
Climatul municipiului este unul temperat – continental accentuat, cu ierni reci, veri sece-
toase şi călduroase, rezultat al acţiunii unui complex de factori naturali (circulaţia generală a at-
mosferei, radiaţia solară, relieful) şi antropici. Oraşul însuşi are un rol esenţial în crearea propriei
topoclime printr-o serie de factori care se manifestă constant (materialele de construcţie, spaţiile
verzi), respectiv prin intermediul unor factori secundari (încălzirea artificială, impurificarea at-
mosferei). Acţiunea conlucrată a acestora determină perturbări la nivelul sistemului, consecinţa
directă fiind disconfortul urban.
În zona de confluenţă cu râul Bistriţa albia majoră şi terasele joase ale Siretului au o cli-
mă mai aspră, net deosebită atât de regiunile din est, cât şi de cele din vest.
În determinarea acestui climat un rol deosebit îl joacă masele de aer continental. Tempe-
ratura medie anuală este sub 9° C în sectorul de la nord de Bacău şi de peste 9° C în sud.
Temperatura medie anuală a municipiului Bacău este de 9° C, oscilând între -4° C, în luna
ianuarie şi 20,6°C, în luna iunie, constatându-se o uşoară modificare a regimului termic în ultimii
ani, datorită lacurilor de acumulare dar şi încălzirii globale şi poluării atmosferei.
mează:
T0C - 3,6 -2,1 +2,9 9,7 15,2 18,9 20,6 19,8 15,3 9,5 3,7 -0,9 9,1
Pătrunderea în timpul iernii a maselor de aer continental rece din nord-est şi est determină
la Bacău, în luna ianuarie, media de -3,6°C, cu abateri de la normală foarte mari în unii ani. Aşa a
fost în 1984, când media lunii ianuarie a fost de -12°C. În schimb vara, prin pătrunderea de aer
continental cald din est şi mai ales din sud, temperatura medie a lunii iulie ajunge la peste 20,8°C.
În unii ani şi media lunii iulie poate să atingă valori de 22,7°C, cum a fost în 1966, şi extreme ab-
solute de 38,8°C. Aceasta denotă un ecart termic mare (71,3°C).
Dinamica atmosferei se caracterizează printr-o intensă circulaţie în lungul văii, ca şi prin
curenţii descendenţi de pe versanţi. În cadrul acestei dinamici, predominanţă au vânturile de nord
şi nord-vest, iar în al doilea rând cele din sud şi sud-est.
Culoarele celor două râuri influenţează circulaţia aerului canalizând vântul pe direcţia
nord - sud. Frecvenţa vântului de nord este 19,5%, a celui de nord-est de 10,1 %, iar a celui de
sud de 25,6%.
Umiditatea atmosferică este foarte accentuată, ca efect al evaporării apei din râuri şi la-
curi. Această umiditate devine şi mai evidentă, datorită stagnării în timpul nopţii, vara şi în toată
186
perioada rece a anului, a aerului mai rece coborât din ariile înalte din jur spre fundul văilor, mă-
rind astfel umiditatea relativă, care dă naştere la ceţuri (80 zile pe an de ceaţă), brume etc.
În astfel de condiţii, temperatura aerului, noaptea, atinge în perioada rece a anului valori
mult mai scăzute decât în zonele vecine mai înalte.
În condiţiile acestei dinamici atmosferice şi a regimului termic, cantitatea medie a precipi-
taţiilor este mai scăzută decât în zonele înconjurătoare, atingând la Bacău media de 543,5
mm/m/an, existând diferenţe între sezonul cald (82,8 mm – luna iunie) şi cel rece (24 mm – luna
februarie).
hp (mm) 25,0 25,6 26,3 38,6 66,6 86,8 81,0 62,5 48,9 35,9 34,0 30,0 543,5
l/m2 mm/an
Pe anotimpuri, cele mai mari cantităţi de precipitaţii se înregistrează vara (38% din total),
iar anotimpul cu cele mai mici cantităţi de precipitaţii este iarna (15 % din total). Valorile inter-
mediare sunt înregistrate în anotimpurile de tranziţie (primăvara 24% din total şi toamna 23%din
total).
Numărul mediu multianual al zilelor cu ninsoare este la Bacău de 13,3. În timpul anului,
cea mai mare durată medie lunară în care zăpada se menţine pe sol se înregistrează în lunile ianu-
arie (8,2 zile) şi decembrie (6 zile). Fenomenele orajoase şi aversele sunt frecvente în lunile iulie
– august.
Apele curgătoare sunt reprezentate de Siret şi Bistriţa şi de afluenţii acestora: Bahna, Iz-
voarele, Valea Mare, Cleja – pentru Siret, respectiv Trebeşul, cu afluenţii săi Bârnat şi Negel –
pentru Bistriţa.
Caracteristică pentru aceste râuri este alimentarea lor, în proporţie de peste 70 %, din apa
provenită din ploi şi zăpezi, participarea apelor subterane la alimentarea râurilor fiind extrem de
mică. În arealul oraşului Bacău pânzele de apă sunt bogate, dar rareori sunt interceptate de văile
apelor curgătoare. Aşa se face că participarea apelor subterane în alimentarea râurilor este de nu-
mai circa 20 %.
Râul Bistriţa, datorită lacurilor de acumulare, prezintă un regim hidrologic puternic modi-
ficat faţă de afluenţii săi.
Cel mai mare debit multianual îl are râul Siret. Acesta, în amonte de confluenţa cu Bistriţa
(postul hidrometric Lespezi), are 26,4 m3/s, iar la sud de confluenţa cu Bistriţa (postul hidrome-
tric Răcătău) ajunge la 107 m3/s. Bistriţa aduce cel mai mare aport în creşterea debitului Siretului
şi rămâne cel mai important afluent al său.
Substratul geologic pe care s-a format reţeaua de ape curgătoare, bogat în carbonaţi, sul-
faţi şi cloruri, a făcut ca peste 80 % din apele superficiale să se încadreze în clasa apelor
bicarbonatate. Acestea au un grad de mineralizare ce variază între 200 şi 1000 mg/l.
Râul Bistriţa prezintă, în amonte de oraşul Bacău ape mijlociu mineralizate, bogate în
oxigen (calitatea a II-a). În aval de Bacău compoziţia chimică a apei râului este următoarea: oxi-
gen dizolvat 5-10 mg/l, reziduu fix 280-800 mg/l, suspensii 30-1000 mg/l, duritatea 9-13° (calita-
tea a III-a). Această situaţie este determinată de existenţa a numeroase puncte de deversare a ape-
lor degradate, în marea lor parte necontrolate, de pe teritoriul municipiului Bacău.
187
Râul Siret îşi înrăutăţeşte calităţile apei după confluenţa cu Bistriţa. La punctul hidrome-
tric Răcătău el prezintă o mineralizare mare (500-1000 mg/l), oxigenul dizolvat variază între 6 -
9,5 mg/l, reziduu fix între 320 - 480 mg/l, iar duritatea totală sub 12°CaO. În comparaţie cu zona
din amonte de oraşul Bacău, mineralizarea creşte dar suspensiile scad (11-480 mg/l).
Datorită influenţei antropice regimul hidrologic al celor două râuri a fost complet modifi-
cat, amenajările hidroenergetice contribuind la regularizarea scurgerii. Pe Bistriţa au fost create
lacurile de acumulare Lilieci şi Şerbăneşti cu rol complex: asigurarea energiei electrice, combate-
rea inundaţiilor, alimentarea cu apă potabilă şi industrială, practicarea sporturilor nautice.
Apele subterane sunt reprezentate în şesuri alcătuite din roci cu granulaţie grosieră (pietri-
şuri), din lungul Siretului, Bistriţei, de bogate pânze de ape libere care sunt situate la adâncimi de
2 -15m.
De asemenea, pânze acvifere bogate se găsesc la baza teraselor largi ale aceloraşi râuri,
cât şi a conurilor de dejecţie, dezvoltate la confluenţa cu colectorii Siret şi Bistriţa.
Municipiul Bacău se încadrează în totalitate în cadrul zonei bioclimatice forestiere,
separându-se asociaţii vegetale de luncă, în lungul Siretului, culturi agricole pe terasele Siretului
şi alternanţă de păduri de gorun şi fag, terenuri agricole în zona de dealuri, care formează bordura
perimetrului.
Condiţiile pedogenetice au dus la formarea unor soluri variate, în general brune şi brune
argiloiluviale, cu un conţinut de humus de 1-5%, ce asigură o fertilitate medie bună pentru tere-
nurile agricole. Între solurile intrazonale se remarcă cele hidromorfe, lăcoviştile şi solurile aluvia-
le în diferite stadii de evoluţie.
Calitatea apelor prelevate prin puţurile fronturilor de captare Gherăieşti, Hemeiuşi, Mân-
dreşti (surse subterane de alimentare a municipiului Bacău), depinde în mare măsură de permea-
bilitatea solului din zonă. Astfel, când râul Bistriţa inundă fronturile de captare, un sol cu textura
argiloasă nu ar permite pătrunderea apei până la pânza freatică. În schimb, un sol cu structură
nisipoasă 62 , fină,(caracteristic permite inundarea şi totodată poluarea acviferului din care se pre-
levează apa. Inundaţiile sunt favorizate de starea proastă a digurilor care au rol de a proteja fron-
turile de captare. Pentru remedierea acestei situaţii se impune începerea unor lucrări de imper-
meabilizare şi înălţare a digurilor.
Municipiul Galaţi 63 , din punct de vedere geologic este aşezat pe partea de sud a platfor-
mei Moldoveneşti, în zona de contact cu platforma de tip nord dobrogean.
Substratul geologic al Galaţilor este alcătuit (aşa cum arată datele din numeroase studii
geologice) dintr-o mare varietate de formaţiuni, de vârste diferite.
Cele mai vechi sunt cele care aparţin proterozoicului superior, alcătuite din micaşisturi,
paragnaise şi amfibolite, urmate de cele din paleozoic (carbonifer), reprezentate de şisturi argi-
loase, cuarţite şi conglomerate. Peste acestea urmează formaţiunile mezozoice, reprezentate prin
triasic şi jurasic şi alcătuite din şisturi argiloase vişinii, gresii şi anhidrite. Neozoicul este prezent
prin eocen, miocen (sarmaţian) şi pliocen şi alcătuit în general, din argile marnoase, marne calca-
re (aparţinând basarabeanului), argile marnoase şi nisipuri (caracteristice atât pentru kersonian cât
şi pentru meoţian).
62
Stratele acvifere, situate pe malul drept al râului Bistriţa sunt constituite în general din granule de nisip mediu şi grosier care se sprijină una
pe alta,formând un schelet ale cărui interstiţii sunt umplute cu granule de nisip fin. Pietrişurile sunt mai puţin numeroase şi sunt răspândite în
masa nisipurilor. În ansamblul lui,acest material este necoeziv şi în general are o mare permeabilitate. Ghe. P. Constantinescu,Captările de ape
subterane din România, Edit. Tehnică ,Bucureşti,1980,pag.248.
63
I. Prezoiaru, N.S. Munteanu, Judeţul Galaţi , pe scara timpului, Editată de C.J. Galaţi,1972 .
Planul Local de Dezvoltare Durabilă a Municipiului Galaţi, Primăria Municipiului Galaţi, 2002.
V. Băcăuanu, N. Barbu, M. Pantazică, Al. Ungureanu, D. Chiriac , Podişul Moldovei. Natură, om, economie, Edit. Ştiinţifică şi Enciclope-
188
Peste acestea se află formaţiuni cuaternare (pe seama cărora s-a modelat relieful), ca de-
pozitele lacustre, numite strate de Barboşi (argile, nisipuri).
Aceste formaţiuni geologice tinere, în special cuaternare, constituite din argile comune,
nisipuri, pietrişuri sunt exploatate intens pe teritoriul oraşului Galaţi.
Depozitele loessoide, care fac trecerea de la pleistocenul mediu la cel superior, au în teri-
toriul şi în împrejurimile oraşului Galaţi, grosimi relativ mari ( în nordul satului Coşti grosimea
este de 70 m şi se reduce spre sud şi est până la 22 m). Litologic aceste depozite sunt alcătuite din
prafuri nisipoase gălbui şi prafuri argilo-nisipoase, cu concreţiuni calcaroase.
Cu un comportament fizico-mecanic destul de labil, fiind sensibil la compresiuni, loessul
se tasează puternic; de asemenea, în deschideri (naturale sau artificiale) se desprinde în panouri
verticale de mari dimensiuni. Datorită acestor caracteristici restrictive pentru construcţii, studii
geotehnice detaliate au fost strict necesare. În rezumat aceste studii evidenţiază zone ale substra-
tului imediat, care au constituţie litologică şi comportament diferit.
Din punct de vedere geotehnic oraşul se împarte în două zone:
- zona I-a se desfăşoară pe terasa medie şi inferioară a Siretului şi pe pantă, iar stratul de
loess galben cu macropori, sensibil la umezire, se află la adâncimi de 1,7 - 4,7 m.
- zona a II-a (zona de luncă), este zona de est a municipiului, până la adâncimi de 2-4 m
dintr-un strat de umplutură, eterogen (pământ negru, cărămidă şi resturi de fundaţii). Sub acest
strat, până la adâncimea de circa 30 m se găseşte o alternanţă de argile prăfoase mâloase, prafuri
argiloase mâloase şi prafuri nisipoase.
Din punct de vedere tectonic, municipiul Galaţi este situat la linia de fractură Focşani -
Nămoloasa – Galaţi unde se fac resimţite seismele produse în zona Vrancea a căror ritmicitate
este de aproximativ 30 ani, cu o intensitate seismică ce corespunde gradului 8 pe scara Richter. În
zonele cu nivel hidrostatic ridicat, coeficientul dinamic al construcţiilor se măreşte iar forţele se-
ismice cu care se încarcă structura cresc până la nivelul corespunzător gradului 8,5 pe aceeaşi
scară seismică.
Relieful municipiului Galaţi este destul de variat, intravilanul desfăşurându-se, în general,
sub formă de amfiteatru, de la nord la sud, pe promontoriul cel mai sudic al Câmpiei
Covurluiului, promontoriu alcătuit în general din terase de confluenţă. Aceste terase au de la 4
până la 55 m altitudine.
Cea mai mare parte a intravilanului ocupă două nivele de terasă, de caracter acumulativ
eroziv de confluenţă între Siret şi Dunăre astfel:
- prima terasă cu altitudine între 5 - 25 m (nucleul oraşului medieval, actualmente centrul
oraşului); mai îngustă spre est, între Brateş şi Dunăre şi mai lată spre vest, între Ţiglina şi Cătuşa,
al cărei versant a fost amenajat cu lucrări de stabilizare şi pe care actualmente se află cartiere de
locuinţe;
- a doua, cu altitudini care depăşesc 40 m (oraşul modern), pe care, între văile Cătuşa şi
Mălina, este localizat combinatul siderurgic Mital Steel Galaţi.
Trecerea între cele două terase se face printr-un versant deluviuo-coluvial (5-15 m) care,
în numeroase puncte, a fost debleeat, pentru a se înlătura neajunsurile ce le crea traficului intraur-
ban de mărfuri şi călători.
Partea de est a oraşului este situată pe un grind fluvial de 3-4 m, care se menţine, în gene-
ral, la altitudinea absolută de 9 m, pe care sunt localizate, în mare parte instalaţiile portuare, cu
bazinele vechi şi noi precum şi diferite ramuri industriale.
Între grindul fluvial şi Lacul Brateş se întinde lunca Dunării, astăzi complet îndiguită, dar
care continuă sa fie supraumedă şi chiar inundată datorită infiltraţiilor.
189
Zona Câmpiei Siretului Inferior în care este situat municipiul Galaţi, se caracterizează
prin suprafeţe de câmpii interfluviale cu pante din ce în ce mai mici către sud şi sud-vest. De ace-
ea arealul de desfăşurare al proceselor morfologice actuale este mult mai restrâns.
În lungul versanţilor văilor Mălina şi Cătuşa se întâlnesc fenomene de eroziune areolară.
Cele două terase ale Siretului se termină spre Dunăre şi spre lacul Brateş prin taluzuri aproape
verticale. Prin scurgerea apelor superficiale pe suprafaţa acestora s-au creat râpe şi viroage, care,
lărgindu-se au creat adevărate văi, multe din ele fiind în prezent colmatate natural. Câmpia
Siretului Inferior se găseşte sub acţiunea periodică a inundaţiilor.
Trebuie menţionate, de asemenea, alunecările de teren dintre staţiile CFR Galaţi şi
Tuluceşti. Instabilitatea versantului pe care este amplasată calea ferată (malul lacului Brateş), a
creat de-a lungul timpului prăbuşiri ale falezei. Fenomenul are următoarele cauze:
- sub efectul primei pânze freatice din baza loessului falezei, aceasta se prăbuşeşte perio-
dic, supraîncărcând terenul dintre baza falezei şi malurile lacului.
- sub efectul supraîncărcării, materialul din această zonă refulează spre malul lacului şi
împinge terenul.
Clima municipiului Galaţi aparţine sectorului cu climă continentală. Aici verile sunt foar-
te calde şi uscate, iar iernile geroase, marcate de viscole puternice, dar şi cu întreruperi frecvente
provocate de advecţiile de aer cald şi umed din S şi SV, care determină intervale de încălzire şi de
topire a stratului de zăpadă.
Pe fundalul climatic general, apele râurilor Siret, Prut şi al fluviului Dunărea introduc în
valorile şi regimul principalelor elemente meteorologice modificări care conduc la crearea unui
topoclimat specific de luncă, mai umed şi mai răcoros vara şi destul de umed şi mai puţin rece
iarna.
Temperatura medie plurianuală este de 10,5°C, cu o repartiţie medie pe luni după cum
urmează:
T0C - 3,1 -1,1 +4,1 10,6 16,5 20,3 22,6 22,0 17,6 11,5 5,2 0,0 10,5
Se observă că temperaturile medii lunare ale primăverii au treceri aproape bruşte de la ce-
le ale lunii martie la aprilie şi de la acesta la luna mai. Aproape acelaşi ritm este înregistrat şi de
către temperaturile medii ale lunilor de toamnă (în sensul descreşterii).
Gradul de continentalism al climatului este redat şi de temperatura maximă absolută, aces-
ta fiind de 40,20C, înregistrată în 5 iulie 2000 şi de temperatura minimă absolută, a cărei valoare a
fost de -21,80C la19 februarie 1985.
Precipiţiile atmosferice însumează pe teritoriul municipiului Galaţi valori dintre cele mai
reduse. Acest fapt se datorează influenţelor estice, continentale. Precipitaţiile medii anuale pe
termen lung sunt evaluate la circa 426 mm/an sau l/m2, faţă de media pe ţară de circa 630 mm/an.
hp (mm) 28,5 23,1 23,7 34,9 46,6 62,1 47,7 38,1 26,4 32,6 31,5 31,0 426
l/m2 mm/an
Cele mai mari valori lunare se înregistrează în iunie, iar cele mai mici valori în luna fe-
bruarie. Cantitatea maximă căzută în 24 ore a fost de 79,5 mm (9.06.1901) fapt ce indică necesi-
tatea unei reţele de canalizare care trebuie dimensionată la ploi cu frecvenţa minimă de odată la 3
ani. Numărul mediu al zilelor cu cantităţi mai mari de 1mm/an este de 60.
Numărul zilelor cu ninsoare este în medie de 17, prima ninsoare are ca dată medie de apa-
riţie 5 decembrie, iar ultima ninsoare 17 martie, intervalul cu ninsoare putând însuma chiar peste
190
100 zile. Stratul de zăpadă poate persista 40 zile, frecvenţele cele mai mari fiind în lunile ianuarie
şi februarie, când se înregistrează şi grosimile maxime ale stratului de zăpadă.
Circulaţia generală a atmosferei are ca trăsături principale frecvenţa relativ mare a advec-
ţiilor lente de aer temperat - oceanic din V şi NV (mai ales în sezonul cald), frecvenţa de aseme-
nea mare a advecţiilor de aer temperat - continental din NE şi E (mai ales în anotimpul rece), pre-
cum şi advecţiile mai puţin frecvente de aer arctic din N şi aer tropical maritim din SV şi S.
Vântul predominant bate din direcţia N-NE, cu o frecvenţă de 18,4%, iar intensitatea me-
die anuală este de 3 grade Beaufort, corespunzând la o viteză medie de 8 m/s.
Frecvenţa medie anuală a vânturilor din direcţia Nord - Est este de 18,6%, iar intensitatea
medie anuală de 2,3 grade Beaufort. Vântul se intensifică începând din octombrie şi ajunge la
apogeu în aprilie, când se înregistrează în medie 5,5 zile cu vânturi de intensitate depăşind 6 gra-
de Beaufort, până la 8,7 grade Beaufort.
Fenomene meteorologice şi hidrologice deosebite se înregistrează pe parcursul anului în
perioadele ianuarie – viscol cu transport de zăpadă la sol, martie – ninsoare cu transport de zăpa-
dă la sol, martie – aprilie, când se produc creşteri frecvente de debite pe majoritatea râurilor din
ţară, cu depăşiri ale cotelor de inundaţie.
Apele de suprafaţă sunt dominate de doi mari colectori: Siretul şi Dunărea.
În partea de sud a oraşului curge Siretul, în partea de sud-est Dunărea, în est curge Prutul,
în partea de vest pârâul Cătuşa care debuşează în balta Cătuşa, iar în partea de nord-est se află
lacul Brateş. Regimul de alimentare cu apă al acestor ape de suprafaţă este de tip nivo-pluvial în
cadrul căreia 40-60% din ape provin din scurgerea de suprafaţă şi 10-35% din alimentarea subte-
rană.
Fluviul Dunărea are, în dreptul municipiului Galaţi, un curs unic cu adâncimi de 20-34 m.
Patul albiei Dunării are adâncimi sub nivelul albiilor din deltă şi în unele locuri chiar sub nivelul
Mării Negre. Debitul mediu multianual al Dunării la Galaţi este de 6.290 m3/s, în timp ce debitele
maxime (cu asigurarea de 1%) pot oscila între 15.600 şi 16.450 m3/s. Debitul solid este de 2.140
kg/s. Fluviul prezintă particularităţi chimice determinate de condiţiile naturale, având apele puţin
mineralizate. Mineralizarea apelor Dunării atinge, în medie, 324mg/l.
Având în vedere impactul negativ al apelor Dunării asupra oraşului Galaţi, de amintit sunt
inundaţiile din perioada martie-mai 2006 care au avut cel mai mare debit înregistrat din toată pe-
rioada 1840-2006. Durata acestei viituri este de asemenea cea mai mare din istoria înregistrărilor,
conducând astfel la o probabilitate totală de depăşire mai mare de 1/100 an. În zona oraşului Ga-
laţi, luna aprilie a constituit apogeul acestor situaţii, când s-au înregistrat creşteri ale nivelului
Dunării cu aproape 69 de cm în decurs de o lună, de la 592 cm (cât a măsurat fluviul pe 26, 27 şi
28 martie) la 661 cm în aceeaşi perioadă din aprilie. Apele au depăşit cotele istorice înregistrate
în 1970, 1942, 1921 şi 1897. Au fost afectate Şantierul Naval, Portul Docuri, Portul Bazinul Nou
şi inundate gospodării din zona periurbană, datorită efectului de remu resimţit pe râul Siret.
Pentru alimentarea oraşului, pentru ferme zootehnice sau irigaţii, apa este captată din Du-
năre sau lacul Brateş. Acesta din urmă are o suprafaţă de 24 km2, având cuveta împărţită în două
bazine: Brateşul de Sus şi Brateşul de Jos. În incinta Brateşului de Jos, în afara celor 21 km2
amenajaţi pentru piscicultură, se practică agricultura irigată pe circa 14.500 ha, iar în incinta
Brateşului de Sus, pe circa 7.500 ha.
Apele subterane sunt înmagazinate în orizonturi de roci poroase, în strate acvifere întinse
sau discontinui, în pietrişurile aluvionare ale Siretului şi Prutului. Ele se întâlnesc şi în nisipurile
Câmpiei Covurluiului.
191
Interceptarea pânzelor freatice se realizează pe văi, prin puţuri. Pe interfluvii, adâncimea
apei freatice este de 10-30 m. Sub raportul mineralizării, acestea conţin 0,6 -1,0 g/l săruri, iar du-
ritatea lor este de 15-20 grade, apele fiind semipotabile.
Pentru cunoaşterea extinderii şi adâncimii nivelului apei subterane din municipiul Galaţi,
în anul 1974 s-a aprobat execuţia a 150 foraje de observaţie a nivelului apei freatice, în prezent
funcţionând numai 110. În majoritatea forajelor, nivelul apei subterane a crescut foarte mult,
creşterile fiind în 20 de ani de 10-15 m.
Creşterea nivelului pânzei afectează partea veche a oraşului unde se află construcţii im-
portante precum Muzeul de Artă, Universitatea, Institutul Politehnic, Teatrul de Stat, Prefectura,
clădiri monumentale fundate pe loess neconsolidat care, prin umezire, poate genera efecte necon-
trolabile asupra structurii lor de rezistenţă. Primăria Municipiului Galaţi a comandat la institute
de specialitate proiectul tehnic, studiul de fezabilitate, caietul de sarcini, în vederea executării lu-
crărilor de depresurizare a nivelului apei freatice. În prezent sunt efectuate, în zona critică, 3 fora-
je orizontale ce evacuează aproximativ 20 l/min/dren.
Vegetaţia şi fauna sunt caracteristice zonei de stepă şi silvostepă. În zona luncilor Dunării
şi Siretului predomină crângurile de salcie şi diverse specii de plante higrofile. Spre Podişul
Covurluiului, abundă vegetaţia forestieră, păşunile şi fâneţele. Mari suprafeţe sunt cultivate cu
viţă de vie, pomi fructiferi, cereale şi plante tehnice.
Zonele verzi înregistrate la nivelul administraţiei publice locale, referitoare la spaţiul in-
travilan sunt de 3,048 ha în administraţia Consiliului Local, 3 ha în administraţia Universităţii
Dunărea de Jos şi 5,7 ha administrate de S.N.C.F.R. Regionala Galaţi. În evidenţele Serviciului
de Cadastru ale Primăriei mai figurează şi 1,81 ha destinate terenurilor de curte şi gradină, închi-
riate conform Legii 112/92.
Fauna aparţine biotopului stepei şi silvostepei precum şi biotopului luncilor şi bălţilor.
În partea cea mai uscată a stepei pe pajişti xerofile cu graminee se întâlneşte cernoziomul
carbonatic. Pe depozitele loessoide apare cernoziomul levigat. Un alt subtip de cernoziom este cel
freatic - umed sau cernoziomul de fâneaţă, care se formează pe reliefuri joase.
Municipiul Focşani 64 este amplasat în zona de contact dintre Câmpia Siretului şi dealu-
rile subcarpatice ce culminează cu Măgura Odobeştilor (1001m). Suprafaţa aferentă teritoriului
municipiului Focşani este de 4.815 ha, din care suprafaţa perimetru intravilan 1.193 ha.
Din punctul de vedere al substratului geologic, municipiul Focşani se află într-o regiune
tânără. Substratul litologic, de vârstă cuaternară, este constituit din pietrişuri, nisipuri, argile, de-
pozite loessoide. Acestea din urmă au grosimi cuprinse între 2-15 m şi sunt alcătuite din elemente
fine - prafuri nisipoase, nisipuri argiloase uneori chiar argile de culoare gălbuie sau gălbui-
roşcată. În masa acestor depozite loessoide se întâlnesc frecvent niveluri lenticulare de nisipuri
grosiere sau chiar de pietrişuri mărunte, care pledează pentru geneza lor deluvial-proluvială.
Din punct de vedere tectonic, platforma vorlandului a fost antrenată în subsidenţă activă
începând din Sarmaţian. Subsidenţa a atins amplitudinea maximă în Pliocen (forajul de la Suraia
indică o grosime de 3200 m a depozitelor pliocen-cuaternare). Scufundarea actuală a fundamen-
tului acestei regiuni se face în lungul faliei Siretului, falie jalonată de numeroase focare seismice
locale, unele foarte active.
64
I. Conea, Vrancea, Edit. Academiei, Bucureşti, 1993.
Al. Deşliu, Focşanii. Ghid turistic, Edit. Pallas, Focşani, 2004.
I. Gugiuman, Oraşul Focşani, Bibl. Inst. Geogr., Bucureşti,1948.
V. Paragină, 450 de ani, Focşani 1546- 1996, Lucrare în regia autorului, 1996.
192
Teritoriul oraşului Focşani corespunde celei mai active zone seismice din ţara noastră. La
nivelul judeţului Vrancea, răspândirea focarelor de cutremure pune în evidenţă existenţa a doua
zone:
Zona 1: trunchiul Vrîncioaia - Tulnici- Soveja, unde se produc cutremure la adâncimi în-
tre 80-160 km, legat de curbura arcului carpatic.
Zona 2: în regiunea de câmpie între Râmnicul Sărat, Mărăşeşti şi Tecuci cu cutremure mai
puţin adânci.
Analiza factorilor de risc la nivelul municipiului Focşani trebuie să ţină cont în mod prio-
ritar de situarea lui în cea mai importantă zonă seismică din România.
Seismicitatea din zona Vrancei a impus adoptarea unor măsuri speciale referitoare la re-
zistenţa construcţiilor, măsuri care se aplică în toate arealele în care cutremurele sunt frecvente şi
de putere mare.
Din punct de vedere al reliefului, oraşul Focşani se situează în Câmpia joasă a Siretului
Inferior la o altitudine de 50- 55 m deasupra mării, câmpie ce se întinde de la linia Mărăşeşti, Vâ-
nători, Tataranu, Ciorăşti, până la albia Siretului. Mai exact vatra oraşului Focşani este aşezată pe
o câmpie piemontană (interfluviul dintre Milcov şi Putna), foarte uşor înclinată de la V la E (0-
1°). La sud se află Câmpia piemontană a Râmnicului, parte a Câmpiei Române.
Această câmpie piemontană a rezultat din acţiunea râurilor cu izvoare în Carpaţi şi
Subcarpaţi. La debuşeul acestora în fostul lac cuaternar s-au format vaste conuri aluviale, consti-
tuite din materiale cu textură grosieră (pietrişuri şi nisipuri), acoperite de depozite loessoide, în
cadrul cărora se pot distinge orizonturi de sol fosil. În timp, acumularea masivă a apropiat conuri-
le aluviale între ele, în final acestea juxtapunându-se. Suprafaţa uşor bombată a conurilor iniţiale
a dat reţelei hidrografice un caracter tipic divergent şi a dus la părăsirea a numeroase cursuri. Un
exemplu în acest sens este cel al Milcovului, care a deviat spre sud, lăsând la nord de actualul tra-
seu o albie părăsită care a fost folosită în timpul lui Ştefan cel Mare pentru construcţia canalului
cu alimentare din Milcov, pe care s-a stabilit graniţa dintre cele două provincii.
Înclinarea slabă a reliefului a determinat o scurgere superficială şi un drenaj subteran ab-
solut deficitare, ceea ce a impus dificultăţi severe reţelelor utilitare urbane. O astfel de situaţie
este caracteristică pentru estul oraşului Focşani.
Monotonia reliefului plat este întreruptă doar de cursul părăsit al Milcovului şi de mici
depresiuni de tasare, formate în depozite loessoide.
Procesele geomorfologice actuale caracteristice Câmpiei piemontane a Râmnicului sunt
eroziunea fluvială laterală, manifestată în văile râurilor ce străbat câmpia (Putna, Milcov, Râmna)
precum şi tasarea, asociată cu sufoziune, pe depozitele loessoide.
În mod specific urban, procesul natural de tasare este dublat şi uneori depăşit ca intensita-
te de supraîncărcarea artificială. Astfel, construcţiile masive, uneori situate pe depozite loessoide
macroporice cu grosime mare, precum şi pe unele depozite de albie majoră, produc tasări deoare-
ce ocupă terenuri a căror capacitate portantă poate coborî sub 2 – 2,5 kg/cm2.
Tasarea este foarte evidentă în cazul unor construcţii mai vechi, cum sunt Capela Militară
sau Biserica Sfântul Nicolae Nou, ambele aflate în zona centrală a oraşului şi cu pardoseala iniţial
deasupra sau la nivelul străzii, astăzi, în ambele cazuri, aceasta aflându-se cu circa 0,5 – 1 m sub
nivelul topografic general.
Clima municipiului Focşani este temperat continentală, influenţată de adăpostul Carpaţilor
de Curbură, cu variaţii mari de temperatură. Acest climat are nuanţe de excesivitate (est-
europene), generate de poziţia matematică, de radiaţia solară, de acţiunea principalilor centri ba-
rici eurasiatici, precum şi de proprietăţile suprafeţei subiacente.
193
Temperatura medie plurianuală este de 9,8° C, cu o repartiţie medie pe luni după cum ur-
mează:
T0C - 3,0 -2,6 +3,4 10.0 15,6 20,3 21,9 20,5 16,4 11,2 4,1 -0,5 9, 8
Temperatura medie anuală a înregistrat în ultimii ani o uşoară creştere, de la 9,8 la 9,9°C.
În general, temperatura medie a lunii ianuarie este de –3°C (minima absolută fiind de –34°C, în-
registrată la 15 ianuarie 1983), în timp ce temperatura medie a lunii iulie este de 21,9°C (maxima
absolută înregistrată aici fiind de 39,8°C, la 10. 08. 1954).
Analiza acestor valori medii ale temperaturii relevă o amplitudine termică absolută de
73,8°C, valoare ce denotă un continentalism de nuanţă excesivă.
Volumul precipitaţiilor medii multianuale este de 548,4 mm, lunile cele mai ploioase fiind
mai şi iunie, iar cele mai secetoase decembrie, ianuarie şi februarie. Distribuţia pe luni a precipi-
taţiilor este următoarea:
hp (mm) 30,6 32,0 37,1 39,5 73,3 80,3 71,1 50,1 34,7 33,0 35,6 31,1 548,4
l/m2 mm/an
Regimul precipitaţiilor este exprimat de o medie anuală de 548,4 mm, cu un maximum ca-
re se înregistrează în luna iunie (80,3 mm) şi un minimum înregistrat în luna ianuarie (30,6 mm).
Valoarea maximă a precipitaţiilor în 24 ore, de 83,7 mm, a fost înregistrată pe data de 05.10.
1992 fapt ce indică necesitatea unei reţele de canalizare care trebuie dimensionată la ploi cu frec-
venţa minimă de odată la 3 ani.
Numărul mediu al zilelor cu îngheţ se ridică la peste 110, durata medie a stratului de ză-
padă variind între 40 şi 50 de zile.
Circulaţia predominantă a maselor de aer se face din direcţiile NV, N şi S, frecvenţa me-
die anuală a calmului atmosferic fiind relativ mare (25%), iar viteza medie anuală variind între 2
şi 4 m/s. În funcţie de direcţia dominantă a vântului s-au amplasat cele mai numeroase obiective
industriale ale oraşului în S şi SV, pentru ca noxele degajate să nu fie aduse spre oraş. Vântul
dominant este Crivăţul, uneori simţindu-se însă şi Austrul. Crivăţul produce în anotimpul rece
scăderi bruşte de temperatură şi împiedică circulaţia prin troienirea zăpezii. Manifestările acestuia
sunt favorizate, în principal, prin poziţia oraşului în culoarul format între Măgura Odobeşti şi
Munţii Măcinului, parcurs de Crivăţ în drumul său spre Bărăgan.
Apele de suprafaţă sunt reprezentate de râul Milcov care curge la circa 2 km vest şi sud de
Focşani (din acesta se desprindea vechiul canal care trecea prin centrul oraşului Focşani şi care,
ulterior, a fost acoperit) şi de râul Putna, care îşi are albia la circa 5 km NE de oraş.
Densitatea reţelei hidrografice este de 0,43 km/km2 iar regimul hidric este tipic continen-
tal, cu ape mari de primăvară şi viituri de vară. La ape mari şi viituri debitele maxime pot depăşi
de câteva ori debitele medii, provocând inundaţii care însă nu afectează oraşul.
Permeabilitatea substratului geologic facilitează infiltrarea apei fluviale şi meteorice şi,
deci, acumularea unei cantităţi importante de ape subterane.
Apele freatice se află la adâncimi relativ mici (7-15 m), fiind reprezentate prin stratele ac-
vifere locale cantonate în pietrişuri, nisipuri şi argile, nefiind însă potabile. O parte a apei curente
pentru municipiul Focşani este asigurată din sursele subterane de mare adâncime, existând foraje
la 120-175 m adâncime.
Din punctul de vedere al vegetaţiei, oraşul se află în zona de silvostepă. În trecut, interflu-
viul dintre Milcov şi Putna era acoperit de „ochiuri” de pădure, care se întindeau pe toată partea
sudică a Moldovei. Din vechile păduri de odinioară s-au păstrat şi până astăzi câteva petice izola-
te: Crângul Petreşti, pădurea de la Casa Apelor.
194
Din loc în loc, în împrejurimile oraşului şi chiar în interior, există stejari bătrâni care actu-
almente sunt ocrotiţi de lege şi care sunt rămăşiţe ale unor vechi astfel de pâlcuri de pădure. În
categoria arborilor ocrotiţi datorită vârstei, înfăţişării lor monumentale sau semnificaţiei cultural-
istorice, intră stejarii de pe străzile Măgura, nr. 38 (450 ani), Tinereţii, nr. 10 (500 ani), Timiş, nr.
13 (450 ani), Al. Golescu, nr. 14 (450 ani) şi cel de lângă Primăria veche (500 ani).
În componenţa pajiştilor secundare stepizate de astăzi intră păiuşul, colilia, bărboasa.
Extinderea culturilor agricole din jurul oraşului s-a făcut în detrimentul pajiştilor, actual-
mente acestea fiind cultivate în totalitate.
Învelişul de sol de pe teritoriul oraşului şi din împrejurimi nu este foarte mozaicat, ca ur-
mare a slabei diversităţi a factorilor pedogenetici. Astfel, solurile aparţin clasei molisoluri, repre-
zentate de cernoziomuri tipice şi cernoziomuri cambice ce permit utilizarea largă a lor în agricul-
tură, cu rezultate foarte bune.
Concluzii
Circuitul şi calitatea apelor în cadrul mediului urban este dependent într-o mare măsură de
particularităţile fizico-geografice locale.
Apele vehiculate în cadrul oraşului (scurgerea apelor de suprafaţă şi implicit riscul produ-
cerii inundaţilor prin scurgerea apelor pluviale), sunt puternic influenţate de caracteristicile cli-
matice locale, capabile de a determina precipitaţii abundente atât pe durate relativ scurte de timp
cât şi pe durate lungi.
În cazul reşedinţelor de judeţ din Moldova, datorită aglomerării de populaţie urbană, în
creştere, mai ales în ultima jumătate de secol, efectele asupra climatului şi topoclimatului sunt
severe. Aceste efecte sunt îndeosebi rezultatul modificărilor regimului energetic, a circuitelor de
circulaţie a aerului (din cauza construcţiilor şi/sau schimbărilor operate la nivelul solului), a polu-
ării şi a emisiei de gaze cu efect de seră (la evidenţierea acestor parametri contribuie foarte mult
existenţa în cadrul sau la limita municipiilor reşedinţă a unor mari unităţi industriale – de tip
C.E.T. Botoşani, Suceava, Iaşi etc., sau de tipul platformelor industriale de la Bacău, Galaţi etc.
care pe lângă aportul economic benefic, oferă şi prilejul unei degradări semnificative a mediului).
Aceşti factori contribuie la modificare echilibrului radiaţiilor, a cantităţii de precipitaţii şi a eva-
poraţiei, implicând modificări ale ciclului hidrologic. În aceste condiţii, oraşele studiate nu fac
rabat de la regula creşterii volumului total anual al precipitaţiilor cu 3 - 6% faţă de regiunile în-
conjurătoare, creştere care în cazul averselor se apropie de 20% 65 .
Aşadar creşterea cantităţilor de ploi căzute pe suprafeţele urbane luate în studiu şi a gradu-
lui lor de torenţialitate sunt determinate de modificarea bilanţului termic şi radiativ (se remarcă o
creştere a temperaturii în zonele urbane cu 20 - 50 C faţă de zonele înconjurătoare) 66 , de numărul
ridicat de aerosoli prezenţi în atmosfera oraşelor (datoraţi industrializării intense din ultimele de-
cenii şi prezenţei unei activităţi industriale actuale fără respectarea normelor de protecţie a me-
diului) şi datorită efectului climatic de cupolă al oraşelor (îndeosebi Suceava, Iaşi, Bacău, Galaţi
unde activitatea industrială este mai susţinută).
De asemenea trebuie remarcat caracterul de excesivitate climatică specific oraşelor Boto-
şani, Iaşi, Vaslui, Bacău, Galaţi care oferă posibilităţi ridicate de producere a unor averse devas-
tatoare, susţinute de căderea unor mari cantităţi de apă într-un timp relativ scurt pe suprafeţe mici,
cu un grad de impermeabilitate crescut.
65
Starea mediului în regiunea 1 Nord Est – Agenţia Regională de Protecţia Mediului, Bacău
Starea mediului în regiunea 2 Sud – Est - Agenţia Regională de Protecţia Mediului, Galaţi
66
idem
195
Circuitul apelor în spaţii urbane este influenţat şi de condiţiile geomorfologice locale. Ast-
fel, amplasarea municipiilor reşedinţă în văile şi terasele principalelor râuri din Moldova (Siret şi
Prut), în zonele de confluenţă ce reprezintă spaţiul de favorabilitate în locaţia aşezărilor în cauză,
reprezintă principalul factor care determină structura şi configuraţia sistemului de alimentare cu
apă de bună calitate. Alternează porţiuni ale reţelelor din spaţiile de luncă, cu un grad crescut de
economicitate cu porţiuni ce acoperă fronturi de terase sau versanţi, unde se simte obligativitatea
unor staţii de pompare şi construcţii auxiliare, deci costuri sporite. O altă problemă este cea a
construcţiilor situate în zone greu accesibile din oraşe sau pe zone libere la marginea oraşelor,
(spre exemplu Botoşani – zona cartierelor de locuinţe noi Bucovina, Suceava – zona cartierelor
de locuinţe noi Burdujeni, Vaslui – noile cartiere din SV, Galaţi – extinderile de locuinţe dinspre
Şendreni) opuse locului de intrare a apei în oraş. Pentru ele se impune ridicarea presiunii în sis-
temul de alimentare, deci un cost ridicat al energiei de pompare.
Topografia şi natura versanţilor în amonte de un sector inundabil pot condiţiona un timp
de răspuns prea scurt al acestora la intrările în sistemul respectiv datorat precipitaţilor şi astfel
debitele, ca şi pantele medii ale reţelei de scurgere, vor fi mai accentuate.
Natura solurilor şi cuvertura vegetală influenţează la rândul lor circuitul apei în mediul
urban. Astfel un sol decopertat de învelişul vegetal va favoriza drenajul apelor, determinând un
timp de răspuns mult mai scurt în comparaţie cu un sol acoperit de vegetaţie. De asemenea un rol
foarte important în determinarea coeficientului de şiroire îl are şi permeabilitatea solurilor. Tere-
nurile naturale sau antropizate cu grade diferite de permeabilitate pot ajunge destul de repede la
saturaţie în cazul unor precipitaţii puternice şi a lipsei covorului vegetal. Astfel surplusul de apă
este rapid evacuat prin reţeaua de scurgere fără pierderi importante prin infiltrare.
Dacă intensităţile cele mai mari de pe durata timpului de concentraţie (numite intensităţi
critice) survin la sfârşitul precipitaţiilor, suprapuse peste soluri saturate şi reţele de scurgere su-
prasaturate, vom asista la o creştere mult mai puternică a debitelor şi nivelurilor apei decât în ca-
zul în care aceste intensităţi se produceau la începutul averselor.
În lipsa vegetaţiei urbane apele meteorice se scurg total sau în cea mai mare parte pe su-
prafaţa solului provocând suprasolicitarea reţelei de canalizare. Vegetaţia însă interceptează ploa-
ia şi funcţionează ca un rezervor temporar, stocând pe moment o mare parte din apă. Astfel, în
funcţie de specie şi alţi factori, un copac poate intercepta de la sub 5% la peste 50% din apa de
ploaie incidentă, dar de regulă procentul se încadrează între 20 şi 45%.
Apa interceptată de vegetaţie este aparent "stocată" pe moment. O parte se scurge lent, iar
altă parte importantă se infiltrează în sol, respectiv se evaporă. Rata de infiltraţie în sol depinde
foarte mult de tipul de vegetaţie, nu doar de natura, panta şi configuraţia solului. Astfel, parcurile
au o rată de infiltraţie foarte bună, pe când pastilele de vegetaţie, aliniamentele cu vegetaţie dis-
puse de-a lungul străzilor au una mai redusă.
3.4. Nivelul urban al reşedinţelor de judeţ

Pentru a analiza nivelul urban al reşedinţelor de judeţ am considerat ca fiind suficientă şi
elocventă analiza următorilor indicatori demografici şi economici: dinamica populaţiei urbane,
funcţiile urbane, nivelul de dotare urbană.
3.4.1. Dinamica populaţiei urbane
În trecut, inclusiv în prima jumătate a secolului XX, populaţia şi economia erau privite ca
domenii relativ autonome. Evoluţia, structurile şi starea materială a populaţiei erau analizate şi
apreciate prin prisma situaţiei economice existente în timp şi spaţiu, într-o perioadă istorică dată
196
şi într-o anumită ţară. Abia în a doua jumătate a secolului trecut, a fost înţeleasă şi acceptată reali-
tatea că istoria demografică nu poate fi ruptă de istoria economică 67 .
În condiţiile contemporane, populaţia este un factor endogen al dezvoltării economice şi
invers, creşterea economică reprezintă o latură internă a schimbărilor în mărimea şi structurile
populaţiei. Totodată, unul din indicatorii frecvenţi folosiţi de către statistica mondială pentru ca-
racterizarea nivelului de urbanizare, este ponderea populaţiei din aşezările urbane în populaţia
totală.
Potrivit datelor furnizate de către Institutul Naţional pentru Statistică şi direcţiile judeţene
de statistică (de reţinut inadvertenţele frecvente între cele două surse statistice), populaţia urbană
de pe teritoriul Moldovei în anul 2005 era de 2.117.538 de locuitori, reprezentând 43,85% din
populaţia totală, valoare care plasează această zonă a ţării pe ultimele locuri între celelalte regiuni
istorice ale României. Faţă de precedentul recensământ, ponderea populaţiei urbane în populaţia
totală a înregistrat o scădere cu 2,6% (în 1992 populaţia urbană reprezenta 46,45%).
Această reducere vine pe fondul diminuării populaţiei totale a României cu (4,9%) dar şi a
deplasării unei părţi din populaţia urbană spre mediul rural.
Examinând repartiţia populaţiei pe medii de locuire (rural/urban) pe teritoriul Moldovei
(tabelul 3.1 şi figura 3.1 ) se constată că există mari decalaje judeţene, în ceea ce priveşte ponde-
rea populaţiei urbane, care variază între 37,82% - Vrancea şi 56,88% - Galaţi .
Tabel 3.1. Repartiţia populaţiei pe medii de locuire pe teritoriul Moldovei

Populaţie
Populaţie mediu
Nr. Judeţul (nr. locuitori)
crt. Nr. în Densitate Urban Rural
2005 Km2 (%) (%)
1. Botoşani 459195 90,8 41,61 58,38
2. Suceava 705202 80,5 41,41 58,58
3. Iaşi 821621 149,2 46,98 53,01
4 Neamţ 570367 94 38,66 61,33
5 Vaslui 459255 85,6 41,33 58,66
6. Bacău 722961 106,7 46,40 53,59
7. Galaţi 621161 138,7 56,88 43,11
8. Vrancea 394286 79,8 37,82 62,17
Repartiţia populaţiei pe medii de locuire pe

teritoriul judeţelor Moldovei
80
60 urban %
40
20 rural %
0
i
V a ţi
a
N i
ea
ţ
lu
ş
ni
m
av
că
Ia
l
as
nc
a
ea
Ga
ce
Ba
oş
ra
Su
t
Bo
Fig. 3.1.
67
G. Erdeli, V. Cucu, “România. Populaţie. Aşezări umane. Economie”, Edit. Transversal Bucureşti, 2005, pag. 123.
197
Diminuări ale populaţiei urbane s-au înregistrat îndeosebi în judeţele Neamţ (13%), Bacău
(11,8%), Vaslui (10,8%).
Pentru a evidenţia schimbările care au intervenit în dinamica urbană a Moldovei, este utilă
o analiză a evoluţiei oraşelor pe categorii de mărime, atât ca număr cât şi ca populaţie, pentru un
interval de timp mai îndelungat.
Astfel, în perioada 1948-1966, concomitent cu creşterea numărului de oraşe mijlocii şi
mari, are loc şi un proces de concentrare al populaţiei în oraşele mari (fluxul migratoriu sat - oraş
fiind completat de cel dinspre oraşe mici spre cele mari).
În perioada 1966-1987 oraşele mari continuau să fie în creştere, atât ca număr cât şi ca
pondere din totalul populaţiei urbane, în timp ce ponderea populaţiei din oraşele mici se reducea,
cu toate că numărul oraşelor din această categorie era în creştere.
Începând cu anul 1987, ponderea populaţiei oraşelor din sectorul superior al ierarhiei se
diminuează.
După 1987 ponderea populaţiei deţinute de oraşele mari se menţine în jurul valorii de
46%, înregistrându-se un salt uşor al ponderii deţinute de oraşele mici.
În acest interval, populaţia celor mai mari oraşe – Galaţi şi Iaşi - cunoaşte o descreştere:
dacă în 1987, aceste oraşe deţineau 15,1% din populaţia urbană totală a Moldovei, în 1992 pro-
centul este de 14,7%, crescând apoi cu 0,3% la recensământul din 2002 şi păstrând, în general,
aceeaşi valoare până în 2005.
Luând în calcul toate oraşele (inclusiv localităţile urbane declarate după anul 2004), pe
categorii de mărime, se constată o creştere slabă a populaţiei oraşelor foarte mici ( Flămânzi,
Bereşti, Milişăuţi ) în timp ce oraşele mici şi mijlocii au cunoscut cele mai însemnate pierderi de
locuitori (Dorohoi, Paşcani, Târgu Neamţ, Bârlad).
În cea mai mare parte, oraşele au regresat din punct de vedere demografic, fapt caracteris-
tic pentru întreg sistemul urban al Moldovei. Dintre oraşele mari se remarcă prin pierderi însem-
nate de populaţie Piatra Neamţ (cu 14,5%) şi Bacău (cu 14,2%).
Din aceeaşi grupă de mărime, oraşul Focşani este singurul care a înregistrat o uşoară creş-
tere numerică a populaţiei (cu 1,9%). Scăderea populaţiei a fost mai redusă în cazul altor oraşe
mari Botoşani (cu 0,4%), Suceava (3,2%) şi Iaşi (4,9%).
Cele mai însemnate creşteri de populaţie, din grupa oraşelor mici, le-a înregistrat oraşul
Dărmăneşti cu 2,4%.
Concret, numărul locuitorilor din municipiile reşedinţă de judeţ ale Moldovei este de
116.339 locuitori în Botoşani, 107.513 locuitori în Suceava, 317.812 locuitori în Iaşi, 110.186
locuitori în Piatra Neamţ, 71.252 locuitori în Vaslui, 181.144 locuitori în Bacău, 101.294 locui-
tori în Focşani şi 298.941 locuitori în Galaţi (figura 3.2).
Numărului locuitorilor din municipiile reşedinţă de judeţ
ale Moldovei
conform A.S.R. 2005
8% 9%
8% Botoşani
Suceava
23%
Iaşi
Piatra Neamţ
Vaslui
25% Bacău
Galaţi
14% Focşani
5% 8%
Fig. 3.2
198
Concluzii
În municipiile reşedinţă de judeţ consumul de apă a crescut direct proporţional cu creşte-
rea numerică a populaţiei. Cerinţa ridicată de apă presupune vehicularea prin reţeaua de alimenta-
re şi canalizare a unor volume din ce în ce mai mari, deci presiuni asupra surselor şi asupra reţele-
lor vechi neadaptate la noile cerinţe. Rezultă avarii (spargerea, ruperea, înfundarea conductelor)
prin care se pierd definitiv mari cantităţi de apă potabilă. Prin infiltraţie, apa pierdută, contribuie
substanţial la creşterea volumelor de apă din freatic. Când pierderile provin de la reţeaua de cana-
lizare se produce degradarea freaticului în care aceste ape au ajuns. Având în vedere faptul că,
sursele alternative de alimentare cu apă (fântâni, izvoare) din zonele periferice ale oraşelor se
alimentează din freatic, se poate deduce impactul pe care îl are un sistem de canalizare vechi şi
neîntreţinut asupra calităţii apelor şi sănătăţii populaţiei care locuieşte la periferia oraşelor.
În timpul reviziilor de reţea sau în timpul verii, când apa este raţionalizată şi distribuită
după un orar stabilit, populaţia oraşelor nu mai beneficiază de apă potabilă în totalitate provenită
din sistemul centralizat de alimentare. Astfel cei cu venituri mici consumă apă din sursele alterna-
tive, acest fapt explicând de multe ori incidenţa mare a bolilor hidrice la familiile sărace.
Pierderile din reţeaua de distribuţie a ape provoacă pe lângă creşterea preţului de cost al
apei potabile şi o funcţionare nerentabilă şi ineficientă a întregului sistem de alimentare cu apă.
3.4.2. Funcţiile urbane

Prin definiţie, funcţiile urbane reprezintă totalitatea formelor de activitate umană specifi-
ce oraşului ce se caracterizează prin concentrarea pe un spaţiu restrâns şi crearea de locuri de
muncă pentru o populaţie activă numeroasă.
Funcţii urbane caracteristice sunt: funcţia industrială, comercială, administrativă, sanitară,
culturală, rezidenţială şi transporturi. Acestea stau de fapt la baza dezvoltării şi existenţei aşezării
urbane înseşi.
3.4.2.1.Funcţia industrială din principalele oraşe ale Moldovei a fost precedată de o func-
ţie meşteşugărească, care s-a menţinut destul de mult timp, datorită apariţiei târzii a „fluxului
tehnologic”, care în opinia multor autori „reprezintă cheia evoluţiei în industrie” .
În perioada feudală, funcţia meşteşugărească a reprezentat una din activităţile de bază ale oraşelor.
Trecerea la producţia de fabrică are loc, în oraşele din Moldova, spre sfârşitul primei jumătăţi a secolului al
XIX-lea, orientarea fiind spre ramurile industriei uşoare - alimentare şi textile, datorită lipsei de capital, tehnicii mo-
deste, lipsei căilor de transport şi concurenţei produselor străine. Au apărut primele mori cu aburi, fabrici de unelte
agricole şi de lumânări (Iaşi, 1841), de hârtie (Piatra-Neamţ, 1841), de bere (Iaşi, 1858), de pâine (Iaşi, 1859), de
conserve de carne (Galaţi), de alcool, ţiglă şi cărămizi, primele distilerii de ţiţei, etc.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima parte a secolului XX, dezvoltarea industriei în Moldova
nu a înregistrat salturi deosebite; ramurile industriale principale au continuat să fie cele ale industriei alimentare, tex-
tile şi a lemnului, lipsind aproape complet ramurile de bază ale industriei grele. Apar o serie de fabrici de prelucrare
a bumbacului la Galaţi şi Iaşi, se conturează industria lânii la Bacău, tricotaje la Piatra Neamţ, morărit la Iaşi, Bacău,
Vaslui, Bârlad, Botoşani, industria zahărului la Suceava (Iţcani), industria lemnului la Piatra Neamţ. Tot în această
perioadă începe să se impună oraşul Galaţi drept centru al industriei grele, prin prezenţa unui laminor şi a şantierelor
navale.
După cel de-al doilea război mondial, industrializarea a fost una dintre priorităţile regimului comunist, care
a văzut în ea modalitatea cea mai rapidă de modernizare socială şi economică. Dezvoltarea industrială s-a făcut însă
cu investiţii şi inovaţii tehnologice puţine şi lente, cu forţă de muncă necalificată, recrutată mai ales din mediul rural.
Acest proces de industrializare forţată s-a derulat pe etape:
- prima etapă (1948 - 1958) se caracterizează prin valorificarea resurselor naturale de care dispun judeţele
Moldovei apar centrele industriale Bacău, Piatra Neamţ;
- a doua etapă (1959 - 1967), când investiţiile vizează mai ales patru mari centre - Galaţi, Iaşi, Suceava, Ba-
cău - în care se construiesc obiective industriale majore. Tot acum intră în atenţia factorilor de decizie şi oraşul Vas-
lui;
199
- a treia etapă (1968 - 1980) se caracterizează printr-o distribuţie tot mai largă a industrializării spre oraşele
mici şi mijlocii;
- a patra etapă (1980 - 1989) poate fi caracterizată ca fiind o perioadă de turbulenţă, devine acut evidentă
ineficacitatea marii industrii.
În anii '60 şi '70 reşedinţele de judeţ încep să-şi contureze profilul industrial propriu. Astfel apar:
- oraşul Botoşani - industria textilă, confecţii, alimentară;
- oraşul Suceava - exploatarea şi prelucrarea lemnului, celuloză şi hârtie;
- oraşul Iaşi - metalurgie feroasă, construcţii de maşini, chimie, confecţii şi textile;
- oraşul Piatra Neamţ - exploatarea şi prelucrarea lemnului, celuloză şi hârtie, chimie;
- oraşul Vaslui - industria mecanică, textilă şi confecţii ;
- oraşul Bacău se specializează în petrochimie, prelucrarea lemnului, celuloză şi hârtie, industrie alimentară;
- oraşul Galaţi - metalurgie feroasă, construcţii de maşini, prelucrarea lemnului;
- oraşul Focşani - construcţii de maşini, prelucrarea lemnului, confecţii.
Statisticile anilor '80 făceau o clasificare a oraşelor în funcţie de producţia industrială pe locuitor. Printre
fruntaşi se situau oraşele Galaţi, Iaşi, Bacău iar printre ultimele locuri, se situau Vaslui şi Botoşani.
Faptul că în oraşele reşedinţă de judeţ predomină profilele confecţii, pielărie, încălţăminte, construcţii de
maşini, prelucrarea metalelor şi industria alimentară se explică prin necesarul redus de investiţii şi, de asemenea prin
faptul că aceste industrii permit ocuparea unui număr mai mare de locuri de muncă. Totodată, nu trebuie neglijat
faptul că toate aceste ramuri industriale necesită un nivel mai redus de calificare a forţei de muncă, ceea ce înseamnă
că şi durata de pregătire a muncitorilor era redusă (şcoală profesională), ceea ce permitea industrializarea.
De multe ori industrializarea oraşelor s-a făcut pe criterii politice, fără să se ţină seama de impactul viitor
asupra societăţii şi asupra mediului. Un exemplu de decizie politică cu un impact deosebit asupra oraşului şi a zonei
din jur este construirea combinatului siderurgic din Galaţi, cel mai mare din ţară. Din 1961 (anul când a început con-
strucţia combinatului) şi până în 1990, populaţia oraşului a crescut de peste trei ori, această explozie demografică
datorându-se, în bună parte, plecărilor definitive din localităţile rurale din zonă spre oraşul Galaţi.
După anul 1990 se produce o reconversie totală a industriei, impusă de condiţiile unei
economii de piaţă bazată în bună măsură pe concurenţă. Industria oraşelor Moldovei pierde trep-
tat, în etape, o mare parte din întreprinderile sale. Aceasta a generat o creştere a şomajului, mai
ales în anumite branşe (chimie, construcţii de maşini, metalurgie etc.).
O primă etapă poate fi reprezentată de intervalul 1990-1997, când datorită unei industrii
mai diversificate sau a unui sprijin politic consistent, reşedinţe de judeţ precum Iaşi, Bacău, Ga-
laţi, au reuşit să îşi menţină în mare parte salariaţii (în anul 1997 se mai înregistrau circa 60 -
80% din salariaţii în industrie existenţi în 1990).
În al doilea interval (1997 - 2004) s-a produs o nouă reducere a numărului de salariaţi, în-
să în oraşele reşedinţă. Acest lucru a fost generat de migrarea investiţiilor către oraşele mai mici.
Pe ansamblu, asistăm în ultimii 17 ani la o adevărată dezindustrializare a oraşelor Moldo-
vei, chiar dacă acest fenomen tinde să se stopeze în ultimii ani.
Conform datelor statistice (Anuarul Statistic al României - A.S.R.- 2006), la sfârşitul anu-
lui 2005, reşedinţele de judeţ aveau între 30 - 50% salariaţi în industrie din total salariaţilor, în
cifre absolute numărul lor variind între 40.000 (Galaţi) şi 10.300 (Vaslui). Cauzele diferă, de la
dezvoltarea sectorului terţiar specific unor oraşe cu rol polarizator regional (Iaşi, Galaţi, chiar Ba-
cău), pe fondul declinului industrial (Botoşani, Suceava), până la diminuarea drastică a activităţi-
lor industriale (Vaslui).
În municipiul Botoşani, la sfârşitul anului 2005 ponderea lucrătorilor în cadrul principalelor ramuri industri-
ale era: industria uşoară şi confecţii 41%, industria alimentară 22%, aparataj electric 18%, articole tehnice din cauci-
uc 8,4%, mobilă 2,4%, industria materialelor de construcţii 1,5%. Principalele companii private sau cu capital de stat
erau (figura 3.3.):
200
Ponderea lucratorilor in industria orasului Botosani (%)
8,4 2,4 1,5
18 41
22
industria usoara industria alimentara

aparataj electric articole tehnice din plastic sau cauciuc
industria mobilei indistria materialelor de constructii
Fig. 3.3.
- Industria uşoară : RAPSODIA CONF S.A., FILATURA S.A., SERCONF S.A., FIRMELMBO S.A.,
ARMONIA S.A.;
- Industria alimentară: AVICOLA S.A., MOLDOPAN S.A., AVIS S.A., PROLACOM S.A.;
- Industria electrotehnică: ELECTROCANTACT S.A., ALCOR S.A., ELECTROALFA S.A;
- Industria chimică: ARCA S.A; (actualmente este scoasă spre vânzare).
- Industria de prelucrări metalice: MECANICA S.A., (actualmente este scoasă spre vânzare), MECANEX
S.A. (actualmente este scoasă spre vânzare).
În municipiul Suceava, la sfârşitul anului 2005 ponderea lucrătorilor în cadrul principalelor ramuri industria-
le erau: industria uşoară şi de confecţii 36,3%, industria alimentară 24,8%, industria prelucrării lemnului 10,9%, in-
dustria energiei electrice şi termice 7,6%, celuloză şi hârtie 5,3%, industria sticlei 4,9%, industria materialelor de
construcţii 3,5% (figura 3.4).
Ponderea lucratorilor in industria orasului Suceava (%)
5,3 4,9
7,6
36,3
10,9
3,5
24,8

indistria materialelor de constructii industria prelucrarii lemnului
industria energetica industria celulozei si hartiei
industria sticlariei
Fig. 3.4
Principalele companii private sau cu capital de stat erau:
- Industria uşoară : CRAI NOU S.A., NOVAFIL S.A., AVELINO PROD-COM S.A, BUCOVINA TEX
S.A., CONELTEX S.A.;
- Industria alimentară: ECOLACT CO S.A., CARPATIS S.A., ALIMENT PROD CARN S.A., CONSUC
S.A.;
- Industria prelucrării lemnului: GENERAL GROUP S.A., TIBMAX S.A., BETY SIC S.A., CONFANA
S.A.;
- Energie electrică şi termică C.E.T. S.A., ACET S.A. ;
- Industria celulozei şi hârtiei AMBRO S.A.
În municipiul Iaşi, la sfârşitul anului 2005 ponderea lucrătorilor în cadrul principalelor ramuri industriale
erau: industria uşoară şi de confecţii 38%, industria alimentară 20,8%, industria chimică 12 %, industria metalurgică
şi constructoare de maşini 9 %, energia electrică şi termică 5,5 %; industria sticlei 1,9%, industria materialelor de
construcţii 0,5% (figura 3.5)
201
- Industria uşoară: IASITEX S.A., IASICONF S.A., MOLDOVA TRICOTAJE S.A., TEBA INDUSTRY
S.A.;
- Industria alimentară : LACTIS S.A, VINIA S.A., UNIREA S.A., ROMPAK S.A.;
- Industria chimică: ANTIBIOTICE S.A., MOLDOPLAST S.A., TEROM S.A. ;
- Industria metalurgică şi construcţii de maşini : TEPRO S.A., FORTUS S.A.
Ponderea lucratorilor in industria orasului Iasi (%)

9
12
38
1,9
5,5
0,5
20,8

indistria materialelor de constructii industria energetica
industria sticlariei industria chimica
metalurgica si constructoare de masini
Fig. 3.5
În municipiul Piatra Neamţ la sfârşitul anului 2005 ponderea lucrătorilor în cadrul principalelor ramuri in-
dustriale era: industria prelucrării lemnului 39%; industria uşoară 18,1%; industria alimentară 15%; industria con-
strucţiilor de maşini 11,6%; industria materialelor de construcţii 4,5%; industria energetică 2,7%; industria chimică
2,5% (figura 3.6).
Ponderea lucratorilor in industria orasului Piatra Neamt (%)
11,6 18,1
2,72,5
15
39 4,5

industria energetica industria chimica
Fig. 3.6
Principalele companii private sau cu capital de stat de erau:

- Industria lemnului: ROMFOREST S.A., MOBINEX S.A., PERGODUR S.A., PETROCART S.A.;
- Industria uşoară: CLEM TEX S.A., DORANIK S.A., AUGSBURG S.A., ALPIN CONFECŢII S.A.;
- Industria alimentară: ZIMCA S.A., KUBO S.A., ICE CREAM COMPANY S.A.;
- Industria constructoare de maşini: MECANICA CEAHLĂU S.A., FEROMET M S.A.;
- Industria chimică : MONTANA S.A., KOBER S.A;
- Industria energetica : ELECTRICA S.A., AQUA CALOR S.A.
În municipiul Vaslui la sfârşitul anului 2005 ponderea lucrătorilor în cadrul principalelor ramuri industriale
era: industria uşoară 32,1%; industria alimentară 26%; industria construcţiilor de maşini şi echipamentelor 12,6% ;
industria prelucrării lemnului 10%; industria materialelor de construcţii 6,5%; industria chimică 2,5% (figura 3.7).
202
Ponderea lucratorilor in industria orasului Vaslui (%)
12,6
2,5 26
10
6,5

industria chimica metalurgica si constructoare de masini
Fig. 3.7
- Industrie uşoară: VASTEX S.A., VAROTEX S.A., CIVA S.A., PANCARPORD S.A., VERO – PROD
S.A., HARMATRIC S.A.;
- Industria alimentară: VASCOVIN S.A., LEGUVAS S.A., FORTUS S.A., AVICOLA S.A., ILVAS S.A.,
AVICOM S.A., FEERES S.A., MUNTENIŢA S.A., SELVAROM S.A.;
- Industria materialelor pentru construcţie HIDROTEHNICA S.A., ELCO S.A;
- Industria lemnului MOVAS S.A., MOBILSERCO S.A.;
- Industria de maşini şi echipamente MECANICA S.A., S.C. APARATE DE MĂSURĂ ŞI CONTROL S.A.
În municipiul Bacău la sfârşitul anului 2005 ponderea lucrătorilor în cadrul principalelor ramuri industriale
era: industria uşoară 31%; industria celulozei, hârtiei şi a produselor din hârtie 19,3%; industria alimentară 14%;
industria construcţiilor de maşini şi echipamentelor 12,6% ; industria prelucrării lemnului 12%; industria materiale-
lor de construcţii 6,5%; industria chimică 1,6% (figura 3.8).
Ponderea lucratorilor in industria orasului Bacau (%)
12,6
1,6 31
19,3
12 14
6,5

industria celulozei si hartiei industria chimica
Fig. 3.8
- Industrie uşoară: POBAC S.A., ASCO S.A., BRODMARNCONF S.A., FLORITING S.A., JAD TEX
S.A., AMICAL S.A., ANDPROD S.A., GELINCONF S.A.;
- Industria celulozei, hârtiei şi a produselor din hârtie : ROMHART S.A., ELA-IND S.A., LETEA S.A.,
ROWEX S.A.;
- Industria alimentară AGRICOLA INTERNAŢIONAL BACĂU S.A. care a preluat în locaţie de gestiune
firmele Avicola, Carbac, Suinprod, Combac şi Aicbac, mari unităţi economice cu profil de industrie alimen-
tară
- Industria construcţiilor de maşini şi a echipamentelor: MAŞINI UNELTE BACĂU S.A., ROBINETE IN-
DUSTRIALE S.A., AEROSTAR S.A., SUBEX S.A., PEROM S.A., UTON S.A. , UNITAPE PROD S.A.,
MATRIX RO S.A., REGENT S&A COMPANY S.A.;
- Industria lemnului : DIANA FOREST S.A., ELBAK S.A., INPACK S.A., MOLDOVA N SERVICII
S.A.;
- Industria chimică: SOFERT S.A.
203
În municipiul Galaţi la sfârşitul anului 2005 ponderea lucrătorilor în cadrul principalelor ramuri industriale
era: industria siderurgică 45,7 %; industria construcţiilor şi reparaţiilor de nave 14% ; industria construcţiilor de ma-
şini şi a echipamentelor 12,6% ; industria uşoară 11%; industria materialelor de construcţii 6,5%; industria alimenta-
ră 2,8%; industria chimică 2,8% (figura 3.9).
Ponderea lucratorilor in industria orasului Galati (%)
14 11
2,8
6,5
2,8
12,6
45,7

indistria materialelor de constructii industria chimica
metalurgica si constructoare de masini industria siderurgica
constructii si reparatii navale
Fig. 3.9
- Industria siderurgică : MITTAL STEEL Galaţi;
- Industria construcţiilor şi reparaţiilor de nave: Şantierul Naval Galaţi - SC DAMEN S.A.;
- Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor: Întreprinderea Mecanică Navală (IMNG), În-
treprinderea Mecano-Hidraulică (IMH), ELNAV S.A., TREFO S.A., INTFOR S.A., ALFA CERES S.A.,
GALFINBANDSA., ISPAT SIDEXSA., METCHIM S.A., METAL S.A.;
- Industria fabricării de utilaje si unelte: SIREG S.A., SANTERM S.A.;
- Industria uşoară: FIROMEX S.A., GALFIRTEX S.A., TEOKALISS S.A., S.C.M. PROGRESUL GALA-
ŢI.
În municipiul Focşani, la sfârşitul anului 2005 ponderea lucrătorilor în cadrul principalelor ramuri industri-
ale era: industria uşoară 49% ; industria prelucrării lemnului 14%; industria alimentară 12%; industria metalurgică
6%; industria electrotehnică 3,5%; industria energetică 3,4%; industria chimică 1,2% (figura 3.10).
Ponderea lucratorilor in industria orasului Focsani (%)
6 3,5
1,2
3,4
14
49
12

industria prelucrarii lemnului industria energetica
industria chimica metalurgica si constructoare de masini
indistria electrotehnica
Fig. 3.1
- Industria uşoară: INCOM VRANCO S.A. , ROŞCA CONF S.R.L.;
EUROCONF S.A, PANDORA CONF S.R.L., SORSTE S.A., SPEIDEL ROMANIA S.R.L, CERTIMPEX
TRANDING S.R.L.,MASTER S.R.L.,S.C. VESTI RO S.A;
- Industria prelucrării lemnului: MOPAF S.A, CONF BINALE IMPEX S.R.L. ,GERCONF S.R.L.,RETRO
COMPROD S.R.L;
- Industria metalurgică: ROMSEH TOOLS S.R.L, LAMINATE S.A., VEF S.A;
- Industria alimentară: VINCON S.A., AVICOLA S.A.,VRANLACT S.A.,CERES S.A.,SALF S.A,PANI
S.R.L.
204
Concluzii
În reşedinţele de judeţ ale Moldovei industria este ramura economiei care consumă cele
mai mari cantităţi de apă potabilă. Acesta deoarece, în general, reţelele de alimentare cu apă po-
tabilă a populaţiei sunt direcţionate şi spre consumatorii industriali. Cele mai mari consumuri de
apă se înregistrează în industria termoenergetică, uşoară, alimentară, celulozei şi hârtiei. Spre
exemplu o termocentrală care generează o putere de un milion de kilowaţi consumă 0,6
km3/apă/an. Pentru a se obţine o tonă de oţel sunt necesari 20 m3 apă, o tonă de hârtie necesită
utilizarea a 200 m3 apă. Pentru procesarea a 100 litri lapte se consumă 1000 litri apă 68 .
Tehnologia învechită pentru pomparea apei spre unităţile industriale foloseşte conducte
care, datorită proastei întreţineri şi a vechimii, ajung să polueze jumătate din rezerva de apă pota-
bilă. Spre exemplu apa provenită din sursa de apă industrială Mihoveni – Suceava este transpor-
tată prin intermediul unor conducte colmatate în proporţie de 50%, spre uzina de apă potabilă
Dragomirna. Pe lângă pierderile definitive (prin fisurile conductelor) ale unor importante volume
de apă, introducerea în fluxul tehnologic al uzinei de apă Dragomirna a unor ape cu un conţinut
ridicat de suspensii, impune şi creşterea costului de producţie al apei potabile. Acesta deoarece
sunt necesare costuri suplimentare pentru curăţirea apei din sursa Mihoveni.
La un consum mare de apă este necesară şi o reţea adecvată de evacuare a apelor uzate.
De cele mai multe ori, însă, pentru evacuarea apelor industriale se foloseşte reţeaua de canalizare
a apelor menajere. Datorită volumului mare de ape uzate vehiculat, conductele cedează provo-
când deversări cu efecte dezastruoase pentru sol şi apele freatice (care pot fi surse de apă indivi-
duală) din zona contaminată.
3.4.2.2. Funcţia comercială. În cazul multor oraşe funcţia comercială apare ca funcţie
dominantă. În principiu, nu poate exista un oraş fără a exista activitate comercială, această funcţie
intrând obligatoriu în definiţia oraşului. (W. Christaller – 1933, consideră că la baza activităţii
urbane stau: comerţul, administraţia, micile meşteşuguri şi mai puţin industria).
Multe oraşe s-au născut din necesităţi comerciale, precum târgurile - pentru schimbul pro-
duselor şi porturile - pe seama mărfurilor aduse din afară.
Deosebit de important, pentru oraşele Moldovei, a fost la început comerţul periodic, efec-
tuat în "'târguri săptămânale" şi al "iarmaroacelor" (bâlciurilor) anuale.
Aceste forme de schimb au fost precedate de schimburi întâmplătoare ce aveau loc între grupurile de oa-
meni ce aparţineau comunei primitive. Era un schimb spontan, sub formă de daruri, cu obiecte care prisoseau. Mai
târziu, odată cu apariţia diviziunii sociale a muncii (s-au separat păstorii de cultivatori), apare schimbul de produse
care era impus de anumite necesităţi. Se poate spune că este primul pas către formarea schimbului permanent de pro-
duse.
Descoperirea posibilităţii de prelucrare a metalelor reprezintă o alta etapă importantă în dezvoltarea comer-
ţului. Tăinuit mult timp, modul de obţinere şi prelucrare al metalelor a ajuns în cele din urmă şi pe teritoriul Europei.
(1200 î.e.n.). În Dacia metodele de prelucrare au ajuns târziu. Acest lucru a fost cauza unor schimburi importante
dintre daci şi meşterii în bronz şi fier, greci.
În timpul stăpânirii romane, Dacia liberă avea relaţii strânse cu dacii de sub dominaţia romană. Cucerirea
Daciei de către romani a dus la înlăturarea monopolului deţinut de greci. Astfel încât, sunt aduse în Dacia produse
meridionale aduse de negustori egipteni, sirieni care erau date în schimbul grâului, sării, lemnului, vitelor .
După retragerea armatei imperiale, populaţia daco-romană a rămas pradă popoarelor migratoare.
Năvălirea tătarilor a provocat mari distrugeri în teritoriul comunităţilor locale. Totuşi exista un comerţ local,
unul între localnici şi ocupanţi şi altul între populaţiile din regiuni mai îndepărtate.
După întemeierea Moldovei, prin refacerea traseului drumurilor comerciale (care devin
mult mai sigure), prin întărirea pazei graniţelor, precum şi prin acordarea de către domnie a unor
68
„ Într-un centimetru cub de apă uzată provenit din industria de procesare a laptelui se află aproximativ 125.000 bacterii anaerobe”, Mănescu
S., Tănăsescu Gh., Dumitrache S., Cucu M., Tratat de igienă , Editura Medicală, Bucureşti, 1996, pag 232.
205
garanţii şi chiar a unor înlesniri negustorilor, se pun bazele unei perioade de ascensiune a comer-
ţului.
Un rol deosebit l-a avut şi mutarea succesivă a capitalei la Baia, Siret, Suceava.
Aşa cum arăta Nicolae Iorga (1925), odată cu mutarea capitalei la Suceava, din secolul
XV, Moldova primise sistemul monetar polon, plata făcându-se în groşi, primind ca mărfuri: pos-
tavurile, piperul, lâna, peştele şi caii.
Mai târziu, pe timpul lui Roman-Vodă (tatăl lui Alexandru cel Bun), erau utilizaţi: argin-
tul frâncesc, rublele genoveze şi ducaţii de Caffa.
Pe timpul lui Alexandru cel Bun, "vămile locale" de la Roman, Neamţ, Iaşi şi Suceava
primeau mărfuri braşovene.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, târgurile Moldovei cunosc o dezvolta-
re puternică 69 . Aceasta se menţine până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când începe
monopolul otoman asupra economiei. În această perioadă, pentru a putea conduce, domnitorii
Moldovei plăteau tribut Porţii. Aşa s-a introdus sistemul de vânzare a tronului - celui care dădea
mai mult. Totuşi, comerţul, datorită drumurilor mai scurte şi mult mai sigure care se desfăşurau
de-a lungul râurilor Siret şi Prut, era în plină dezvoltare.
Această situaţie s-a menţinut până la începutul secolului al XVIII-lea când turcii instalea-
ză pe tronul Moldovei domni din cartierul Fanar. Pentru a răspunde favorului făcut de Poartă,
precum şi pentru a putea plăti datoriile făcute la cămătarii din Fanar, aceştia impuneau biruri şi
taxe mari locuitorilor. Această situaţie, cumulată cu obligaţiile faţă de armata turcă implicată în
diverse războaie, a dus la declinul economic al Moldovei. Pe lângă acestea, comerţul, prin mono-
polul impus de Selim al II-lea (se impunea prohibirea unor produse la export şi livrarea lor numai
Constantinopolului ) a primit o grea lovitură.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, monopolul turcesc începe să decadă
treptat, până este înlăturat cu desăvârşire în urma tratatului de la Adrianopol, din 1829. Astfel,
prin articolul ” Actul osăbit pentru prinţipaturile Moldovei şi Ţării Româneşti” , se înlătură mo-
nopolul otoman asupra comerţului şi dă Moldovei dreptul la autonomie administrativă.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX activitatea comercială a tre-
cut printr-o fază de concentrare 70 ca urmare a construirii căilor ferate şi a şoselelor, în contrast cu
dispersia din perioada anterioară. Dezvoltarea circulaţiei a favorizat amplificarea activităţilor
comerciale, pe distanţe tot mai lungi, în condiţii de securitate. În ultima treime a secolului al
XIX-lea, pe lângă noile condiţii sociale şi noul cadru legislativ, construirea căilor ferate a produs
o accentuată diferenţiere între târguşoare: unele şi-au pierdut rolul comercial şi au început să de-
cadă (Mihăileni, Drânceni, Hoceni ş.a.), altele, dimpotrivă, devenind noduri de căi ferate, au fost
puternic stimulate (Paşcani, Adjud).
În perioada interbelică, o serie de oraşe, precum Iaşi, Galaţi, Botoşani, Bacău, care fusese-
ră favorizate şi de poziţia geografică, şi-au amplificat şi modernizat funcţia comercială.
Comerţul cu ridicata tinde să se concentreze în oraşe precum Galaţi (142 firme), Iaşi (112
firme), Botoşani şi Focşani. În Focşani funcţiona şi singura bursă de mărfuri din Moldova.
Odată cu trecerea comerţului în proprietate socialistă a avut loc şi o intensă transformare,
locul micilor magazine private fiind luat de unităţile de talie mare, deseori de tip universal, care
existau în toate centrele urbane, indiferent de talia acestora, însă cu diferenţe în ceea ce priveşte
gradul de modernizare, ritmul de aprovizionare ş.a.
69
***colectiv, Istoria României în date, Bucureşti, 1971, (ediţie nouă 2003);
70 idem
206
După 1990 este evidentă îmbunătăţirea aprovizionării populaţiei, aspect materializat prin
creşterea numărului unităţilor comerciale, a volumului vânzărilor de mărfuri (atât alimentare cât
şi nealimentare ) şi prin apariţia agenţilor comerciali privaţi.
Toate acestea reprezintă efectul măsurilor de liberalizare a comerţului, fapt care a generat
în ultimă instanţă intense fluxuri de mărfuri (dar şi de persoane) îndreptate în special spre oraşe.
Începând cu anul 1990, oraşele Moldovei au cunoscut o adevărată explozie a unităţilor
comerciale. În oraşele reşedinţe de judeţ, proporţiile cele mai des întâlnite sunt de 1 unitate co-
mercială la 100-150 locuitori ( Bacău, 1:107, Galaţi, 1:111, Suceava, 1: 138), aici comerţul fiind
concentrat, de cele mai multe ori, în unităţi de talie mare.
Volumul maxim al desfacerilor de mărfuri pe locuitor aparţine oraşelor reşedinţă de judeţ,
care au nu numai o populaţie numeroasă, dar şi un nivel al veniturilor mai ridicat - Bacău, Piatra
Neamţ, Suceava, Iaşi. Acestora li se adaugă Galaţi, Botoşani, Vaslui.
Aprovizionarea pieţelor urbane cu produse agricole are la bază aria de influenţă comercia-
lă a oraşelor. Toate oraşele dispun de pieţe, însă mărimea lor diferă în funcţie de talia oraşului,
dar nu numai (piaţa din Focşani este mult mai mare decât a altui oraş de aceeaşi talie, datorită po-
ziţiei geografice a acestuia, de contact câmpie - zonă subcarpatică).
Până pe la sfârşitul anilor '50 ţăranii îşi valorificau pe piaţa liberă, fără nici o restricţie,
produsele din gospodăriile proprii. Ulterior, au apărut unităţi de stat care achiziţionau produsele
agricole din gospodăriile ţărăneşti, mai întâi pe cale liberă, apoi prin încheierea de contracte.
În anul 1969 s-a înfiinţat COMALIMENT (Combinatul de Industrie Alimentară), care co-
ordona industria laptelui, zahărului, viei şi vinului. După colectivizarea agriculturii toate tipurile
de terenuri agricole, inclusiv livezile şi viile, au intrat în posesia G.A.C.- urilor apoi C.A.P.-urilor
şi a I.A.S.urilor, iar fructele şi legumele s-au comercializat prin „aprozare” ale I.L.F. (Întreprinde-
rea de legume şi fructe).
Comerţul particular, deşi era limitat ca volum, valoare şi diversitate, avea o importanţă
deosebită, deoarece furniza permanent marfă proaspătă, completând comerţul de stat şi coopera-
tist, care nu reuşea să satisfacă cererea de produse agroalimentare de pe piaţa urbană, nici sub as-
pect cantitativ nici calitativ.
După 1989, comerţul de stat se desfiinţează într-o bună măsură, locul lui fiind luat de cel
particular. Prin legea 18/1992 se pun în posesie foştii proprietari de suprafeţe agricole. Astfel,
cantităţile de produse agricole prezente pe pieţele urbane sunt tot mai mari.
Există şi o altă formă, cu o pondere mai redusă, de aprovizionare, a orăşenilor, anume un
comerţ privat ambulant, practicat de sătence. Acest tip de comerţ se bazează de obicei pe înţele-
geri între cumpărător şi producător.
Piaţa reşedinţelor este deservită însă şi de producători ucraineni şi moldoveni, care obţin
dreptul de a vinde pe baza unor taxe plătite către administratorii pieţelor.
De asemenea (mai ales în Botoşani, Suceava, Piatra Neamţ), apar producători din alte re-
giuni agricole Râmnicu Sărat, Buzău, Galaţi pentru a vinde varză timpurie, tomate de seră şi de
solar, salată, spanac, cartofi timpurii. În luna mai se aduc de la Cotnari (Iaşi) cireşe timpurii, de la
Satu Mare căpşuni, iar piersici şi caise de la Ostrov (Constanţa). În timpul verii vin comercianţii
din judeţele Buzău şi Galaţi, specializaţi în producţia de varză şi pepeni.
Un aspect important al comerţului reşedinţelor de judeţ constă în faptul că acestea sunt
centrul unor firme comerciale cu filiale în teritoriu sau care deţin filiale ale unor firme naţionale
sau internaţionale care se ocupă cu livrarea de produse. Astfel, în Iaşi, Galaţi, Bacău, se află cele
mai multe centre locale ale marilor firme de distribuţie. Pe de altă parte, numărul mai redus al
filialelor existente în oraşe precum Botoşani, Vaslui poate fi explicat prin puterea de cumpărare a
populaţiei, care figurează printre cele mai scăzute din ţară, la care se adaugă unele dificultăţi de
207
reconversie economică sau determinate de izolare geografică (de exemplu, în oraşul Botoşani, pe
lângă întârzierea demarajului comercial după 1990 şi numărul redus al filialelor şi sucursalelor
firmelor de comerţ şi servicii, existau intenţii de renunţare şi la funcţia de centru regional în alte
activităţi, precum servicii poştale -Poşta Română, bănci, alte servicii -Automobil Clubul Român).
Alţi factori nemotivanţi, sunt lipsa de interes a mediului de afaceri local sau lipsa de terenuri.
Spre exemplu, oraşul Botoşani a pierdut cel puţin şase oferte de la hiper şi supermarketuri din
cauza crizei de teren: Metro, Billa, Carrefour, Kaufland, Hipermarket; ele şi-au exprimat intenţia
de a construi centre comerciale moderne în municipiul Botoşani, dar nu au putut concretiza, în-
trucât Primăria nu le poate pune la dispoziţie terenul. Un alt impediment constă în faptul că în
municipiile Botoşani şi Vaslui comparativ cu alte oraşe din ţară, s-au dezvoltat mai multe reţele
de marketuri de cartier care descurajează potenţialii investitori.
Treptat, mari firme internaţionale de distribuţie implementează totuşi sisteme comerciale
noi de tipul :
- McDonald's (Iaşi, Bacău, Galaţi, Suceava);
- Metro, specializată în comerţul en - gros cu produse alimentare şi nealimentare (Bacău,
Iaşi, Galaţi, Suceava);
- Bila Romania - cuprinde magazine de dimensiuni mari (între 1000 şi 2400 m2) care co-
mercializează en - detail produse alimentare şi de larg consum (Iaşi, Galaţi, Bacău);
- Altex - comercializează produse electronice, electrocasnice, It&C şi multimedia;
Are două sedii principale, la Bucureşti şi Piatra Neamţ. În Moldova, ca şi în restul ţării, magazi-
nele sunt localizate în oraşele mari (mai ales cele de tipul ”megastore”);
Dedeman - comercializează articole din gama instalaţii termice, sanitare, gaz, canalizări,
instalaţii electrice, materiale pentru amenajări interioare, materiale de construcţie, scule electrice
şi unelte pentru construcţii, echipament de protecţie, materiale pentru curăţenie, articole de grădi-
nă. Sediul central este la Bacău şi are filiale la Suceava, Iaşi, Galaţi;
Selgros specializată în comerţul en gros cu produse alimentare şi nealimentare (Bacău,
Iaşi, Galaţi, Suceava, Piatra Neamţ, Focşani);
Kaufland specializată în comerţul en gros cu produse alimentare şi nealimentare( Bacău,
Iaşi, Galaţi, Suceava, Piatra Neamţ).
Pe lângă aceste mari firme, mai apar şi firme locale de genul Mall, Pita, Tratoria, Fidelio,
Laguna, etc.
Fiind considerate de mulţi cercetători „principalele centre polarizatoare” reşedinţele de
judeţ constituie zonele preferate pentru amplasarea unui sistem comercial nou. Cu toate acestea,
există cazuri în care oferta comercială este suprareprezentată (Suceava), sau cu oferte comerciale
adaptate valenţelor lor polarizatoare (Vaslui, Botoşani şi Piatra Neamţ), ori cu dotări subdimensi-
onate în Iaşi, Bacău, Focşani şi Galaţi (Iaşi şi Galaţi probabil din cauza barării ariei de atracţie de
către graniţa de est).
În viitorul apropiat, intuind că odată cu intrarea în Uniunea Europeana cetăţenii moldo-
veni şi ucraineni ar putea veni în România să facă cumpărături, reprezentanţii firmelor de profil
Metro, Billa, Carrefour, Kaufland, intenţionează să construiască centre comerciale în zone unde,
conform calculelor, cererea ar fi mult mai mică decât oferta ca Botoşani şi Vaslui, sau să supli-
menteze numărul centrelor în oraşele în care deja au reprezentanţă.
Concluzii
Conform legii 51/1991 71 un spaţiu comercial, nou construit, nu poate funcţiona dacă nu
este „utilat” cu apă şi canalizare. Având în vedere că în municipiile reşedinţă de judeţ ale Moldo-
71
LEGE nr.50 din 29 iulie 1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele masuri pentru realizarea locuinţelor
208
vei funcţionează o unitate comercială la 1.500 locuitori 72 , se subînţelege impactul pe care aceste
unităţi comerciale îl au asupra sistemului de alimentare cu apă şi canalizare.
În faza autorizării, prin intermediul documentelor de reglementare (certificat de urbanism,
plan de încadrare în zonă, autorizaţie de construcţie), investitorilor le sunt impuse condiţii care se
referă strict la modul de folosire şi protejare al sistemului de alimentare cu apă şi canalizare. În
numeroase cazuri aceste condiţii nu au fost şi nu sunt respectate. Astfel au intervenit evenimente
care au afectat negativ circuitul apei în mediul urban. Spre exemplu, firma „Brateş” cu profil
pescăresc din Galaţi a deversat, o perioadă de 5 ani, într-o fântână părăsită apele din acvariile un-
de erau păstraţi peştii pentru vânzare. Fenomenul a fost sesizat de cetăţenii situaţi în aval de locul
de deversare, după ce apa din fântânile din care prelevau apă pentru uz propriu începuse să aibă
miros de peşte 73 . Un alt exemplu, este al firmei „Petrom” din Botoşani, al cărui profil este distri-
buţia carburanţilor. La dezafectarea unor rezervoare de carburant, specialiştii acestei firme nu au
curăţat depunerile de pe fundul rezervoarelor (care pot fi în cantităţi de ordinul sutelor de kg),
care s-au infiltrat imediat în sol. Au fost afectate toate fântânile din partea de nord-vest a oraşului
Botoşani 74 .
Pe de altă parte, firmele cu profil comercial pot investi în reabilitarea reţelei de alimentare
cu apă şi canalizare ce aparţine cartierului în care este amplasată. Spre exemplu firma franceză
Compagnie de Distribution Europeenne (CDE) – componentă a grupului francez Intermarche, a
cincea companie din lume în domeniul distribuţiei şi comercializării de produse alimentare şi ne-
alimentare, a construit un supermarket în zona de nord a oraşului Galaţi. Investiţia a depăşit 2,5
milioane de dolari, la care se adăugă 20.000 dolari pentru refacerea spaţiului verde şi 50.000 do-
lari pentru reabilitarea reţelei de alimentare cu apă şi canalizare din zonă.
3.4.2.3.Funcţia financiar-bancară şi alte funcţii cu rol polarizator al populaţiei
a. Funcţionarea băncilor în oraşe constituie, în mare măsură, o recunoaştere a puterii eco-
nomice, a disponibilităţilor financiare ale populaţiei şi a potenţialului de dezvoltare local. Prezen-
ţa băncilor indică existenţa unor mase monetare apreciabile într-un anumit loc, în conturile socie-
tăţilor comerciale sau ale populaţiei. Prezenţa băncilor indică formarea unor curenţi de populaţie
care solicită aceste servicii, pe care nu le au în localitatea de domiciliu.
Restructurarea sistemului bancar românesc, după 1990, s-a desfăşurat în mai multe etape,
cea instituţională fiind cea mai vizibilă. Astfel, în decursul ultimilor 15 ani, numărul băncilor din
reşedinţele de judeţ a crescut, în principal, pe seama investiţiilor de capital privat, autohton sau
străin. Bineînţeles că această restructurare s-a făcut în condiţiile specifice perioadei de tranziţie
(un mediu de afaceri instabil, cu un grad ridicat de risc şi oportunităţi limitate de plasament, ab-
senţa unei experienţe anterioare a populaţiei, legată de realizarea investiţiilor financiare).
Principalele momente ale privatizării serviciului bancar în România sunt: deplasarea serviciilor pentru per-
soanele fizice de la C.E.C. în direcţia băncilor, progresele populaţiei înregistrate în dobândirea experienţei şi culturii
bancare, fructificate într-o mai bună gestionare a resurselor financiare, câştigarea unei noi experienţe în domeniul
valutar, activitate puţin cunoscută în rândul populaţiei în trecut, spontaneitatea clienţilor dispersaţi între băncile nou
apărute în funcţie de nivelul dobânzilor practicate de acestea, uneori evaluarea insuficientă a riscurilor cu urmări pă-
gubitoare sau chiar falimentare pentru clienţi (cauzate de falimentul unor bănci ca BANCOREX, BANCOOP,
BANCA INTERNAŢIONALĂ A RELIGIILOR, BANCA DE SCONT, BANCA ALBINA, BANCA DACIA
FELIX, sau a unor societăţi pe acţiuni şi fonduri de investiţii ca SOCIETATEA PE ACŢIUNI „SAFI” SA, FONDUL
NAŢIONAL DE INVESTIŢII, etc.).
Caracteristica de bază a serviciilor bancare actuale, este organizarea la nivel spaţial după o structură admi-
nistrativă proprie şi destul de rigidă: există un sediu central (în multe cazuri, acesta se află la Bucureşti, dar sunt ora-
72
conform A.S.R. 2006.
73
Raport de activitate – 2006, al GARZII NAŢIONALE DE MEDIU - Comisariatul Regional Galaţi ;
74
Raport de activitate – 2004, al GARZII NAŢIONALE DE MEDIU - Comisariatul Regional Botoşani ;
209
şe mari care au sedii centrale de bănci, precum Cluj, Arad sau Sibiu) şi o serie de niveluri inferioare - sucursale, filia-
le, agenţii, puncte de lucru.
În momentul de faţă serviciile bancare sunt supervizate de Banca Naţională. În urma reorganizării din ulti-
mii ani, Banca Naţională, este reprezentată printr-o sucursală de gradul I, la Iaşi şi sucursale de gradul II, localizate
la Galaţi, Bacău şi Suceava. Aproape toate băncile prezente în România au sucursale, reprezentanţe, agenţii sau
puncte de lucru în municipiile reşedinţă de judeţ. Astfel spre deosebire de anul 1989, când la nivelul reşedinţelor de
judeţ funcţionau doar patru bănci (BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI, BANCA AGRICOLĂ, BANCA DE IN-
VESTIŢII şi C.E.C.-ul), în prezent există un număr de cel puţin 15 bănci: BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ,
RAIFFEISEN BANK, BANCA ROMÂNĂ PENTRU DEZVOLTARE, BANCA COMERCIALĂ ION ŢIRIAC,
BANC POST, FINANS BANK, BANCA TRANSILVANIA, C.E.C., UNI CREDIT ROMANIA S.A., ROMANIAN
INTERNATIONAL BANK, BANCA COMERCIALĂ CARPATICA, VOLKSBANK ROMANIA S.A., BANCA
ROMÂNEASCĂ S.A., PIREUS BANK, ROMANIA S.A., COOPERATIVA DE CREDIT, C.A.R.-uri municipale
ale diverselor instituţii (învăţământ,primărie, C.F.R. etc.)
b. Unităţile Administraţiei Finanţelor Publice au la nivelul fiecărui judeţ o Direcţie Gene-
rală a Finanţelor Publice, localizată în reşedinţa de judeţ. În subordinea acestora se află Adminis-
traţiile Finanţelor Publice municipale, orăşeneşti şi comunale. Fiecare dintre acestea deservesc
localitatea de reşedinţă şi comunele din apropiere. Pe ansamblu, în oraşele reşedinţă există opt
Direcţii Regionale ale Finanţelor Publice şi opt Administraţii Financiare Municipale.
c. Serviciile poştale sunt considerate ca fiind foarte importante în cadrul serviciilor desti-
nate populaţiei.
La începutul ei, poşta cuprindea mai ales serviciul de transport al călătorilor şi a corespondenţei oficiale a
domnilor şi marilor dregători. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, domnitorul Constantin Mavrocordat stabi-
leşte ca toţi curierii să treacă la stat, cu toate cheltuielile. Începând cu acest moment evoluţia dezvoltării serviciilor
poştale este ascendentă, existând şi perioade de stagnare în timp de război şi de ocupaţie a Ţărilor Româneşti. Până la
revoluţia din 1848, poştele au fost arendate unor particulari, de regulă pentru perioade de câte 3 ani. După 1850, în
oraşele de reşedinţa administrativă, staţiile de poştă orăşeneşti au fost transformate în birouri poştale. Din anul 1852,
este organizat serviciul de corespondenţă pentru particulari, sub supravegherea Ministerului de Finanţe. Între anii
1857-1862, se introduce, etapizat, monopolul de stat asupra activităţii de poştă.
În perioada postbelică, concepţia structurii organizatorice a ramurii de poştă şi telecomunicaţii a derivat din
împărţirea administrativ-teritoriala a ţării. Astfel, în perioada când teritoriul naţional a fost organizat în regiuni,
având în componenţa lor raioane, structura organizatorică a administraţiei de poştă şi telecomunicaţii era bazată pe
existenţa direcţiilor regionale, ce aveau în subordine directă oficii raionale. După 1968, odată cu înfiinţarea judeţelor,
au fost constituite direcţii judeţene de poştă şi telecomunicaţii (DJPTC), care au funcţionat până în anul 1991.
Poşta Română şi-a început adevărata revigorare în anul 1991, când, prin hotărâre de guvern, a fost înfiinţată
Regia Autonomă Poşta Română şi a fost stabilit regulamentul de organizare şi funcţionare al acestei regii, respectiv
administrarea, dezvoltarea şi exploatarea serviciilor de poştă din domeniul public. Aceasta a determinat restructura-
rea radicală a infrastructurii sale, cu implicaţii profunde asupra organizării teritoriale a regiei, modernizării tuturor
domeniilor de activitate, informatizării reţelei. În sfârşit, în anul 1998, R. A. Poşta Română se transformă în societate
comercială, cu denumirea Compania Naţională "Poşta Română" S.A. În general, aproape toate localităţile sunt de-
servite de către unităţile Companiei Naţionale Poşta Română. Aceasta este organizată pe Direcţii Regionale, judeţele
Moldovei fiind deservite de trei Direcţii Regionale de Poştă, localizate la Iaşi, Bacău şi Galaţi. Acestea au în subor-
dine Oficiile Judeţene (localizate în fiecare reşedinţă de judeţ), Oficiile Zonale, care deservesc arii rurale extinse,
apoi Oficiile Poştale (urbane sau rurale), ghişee poştale (urbane sau rurale), agenţii poştale (exclusiv in mediul rural)
şi circumscripţii poştale, care nu au sediu propriu-zis, ci un factor poştal care trece prin toate satele arondate circum-
scripţiei.
d. Instanţele de judecată din România sunt organizate în conformitate cu prevederile Con-
stituţiei României şi ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Instanţele de judecată sunt: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (localizată la Bucureşti), Curţi de Apel, tribu-
nale, tribunale specializate, instanţe militare şi judecătorii.
Curţile de Apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tri-
bunale şi tribunale specializate. În Moldova există patru Curţi de Apel (la Suceava, Iaşi, Bacău şi Galaţi), fiecare
având în jurisdicţie şi un judeţ învecinat .
Tribunalele sunt în număr de opt, localizate în fiecare reşedinţă de judeţ. Judecătoriile sunt instanţe fără per-
sonalitate juridică, organizate în cadrul judeţelor, în general în oraşe şi municipii.
210
Concluzii
Influenţa băncilor, a administraţiilor financiare, a oficiilor poştale şi a instanţelor de jude-
cată asupra circuitului apelor în mediul urban este oarecum indirectă. Prin obiectul activităţii lor
aceste funcţii atrag periodic, în spaţiul urban al municipiului reşedinţă de judeţ unde se află am-
plasate, segmente ale populaţiei din întreg judeţul. Astfel, aceste servicii cu rol polarizator pentru
populaţie pot crea un surplus de consum de apă şi implicit un surplus de presiune asupra sistemu-
lui de canalizare al oraşului.
De asemenea, în vederea reabilitării reţelelor de alimentare cu apă şi canalizare, băncile
pot promova sisteme de creditare cu dobânzi şi comisioane reduse adresate administraţiilor locale
şi societăţilor care au ca obiect de profil gestionarea apelor urbane. Administraţiile fiscale prin
consiliul director pot să reducă fiscalitatea firmelor care îşi înnoiesc parcul tehnologic cu instala-
ţii care în procesul de producţie refolosesc apa uzată sau consumă cantităţi mici de apă.
Pentru anularea măsurilor coercitive impuse, de organele cu atribuţii de control în dome-
niul calităţii mediului 75 , unor societăţi care prin obiectul lor de activitate au provocat degradarea
mediului, acestea din urmă, apelează la instanţele de judecată. Din terţe motive (necunoaşterea
legilor în domeniul mediului, diferite interese locale sau personale) instanţele de judecată dau
câştig de cauză vinovaţilor creându-se numeroase precedente. Încurajaţi şi protejaţi de succesul în
faţa organelor cu atribuţii de control, în majoritatea cazurilor, agenţii economici care au produs
poluarea îşi reiau nestingheriţi activitatea fără a lua măsuri care să prevină o nouă poluare. Aşa-
dar, se impune o implicare responsabilă a instanţelor de judecată în rezolvarea cauzelor cu privire
la protecţia şi conservarea calităţii mediului.
3.4.2.4. Funcţiile administrativă, politică şi de menţinere a ordinii publice
a) Funcţia administrativă şi politică
Reşedinţele de judeţ reunesc diferite servicii administrative, ce au în vedere organizarea şi
administrarea oraşului şi judeţului. Numărul acestor servicii creşte iar ele se diversifică în timp,
odată cu dezvoltarea economică a oraşului şi a întregului judeţ.
Atribuţiile de ordin politico-economic ale oraşelor le diversifică relaţiile cu localităţile ru-
rale.
Evoluţia sistemului urban românesc după 1945 a fost agitată, cu numeroase modificări la nivelul elemente-
lor, al relaţiilor dintre elemente şi al structurilor. Astfel la începutul anilor '50, structura pe judeţe a României a fost
înlocuită cu un model ce a presupus existenţa a 28 de regiuni (Legea nr. 5 din 8 septembrie 1950). La rândul lor,
acestea erau organizate în raioane şi comune.
Sistemul urban era alcătuit, în 1950, din 148 oraşe, de trei categorii :
- oraşe republicane - 8 la număr (Bucureşti, Braşov, Cluj, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Ploieşti, Timişoara); ulte-
rior, doar Bucureşti rămâne la rangul de oraş republican, celelalte trecând la rangul de oraşe regionale;
- oraşe regionale - oraşe mari şi mijlocii, subordonate autorităţilor regionale; erau foarte diferite ca mărime,
potenţial economic şi structură funcţională; de la un număr de 14 în 1950, au ajuns la 27 în 1952, 46 în 1961);
- oraşe raionale, de importanţă locală, ce alcătuiau baza sistemului urban; în intervalul 1950-1968, numărul
acestora a crescut cu 50, prin declararea ca oraşe a unor comune (Bicaz, Comăneşti, Oneşti, Slănic Moldova);
O noua reformă administrativă a avut loc în 1960, ocazie cu care a fost modificată configuraţia şi structura
regiunilor prin desfiinţarea unor raioane sau trecerea de la o regiune la alta.
Prin Legea nr. 2/1968 s-a înlocuit organizarea administrativă pe regiuni şi raioane cu cea pe judeţe, organi-
zare care se menţine până astăzi, cu unele modificări minore survenite pe parcurs. În 1968 se decide revenirea la
structura pe judeţe, dar într-un număr mai redus decât cele din perioada interbelică.
Începând cu 1968 Moldova este alcătuită din opt judeţe, fiecare coordonat de către un oraş-reşedinţă de ju-
deţ, această funcţie nefiind atribuită neapărat oraşelor care mai îndepliniseră funcţii similare şi înainte. Importanţa
funcţiei administrative a fost foarte clar evidenţiată de evoluţia pe care au cunoscut-o oraşele care au devenit reşedin-
ţe de judeţ după 1968. Organizarea administrativ teritorială din 1968 a dus la lărgirea ariei de influenţă a noilor cen-
75
Garda de Mediu, Direcţia de Sănătate Publică, Inspecţia Apelor, Corpul de Control al Primăriei
211
tre administrative, care şi-au dublat sau triplat numărul de locuitori (Botoşani, respectiv Vaslui). Investiţiile au fost
dirijate spre noile centre administrative, indiferent dacă acestea erau sau nu justificate din punct de vedere economic.
Avantajele funcţiei administrative pot fi ilustrate prin urmărirea evoluţiei ponderii popula-
ţionale pe care o deţin reşedinţele de judeţ în cadrul judeţului, (tabelul 3.2 şi figura 3.11). Se con-
stată cursul ascendent al acestor ponderi, până în anul 1992. După 1992, datorită procesului de
urbanizare impus de guvern, multe comune devin oraşe (deci participă şi ele la procentajul de po-
pulaţie urbană în judeţul de care aparţin), ponderea populaţie din reşedinţele de judeţ scade trep-
tat. Acest trend uşor descendent poate fi motivat şi de scăderea populaţiei la nivelul ţării.
Tabel nr.3.2 Ponderea populaţiei reşedinţelor de judeţ din populaţia judeţelor
din Moldova în perioada 1966-2005
% din populaţia totală a judeţului
Oraşul/anul
1966 1977 1992 2002 2005
Bacău 12,6 17,1 27,1 24,8 24,3
Botoşani 7,7 15,5 26,3 25,4 24,9
Galaţi 31,8 35,7 48,4 48,2 47,9
Iaşi 26,1 29,2 39,4 39,2 39,0
Piatra Neamţ9,73 13,6 20,9 18,9 18,1
Suceava 6,6 7,5 16,1 15,3 14,0
Vaslui 4,2 8,2 16,5 15,5 15,1
Focşani 9,9 13,9 25,3 25,9 25,4
Ponderea populaţiei oraşelor reşedinţă din populaţia totală

procente (% ) din populaţia judeţului
existentă în judeţele Moldovei
60 1966
50
1977
40
30 1992
20 2002
10
2005
0
i
i
a
ău
şi
ni
aţ
lu
ni
v
m
Ia
şa
al
ea
as
c
şa
ea
Ba
c
G
V
to
Fo
Su
N
Bo
ra
at
Pi
Fig. 3.11
În ceea ce priveşte ponderea populaţiei ocupate în administraţie publică, aceasta reprezin-

tă 2,6% din totalul populaţiei ocupate, dar 6,6% din populaţia urbană ocupată. În cifre absolute,
oraşul Iaşi se situează pe primul loc, cu 7.384 persoane ocupate în administraţie, urmat de Galaţi
(6.431), Bacău (5.680), urmate în ordine de Focşani, Botoşani, Suceava, Piatra Neamţ, Vaslui.
În general, administraţia publică locală din municipiile reşedinţă de judeţ este organizată
şi funcţionează în temeiul principiilor descentralizării şi autonomiei locale, desconcentrării servi-
ciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, al legalităţii şi al consultării
cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.
Administraţia publică locală îşi exercită autoritatea prin Consiliul Local – ca autoritate
deliberativă şi prin primar – ca autoritate executivă (atât cei 23 de membri ai Consiliului Local
cât şi primarul fiind aleşi pe perioade de câte patru ani).
Consiliul Local este organizat în comisii de specialitate, pentru principalele domenii de activitate:
- Comisia pentru buget, finanţe, investiţii, liberă iniţiativă, economie şi servicii publice;
- Comisia pentru amenajarea teritoriului şi urbanism;
212
- Comisia pentru agricultură, protecţia mediului şi ecologie;
- Comisia pentru cultură, sănătate, învăţământ, sport şi tineret;
- Comisia pentru drepturile omului, culte, relaţii cu cetăţenii, muncă şi protecţie socială;
- Comisia pentru administraţie publică locală, juridică, anticorupţie şi integrare europeană.
Consiliul Local elaborează şi aprobă bugetul local al municipiului şi asigură cadrul necesar pentru furniza-
rea serviciilor publice de interes local, a serviciilor comunitare şi de utilitate publică, prin intermediul unor compar-
timente subordonate.
Consiliile judeţene sunt autoritatea administraţiei publice locale constituită la nivel judeţean, pentru coordo-
narea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.
Consiliul judeţean este compus din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în
condiţiile stabilite de Legea privind alegerile locale.
În subordinea Consiliilor judeţene se află numeroase servicii publice (culturale, de asis-
tenţă socială, ) precum şi o serie de direcţii deconcentrate din subordinea ministerelor (Inspecto-
ratul Şcolar, Direcţia de Sănătate Publică, Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate, Direcţia Ju-
deţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional, Inspectoratul Judeţean de Poliţie,
Serviciul de Gospodărire al Apelor, Centrul Militar Zonal, ) toate funcţionând atât pentru oraş cât
şi pentru întreg teritoriul judeţului.
Prefecturile judeţelor se organizează şi funcţionează ca instituţie publică cu personalitate
juridică, cu rolul de a îndeplini atribuţiile şi prerogativele conferite prefectului prin Constituţia
României, Legea Administraţiei Publice Locale şi alte acte normative.
Prefectul urmăreşte modul de organizare în judeţ a obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare, asigură
realizarea intereselor naţionale, aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernu-
lui, a celorlalte acte normative, precum şi a ordinii publice.
Existenţa acestor sedii judeţene de conducere în reşedinţele de judeţ constituie un aspect pozitiv al vieţii so-
cial-economice prin accesul mult mai facil al locuitorilor la serviciile oferite de aceste instituţii.
Funcţia administrativă este însoţită, de cele mai multe ori, de funcţia politică. Astfel pe teritoriul reşedinţe-
lor de judeţ se află filialele judeţene (şi bineînţeles municipale) ale majorităţii partidelor politice care se află pe scena
politică a României.
b. De securitatea urbană a municipiilor reşedinţă se ocupă instituţia Poliţiei, Jandarmeriei
alături de care, recent, a luat fiinţă Poliţia Comunitară fosta instituţie a gardienilor publici din
subordinea Primăriei.
Subordonate consiliilor locale ale municipiilor reşedinţă sunt şi Detaşamentele Poliţiei Comunitare care,
sunt structuri înfiinţate după anul 2004, prin desfiinţarea şi reorganizarea detaşamentelor de Gardieni Publici. Ele au
rolul de a îmbunătăţi sistemul de pază, ordine, linişte publică şi siguranţa cetăţeanului, fiind o importantă verigă în
relaţiile stabilite între poliţie şi comunitatea locală.
Poliţia are un rol fundamental în urmarea cursului firesc al evoluţiei fiecărei societăţii, întrucât, pe fondul
evenimentelor istorice a fost nevoie întotdeauna de garanţi ai ordinii, liniştii şi siguranţei civice.
La nivel judeţean funcţionează Inspectoratul de Poliţie Judeţean, care face parte din Inspectoratul General
al Poliţiei Române şi este instituţia specializată a statului care exercită, la nivelul administrativ dat, atribuţii privind
apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descope-
rirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice în condiţiile legii.
Inspectoratul este organizat şi funcţionează ca unitate cu personalitate juridică şi are rolul de a îndruma,
sprijini şi controla activitatea poliţiilor municipale, precum şi a tuturor birourilor şi posturilor de poliţie din judeţ.
Inspectoratul Judeţean de Poliţie este structurat în mai multe compartimente ca:
- Poliţia judiciară (cu serviciile criminalistic, cercetări penale, de investigare a fraudelor, de combatere a
crimei organizate şi antidrog, etc.);
- Poliţia de siguranţă publică (cu serviciile de ordine publică, rutier şi transporturi);
- Poliţia administrativă;
- Poliţia de proximitate.
Poliţia de proximitate funcţionează din anul 2003, activitatea acesteia constituindu-se ca un serviciu public
în interesul cetăţeanului. Rolul poliţistului de proximitate se diferenţiază de cel al poliţistului tradiţional, acesta
dedicându-şi o mare parte a timpului său de lucru informării cetăţeanului şi a consilierii acestuia în diferitele proble-
me ale vieţii cotidiene.
213
Jandarmeria Româna este instituţia specializata a statului, cu statut militar, componenta a Ministerului Administraţiei
şi Internelor, care exercită, în condiţiile legii, atribuţiile ce îi revin cu privire la apărarea ordinii şi liniştii publice, a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a proprietăţii publice şi private, la prevenirea şi descoperirea
infracţiunilor şi a altor încălcări ale legilor în vigoare, precum şi la protecţia instituţiilor fundamentale ale statului şi
combaterea actelor de terorism.
Jandarmeria, prin atribuţii, organizare, pregătire şi dispunere teritorială, contribuie la garantarea suveranită-
ţii, independenţei, autorităţii, unităţii şi securităţii statului, democraţiei constituţionale pe întregul teritoriu naţional
atât în timp de pace, cât şi în situaţii de criză.
Inspectoratele de Jandarmi Judeţene sunt subordonate nemijlocit Inspectoratului General al Jandarmeriei
Române şi este destinat planificării, organizării, conducerii şi executării misiunilor specifice şi îndeplinirii atribuţiilor
ce revin jandarmeriei în zona de responsabilitate corespunzătoare municipiului reşedinţă.
Concluzii
În ultimul deceniu administraţia publică locală a căpătat tot mai multe responsabilităţi în
domeniul serviciilor de alimentare cu apă potabilă şi canalizare. Astfel în oraşe ca Suceava, Ga-
laţi serviciul de alimentare cu apă este în administrarea primăriei. În celelalte municipii reşedinţă
de judeţ ale Moldovei acest serviciu este concesionat către societăţi de profil. În cazul ambelor
situaţii, consiliile locale alocă anual, sume importante necesare reabilitării surselor de apă, a
aducţiunilor, a reţelei de distribuţie dar şi pentru reţelele de canalizare.
Pentru a face faţă acestor responsabilităţi autorităţile locale trebuie să aibă şi resursele ne-
cesare, iar pentru aceste probleme aspectul financiar rămâne unul actual. În condiţiile în care
există resurse bugetare insuficiente, iar taxele şi impozitele se colectează cu dificultate şi cu mari
întârzieri, o alternativă pentru a face faţă responsabilităţilor ar fi atragerea de surse extrabugetare.
Pentru a avea succes într-un astfel de demers autorităţile locale trebuie sa dea dovadă de spirit
antreprenorial, de cunoaşterea posibilelor surse de finanţare pentru diferite proiecte, să dispună de
profesionişti.
Rolul autorităţilor publice locale în gestionarea, valorificarea şi protecţia apelor din medi-
ul urban decurge şi din faptul că prin intermediul aparatului executiv, primăriile sunt cele care
elaborează şi implementează strategia de dezvoltare a oraşului. Principalele obiective ale acestor
strategii pot fi atinse prin derularea unor proiecte (prevăzute în strategie) care se referă şi la refa-
cerea şi echilibrarea reţelelor de alimentare cu apă şi canalizare.
3.4.2.5. Funcţia culturală şi de învăţământ. Funcţia culturală şi de învăţământ depinde de
numărul de locuitori (procentajul grupei tinere fiind decisiv), de gradul de dezvoltare economică
şi de accesul la informaţie.
a. Învăţământul. În România în general, toate oraşele dispun de cel puţin un liceu sau
grup şcolar, unităţi de învăţământ ce asigură o anumită centralitate faţă de aria de recrutare a ele-
vilor. În numeroase cazuri (mai ales după 1990) reşedinţele de judeţ, deţin pe lângă numărul mare
de licee şi şcoli profesionale şi unităţi de învăţământ superior, ceea ce le conferă o şi mai mare
putere de atracţie.
Astfel, conform Anuarului Statistic Român 2006, la nivelul Moldovei, populaţia ocupată
în învăţământ era cuprinsă între 5,87% (Galaţi) şi 10,92% (Iaşi) în centre universitare cu tradiţie.
Ca valori absolute, oraşul Iaşi se impune categoric (cu peste 13.000 persoane ocupate în învăţă-
mânt), urmat la mare distanţă de Galaţi (peste 6000 persoane), Bacău, Suceava, Botoşani, Piatra
Neamţ, fiecare cu peste 3000 persoane ocupate în învăţământ. Oraşul Vaslui are sub 3000 de per-
soane întrucât este concurat de oraşul Bârlad.
În România, sistemul de educaţie şi formare profesională este dispus pe următoarele nivele:

1. Învăţământ preşcolar. Învăţământul preşcolar se desfăşoară pe următoarele niveluri:
1. grupa mică,
2. grupa mijlocie şi mare,
214
3. grupa pregătitoare pentru şcoală; şi se desfăşoară, în mod normal, în cadrul grădiniţelor cu program
normal (orele 7-12) sau prelungit (orele 7-17).
2. Învăţământul general obligatoriu este de 10 clase. Se desfăşoară, în mod normal, între anii 6-18 ani.
Frecventarea obligatorie a învăţământului de 10 clase, forma de zi, încetează la vârsta de 18 ani. Această treaptă de
învăţământ este formată din următoarele subnivele:
- Învăţământul primar (clasele I - IV) care se organizează şi funcţionează, de regulă, în cadrul unităţilor de
învăţământ cu clasele I - IV, I - VIII, I - X, sau I - XII/XIII. Reţeaua de şcoli primare, este densă, (dacă se are în ve-
dere că sunt afiliate şcolilor generale) .
- Învăţământul secundar organizat în două cicluri (clasele V–VIII şi ciclul inferior al liceului clasele IX-X)
a. Ciclul gimnazial se organizează şi funcţionează în cadrul unităţilor de învăţământ cu clasele I - VIII, V -
VIII, V - X, I - X, I-XII/XIII sau V - XII/XIII. Ciclul gimnazial îşi desfăşoară activitatea în:
Colegii - şcoli cu renume în care reuşita şcolară este foarte mare, de unde şi influenţa pe care o exercită pe
plan local, cât şi pe plan regional. Din cele 34 de colegii dispersate în mediul urban al Moldovei, 26 de unităţi
(76,5%) sunt în oraşele reşedinţă de judeţ .
Licee teoretice, inclusiv cele vocaţionale precum cele cu profil pedagogic, sportiv, teologic şi de artă, sunt
mai numeroase decât categoria precedentă.
Grupurile şcolare, cele mai multe sunt cu profil industrial, agricol sau economic. Ele reprezintă o formă
frecventă, obişnuită de şcolarizare, fără a fi însă deosebit de atractive (mai ales cele industriale) şi cu un grad destul
de ridicat de abandon şcolar. Au o largă repartiţie teritorială.
b. Ciclul inferior al liceului se organizează şi funcţionează în cadrul unităţilor de învăţământ cu clasele I -
X, V - X, I - XII/XIII, V - XII/XIII, sau IX - XII/XIII şi se desfăşoară şi se organizează de obicei în şcolile profesio-
nale, complementare şi de ucenici, de arte şi meserii. Au o durată mai scurtă de şcolarizare (2-3 ani) şi nu exclud
absolvirea liceului. Localizarea lor este cu preponderenţă în grupurile şcolare şi licee.
3. Învăţământul secundar superior (ciclul superior al liceului clasele XI - XII/XIII) cuprinde: licee şi şcoli
de arte şi meserii.
- Ciclul superior al liceului se organizează şi funcţionează în cadrul unităţilor de învăţământ cu clasele I -
XII/XIII, V - XII/XIII, sau IX - XII/XIII.
- Şcolile de arte şi meserii pot funcţiona independent sau în cadrul unităţilor de învăţământ cu clasele I - X,
I- XII/XIII, V - X, V - XII/XIII sau IX - XII/XIII. În şcolile de arte şi meserii se organizează învăţământ pentru pro-
fesionalizare, în scopul calificării pentru nivel I pe domenii ocupaţionale.
4. Învăţământul post-liceal este organizat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, din proprie iniţiativă sau la
cererea agenţilor economici. Durata pregătirii este de 1-3 ani, în funcţie de complexitatea profesiei.
5. Învăţământul superior se organizează în două forme: învăţământ superior de scurtă durată (3 ani) şi învă-
ţământ superior de lungă durată (4-6 ani), ambele desfăşurându-se atât prin cursuri de zi, seral şi fără frecvenţă.
- Învăţământul superior de scurtă durată este organizat în colegii universitare, în cadrul instituţiilor de învă-
ţământ universitar de lungă durată şi cuprinde profilurile: universitar, tehnic, economic, medical, sportiv.
- Învăţământul superior de lungă durată cuprinde următoarele profiluri de studiu: universitar şi pedagogic,
tehnic, agricol, economic, medico-farmaceutic, juridic, artistic.
6. Învăţământul post-universitar asigură specializarea în domeniu sau extinderea şi perfecţionarea pregătirii
atestate prin diplomă de licenţă sau de absolvire.
Alternativa particulară în domeniul educaţiei este cel mai bine reprezentată la nivelul învăţământului super-
ior, unde predomină domeniile: juridic, economic, universitar-pedagogic. Învăţământul particular preuniversitar se
organizează şi funcţionează cu aceleaşi niveluri şi în aceleaşi tipuri de unităţi de învăţământ ca şi în învăţământul
preuniversitar de stat.
7. Învăţământul special se organizează pentru preşcolarii şi elevii cu deficiente psihice, senzoriale şi motorii
în scopul instruirii şi educării, recuperării şi integrării lor sociale. Reţeaua de unităţi a învăţământului special cuprin-
de grădiniţe, şcoli primare, şcoli gimnaziale, şcoli profesionale, licee şi şcoli post-liceale.
În tabelul nr. 3.3 este prezentată „oferta” şcolară din reşedinţele de judeţ din Moldova
215
Tabel nr. 3.3 Oferta şcolară din reşedinţele de judeţ din Moldova
Oraş Grădiniţe Şcoli Colegii Licee Grupuri Şcoli speciale Colegii Universităţi
generale liceale şcolare postliceale
Botoşani 25 17 3 5 5 3 2 -
Suceava 7 18 3 5 4 2 2 2
Iaşi 48 27 9 12 13 5 8 10
Piatra Neamţ 10 13 7 4 2 1 1 -
Vaslui 8 12 1 3 2 1 - -
Bacău 32 19 9 5 3 4 4 2
Galaţi 59 25 10 10 9 4 6 3
Focşani 25 9 2 6 4 1 2 -
Total 214 150 44 50 42 21 25 17
Nu au fost luate în calcul grădiniţele arondate şcolilor generale, şcolile generale arondate liceelor şi colegii-
lor, colegiile universitare arondate facultăţilor şi universităţilor.
Seminarile Teologice au fost incluse în categoria Colegii Liceale.
De asemenea, nu au fost luate în calcul filialele diferitelor universităţi din ţară (Iaşi, Bacău, Galaţi, Bucu-
reşti), deşi ca pondere a studenţilor înregistrează valori destul de ridicate (Botoşani, Piatra Neamţ peste 1000, Vaslui
peste 500). Studenţii acestor filiale provin din instituţii publice, poliţie, armată, instituţii publice unde, datorită reor-
ganizării serviciilor, au fost impuse noi nivele de pregătire a angajaţilor.
Principalele universităţi care au sucursale în reşedinţele de judeţ din Moldova sunt:
- Universitatea Spiru Haret din Bucureşti, are centre teritoriale pentru învăţământ la dis-
tanţă în Bacău, Botoşani, Focşani, Galaţi, Iaşi, Piatra-Neamţ, Suceava, Vaslui;
- Universitatea Titu Maiorescu din Bucureşti, are centru teritorial pentru învăţământ la
distanţă şi de înscriere la Piatra Neamţ;
- Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, are centru teritorial pentru învăţământ la distanţă
în Bacău;
În ultimii ani numărul instituţiilor de învăţământ superior a crescut foarte mult, dar mai
ales a crescut numărul facultăţilor, atât prin reapariţia unor facultăţi desfiinţate abuziv înainte de
1989, cât şi prin înfiinţarea unor noi specializări, orientate spre domeniile cerute de actuala piaţă
a muncii: jurnalism, ştiinţe politice, ştiinţe ale comunicării, asistenţă socială, inginerie financiară,
ecologie.
Creşte şi numărul celor care studiază într-o unitate de învăţământ superior, mai ales după
ce a fost modificată, în cele mai multe universităţi, metodologia de admitere (înlocuirea exame-
nului scris cu un concurs de dosare şi posibilitatea de a şcolariza studenţi cu taxă). Astfel, dacă în
anul 1996 în toate instituţiile de învăţământ superior de stat din Moldova învăţau 52.514 studenţi
(14,9% din numărul studenţilor din România), în anul 2001 numărul acestora se ridică la 89.203
(15,3%) Cea mai importantă creştere o cunoaşte Centrul Universitar Iaşi, care îşi păstrează pozi-
ţia de frunte în cadrul Moldovei, fiind urmat, la mare distanţă, de Galaţi, iar pe locurile trei şi pa-
tru, apropiate ca număr de studenţi, universităţile din Suceava şi Bacău.
b. Ziarele(Presa) reprezintă o formă de exprimare a realităţilor oraşului. Ziarele sunt o
formă de influenţă culturală, mult mai mare chiar decât cea a liceelor sau universităţilor, deoarece
se adresează unei mase largi de populaţie.
Pentru a reuşi să facă faţă concurenţei „media”, unele ziare de interes regional sau naţio-
nal se scindează în ediţii locale. Rezervând ştirilor locale un spaţiu amplu, aceste noi „cotidiene
locale” atrag cititori mărindu-şi tirajul şi deci dominarea pieţei. Pe lângă ştirile locale sunt insera-
te şi o serie de articole de interes general (pagina dedicată evenimentelor externe, o serie de "ta-
blete" săptămânale, suplimentele etc.). La nivelul reşedinţelor de judeţ există câteva reţele de edi-
tare şi de difuzare a ziarelor care concurează cu presa centrală.
O primă reţea este cea care editează "Ziarul de Iaşi", alături de acesta existând pe piaţă şi "Ziarul de Ba-
cău", "Ziarul de Vaslui", "Ziarul de Suceava", "Ziarul de Vrancea". Toate sunt tipărite la Iaşi, unde se află şi redac-
ţia centrală a ziarului.
216
O a doua reţea (concurentă cu cea de mai sus) este cea a "Monitorului", care cuprinde mai multe ziare:
"Monitorul de Iaşi", "Monitorul de Bacău", "Monitorul de Botoşani", "Monitorul de Suceava", "Monitorul de
Neamţ".
În sfârşit, a treia reţea ca importanţă este cea a cotidianului „Evenimentul”, autointitulat "cotidian regional
de informaţii şi publicitate", care acoperă ca arie de interes şi de difuzare şase judeţe din Moldova - Iaşi, Bacău, Bo-
toşani, Neamţ, Suceava, Vaslui.
Pe lângă aceste ziare mai există şi ziare locale, care treptat îşi creează o reţea proprie pentru a face faţă con-
curenţei. Dintre acestea mai importante sunt: „Jurnalul” de Iaşi, Bacău, Botoşani, Piatra Neamţ, Suceava, Vaslui,
Galaţi şi „Gazeta” Botoşaniului, Sucevei, Vasluiului, Bacăului.
c. Cinematografe şi alte instituţii de cultură. Locuirea în oraşe înseamnă însă printre altele
şi cinematograful, teatrul, concertul, spectacole a diferite trupe de muzică la modă etc. Din acest
punct de vedere oraşele reşedinţă sunt în avantaj, întrucât deţin sediile unor importante instituţii
de cultură (săli de teatru, săli cu acustică specială pentru concerte, cinematografe, muzee, grădini
botanice, parcuri, monumente etc.). Aceste obiective culturale sunt puncte de atracţie pentru cei
care locuiesc mai aproape şi dispun de un automobil propriu pentru a se deplasa spre oraş. Se or-
ganizează şi deplasări colective, îndeosebi pentru şcolari, pentru care se închiriază câte un autocar
cu diferite ocazii (sfârşit de an şcolar, 1 Iunie, vacanţă de Paşti, etc.) şi sunt duşi la piese de teatru
pentru copii, la muzee, parcuri, grădini botanice, etc.
Această atracţie, este diferită de la un oraş la altul, şi depinde de puterea de atracţie a dife-
ritelor oraşe, de liniile politicii culturale la nivel naţional şi de eficienţa, creativitatea şi responsa-
bilitatea structurilor, organismelor şi persoanelor abilitate în domeniu. Sunt de asemenea, factori
de puternică influenţă gradul de dezvoltare al zonelor vecine, resursele de care dispun oamenii,
disponibilitatea pe care o manifestă faţă de evenimentele culturale, precum şi calitatea căilor de
comunicaţie. În sensul celor menţionate, un centru cultural precum oraşul Iaşi înregistrează mult
mai mulţi vizitatori decât Focşanii. Dotarea cu instituţii culturale a oraşelor reşedinţă din Moldo-
va este redată în tabelul nr.3.4.
Tabel 3.4 Dotarea cu instituţii culturale a oraşelor reşedinţă din Moldova
Număr
Oraş OperăTeatruFilarmonică Denumire
cinematografe
Victoria,
Republica,
Dacia, Casa
Iaşi 1 2 1 4 Studenţilor
Central,
Sălile de tip multiplex
din Mall-uri
Bacău - 2 1 2 Orizont
Piatra - 1 - 2 Dacia,
Neamţ Pietricica
Vaslui - - 1 Independenţa
Suceava - - 1 Modern
Focşani - 1 - 1 Balada
Botoşani - 2 1 1 Unirea
Galaţi - 2 1 3 Republica,
Total 1 10 4 15 -
Concluzii
Prin intermediul funcţiei culturale şi de învăţământ se poate realiza îmbunătăţirea infor-
mării comunităţilor şi instituţiilor privind circuitul apelor în mediul urban. De asemenea poate fi
informată comunitatea locală (media, ONG-uri, autorităţi comunale etc.) asupra semnificaţiei şi
modului de interpretare a informaţiilor de mediu legate de calitatea apei. Îndeplinirea obiectivelor
educaţionale se realizează prin activităţi de instruire: cursuri teoretice şi practice de iniţiere şi per-
217
fecţionare în probleme de calitatea apei şi a mediului, de dezvoltare durabilă locală în general şi
de management asociativ, incluzând activităţi demonstrative, exerciţii practice şi vizite de infor-
mare.
Sursele media pot fi mijloace de realizare a campaniilor de educaţie ecologică a utilizato-
rilor de apă. Ca şi activităţi de mediatizare menţionăm: conferinţe de presă, distribuire de comu-
nicate şi dosare de presă, realizarea de anchete, documentare, acordarea de interviuri etc.
3.4.2.6.Funcţia sanitară consolidează potenţialul oraşelor reşedinţă de a coordona spaţiile
din jur, deoarece dispun, fără îndoială, de o dotare superioară, care asigură o eficienţă mult mai
mare a actului sanitar.
Gradul de dezvoltare al acestei funcţii reiese din analiza a doi indicatori: primul, raportul
dintre numărul de paturi din spital şi numărul populaţiei oraşului iar al doilea, raportul dintre nu-
mărul de medici şi populaţia oraşului.
Sistemul de asistenţă sanitară (ca şi cel de învăţământ, de altfel) a fost oarecum privilegiat
în socialism, dată fiind susţinerea gratuităţii îngrijirii medicale.
După anul 1990, sistemul sanitar românesc a cunoscut câteva transformări organizatorice
care sunt în plină desfăşurare şi în prezent. De exemplu, policlinicile au fost transformate în Cen-
tre de Diagnostic şi Tratament sau au fost divizate, în cadrul acestora funcţionând cabinete medi-
cale independente, spitalele rămânând în majoritate, proprietate publică şi funcţionând pe baza
unor bugete anuale.
Un aspect foarte important al acestor transformări, îl reprezintă apariţia sectorului medi-
cal privat, care creează fluxuri însemnate spre marile oraşe (medici de renume care oferă consul-
taţii în propriile cabinete, unde vin persoane şi din judeţele învecinate).
Instituţiile prin intermediul cărora se organizează şi desfăşoară funcţia sanitară sunt spitalele, clinicile, cabi-
netele stomatologice, cabinetele medicale private, farmaciile şi sanatoriile.
În reşedinţele de judeţ ale Moldovei există următoarele categorii de spitale:
- spitalele municipale - au o capacitate mai mare (200 - 400 paturi), deţin secţii de chirurgie, pediatrie, me-
dicină internă, ginecologie; sunt bine dotate şi prezintă un grad ridicat de încredere pentru persoanele care solicită
asistenţă medicală;
- spitalele judeţene - au în plus secţii de ortopedie, oftalmologie sau terapie intensivă; primesc pacienţi din
tot judeţul, au o arie de influenţă largă iar până la sfârşitul anilor '90 aveau în subordine şi dispensarele rurale.
- spitale specializate (Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi, Centrul de Dializă de la spitalul Parhon şi Centrul
de Cardiologie, tot din Iaşi, Spitalul Universitar "Sf. Spiridon" din Iaşi, Spitalul TBC din Galaţi, care are o existenţă
de peste 100 de ani, etc.).
În Moldova, numărul de paturi de spital era, la nivelul anului 2001, de 26.782, ceea ce în-
seamnă o medie de circa 5,6 paturi la 1000 de locuitori. În prezent, Ministerul Sănătăţii duce o
politică de reducere a capacităţii spitalelor, demers care se loveşte, de multe ori, de opoziţia anga-
jaţilor unităţilor sanitare respective.
În ceea ce priveşte distribuţia medicilor, raportul medic/locuitori este deficitar în judeţele
Vaslui (în medie, 1.l29 locuitori/medic) şi în judeţul Botoşani (în medie, 1.050 locuitori/medic).
La polul opus se situează judeţul Iaşi, situaţie explicată prin existenţa unor instituţii medicale
mari, bine echipate, cu multiple specializări medicale.
Un rol important în cadrul funcţiei sanitare a reşedinţelor de judeţ îl au stomatologii şi ca-
binetele stomatologice. Acest domeniu a înregistrat o mare dezvoltare în ultimii ani, mai ales în
sectorul privat. Numărul cabinetelor medicale stomatologice din reşedinţele de judeţ în anul 2005
era de 32 în Botoşani, 40 în Suceava, 63 în Iaşi, 28 în Piatra Neamţ, 23 în Vaslui, 52 în Bacău,
55 în Galaţi şi 25 în Focşani.
Farmaciile şi farmaciştii au de asemenea un rol important în cadrul funcţiei sanitare a re-
şedinţelor de judeţ. Şi acest domeniu a înregistrat o mare dezvoltare în sectorul privat. Astfel, la
218
nivelul anului 2005, în Moldova erau 832 de farmacişti şi 412 farmacii, numărul lor fiind în con-
tinuă creştere. Trebuie precizat faptul, că numărul cabinetelor stomatologice şi al farmaciilor va-
riază însă foarte mult de la un an la altul şi de la un oraş la altul.
Concluzii
Prin cantităţile mari de apă folosite la igienizare, sterilizare şi diferite tratamente, unităţile
sanitare devin mari consumatori de apă potabilă. De asemenea, deversând în reţeaua de canaliza-
re, ape uzate cu încărcătură bacteorologică ridicată, spitalele sunt surse de poluare cu grad ridicat
de risc. Apele uzate din spitale sunt cele mai problematice tipuri de ape pentru o societate de ca-
nalizare. Pe lângă deşeurile patogene sau infecţioase apele pot conţine şi obiecte ascuţite şi sub-
stanţe toxice (de la laboratoare) care degradează conductele de transport. În mod ideal, apele uza-
te trebuie colectate separat. Acest lucru este imposibil deoarece nu există un angajament semnifi-
cativ al conducerii, nu există personal specializat şi nu se asigură supravegherea permanentă pen-
tru respectarea practicilor recomandate. Există totdeauna riscul ca materialele infecţioase şi vă-
tămătoare să intre în fluxurile de canalizare.
3.4.2.7. Funcţia rezidenţială. Această funcţie ocupă un loc central în cadrul politicilor lo-
cale, prin rol şi importanţă, având implicaţii directe asupra calităţii vieţii oamenilor, a nivelului de
trai în general.
Într-un oraş, locuirea reprezintă o problemă permanentă şi aproape întotdeauna acută da-
torită nevoilor noi ce apar şi deteriorării fizice, în timp, a fondului construit existent.
Soluţionarea problemei locuirii, în general, depăşeşte preocuparea strict limitată a indivi-
zilor şi a familiei, ea depinzând de factori importanţi, politici, economici şi sociali.
Casa reprezintă, conform dicţionarelor o construcţie destinată să adăpostească una sau mai
multe persoane. Chiar dacă această definiţie nu lasă loc de prea multe interpretări, modul de ma-
nifestare al conceptului fiind extrem de vast, de la construcţii improvizate la apartamentele, de la
ultimul etaj al unor blocuri moderne, la adevărate palate sau vile somptuoase, în final sunt însă tot
case.
Caracteristicile fizice ale unei locuinţe depind în bună măsură de mediul în care aceasta
este construită (climat şi teren), dar şi de materialele şi tehnologia folosită, precum şi de factori
culturali ca statutul social şi resursele financiare ale proprietarului.
Dezvoltarea casei în timp este semnificativă. Faţă de locuinţele improvizate în care se trăia în trecut, astăzi o
casă modernă are un spaţiu de depozitare, camere pentru activităţi specifice, instalaţii diverse. Acum casele se con-
struiesc deasupra solului, excepţiile fiind atât de rare încât pot fi considerate simple excentricităţi ale unor proprietari
cu idei ciudate sau prea mulţi bani. Cel mult se poate amenaja un subsol pentru a dobândi mai mult spaţiu sau se poa-
te construi sub nivelul pământului un garaj sau un depozit.
În casele tradiţionale din nordul Moldovei sub una din încăperi există o pivniţă, folosită în special pentru
depozitare dar şi pentru a despărţi podeaua camerei de pământ, mai ales când fundaţia nu este de cea mai bună calita-
te. Principalele materiale folosite în construcţiile din Moldova sunt:
- lemnul, reprezentă unul dintre materialele cele mai răspândite, fapt explicabil prin extinderea mult mai ma-
re, în trecut, a suprafeţelor forestiere, prin regimul puţin controlat al exploatării acestora, prin uşurinţa prelucrării şi
prin relativa simplitate şi rapiditate a construcţiei. Casa de lemn este călduroasă, destul de rezistentă şi elastică, însă
cade uşor pradă focului, ceea ce explică şi numărul mare de incendii din trecut. Astfel, până pe la mijlocul sec. al
VIII – lea au predominat casele din lemn, cu acoperişuri de draniţă, paie sau chiar stuf. Ponderea lemnului, ca mate-
rial de construcţie al clădirilor, s-a redus foarte mult în secolele XIX – XX, odată cu înaintarea defrişărilor în zona
apropiată oraşului şi cu răspândirea altor materiale de construcţie. Astăzi din lemn se fac doar casele de vacanţă sau
unele magazii sau anexe gospodăreşti cu caracter nepermanent (pentru depozitare materiale sau chiar locuire) ce pre-
ced construcţia unor locuinţe permanente. Astfel de anexe se întâlnesc la periferia tuturor oraşelor.
- amestecul de lemn cu lut (paiantă; clădirile din paiantă, cu schelet de lemn având golurile umplute sau
acoperite cu diferite materiale (împletituri de nuiele ori şipci tencuite cu lut, chirpici etc.), reprezintă, în fond, o tran-
ziţie între casa de lemn şi cea de cărămidă. Astăzi, acest tip de case este prezent doar pe unele străzi din zona perife-
rică.
219
- amestecul de paie şi lut (chirpici ) este, ca şi casa de lemn, un tip foarte vechi, cunoscut încă de la apariţia
aşezării. În secolul al XIX – lea ponderea caselor din chirpici creşte, în acest fel extinzându-se cea mai mare parte
din zonele periferice ale oraşelor, ca urmare a rarefierii caselor de lemn şi a creşterii populaţiei nevoiaşe, care nu-şi
putea permite utilizarea unor materiale scumpe şi mai durabile. În perioada contemporană utilizarea acestui material
s-a redus foarte mult, coborând sub 25%, sub „presiunea” betonului, cărămizii şi prefabricatelor. Mai există însă zo-
ne periferice (mai ales în Botoşani, Vaslui) unde, clădirile construite din chirpici deţin ponderea cea mai mare.
- cărămida şi piatra au fost folosite mai puţin în perioada feudală doar la casele boierilor mai avuţi şi la
biserici sau mănăstiri. Folosirea pietrei şi cărămizilor la construcţii începe să i-a amploare la sfârşitul secolului al
XVIII – lea, odată cu pătrunderea unor noi influenţe arhitecturale, mai întâi înmulţindu-se casele persoanelor înstări-
te, apoi construindu-se în acest fel şi clădirile comerciale şi administrative. Astfel de clădiri sunt şi astăzi caracteristi-
ce pentru numeroase cartiere de locuinţe individuale, atât din zonele periferice, unde construcţiile din chirpici au fost
înlocuite treptat cu clădiri de cărămidă, cât şi în zonele centrale. Cărămida, ca material de construcţie, este caracteris-
tică astăzi atât unor locuinţe de tip individual, cât şi celor de tip bloc.
- cimentul şi oţelul având în principal rol de susţinere, deşi în ultima perioadă au început să apară tot mai
multe edificii ce par alcătuiri stranii şi reci, fără viaţă, executate din oţel, beton şi sticlă. Construcţiile moderne, cu
schelet de beton şi zidărie de cărămidă sau din prefabricate au început să fie ridicate, sporadic, încă din perioada in-
terbelică, însă au luat o amploare mare în perioada comunistă, datorită necesităţii bruşte a unui număr foarte mare de
locuinţe, pentru o populaţie aflată în creştere numerică rapidă. Clădirile de acest tip formează practic totalitatea con-
strucţiilor din cartierele noi.
Alegerea materialelor pentru ridicarea unei construcţii depinde de zona în care se construieşte, de resursele
financiare disponibile, de gusturile viitorului proprietar şi de disponibilitatea materialelor. Astăzi se poate găsi cam
orice material, dar la preţuri care îi reflectă poate nu atât valoarea cât slaba prezenţă pe piaţă.
Unul dintre aspectele cele mai importante ale confortului locuirii, suprafaţa locuibi-
lă/persoană este folosit frecvent de sociologi, urbanişti şi statisticieni în realizarea studiilor şi sta-
tisticilor cu privirea la calitatea locuirii urbane.
Astfel, potrivit Institutului Naţional de Statistică, în Moldova urbană, locuinţele construite
înainte de 1940, (care au un grad mai mare de risc în cazul unor cataclisme naturale), sunt deţinu-
te de 8% dintre locuitori. Pe lângă locuirea în case foarte vechi, majoritatea familiilor din oraşele
Moldovei trăieşte înghesuit. În mod normal, numărul camerelor locuinţei trebuie să fie cel puţin
egal cu cel al membrilor gospodăriei. În realitate, doar la familiile mici (de 1-2 persoane) întâlnim
această situaţie. Doar 1 din 5 familii formate din 4 persoane ocupă 4 sau mai multe camere, iar
dintre familiile de 6 persoane şi peste, doar aproximativ 19% ocupă 5 camere sau mai multe.
Din aceeaşi sursă de date (Institutului Naţional de Statistică) deducem că cele mai multe
familii ale Moldovei locuiesc în 2 camere (41,7%), 34,4% dispun de 3 camere şi 12,5% au la dis-
poziţie o locuinţă formată din 4 camere. De asemenea, aflăm că în anul 2005, unei persoane din
mediul urban al Moldovei îi revenea, în medie, o suprafaţă locuibilă de 14,17 m2. Pe categorii de
familii, cea mai mare suprafaţa medie locuibilă se înregistrează la familiile de pensionari (16,68
m2), urmate de cele de patroni (15,68 m2). Locuinţele ocupate de familii conduse de lucrători pe
cont propriu în activităţi neagricole şi de şomeri au cele mai reduse suprafeţe (11,99 m2/persoană
şi, respectiv, 11,43 m2/persoană).
Un alt indicator al calităţii vieţii urbane este frecvenţa schimbării locuinţei. În general fa-
miliile din mediul urban din Moldova au o mobilitate ceva mai mare, ponderea celor care şi-au
schimbat locuinţa în perioada 2003- 2004 este de aproape 4 ori mai mare decât a celor din mediul
rural. Analizând motivele acestei schimbări, constatăm că cele mai multe gospodării au dorit
apropierea de locul de muncă sau de şcoală (20,1%), au fost nemulţumite de diferite neajunsuri
ale vechii locuinţe (14,3%), sau din motive financiare (11,3%). Două din 3 familii si-au schimbat
locuinţa cu o alta, situată în aceeaşi localitate, aproximativ 14% s-au mutat într-un oraş din ace-
laşi judeţ sau, chiar daca nu au părăsit judeţul, s-au mutat în mediul rural, iar în jur de 7% au pre-
ferat să se mute la o distanţă mai mare.
220
Concluzii
Există o diferenţiere clară între serviciile de utilitate publică şi consecinţele gradului dife-
renţiat de acces, asupra condiţiilor de locuit. Dacă în cazul lipsei electricităţii este evident că nu
se poate vorbi decât despre condiţii precare de locuit, nu la fel stau lucrurile în cazul canalizării,
apei potabile şi apei calde. Fiecare dintre aceste utilităţi furnizate în mod public pot fi înlocuite,
în condiţii optime, prin aranjamente individuale, de tipul centrală termică proprie, fosă septică
proprie, apă curentă. Din acest punct de vedere, diferenţele între locuirea la casă şi locuirea la
bloc sunt majore. Dacă în cazul locuirii la casă, fiecare dintre alternative este, teoretic, posibilă,
în cazul locuirii la bloc, cu excepţia centralei termice de apartament (complementară furnizării
apei calde şi căldurii) lipsa accesului la canalizare, apă curentă au consecinţe serioase asupra
condiţiilor de locuit (neexistând posibilitatea tehnică a unor soluţii decente, dacă nu sunt furnizate
în sistem centralizat).
Amplasarea periferică, a unor cartiere de locuinţe determină probleme legate de lipsa ac-
cesului la majoritatea serviciilor de utilitate publică (apă, canalizare, gaze, electricitate). De fapt,
probleme de acces la utilităţi şi, implicit, cu probleme de locuire sunt caracteristici ale cartierelor
periferice. Aici procurarea apei potabile se face de la fântâni amplasate în interiorul zonelor, ad-
ministrate şi îngrijite, în cel mai fericit caz, de municipalitate. Puţini sunt cei care îşi permit con-
struirea unei fântâni proprii. Astfel, chiar şi pentru nevoile curente oamenii sunt nevoiţi să străba-
tă distanţa până la fântâna comună.
Canalizarea este un alt serviciu care nu acoperă zonele periferice ale oraşelor. Aceste car-
tiere au rămas în afara sistemului, datorită ritmului diferit în care s-a făcut sistematizarea localită-
ţilor urbane din România. În această situaţie se găseşte cartierul Cişmea, Botoşani, zonă inunda-
bilă, foarte aproape de pârâul Luizoaia unde pânza freatică este foarte ridicată, astfel că atunci
când plouă, apa bălteşte.
Scurgerea apei pluviale poate fi influenţată de existenţa unor şantiere (construcţii de case,
cartiere de locuinţe, parcări etc.) neorganizate. Spre exemplu modul de ocupare a solului, poate să
agraveze consecinţele unei inundaţii dacă se dă naştere la obstacole, în momentul slăbirii sau să-
turării căilor obişnuite de evacuare a apelor (reţele subterane sau superficiale). La fel, numărul
obiectelor mari prezente în aglomerări (lemn de şantier, depozite diverse, chiar şi autovehicule)
pot contribui la obturarea deschiderilor. În acelaşi timp, construcţiile, prin amplasarea lor neco-
respunzătoare pot şi ele să conducă la obturarea traseului de scurgere a apelor. Dimpotrivă, anu-
mite configuraţii ale arhitecturii urbane pot fi favorabile în limitarea pagubelor rezultate în urma
unor inundaţii.
3.4.2.8. Funcţia de transporturi. Procesul de urbanizare este puternic marcat de transport,

acesta înlesnind deplasarea de persoane şi transportul de bunuri materiale necesare acestora.
Legătura între reşedinţele de judeţ şi celelalte localităţi din Moldova şi din ţară este inter-
mediată de o reţea de drumuri bine reprezentată, acesta deoarece regiunea este străbătută de o se-
rie de coridoare rutiere europene, după cum urmează: E85, E576, E60, E574, E581, E58, E583
(anexa 3.14).
Reţeaua de căi ferate care leagă oraşele între ele este şi ea bine reprezentată, întrucât în
Moldova se desfăşoară 1506 km de cale ferată, din care însă doar 38,1% este electrificată. Pro-
centul este mai mare decât cel la nivel naţional, ( 35,8% ) şi zona este traversată de două din cele
opt magistrale feroviare naţionale, magistralele 500 şi 600.
Transportul aerian este desfăşurat prin intermediul a două aeroporturi internaţionale Ba-
cău şi Iaşi şi unul naţional, în Suceava.
221
Organizarea transportului urban în Moldova s-a făcut în strânsă legătură cu particularităţi-
le cadrului natural, cu dezvoltarea industrială şi demografică a localităţilor, având drept scop final
rentabilitatea cadrului de viaţă socială.
Astfel, în municipiul Botoşani deplasarea persoanelor se efectuează cu ajutorul tramvaie-
lor, autobuzelor şi microbuzelor. Deplasarea spre alte localităţi este asigurată de transporturile
feroviar şi rutier.
În municipiul Suceava, deplasarea persoanelor se efectuează cu ajutorul troleibuzelor, au-
tobuzelor şi microbuzelor. Deplasarea spre alte localităţi este asigurată de transportul aerian ( ae-
roportul Salcea), feroviar (trei zone feroviare: Suceava-Nord, Suceava-Burdujeni şi Suceava-
Vest) şi cel rutier.
Datorită suprafeţei ocupate şi a populaţiei în continuă creştere, municipiul Iaşi este deser-
vit de o reţea de transport intern formată din: tramvaie, troleibuze, autobuze, microbuze. Deplasa-
rea spre alte localităţi este asigurată de transportul aerian ( aeroportul Internaţional Iaşi ), feroviar
( gara Iaşi-Nord, gara Nicolina şi triajul Socola) şi cel rutier.
În municipiul Piatra Neamţ declivitatea terenului nu a permis realizarea unei reţele de
transport cu ajutorul tramvaielor şi nici construirea unui aeroport.
Dispariţia treptată a industriei din municipiul Vaslui, are drept consecinţă nerentabilitatea
singurului mijloc de transport intern, autobuzul.
Poziţia geografică a făcut ca Bacăul să deţină o importantă funcţie de transport. Ca nod
feroviar are o mare importanţă pentru traficul de mărfuri şi călători, atât din culoarul Siretului, cât
şi de pe valea Bistriţei şi a afluentului său Bicazul. Este străbătut de şoseaua europeană E 85 şi
dispune şi de transport aerian. În municipiu deplasarea persoanelor se efectuează cu ajutorul tro-
leibuzelor, autobuzelor şi microbuzelor.
Dispus pe magistrala feroviară ce leagă sudul de nordul ţării (Bucureşti Suceava-Nord)
oraşul Focşani devine un important centru feroviar al ţării.
Transportul fluvial şi maritim (până la Galaţi urcă şi nave maritime de tonaj mic), este de-
servit de portul municipiului Galaţi. Tot în acest punct este asigurată trecerea peste Dunăre cu
bacul.
Concluzii
Obstacolele scurgerii apelor în mediul urban sunt în principal formate de căile de circula-
ţie, deschiderile lor hidraulice naturale de trecere şi amenajarea acestor pasaje.
Şosele, autostrăzi, drumuri de ocolire şi alte căi de circulaţie urbană sunt frecvent lărgite
în detrimentul terenurilor ce le înconjoară, mai ales în sectoarele cu pantă mică, ignorându-se ris-
cul inundaţiilor. Mai mult, în cazul căilor ferate, se preferă pantele mai mici, fapt motivat de po-
sibilităţile facile de tractare. Canale şi căi de scurgere ale apelor constituie în egală măsură baraje
în calea şuvoaielor de apă. Căile de transport modifică drenajul natural pe distanţe lungi, forţând
scurgerea pe direcţia impusă prin construcţie.
În oraşele reşedinţă forma reţelei de distribuţie a apei potabile coincide, cu mici excepţii,
cu reţeaua stradală deoarece, în cea mai mare parte, străzile sunt singurul spaţiu disponibil pentru
amplasarea conductelor ce deservesc clădirile din spaţiul acestora. În mod normal pe arterele de
circulaţie principale, cu trafic intens şi cu îmbrăcămintea definitivă (de multe ori betonată), con-
ductele reţelei de alimentare cu apă şi de canalizare trebuie să fie executate din material rezistent
şi la dimensiune optimă astfel încât să nu fie necesară spargerea repetată pentru remedieri şi ex-
tinderi. Însă din motive de comoditate sau economice de multe ori materialul folosit nu a fost cel
impus prin proiectul de execuţie. Astfel, frecvent apar deteriorări ale reţelelor de alimentare cu
apă sau canalizare care afectează îmbrăcămintea şoselei. Pe de altă parte, traficul greu pe străzi şi
şosele neîntreţinute, pline de gropi şi diferite obstacole, poate afecta conductele îngropate în
222
apropierea străzilor. Pentru a ocoli gropile din carosabil, şoferii dirijează autovehiculele spre tro-
tuar sau spre taluzul şoselei, unde sunt pozate, de obicei, reţelele de alimentare cu apă şi canaliza-
re. Trecerile repetate ale maşinilor pot provoca în timp ruperea, fisurarea sau obturarea conducte-
lor fapt ce poate duce la pierderea definitivă a unor mari cantităţi de apă potabilă (în cazul con-
ductelor de apă potabilă) sau deversarea apelor uzate (în cazul conductelor de canalizare).
3.4.3. Nivelul de dotare urbană

Amenajările tehnico-edilitare au avut un rol important în evoluţia mereu ascendentă a ur-
banizării. Ele garantează condiţii optime pentru buna desfăşurare a proceselor de producţie şi asi-
gură, în acelaşi timp, un grad superior de civilizaţie locuitorilor. De aceea în discutarea şi soluţio-
narea problemelor privind nivelul de urbanizare al unui oraş, echiparea şi amenajările tehnico –
edilitare intervin cu o pondere foarte importantă.
În cadrul acestui subcapitol vor fi tratate separat sistemele de încălzire urbană, reţeaua de
alimentare cu gaze naturale, reţeaua de alimentare cu energie electrică, reţelele de telecomunica-
ţii, radio, televiziune şi reţeaua de salubrizare şi colectare a deşeurilor.
Deşi reţeaua de alimentare cu apă potabilă şi reţeaua de canalizare fac parte din dotările
standard ale unui oraş, aceste tipuri de dotări nu vor fi analizate în cadrul acestui subcapitol, în-
trucât prezentarea lor va fi făcută, în detaliu, într-un capitol separat (4) corespunzător obiectivului
principal al lucrării.
Datele statistice, folosite în cadrul acestui subcapitol, provin din „Anuarul Activităţilor
privind utilităţile publice de interes local” (de la nivelul fiecărui judeţ) din anii 2003, 2004, 2005
şi 2006 şi din datele „Recensământului populaţiei şi locuinţelor” din 2002.
3.4.3.1. Reţeaua de încălzire urbană.
Sistemele de termoficare urbană pentru reşedinţele de judeţ sunt construite, în cea mai
mare parte, în anii ’60 -’70 ai secolului trecut şi sunt caracterizate de producerea centralizată a
energiei termice şi de distribuţia acesteia prin reţele de termoficare urbană.
În general, producerea energiei termice pentru încălzire se realizează în centrale termice
amplasate pe platforme industriale, care au şi rol de producere a aburului pentru necesităţi tehno-
logice industriale.
Centralele termice de producere a energiei termice din aceste oraşe sunt în proprietatea
consiliilor locale, aflându-se în afara structurii S.C. Termoelectrica (Compania naţională pentru
producerea energiei electrice şi termice). Tendinţa este de descentralizare a activităţii şi de trecere
a acestor sisteme în gestiunea comunităţilor locale.
Condiţiile tehnice de funcţionare ale instalaţiilor existente nu asigură decât o eficienţă re-
dusă, datorită echipamentelor vechi, neperformante şi a uzurii generale a instalaţiilor.
În ultimii ani se constată însă o scădere a cererii de energie termică pentru încălzire urba-
nă. Cauzele principale ale acestei scăderi sunt debranşările consumatorilor, reducerea consumuri-
lor datorită măsurilor de economisire luate de consumatori, precum şi abandonarea unor investiţii
privind dezvoltarea urbană. De asemenea, datorită scăderii activităţii pe platformele industriale, a
scăzut mult cererea generală de energie termică sub forma de abur tehnologic şi apă fierbinte.
Toate aceste aspecte conduc la funcţionarea instalaţiilor energetice de producere transport şi dis-
tribuţie sub capacităţile instalate. În consecinţă, calitatea serviciilor prestate este necorespunză-
toare, caracterizându-se prin parametri tehnici scăzuţi, randamente mici şi pierderi ridicate. Slaba
calitate a serviciilor furnizate duce în continuare la nemulţumirea consumatorilor şi la lipsa lor de
receptivitate faţă de nevoile şi cerinţele operatorilor.
Condiţiile economico-financiare de desfăşurare a activităţii sunt caracterizate prin costuri
de exploatare ridicate, nivel de încasări redus şi, în consecinţă, prin lipsa resurselor financiare
223
pentru efectuarea lucrărilor de reparaţii şi pentru retehnologizări. Livrarea energiei termice se fa-
ce la preţuri deosebit de ridicate, peste capacitatea de plată a multor consumatori urbani şi indus-
triali. În aceste condiţii, în ultima perioadă are loc un exod al consumatorilor spre sisteme indivi-
duale de producere a energiei termice.
Ultimii ani au fost caracterizaţi prin acordarea de subvenţii de către organismele centrale
şi locale. Aceste subvenţii, acordate sub diferite forme, au avut drept scop menţinerea în stare de
funcţionare din punct de vedere financiar a sistemelor de termoficare urbană dar fără a asigura
posibilitatea de finanţare a unor lucrări de modernizare şi eficientizare a sistemelor de termofica-
re. Subvenţiile au ajuns de obicei târziu la furnizorii de energie termică şi au putut să asigure doar
reluarea activităţii prin achitarea datoriilor către furnizorii de combustibili. Firmele ce asigură
producerea, transportul şi distribuţia energiei termice nu au forţa financiară şi nici posibilitatea de
a obţine credite pentru modernizarea şi retehnologizarea sistemelor de termoficare.
Un sistem de termoficare cuprinde:
- centrala sau centralele de termoficare care constituie principalele instalaţii de producere;
- reţeaua de termoficare constituită din magistralele de transport şi conductele de distribuţie, inclusiv deri-
vaţiile spre consumatori;
- puncte termice folosite pentru transferul căldurii către instalaţiile consumatorilor şi care constituie ele-
mentele de legătură dintre acestea şi reţeaua de termoficare.
În afară de aceste elemente, în structura sistemului de termoficare mai pot intra staţii termice urbane, staţii
intermediare de pompare, transformatoare de abur, staţii de epurare şi pompare a condensatorului returnat la centrala
de termoficare.
Principalele disfuncţionalităţi ale sistemelor de termoficare din reşedinţele de judeţ ale
Moldovei sunt:
- peste 50% din instalaţiile şi echipamentele din dotarea punctelor termice au durata de vi-
aţă depăşită, iar restul de aproape 50% vor ajunge în aceeaşi situaţie în 5-10 ani;
- calitatea slabă a materialelor din reţelele de apă caldă menajeră (ca de exemplu ţeava
neagră – cu un conţinut ridicat de carbon - în loc de ţeava galvanizată);
- infiltraţii din reţeaua de apă şi canalizare care au distrus termoizolaţia şi au erodat în ex-
terior conductele;
- compoziţia chimică a agentului termic din instalaţii a condus la coroziunea instalaţiilor;
- calitatea (temperatura) agentului termic nu corespunde cerinţelor consumatorilor;
- izolaţia termică insuficientă, deteriorată sau lipsă, pierderile de agent termic greu de de-
pistat şi remediat în timp util, dezechilibrarea reţelelor prin îndesirea blocurilor sau scoaterea dia-
fragmelor de reglaj - sunt cauze majore ale pierderilor de căldură;
- lipsa contorizării la consumatori - problemă ce va deveni din ce în ce mai acută, deoare-
ce consumatorii nu mai vor să plătească pierderea de căldură de pe reţelele termice;
- lipsa de combustibil pentru centralele termice.
Pentru municipiul Botoşani sursa de producere a energiei termice este S.C. TERMICA
S.A. (fost C.E.T. Botoşani). Aceasta este alimentată cu combustibil lichid, cu gaze naturale sau în
sistem combinat. Sistemul de transport şi distribuţie a energiei cuprinde reţele de transport, punc-
te termice şi reţele de distribuţie a căror durată de viaţă estimată în momentul realizării (anii '80)
era de sub 20 de ani pentru circa 20% din acestea, de 20-40 de ani pentru 75% şi de 60 de ani
pentru 5% din acestea.
Reţelele de termoficare primară, pentru transportul energiei termice de la sursa de produ-
cere la punctele termice, sunt reprezentate de trei reţele magistrale de apă fierbinte:
- Magistrala I (Primăverii): 2 conducte D 800 mm la plecarea din sursă şi D 600 mm la bi-
furcarea din căminul principal amplasat la intrarea în zona intravilană. Alimentează 34 puncte
termice care deservesc 18.650 apartamente + 150 agenţi economici şi unităţi social-culturale;
224
- Magistrala II (Griviţa): 2 conducte D 800 mm la plecarea de la sursă şi D 600 mm la bi-
furcarea din căminul principal situat la intrarea în intravilan, alimentează 26 puncte termice care
deservesc 13.036 apartamente şi 90 agenţi economici şi unităţi social-culturale;
- Magistrala III (Zona Industrială), 2 conducte D 600 mm la plecarea din sursă, care ali-
mentează 4 puncte termice având racordate 870 apartamente şi punctele termice ale agenţilor
economici de pe platforma industrială a municipiului.
Reţelele termice secundare pentru distribuţia căldurii şi a apei calde menajere de la punc-
tele termice la consumatori se realizează prin 228 km conducte, din care:
- Magistrala I - 141 km reţele termice secundare;
- Magistrala II - 89 km reţele termice secundare;
- Magistrala III - 4 km reţele termice secundare.
În Suceava agentul termic este furnizat de Centrala Electrică şi Termică şi Centrala de
Apă Fierbinte. Cele două surse de agent termic pot livra în sistemul de termoficare urbană 310,6
Gcal./h sub formă de apă fierbinte şi aburi.
Agentul termic este transportat spre oraş prin 2 conducte magistrale (două conducte tur cu
D=700/500 mm şi două retur cu aceeaşi dimensiune) în lungime de 89 km care conduc apa fier-
binte spre cartierele oraşului. Din aceste conducte se ramifică conducte de dirijare a agentului
termic spre punctele de termoficare de cartier (86 din care 52 pentru deservirea populaţiei).
La punctele de distribuţie, apa primită din magistrale este reîncălzită rezultând astfel agen-
tul termic secundar (apa caldă cu temperatura peste 95°C). Reţeaua de distribuţie secundară are o
lungime de 235 km.
Alimentarea cu căldură a consumatorilor urbani şi industriali din municipiul Iaşi se reali-
zează prin următoarele sisteme:
a) termoficare urbană şi industrială (CET I pe hidrocarburi şi CET II pe lignit);
b) centrale termice industriale pe hidrocarburi superioare (CET FORTUS şi CET Antibio-
tice);
Zonele urbane cu densitate maximă ( cu excepţia zonei Copou şi parţial Păcurari) sunt ra-
cordate la sistemul de termoficare, alimentat din sursele:
- CET I funcţionând pe hidrocarburi superioare (gaze naturale şi păcură), amplasată în zo-
na industrială Ţuţora;
- CET II Holboca funcţionând pe lignit şi folosind gazele naturale drept suport de pornire.
Proporţia locuinţelor cu încălzire centrală era de 51,1% la data Recensământului din 2002
aproximativ 45.327 apartamente.
Alimentarea cu căldură a municipiului Piatra Neamţ se face de la centrale termice de
cvartal alimentate cu gaze naturale. Aceste centrale termice sunt echipate în general cu cazane de
tip „PAG 25”, care produc un debit de căldură între 875.000 şi 1.100.000 Kcal/h, în funcţie de
modul lor de etanşare, modernizare şi exploatare.
Centralele termice sunt în general construcţii tip, independente iar coşurile sunt din zidă-
rie, depăşind înălţimea clădirilor cu P+4 etaje.
În cartierul Dărmăneşti sunt în funcţiune o serie de centrale termice, care, pe lângă com-
bustibil lichid, folosesc şi o serie de deşeuri de la industria chimică. Aceste deşeuri deşi sunt
combustibile, sunt urât mirositoare şi uneori toxice, ceea ce duce la sporirea poluării în zonele
respective.
Cantitatea de căldură livrată în anul 2000 a fost de 359.363 Gcal/h, din care pentru popu-
laţie 329.410 Gcal/h ceea ce însemnă 9,2 Gcal/an locuinţă.
Alimentarea cu căldură a municipiului Vaslui se face în sistem centralizat, având ca sursă
principală Uzina Termică Urbană Vaslui care livrează agentul termic la 16 puncte termice dotate
225
cu schimbătoare de căldură. Sistemul este completat cu 7 centrale termice zonale existente, dotate
cu câte 8 cazane de apă caldă de 0,8 Gcal / h.
Transportul energiei termice de la uzină către centralele şi punctele termice se face prin
trei conducte magistrale D 200, 400, respectiv 600 mm, amplasate aerian, iar transportul către
consumatori de la centralele termice şi punctele termice al energiei termice se face prin reţele
subterane.
Consumatorii urbani din municipiul Vaslui sunt racordaţi la sursă prin intermediul unei
magistrale de transport formată din două conducte cu diametrul nominal D 600 mm.
De la magistrală s-au realizat o serie de ramificaţii şi racorduri spre consumatori urbani,
cu diametre de conducte cuprinse între D 500 şi D 125 mm.
Reţelele de termoficare de pe teritoriul municipiului Vaslui totalizează o lungime de
11,549 km.
Asigurarea necesarului de energie termică pentru locuinţe şi obiectivele social-culturale
din municipiul Bacău se realizează din următoarele surse:
- 35 de centrale termice de cartier care furnizează apă caldă pentru încălzire şi apă caldă
menajeră. Furnizarea agentului termic se realizează prin conducte de oţel izolate termic şi monta-
te în canale termice din beton;
- sistemul de termoficare cu apă fierbinte de la C.E.T., care alimentează toate cele 34 de
puncte termice;
- alte surse de termoficare sunt cele ce aparţin societăţii SOFERT S.A. şi produc abur
tehnologic şi apă fierbinte şi centrala termică de zona „CAF-Letea”.
Reţelele de termoficare ale celor trei surse de furnizare a apei fierbinţi se interconectează
în vederea funcţionarii alternative sau de a suplini una din surse.
Sursele funcţionează pe gaze naturale şi combustibil lichid, cu excepţia CET, care funcţi-
onează şi pe combustibil solid.
La obiectivele industriale, necesarul de energie termică se acoperă prin centrale termice
proprii, funcţionând pe gaze naturale, combustibil lichid, sau cărbuni. În municipiul Bacău func-
ţionează circa 62 centrale termice industriale care produc 453209 Gcal/an.
La nivelul municipiului Galaţi, generarea de energie termică este asigurată de SC
Electrocentrale Galaţi - filială a Societăţii Comerciale de Producere a Energiei Electrice şi Termi-
ce "Termoelectrica" SA.
Categoriile de consumatori de energie termică sub formă de apă fierbinte racordaţi la SC
Electrocentrale Galaţi sunt de tip urban şi industrial. De asemenea, societatea alimentează cu abur
tehnologic (40 bari) consumatorii de pe platforma Mital Steel.
Agentul termic este transportat prin 4 conducte magistrale (două conducte -D 500 mm - şi
două D 700 mm) în lungime de 110 km care conduc apa fierbinte spre cartierele oraşului.
Din aceste conducte se ramifică conducte spre punctele de termoficare de cartier (135 din
care 92 pentru deservirea populaţiei).
Cantitatea medie anuală de energie termică şi abur industrial produsă şi livrată de SC
ELECTROCENTRALE SA Galaţi în municipiul Galaţi este de aproximativ 657.709 Gcal, din
care populaţiei îi revine aproximativ 411.959 Gcal.
Unitatea de producere a energiei termice în municipiul Focşani este S.C. ENET S.A.
FOCŞANI, care s-a înfiinţat prin desprindere din RENEL la 6 februarie 1996 şi este o societate
cu capital privat a Consiliului Local al Municipiului Focşani, acţionar unic.
Producţia de Energie Termică a acestei societăţi are ca finalitate două produse:
226
1. abur industrial (prin prelevarea acestuia din prizele de 15 atm. ale turbinelor), necesar
atât consumului intern cât şi unui număr de 15 consumatori industriali racordaţi la reţeaua de
transport;
2. apă fierbinte, necesară încălzirii şi preparării apei calde menajere, necesare atât popula-
ţiei municipiului (în proporţie de 85%), cât şi consumatorilor industriali în (proporţie de 15%).
Este produsă în 6 cazane de apă fierbinte şi 6 boilere tubulare de capacităţi diferite: 3x25 Gcal/h,
1x50Gcal/h, alimentate cu gaze naturale şi păcură (în regim de iarna); 2x100Gcal/h alimentate
numai cu păcura; 6 boilere (3x6.5 Gcal/h, 2x10Gcal/h si 1x5Gcal/h) alimentate cu abur din con-
trapresiunea turbinelor.
Reţeaua primară de apă caldă (125 - 70 °C) este formată din 26,5 km conductă, cu diame-
tre între 50 şi 700 mm şi alimentează 53 puncte termice urbane şi 18 puncte termice industriale.
Reţelele termice de distribuţie au o lungime de 56,9 km, dintre care 33,125 km au fost
montate în canale şi 23,775 km îngropate direct în sol. Conductele au diametre cuprinse între 50
şi 250 mm.
3.4.3.2. Reţeaua de alimentare cu gaze naturale
Producţia de gaze naturale a României este dominată de două mari firme - Petrom, com-
panie controlată de OMV din Austria, şi Romgaz, aflată în portofoliul statului român.
Pe lângă aceste mari companii, alte patru, cu capital străin, au ponderi mici - Amromco cu
1,5%, Wintershall Mediaş 0,12%, Flacon Oil&Gas şi Toreador cu 0,11% fiecare.
La nivelul distribuţiei, piaţa este împărţită între mai multe companii, cele mai mari fiind
fostele Distrigaz, actualmente Distrigaz Sud, intrată în portofoliul francez de la Gaz de France şi
E.ON Gaz România, deţinută de investitorul german E.ON Ruhrgas. Ariile de acoperire, pentru
Moldova, a celor două companii sunt delimitate foarte clar: Gaz de France (Galaţi şi Focşani) şi
E.ON Gaz România ( Botoşani, Suceava, Iaşi, Piatra Neamţ, Vaslui, Bacău).
În plan local, cele două companii sunt concurate de distribuţii locale, care reprezintă posi-
bile ţinte pentru achiziţie.
La nivel de transport, operatorul naţional este Transgaz, companie pentru care autorităţile
anunţă de mai multă vreme listarea la bursa de valori, ultimul termen avansat fiind 2008.
Transgaz va fi una dintre companiile care vor contribui la construcţia gazoductului Nabucco, ce
va face legătura dintre Azerbaidjan, ţară cu rezerve imense de gaze, şi Europa.
Mai bine de o treime din gazul consumat de România se importă din Rusia.
În prezent, ponderea importului este de aproape 30%, dar acesta va creşte constant, din
cauza declinului natural al rezervelor interne.
Un sistem de distribuire al gazelor naturale cuprinde:
- Staţiile de reglare - măsurare – predare, care sunt principalele instalaţii de preluare a gazului din conducte-
le magistrale. În cadrul acestor staţii se reduce presiunea gazului de la 15-25 bari la 6,5-2,5 bari
- Reţeaua de repartiţie gaze naturale cu presiunea de 6-2 bari, care alimentează staţiile de reglare-măsurare
de la consumatorii industriali şi casnici;
- Staţii de reglare-măsurare pentru fiecare agent economic industrial. Aici reglarea presiunii se face până la
valori minime de 1 bar, pentru instalaţiile terminale (consumatori casnici).
Principalele disfuncţionalităţi ale reţelelor de distribuţie gaze naturale sunt:
- vechimea de peste 20 ani a instalaţiilor şi conductelor; sunt necesare înlocuiri, reparaţii capitale, revizii sau
reparaţii curente;
- reţelele de repartiţie şi de distribuţie nu sunt suficiente şi sunt dezechilibrate hidraulic;
- iarna, necesarul de gaze naturale nu poate fi acoperit prin sistemul naţional de alimentare şi, în consecinţă,
dezechilibrele în utilizarea gazelor naturale cresc.
În municipiul Botoşani sunt alimentate cu gaze naturale circa 45.000 de apartamente şi
circa 1.800 locuinţe individuale. Lungimea totală a reţelelor de gaze naturale în funcţiune este de
circa 50 km. În plus, există agenţi economici şi instituţii publice cu sediile la parterul unor blocuri
227
de locuinţe sau în imobile independente care utilizează gaze naturale atât în scopuri tehnologice,
cât şi pentru încălzire şi/sau prepararea hranei.
Gazele naturale sunt furnizate de S.C. EON GAZ, în sectorul Botoşani, prin:
- Staţia de reglare - măsurare - predare, amplasată în zona vestică a municipiului, care re-
duce presiunea din reţeaua de transport de la 15-25 bari la 6 bari;
- Reţeaua de repartiţie a gazelor naturale cu presiunea de 6-2 bari, care alimentează staţiile
de reglare-măsurare de la consumatorii industriali şi casnici;
- Staţii de reglare-măsurare pentru fiecare agent economic industrial;
- 2 staţii de reglare-măsurare pentru consumatorii casnici, având capacitatea de 12.500
m3/h (pentru reducerea presiunii din reţeaua de repartiţie de la 6 bari la 2 bari şi măsurarea con-
sumului de gaze naturale);
- Reţele de distribuţie a gazelor naturale cu presiune redusă (2-0,2 bari), pentru alimenta-
rea consumatorilor casnici, agenţilor economici şi socio-culturali.
Începând cu anul 1984 s-a introdus pentru prima dată în municipiul Suceava alimentarea
cu gaze naturale a locuinţelor la un număr de 702 apartamente. În anul 2005 erau racordate la re-
ţeaua de gaze un număr de peste 40.000 apartamente (reţeaua având o lungime de 64 km). Gazele
naturale sunt furnizate de S.C. E.ON GAZ, Sectorul Suceava, prin:
- Staţia de reglare - măsurare - predare, amplasată în partea de nord-est a municipiului, ca-
re reduce presiunea din reţeaua de transport (magistrală care vine dinspre Rădăuţi – D 800 ) de la
15-25 bari la 6 bari;
- Reţeaua de repartiţie a gazelor naturale cu presiunea de 6-2 bari, care alimentează staţiile
de reglare-măsurare de la consumatorii industriali şi casnici;
- Staţii de reglare-măsurare pentru fiecare agent economic industrial;
- 5 staţii de reglare-măsurare pentru consumatorii casnici, având capacitatea de 35.500
3
m /h (pentru reducerea presiunii din reţeaua de repartiţie de la 6 bari la 2 bari şi măsurarea con-
sumului de gaze naturale);
- Reţele de distribuţie a gazelor naturale cu presiune redusă (2-0,2 bari) pentru alimentarea
consumatorilor casnici, agenţilor economici şi socio-culturali.
Alimentarea cu gaze naturale a Municipiului Iaşi se realizează prin intermediul a două sta-
ţii principale de predare şi anume :
- Staţie de predare situată în partea de NV a municipiului, la limita cartierului Păcurari
alimentată din 2 conducte magistrale D 400 mm, având o capacitate nominală de 120.000 m3/h şi
care alimentează toţi consumatorii industriali, casnici şi de altă natură din municipiu, exclusiv cei
situaţi în zona sudică :
- Staţie de predare situată la limita sudică a municipiului, lângă poarta 4 de intrare la SC
FORTUS SA alimentată dintr-o conductă magistrală cu D 500 mm, având o capacitate nominală
de 50.000 m3/h şi care alimentează consumatorii industriali din zona sudică şi cartierele de locu-
inţe : Nicolina I, Nicolina II, Frumoasa, Nicolina-Clopotari, Nicolina – CUG I şi II.
Lungimea conductelor de presiune medie în reţelele de repartiţie era în 2003 lungime de
48,1 Km, iar în cele de presiune redusă de 219,3 Km.
În anul 2005 cantitatea de gaze livrată pentru uz casnic a fost de 139.282 mii m3/an, ceea
ce reprezintă 47,9% din cantitatea totală de gaze ce a fost utilizată în Municipiul Iaşi.
Municipiul Piatra Neamţ este alimentat cu gaze naturale din reţeaua de înaltă presiune
Tazlău-Bacău, prin intermediul a două staţii de predare, una amplasată la ieşirea spre Bicaz şi alta
la ieşirea spre Bacău.
228
Reţeaua de medie presiune din municipiul este buclată, asigurând interconectarea staţiilor
de reglare-măsurare. Lungimea conductelor de distribuţie a gazelor era la sfârşitul anului 2003 de
75,8 Km.
Cantitatea de gaze naturale livrată anual a fost în 2005 de 175.755 m3, din care 65.847 m3
pentru uz casnic.
Alimentarea cu gaze naturale a municipiului Vaslui se face din magistrala de înaltă presi-
une de la Glăvăneşti, prin intermediul staţiilor de reglare – predare aflat în zona sudică a oraşului,
lângă staţia de epurare. În municipiu s-au proiectat trei staţii de reglare – măsurare: 1 – Ana
Ipătescu; 2 – Dimitrie Sturza; 3 – Călugăreni.
Debitul necesar pentru fiecare staţie din municipiul Vaslui este pentru 1 – 5.000 m3/h pen-
tru 2 – 5000 m3/h, pentru 3 – 5000 m3/h. Lungimea reţelei de repartiţie de medie presiune este de
12.022 m, iar a celei de distribuţie de presiune redusă este de 34.004 m. Numărul de abonaţi cas-
nici este 16.277, noncasnici 383, asociaţii de locatari 33. Debitul total simultan necesar pentru
perioada de iarnă la consumatorii casnici este 15.960 m3/h.
Alimentarea cu gaze naturale a municipiului Bacău se face din cele două staţii de predare
existente: 1- Mărgineni; 2- Sofret .
Repartiţia gazelor în oraş se face din distribuitorul staţiei amplasat în incinta S.C.
PAMBAC. Conductele de repartiţie alimentează cele 40 de staţii de reglare-măsurare din munici-
piu. Din staţiile de reglare pleacă conductele de distribuţie la presiune redusă spre consumatori.
Municipiul Galaţi este alimentat cu gaze naturale din Sistemul Naţional de Distribuţie a
Gazelor Naturale, prin intermediul unor conducte de transport de înaltă presiune (două conducte
magistrale cu D 800 mm şi presiune 20-25 bari) şi al unei staţii de predare-primire, amplasată în
zona de nord-vest a oraşului.
De la staţia de predare primire (în care se realizează şi reducerea de la presiune înaltă la
presiune medie) până la staţiile de reglare măsurare de sector ( în număr de 5), respectiv până la
staţiile de reglare ale consumatorilor industriali ( în număr de 22), transportul gazelor se face prin
reţele de repartiţie ce au o lungime totală de 315 km.
În anul 2005 a fost livrată în municipiul Galaţi o cantitate de gaz de aproximativ
208.700m3, din care 82.543 m3 către populaţie.
La finele anului 2003 municipiul Focşani beneficia de alimentare cu gaze naturale pentru
circa 80% din locuinţele populaţiei, 90% din societăţile comerciale şi până la 50% din obiectivele
sociale.
Alimentarea cu gaze se face din conducta magistrală (D 500mm) Oneşti – Şendreni - Foc-
şani şi conducta de transport de înaltă presiune (D 800 mm şi presiune 25 bari) Lieşti, Vulturu,
Focşani .
3.4.3.3. Reţeaua de alimentarea cu energie electrică
Primele atestări documentare ale utilizării energiei electrice în zona Moldovei datează din
jurul anului 1900. De atunci, sub diverse denumiri şi forme de organizare, activitatea de produce-
re şi distribuire a energiei electrice a continuat fără întrerupere.
În februarie 2002, în urma unei Hotărâri de Guvern, este înfiinţata Filiala Electrica Mol-
dova, având în componenţă sucursalele din Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava şi Vaslui. În
octombrie 2005, ca urmare a finalizării procesului de privatizare, E.ON Energie preia pachetul
majoritar de acţiuni, iar denumirea societăţii devine E.ON Moldova.
Pentru Focşani şi Galaţi distribuirea energiei electrice se face prin intermediul companiei
F.D.F.E.E. „Electrica Muntenia Nord” S.A. care a fost înfiinţată în anul 2002.
Calitatea energiei electrice livrate depinde, în mare măsură de volumul, starea tehnică şi
fiabilitatea instalaţiilor energetice prin care se realizează transportul şi distribuţia.
229
Energia electrică produsă în centralele electrice este transmisă spre consumatori prin reţe-
lele electrice constituite din linii electrice, staţii de transformare, staţii de conexiuni şi posturi de
transformare.
Dată fiind importanţa alimentării cu energie electrică pentru economia naţională, reţelele
electrice trebuie să satisfacă o serie de condiţii tehnice şi economice dintre care cele mai impor-
tante sunt: asigurarea continuităţii în alimentarea cu energie electrică a consumatorilor (în funcţie
de natura efectelor produse de întreruperea alimentării), siguranţa în funcţionare, asigurarea pa-
rametrilor calitativi ai energiei electrice furnizate consumatorilor, eficienţa economică a investi-
ţiilor.
Transmiterea energiei electrice spre consumatori se face la diferite nivele (trepte) de ten-
siune, stabilite pe baza unor criterii tehnico-economice, ţinând seama de pierderile de energie (di-
rect proporţionale cu pătratul puterii vehiculate şi cu lungimea liniei şi invers proporţionale cu
pătratul tensiunii) precum şi de valoarea investiţiilor (care, în domeniul tensiunilor înalte, creşte
proporţional cu pătratul tensiunii).
Tensiunile nominale standard în România între fazele reţelelor de curent alternativ sunt: 110; 220; 400 kW.
În funcţie de tensiune, în practică se delimitează următoarele categorii de reţele:
- reţele de joasă tensiune (JT), cu tensiuni sub 1 kW;
- reţele de medie tensiune (MT), pentru care se recomandă treptele de 10; 20 kW;
- reţele de înaltă tensiune (ÎT), care cuprind treptele de 110 şi 220 kW;
- reţele de foarte înaltă tensiune (FÎT), cu tensiuni peste 220 kW.
Din punctul de vedere al scopului pentru care au fost construite, se pot distinge două categorii de linii elec-
trice: linii de transport şi linii de distribuţie.
Liniile de transport sunt destinate să asigure vehicularea unor puteri electrice importante (zeci sau sute de
MW) la distanţe relativ mari (zeci sau sute de km); acestea pot fi:
- linii de legătură sau de interconexiune între două zone sau noduri ale sistemului electroenergetic;
- linii de transport a energiei de la un nod al sistemului electroenergetic până la un centru de consum.
Liniile de distribuţie au o configuraţie mai complexă şi asigură vehicularea unor puteri relativ reduse pe dis-
tante mai scurte şi la un ansamblu limitat de consumatori.
Delimitarea liniilor de transport şi de distribuţie după valoarea tensiunilor nominale nu este netă. Astfel,
tensiunile liniilor de transport sunt, de regulă 400 kW şi 220 kW şi mai rar 110 kV, în timp ce reţelele electrice de
distribuţie au tensiunile nominale 0,4 kW, 6 kW, 10 kW, 20 kW, mergând până la 110 kW sau chiar 220 kW (în ca-
zul marilor consumatori).
Din punct de vedere constructiv, liniile electrice se realizează sub formă de:
- linii electrice aeriene (LEA), montate pe stâlpi;
- linii electrice în cablu (LEC sau LES), pozate subteran; datorită costului ridicat, acestea sunt indicate, de-
ocamdată, pentru distanţe scurte şi în condiţii speciale de traseu.
Principalele disfuncţionalităţi ale reţelelor de distribuţie energie electrică sunt:
- Alimentarea deficitară cu energie electrică a consumatorilor (majoritatea casnici şi terţiari) aflaţi în zonele
periferice ale oraşelor, din reţeaua electrică aeriană de 20 kW. În general zonele periferice sunt mai puţin amenajate
din punct de vedere edilitar (frecvente diferenţe de nivel, alunecări de teren, zone mlăştinoase, cursuri de apă neame-
najate) de aceea alimentarea cu energie electrică este nevralgică, necesitând deseori adoptarea unei distribuţii în ca-
blu pe mari distanţe, aceste soluţii necesitând costuri ridicate şi având o eficienţă minimă.
- Reţelele de distribuţie publică de 0,4 kW existente de obicei în zona centrală a oraşelor nu permit
amplificarea sau preluarea de noi consumatori.
- Majoritatea echipamentelor şi instalaţiilor au durata de viaţă expirată, generând numeroase defecţiuni, de-
ranjamente şi implicit întreruperi în alimentare pentru reparaţii.
Iluminatul stradal şi pietonal, în reşedinţele de judeţ, este realizat cu corpuri de iluminat echipate cu lămpi
cu vapori de mercur şi sodiu, alimentate cu energie electrică prin cabluri subterane sau reţele aeriene realizate cu
conductoare izolate torsadate .
În general comandarea iluminatului public se face automat şi centralizat, cu aprindere în cascadă.
Municipiul Botoşani este alimentat cu energie electrică prin 5 staţii de 110/20 kW racor-
date la liniile electrice de 110 kW, interconectate la Sistemul Energetic Naţional.
230
Staţiile de transformare prin care se alimentează cu energie electrică municipiul Botoşani sunt:
- Staţia HUDUM, care alimentează cu energie electrică localitatea Manoleşti - Vale şi Cen-
trul de distribuţie a energiei electrice rural Botoşani;
- Staţia BLOCURI, care alimentează cu energie electrică zona urbană a municipiului;
- Staţia BOTOŞANI, alimentează cu energie zona urbană şi industrială a municipiului;
- Staţia ABATOR, care alimentează irigaţiile şi consumatorii urbani şi industriali din nord-
estul municipiului;
- Staţia CĂTĂMĂRĂŞTI, care asigură energie electrică consumatorilor casnici, industriali şi
terţiari din restul municipiului;
În municipiul Botoşani nu există zone lipsite de energie electrică şi, de asemenea, nu exis-
tă sisteme de alimentare autonome.
Consumatorii de energie electrică din municipiul Suceava sunt alimentaţi prin intermediul
a 11 staţii de transformare de 110 kW/minut, amplasate în diferite zone ale oraşului. Alimentarea
acestor staţii de transformare se face printr-o centură electrică aeriană de 110 kW.
Urmează apoi centura electrică aeriană de 20 kW care alimentează prin posturi de trans-
formare aeriană consumatorii din zona periferică a municipiului.
În zona centrală a municipiului şi în zonele centrale ale cartierelor Iţcani şi Burdujeni, dis-
tribuţia energiei electrice la consumatori se realizează prin distribuitoare şi cablu subteran de 20
kW, care alimentează posturi de transformare în cabine de zid sau metalice şi sistem intrare–
ieşire, care se închid pe două staţii diferite sau pe aceeaşi staţie, pe bare diferite.
În municipiul Suceava sunt în total 230 posturi de transformare, dintre care 174 în cabine
de zid, 23 metalice, 3 subterane şi 30 aeriene.
Lungimea reţelelor de medie tensiune subterane este de 202,72 km iar a celor aeriene de
51,04 km. Numărul abonaţilor casnici la nivelul anului 2005 era de 46196. Consumul specific la
nivelul anului 2005 este de 0,4 kW/abonat .
Municipiul Iaşi este alimentat cu energie electrică prin 12 staţii de 110/20 kW racordate la
liniile electrice de 110 kW, interconectate la Sistemul Energetic Naţional.
Cele mai importante staţii sunt: staţia Galata - 400 kW, staţia S.C. Antibiotice S.A. - 400 kW,
Metalurgiei, echipată cu două unităţi de transformare de 2 x 25 MVA, CET I şi II echipate cu câte
două unităţi de transformare de 2 x 25 MW, de la care pleacă principalele ramificaţii energetice
înspre oraş.
Aceste ramificaţii sunt formate din: reţele LEA 100 kW - 105 km; reţele LES 20 kW - 415
km; reţele LES 0,4 kW - 912 km.
În municipiul Iaşi sunt 396 posturi de transformare de 20/0,4 kW, din care 269 posturi în
cabină de zid, 42 posturi în cabină metalică şi 30 posturi aeriene.
Posturile de transformare sunt echipate cu una sau două unităţi de 250, 400, 630,1000 sau
1600 kW şi au un grad de încărcare până la optimul admis.
Zonele din extinderile intravilanului nu sunt dotate în întregime cu echiparea energetică
necesară (posturi de transformare în cabine de zid şi aeriene, echipate cu transformatoare de 250
kW şi 400 kW, reţele de medie şi joasă tensiune).
Pentru consumatorii noi de tip industrial, prestări servicii şi agrement s-au propus posturi
de transformare în cabine de zid şi aeriene echipate cu transformatoare de 250 kW racordate la
reţelele de medie tensiune din zonele respective.
Datorită vechimii instalaţiilor de distribuire a energiei electrice, în Iaşi se fac lucrări de refa-
cere şi retehnologizare a sistemului. Timpul arondat acestor lucrări este de aproximativ 20 ani.
Principalele lucrări de modernizare sunt:
- modernizarea staţiilor de transformare 110/MT prin introducerea echipamentelor de comutaţie
231
în vid şi a instalaţiilor de protecţie şi automatizare digitale .
- reparaţii capitale ale reţelelor de distribuţie cu urmărirea înlocuiri cablurilor de 6 kW cu ca-
blu de 20 kW în vederea generalizării sistemului de distribuţie la 20 kW.
- sistematizarea reţelelor existente, corelate cu celelalte reţele subterane, începând cu centrul
municipiului şi finalizând cu cartierele periferice .
De asemenea se vor face amplificări de puteri la unele staţii şi posturi de transformare în eventu-
alitatea creşterii consumului de energie electrică terţiar sau industrial.
Municipiul Piatra Neamţ este alimentat cu energie electrică din sistemul Energetic Naţio-
nal prin intermediul unor staţii de transformare având următoarele amplasamente: Ciritei, Sărata,
Centru, Gară.
Reţeaua de medie tensiune este în principal de 20 kW dar mai există şi posturi de 6 kW
(Ciritei şi Sărata). Ea este realizată prin poduri subterane care unesc între ele puncte de alimenta-
re şi cabluri subterane care alimentează în sistemul buclat posturile de transformare. Acestea sunt
subterane, fie din zidărie fie metalice. Ele sunt încărcate în medie 75-80% şi au puterea de 400
kW.
Reţeaua de joasă tensiune care alimentează consumatorii fiecărui post de transformare es-
te pozată în principal în subteran. În zonele periferice ale oraşului, mai există şi clădiri la care re-
ţeaua este montată pe console de faţadă.
Trebuie menţionat faptul că Piatra-Neamţ a fost primul oraş din Moldova care a folosit
energia electrică (ulterior a fost introdus acest sistem de iluminat la Slănic în 1895, Iaşi în 1897 şi
Roman în 1899).
Municipiul Vaslui este alimentat din Sistemul Energetic Naţional prin patru staţii de trans-
formare, care alimentează cele 196 de posturi de transformare existente, dar cu posibilitatea pre-
luării în viitor de noi consumatori industriali, terţiari sau casnici, conform studiilor de specialitate
efectuate de F.R.E. Vaslui. În acest context se preconizează implementarea în sistemul existent,
în perioada 1995-2010, a unui număr de 20 posturi de transformare.
Staţiile de transformare existente sunt: Vaslui – 110/20 kW ; Munteni – 220(440)/110 /20
kW; Rediu–110/20 kW; Delea–kW, echipată cu două unităţi de transformare de 2x25 MW;
În municipiul Vaslui sunt 196 posturi de transformare de 20/0,4 kW, din care 169 posturi
în cabină de zid, 12 posturi în cabină metalică şi 15 posturi aeriene.
Lungimea totală a reţelelor de distribuţie este de 232 km din care178 km cabluri subterane
şi 54 km reţele aeriene.
Alimentarea cu energie electrică în municipiul Bacău este asigurată de următoarele staţii
de transformare: Bacovia, Milcov, Bălcescu, Gherăieşti, Partizanu, Letea şi Mărgineni.
Distribuţia energiei electrice se realizează prin reţele de medie tensiune de 6 kW, 10 kW
şi 20 kW.
Reţelele cuprind linii electrice subterane, posturi de transformare şi puncte de alimentare.
Analizând reţelele de distribuţie de 6 kW din punctul de vedere al duratei de funcţionare a
rezultat că:
- din totalul liniilor electrice subterane 72,6% au vechime între 15 - şi mai mult de 25 ani;
- din totalul posturilor de transformare 91,7% au vechime între 20 - şi mai mult de 25 ani.
În municipiul Galaţi sunt 511 km de linii electrice, aeriene şi subterane, 10 staţii de trans-
formare şi 34 de posturi de transformare şi puncte de alimentare.
Municipiul Galaţi este racordat la Sistemul Energetic Naţional prin intermediul a două
staţii de transformare (400/110 kW şi 220/110 kW).
Reţeaua de distribuţie de medie tensiune se face prin reţele de 6 kW şi 20 kW.
232
Principala disfuncţionalitate constă în persistenţa unor reţele de tensiune medie de 6 kW
care se află în centrul oraşului. Această reţea nu face faţă cererilor mari de energie impuse de ne-
cesarul firmelor noi cu sediul în zonă.
O altă disfuncţionalitate (neîntâlnită în celelalte reşedinţe) constă în existenţa în unele zo-
ne periferice ale oraşului a unor porţiuni de LEA 0,4 kW pozate pe stâlpi de lemn.
Volumul de energie electrică livrat (MWh) în anul 2005 în municipiul Galaţi, în funcţie
de categoria de consumatori, înregistrat de S.C. Filiala de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Elec-
trice ELECTRICA MUNTENIA NORD SA – Sucursala Galaţi, este: populaţie - 90 755; industrie şi
construcţii - 95 287; agricultură – 750; transporturi şi comunicaţii - 9488; alte activităţi - 43 204.
Trebuie menţionat că, datorită schimbării furnizorului de energie electrică către SC Mittal
Steel S.A, pentru perioada 2005, consumul raportat la nivelul Galaţiului a scăzut faţă de perioade-
le anterioare.
Municipiul Focşani este alimentat cu energie electrică din Sistemul Naţional prin inter-
mediul a patru staţii de transformare: Staţia Focşani Nord 110/20/6 kW, Staţia Focşani Sud -
110/20/6 kW, Staţia Măgura -110/20 kW şi Staţia Sud - 400/110/20 kW. Reţelele de distribuţie
de tensiune medie sunt realizate în proporţie de 94% cu cabluri subterane din aluminiu, iar reţele-
le de distribuţie de tensiune joasă sunt de tip subteran, în zonele sistematizate.
Volumul de energie electrică livrat (MWh) în anul 2005 în municipiul Focşani (în funcţie
de categoria de consumatori), înregistrat de SC Filiala de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Elec-
trice ELECTRICA MUNTENIA NORD SA – Sucursala Focşani, este: populaţie – 34842; industrie şi
construcţii – 25 287; agricultură –1050; transporturi şi comunicaţii - 4 488; alte activităţi - 18160.
3.4.3.4. Reţelele de telecomunicaţii
În plin avânt economic şi tehnico-ştiinţific, la sfârşitul secolului XX s-a impus extinderea
reţelelor de telecomunicaţii, în vederea vehiculării unei cantităţi mai mari de informaţie, cu viteze
şi niveluri calitative superioare celor anterioare.
Astăzi, pe plan mondial, sunt puse la dispoziţia utilizatorilor din ce în ce mai multe şi mai
variate mijloace de comunicaţie. Acestea sunt indispensabile marilor şi micilor întreprinderi, ad-
ministraţiilor şi băncilor, pentru a schimba date, a transmite corespondenţa sau a consulta baze de
date. De asemenea, în locuinţele particulare şi-au făcut apariţia noi mijloace pentru satisfacerea
unor servicii nebănuite cu un deceniu în urmă, servicii care sporesc confortul de fiecare zi.
Proliferarea acestor servicii nu poate avea loc fără instalarea şi funcţionarea reţelelor de
telecomunicaţii, reţele care trebuie să satisfacă toate cerinţele utilizatorilor.
Reţeaua de telecomunicaţii reprezintă ansamblul de mijloace care asigură transmiterea la distanţă a informa-
ţiilor între doi utilizatori, cu ajutorul semnalelor electrice.
Comunicaţiile se pot realiza cu ajutorul informaţiilor, care pot fi sub formă de sunete (voce sau muzică),
imagini (fixe sau mobile) texte sau date.
În domeniul telecomunicaţiilor pot fi incluse: telefonia (transmisia de voce), radiocomunicaţiile (transmisia
de voce şi muzică), radio-telefonia mobilă (transmisiile telefonice între terminale mobile, utilizând comunicaţiile
radio şi reţeaua telefonică), videotelefonia (transmisia de voce şi imagini), televiziunea (transmisiile de imagini mo-
bile şi sunete), teleinformatica (tratarea şi transmiterea datelor la distanţă).
Cele mai importante inovaţii în tehnologia comunicaţiilor, apărute în ultimele decade, s-au petrecut în mi-
croelectronică, software şi filtre optice. Acestea au influenţat dezvoltarea reţelei de telecomunicaţii prin intermediul
telefoniei digitale, a reţelelor de date cu comutare de circuite şi comutare de pachete, al reţelei numerice cu integra-
rea serviciilor (ISON) şi al reţelei de radio-telefonie mobilă celulară.
Transmisiile pe fibre optice au cunoscut, de asemenea, o evoluţie spectaculoasă. Banda de frecvenţă care
poate fi transmisă pe fibrele optice este enormă (107 Mbit km/s). Capacitatea de transmisie pe fibrele optice este de
100 000 ori mai mare în comparaţie cu undele electromagnetice.
Transmiterea informaţiilor optice permite îmbunătăţirea performantelor tehnice şi economice.
Din punctul de vedere al cerinţelor de telecomunicaţii, în momentul actual se înregistrează o diversificare a
serviciilor solicitate: telefonie convenţională, video-telefonie, acces rapid la documente, date şi procesare a datelor,
233
acces la mijloace inteligente, mobilitate. În orice caz, performanţele telecomunicaţiilor sunt în principal determinate
de reţea, prin sistemele de comutaţie sau transmisie.
În urma privatizării companiei RomTelecom s-a produs liberalizarea totală a pieţei (telefo-
nie fixă, telefonie mobilă, transmisii de date etc.), fapt ce a produs o eficientizare a serviciilor de
telecomunicaţii în România. Acest lucru a avut efecte şi asupra dealerilor de servicii de teleco-
municaţii de la nivelul reşedinţelor de judeţ din Moldova, care s-au adaptat la cerinţele pieţei şi la
schimbările din mediul ambiant nou format.
La nivelul oraşelor-reşedinţă „telefonizarea” este făcută de către ROMTELECOM,
MOBIFON, UPC, CITY NET, RDS, RCS, sub formă de telefonie fixă, iar VODAFONE, ORANGE, ZAPP,
COSMOTE ( RomTelecom) sunt dealeri de telefonie mobilă.
Televiziunea prin cablu, satelitară, dar şi serviciile de transfer date IT sunt distribuite de
companiile care oferă şi servicii telefonice.
Trebuie menţionat faptul că, pentru câştigarea pieţei media, dealeri specializaţi pe un
anumit serviciu au început să ofere noi servicii (spre exemplu U.P.C. a intrat pe piaţa romanescă,
în anul 2000 numai cu servicii de televiziune, în anul 2006 a introdus servicii de telefonie fixă şi
internet).
3.4.3.5. Reţeaua de salubrizare şi colectare a deşeurilor
Activitatea de salubrizare şi colectare a deşeurilor, are în vedere realizarea şi menţinerea
igienei unei aşezări, de care depinde, în bună măsură, calitatea vieţii populaţiei.
În conformitate cu legislaţia actuală din ţara noastră (Legea nr.139/2002 pentru aproba-
rea Ordonanţei Guvernului nr.87/2001 privind serviciile publice de salubrizare a localităţilor),
salubrizarea este „un serviciu public local de gospodărire comunală, organizat, coordonat, re-
glementat, condus, monitorizat şi controlat de autorităţile administraţiei publice locale” (art.2).
Atribuţiile acestui serviciu au în vedere (art. 4):
- precolectarea, colectarea, transportul şi depozitarea reziduurilor solide, cu excepţia deşe-
urilor toxice, periculoase şi a celor cu regim special;
- înfiinţarea şi administrarea depozitelor ecologice de reziduuri şi producerea de compost;
incinerarea şi producerea de energie termică;
- măturatul, spălatul căilor publice, întreţinerea spaţiilor verzi şi a parcurilor; curăţarea şi
transportul zăpezii de pe căile publice şi menţinerea în funcţiune a acestora pe timp de polei sau
îngheţ;
- preselectarea şi organizarea reciclării deşeurilor.
Aşa cum s-a arătat, salubrizarea localităţilor, ca parte componentă a serviciilor de gospo-
dărire comunală, are ca sarcină principală colectarea şi eliminarea deşeurilor generate de „proce-
sele metabolice interne”specifice aşezărilor umane, pentru a preveni poluarea mediului şi a preîn-
tâmpina îmbolnăvirea populaţiei.
Este vorba de aşa-numitele deşeuri urbane sau municipale, care desemnează totalitatea de-
şeurilor rezultate din gospodării, instituţii, unităţi comerciale şi prestatoare de servicii, deşeurile
stradale colectate din spaţii publice, străzi, parcuri, spaţii verzi şi nămolurile deshidratate rezulta-
te din staţiile de epurare a apelor uzate orăşeneşti.
În conformitate cu reglementările legislative în vigoare din România, serviciile publice de salubrizare se or-
ganizează pentru satisfacerea nevoilor populaţiei, ale instituţiilor publice şi ale agenţilor economici. Aceste servicii
sunt prestate fie de compartimente ale consiliului local, organizate ca servicii publice şi autorizate conform legii, fie
de către operatori de servicii publice, pe baza unui contract de delegare a gestiunii sau de concesiune. În ambele ca-
zuri, obiectul de activitate al prestatorilor de servicii de salubrizare urbană îl constituie salubrizarea menajeră, salu-
brizarea stradală, transportul şi depozitarea deşeurilor, deszăpezirea şi combaterea poleiului şi a îngheţului, în locali-
tăţile în care acţionează.
234
Modul de organizare al serviciilor publice de salubrizare în reşedinţele de judeţ ale Mol-
dovei este redat în tabelul nr. 3.5
Tabel 3.5 Organizarea serviciilor publice de salubrizare în reşedinţele de judeţ ale Moldovei
Oraş Compartimente ale primăriei Operatori de servicii publice ce aparţin de Operatori de servicii publice din
reşedinţă şi ale consiliului local consiliul local sectorul privat
Botoşani DIRECŢIA EDILITARE S.C. URBAN SERV S.A.
Suceava DIRECŢIA DE SALUBRITATE S.C. ROSAL S.A.
Iaşi DIRECŢIA SERVICII PUBLICE S.C. COMSAL RECYCLING S.A.
S.C. ROSAL S.A.
Piatra DIRECŢIA DE SALUBRITATE S.C. SALUBRITAS S.A.
Neamţ
Vaslui DIRECŢIA DE SALUBRITATE S.C. GOSCOM S.A.
Bacău DIRECŢIA DE SALUBRITATE ŞI EDI- S.C. EDIL S.A. S.C. SOMA S.A.
LITARE
Galaţi DIRECŢIA EDILITARE S.C. RER ECOLOGIC SERVICE
S.C. ECOSAL PREST S.A.
Focşani DIRECŢIA DE DEZVOLTARE SERVI- S.C. CUP S.A.
CII PUBLICE
Salubrizarea localităţilor sau salubrizarea urbană asigură igiena aşezărilor, prin elimina-
rea deşeurilor solide orăşeneşti (municipale)- menajere, stradale, din demolări, nămol de epurare
orăşenesc - transportarea şi depozitarea acestora la rampa de gunoi.
Statistica de mediu consemnează faptul că, la nivelul celor opt reşedinţe, s-a produs în
anul 2005 o cantitate totală de deşeuri de 1,378 milioane de tone, din care 0,204 milioane de tone,
respectiv 14,8%, au fost deşeuri urbane.
În structura deşeurilor urbane, cea mai mare pondere o au deşeurile menajere (75–80%),
urmate de deşeurile stradale (10–12%), de nămolul de epurare orăşenesc (7–9%), precum şi de
alte deşeuri, cum sunt cele din demolări (7–9%) sau excavaţii (3–4%).
Specialiştii prognozează menţinerea tendinţei de creştere a cantităţilor de deşeuri urbane,
în ţara noastră, chiar dacă nu spectaculoasă, în următorii ani, ca urmare atât a creşterii consumu-
lui de produse, cât şi a extinderii serviciilor de salubritate în zonele periurbane.
Salubrizarea menajeră are în vedere, după cum arată şi numele, înlăturarea deşeurilor
menajere, care constituie partea semnificativă (75–80%) a deşeurilor urbane. În această categorie
de deşeuri sunt incluse reziduurile care provin din locuinţe (de la prepararea hranei, ambalaje,
ziare, resturi textile, aparatură electrocasnică scoasă din uz), din instituţii sau unităţi economice
diverse (comerţ, industrie).
Această activitate se realizează prin precolectarea deşeurilor de către cei care le produc,
iar apoi prin colectarea, transportul şi depozitarea acestora la rampele orăşeneşti de gunoi, de că-
tre operatorii unor astfel de servicii.
Precolectarea deşeurilor menajere se face de către populaţie sau agenţii economici în
recipienţi speciali, în cele mai multe cazuri standardizaţi în aşa numitele europubele (de 120 şi
140 l) şi, în situaţii particulare, în containere (de 1,1 m3 sau 4 m3).
Recipienţii de precolectare sunt puşi la dispoziţie gratuit populaţiei, în funcţie de numărul
de persoane. Precolectarea deşeurilor menajere şi industriale de la agenţii economici se face în
europubele sau containere, închiriate de beneficiar.
Atât în cazul populaţiei cât şi al agenţilor economici, precolectarea este neselectivă, cu
toate dezavantajele ce decurg din acest mod de eliminare a deşeurilor.
În ceea ce priveşte colectarea deşeurilor menajere de la populaţie sau agenţii economici,
aceasta se face de către operatorii de servicii publice de salubritate numai pe bază de contract, în
care este inclus şi programul de ridicare a deşeurilor.
Programul de prestaţii trebuie să asigure în permanenţă menţinerea unui nivel de salubri-
tate corespunzător normelor igienico-sanitare. Ca urmare, acest program este zilnic la marii pro-
235
ducători de deşeuri (pieţe agroalimentare sau sociale, spitale), de 2–3 ori pe săptămână pentru
asociaţiile de locatari şi săptămânal pentru locuinţele individuale.
Pentru colectarea deşeurilor menajere solide, populaţia este taxată în regim „pauşal”, fără
să existe, în prezent, posibilitatea măsurării volumului sau cantităţilor reale produse. Sumele,
aplicate sub forma unui tarif exprimat în lei/persoană/lună, sunt colectate de către primării (Boto-
şani, Suceava, Vaslui, Bacău) sau direct de către operatorii autorizaţi (Iaşi, Piatra Neamţ, Galaţi,
Focşani). Acest tarif variază de la localitate la localitate şi are la bază aprecieri ale operatorilor,
cu privire la cantitatea de deşeuri produse.
Specialiştii consideră că actualul sistem de tarifare pauşal (lei/persoană) aplicat în toate
oraşele trebuie înlocuit cu un sistem de tarifare binar.
Acesta ar urma să fie compus dintr-o componentă care să ţină seama de cantitatea de de-
şeuri produsă de o colectivitate sau o familie, prin măsurarea volumului de deşeuri din pubele
(practic, pe număr de pubele umplute) şi de o componentă care să aibă în vedere depunerea selec-
tivă a deşeurilor.
Deşi sumele percepute pentru colectarea deşeurilor sunt, în momentul de faţă, relativ mici,
sunt numeroase totuşi situaţiile în care acestea fie sunt achitate cu întârziere, (cazul asociaţiilor de
locatari), fie nu sunt achitate şi conduc la rezilierea contractelor (cazul persoanelor care au locu-
inţe individuale).
Astfel, presa locală (Monitorul de Iaşi, Evenimentul de Iaşi) a semnalat, în anul 2004,
conflictul generat la Iaşi, de măsurile luate de societatea locală de salubritate „Salubris” SA de a
majora tarifele cu 30% şi de a nu mai ridica gunoiul de la asociaţiile de locatari care au restanţe
mai mari de trei luni, în această situaţie aflându-se (la acea perioadă) jumătate din oraş.
După colectare, eliminarea deşeurilor solide municipale se face, în cea mai mare parte
(peste 90%), prin transportarea şi depozitarea acestora la depozitele (rampele, gropile) de gunoi
orăşeneşti.
Depozitele în care se stochează deşeurile pot fi : menajere, industriale şi mixte. Trebuie
specificat că depozitele oraşelor reşedinţă sunt mixte (nu sunt luate în considerare depozitele ma-
rilor agenţi economici care vor fi tratate separat în capitolul IV al lucrării), acceptând-se la eva-
cuare atât deşeuri menajere, cât şi deşeuri industriale nepericuloase.
În momentul de faţă, România, ca membru UE, se confruntă cu un management necores-
punzător al deşeurilor. Întrucât acesta este unul dintre sectoarele-cheie al UE, ţara noastră trebuie
să reglementeze problema deşeurilor, prin adoptarea unui management integrat al acestora, care
implică, între altele, şi selectarea la sursă a gunoiului. Pe această direcţie se înscriu şi proiecte (ce
ar fi trebuit finalizate la Iaşi, Piatra Neamţ, Suceava şi în curs de derulare la Botoşani, Vaslui,
Bacău), având ca principal obiectiv alinierea municipiilor la reglementările şi standardele Uniunii
Europene în privinţa managementului integrat al deşeurilor.
Pe lângă proiectele de genul celor prezentate mai sus, în vederea îmbunătăţirii manage-
mentului deşeurilor au fost adoptate şi o serie de programe care încurajează rezolvarea probleme-
lor de mediu în cadrul unor parteneriate de afaceri între municipalităţile unor oraşe şi firme străi-
ne. Primăria Municipiului Suceava, în parteneriat cu firma americană GANNETH FLEMING INC,
specializată în inginerie urbană şi firma de consultanţă A.S.A. HOLDING S.A., a derulat un proiect
de îmbunătăţire a managementului deşeurilor.
Toate aceste proiecte vor face parte în viitor din Planurile Regionale de Gestionare a De-
şeurilor de la nivelul regiunilor de dezvoltare economică a României. Aceste planuri (P.R.G.D.)
sunt documente impuse de Uniunea Europeana statelor membre, care planifică sistemul de gesti-
onare a deşeurilor la nivel de regiune.Un astfel de plan are următoarele scopuri:
- Redă o primă imagine asupra situaţiei existente din sistemul de gestionare a deşeurilor pentru regiune;
236
- Identifică şi analizează punctele slabe;
- Defineşte obiectivele specific regionale;
- Dezvoltă şi evaluează scenarii şi alternative diferite pentru viitorul apropiat;
- Oferă posibilităţii şi soluţii adecvate pentru sistemul de gestionare a deşeurilor;
- Redă investiţiile necesare pentru viitor.
Salubrizarea stradală are ca scop principal realizarea şi menţinerea igienei căilor publice,
în scopul ridicării gradului de confort citadin.
Ca şi salubrizarea menajeră, salubrizarea stradală face obiectul de activitate al unor opera-
tori de servicii publice, sau al unor compartimente din cadrul consiliilor locale. Atribuţiile acesto-
ra, pe linia salubrizării stradale, constau în: măturatul (mecanic sau manual) străzilor şi trotuare-
lor, stropitul carosabilului, îndepărtarea surplusului de pământ de la rigole, amplasarea şi golirea
coşurilor de gunoi, salubrizarea depozitelor necontrolate de deşeuri, deszăpezirea şi combaterea
efectelor poleiului, prin împrăştierea de materiale antiderapante.
În ceea ce priveşte plata acestor servicii, sumele provin de la bugetul central şi/sau local,
care se constituie prin diverse taxe şi impozite.
Concluzii
Prezenţa în subteranul urban a majorităţii reţelelor de utilităţi (energie electrică şi termică,
gaze, telefonie etc.), necesitatea intervenţiei separate la fiecare dintre ele sunt factori care influen-
ţează negativ reţelele de alimentare cu apă şi canalizare (bineînţeles acest tip de influenţă este şi
în sens invers). În zona platformelor de gunoi, apele din freatic dar şi cele de suprafaţă sunt pu-
ternic afectate de efluenţii proveniţi din scurgerile de pe platformă.
Luată pe ansamblu, urbanizarea provoacă cererea creşterii de energie şi materii prime şi
produce poluare şi deşeuri. Toate activităţile cheie – transporturile, alimentarea cu apă şi electri-
citate, încălzirea, furnizarea de servicii, tratarea deşeurilor – se înscriu în această schemă. Con-
centrările ridicate de populaţie din zonele urbane (dintre acestea, celea mai largi valenţe polariza-
toare avându-le municipiile reşedinţă de judeţ) au repercusiuni asupra fluxului de materie şi ener-
gie şi implică transformări ale peisajului, modificări ale fluxului de apă, de sedimente de reactivi
chimici şi microorganisme, precum şi o creştere a emisiei de căldură. Toate aceste schimbări au,
la rândul lor, consecinţe asupra apelor care tranzitează sau stagnează pe suprafeţe urbane.
În încheierea subcapitolul „dotări edilitare” vom reda concluziile unui studiu realizat de
Institutul de Politici Publice (IPP) în anul 2005, cu privire la reţelele de servicii publice din muni-
cipiile reşedinţă de judeţ din România.
Studiul IPP s-a bazat pe evaluarea indicatorilor de performanţă în domeniile, alimentare
cu energie, iluminat public, salubrizare şi administrarea străzilor.
Concluzia studiului este că „municipiile din România oferă servicii publice neperforman-
te, deoarece aleşii locali preferă să cheltuiască banii în loc să-i investească în proiecte pe termen
lung. În majoritatea municipiilor lipseşte un management eficient al resurselor, cu efecte negati-
ve asupra calităţii serviciilor publice furnizate comunităţii” .
Studiul realizează şi „Topul oraşelor cu servicii publice de calitate” în care oraşele reşe-
dinţă din Moldova ocupă locurile: III - Piatra Neamţ; IV - Vaslui; IX - Botoşani; XII - Bacău;
XXI - Focşani; XXV - Suceava; XXXII - Iaşi; XXXV- Galaţi.
3.5. Problematica gospodăririi apelor

Gospodărirea apelor reprezintă ansamblul de lucrări şi de măsuri utile satisfacerii necesi-
tăţilor de apă ale activităţilor umane, regenerării apelor, prevenirii şi combaterii acţiunilor dăună-
toare ale apei şi conservării resurselor de apă pentru generaţiile următoare.
237
Clasificarea lucrărilor şi măsurilor de gospodărire a apelor nu a făcut încă obiectul unor studii detaliate, dar
având în vedere finalitatea lor, se pot diferenţia două tipuri:
1. Lucrări şi măsuri specifice folosinţelor, care au drept scop satisfacerea directă a cerinţelor specifice unor
folosinţe, fără a se urmări redistribuirea în timp sau în spaţiu a resurselor de apă.
2. Lucrări şi măsuri de gospodărire a apelor care se realizează în scopul redistribuirii în timp sau în spaţiu a
resurselor de apă naturale.
Probleme de gospodărire a apelor apar chiar în stadii incipiente de dezvoltare. În asemenea stadii, diferitele
măsuri sau lucrări de amenajare a apelor se realizează izolat. Acest mod de abordare a amenajărilor hidrotehnice nu
este însă cel mai bun, întrucât rezolvarea problemelor apărute se face cu soluţii locale, necoordonate pe ansamblu.
Efectul unei astfel de intervenţii – spre exemplu asupra unei părţi a unui bazin hidrografic - se resimte, în proporţii
mai mari sau mai mici, pe întreg bazin. De aceea şi lucrările de intervenţie asupra regimului apelor într-un bazin hi-
drografic trebuie realizate numai în cadrul unui ansamblu coerent, care să cuprindă totalitatea lucrărilor de stăpânire
şi de folosire a apelor, ţinând seama de legăturile dintre fenomene.
3.5.1. Promovarea lucrărilor de gospodărire a apelor

Amploarea lucrărilor de gospodărire a apelor, multitudinea de factori implicaţi în realiza-
rea lor sau în punerea în valoare a acestor lucrări au ca urmare faptul că promovarea unor lucrări
de gospodărire a apelor nu este practic posibilă decât în urma unei ample pregătiri şi a opiniei pu-
blice, la toate nivelurile.
Adeseori a fost necesară dezlănţuirea unei catastrofe naturale pentru a se putea obţine o
adeziune generală la promovarea unor lucrări (spre exemplu, după inundaţiile din 2005 numeroa-
se lucrări de amenajare a apelor care au fost abandonate după 1990 au fost reluate, mai mult, une-
le din ele au fost regândite şi reproiectate).
În alte situaţii, cei care s-au opus, fiind ostili realizării unor amenajări ale cursurilor de apă
(din diverse motive: lipsa banilor, neamortizarea investiţiilor, diferite probleme sociale etc.) au
fost chiar factorii care ar fi trebuit sa fie interesaţi de asemenea lucrări - organe administrative
naţionale, regionale şi locale, unităţi economice, populaţie.
Lucrările de gospodărire a apelor sunt, în general, lucrări costisitoare şi impun un efort în-
semnat de investiţie. De aceea, cu tot rolul lor pozitiv, este necesar ca înainte de promovarea lor
să se analizeze măsura în care realizarea lor constituie o necesitate efectivă.
Acest tip de lucrări poate favoriza dezvoltarea diferitelor zone. Spre exemplu, prin amena-
jarea unei insule, pe acumularea Bistriţa II, cu scop de agrement, Bacăul, va deveni centru de
atracţie turistică. Punct de atracţie turistică, se estimează ca va fi şi Botoşaniul unde sunt în curs
lucrările de amenajarea unei păstrăvării pe o suprafaţă de 120 ha. Pornind însă de la acest princi-
piu, există şi o tendinţă de a se promova lucrări de gospodărire a apelor şi în zone în care ele nu
sunt absolut necesare. De multe ori, în urma unei presiuni a factorilor interesaţi, este posibil să se
treacă la realizarea unor lucrări economic iraţionale. Realizarea unor lucrări nefundamentate eco-
nomic poate genera, în decurs de unul sau mai multe decenii, curente de opinie contrarii şi induce
opinia că investiţiile în lucrări mari de gospodărire a apelor ar reprezenta, întotdeauna, irosirea
unor fonduri. Spre exemplu pârâul Cuejdi – Piatra Neamţ este regularizat doar în zona oraşului.
Considerându-se că regularizarea pârâului în aval de oraş reprezintă o cheltuială inutilă de fon-
duri, în sud, aval de oraş, au loc frecvent inundaţii.
De multe ori, lucrările de gospodărire a apelor au implicaţii majore asupra societăţii şi în
final, asupra economiei teritoriului unde sunt aplicate. Spre exemplu umplerea lacului Stînca-
Costeşti (jud. Botoşani) s-a realizat prin inundarea parţială sau totală a terenurilor agricole şi a
vetrei satelor Cinghinia, Movila Ruptă, Bold, Ripiceni, Sadoveni şi bineînţeles şi prin strămutarea
locuitorilor şi a căilor de comunicaţie.
În concluzie se poate spune că oricât ar fi de bine gândită şi proiectată o lucrare de gospo-
dărire a apelor, ea nu este promovabilă decât în cazul în care există un curent de opinie favorabil.
238
3.5.2 Lucrări de gospodărire a apelor pentru satisfacerea cerinţelor de apă
Gospodărirea apelor pentru satisfacerea cerinţelor de apă reprezintă ansamblul de lucrări
şi de măsuri care trebuie realizate într-un bazin hidrografic pentru a asigura o concordanţă între
cerinţele de apă şi resursele disponibile. Pentru realizarea acestei concordanţe se poate acţiona
atât asupra cerinţelor de apă cât şi asupra resurselor, fiind necesară acţionarea în ambele direcţii.
Deşi nu există lucrări de gospodărire a apelor care să ia în considerare numai un singur tip
de soluţie, lucrările de gospodărire a apelor pentru folosinţe sunt:
a. Lucrări pentru raţionalizarea cerinţelor, care pot fi:
a.1. Lucrări de sistematizare teritorială pentru raţionalizarea cerinţelor. De multe ori, se
consideră cerinţele de apă ca un element imuabil şi se realizează lucrări de gospodărire a apelor
de mare amploare pentru acoperirea unor asemenea cerinţe. Dar lucrările nu reuşesc să acopere
necesarul scontat. Spre exemplu: în timpul procesului de industrializare a zonei dintre Siret şi
Prut (bazinele Jijia, Bahlui şi Bârlad fiind zone deficitare în resurse de apă) s-au amplasat în aces-
te bazine cu precădere tipuri de industrii cu consumuri relativ scăzute de apă. Pe măsura epuizării
resurselor de apă disponibile în regim natural, aceste industrii au început să se confrunte cu lipsa
apei. Rezolvarea problemei a venit după 1990, când multe ramuri industriale au dispărut datorită
condiţiilor dure impuse de economia de tranziţie, cu alte cuvinte a scăzut necesarul de apă.
Cele de mai sus scot în evidenţă faptul că apa devine unul din factorii determinanţi ai sis-
tematizării regionale iar amplasarea industriilor nu poate fi făcută independent de resursele de
apă. Acolo unde totuşi au apărut problemele „lipsei apei” se impune o analiză a posibilităţilor de
raţionalizare a cerinţelor de apă
a.2. Lucrări de modificare a tehnologiei folosinţelor pentru raţionalizarea cerinţelor. La
un anumit profil economic, cerinţele de apă variază în limite deosebit de largi, funcţie de o multi-
tudine de factori (cei mai mulţi dintre ei de ordin tehnologic). Cerinţele de apă pentru populaţie
înregistrează, diferenţe considerabile între consumul pe locuitori al oraşelor, care nu pot fi puse în
întregime pe seama diferenţelor de echipare a locuinţelor sau a oraşelor. Pentru unităţile industri-
ale, multitudinea de procese tehnologice utilizate, gradele diferite de recirculare aplicate şi alte
elemente, fac ca cerinţele de apă să prezinte un ecart de variaţie considerabil.
Se doreşte ca pe viitor un criteriu de alegere al proceselor tehnologice să îl reprezinte con-
sumul specific de apă (spre exemplu, utilizarea răcirii cu aer în locul răcirii cu apă, avându-se în
vedere şi considerente de poluare termică). Totuşi la nivelul reşedinţelor de judeţ ale Moldovei
există intenţii de schimbare a tehnologiei în vederea reducerii consumului de apă şi de combusti-
bil. Spre exemplu la S.C. Termica Botoşani, cazanele care foloseau lignit au fost înlocuite cu mo-
toare de avion. Avantajul constă în reducerea costurilor pentru combustibil, utilizarea răcirii cu
aer în locul răcirii cu apă şi randament sporit cu aproximativ 85%.
Simultan cu schimbarea tehnologiilor, trebuie analizate şi circuitele de apă în cadrul folo-
sinţei, întrucât foarte adesea se înregistrează pierderi de apă cu totul exagerate. De obicei pierde-
rile necontrolate se regăsesc fie în sursele de suprafaţă datorită scurgerii superficiale, fie în surse-
le subterane, datorită infiltrării. Ca exemplu poate fi dat programul de reabilitare a reţelei de ter-
moficare, început în anul 2006, cu scopul eliminării pierderilor de agent termic, la Botoşani, Iaşi,
Vaslui şi Galaţi. Totuşi, apă se va pierde în continuare, iar volumele de apă pierdute pot fi rareori
reutilizate. În afară de aceasta, la platformele industriale se pot lua măsuri de recirculare a apei,
astfel încât, cel puţin în parte, apele uzate să revină în circuit. Situaţiile în care apele sunt recircu-
late în proporţie de 50% sunt rare.
b. Lucrări de modificare a regimului resurselor
b.1. Lucrări ce au în vedere măsuri de gospodărire a apelor pe versanţi. Reducerea scur-
gerii superficiale poate avea ca efect secundar creşterea resurselor subterane de apă. Totuşi, apre-
239
cierea cantitativă a acestor efecte nu este încă posibilă şi de aceea, este dificil să se bazeze pe ea
alimentarea cu apă a unor folosinţe. Astfel de lucrări au loc la Botoşani (Cornişa), Suceava
(Burdujeni, Iţcani), Galaţi (partea de nord-est).
b.2. Lucrări ce au în vedere lacurile de acumulare. Lacurile de acumulare constituie lu-
crările de gospodărire a apelor cele mai frecvent utilizate pentru acoperirea cerinţelor de apă ale
folosinţelor în perioadele deficitare. În general, lacurile de acumulare sunt situate în amonte de
secţiunile deficitare. Lacurile se golesc în perioadele în care resursele naturale nu pot face faţă
cerinţelor şi se umplu în perioadele în care debitele naturale depăşesc cerinţele. În cadrul lucrări-
lor de gospodărire lacurile de acumulare pot avea rol de regularizare, de compensare, rol mixt.
Lacurile cu rol de regularizare sunt create de obicei în fazele incipiente de amenajare,
atunci când folosinţele sunt relativ puţin dezvoltate în bazin şi se concentrează într-o singură sec-
ţiune. Cu timpul, aceste lacuri îşi modifică funcţiunile şi devin lacuri cu rol mixt.
Acest tip de lacuri sunt caracteristice pentru majoritatea centralelor hidroelectrice (la care
apar însă adeseori derivaţii sub forma unor aducţiuni secundare), pentru alimentările cu apă care
prelevă apa direct din lac, sau pentru folosinţe care utilizează luciul de apă creat (cum sunt lacuri-
le piscicole sau avicole). Un exemplu al unei amenajări având rol preponderent de regularizare îl
constituie amenajarea Bistriţa II, situată în sudul oraşului Bacău.
Lacurile cu rol de compensare se creează pentru satisfacerea unor folosinţe situate la dis-
tanţe mari, în aval de acumulare. Debitele evacuate din lac şi transportate cu ajutorul conductelor
suplimentează cantităţile de apă prelevate din zonele în care se află folosinţele. Un exemplu de
amenajare având rol preponderent de compensare îl constituie amenajarea Bucecea, care este si-
tuată pe râul Siret la o distanţă de aproximativ 40 km de municipiul Botoşani.
Lacurile cu rol mixt (de compensare şi de regularizare) satisfac cerinţele mai multor folo-
sinţe. O parte din debite sunt prelevate direct din secţiunea lacului de acumulare, iar altele fie
sunt lăsate să se scurgă liber în aval spre următoarea folosinţă, fie sunt transportate cu ajutorul
conductelor. Un exemplu de amenajare cu rol mixt îl constituie amenajarea Poiana Uzului, pe
râul Uz.
Problema lucrărilor de gospodărire a apelor pentru satisfacerea diverselor folosinţe nu tre-
buie tratată doar din punctul de vedere al regularizării debitelor necesare prin acumulări sau aduc-
ţiuni, ci trebuie abordată o schemă de gospodărire a apelor care să aibă în vedere o reutilizare cât
mai intensă. În momentul când resursele de apă ale unui bazin hidrografic, datorită solicitărilor
intense, nu mai fac faţă cerinţelor, este raţional ca înainte de a se trece la proiectarea şi realizarea
unor noi captări, să se realizeze o reutilizare cât mai intensă a apelor.
3.5.3. Lucrări de gospodărire pentru prevenirea inundaţiilor

Lucrările de gospodărire a apelor pentru prevenirea inundaţiilor reprezintă ansamblul de
lucrări şi măsuri care trebuie luate într-un bazin hidrografic pentru prevenirea pagubelor datorate
viiturilor şi revărsărilor de râuri. Aceste lucrări au ca obiectiv final eliminarea pagubelor provoca-
te de undele de viitură şi nu stăpânirea viiturilor. Acest tip de lucrări au fost realizate cu prepon-
derenţă la Suceava, Iaşi şi Galaţi.
3.5.3.1. Lucrări de amenajare a terenurilor/luncilor inundabile
Inundaţiile constituie un fenomen natural; pagubele produse de inundaţii sunt datorate de-
ficienţelor activităţii omeneşti şi nu naturii. Ele nu trebuie interpretate ca o consecinţă exclusivă a
regimului hidraulic al râurilor, ci şi ca efect al investiţiilor economice, adesea grăbite şi insufici-
ent controlate. În aceleaşi condiţii hidraulice, pagubele cresc de la un an la altul, ca urmare spre
exemplu, a amplasării de noi obiective în zone inundabile. Este cazul noilor cartiere de locuinţe
240
din cartierul Răchiţi - Botoşani, Mălina şi Cătuşa – Galaţi sau cele care se realizează în sud-vestul
municipiului Vaslui şi nord-vestul municipiului Iaşi.
Se apreciază adeseori că pagubele datorite inundaţiilor constituie o caracteristică a epocii moderne şi că, în
trecut, exista o tendinţă naturală de a retrage zonele locuite de la marginea apei. Această afirmaţie este numai parţial
adevărată, întrucât niveluri mari ale apelor şi inundaţii au fost înregistrate cu secole în urmă (vezi capitolul I). Totuşi,
necesităţile tehnologice de realizare a unor platforme industriale plate, necesităţile de urbanism care nu permit exis-
tenţa unor pante foarte abrupte în oraşe şi alte necesităţi specifice dezvoltării actuale au accentuat tendinţa de a se
căuta terenuri plane care, de foarte multe ori, sunt situate în zone inundabile. Astfel, problema esenţială a lucrărilor
de gospodărire a apelor care au ca scop prevenirea şi atenuarea inundaţiilor o constituie activitatea de sistematizare a
folosinţelor din zonele inundabile (luncile inundabile ale râurilor) încât pagubele datorite inundaţiilor să fie minime.
De aceea primul pas în lucrările de combatere a inundaţiilor trebuie să îl constituie amplasarea în condiţii optime a
obiectivelor din zonele inundabile.
În analiza cauzelor pagubelor datorite inundaţiilor se constată că adeseori ele sunt considerabil agravate de
utilităţile existente în luncile inundabile. Astfel, diferite ramblee ale căilor de comunicaţii, poduri şi alte construcţii
constituie obturări ale albiilor care conduc la ridicări de niveluri şi deci la sporirea pagubelor. Spre exemplu:
- în dimensionarea podurilor, soluţia economică o constituie de obicei cea de a reduce deschiderea podului,
chiar dacă pentru acesta podul trebuie realizat la cote relativ înalte; o asemenea soluţie duce însă la o supraînălţare a
nivelului apelor din amonte care sporeşte inundabilitatea.
- în luncile inundabile se realizează căi de comunicaţie longitudinale, adeseori în rambleu; aceste ramblee
îngustează albia majoră şi duc la o sporire a inundabilităţii pe malul opus, fără să asigure o apărare a terenurilor din
spatele rambleului din cauza existenţei podeţelor de descărcare. Rezolvarea acestui tip de probleme nu poate fi făcută
doar prin analiza exclusivă a inundaţiilor; este raţională abordarea problemei dintr-o optică mult mai cuprinzătoare a
sistematizării luncii inundabile. Este posibil ca prin conjugarea eforturilor tuturor factorilor interesaţi să se realizeze
atât efecte de combatere a inundaţiilor cât şi alte avantaje. Pentru zona de luncă, de exemplu, traseele căilor de co-
municaţie, ale canalelor centralelor hidroelectrice şi altele pot fi corelate cu cerinţele combaterii inundaţiilor astfel
încât să aibă şi rol de diguri.
3.5.3.2. Lucrări de reducere a formării undelor de viitură
a. Folosirea vegetaţiei pentru împiedicarea formării şiroirii. O primă măsură de reţinere
a undelor de viitură o constituie cea de oprire a cantităţilor de apă de pe versanţi (precipitaţii, ză-
pezi) înainte de formarea şiroirii. În cadrul acestei acţiuni, frunzişul, vegetaţia au un rol determi-
nant. Frunzişul frânează precipitaţiile întârziind căderea lor pe sol. De asemenea, frunzişul întâr-
zie topirea zăpezilor şi împiedică o topire bruscă, în măsura în care condiţiile termice ale unei
asemenea topiri apar după apariţia frunzişului. De aceea amenajările teritoriale legate de asigura-
rea unui anumit grad de acoperire cu vegetaţie, în special cele legate de împădurirea bazinelor
hidrografice sunt deosebit de indicate, iar importanţa lor nu trebuie subapreciată. Un exemplu, în
acest sens, sunt plantaţiile de cătină din lunca râului Sitna amonte de Botoşani şi lunca râului Bâr-
lad amonte de Vaslui.
Există, pe de altă parte, tendinţa de a supraaprecia efectele unor asemenea măsuri asupra
viiturilor extraordinare, prin extinderea rezultatelor obţinute la ploi de mică şi medie intensitate şi
asupra bilanţului hidrologic al viiturilor catastrofale. Există desigur o influenţă a vegetaţiei asupra
coeficientului de scurgere dar această influenţă este cu mult mai redusă decât în cazul debitului
mediu şi al viiturilor uzuale, deoarece după acoperirea cu apă a frunzişului şi după îmbibarea so-
lului cu apă, cea mai mare parte a apei se scurge la suprafaţa solului, independent de existenţa
vegetaţiei respective.
Cu toată importanţa lor, asemenea măsuri nu vor putea, în mod izolat, să asigure o reduce-
re totală a inundaţiilor, astfel încât ele vor trebui analizate în cadrul unei scheme de ansamblu,
corelându-se cu lucrările hidrotehnice de pe cursul râului.
b. Lucrări cu rol de reducere a vitezei de scurgere. După formarea cantităţii de apă care
se scurge spre râu, apare procesul de şiroire, adică de parcurgere a distanţei dintre punctul de
formare şi cursul de apă. Este de la sine înţeles că, dacă acest proces este foarte rapid, cantitatea
241
de apă scursă la suprafaţa bazinului se va concentra foarte repede în râuri, dând naştere unor debi-
te de viitură importante. Se impun lucrări cu rol de reducere a vitezei de scurgere pe versanţi, ce-
ea ce duce la o sporire a timpului de concentrare a viiturilor şi implicit, la o reducere a debitelor
maxime înregistrate. Astfel, se recomandă pentru amenajarea versanţilor terasările, iar pentru
amenajările de torenţi barajele în trepte, canalele de scurgere cu şicane şi canalele urmărind linia
de coastă, cu pante mai reduse decât panta naturală. Pentru dirijarea scurgerii şi pentru mărirea
vitezei de scurgere se amenajează rigole de scurgere sau canale de scurgere rapidă care accele-
rează în general concentrarea viiturilor şi duc la o sporire a debitelor maxime. Astfel de lucrări au
fost realizate în valea râului Prut amonte de Iaşi şi Galaţi, în valea pârâului Cuejdi amonte de Pia-
tra Neamţ şi în partea de nord-est a municipiului Botoşani.
c. Lucrări cu rol de atenuare a undelor de viitură. Lacurile de acumulare sunt amenajări cu ajuto-
rul cărora se reţine o parte din volumul undelor de viitură, ceea ce reduce debitele maxime din aval.
Avantajele folosirii lacurilor pentru atenuarea undelor de viitură sunt binecunoscute:
- lacurile de atenuare constituie cel mai sigur din mijloacele constructive de combatere a inundaţiilor;
- fiind lucrări concentrate, barajele permit, în general, o execuţie mai îngrijită decât îndiguirile. Pe de altă
parte, tot datorită concentrării lor, barajele sunt mai uşor de supravegheat în perioadele de pericol decât îndiguirile,
care se întind pe lungimi foarte mari;
- lacurile de acumulare corect exploatate nu creează prejudicii în aval, pe când îndiguirile periclitează zonele
din aval, prin eliminarea efectului de atenuare naturală în luncă şi prin sporirea vitezelor de scurgere în albie;
- lucrările de gospodărire bazate pe lacuri de acumulare permit o extindere în viitor, prin realizarea de noi
lucrări, care să nu implice abandonarea celor vechi.
Comparaţiile economice care se fac de obicei între soluţii nu reflectă totalitatea acestor avantaje ale scheme-
lor bazate pe atenuarea undelor de viitură în lacuri.
3.5.3.3. Lucrări de reducere a inundaţiilor formate în condiţii extraordinare
Acest tip de inundaţii, provocate de diferite cauze accidentale au o probabilitate de apariţie redusă. După
geneza lor, inundaţiile formate în condiţii extraordinare pot fi grupate în:
- inundaţii provocate de accidente ale unor construcţii hidrotehnice;
- inundaţii provocate de accidente naturale.
În stabilirea principiilor de gospodărire a inundaţiilor trebuie să se ţină seama de faptul că, oricât de impro-
babilă ar fi şi orice măsuri de siguranţă s-ar lua, o rupere parţială sau totală a unui baraj este totuşi posibilă.
Existând posibilitatea unei asemenea ruperi, este necesară şi o analiză a urmărilor pe care ea le-ar avea în
aval. Studiile cu privire la formarea şi propagarea undelor de rupere ar putea să dea în primul rând indicaţii asupra
zonei care ar fi periclitate în cazul apariţiei unei asemenea unde, zonă care se numeşte zona de umbră a barajului.
În cazul unui şir de acumulări în cascadă, ruperea acumulării din amonte ar putea provoca ruperea celor din
aval, declanşând un fel de reacţie în lanţ. Asemenea fenomene s-au înregistrat în cazul unor viituri catastrofale pentru
iazurile piscicole din bazinele Jijia şi Bahlui. Efectul unei eventuale ruperi poate fi limitat la un sector relativ restrâns
al cursului de apă iar pagubele provocate de ruperea accidentală a barajelor pot fi reduse dacă barajele din aval sunt
dimensionate astfel încât să reziste ruperii barajelor din amonte.
O problemă relativ diferită se ridică în legătură cu acumulările de importanţă secundară situate în amonte de
o acumulare importantă. Dacă se adoptă o dimensionare independentă a diferitelor acumulări, rezultă că, la debitele
extraordinare care stau la baza dimensionării descărcărilor din aval, barajele din amonte cedează. Un asemenea fe-
nomen poate însă fi deosebit de periculos dacă acumulările din aval sunt prevăzute cu tranşe nepermanente de atenu-
are, deoarece volumele acestor tranşe vor fi umplute de volumele iazurilor rupte din amonte şi astfel, nu vor mai con-
tribui la atenuarea viiturii propriu-zise. În asemenea cazuri este recomandabil să nu se diferenţieze probabilităţile de
verificare ale descărcătoarelor diferitelor baraje ale hidrocentrului. De asemenea, se recomandă analizarea posibilită-
ţilor barajelor din aval de a rezista la ruperea celor din amonte.
3.5.4. Lucrări de gospodărire pentru păstrarea calităţii apelor

Lucrările de gospodărire a calităţii apelor cuprind ansamblul de lucrări necesare asigurării unei calităţi co-
respunzătoare a apelor şi protecţiei calităţii apelor.
Aceste tipuri de lucrări nu pot fi privite izolat de folosinţele de apă. Unul din scopurile urmărite îl constituie
asigurarea calităţii apelor corespunzătoare folosinţelor existente sau viitoare.
242
Activităţile umane generează, în marea lor majoritate, diferite reziduuri care trebuie evacuate. În afară de
faptul că apa este indispensabilă atât vieţii cât şi oricărei activităţi umane, ea îndeplineşte în mod natural rolul de a
îndepărta, cel puţin în parte, anumite reziduuri.
Asigurarea unei calităţi corespunzătoare folosinţelor nu este întotdeauna legată numai de corelarea cu modul
de evacuare a reziduurilor activităţii umane. Uneori chiar în starea ei naturală, apa nu corespunde cerinţelor de calita-
te ale folosinţelor. Un exemplu frecvent de acest tip îl constituie apele cu conţinut ridicat în săruri.
Lucrările de gospodărire a apelor trebuie să ţină seama de totalitatea aspectelor asigurării unei calităţii, ţi-
nând seama atât de activitatea umană (organizată sau neorganizată), cât şi de factorii naturali. Aplicarea exclusivă a
considerentelor anterioare ar putea duce la concluzia că pe cursurile de apă pe care nu există folosinţe nu se impun
condiţii de calitate. Apa reprezintă un potenţial care trebuie conservat, independent de existenţa sau inexistenţa folo-
sinţelor. Astfel lucrările de gospodărire a calităţii apelor au, în acelaşi timp, funcţiunea de scheme de protecţie a cali-
tăţii apelor.
3.5.4.1 Lucrări orientate spre împiedicarea pătrunderii poluanţilor în ape
Cel mai bun mijloc de a proteja calitatea apelor este de a nu le murdări. De asemenea, continuând acelaşi ra-
ţionament, cel mai bun mijloc de a evita pătrunderea anumitor reziduuri în apă este de a nu produce reziduuri.
Problema protecţiei calităţii apelor trebuie abordată multidisciplinar, începându-se analiza cu modul de pro-
ducere a murdăririi. Astfel, protecţia apelor începe, spre exemplu, chiar în secţiile de producţie ale unităţilor industri-
ale, prin studiul posibilităţilor de evitare a producerii reziduurilor. Principalele soluţii care au în vedere reduce-
rea/evitarea producerii reziduurilor sunt :
- înlocuirea reactivilor toxici sau care nu sunt biodegradabili, introducerea unor procedee de fabricaţie care
necesită cantităţi mici de apă;
- recircularea apelor uzate industriale, reducându-se debitele de ape uzate evacuate;
- micşorarea pierderilor şi recuperarea materiilor prime sau a produselor finite din apele uzate;
- stabilirea şi amenajarea raţională a reţelelor de canalizări astfel încât apele cu caracteristici nocive speciale,
care necesită pentru eliminare desfăşurarea anumitor procese de epurare, să fie colectate în reţele separate şi conduse
la staţii de epurare adecvate;
- extinderea procedeelor de colectare şi evacuare pe cale uscată a reziduurilor.
3.5.4.2. Reducerea reziduurilor evacuate prin epurarea apelor uzate
Lucrările orientate spre împiedicarea pătrunderii poluanţilor în ape sunt rareori suficiente pentru ca, luate
izolat, să reducă reziduurile în aşa măsură încât să nu mai fie necesară o intervenţie asupra apelor uzate. De aceea, în
majoritatea cazurilor, ele trebuie corelate cu realizarea de staţii de epurare care să elimine surplusul de reziduuri până
la capacitatea limită a emisarului. De exemplu, în cadrul staţilor de epurare orăşeneşti există instalaţii de fermentare a
nămolurilor şi de producere a biogazului cu rol de eliminare a unei mari cantităţi de substanţe organice care se regă-
sesc în apele epurate. Cele mai noi astfel de instalaţii sunt la Botoşani – Răchiţi şi Iaşi – Dancu.
În momentul realizării unor staţii de epurare trebuie precizate condiţiile de evacuare (CBO5, substanţe toxi-
ce, suspensii) pe care trebuie să le prezinte apele uzate evacuate de către fiecare folosinţă. În acest mod rezultă, pen-
tru fiecare sursă de murdărire, un grad specific de epurare al apelor uzate ce trebuie realizat cu ajutorul staţiilor de
epurare. Deoarece aceste condiţii sunt legate de calitatea apei emisarului înainte de deversare, rezultă implicit că
aceste măsuri de reducere a reziduurilor din ape nu pot fi gândite şi iniţiate izolat, pentru anumite puncte de descăr-
care, ci trebuie studiate şi aplicate pe întregi bazine hidrografice.
3.5.4.3. Lucrări de prevenire a pătrunderii în mod neorganizat a substanţelor poluante în
ape
Numeroase substanţe poluante pătrund în ape în mod neorganizat (surse de poluare neorganizate). Există
mijloace de a reduce acest mod de poluare. În primul rând trebuie să se analizeze căile de pătrundere şi să se acţione-
ze în sensul închiderii acestui circuit.
Un tip de substanţe care pătrund în ape în mod accidental, în special în cazul unor lucii de apă extinse, cum
sunt cele ale lacurilor, sunt substanţele chimice răspândite pe câmp prin mijloace aeriene: îngrăşăminte, erbicide,
substanţe contra dăunătorilor. Efectul de răspândire a acestora prin vânt poate fi redus dacă în loc de pulberi se răs-
pândesc substanţe sub formă de granule, mai greu antrenabile.
Aceleaşi categorii de substanţe pătrund în ape prin antrenare de la suprafaţa solului. Există mijloace de a re-
duce această antrenare, dintre care se menţionează:
- stabilirea momentelor de răspândire a îngrăşămintelor astfel încât să coincidă cu perioadele de maximum
ale activităţii de asimilare a culturilor, ceea ce reduce durata de stagnare a substanţelor pe sol;
- evitarea răspândirii de substanţe în exces, peste cantităţile necesare;
- evitarea răspândirii substanţelor pe soluri îngheţate sau acoperite de zăpadă.
243
3.5.4.4. Lucrări de reducere a pătrunderii în ape a substanţelor nocive pe cale naturală
Amploarea problemelor ridicate de impurificarea apelor în urma activităţilor umane a dus în general la ne-
glijarea situaţiilor în care condiţiile de calitate necorespunzătoare a unor ape se datorează unor cauze naturale. Acest
tip de probleme este foarte puţin analizat în literatură. De aceea, problema se citează numai pentru a se semnala posi-
bilitatea apariţiei unor cazuri izolate în care se impun soluţii de acest tip. Un exemplu al unei asemenea probleme îl
constituie cel al apelor cu conţinut natural ridicat de săruri. Uneori, o parte din acest conţinut este datorat faptului că
râul curge pe anumite porţiuni pe masive de sare pe care le dizolvă; un mijloc de a evita această situaţie o poate con-
stitui derivarea cursului de apă respectiv şi izolarea lui de masiv.
3.5.4.5. Reducerea poluării prin corelarea regimului debitelor apelor uzate cu cel al emi-
sarului
Regimul apelor uzate şi cel al emisarului sunt variabile în timp, de aceea, condiţiile de evacuare nu sunt tot-
deauna aceleaşi, ele fiind defavorabile în perioadele de ape mici ale emisarului şi în perioadele în care debitele eva-
cuate sunt mari. Pentru dimensionarea staţiilor de epurare se ia în considerare situaţia cea mai dezavantajoasă cores-
punzând unei anumite probabilităţi de depăşire.
În unele cazuri poate fi luată în considerare soluţia de a reţine o parte din apele uzate, astfel încât debitele
evacuate să fie adaptate regimului râului. În acest scop se realizează bazine de acumulare a apelor uzate, din care
acestea sunt evacuate numai în măsura în care debitele râului o permit.
În alte situaţii, debitele emisarului sunt prea reduse pentru a putea primi anumite ape reziduale. În asemenea
situaţii, poate fi raţională alegerea altui punct de deversare a apelor uzate, fie în acelaşi râu, în aval de zona de calita-
te superioară, fie într-un râu mai mare, în care se varsă cursul de apă studiat, fie într-un râu învecinat.
Modificări ale punctelor de deversare se pot adopta şi pentru evitarea evacuării anumitor ape uzate în lacuri-
le de acumulare utilizate pentru agrement sau pentru alte folosinţe şi cerând condiţii superioare de calitate. Ele sunt
recomandabile şi dacă există posibilitatea producerii unui proces de concentrare progresivă a poluanţilor în lac.
Bineînţeles că dirijarea emisiilor de ape uzate către alţi emisari se va face prin intermediul unei reţele de ca-
nalizare special concepută şi de lungimi apreciabile. Existenţa unor asemenea canalizări lungi dă posibilitatea colec-
tării apelor uzate ale mai multor folosinţe situate în lungul traseului canalizării.
3.5.4.6. Reducerea poluării apelor prin sporirea capacităţii de autoepurare a emisarilor
Fiecare curs de apă are o capacitate naturală de epurare şi neutralizare a apelor uzate. Atât timp cât debitele
evacuate şi încărcarea lor cu substanţe nocive rămân sub o anumită limită, corespunzătoare capacităţii de autoepurare
a râului, ele nu provoacă mari neajunsuri cursului de apă, iar epurarea artificială a apelor reziduale nu mai este nece-
sară decât într-o anumită proporţie. De aici rezultă că prin sporirea capacităţii de autoepurare naturală a unui curs de
apă se poate reduce, în măsură corespunzătoare, necesitatea epurării apelor reziduale evacuate.
Procedeele de îmbunătăţire a procesului de autoepurare nu sunt de natură a avea efecte radicale, ele trebuie
însă incluse în lucrările de gospodărire a calităţii apelor ca măsuri adjuvante utile, însă insuficiente pentru rezolvarea
problemei calitative a cursurilor de apă.
a. Intensificarea aerării apelor. Reaerarea este unul din factorii determinanţi ai autoepurării apelor impurifi-
cate cu substanţe organice. Aerarea poate fi intensificată prin:
- construcţii hidrotehnice speciale care să accentueze aerarea apei; trepte, praguri de fund, deversoare etc.;
- amenajări la conductele de alimentare a turbinelor centralelor hidroelectrice astfel încât, cu o scădere cât
mai mică de randament să se realizeze o absorbţie cât mai mare de aer;
- dispozitive mecanice rotative de aerare prin agitare cu ax orizontal sau vertical, montate pe pontoane pluti-
toare sau flotori;
- insuflare de aer comprimat;
- împrăştierea unui debit de apă, prin pompare, pe suprafaţa emisarului.
Dintre procedeele de reaerare artificială pot fi realizate de obicei în condiţii economic avantajoase deversări-
le peste construcţii hidrotehnice şi absorbţia de aer la trecerea prin turbinele centralelor hidroelectrice. În stadiul ac-
tual, procedeele cu insuflare de aer sunt încă costisitoare.
b. Accelerarea vitezei procesului de autoepurare. Procedeele de autoepurare pot fi accelerate prin adăugarea
în apă a unor substanţe care să reducă efectele nocive ale apelor uzate. Dintre procedeele de acest tip se menţionează:
- Adăugarea de nitraţi pentru evitarea fenomenelor de putrefacţie şi mirosuri urâte. În astfel de cazuri, bacte-
riile aerobe folosesc nitraţii ca sursă de oxigen pentru mineralizare, oprind formarea hidrogenului sulfurat.
- Clorarea apei pentru eliminarea în parte a hidrogenului sulfurat şi a mirosurilor urâte; acest procedeu are
dezavantajul de a dăuna faunei piscicole.
- Adăugarea de sulfat de cupru pentru a împiedeca dezvoltarea excesivă a algelor (fenomen denumit "înflo-
rirea apei"); acest procedeu prezintă şi el dezavantajul de a dăuna vieţii peştilor.
244
- Răcirea artificială a apei, pentru a împiedica fenomenele de putrefacţie.
Deoarece debitele cursurilor de apă variază în timp, iar procesele de autoepurare sunt influenţate de tempe-
ratură, este posibil să se aplice asemenea procedee numai în situaţii critice, la debite mici şi la temperaturi ridicate.
Limitarea duratei de aplicare a lor reduce costul substanţelor necesare.
Chiar dacă aceste procedee nu elimină integral necesitatea de epurare, prin aplicarea lor în perioadele critice
este posibilă reducerea probabilităţii la care se dimensionează staţiile de epurare.
c. Mărirea debitelor de diluţie. Deoarece capacitatea de evacuare a unor debite într-un curs de apă este de-
terminată de debitele acestuia, o soluţie de a mări această capacitate sau de a diminua încărcarea cu substanţe nocive
o constituie sporirea debitelor minime ale râurilor.
Sporirea debitelor minime are ca efect creşterea capacităţii de autoepurare prin creşterea capacităţii de dilu-
ţie. În afară de aceasta, debitele suplimentare de apă curată aduc adesea un spor de conţinut de oxigen şi adesea, dacă
sunt asigurate din lacuri de acumulare, au o temperatură mai redusă, ambele efecte fiind benefice calităţii apelor.
Lucrările prin care se asigură sporirea debitelor de diluţie sunt acumulările şi derivaţiile.
În general, asigurările unor diluţii din lucrări de gospodărire a apelor având exclusiv această funcţiune sau
având capacităţii speciale (volume acumulate, debite instalate ) rezervate exclusiv acestei funcţiuni sunt rareori indi-
cate, din următoarele motive:
- nu este posibilă asigurarea unor debite de diluţie de asemenea proporţii încât să elimine necesitatea unor
staţii de epurare;
- costul lucrărilor de asigurare a unor debite de diluţie este de obicei mult mai ridicat decât cel al unor staţii
de epurare.
Astfel, chiar dacă se analizează posibilitatea de asigurare a unor debite de diluţie, baza lucrărilor de gospo-
dărire a calităţii apelor trebuie să rămână introducerea staţiilor de epurare.
Cu toate acestea, chiar prin introducerea unor epurări avansate, nu se pot elimina integral substanţele impu-
rificătoare din apă. În momentul în care cantitatea de ape uzate deversate într-un emisar devine foarte mare, cantita-
tea de murdărire remanentă după epurare poate depăşi capacitatea emisarului de a primi ape uzate. În asemenea si-
tuaţii, asigurarea unor diluţii rămâne singura soluţie, care nu va putea fi evitată.
3.5.4.7. Asigurarea calităţii prin realizarea lucrărilor de gospodărire cantitativă a apelor
Lucrările de gospodărire cantitativă a apelor, în special acumulările, influenţează regimul calitativ al cursu-
rilor de apă. Această influenţă se manifestă în două direcţii:
a. Modificarea regimului calitativ al cursurilor de apă în aval de lucrările de gospodărire cantitativă a apelor.
Influenţele pe care le produc lacurile de acumulare asupra regimului calitativ din aval sunt:
- reducerea turbidităţii cursurilor de apă în urma sedimentărilor care au loc în lacul de acumulare (există si-
tuaţii în care, după o anumită perioadă se înregistrează creşteri ale turbidităţii în urma dezvoltării, uneori în exces, a
organismelor planctonice, în lacurile de acumulare).
- creşterea conţinutului de oxigen dizolvat datorită suprafeţei mai mari de contact între apă şi aer şi a exis-
tenţei la suprafaţa lacurilor de acumulare a unor microorganisme fotosintetice, care pot duce uneori chiar la depăşirea
limitei de saturaţie. Acest exces de oxigen favorizează oxidarea şi mineralizarea materiei organice pe cursul de apă
din aval.
- apariţia unei culori, a unui gust şi a unui miros specific, datorită concentrării în zonele de fund ale acumu-
lărilor a unor substanţe nedorite în apă cum sunt fierul, manganul, hidrogenul sulfurat, amoniacul şi, eventual, a fe-
nomenelor de eutrofizare a lacului.
În ceea ce priveşte derivaţiile, influenţele calitative atât pe cursul de apă derivat cât şi pe emisar rezultă din
modificările de regim pe cele două cursuri de apă.
b. Apariţia unor procese calitative noi în lacurile de acumulare, procese care nu apar la alte lucrări de gos-
podărire a apelor
Un prim aspect care se ridică în legătură cu lacurile de acumulare este legat de pregătirea iniţială a cuvetelor
lacurilor. Aceste cuvete inundă terenuri care, înainte de realizarea acumulării, nu erau în contact cu apa şi care pot
conţine depozite de substanţe poluante. Chiar în starea naturală, vegetaţia şi alte substanţe organice de pe aceste tere-
nuri pot atrage după sine o murdărire organică a apelor lacurilor după realizare. De aceea, este necesar să se acorde o
importanţă deosebită problemei curăţirii malurilor şi fundului viitoarelor lacuri de acumulare.
În al doilea rând, în decursul exploatării, în lacurile de acumulare se produc anumite fenomene care nu
aveau loc în regim natural. Printre factorii modificaţi ori care influenţează sau chiar determină schimbări ale caracte-
risticilor fizico-chimice ale apei sunt:
- diferenţa de densitate care în diferite porţiuni caracteristice ale amenajărilor complexe este determinată de
diferenţa de temperatură, salinitate, materii în suspensie;
- variaţiile de viteză;
245
- evaporarea, curenţii de aer, dizolvarea sau precipitarea diferitelor minerale;
- activitatea biologică.
Aceşti factori sunt corelaţi între ei, variaţia unuia aducând modificări apreciabile celorlalţi.
Densitatea. Densitatea apare mai evidentă ca factor modificator în acumulările unde diferenţele de tempera-
tură, salinitate şi materii în suspensie între apa afluentă şi apa acumulată, creează o stratificaţie a apei, mai ales în
lacurile adânci. S-au identificat trei feluri de acţiuni ale curenţilor de densitate: de suprafaţă, intermediare şi de fund.
Iarna afluxul mai rece şi mai dens decât apa lacului îşi formează un curent de fund. Primăvara afluxul conţi-
ne multe suspensii (care se sedimentează rapid) însă puţine substanţe dizolvate, iar temperaturile sunt sensibil egale,
ceea ce duce la crearea unui curent puternic de suprafaţă. Vara afluxul descreşte ca debit, însă salinitatea sa creşte
apreciabil iar circulaţia este intermediară. Toamna afluxul fiind mai rece, el pătrunde sub forma unui curent de fund
până întâlneşte apa mai grea stratificată anterior.
Stratificarea termică. Unul din cele mai importante efecte ale diferenţelor de densitate este stratificarea ter-
mică. Acest fenomen în care factorii fizici, chimici şi biologici aduc importante modificări ale caracteristicilor chi-
mice ale apei influenţează în special folosinţele din lac şi mai ales din aval. Stratificarea termică se stabileşte în gene-
ral în lacurile adânci în zonele cu variaţii apreciabile de temperatură.
Caracteristicile fizico-chimice. Cercetările privind evoluţia caracteristicilor fizico-chimice ale apelor din la-
curile de acumulare au arătat că:
- alcalinitatea se stabileşte după primul an;
- conductibilitatea şi concentraţia în fier au tendinţa de descreştere (în timp şi se stabilizează după o perioa-
dă relativ lungă);
- concentraţia în mangan creşte cu vârsta acumulării chiar după o perioadă de 30-40 ani;
- există indicaţii că atât concentraţia în fier cât şi cea în mangan depind mai mult de durata condiţiilor anae-
robe decât de îmbătrânirea lacului.
Deşi în lacurile de acumulare efectele favorabile sunt apreciabile (descreşterea turbidităţii, numărului de
bacterii, consumului biochimic de oxigen, atenuarea variaţiei în substanţe dizolvate) apar şi efecte nefavorabile une-
ori deosebit de grave în ceea ce priveşte gustul şi mirosul apei, concentraţia în fier şi mangan, a hidrogenului sulfurat
şi mai ales scăderea oxigenului dizolvat în apă, în straturile de mijloc şi de fund. În acest fel apa de la fundul lacului
cu un conţinut redus de oxigen dizolvat, are un efect similar cu acela al unui curs de apă în aval de o sursă de poluare
şi uneori pe distanţe de până la 20-25 km sau chiar mai mult. În aval de descărcarea acestor ape sunt necesare măsuri
speciale de reaerare.
Viteza apei. Reducerea vitezei în acumulări provoacă sedimentarea materiilor în suspensie şi limpezirea ac-
centuată a apei. Se realizează de asemenea şi reduceri ale culorii apei când aceasta este produsă de suspensii.
Evaporaţia. Evaporarea produsă de suprafeţe mari supuse căldurii solare provoacă creşterea concentraţiei în
săruri a apei lacuri lor de acumulare. În multe cazuri, în acumulările amplasate în regiunile muntoase şi în special în
munţii cristalini efectul evaporării este favorabil deoarece conţinutul de săruri al apei, uneori extrem de redus, îi im-
primă apei un caracter de agresivitate. În aceste cazuri, acţiunea de dizolvare a diferitelor minerale cu care apa vine
în contact este mai accentuată, producându-se un efect de îmbunătăţire al calităţii ei.
Efecte biologice. Un curs de apă este o unitate biologică în care viaţa se desfăşoară potrivit unor legi ecolo-
gice proprii. Amenajarea sa integrală, regularizarea parţială sau totală a albiei, compartimentarea sa prin baraje şi
crearea de lacuri de acumulare înseamnă modificări profunde aduse biotopului respectiv.
Limpezirea apei în lacurile de acumulare măreşte apreciabil posibilitatea de pătrundere a luminii solare, ce-
ea ce are ca efect dezvoltarea microorganismelor planctonice. Fenomenele biologice depind în mare măsură de cali-
tatea apei admise în lac, precum şi de modul de curgere a apei în acesta.
3.5.4.8. Lucrări de refacere a calităţii apelor din lacuri
Degradarea calitativă a multor lacuri naturale sau de acumulare a ridicat problema posibilităţii de prevenire
a proceselor dăunătoare care duc la o asemenea degradare.
O serie de încercări au fost efectuate prin amestecarea artificială a apei lacurilor a căror calitate nu era satis-
făcătoare din cauza stratificării.
Un procedeu experimentat a fost amestecare apelor prin insuflare de aer comprimat. Rezultatele au fost fa-
vorabile în special în privinţa conţinutului în hidrogen sulfurat şi în mangan. Amestecul are şi un efect de reducere a
dezvoltării algelor, în urma reducerii perioadei de staţionare a lor în zona tropogenă. Totuşi, sistemul de aerare trebu-
ie astfel realizat încât să nu producă agitarea substanţelor fertilizante care s-au sedimentat pe fundul lacului.
Un alt procedeu experimentat a fost sifonarea apei de adâncime, de obicei mai săracă în oxigen. A rezultat o
regresiune lentă a eutrofizării.
Au fost efectuate încercări de reducere a conţinutului de fosfor din apele lacurilor prin precipitare. În acest
scop au fost presărate pe suprafaţa lacului granule de sulfat de aluminiu astfel încât cel puţin 20% din produs să
246
ajungă pe fund înainte de dizolvare. Experienţa a fost efectuată pe un lac de adâncime foarte mică (cca. 3 m). În ur-
ma unor tratări cu 60 g/m2 într-o primă fază şi cu 100-120 g/m2 într-o a doua fază s-a realizat o reducere cu 50% a
fosforului solubil şi o reducere cu 80% a planctonului.
Adeseori se aplică şi măsuri directe de distrugere a anumitor organisme. Astfel, s-a utilizat sulfatul de cupru
pentru a împiedica dezvoltarea excesivă a algelor sau altor plante acvatice. În ultimii ani s-au aplicat şi erbicide or-
ganice. În afară de alte efecte ale acestor substanţe este de remarcat că procedeul nu elimină cauza primară a
eutrofizării care este excesul de substanţe nutritive. Adeseori, efectul unor asemenea măsuri a fost de a distruge o
anumită specie de alge, pentru ca ulterior să se dezvolte alte specii mai rezistente.
În ultimii ani au fost încercate diferite metode biologice de luptă împotriva eutrofizării. Acestea caută să re-
stabilească un nou echilibru ecologic în noile condiţii create. În loc de a urmări împiedicarea dezvoltării algelor,
aceste metode urmăresc să găsească mijloace de a distruge algele după dezvoltarea lor, frânând dezvoltarea lor exce-
sivă şi eliminând efectele negative ale descompunerii lor fără a renunţa la rolul lor de a consuma substanţele nutriti-
ve. Dintre aceste metode se menţionează cele de creştere a unor peşti algofagi sau de dezvoltare a unor viruşi paraziţi
ai cyanophyceelor.
3.5.5.Lucrări de gospodărire a apelor subterane

Până de curând s-a menţinut concepţia că pentru straturile subterane ca lucrări de gospodărire erau suficien-
te determinările unor debite minime capabile să susţină prelevările din strat pentru diverse folosinţe.
Progresiv s-a ajuns la constatarea că straturile subterane constituie nu numai un mediu de acumulare a apei
ci şi un mediu de propagare a substanţelor poluante în masa apei subterane.
În general, o parte din straturile subterane funcţionează şi în mod natural similar unor lacuri de acumulare.
De aceea este posibil ca pentru utilizarea acestor straturi să nu se ia în considerare numai debitele minime ci să se
ţină seama de variaţiile în timp ale debitelor capabile ale stratului. În acest fel se ajunge la noţiunea de gospodărire a
straturilor subterane în starea lor naturală. Dificultatea majoră care stă în faţa unor asemenea studii o constituie lipsa
de date suficient de exacte. Observaţiile sistematice de lungă durată ale reţelelor hidrogeologice, în România sunt
abia în curs. Chiar dacă se dispune de asemenea date, trebuie avute la dispoziţie şi alte elemente asupra modului de
alimentare a straturilor subterane, pentru a putea efectua calcule de bilanţ ale acestora. De aceea, acest mod de calcul
nu este încă extins pe scară largă.
Pentru menţinerea şi împrospătarea rezervelor de apă subterană se încercă prin diferite metode să se spo-
rească cota parte care se infiltrează în subteran. Un asemenea efect îl au în special măsurile de reţinere a apelor pe
versanţi, care în acelaşi timp, asigură efecte de combaterea eroziunii solului.
De cele mai multe ori însă suplimentarea resurselor de apă subterană se realizează prin realimentarea artifi-
cială a straturilor subterane. Această realimentare are un triplu scop: pretratarea apei prin procesul de infiltrare de la
suprafaţă până în stratul subteran; acumularea apei în straturile subterane pentru a fi reutilizată în perioadele de ape
mici; utilizarea straturilor acvifere ca reţea de distribuţie .
Există următoarele metode de realimentare a straturilor subterane: infiltraţia forţată; răspândirea apei la su-
prafaţa solului; ridicarea nivelului râului; alimentarea prin puţuri; schimbul de apă dintre straturi acvifere diferite.
Infiltraţia forţată se realizează prin coborârea nivelului apelor subterane în vecinătatea unui curs de apă, ast-
fel încât să se sporească gradientul hidraulic. Infiltraţia forţată nu constituie în sine un mijloc de gospodărire al apelor
subterane, deoarece din cele trei avantaje ale soluţiei nu face apel decât la cea de reducere a tratării; captarea
făcându-se în imediata vecinătate a râului, astfel încât volumul acumulării subterane este neglijabil, iar distanţa pe
care acviferul este utilizat ca mediu conductor este de asemenea foarte redusă.
Apa captată din puţ nu provine în întregime din apa de suprafaţă o parte fiind afluentă din spre versant prin
straturile subterane. În calculele de gospodărire a apelor de suprafaţă trebuie însă admis că întreaga cantitate captată
afectează resursele de suprafaţă deoarece, în regim natural aportul subteran alimenta râul, pe când în regim amenajat
această alimentare dispare.
Răspândirea la suprafaţă constituie soluţia cel mai frecvent utilizată când se intenţionează realimentarea
straturilor freatice. În general, apa prelevată din cursurile de apă este condusă pe suprafeţele de infiltraţie cu ajutorul
unor şanţuri realizate pe teren permeabil din care apa se scurge spre straturile subterane.
Uneori, pe terenurile agricole, se utilizează procedeul de a crea inundaţii artificiale (provocate) ale terenuri-
lor agricole în afara perioadei de vegetaţie, în timpul iernii, Această metodă este denumită şi metoda de realimentare
a straturilor subterane prin inundare. Soluţia este în general simplă, însă poate fi aplicată numai pentru ape cu conţi-
nut redus de suspensii.
Ridicarea nivelului râului constituie o soluţie posibilă însă rareori utilizată, deoarece impune realizarea si-
multană a unei multitudini de condiţii favorabile. Dacă se realizează o barare a albiei pentru folosinţe, infiltraţiile în
247
straturile subterane pot constitui un efect secundar favorabil şi nu neapărat o pierdere de apă cum se consideră de
obicei.
Alimentarea straturilor subterane prin puţuri se utilizează în situaţiile în care la suprafaţa solului există stra-
turi impermeabile care împiedică utilizarea procedeului de infiltrare prin răspândire. În acest scop se forează puţuri
care străpung straturile impermeabile, atingând straturile acvifere. Apa este pompată în straturi prin intermediul aces-
tor puţuri. Aceleaşi puţuri se utilizează de cel mai multe ori în perioadele deficitare pentru extragerea apei. Însă în
acest caz însă se utilizează numai capacitatea de acumulare a apei din stratul subteran, fără să se obţină un efect de
purificare prin filtrare.
Interschimbul de apă dintre două straturi subterane este o soluţie rar utilizată, care are drept scop acumula-
rea apei în straturile mai adânci dacă straturile de suprafaţă nu au capacitatea de înmagazinare suficientă. În acest
scop se realizează puţuri duble din care cel superior serveşte la captarea apei din stratul superior, alimentat mai pu-
ternic de la suprafaţă iar cel inferior serveşte fie la alimentarea stratului inferior fie la extragerea apei din acesta.
3.5.6 Stadiul gospodăririi apelor din arealul reşedinţelor de judeţ ale Moldovei
Apele de suprafaţă cu scurgere permanentă de pe teritoriul municipiului Botoşani sunt re-
prezentate de pârâul Sitna cu afluentul său pârâul Luizoaia şi pârâul Dresleuca cu afluentul său
pârâul Teascu. Apele de suprafaţă cu scurgere nepermanentă sunt reprezentate de torenţii locali
care devin activi în perioadele bogate în precipitaţii sau care sunt generaţi de izvoare de coastă
având emergenţa la limita platoului natural, pe care este dezvoltat municipiul Botoşani. Aceşti
torenţi favorizează declanşarea fenomenelor de instabilitate, în special alunecările de teren, fe-
nomenele de eroziune din propriul bazin cât şi ravenarea şi sculptarea marginilor platoului natu-
ral, cu o valoare peisagistică ridicata. Apele de suprafaţă stagnante sau cu scurgere impusă sunt
reprezentate de iazuri, bălţi şi smârcuri.
Iazurile, deşi constituie amenajări hidrotehnice prin poziţia şi suprafaţa lor cât şi prin rolul
lor deosebit în irigaţii, în atenuarea viiturilor şi dezvoltarea bazinelor piscicole, reprezintă ele-
mente de peisaj specifice Câmpiei Moldovei, judeţului şi municipiului Botoşani. Astfel, pe pârâul
Sitna există iazul Cătămărăşti cu suprafaţa de 160 ha şi volumul acumulării de apă de 14 milioane
m3; pe pârâul Luizoaia există iazurile Lipca, Jalba şi Luizoaia având suprafaţa totală de 15 ha; pe
pârâul Dresleuca există iazul Curteşti cu suprafaţa de 39 ha, iar pe pârâul Teascu există iazul Ga-
vril cu suprafaţa de 10 ha. Bălţile, smârcurile şi tufărişurile ocupă 23 ha din albia majoră a pârâu-
lui Luizoaia.
Situaţia amenajărilor hidrografice a cursurilor de apă din zona municipiului Botoşani este
redată în tabelul nr.3.6
Tabel 3.6 Situaţia amenajărilor hidrografice a cursurilor de apă din zona municipiului Botoşani
Suprafaţa Lungimea
Nr. Denumirea Debit maxim cu Suprafaţa acumulărilor Volumul acumulărilor Lucrări hidrotehnice şi de apăra-
bazinului cursului
Crt. cursului de apă 2 p = 1% (m3/s) de apă permanente/ha Permanente Vacmil. m3 re existente cu influenţă locală
Sb (km ) L (km)
- Acumularea Cătămărăşti
valea Sitna
1. 940 78 480 1082 21,3 - Regularizare albie 3 km
(1,5 km nefinalizaţi)
- Amenajare piscicolă Lipca
- Amenajare piscicolă Jalba
2. p. Luizoaia 40
14 7 15 5,0 -Amenajare piscicolă Luizoaia
din canalizare
-Regularizare albie
( 5 km nefinalizaţi)
-Amenajare piscicolă Curteşti
3. p. Dresleuca 135 27 95 39 8,5 -Regularizare albie pe
ambele maluri cu 12 km
-Amenajare piscicolă Gavril
4. p. Teascu 11 7 25 10 3,0
-Regularizare albie cu 3 km
Cursul principal de apă ce străbate de la nord vest la sud est municipiul Suceava şi-l îm-
parte în două părţi este râul cu acelaşi nume care face parte din bazinul hidrografic Siret.
248
Râul Suceava este afluentul din partea dreaptă al Siretului. Pe partea dreaptă a râului se
dezvoltă oraşul Suceava iar pe partea stângă cartierele sale Iţcani şi Burdujeni.
Între cele două zone principale de locuit se află zona industrială Valea Sucevei, amplasată
în albia majoră a râului amintit.
Râul Suceava primeşte următorii afluenţi, în zona municipiului: din partea dreaptă – pâra-
iele Săliştea, Şcheia, Cetăţii şi Ipoteşti; din partea stângă – pâraiele Pătrăuceanca, Hucu, Mitoc,
Vatafu, Velniţa şi Plopeni.
Două din aceste pâraie, pe anumite porţiuni sunt introduse în canale de beton. Astfel, pâ-
râul Velniţa pe o porţiune de circa 650 m, în zona ansamblului de locuinţe Cuza Vodă, este intro-
dus într-un canal de beton de formă trapezoidală şi acoperit cu dale de beton, iar pârâul Cetăţii, pe
o distanţă de 2900 m este introdus într-un canal de tip clopot, cu două compartimente: unul pen-
tru ape uzate şi unul pentru apele acestui pârâu.
Râul Suceava este îndiguit pe ambele părţi, pe o lungime de aproape 4000 m, între podul
peste râu de pe DN 2 şi staţia de epurare din aval de localitate. Îndiguirea lui a fost realizată prin
anii 1969-1970 cu scopul de a împiedica pătrunderea apelor din viituri în incintele industriale din
zonă. În anul 1993 s-au făcut lucrări de consolidare a albiei râului Suceava în zona podului de la
Iţcani care au constat în construcţia unui dig de 0,1 km şi din consolidarea a 0,2 km mal (ambele
maluri).
Volumul mediu anual de apă transportat de aceste râu este de 410 mil. m3, iar volumul
undelor de viitură, de exemplu cu asigurarea de 1% este 248 mil. m3. Deoarece, dimensonarea
digurilor a fost făcută după STAS-uri ce acum sunt depăşite, este necesară refacerea acestor cal-
cule şi pofilele hidrologice, conform STAS-ului nou, elaborat după inundaţiile catastrofale ce au
avut loc în ţara noastră în anul 2002.
Pentru alimentarea cu apă a zonei industriale şi a unor cartiere din Iţcani şi Burdujeni este
prevăzută o acumulare de apă (un lac de acumulare) pe valea pârâului Dragomirna. Această acu-
mulare este alimentată cu apă prin pompare, din râul Suceava de la barajul priză amplasat pe râu
în apropierea localităţii Mihoveni.
Teritoriul municipiului Iaşi se află în bazinul hidrografic al râului Bahlui. Suprafaţa bazi-
nului Bahlui este de 1967 km2 cu un debit anual de 66 m3/s. Pe teritoriul administrativ al munici-
piului Iaşi se găsesc următorii afluenţi ai Bahluiului:
- mal stâng: pârâul Lupului, Fundul Văii, Cacaina, Ciric, Chiriţa, Orzeni;
- mal drept: Nicolina, Vămăşoaia.
Pe cursul apelor ce străbat oraşul Iaşi se găsesc acumulările:
- în nord - Vânători, Cârlig, Aroneanu, Ciric şi Chiriţa;
- în sud - Cornet, Ezăreni, Bârca, Ciurbeşti, Ciurea.
Ca şi acumulări nepermanente enumerăm: Vânători, Cârlig, Cornet, Bârca şi Ciurea.
Pentru apărarea împotriva inundaţiilor au fost realizate: 12 acumulări permanente, 5 acu-
mulări nepermanente, amenajarea cursurilor de apă, în lungime de aproximativ 40 km,
realizându-se un coeficient de regularizare a stocului multianual de 45%, iar volumul total reţinut
este de 219 mil. m3.
Principalele lucrări de desecări executate pe terenuri cu exces de umiditate sunt în nordul
municipiului (12) şi în sud (9) având cumulat un debit de 12.590 l/s evacuat prin pompare şi un
debit de 23.270 l/s evacuat gravitaţional.
Pentru suplimentarea necesarului de apă în agricultură au fost create următoarele sisteme
de irigaţii
- Amenajare Rediu din sursa râului Fundu Văii;
- Amenajare Rediu-Miroslava din sursa râului Fundul Văii;
249
- Amenajare Ferma Galata din sursa râului Ezăreni;
- Amenajare Ezăreni din sursa râului Ezăreni;
- Amenajare Ferma Cotu Morii din sursa râului Chiriţa;
- Pepiniera Cotu Morii din sursa râului Jijia.
Alături de râul Bistriţa, (care străbate oraşul pe o distanţă de aproximativ 7 km) municipi-
ului Piatra-Neamţ deţine şi acumularea lacustră Bâtca Doamnei, acumularea tampon "Recon-
strucţia", azi "Pergodur" şi canalul hidroenergetic din aval.
Afluenţii râului Bistriţa din zona municipiului Piatra-Neamţ sunt Doamna şi Cuejdiul care
provin din zona montană. Tot din zona montană dar de ordin secundar cu debite permanente sau
semipermanente trebuie nominalizate pâraiele Sărata, Borzogheanul, Cărbunoasa şi Mănăstirea.
Râul Bistriţa care se află în partea de sud a municipiului este regularizat în zona oraşului
(în dreptul cartierului Vânători nu este regularizat în întregime).
Se preconizează că, în momentul începerii amenajării malul stâng al râului Bistriţa, în
dreptul cartierului Vânători, se vor face şi amenajările necesare pentru o zonă de agrement. În
partea de est a oraşului există canalul de fugă al hidrocentralei Roznov.
Pârâul Cuejdi care străbate municipiul de la nord la sud este regularizat în zona oraşului,
dar secţiunea regularizării şi deschiderea podurilor sunt subdimensionate. Aceste lucrări de gos-
podărire subdimensionate pot fi cauza producerii unor inundaţii la viiturile excepţionale din tim-
pul ploilor torenţiale cu intensităţi de peste 2 mm/min şi durate ce depăşesc 15-30 minute. Însă
răspunzătoare pot fi şi mărimea mică a bazinului de recepţie, panta crescută şi procentajul scăzut
al fondului forestier.
Deşi regimul scurgerii lichide aparţine tipului Est Carpatic, cu ape mari şi viituri la sfârşi-
tul primăverii şi începutul verii, în muncipiu, lucrările pentru apărare contra inundaţiilor sunt abia
la stadiul de propuneri. Astfel au fost propuse executarea unor şanţuri de gardă pentru captarea
apelor de pe versanţi şi regularizarea cursului Cuiejului de la intersecţia Orhei-Mihai Viteaz spre
nord până la limita intravilanului.
De asemenea pârâul Frăsinel (singura arteră hidrografică din sectorul subcarpatic a muni-
cipiului) care se caracterizează printr-un grad mare de torenţialitate este amenajat doar pe o porţi-
une de 1,5 km din cei 4 km pe care îi străbate pe teritoriul municipiului.
Reţeaua hidrografică a municipiului Vaslui este reprezentată prin ape subterane şi de su-
prafaţă, dar care nu satisfac în totalitate cerinţele social – economice ale acestei zone în curs de
dezvoltare. Reţeaua hidrografică a zonei municipiului Vaslui este constituită din râul Bârlad cu
afluenţii săi Vasluieţ şi Racova, oraşul aflându-se la confluenţa celor două pâraie. Vasluieţul pri-
meşte ca afluent pe teritoriul municipiului pârâul Delea. Râul Bârlad străbătea oraşul Vaslui până
la regularizarea acestuia în perioada 1970-1975, în albia veche a râului Bârlad curge în prezent
pârâul Delea.
Râul Bârlad este regularizat şi are un debit mediu de Qmed = 1,98 m3/s, iar debitul maxim
Qmax = 350 m3/s. Debitul minim cu asigurarea de 90% este de 0.007 m3/s.
Râul Racova are Qmed = 0,42 m3/s, iar Qmax = 130 m3/s, debitul fiind regularizat după
execuţia acumulării Puşcaşi care asigură apă industrială pentru zona Rediu.
Râul Vasluieţ este regularizat cu un debit mediu aval de Vaslui de 0,935 m3/s. Pe râul
Vasluieţ este construită acumularea Soleşti, în amonte, la 16 km de Vaslui, cu un volum de
18.000.000m3. Aval de barajul Soleşti se asigură un debit minim de 10 l/s.
Acumularea Soleşti este folosită pentru alimentare cu apă a municipiului Vaslui.
Pentru coborârea pânzei freatice în zona de deviere a traficului greu, pe valea Vasluieţului
s-au executat lucrări de drenaj şi şanţuri de desecare.
250
Pârâul Delea este regularizat parţial, regularizarea albiei acestuia s-a prin cele două acu-
mulări existente Delea 1şi Delea 2 din zona de Nord a localităţii.
Pe râul Racova este construit barajul de la Puşcaşi şi acumularea de 6.000.000 m3.
Intravilanul municipiului Bacău este străbătut de la nod-vest spre sud-est, de fosta albie
majoră a râului Bistriţa, transformată şi amenajată hidroenergetic sau pentru agrement. Meandrele
Bistriţei au fost rectificate şi amenajate prin construirea de baraje şi diguri marginale prin realiza-
rea lacurilor de acumulare Lilieci (410 ha), Şerbăneşti (210 ha) şi Bacău (Bacău I , Bacău II) şi a
unui lac de agrement. De asemenea pentru funcţionarea optimă a hidrocentralei Bacău II s-a rea-
lizat o derivaţie sub forma unui canal ce colectează şi conduce apa (din Bistriţa şi Siret) spre hi-
drocentrală.
În ceea ce priveşte îndiguirile, trebuie menţionata zona Izvoare, cu un dig de peste 7 km
lungime, protejând o mare suprafaţa de teren în care se află amplasate numeroase obiective indus-
triale.
Râurile Bîrnat şi Negel ce îşi înscriu parcursul pe teritoriul municipiului Bacău, curg pe
terasa de luncă a Bistriţei, fapt ce conduce la pante mici de scurgere, cu creşteri importante de
niveluri în timpul viiturilor, motiv pentru care albiile lor au fost regularizate pe teritoriul oraşului
pe o lungime de aproximativ 5 km.
Conform studiului realizate de Urbanproiect - Bucureşti privind „Zonele de risc natural
din judeţul Bacău” în municipiul Bacău nu există riscul de producere a inundaţiilor.
Municipiul Galaţi este aşezat între confluenţele Prutului şi Siretului cu Dunărea. Lucrările
de gospodărire şi amenajare a acestor ape, au debutat la începutul secolului al XVIII-lea cu ame-
najările hidrotehnice de pe Dunărea maritimă şi au fost continuate, etapizat, până în zilele noastre
mai puţin în ultimii 10 ani. Aceste lucrări au contribuit din plin la reducerea gradului de produce-
re a inundaţiilor pe teritoriul municipiului Galaţi.
În jurul municipiului Galaţi lucrările de gospodărire a apelor au mărimi impresionante.
Spre exemplu, există îndiguiri de 51 km, regularizări de albii pe 53 km, consolidări de mal pe 9
km. Pe lângă acestea sunt şi lucrările de dragare, balizare, construire a cheiurilor şi docurilor de
pe Dunăre.
În Municipiului Focşani, datorită situării la distanţe destul de mari faţă de cursurile de apă
(râul Milcov curge la circa 2 km şi râul Putna are albia la 5 km de oraş), lucrările de gospodărire
a apelor se rezumă la întreţinerea podurilor şi viaductelor. Însă în jurul oraşului lucrările sunt
numeroase. Principalele lucrări de îndiguire sunt prezentate în tabelul nr.3.7
Tabel 3.7
Capacitate
Nr Denumire îndiguire
(km)
1. Dig Calieni - Năneşti 17.300
2. Dig Calieni – Năneşti 9.600
3. Dig Siret, Vadu Roşca 12.500
4. Dig Nămoloasa- Maicăneşti 6.700
5. Dig Râmnicu Sărat - Râmniceni 25.800
Principalele lucrări de regularizare sunt prezentate în tabelul nr.3.8
251
Tabel 3.8
Nr. Capacitate
Denumire lucrare de regularizare
crt. (km)
1. Regularizarea râului Râmnicu Sărat la Jitia 5.00
2. Regularizarea râului Milcov la Odobeşti 4.90
3. Regularizarea râului Verdea la Racoasa 7.50
4. Regularizarea râului Suşiţa la Campuri 6.00
5. Regularizarea râului Putna la Vidra 6.80
Principalele lucrări de apărări şi consolidări de maluri sunt prezentate în tabelul nr. 3.9
Tabel 3.9
Nr. Capacitate
Denumire lucrare
crt. (km)
1. Consolidare mal Siret la Vadu – Roşca 4.67
2. Consolidare mal Siret la Naneşti 1.80
3. Apărare mal Siret la Suraia 1.29
4. Consolidare mal Milcov la Rastoaca 2.70
5. Consolidare mal Putna la Vânători 3.30
Concluzii
Urbanizarea constituie, fără îndoială, una din trăsăturile caracteristice ale civilizaţiei con-
temporane.
Procesul de urbanizare în Moldova a avut un ritm diferit faţă de alte zone ale ţării şi nu a
atins aceeaşi amploare pe întreg spaţiul est-carpatic. Astfel, apar diferenţe majore între sudul şi
nordul zonei, desigur între mediul urban şi cel rural, între oraşe şi oraşe reşedinţă de judeţ, dar şi
între reşedinţele de judeţ.
Una dintre problemele dificile (mai mult de natură teoretică) cu privire la istoria unui oraş
este şi aceea a precizării momentului când aşezarea rurală a devenit o aşezare urbană.
În Moldova transformarea oraşelor reşedinţă de judeţ din aşezări rurale în aşezări urbane a
fost un proces treptat şi îndelung, fiind influenţat de factori ca: existenţa unei pieţe de schimb,
dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului, funcţia administrativă sau militară. Acestea au con-
dus la concentrarea locuirii.
Ca o concluzie asupra relatărilor cu privire la trecerea de la viaţa rurală la cea urbană a
oraşelor municipii reşedinţă de judeţ din Moldova, se poate remarca faptul că geneza acestor ora-
şe este fără îndoială de căutat şi în poziţia lor geografică, în raport cu reţeaua de căi comerciale şi
integrarea lor în circuitul comerţului internaţional. De asemenea, se observă cum se îmbină fac-
torii fizici şi economici care pun în valoare posibilităţile complementare a trei unităţi geografice
adiacente: munte, podiş, câmpie.
Mutaţiile care s-au produs în ultimii ani la nivelul oraşelor Moldovei şi în special la nive-
lul reşedinţelor de judeţ, pot fi rezumate astfel:
252
- reducerea creşterii economice după '90;
- o relativă încetinire a creşterii urbane după '90 şi chiar stoparea acestei creşteri după
'94-'95;
- începerea fenomenului de periurbanizare '96-'97; tendinţa de creştere a numărului lo-
cuinţelor individuale;
- după anul 2000 se înregistrează o uşoară creştere economică, survenită probabil în
urma creşterii coeficientului de siguranţă în afaceri al României. Pe fondul acestei
creşteri economice au loc importante investiţii în domeniul privat. În aceste condiţii,
populaţia din reşedinţele de judeţ, care în perioada comunistă au cunoscut o creştere
mare, a început să înregistreze un fenomen invers, de descreştere şi de mişcare către
periferie şi zonele periurbane.
După 1990, modificările economice, sociale şi de natură spaţială au afectat semnificativ
dezvoltarea urbană în România. Multe oraşe se află în declin datorită lipsei de viabilitate a bazei
economice sau datorită migraţiei populaţiei tinere şi îmbătrânirii populaţiei. Una dintre probleme-
le acute ale ultimilor 16 ani o reprezintă aspectele calitative ale vieţii urbane. Din acest motiv, dar
şi din raţiuni de ordonare şi orientare a politicilor naţionale în domeniul dezvoltării urbane, au
fost stabilite prin acte normative ierarhii în reţeaua de aşezări urbane a României şi criterii de în-
cadrare în raport cu anumite standarde de echipare socială şi tehnico – edilitară. Actul normativ
de referinţă este legea 351 /2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional -
Secţiunea a IV- a - Reţeaua de localităţi. Rangurile urbane stabilite prin această lege sunt:
a) rangul 0 - capitala României, municipiu de importanţă europeană;
b) rangul I - municipii de importanţă naţională, cu influenţă potenţială la nivel european;
c) rangul II - municipii de importanţa interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de echilibru în
reţeaua de localităţi;
d) rangul III - oraşe;
Luând în considerare clasificarea menţionată, precum şi clasificările care au folosit crite-
riul prosperităţii sau forţa de atracţie a oraşelor (V. Tufescu, 1946, 1957), dar mai ales rolul lor în
viaţa economico-socială a ţării (V. Cucu, 1970), ţinând totodată seama de mărimea demografică a
aşezărilor urbane, care constituie o măsură a influenţei lor în teritoriu, se poate stabili o anumită
clasificare a reşedinţelor de judeţ din Moldova.
Astfel, se deosebesc: localităţi de rangul I (municipii de importanţă naţională şi europea-
nă) Galaţi, Bacău şi Iaşi şi localităţi de rangul II (municipii de importanţă regională, judeţeană
sau cu rol de echilibru în reţeaua de localităţi) Suceava, Botoşani, Piatra Neamţ, Focşani, Vaslui.
Sub aspectul relaţiei dintre nivelul urban al municipiilor reşedinţă de judeţ din Moldova şi
problematica apelor existente, necesare, utilizate şi evacuate, o ierarhizare sui generis ar putea să
propună următoarea ordine: Galaţi, Iaşi, Bacău, Focşani, Piatra Neamţ, Suceava, Botoşani, Vas-
lui. Această ierarhizare reflectă, într-o măsură veridică atât potenţialul de apă disponibilă, cât şi
modul în care el este valorificat, atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ.
253
CAPITOLUL 4
Calitatea apelor potabile din municipiile reşedinţă de judeţ ale Moldovei
Există foarte puţine date concludente asupra calităţii apelor potabile din municipiile
reşedinţă de judeţ ale Moldovei. Multe informaţii sunt nepublicate şi astfel greu accesibile,
altele sunt publicate în rezumat sau fără indicarea exactă a locului şi datei recoltării şi a altor
elemente indispensabile unei corecte interpretări, (practică impusă înainte de 1989 inclusiv în
publicarea datelor ştiinţifice), adesea prezentate abstract, fără legătură cu cazul studiat.
Adesea, datele oficiale mai vechi, nu prezintă încredere, existând alterări voite (pentru
prezentarea cosmetizată a realităţilor), înregistrări fictive (prin interpolare, pentru a masca lip-
sa unor date) sau chiar lipsă de date.
Multe baze de date sunt incomplete ori s-au pierdut.
Alte dificultăţi ale demersului se datorează faptului că, în timp, s-au modificat diverse
standarde, metode de analiză, unităţi de măsură. S-au înregistrat şi situaţii când instituţii dife-
rite au utilizat metodologii diferite, în acelaşi an, sau instituţii care nu au fost consecvente în
tehnicile utilizate, adesea din motive obiective (de exemplu, cazul analizelor biologice -
saprobitatea).
Toate aceste elemente au îngreunat mult compararea şi interpretarea datelor obţinute.
Accesul la informaţii se dovedeşte, de asemenea, extrem de dificil. Dacă înainte de
1989 problema principală era includerea multora în sfera secretului de stat sau de serviciu, în
perioada actuală dificultatea principală o reprezintă regimul de siguranţă şi protejarea surselor
de eventualitatea unui atac terorist. Un alt impediment în obţinerea datelor s-au dovedit a fi
inerţia unor structuri birocratice, limitările abuzive pentru motive de secret comercial, dar
foarte adesea lipsa unor mecanisme şi proceduri de acces la informaţii, lipsa de timp şi perso-
nal a instituţiilor în cauză, numărul limitat de exemplare, pierderea totală a bazelor de date şi
arhivelor, dezorganizarea sau inaccesibilitatea acestora (spre exemplu, o instituţie, după muta-
rea în noul sediu, şi-a ţinut arhiva trei ani nedespachetată, în saci).
În multe situaţii, dificultatea accesului la puţina documentaţie existentă se explică prin
faptul că documentele în cauză indică sau confirmă ilegalităţi, cu posibile implicaţii discipli-
nare administrative, civile şi chiar penale.
De asemenea, accesul la obiective a căror activitate specifică este edificatoare în ceea
ce priveşte procesul de potabilizare al apei (fronturi de captare, staţii de tratare, de clorinare
de pompare) a fost strict restricţionat. Pentru realizarea de fotografii sau pentru obţinerea in-
formaţiilor a fost necesară obţinerea unor autorizaţii speciale. Uneori aceste autorizaţii nu s-au
putut obţine, impunându-se folosirea unor surse de informare neoficiale.
O altă problemă, în demersul analitic asupra calităţii apei în oraşele reşedinţă de judeţ,
a fost alegerea parametrilor de calitate reprezentativi ai apei, deoarece analiza tuturor indica-
torilor cunoscuţi nu este realizabilă pe cont propriu. Pentru analizele fizice costurile sunt mici,
în schimb, analizele chimice presupun costuri mari impuse de necesarul de reactivi şi instru-
mentar. Acolo unde ar exista totuşi resursele necesare apare o altă problemă: există o mare
diversitate de compuşi organici ce nu pot fi izolaţi, identificaţi şi dozaţi, găsindu-se în ape
doar întâmplător iar depistarea necesitând aparatură analitică avansată. De aceea, în cadrul
tuturor analizelor de calitate a apei, atât la intrare în staţie (apa în stare naturală), cât şi la ieşi-
rea din staţie (apa potabilă), am evidenţiat doar acei parametri consideraţi direct relevanţi şi
care informează şi despre nivelul sau probabilitatea prezenţei altor compuşi, inclusiv a unora
foarte toxici sau infecţioşi.
În mod normal, mai ales în cazul apelor potabile, recoltările de probe se fac de trei ori
în 24 ore. Acest lucru nu se realizează însă la nici un complex de potabilizare a apei din Mol-
dova. De aceea, în cadrul acestui capitol au fost prezentate numai rezultatele medii anuale ale
254
examenelor de laborator făcute asupra parametrilor de calitate ai apei atât la intrarea cât şi la
ieşirea din complexul de potabilizare.
Parametrii de calitate folosiţi pentru caracterizarea gradului de potabilitate al apelor
sunt enumeraţi şi definiţi în Legea nr. 458 din 8 iulie 2002 privind calitatea apei potabile.
4.1. Interpretarea şi corelarea parametrilor de calitate ai apelor potabile sau poten-

ţial potabile. Aspecte generale
4.1.1. Indicatori fizici şi chimici
Nivelul acidităţii este exprimat de pH, astfel: pH 7 înseamnă ape neutre, sub 7 apele sunt acide iar peste
7 sunt bazice. Scăderea pH-ului apare cel mai frecvent prin ploi acide, ape de mină sau alte deversări acide.
Această scădere atrage creşterea solubilităţii metalelor grele şi posibila mobilizare a lor din sedimente, ceea ce
impune analize atente. La pH sub 6 mor multe organisme vii şi altele pot fi afectate letal (peştii). Aceasta impune
pentru evaluare analize biologice asupra nectonului. Scăderea pH-ului duce de regulă la scăderea oxigenului di-
zolvat iar pH-ul alcalin poate provoca dermatite sau conjunctivite.
Conductivitatea electrică specifică indică nivelul salinităţii apei şi determinarea ei este o metodă como-
dă de măsură în ansamblu a sărurilor.
Încărcarea cu substanţe organice se evaluează sectorial, prin determinarea unora dintre categoriile res-
pective, cum sunt "substanţele extractibile" (de regulă cele petroliere) dar global se evaluează indirect. Determi-
nând reziduul uscat (reprezentând suma substanţelor organice şi anorganice) şi apoi calcinându-l, se poate obţine
prin diferenţă, cantitatea de substanţele organice. Mai frecvent este folosită însă determinarea unor indicatori ca:
- consumul chimic de oxigen CCO (metoda cu permanganat de potasiu, CCO-Mn, metoda cu bicromat
de potasiu, CCO-Cr);
- consumul biochimic de oxigen, CBO după 5 zile la 200C (CBO5);
- oxigenul dizolvat şi saturaţia în oxigen a apei.
Aceste analize nu sunt totdeauna relevante, întrucât frecvent apar neajunsuri şi chiar se creează confuzii.
Spre exemplu:
Analizele consumului biochimic de oxigen CBO5 arată numai substanţele care s-au degradat biochimic
în 5 zile (nu şi pe cele care sunt degradabile biochimic, dar mai lent) şi numai cele la 200C (dar mai sunt unele
care la alte temperaturi se degradează altfel). Aceste analize nu dau indicaţii despre toxicitatea respectivelor sub-
stanţe. De asemenea nu tot consumul de oxigen este biochimic. Mult oxigen se consumă la nitrificarea amoniu-
lui. La interpretări trebuie ţinut cont că, în apă, mult oxigen se consumă noaptea, prin respiraţia plantelor şi peşti-
lor.
Consumul chimic de oxigen (CCO) trebuie determinat cu catalizator, altfel dă indicaţii incomplete, căci
rămân neoxidaţi unii acizi şi alcooli organici.
Raportul CBO5 / CCO dă informaţii despre capacitatea de autoepurare biologică: dacă este peste 0,6
autoepurarea va fi uşoară, dacă este cuprins între 0,2-0,4 autoepurarea se va produce numai la regim termic favo-
rabil, iar la raport sub 0,2 nu se mai poate produce autoepurarea biologică.
O serie de substanţe chimice pot constitui indicatori complementari asupra poluării organice:
- Fosfaţii, când au concentraţii constant crescute, sunt de origine probabil telurică, dar creşterile tempo-
rare pot fi puse pe seama descompunerii substanţelor organice în urma unor impurificări fecale, agricole sau de
la detergenţi. În ţevi de plumb, la pH scăzut, fosfaţii sunt bineveniţi căci formează un strat cvasiprotector.
- Clorurile pot fi poluanţi naturali sau industriali, dar pot proveni şi din dejecţii.
- Sulfaţii pot fi şi ei de provenienţă telurică, în zone cu soluri cu gips sau cărbune brun, dar pot rezulta şi
din descompunerea substanţelor organice provenite din diferite impurificări, ca şi din ploile acide.
- Duritatea poate fi indicator de poluare organică, deoarece la descompunerea substanţelor organice se
produce CO2, care amplifică solvirea de săruri din sol.
Suspensiile, transportă de obicei şi mulţi poluanţi fixaţi pe ele, care astfel scapă dozărilor la analizele pe
apă filtrată. În plus, suspensiile au concentraţii foarte variabile în apele naturale, motiv pentru care gradul de
acurateţe a rezultatelor analizelor standard este mai redus.
4.1.2.Indicatori microbiologici
Contaminarea bacteriană se determină prin analize bacteriologice. Germenii patogeni nu se pot determi-
na direct decât extrem de dificil. De aceea se recurge la indicatori indirecţi, de probabilitate. În plus, recoltările
sunt supuse unor multiple erori, foarte greu de evitat. Determinarea coliformilor fecali şi streptococilor fecali
permite evaluarea originii umane a impurificării fecaloide, aspect deosebit de important, deoarece creşte probabi-
litatea prezenţei şi a altor germeni patogeni pentru om. Tot în acest sens se determină uneori bacteriofagii colici
şi tifici, specifici germenilor patogeni respectivi. Determinarea clostridiilor sulfit-reducătoare poate servi la veri-
ficarea eficienţei dezinfecţiei apei. În schimb nivelul coliformilor nu se corelează cu cel al protozoarelor şi viru-
surilor, neputând fi utilizat ca indicator pentru estimarea acestora. Poluarea fecaloidă se reflectă şi în indicatori
255
chimici, ce permit şi aprecierea dinamicii impurificării: amoniacul (NH3) indică poluare recentă, nitriţii (NO2),
una relativ recentă iar nitraţii (NO3)- poluare veche.
4.1.3. Indicatorii biologici

Una dintre metodele de studiu privind calitatea apelor este determinarea diverşilor indicatori biologici.
Ouăle de helminţi şi chisturile de giardia sunt indicator de poluare, deoarece provin din fecale. Chiar dacă numă-
rul lor este în limite admise, existenţa lor indică posibilitatea prezenţei germenilor patogeni. Pentru o evaluare
globală se pot obţine rezultate bune prin analiza cantitativă şi calitativ-relativă a comunităţilor acvatice, folosind
sistemul saprobic. La ora actuală în România se utilizează, de rutină, metoda Hans Knoepp, care determină "in-
dicele de curăţenie" şi clasifică apele în 7 categorii de saprobitate. Metoda este aplicabilă practic dar exactitatea
este criticată de unii cercetători.
Indicatorii biologici pot da informaţii şi despre poluarea în trecut şi evoluţia acesteia, prin analiza orga-
nismelor moarte, conservate în bentos. Analiza celor fosile din bazin permite chiar studii pe perioade foarte înde-
lungate.
4.1.4. Alţi factori

Interpretarea corectă a datelor organoleptice, fizice, chimice, bacteriologice şi biologice obţinute prin
analiza apei impune şi o bună cunoaştere a bazinului hidrografic, a naturii minerale a solului, a activităţilor an-
tropice, a surselor potenţiale de poluare şi a condiţiilor hidrometeorologice, în caz contrar existând riscul inter-
pretărilor eronate.
De asemenea cunoaşterea debitului apei permite corectarea valorilor concentraţiilor diverşilor poluanţi.
Ele pot părea nesemnificative din cauza diluţiei care se produce la debite ridicate, dar pot fi foarte mari la ape
scăzute. În afara situaţiei din momentul recoltării, este necesară cunoaşterea climei zonei, a nivelul de precipitaţii
(medie multianuală, variaţia sezonieră şi multianuală etc.) a debitului mediu, cu variaţiile sale sezoniere şi multi-
anuale.
Temperatura apei influenţează caracteristicile biologice şi microbiologice, precum şi sedimentarea şi
cantitatea de oxigen dizolvat, atât pe cale directă (difuzie) cât şi indirectă (producţie / consum). Contează şi vari-
aţia sezonieră a temperaturii, durata şi profunzimea îngheţului respectivului curs de apă şi nu doar starea la mo-
mentul recoltării.
Viteza de curgere influenţează biologic şi bacteriologic apa, la peste 1 m/s apreciindu-se că planctonul,
ca şi formele superioare de viaţă, sunt antrenate de curent, speciile vegetale şi animale prezente fiind special
adaptate unui asemenea regim de curgere. În aceste condiţii, analiza planctonică nu are relevanţă, iar influenţele
din aval nu se resimt în amonte nici sub aspect biologic.
Morfologia albiei se implică şi ea destul de puternic în caracteristicile apei. Pragurile şi alte denivelări
ale talvegului (respectiv – cascadele) împiedică migrarea unor specii, contribuind însă la oxigenare. Un caz par-
ticular este cel legat de prezenţa lacurilor, în special a lanţurilor de acumulări, care face ca la analiza apelor cur-
gătoare respective, ele să poată fi asimilate celor stătătoare, care au alte caracteristici. În plus, în lacurile de acu-
mulare stabilizarea regimului biologic se face în 3-4 ani. Dacă lacul are volum mare, regimul e puţin influenţat
de cursurile de apă ce îl alimentează. Acumulările au efecte benefice asupra calităţii apei: duc la scăderea turbi-
dităţii, a numărului de bacterii, a CBO5, a variaţiei substanţelor dizolvate. Au şi efecte nefavorabile însă, ca: scă-
derea O2 dizolvat, creşterea concentraţiei de Fe şi Mn, apariţia gustului şi mirosului neplăcut prin înmulţirea unor
organisme cum sunt diatomeele Asterionella fosmosa şi Fragilaria crotonensis (dau apei gust şi miros de peşte)
sau dinoflagelatul Dinobryon sertullaria, care colorează apa în brun-gălbui şi îi dă gust şi miros neplăcut.
Regularizarea cursului râurilor şi alte lucrări se reflectă indirect în calitatea apei, iar ignorarea lucrărilor
respective poate altera interpretările. Astfel, îndiguirile, betonarea albiilor influenţează suprafaţa râului (şi deci
oxigenarea prin difuziune şi insolaţie), viteza de curgere şi turbulenţa, posibilităţile de viaţă ale plantelor acvatice
şi ihtiofaunei. Aducţiunile artificiale din alte bazine atrag modificarea debitului, dar şi a chimismului şi structuri-
lor vii din respectivul curs. În plus, trasee subterane lungi modifică şi ele biocenozele.
După evenimente hidrometeorologice deosebite (ploi masive, topire bruscă a zăpezilor etc.) produse
înaintea recoltării probelor sau numai amonte de punctul de recoltare, scăpând observaţiilor/informării celui ce
face recoltarea probei, o apă care în condiţii obişnuite ar fi mai curată poate părea serios poluată cu suspensii. Pe
de altă parte, la viitură sunt antrenate elemente poluante care la debite normale nu ar ajunge în apa respectivă.
Cunoaşterea constituţiei geologice a regiunii permite deosebirea poluărilor naturale de cele de origine
antropică, apele putând avea constant concentraţii crescute ale unor elemente şi substanţe (metale, săruri etc.)
dizolvate din rocile regiunii, care pot fi confundate cu poluanţi datoraţi activităţii antropice.
Cunoaşterea exactă a activităţilor antropice poluante din bazin permite interpretarea corectă a rezultate-
lor. Astfel, necunoaşterea sau ignorarea sistării momentane/temporare a unor deversări cunoscute, conti-
nue/regulate de poluanţi, poate altera concluziile, ajungându-se ca pe baza unor analize tehnic corecte să se facă
interpretări false, atribuindu-se apei respective o calitate superioară celei medii reale.
256
Alte activităţi umane, nelegate direct de cursurile de apă, le influenţează totuşi, trebuind să se ţinut cont
de ele la interpretarea rezultatelor analizelor. De exemplu, defrişări ample în bazinul respectiv atrag nu numai
reducerea capacităţii de atenuare a viiturilor, dar şi amplificarea eroziunii cu antrenarea în apă a numeroase sus-
pensii - o poluare seminaturală, asimilabilă unei deversări de sol/rocă.
Variaţia naturală, de regulă sezonieră, a unor factori, se reflectă în variaţia unor indicatori de calitate ai
apei (oxigen dizolvat, concentraţii bacteriene etc.), modificări ce trebuie deosebite de cele produse de poluarea
prin activităţi antropice.
4.2. Aspecte ale captării, transportului, preparării şi distribuţiei apei potabile

Apele ce provin din surse subterane sunt adesea de o calitate care permite utilizarea directă ca apă pota-
bilă, fără prelucrare. Apa provenită din alte surse, cum sunt apele de suprafaţă, trebuie prelucrată în scopul pota-
bilizării, complex de procese numite curent prepararea sau tratarea apei.
Metodele convenţionale de tratare a apei sunt: sedimentare, coagulare, filtrare (fizică sau biologică),
apoi dezinfecţie. Se mai folosesc, opţional, procedee de mineralizare, demineralizare, dezactivare, floculare me-
canică, despumare .
În România, prin HG 100/2002 de aprobare a normei de calitate a apelor NTPA 013, s-au definit urmă-
toarele trei tehnologii standard de tratare a apei pentru transformarea apelor de suprafaţă de categoriile A1, A2 şi
A3 în apă potabilă:
- Categoria A1: Tratare fizică simplă şi dezinfecţie (de exemplu: filtrare rapidă şi dezinfecţie);
- Categoria A2: Tratare normală fizică, chimică şi dezinfecţie, preclorinare, coagulare, floculare, decan-
tare, filtrare, dezinfecţie;
- Categoria A3: Tratare fizică, chimică avansată, perclorare şi dezinfecţie (de exemplu: clorinare inter-
mediară, coagulare, floculare, decantare, filtrare prin adsorbţie (pe cărbune activ), dezinfecţie (ozonizare, clori-
nare finală);
Printre substanţele chimice utilizate în tratarea apei se numără varul nestins, sulfatul de aluminiu, clorul,
hidroxidul de calciu, hidroxidul de sodiu (soda caustică), dioxidul de carbon, carbonatul de sodiu, sulfatul feros
şi sulfatul feric, cărbunele activat-praf sau granule, silicoflorura de sodiu, polielectroliţi, amoniacul, fosfaţi, sul-
fatul de cupru, permanganatul de potasiu, hipocloriţi, clorura de sodiu, argile. Deşi substanţele sunt foarte diver-
se, elementul activ şi mecanismul sunt comune mai multor categorii.
4.2.1.Procedeele şi etapele de tratare a apei

Staţiile de tratare a apei sunt destul de diferite, ca dimensiuni, complexitate structurală şi tehnologii fo-
losite. De asemenea, există şi ministaţii de tratare sau chiar dispozitive individuale. Totuşi, principiile şi etapele
de tratare sunt, în general, aceleaşi.
Apa se prizează de regulă din lacuri de acumulare, mai rar din râuri, din zonă de protecţie sanitară. Fap-
tul că priza de apă nu e la suprafaţă şi că există grătare face ca de regulă la staţia de tratare, numită curent uzină
de apă, să nu ajungă corpuri plutitoare sau solide mari. Ideal este ca înainte de tratare apa să fie supusă unui pro-
ces de prepurificare, prin trecerea printr-o porţiune de sol, care se practică în multe ţări, unde apa prizată se in-
jectează în sol superficial, apoi la mică distanţă se extrage şi se introduce deja prepurificată în staţia de tratare
propriu-zisă. Iată în continuare, pe scurt, procesele la care este supusă apa brută pentru a deveni apă potabilă:
Sitarea este prima etapă a preparării apei. În staţia de site, prin trecerea apei succesiv prin site cu ochiuri
mari, apoi mici şi ulterior prin microsite, se îndepărtează corpuri plutitoare, peşti, plancton şi alte suspensii gro-
siere.
Sedimentarea se produce în decantoare, care pot fi liniare sau circulare. Aici apa staţionează un anumit
timp, în care suspensiile se depun gravitaţional pe fundul decantorului, de unde sunt îndepărtate periodic. Pentru
că nu toate substanţele se depun sau depunerea ar dura prea mult, procesul este amplificat prin floculare şi coa-
gulare. În acest scop, se introduc în apă reactivi cum sunt sulfatul de aluminiu, sulfatul sau clorura de fier, varul.
Astfel, particulele încărcate electric sunt legate şi se formează agregate mai mari, neutre electric, care precipită.
Filtrarea este următoarea etapă, care se derulează în staţia de filtre. Există mai multe tipuri de filtre,
care folosesc nisip, respectiv cărbune activ. Cele mai răspândite sunt filtrul lent (englez) şi filtrul rapid (ameri-
can). Sunt, de fapt, bazine cu nisip pe care apa la parcurge de sus în jos, gravitaţional, ieşind limpede. Filtrele se
spală periodic pentru a îndepărta masa de impurităţi reţinute. La "filtrul rapid" procesul de filtrare este mecanic,
dar la "filtrul lent" este de fapt un proces mecanico-biologic deoarece, în principal, la suprafaţa filtrului se for-
mează un strat colonizat cu alge, bacterii şi protozoare, care contribuie activ la reţinerea impurităţilor prin meca-
nisme chimice, enzimatice şi bacterivore.
Oxidarea este un procedeu suplimentar de îndepărtare a substanţelor poluante, care nu se aplică în toate
staţiile de tratare. Oxidarea se face cu reactivi precum ozonul, clorul sau Cl2O. Ozonul distruge clorfenolii şi alte
substanţe ce afectează gustul apei. Clormetanii pot fi descompuşi cu ultraviolete şi apă oxigenată. Cl2O reuşeşte
să oxideze şi ce nu pot oxida clorul şi ozonul. Eficienţa oxidării este redusă însă dacă sunt prezenţi acizi humici
în apă. Pentru o oxidare eficientă trebuie identificaţi poluanţii din apă. În cele de suprafaţă este greu, pentru că
257
sunt numeroşi şi se modifică continuu. Oxidarea îndepărtează mulţi compuşi nedoriţi, dar poate genera alţii, cum
sunt cetonele şi acizii carboxilici .
Adsorbţia este o metodă folosită la unele staţii şi se face pe oxid de aluminiu, pe răşini adsorbante sau
pe cărbune activ (impropriu numită filtrare pe cărbune activ).
Stabilizarea se bazează pe procedee destinate prevenirii modificărilor apei în intervalul dintre preparare
şi utilizarea de către consumator. Sunt destinate evitării corodării conductelor sau precipitării/depunerilor în con-
ducte. Ideal contra corodării este să se depună un fin strat de carbonat de calciu sau magneziu pe interior, dar
aceasta depinde practic mult de pH, oxigen, bicarbonat de calciu.
Dezacidifierea se aplică apelor acide, pentru a nu fi corozive. Se face prin aerare mecanică sau adăugare
de reactiv ori trecere peste substanţe alcaline.
Deferizarea sau demanganizarea se fac în scopul îndepărtării ionilor acestor metale, care pot precipita
în conducte sau crea probleme la consumatori. Prin introducere de oxigen în apă Fe2+ se transformă în OHFe3+
puţin solubil. Asemănător se face şi demanganizarea, care este stânjenită însă puternic dacă este prezent în apă
mult amoniu, clor sau substanţe organice. Există şi metode biologice de deferizare şi demanganizare, bazate pe
folosirea bacteriilor.
Dedurizare / decarbonatare. Duritatea apei este de natură fie carbonatică (dată de carbonaţii de calciu şi
magneziu) fie necarbonatică (dată de sulfaţii, azotaţii şi clorurile de calciu şi magneziu). Apa dură nu afectează
sănătatea dar este restrictivă pentru multe folosinţe practice (spălat, gătit, instalaţii de apă caldă ). De aceea, pen-
tru potabilizare apa nu se dedurizează decât în cazuri excepţionale. Se face însă pentru folosinţe tehnice specifi-
ce, cum sunt încălzirea centrală, sau fizico terapeutice, dializa renală. Distingem: dedurizarea propriu-zisă, în
care se extrag calciul şi magneziul cu schimbătorii de ioni, care cedează în schimb ioni de sodiu şi hidrogen şi
decarbonatarea, prin care se elimină ionul bicarbonat, prin schimbător de ioni sau precipitare.
Dezactivarea apei se face în scopul îndepărtării compuşilor radioactivi. Cel mai frecvent se folosesc
schimbătorii de ioni.
Dezinfecţia apei se practică la apele de suprafaţă, filtratul de mal, apele subterane din substrat fisurat,
carstice, sau care filtrează slab din alte motive. Scopul este distrugerea agenţilor patogeni - bacterii, virusuri şi
paraziţi, incluzând chisturile. Dezinfecţia apei poate avea efecte nedorite prin persistenţa în apa potabilă a unor
substanţe folosite la tratarea ei sau subproduşi ai acestora, cum sunt clorfenolii, haloacetonitrilii sau
trihalometanii (în cazul clorinării), respectiv aldehidele, fenolii şi acizii carboxilici (în cazul ozonizării). De ace-
ea, metoda trebuie decisă în funcţie de poluanţii prezenţi. Există mai multe posibilităţi de dezinfecţie, dintre care
cele mai utilizate sunt:
- Clorinare gazoasă indirectă, cu clor gazos, care se transformă mai întâi în soluţie. Asigură şi oxidarea
diverselor substanţe organice şi anorganice. Dezavantajul major este că se formează compuşi secundari toxici (de
exemplu trihalometanii, cum este cloroformul), incriminaţi inclusiv pentru un posibil efect cancerigen. O soluţie
de evitare a formării lor este tratare prealabilă cu ultraviolete şi ozon, procedeu controversat, deoarece şi ozonul
dă produşi secundari nedoriţi. Apa supusă clorinării trebuie să fie curată în rest, altfel cea mai mare parte din clor
se consumă în alte reacţii decât cele vizate, de distrugere a microbilor. Un alt efect nedorit este cel al formării
clorfenolilor, care afectează grav gustul chiar la concentraţii infime (de 1:20.000.000). În apă trebuie să mai ră-
mână o cantitate de clor rezidual care să anihileze microbii care impurifică apa pe parcursul reţelei până la con-
sumator, dar nu în exces, deoarece alterează apa organoleptic şi este şi dăunător sănătăţii.
- Folosirea Cl2O are avantaje importante faţă de clorul gazos: pH-ul apei nu influenţează utilizarea lui;
are gust şi miros propriu mai puţin deranjant decât Cl2; nu reacţionează cu fenolii şi deci nu alterează organolep-
tic apa prin clorfenoli; este mai puţin reactiv cu compuşii organici din ape şi ca atare se consumă mai puţin în
direcţii nedorite; formează mai puţini trihalometani şi produse secundare. Dezavantajele sunt că reacţionează cu
acizii humici, rezultând produşi toxici, chiar mutageni. În plus, formează cloruri, cloraţi şi alţi compuşi, mulţi
toxici. De aceea, pe ansamblu, nu se poate afirma că e mai bun dar, în mod clar, nici mai rău decât clorul gazos.
- Ozonizarea constă în tratarea apei cu ozon, oxidant puternic care are şi el avantaje şi dezavantaje faţă
de clor. Avantaje: necesită timp mai puţin pentru reacţie (10 minute, faţă de 30 minute la clor); activitatea bacte-
ricidă este de 20 de ori mai puternică; nu este influenţat de pH-ul apei; nu persistă în apă şi nici nu dă produşi
remanenţi (se degajă oxigen); nu produce clorfenoli şi nu afectează nici în alt fel gustul. Dezavantaje: nu are
efect de durată, remanent în reţea; eficienţa e afectată în prezenţa substanţelor organice, care "concurează" bacte-
riile pe care ar trebui să le atace; produce compuşi toxici cum sunt ozonidele, care sunt foarte greu de dozat.
- Ultravioletele sunt o metodă de dezinfecţie aplicabilă apelor foarte curate, deoarece depind de transpa-
renţa apei. Trebuie aplicate în strat subţire şi timp relativ îndelungat, fapt ce face metoda utilă numai pentru vo-
lume relativ mici de apă. Se formează şi anumite cantităţi de ozon, care la rândul lui dă derivaţi toxici.
La dezinfecţia apei trebuie ţinut cont că viruşii sunt mai rezistenţi ca şi bacteriile coliforme, dar mai
puţin rezistenţi ca protozoarele (clorinarea obişnuită nu poate elimina Giardia, de exemplu). Ca metode de dezin-
fecţie, eficienţa acestora scade în următoarea ordine: O3 > Cl2O > HClO > ClO- > cloramine.
Pentru sursele individuale de apă (fântâni, izvoare, pâraie) s-au dezvoltat sisteme de uz casnic de potabi-
lizare a apei. Gama de dispozitive este foarte largă, de la simpli schimbători de ioni pentru dedurizarea apei (pen-
258
tru înlesnirea spălatului), până la instalaţii complexe care le imită pe cele "industriale" de tratare a apei. Apa din
fântâni este în principiu bună de băut, fără a mai fi tratată, dacă apa freatică din zonă nu este contaminată şi fân-
tâna bine construită şi întreţinută. Există norme precise în acest sens. Fântâna trebuie amplasată departe de latri-
nă sau grajd, pe cât posibil mai sus sau cel mult la acelaşi nivel. Pereţii interiori trebuie să fie din tub de beton
sau piatră iar la exterior vecinătatea imediată impermeabilizată contra infiltraţiilor. Fântâna trebuie să fie închi-
să/acoperită pentru a o feri de impurităţi, găleata să atârne în timpul nefolosirii şi lanţul/cablul să aibă limitator
pentru a nu ajunge găleata la fundul fântânii şi a tulbura apa. Calitatea apei din fântână trebuie verificată periodic
şi fântâna trebuie, tot periodic, golită, curăţată şi dezinfectată cu clor.
4.2.2. Transportul, stocarea şi distribuţia apei potabile

În multe oraşe occidentale, castelul de apă este un veritabil castel ca arhitectură şi poziţie urbanistică. La
noi multe rezervoare sunt mai "anonime" în mediul urban, unde sunt subterane sau la nivelul solului, faţă de cele
din mediul rural şi industrial, unde au forme mai spectaculoase (suspendate sferice sau tronconice inverse).
Conductele folosite la alimentarea cu apă sunt din fontă sau oţel, mai rar din polietilenă, sticlă sau ce-
ramică. Materialul trebuie testat şi autorizat, pentru a asigura că nu reacţionează cu apa sau nu cedează substanţă
către aceasta.
Principiul de construcţie a reţelei de apă potabilă poate fi cel terminal (ca ramurile unui copac) sau cel
inelar, care are avantajul că o întrerupere pe o conductă nu înseamnă automat privarea de apă a tuturor celor situ-
aţi aval de acel punct. Reţeaua trebuie să fie bine protejată, să nu îngheţe, să nu fie avariată la alte lucrări, să nu
treacă paralel sau pe sub cea de canalizare, pentru a evita posibile exfiltraţii şi contaminări.
Ca principiu de funcţionare, o reţea de distribuţie a apei poate fi gravitaţională sau presională (bazată pe
pompare). Totdeauna însă reţeaua trebuie să fie sub presiune, pentru ca în caz de neetanşeităţi apa să iasă din ea
şi să nu se poată infiltra din exterior substanţe contaminante. Presiunea se asigură în reţea suplimentar, cu pom-
pe, acolo unde este nevoie. Pe reţea se intercalează şi rezervoare. Acestea trebuie atent protejate şi curăţate.
Calitatea apei din reţea trebuie supravegheată de către autorităţile sanitare şi de către furnizor. Se prele-
vă probe periodic de la uzina de tratare, de pe parcursul reţelei şi de la robinete la consumatori. Pentru a contra-
cara eventualele impurificări, trebuie ca în cele mai depărtate puncte să mai fie în apă urme de clor, dar să nu
abunde. De aceea sunt dezavantajate reţelele de distribuţie foarte lungi sau asimetrice.
4.3.Sistemele de alimentare cu apă potabilă din municipiile reşedinţă de judeţ ale

Moldovei
4.3.1.Reţeaua de alimentare cu apă potabilă a municipiului Botoşani
Municipiul Botoşani, prin poziţia sa, face parte din bazinul hidrografic al râului Prut,
care este sărac în resurse de apă subterană şi de suprafaţă.
În urma analizelor efectuate asupra calităţii apelor aferente oraşului Botoşani (pârâul
Stăuceni, râul Dresleuca, râul Sitna) s-au constatat următoarele caracteristici fizico chimice:
pH alcalin; grad de mineralizare foarte ridicat: 1500 mg/l; duritate totală mare datorită sulfaţi-
lor şi bicarbonaţilor în exces; cantitate mare de azotaţi 35 mg/l; fosforul total depăşeşte limita
admisibilă. În concluzie, resursele hidrografice ale municipiului Botoşani nu se încadrează în
limitele potabiltăţii minime admise.
Acest lucru a făcut ca atenţia specialiştilor să se îndrepte către valorificarea disponibi-
lităţilor pe care le oferă râul Siret sau izvoarele puternice de pe raza comunei Bucecea.
În acest sens, în anul 1882 primăria Botoşani, solicită inginerului Scarlat C.Vîrnav să
întocmească proiectele pentru alimentarea cu apă. Inginerul Vîrnav optează pentru soluţia
captării izvoarelor de la Bucecea.
Lucrările sunt preluate în anul 1897 de antrepriza Lazer Battista care, necunoscând
condiţiile fizico-geografice din zonă, nu a dus proiectul la bun sfârşit.
În anul 1898, inginerul Leon Vittoz împreună cu inginerul oraşului, M. Zorrio, reiau
lucrările pe care le vor finaliza în anul 1902, când este pus în funcţiune şi primul sistem de
alimentare cu apă a oraşului Botoşani, cu un debit de 30 l/s. Au fost puse în funcţiune:
- un dren de captare la Bucecea (în lunca Siretului);
- o aducţiune din fontă cu D 375 mm, în lungime de 19930 m;
- un rezervor de 2400 m3 la Cătămărăşti;
- 37631 m reţele de distribuţie din fontă;
- circa 100 guri de stropit şi de incendiu;
259
În perioada anilor 1930-1954 a fost extins drenul de la Bucecea până la cei 2530 m,
cât are în prezent, cu un debit de 100 l/s.
În anul 1964 a fost pusă în funcţiune o nouă capacitate de alimentare cu apă, de 250 l/s
care cuprindea: 3 zone de captare prin puţuri săpate; o staţie de tratare şi deferizare; o aducţi-
une cu D 400 mm, în lungime de 20000 m; rezervoare de înmagazinare 2 x 2500 m3 la
Cătămărăşti.
În anul 1967 a fost pusă în funcţiune staţia de pompare SP.5 care preia apa din râul
Siret prin priza de mal, apa fiind tratată în staţia de tratare existentă la acea dată.
În anul 1972 este îmbunătăţită captarea Bucecea, prin noi investiţii: decantoare cu fil-
tre rapide; aducţiune cu D 500 mm din oţel, cu lungimea de 20000 m; rezervor de înmagazi-
nare la Cătămărăşti, cu un volum de 5000 m3.
Sporirea debitului de apă presupune şi suplinirea capacităţilor de epurare, astfel încât
în această perioadă este mărită capacitatea staţiei de epurare Botoşani la 400 l/s, (sistem de
epurare mecanică).
Mai târziu, în anul 1980, este mărită capacitatea staţiei de captare Bucecea la 1000 l/s
concomitent cu modernizarea instalaţiei de tratare (filtre rapide deschise, epurare biologică,
aducţiune cu D 1000 mm ).
În prezent alimentarea cu apă a municipiului Botoşani, se face printr-un sistem centra-
lizat, din sursa de suprafaţă – acumularea Bucecea şi din sursa subterană - drenul din Bucecea
figura 4.1.
Fig. 4.1.
4.3.1.1. Prezentarea surselor de apă.

a. Acumularea Bucecea este proprietatea Regiei Autonome „Apele Române”, care o
are în întreţinere şi exploatare (fotografia 4.1.). Este amplasată la nord-vest de municipiul Bo-
toşani, la o distanţă de circa 25 km. Examenele de laborator efectuate asupra probelor de apă
prelevate din această sursă sunt prezentate în tabelul nr. 4.1.
260
Foto. 4.1. Baraj acumulare Bucecea. Conductele de aspiraţie a apei
P. Vieru, 2004
Tab. 4.1. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă din sursa acumularea Bucecea
Indicatorul Simbol UM Valoarea C.M.A.
indicatorului
Indicatori organoleptici
Culoare fără culoare fără culoare
Miros fără miros fără miros
Indicatori fizici
pH unităţi pH 7,2 7,2-7,8
Indicatori chimici generali
Amoniu NH4+ mg/dm3 3 1
3
Amoniac NH3 mg/dm 0.3 0.1
- 3
Azotaţi NO3 mg/dm 30 10
- 3
Azotiţi NO2 mg/dm 3 1
Calciu Ca2+ mg/dm3 200 150
3
Clor Cl2 mg/dm 0.005 0.005
- 3
Cloruri Cl mg/dm 300 250
Bioxid de carbon liber CO2 mg/dm3 50 50
3
Fenoli antrenabili cu vapori de apă C6H5OH mg/dm 0.02 0.001
2+ 3
Fier total Fe mg/dm 1 0.3
3
Fosfor P mg/dm 0.1 0.1
2+ 3
Hidrogen sulfurat şi sulfuri S mg/dm lipsă lipsă
Magneziu Mg2+ mg/dm3 100 50
7+ 3
Mangan Mn mg/dm 0.3 0.1
3
Oxigen dizolvat O2 mg/dm 5 6
Produse petroliere mg/dm3 0.1 0.1
o 3
Reziduu filtrabil uscat la 105 C mg/dm 1000 750
261
Sodiu Na+ mg/dm3 200 100
Consum biochimic de oxigen CBO5 mg/dm3 7 5
3
Consum chimic de oxigen - metoda cu CCOMn mg/dm 15 10
permanganat de potasiu
Consum chimic de oxigen - metoda cu CCOCr mg/dm3 20 10
bicromat de potasiu
Sulfaţi SO42- mg/dm3 400 200
Analizând valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă din sursa acumularea

Bucecea observăm că apa prelevată din sursă nu se înscrie în limitele admise de legea în vi-
goare, astfel că pentru a deveni potabilă se impune a fi tratată.
Până la tratare, apa trebuie prelevată. Pentru aceasta pe baraj se află o priză de mal tip
cheson (SP. 5), echipată cu 5+1 electro-pompe Cerna, având fiecare Q = 400 m3/h ce asigură
un debit de 400 l/s.
Alimentarea cu apă a prizei de mal tip cheson (SP.5) se face direct la aspiraţia pompe-
lor printr-o conductă D 800 mm ce se ramifică din conducta D 2200 mm. Iniţial, priza de mal
era dotată cu încă o priză tip cheson, însă datorită viiturilor pe Siret şi a colmatării, chesonul a
fost dezafectat.
SP.5 funcţionează doar cu 2 electropompe. Apa este pompată printr-o conductă de oţel
având D 500, la staţia de tratare a apei Bucecea.
Apa râului Siret este transportată printr-o conductă din tuburi de beton având 2200
mm, spre valea Bărbălăteni, pe unde se face un transfer de debit, din acumularea Bucecea,
pentru acumularea Cătămărăşti. Această derivaţie transferă în prezent, un debit de 660 l/s prin
staţia de pompe SP.1 dotată cu 3+1 electropompe MV 402, 2 electropompe CERNA 200 şi 2
electropompe BRATEŞ 350.
Din derivaţie, prin intermediul căminului deversor, situat la ieşirea din tunelul ce tra-
versează DN Bucecea – Vârfu Câmpului, este preluat printr-o conductă din oţel şi PREMO
având D 1200 mm, un debit de 700 l/s apă brută ce este transportată gravitaţional la staţia de
tratare Cătămărăşti. Capacitatea conductei este de 1400 l/s.
Apa prelevată din acumularea Bucecea este pompată spre staţia de tratare Bucecea,
printr-o conductă din oţel având D 1000 mm.
b. Captarea subterană este formată dintr-un dren pus în funcţiune în anul 1901 (primii
100 ml), cu un debit de circa 30 l/s. Capacitatea drenului a fost mărită ulterior până la circa 70
l/s. În prezent drenul funcţionează cu un debit redus, de circa 20 – 25 l/s; L = 2530 ml.
În general analizele de laborator indică o calitate foarte bună a apei, care nu trebuie
tratată pentru a fi utilizată.
4.3.1.2. Aducţiunea apei

Diferenţa de nivel (de aprox. 60 m) dintre localităţile Botoşani şi Bucecea reprezintă
un avantaj (costuri mai mici), deoarece, apa este transportată gravitaţional. Când nivelul apei
în baraj scade sub nivelul optim de transport, se folosesc motopompe.
Apa prelevată din acumularea Bucecea este transportată spre municipiul Botoşani prin
intermediul a două conducte de aducţiune (fotografia 4.2.). Conductele sunt confecţionate din
fontă (70-80 ani vechime) şi oţel (15-40 ani vechime), împreună având o lungime de aproxi-
mativ 42 km. Pe porţiunile de teren mai dificil, conductele sunt prevăzute cu dispozitive de
aerisire-dezaerisire şi vane de golire.
Conducta din fontă, în lungime de 19930 m, transportă apa spre staţia de tratare de la
Cătămărăşti (capacitate 700 l/s ) cu ajutorul unei staţii de pompare dotată cu 3+1 electropom-
262
pe de tipul MV 303 x 2, pompe verticale cu două etaje, având fiecare debitul de 1000 m3/s şi
înălţimea de refulare 80 m.
Conducta de oţel, cu o lungime de 22679 m transportă apa spre staţia de tratare Buce-
cea cu ajutorul unei staţii de pompare dotată cu 6+1 electropompe de tipul MV 303x2, pompe
verticale cu două etaje, având fiecare debitul de 1000 m3/s şi înălţimea de refulare 80 m.
Foto. 4.2. Conductă de apă (Leorda – Botoşani)
P. Vieru, 2004
Pompele sunt dotate cu motoare electrice cu Pn = 350 KW şi turaţia de 1500 rot/min.
Pentru buna funcţionare a pompelor se impune ca înălţimea minimă a apei în cheson să fie de
cel puţin 1,30 m.
Întreţinerea conductelor de transport apă pe ruta Bucecea - Cătămărăşi şi Bucecea –
Leorda, necesită costuri ridicate impuse de numeroasele defecţiuni survenite pe traseu. Defec-
ţiunile sunt consecinţele unor „intervenţii” ale locuitorilor localităţilor pe care conducta le tra-
versează. Astfel în perioada 2002-2004, tabla cu rol de protecţie a conductelor a fost decoper-
tată pe o lungime (a conductelor) de aproximativ 12000 m. Cercetările făcute de lucrători ai
I.J.P. Botoşani au demonstrat că tabla a fost folosită la acoperitul unor case din localităţile
Leorda şi Bucecea. Acolo unde conducta traversează terenuri agricole apar frecvent branşări
ilegale, realizate pentru irigare. De multe ori aceste „branşamente” provoacă pierderea defini-
tivă a unor mari cantităţi de apă. Acolo unde conductele traversează terenuri cu declivitate
mare, apa pierdută prin branşamentele ilegale sau prin fisuri (datorate vechimii conductei), se
infiltrează generând alunecări de teren. Aceste alunecări destabilizează suportul conductei,
provocând desfacerea/ruperea conductelor şi în final pierderi masive de apă. Spre exemplu
între Bucecea şi Leorda în perioada anilor 2003 – 2005, datorită alunecărilor de teren provo-
cate de astfel de infiltraţii, au fost realizate 3 devieri de traseu (la km 3, km 4 şi km 7).
4.3.1.3. Tratarea apei

Ţinând cont de calităţile fizico-chimice şi biologice ale apei brute captate, se impune
tratarea unor cantităţi mari de apă provenite din acumularea Bucecea.
Potabilizarea apei municipiului Botoşani, se face în două staţii de tratare: Bucecea şi
Cătămărăşti.
a. Staţia de tratare a apei potabile de la Bucecea, este amplasată pe teritoriul comunei
Bucecea, pe o suprafaţă de 2350 m2. Construcţia acestei staţii a început în anul 1939. Starea
actuală fiind rezultatul numeroaselor îmbunătăţiri aduse de-a lungul timpului:
263
-în 1902 a fost suplimentată cantitatea de apă ce ajungea în staţie. Această supli-
mentare a fost făcută cu ajutorul unui dren de captare în lunca Siretului 1. Surplusul
de apă a impus mărirea capacităţii de filtrare şi decantare. Pentru aceasta au fost
construite două noi decantoare şi o nouă staţie de filtrare;
- în 1964 a fost pusă în funcţiune o staţie de deferizare;
- în 1967 a fost pusă în funcţiune o nouă staţie de pompare, SP.5, care preia apa din
râul Siret prin priza de mal, fapt ce a impus mărirea capacităţii de tratare prin con-
struirea unei staţii de filtrare cu filtre rapide deschise;
- în 1984 s-au pus în funcţiune filtre biologice, cu capacitatea de 800 l/s şi filtre me-
canice, cu capacitate de 400 l/s.
În prezent staţia de tratare Bucecea este prevăzută cu:
- instalaţii de microsite rotative din bronz fosforos, având ochiuri de aproximativ 80μ,
cu diametrul tamburului de 3,3 m şi lungimea de 5 m;
- decantoare radiale - decantarea apei se realizează cu ajutorul a 5 decantoare, repre-
zentând etapele de dezvoltare a staţiei: 2 x D 25 m, 2 x D 35 m şi 1 x D 45 m.
- conductele de alimentare cu apă brută sunt de oţel, cu D 500 mm pentru primele 4
decantoare şi D 1000 mm pentru ultimul. Timpul pentru decantare este de 1 h 50 min.
- colectarea apei decantate se face printr-un jgheab aşezat pe conturul decantoarelor,
prin deversoare cu dinţi de ferestrău (fotografia 4.3), de unde pleacă spre filtre printr-o con-
ductă D 500 mm şi respectiv D 800 mm pentru decantorul cu D 45 m.
Foto. 4.3 Staţia de tratare Bucecea. Decantor cu deversor cu „dinţi de ferestrău”
P. Vieru, 2004
- colectarea depunerilor se face cu ajutorul podurilor racloare acţionate cu motoare de
0,75 kW pentru primele 4 decantoare şi de 1,1 kW pentru ultimul.
- gospodăria de reactivi – constă dintr-un depozit de sulfat de aluminiu solid, ce poate
cuprinde un stoc pentru circa 30 zile. Pentru soluţia cu concentraţie de 10 – 20% sunt prevă-
zute patru bazine de 24 m3 fiecare. Dizolvarea sulfatului de aluminiu se face prin barbotarea
cu aer. Soluţia diluată (3- 4%) se înmagazinează în bazine de 12 m3 fiecare, dozarea făcându-
se printr-un dispozitiv cu doze calibrate. Soluţia de coagulant se introduce în prezent în cele
două distribuitoare.
- filtrarea – se efectuează în trei hale de filtrare separat. Astfel, există 4 filtre rapide de
32 m2 fiecare, reprezentând etapa I-a de dezvoltare şi 12 filtre rapide cu curent descendent
1
Datorită migrării prin meandrare a albiei râului, (meandrare provocată de procesele de eroziune laterală şi acumulare), actualmente, drenul
de captare din lunca Siretului este situat la 1,2 km aval de amplasamentul iniţial.
264
reprezentând etapele II şi III tot de 32 m2 fiecare. Înălţimea stratului filtrant este de 1,1 m ni-
sip de Făget din care 10 cm îl reprezintă stratul de susţinere din pietriş cu dimensiunile de 7 –
14 mm. Drenajul este alcătuit din tuburi cu crepine. Pentru spălarea filtrelor sunt prevăzute
două pompe BRATEŞ cu Q = 600 m3/h şi trei suflante SRD 40. Acţionarea vanelor se face
pneumatic iar spălarea filtrelor se efectuează astfel: 2 - 5 min. barbotare cu apă; 5 - 8 min.
spălare cu aer şi apă;7 - 10 min. spălare cu apă.
Staţia mai are în dotare 6 filtre rapide cu presiune verticală rămase din fosta staţie de
deferizare. Pentru spălarea lor există 2+1 pompe CERNA 55 Kw şi 2+1 suflante SRD 20.
Dezinfecţia apei se efectuează cu clor din containerele de 1000 Kg, aflate în staţia de
tratare cu o doză de 1 – 1,5 mg/l, dozarea efectuându-se cu dozatoare tip Vâlcea.
La intrarea în staţia Bucecea, apa brută are următoarele caracteristici :
Indicatori fizico-chimici:
- turbiditate: variabilă, ajungând până la maxim 35 ˚Si;
- suspensii: 25 mg/l iarna; 150 mg/l vara, în medie 50-60 mg/l;
- reacţia apei: în domeniu neutru , slab alcalin 7,40-7,77;
- amoniac: 0,3-0,4 mg/l media anuală;
- mineralizare: medie cu rezidiu fix între 440-442 mg/l;
- pH: 7,8 - 8,2;
- duritate totală: în medie 140˚Ge;
- substanţă organică KMnO4: 20,84 mg/l;
- duritate temporară: între 29-40 mg/l;
- alcalinitate: între 1,9-6 ml HCl;
- duritate permanentă: între 3,3-4,05˚Ge;
- fier total: între 0,580-0,655 mg/l;
- oxigen dizolvat: între 5,78-11,28 mg/l.
Indicatori biologici. Apa brută provine din acumularea Bucecea, iar ca aspect general,
prezintă caracteristicile unei ape de lac cu o structură componistică diversificată. Sunt prezen-
te specii din încrengăturile: Cyanophita, Diatomee, Pyrrophita. Dintre acestea algele albastre
deţin o pondere foarte mare. Numai genul Anabaena se găseşte în apa brută în proporţie de
70% din totalul numărului de celule pe mm.
Flagelatele deţin 10% din totalul microorganismelor fitoplanctonice.
Indicatori bacteriologici. Apa conţine un număr total de bacterii coliforme de sub
100.000 bacterii/dm3, corespunzând calitativ cerinţelor impuse de legea în vigoare.
Laboratorul de analiză al apei potabile este amplasat în incinta staţiei de tratare Buce-
cea, deoarece acolo se prelevează probele care necesită cea mai mare frecvenţă. Punctele de
control din care se prelevează probele de apă pentru analize de laborator sunt:
- la surse de suprafaţă
Acumularea Bucecea - lângă turnul de manevră;
Acumularea Bucecea - lângă priza - turn.
- la staţia de tratare
la intrarea în staţie;
la ieşirea din decantoare;
la ieşirea din filtre;
la ieşirea din staţie.
- la terţi
acolo unde se solicită.
Laboratorul este dotat cu aparatura necesară efectuării următoarelor analize fizico-
chimice: turbiditate, amoniac, azotaţi, calciu, cloruri, duritate totală, duritate permanentă, fier
total, magneziu, pH, clor liber, substanţe organice, alcalinitate, oxigen dizolvat, reziduu fix,
bicarbonaţi.
265
De asemenea, laboratorul este dotat cu aparatura necesară pentru efectuarea analizelor
biologice şi bacteriologice.
Deoarece reactivii chimici sunt utilizaţi în soluţii cu concentraţii scăzute, nu sunt nece-
sare instalaţii speciale pentru colectarea şi neutralizarea deşeurilor şi soluţiilor uzate, acestea
fiind antrenate în sistemul de canalizare existent.
Calitatea apei tratate. Examenele de laborator efectuate asupra probelor de apa prele-
vate la ieşirea din staţie indică următoarele rezultate medii (tabelul 4.2):
tab 4.2. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă după tratare în staţia Bucecea
Indicatorul Simbol UM Valoarea indi- C.M.A.
catorului
Indicatori fizici
3
Amoniac NH3 mg/dm 0 0.1
- 3
Azotiţi NO2- mg/dm3 0,1 1
2+ 3
Calciu Ca mg/dm 120 150
3
Clor Cl2 mg/dm 0.001 0.005
Cloruri Cl- mg/dm3 220 250
3
Bioxid de carbon liber CO2 mg/dm 30 50
3
Fenoli antrenabili cu vapori de apă C6H5OH mg/dm 0 0.001
2+ 3
Fier total Fe mg/dm 0.1 0.3
3
Hidrogen sulfurat şi sulfuri S2+ mg/dm3 0 lipsă
2+ 3
Magneziu Mg mg/dm 30 50
7+ 3
Oxigen dizolvat O2 mg/dm3 4 6
3
Produse petroliere mg/dm 0 0.1
o 3
+ 3
Sodiu Na mg/dm 70 100
3
Consum biochimic de oxigen CBO5 mg/dm 3 5
Consum chimic de oxigen - metoda CCOMn mg/dm3 7 10
cu permanganat de potasiu
Consum chimic de oxigen - metoda CCOCr mg/dm3 8 10
cu bicromat de potasiu
Analizând datele din tabel se poate spune că din punct de vedere al indicatorilor fizico-
chimici, calitatea apei este bună şi tot aceste date indică o eficienţă satisfăcătoare a uzinei de
tratare a apei potabile Bucecea.
266
b. Staţia de tratare a apei potabile Cătămărăşti (fotografia 4.4.) este prevăzută cu:
- microhidrocentrală ce este echipată cu o turbină Francis verticală şi grup generator cu
o putere instalată de 175 kw;
- distribuitor;
- două decantoare suspensionale, fiecare asigurând decantarea a 500 l/s;
- 6 filtre rapide cu nivelul liber, având fiecare o suprafaţă de 63 m2; înălţimea stratului
filtrant este de 1,1 m nisip de Făget din care 10 cm îl reprezintă stratul de susţinere din pietriş
de 7 – 14 mm.
Foto 4.4. Staţia de tratare a apei potabile Cătămărăşti
P. Vieru, 2004
Drenajul este alcătuit din plăcuţe cu crepine.
Pentru spălarea filtrelor sunt prevăzute 2+1 electropompe Brateş 350 şi 3+1 suflante
SRD 40.
Staţia de pompe apă filtrată este dotată cu 2+1 electropompe Brateş 350, care pompea-
ză apa filtrată în rezervoarele de înmagazinare de 10.000 m3 nr. 3 şi 4.
Calitatea apei atât la intrarea în staţie, cât şi la ieşirea din staţie este aceeaşi cu cea pre-
zentată la staţia de tratare Bucecea cu excepţia unor depăşiri la indicatorul clor.
4.3.1.4. Stocarea apei tratate

Municipiul Botoşani are în prezent următoarele rezervoare în zona Cătămărăşti
- un rezervor semiîngropat de 2.400 m3 total 2.400 m3
- două rezervoare semiîngropate de 2.500 m3 total 5.000 m3
- un rezervor subteran de 5.000 m3 total 5.000 m3
- patru rezervoare de 10.000 m3 total 40.000 m3
TOTAL 52.400 m3
Pentru reglarea presiunii apei, în cartierele de locuinţe situate la o altitudine mai mare
decât staţia Cătămărăşti (cartierul Primăverii, Tineretului, Stejari, Luceafărul) au fost con-
struite rezervoare de înmagazinare de mică capacitate dotate cu staţii de pompare – hidrofoare
(anexa 4.1).
4.3.1.5.Distribuţia apei potabile

Reţelele de distribuţie din municipiul Botoşani (anexa 4.1) sunt realizate din fontă,
oţel şi azbociment şi au o vechime cuprinsă între 5 – 95 ani.
Lungimea totală a reţelei de distribuţie a apei în municipiul Botoşani este 286 km, cu
diametre până la 800 mm, din care: fontă 60 km, oţel 103 km şi azbociment 123 km.
Lungimea totală a aducţiunilor este de 173 km, din care:
267
D 1.200 mm - 21 km oţel şi premo
D 1.000 mm - 21 km oţel şi premo
D 600 mm - 17 km oţel şi premo
D 500 mm - 33 km oţel
D 400 mm - 27 km oţel şi premo
D 375 mm - 19 km fontă
D 250 mm - 35 km oţel
Pe lângă conductele din fontă (cu o vechime mai mare de 95 ani), reţeaua de distribu-
ţie a apei aferentă cartierului „Centrul Vechi” deţine şi conducte din plumb (aproximativ 5
km). Pe lângă avariile frecvente, aceste conducte prezintă risc ridicat de intoxicaţie cu plumb.
Distribuţia apei în Botoşani se face în mod continuu, 24 din 24 de ore, presiunea nece-
sară în reţeaua de distribuţie asigurându-se atât gravitaţional din rezervoarele de înmagazinare
cât şi prin staţii de hidrofor pentru zonele cu clădiri înalte.
Reţeaua utilizatorilor serviciilor publice de alimentare cu apă este formată din:
a) populaţie
- 97.670 persoane grupate în 59 asociaţii de proprietari/locatari care beneficiază de
servicii de alimentare cu apă potabilă, din care 96% scări de bloc sunt contorizate;
- 25000 persoane în 4.733 case particulare care beneficiază de servicii de alimentare
cu apă potabilă din care 69% sunt contorizate;
Consumul total al populaţie este de 10.984.300 m3/an.
b) persoane juridice
- 1.607 agenţi economici care beneficiază de servicii de alimentare cu apă potabilă din
care toţi sunt contorizaţi;
Consumul total al agenţilor economici este de 11.715.000 m3/an.
4.3.2. Reţeaua de alimentare cu apă a municipiului Suceava

În urma analizelor efectuate asupra calităţii apelor aferente municipiului Suceava s-au
constatat următoarele caracteristici fizico chimice: pH alcalin; grad de mineralizare ridicat;
1500 mg/l; duritate totală mare datorită sulfaţilor şi bicarbonaţilor în exces; cantitate mare de
azotaţi: 35 mg/l; fosforul total depăşeşte limita admisibilă.
În concluzie, majoritatea resurselor hidrografice ale municipiului Suceava nu se înca-
drează în limitele potabiltăţii minime admise deci se impunea găsirea unei surse de apă care să
nu necesite costuri ridicate.
Începuturile alimentării cu apă a oraşului Suceava se regăsesc în perioada când acesta
a devenit capitala Moldovei. Sursele de apă erau uşor de exploatat în vatra oraşului, mai ales
dacă avem în vedere faptul că vechiul oraş s-a dezvoltat la baza pantei coastei "Zamca", iar în
zona "Coastei Şeptilici" izvoarele sărate erau potrivite pentru, practicarea "tăbăcăriei" (acestea
au fost exploatate în tot cursul evului mediu şi în epoca modernă de cele două tăbăcării men-
ţionate aici în 1785).
Primele descoperiri ce atestă că aşezarea era alimentată cu apă prin conducte sunt des-
coperirile de la Cetatea de Scaun făcute în 1898, când săpăturile de pe platoul "Câmpul Şanţu-
rilor" au dus la descoperirea unei conducte cu D 0,50 cm, a cărei orientare era dinspre satul
Lisaura spre latura de sud a Cetăţii.
Cercetările arheologice ulterioare au furnizat (prin descoperirea pe platoul Cetăţii, a
numeroase conducte cu lungimi diferite şi o orientare vizibilă a fragmentelor), suficiente date
care să vină în sprijinul ipotezei că Cetatea de Scaun era alimentată cu apă dinspre satul
Lisaura.
În perioada modernă, după 1775, lucrările pentru aprovizionarea oraşului cu apă au
luat amploare, datorită creşterii numărului de locuitori în oraş şi a extinderii acestuia. Lucrări-
le mari în această perioadă, care au preocupat pe edilii oraşului se leagă de refacerea şi întreţi-
nerea "fântânii" de la "Şipot" (fosta fântână a Mitropoliei). Cu ocazia reluării lucrărilor de re-
268
facere în anii 1842-1843, la Şipot se constată că existau 3 izvoare captate prin conducte speci-
ale, unde apa se vărsa în 2 vase mari colectoare.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, Suceava a fost supusă (în ceea ce
priveşte construcţiile) unor masive transformări şi la o continuă modernizare urbanistică.
Până în 1960 alimentarea oraşului se făcea prin captarea veche cu 20 puţuri săpate în
valea Sucevei la adâncimea de 10 m, cu o staţie de filtrare şi tratare, apa fiind pompată într-un
rezervor de 600 m3. Din 1960 s-a pus în funcţiune o nouă captare formată din 40 puţuri forate
în albia Moldovei, cu un debit maxim de 450 l/s (zona Berchişeşti), pe o lungime de 28 km.
Tot în această perioadă, în zona industrială a Sucevei, s-a construit o nouă staţie de
epurare cu un debit de 180 l/s. O serie de întreprinderi îşi completează necesarul de apă indus-
trială prin captări proprii: L.P.L.L.F., I.L.E.F.E. - sere, L.L.L., C.F.C.H.
În prezent, Suceava dispune de un sistem centralizat de alimentare cu apă potabilă
format din trei surse de captare amplasate în: 1- terasa inferioară a râului Moldova în zona
Berchişeşti; 2- în albia majoră a râului Suceava, (derivaţie spre acumularea Mihoveni) şi 3 - la
Dragomirna, unde captarea se face la suprafaţă din acumularea Dragomirna (figura 4.2).
Fig.4.2.
Populaţia municipiului, estimată la 78.000 de clienţi şi cei 1.300 de agenţi economici

beneficiază de alimentare cu apă potabilă 24 de ore pe zi, asigurată de S.C. ACET S.A. Su-
ceava.
4.3.2.1. Prezentarea surselor de apă

a. Captarea Berchişeşti este cea mai importantă sursă de apă potabilă ce deserveşte
municipiul Suceava. Sursa de captare este formată din 75 de puţuri amplasate pe un front de 3
km pe malul stâng al râului Moldova (fotografia 4.5).
Ultimele puţuri au fost puse în funcţiune în anul 1960 când, au fost forate 40 puţuri în
albia Moldovei, cu un debit maxim de 450 l/s.
269
Foto 4.5. Frontul de captare Berchişeşti/puţurile 23 şi 24 ( dreapta râului Moldova)
P. Vieru, 2005
Din sursa Berchişeşti se furnizează circa 65% din apa potabilă consumată în municipi-
ul Suceava. Capacitatea maximă de pompare a staţiei este de 68.000 m3/zi iar zilnic este pom-
pat în medie un debit (debit captat) de circa 40.000 m3/zi. Puţurile sunt echipate cu pompe
submersibile. Examenele de laborator efectuate asupra probelor de apă prelevate din această
sursă sunt redate în tabelul 4.3.
tab 4.3. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă din sursa captarea Berchişeşti
catorului
Indicatori fizici
Amoniac NH3 mg/dm3 0 0.1
- 3
- 3
Azotiţi NO2 mg/dm 0.01 1
2+ 3
3
Clor Cl2 mg/dm 0 0.005
3
3
Fier total Fe2+ mg/dm3 0.4 0.3
3
270
7+ 3
3
3
o 3
3
3
Consum chimic de oxigen - metoda CCOMn mg/dm 5 10
Indicatori biologici Ca aspect general, prezintă caracteristicile unei ape fără o structu-
ră componistică diversificată. Poate fi încadrată şi din acest punct de vedere în categoria ape-
lor ce corespund calitativ cerinţelor impuse de legile în vigoare.
Indicatori bacteriologici În urma analizelor s-au detectat exemplare izolate de
ferobacterii, crustacei şi hidracarieni (în cantităţi reduse sunt admise).
Urmărind parametrii de calitate ai apei prelevate din puţurile de captare ale frontului
de captare Berchişeşti se poate concluziona că apa captată din sursa Berchişeşti este de o cali-
tate foarte bună şi nu necesită o tratare deosebită
Un impediment în funcţionarea corespunzătoare a frontului de captare Berchişeşti îl
reprezintă frecventele revărsări ale râului Moldova. De aceea, se impune regularizarea râului
Moldova. Lucrările de regularizare presupun refacerea digului de apărare pe o lungime de 250
metri şi consolidarea şi refacerea digului de dirijare pe o lungime de 100 metri de-a lungul
frontului de captare.
b. Acumularea Mihoveni Apa din acumulare provine din două derivaţii (2 x D 2000)
ale râului Suceava. Captarea apei se face din prize de fund (situate la o adâncime de maxim 4
m) din lacul de acumulare Mihoveni şi are următoarele capacităţi: proiectată 500 l/s, maximă
de pompare 320 l/s şi zilnică (debit captat) cca. 105 l/s. Capacitatea de pompare este asigurată
de 6 pompe.
Decantarea apei se face în două decantoare suspensionale cu recirculare mecanică a
nămolului.
Examenele de laborator efectuate asupra probelor de apă prelevate din această sursă
sunt prezentate în tabelul 4.4.
tab 4.4. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă din sursa acumularea Mihoveni
indicatorului
Indicatori fizici
pH unităţi pH 8 7,2-7,8
271
3
- 3
- 3
2+ 3
Clor Cl2 mg/dm3 0 0.005
- 3
3
Fenoli antrenabili cu vapori de apă C6H5OH mg/dm3 0 0.001
2+ 3
3
2+ 3
Hidrogen sulfurat şi sulfuri S mg/dm 0,02 lipsă
2+ 3
Mangan Mn7+ mg/dm3 0.7 0.1
3
3
Reziduu filtrabil uscat la 105oC mg/dm3 1010 750
+ 3
3
3
bicromat de potasiu
Din punct de vedere chimic şi biologic, apa captată nu se înscrie în limitele prevăzute
de legea în vigoare. În consecinţă, pentru a fi potabilă, se impune ca apa provenită din această
sursă să fie tratată.
c. Acumularea Dragomirna
Apa cu care este alimentat acest lac provine din două conducte ce transportă apă din
lacul de acumulare Mihoveni. Din lacul de acumulare Dragomirna, apa este pompată, în două
trepte la staţia de tratare Dragomirna.
Lacul Dragomirna (foto 4.6.) a fost construit cu rol de decantor natural, dar datorită
exfiltraţiilor, foarte mari, este exploatat la un nivel foarte scăzut, iar de aici o calitate extrem
de scăzută a apei.
După 1989 industria a intrat în regres, s-au pierdut o parte din clienţi, iar în momentul
de faţă staţia funcţionează la un debit cu mult inferior faţă de cel proiectat.
Capacitatea de captare proiectată este de 2.390 l/s, iar capacitatea la care este exploa-
tată în prezent staţia este de circa 400 - 520 l/s.
Apa este pompată spre şi în cadrul staţiei de tratare pe două trasee Tr. I – 4 pompe şi
Tr. II – 4 pompe.
272
Foto. 4.6 Priza de captare apă din lacul de acumulare Dragomirna
P. Vieru, 2005
indică următoarele rezultate:
tab 4.5. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă din sursa acumularea Dragomirna
indicatorului
Indicatori fizici
Amoniu NH4+ mg/dm3 3,2 1
3
Azotaţi NO3- mg/dm3 37 10
- 3
Azotiţi NO2 mg/dm 3,6 1
2+ 3
- 3
3
3
2+ 3
Fosfor P mg/dm3 0.3 0.1
2+ 3
Hidrogen sulfurat şi sulfuri S mg/dm 0 lipsă
2+ 3
3
273
Produse petroliere mg/dm3 0 0.1
+ 3
3
3
bicromat de potasiu
Apa provenită din acumularea Dragomirna prezintă un fitoplancton bine diversificat

calitativ, fiind prezente foarte multe genuri de microorganisme.
Rezultă că, din punct de vedere chimic şi biologic, apa captată nu se înscrie în limitele
prevăzute de legea în vigoare, astfel că pentru a deveni potabilă, se impune a fi tratată.

a. Aducţiunea Berchişeşti
Traseul aducţiunilor de apă din zona Berchişeşti spre municipiul Suceava, are o lun-
gime de 31 km. Apa este pompată şi transportată către municipiul Suceava prin două conducte
din PREMO şi oţel cu D 600 mm şi D 800mm.
Regimul de funcţionare al staţiei este:
-60-65 pompe în regim normal;
-55-60 pompe în perioada de vară (când nu se furnizează apă caldă în oraş);
-65-70 pompe în perioadele de consum maxim.
Datorită tasării terenului conductele pentru alimentarea cu apă a oraşului cu D 600 şi
D 800 se pot rupe şi inunda tunelul de cale ferată de la Lucăceşti, ele fiind pozate deasupra
tunelului. Pentru rezolvarea acestei situaţii sunt necesare lucrări de punere în siguranţă a aduc-
ţiunii de apă potabilă în zona tunel CFR Lucăceşti. O soluţie de punere în siguranţă a aducţiu-
nii de apă potabilă ar fi realizarea unui traseu pe piloni de beton.
b. Aducţiunea Mihoveni
În anii 1960-1962, oraşul Suceava a fost dotat cu o nouă instalaţie de alimentare cu
apă, sursa Mihoveni. Captarea este situată pe terasa inferioară de pe stânga râului Suceava, în
aval de localitatea Mihoveni. Apa era transportată iniţial către municipiul Suceava (spre zona
industrială) prin conducte de oţel D 600 mm pe un traseu de 11 km, apoi a fost suplimentată
cu încă o conductă de acelaşi calibru.
Insuficienţa debitului furnizat de această captare şi dificultatea întreţinerii datorită con-
ţinutului mare de fier, a dus la utilizarea (mai ales după 1989) mai puţin intensă a acestei cap-
tări ca sursă de apă potabilă. În schimb, această acumulare este folosită ca şi lac de decatare
pentru apa prelevată din râul Suceava şi care este apoi transportată spre lacul Dragomirna.
c. Aducţiunea Dragomirna
După ce apa din sursa „lac Mihoveni” este supusă unei „pretratări” – decantare, dez-
nisipare, este transportată către lacul Dragomirna de unde este pompată prin intermediul a do-
uă trasee spre staţia de tratare Dragomirna situată în imediata vecinătate.
Capacitatea staţiei de pompare este prea mare pentru cantitatea de apă prelevată din lac
zilnic. Acest fapt pe lângă un consum energetic foarte mare şi o funcţionare nefavorabilă a
pompelor şi a instalaţiilor hidraulice contribuie din plin la nerentabilitatea staţiei.
Pe lângă consumuri energetice foarte mari, partea de automatizare a procesului tehno-
logic este foarte slab evidenţiată, totodată se simte necesitatea unui sistem de dispecerizare şi
transmitere la distanţă în timp real al datelor şi parametrilor apei.
274
Având în vedere calităţile fizico-chimice ale apei brute captate este necesară tratarea
integrală a apelor provenite din sursele Mihoveni, Dragomirna şi doar parţială a celor proveni-
te din sursa Berchişeşti.
a. Staţia de tratare Berchişeşti
Apa captată din sursa Berchişeşti este de o calitate foarte bună şi nu necesită o tratare
deosebită, totuşi pentru corectarea unor indicatori de potabilitate, a fost înfiinţată o staţie de
clorinare în apropiere.
Rentabilitatea staţiei este redusă întrucât, capacitatea de funcţionare este mai mare de-
cât cantităţile de apă prelevate (consum energetic mare), utilajele folosite în procesul de clori-
nare sunt neperformante. Totodată la construcţia staţiei au fost folosite materiale de proastă
calitate fiind necesare efectuarea în fiecare an a lucrărilor de întreţinere.
Pe parcursul funcţionării staţiei au apărut o serie de probleme ce trebuiesc remediate:
- digul de protecţie împotriva inundaţiilor a staţiei de tratare a apei potabile Berchişeşti
este avariat;
- staţia de clorinare nu corespunde normativelor în vigoare şi trebuie reproiectată;
- amplasarea unui sistem de filtrare pentru a evita apariţia nisipului în reţelele de dis-
tribuţie şi implicit la consumatori;
- lipsa unui sistem de automatizare a procesului tehnologic;
- lipsa unui sistem de dispecerizare şi transmitere la distanţă în timp real datelor şi pa-
rametrilor apei.
Principalele instalaţii ce fac parte din complexul de tratare a apei potabile sunt:
- Instalaţia de micrositare Este dimensionată pentru un debit de 1000 l/s. Cuprinde 4
unităţi, având fiecare o lungime de 5 m şi diametrul de 3,3 m, fiind antrenate de motoare cu o
putere de 1,9 KW, n=820 rot/min. Unităţile sunt echipate fiecare cu câte o microsită din bronz
cu dimensiunile ochiurilor de 70 μ şi o instalaţie de spălare a micrositei cu jet de apă cu un
debit de 12-25 l/sec la partea superioară a tamburului.
- Instalaţia de clorinare Apa ieşită din filtre este clorinată cu ajutorul a două aparate
de clorinare montate pe conductă cu diametrul 1000 mm care duce la rezervoare. Capacitatea
totală de clorinare este de 8 kg/h. Staţia are în dotare un număr de 5 containere de clor având
fiecare capacitatea de 1000 kg. Doza de clor utilizată este în medie vara de circa 6 mg/l iar
iarna de circa 4 mg/l.
Calitatea apei tratate
Examenele de laborator efectuate asupra probelor de apă prelevate la ieşirea din staţie
indică următoarele rezultate medii:
tab 4.6. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă după tratare în staţia Berchişeşti
catorului
Indicatori fizici
- 3
275
Azotiţi NO2- mg/dm3 0 1
3
Clor Cl2 mg/dm 0.006 0.005
- 3
3
3
Fier total Fe2+ mg/dm3 0 0.3
3
Fosfor P mg/dm 0 0.1
2+ 3
7+ 3
3
3
o 3
3
3
Analizând aceste rezultate putem concluziona că din punct de vedere al indicatorilor

fizico-chimici, examenele de laborator efectuate asupra probelor de apă prelevate la ieşirea
din staţie indică o eficienţă satisfăcătoare.
Indicatori biologici Nu au fost găsite organisme după tratare, deci şi din acest punct de
vedere apele corespund calitativ cerinţelor impuse de legile în vigoare.
Indicatori bacteriologici În urma analizelor nu s-au detectat exemplare de ferobacterii,
crustaceii şi hidracarieni.
b. Staţia de tratare Dragomirna
Procesul de exploatare al staţiei de preparare a apei potabile Mihoveni întâmpină nu-
meroase deficienţe încă din prima etapa a procesului, decantarea:
- la apă cu turbiditate > 1500 - 1800 grade silice se formează “cheaguri”
- la apă cu turbiditate < 50 grade silice şi temperaturi > 100C se ridică flocoane în apa
decantată datorită nămolului organic care intră în fermentaţie;
- la topirea bruscă a zăpezilor apa antrenează nitriţi, substanţă organică, amoniac;
- în perioada de vară se produce fenomenul de înflorire (explozie de alge) rezultă
flocoane care se ridică sau nu;
- reţinute, algele filamentoase produc colmatarea filtrelor;
- decantorul funcţionează bine la un pH > 6,5 - 6,8. La pH < 6,5 se ridică flocoane.
În timpul procesului de filtrare apar deteriorări ale plăcii drenante (cu crepine) la spă-
larea acestora datorită şocurilor hidraulice.
La tratarea cu reactivi când sunt ape mari provenite din viituri (topirea zăpezilor, ploi
torenţiale) – apare fenomenul de floculare (datorită durităţii temporare a apei);
276
Dozarea cu reactivi (coagulant) se face cu soluţie concentrată şi de aici apar erori mari
de dozaj.
Partea energetică se caracterizează prin consumuri energetice foarte mari. Partea de
automatizare a procesului tehnologic este foarte slab evidenţiată datorită lipsei unui sistem de
dispecerizare şi transmitere la distanţă în timp real a datelor şi parametrilor apei.
Toate aceste date tehnice cu privire la staţia de tratare Mihoveni, ne arată nerentabilita-
tea staţiei (a întregii acumulări). Pentru rezolvarea acestei situaţii, a fost pusă în funcţiune sta-
ţia de tratare Dragomirna care este situată în imediata vecinătate a acumulării Dragomirna (fo-
tografia 4.7).
Foto 4.7. Staţia de tratare Dragomirna
P. Vieru, 2005
Iniţial staţia de tratare Dragomirna a fost concepută în mare măsură pentru asigurarea
debitelor de apă necesare industriei din Valea Sucevei, preparării de agent termic şi într-o mai
mică măsură pentru asigurarea de debite de apă potabilă.
După 1989 industria a intrat în regres, s-au pierdut o parte din clienţi, iar în momentul
de faţă staţia funcţionează la un debit mult inferior faţă de cel proiectat.
Capacitatea de captare proiectată este de 2.390 l/s, iar capacitatea la care este exploata-
tă în prezent staţia este de cca. 400 - 520 l/s.
Apa este pompată în staţie pe două trasee, Tr. I - 4 pompe şi Tr. II - 4 pompe, deoarece
în staţia de tratare Dragomirna intră un amestec compus din apele prelevate din 2 surse
(Dragomirna şi Mihoveni) ale căror caracteristici determinate prin analize de laborator sunt:
turbiditate: variabilă, ajungând la max. 3500 0Si;
suspensii: 22 mg/l iarna; 170 mg/l vara, în medie 40 - 50 mg/l;
reacţia apei: în domeniu neutru, slab alcalin(7,55 - 7,90);
amoniac: 0,2-0,3 mg/l valoare medie anuală;
mineralizare: medie cu reziduu fix între 500 - 540 mg/l;
pH: între 7,8 - 8,2;
duritate totală: în medie 20 0Ge;
duritate temporară: între 18 0Ge;
alcalinitate: între 1,9 - 6 ml HCl;
duritate permanentă: între 2,3 0Ge;
fier total: între 0,680 - 0,755 mg/l;
oxigen dizolvat: între 5,78 - 8,28 mg/l.
277
Indicatori biologici Apa brută, prezintă caracteristicile unei ape de lac cu o structura
componistică diversificată. În cadrul cenozelor algale s-a constatat că dominante sunt
bacilarioficeele, euglenoficeele şi cloroficeele, la care se adaugă şi prezenţa cianoficeelor şi
mai puţin a piropiceelor.
Sunt prezente specii din încrengăturile: Cyanophita, Diatomee, Pirrophita. Dintre aces-
tea, algele albastre (Cyanophita) deţin o pondere foarte mare.
Indicatori bacteriologici Nr. total de bacterii coliforme este sub 100.000/dm3, cores-
punzând calitativ cerinţelor impuse pentru ape de suprafaţă.
În funcţie de caracteristicile apei brute care urmează a fi tratate pentru potabilizare, a
fost gândită şi structura staţiei de tratare, inclusiv fluxul tehnologic, care constă în: captare lac
Mihoveni – deznisipare – transport lac Dragomirna (decantare) – pompare două trepte – filtra-
re microsite – tratare cu sulfat de aluminiu – filtrare – tratare clor gazos – distribuţie.
Instalaţia de micrositare este dimensionată pentru un debit de 2000 l/s. Cuprinde 5
unităţi, având fiecare o lungime de 5 m şi diametrul de 4 m, fiind antrenate de motoare cu o
putere de 2,6 KW, n = 820 rot/min. Unităţile sunt echipate fiecare cu câte o microsită din
bronz fosforos cu dimensiunile ochiurilor de 80 μ şi o instalaţie de spălare a micrositei cu jet
de apă cu un debit de 12-25 l/sec la partea superioară a tamburului.
Eficacitatea micrositelor scade la suspensiile coloide şi minerale, deci nu ameliorează
în mod substanţial nici turbiditatea şi nici culoarea apei.
Instalaţia de decantare constă dintr-un număr de 10 decantoare suspensionale care
funcţionează cu recircularea nămolului. Colectarea apei decantate se face prin tuburi din
P.V.C. cu diametrul 225 mm, fiecare dintre ele având 40 de orificii a 20 mm, fiind condusă
apoi la un canal periferic exterior de colectare construit din beton, după care pleacă spre staţia
de filtrare.
Instalaţia de filtrare constă în 3 staţii de filtre rapide, care sunt formate din 6 cuve a
cate 50 m2 fiecare. Alimentarea cu apa decantată, colectarea şi evacuarea apei de spălare se
face prin rigole longitudinale: una centrală (0,47 x 0,58 m), având înălţimea de 1 m şi două
laterale 0,25 x 0,25 m cu înălţimea de 0,5 m. Drenajul se face prin ţevi cu crepine montate pe
tub P.V.C. cu diametrul 150 mm.
În staţia de filtre, apa decantată străbate stratul filtrant, timp în care are loc procesul de
reţinere a dispersiilor, particulelor minerale şi organice. Reţinerea dispersiilor din apă are loc
printr-un efect de contact al particulelor dispersiei cu granulele stratului filtrant .
Pentru spălarea filtrelor se folosesc 4x3 suflante tip SRD-40 echipate cu electromotoa-
re de 45 KW şi 5+1 electropompe BRATES-350 având debitul de 1435 m3/oră.
Operaţia de spălare, prin durata sa (care întrerupe ciclul productiv al filtrării) şi prin
cheltuielile importante de exploatare (reprezentate prin consum de apă şi de energie electrică
pentru pompare) constituie un element care influenţează în mare măsură productivitatea şi
eficienţa economică a filtrării.
Instalaţia de clorinare. Apa ieşită din filtre este clorinată cu ajutorul 5 aparate de clo-
rinare tip Cl2 montate pe conducta cu diametrul 1000 mm care duce la rezervoare. Capacita-
tea totală de clorinare este de 20 kg/h. Staţia are în dotare un număr de 10 containere de clor
având fiecare capacitatea de 1000 kg. Doza de clor utilizată este în medie vara de cca. 6 mg/l
iar iarna de cca. 4 mg/l.
Laboratorul de analiză a apei potabile este amplasat în incinta staţiei de tratare
Dragomirna deoarece acolo se prelevează probele care necesită cea mai mare frecvenţă. Per-
sonalul laboratorului face analize şi pentru apa recoltată din alte puncte de control stabilite în
prealabil, aflate în exploatarea atât a SC. A.C.E.T. Suceava S.A cât şi a altor agenţi econo-
mici, pentru care frecvenţa de recoltare este mai mică sau aleatorie.
Punctele de control din care se prelevează probele de apă pentru analize de laborator
au fost stabilite astfel:
278
- la surse subterane
Berchişeşti - rezervorul de sosire;
Acumularea Dragomirna - lângă turnul de manevră;
la ieşirea din staţie;
- la terţi
acolo unde se solicită
chimice: turbiditate, amoniac, azotaţi, calciu, cloruri, duritate totală, duritate permanentă, fier
bicarbonaţi. De asemenea, laboratorul este dotat cu aparatura necesară pentru efectuarea ana-
lizelor biologice şi bacteriologice.
Deoarece reactivii chimici sunt utilizaţi în soluţii cu concentraţii scăzute, nu sunt nece-
sare instalaţii speciale pentru colectarea şi neutralizarea deşeurilor şi soluţiilor uzate, acestea
fiind antrenate în sistemul de canalizare existent.
Calitatea apei tratate
Rezultatele medii ale examenelor de laborator efectuate asupra probelor de apă prele-
vate la ieşirea din staţie sunt prezentate în tabelul 4.7.
tab 4.7. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă după tratare în staţia Dragomirna
catorului
Indicatori fizici
- 3
- 3
3
Clor Cl2 mg/dm 0.008 0.005
- 3
3
3
3
2+ 3
7+ 3
279
Oxigen dizolvat O2 mg/dm3 5,2 6
o 3
+ 3
3
Consum biochimic de oxigen CBO5 mg/dm 5,4 5
3
Analizând rezultatele medii ale examenelor de laborator se poate concluziona că din

punct de vedere al indicatorilor fizico-chimici, examenele de laborator efectuate asupra probe-
lor de apă prelevate la ieşirea din staţie indică o eficienţă satisfăcătoare.
Din punct de vedere biologic şi microbiologic examenele de laborator nu au depistat în
culturi microorganisme care să prezinte pericol pentru calitatea apei.

O parte din apa tratată, este stocată în rezervoare de înmagazinare şi împrospătată în
permanenţă în scopul de a constitui o rezervă care să asigure un anumit timp buna funcţiona-
rea a unităţilor industriale cât şi consumul populaţiei în cazul producerii unor avarii grave în
sistemul alimentării cu apă.
Până în anul 1960 necesitatea de apă potabilă a oraşului Suceava fiind mică (capacită-
ţile industriale reduse), nu exista decât rezervorul amplasat subteran în SV- ul oraşului consti-
tuit din 4 cuve a 350 m3 fiecare. În acest rezervor convergeau aducţiunile Berchişeşti.
Din anul 1960, odată cu darea în folosinţă a surselor secundare Mihoveni şi Dragomir-
na, pentru stocarea surplusului de apă neconsumat s-au construit în apropierea DJ 208 D (spre
Mitocul Dragomirnei) un număr de două rezervoare semiîngropate cu capacitatea de 5000 m3
fiecare (fotografia 4.8). La acestea apa ajunge printr-o conductă de oţel cu D 1000 mm.
Foto 4.8 Rezervor pentru stocarea surplusului de apă cartier Iţcani - DJ 208 D
P. Vieru, 2005
280
Mai târziu (1964) staţia de tratare Dragomirna este dotată cu încă două rezervoare
2x1000, pe lângă celelalte trei existente.
În anul 1980 se dă în folosinţă un rezervor semiîngropat cu capacitatea de înmagazina-
re de 3500 m3, la acesta adăugându-se încă două de acelaşi tip (1985).
4.3.2.5. Distribuţia apei

În municipiul Suceava distribuţia apei potabile şi industriale este asigurată de S.C.
ACET S.A. şi nu se extinde pe toată suprafaţa oraşului (anexa 4.2). Reţeaua utilizatorilor ser-
viciilor publice de alimentare cu apă este formată din:
a. populaţie
- 82.658 persoane grupate în 94 asociaţii de proprietari/locatari care beneficiază de
servicii de alimentare cu apă potabilă, din care 585 scări de bloc sunt contorizate
- 9.263 persoane în 3744 case particulare care beneficiază de servicii de alimentare cu
apă potabilă din care 1954 sunt contorizate
b. persoane juridice
- 1.509 agenţi economici care beneficiază de servicii de alimentare cu apă potabilă din
care 1.315 sunt contorizate.
Modul de asigurare cu apă potabilă a reţelelor de distribuţie de la rezervoarele existen-
te în municipiu se face diferenţiat, pe zone de presiune. Impuse de relieful local, zonele de
presiune ale municipiului Suceava sunt:
- zona înaltă a platoului Suceava, cuprinde perimetrul ansamblurilor de locuinţe Ob-
cini, G. Enescu, Zamca şi Mărăşeşti; deţine două staţii de pompare echipate cu re-
zervoare care sunt situate unul în apropierea bisericii Sf.Ilie, iar celălalt în apropie-
rea mânăstirii Zamca;
- zona înaltă de presiune a cartierului Obcini, este alimentată prin intermediul staţiei
de pompare din apropierea bisericii Sf.Ilie;
- zona medie a platoului Sucevei, cuprinsă în perimetrul format de străzile Universi-
tăţii, 6 Noiembrie, M. Eminescu, Veronica Micle, G. Enescu, P. Rareş, Ana
Ipătescu şi Serelor; deţine două staţii de pompare echipate cu rezervoare care sunt
alimentate prin intermediul staţiilor de la Sf. Ilie;
- zona superioară Burdujeni, cuprinde o parte a ansamblului de locuinţe Cuza Vodă
şi o parte din cartierul Burdujeni; deţine o staţie de pompare cu un rezervor de
5000 m3 ;
- zona inferioară valea Sucevei şi Burdujeni cuprinde consumatorii industriali din
valea Sucevei şi str. Traian Vuia; alimentare se face prin intermediul conductelor
de apă industriala de la Dragomirna şi Mihoveni, prin intermediul staţiilor proprii
direct din râul Suceava (anexa 4.2), iar apa potabilă este transportată, gravitaţional,
de la rezervoarele din Burdujeni;
- zona industrială Şcheia deţine două staţii de pompare echipate cu rezervoare care
sunt situate în apropierea aerodromului;
- zona industrială şi de locuinţe Iţcani se alimentează cu apă potabilă de la rezervo-
rul situat pe DJ 208 D.
Acest sistem de alimentare are o lungime totală de 183 km cu diametre cuprinse între
D 50 şi 600 şi o vechime cuprinsă între 88 ani şi 17 ani: 37 km-88 ani; 16 km-32 ani; 40 km-
31 ani; 39 km-29 ani; 31 km-17 ani
Conductele sunt din: oţel, fontă, PVC; azbociment, PREMO. Pierderile în reţelele de
distribuţie sunt estimate la 48% din apa captată. Numărul de avarii depistate şi remediate în
anul 2003 a fost de 1.035, astfel:
- zona centrală a oraşului şi cartierul Zamca = 500
- zona cartierelor Iţcani şi Burdujeni = 226
281
- zona cartierului Obcini, a cartierului George Enescu şi zona Şcheia = 309
Impactul negativ al acestor avarii se materializează prin creşterea nivelului pânzei
freatice în oraşul Suceava şi prin creşterea riscului de impurificare al apei potabile transporta-
tă prin conducta avariată.
Pentru funcţionare adecvată, sistemul de alimentare cu apă potabilă al municipiului
Suceava necesită lucrări de reabilitare a cinci rezervoare de apă care au o vechime mai mare
de 40 ani. În zona Zamca este necesară montarea unei vane de reducere a presiunii dar şi re-
abilitarea a două staţii de pompare astfel încât presiunea apei să corespundă noilor cerinţe dar
şi în vederea reducerii costurilor de exploatare. Pentru reducerea presiunii din zonele cu pre-
siune ridicată (George Enescu, Obcini) se impune înlocuirea a circa 12 Km de conducte din
reţea cu conducte cu diametru mai mic decât cel actual.
În vederea alimentării cu apă a unei zone nedeservite actual din cartierul Burdujeni es-
te necesară construirea unui rezervor de apă de mici dimensiuni şi a unei staţii de pompare.
Pe versantul de N-E al municipiului Suceava în intervalul 2000-2005, fenomenul de
alunecare s-a accentuat, producându-se pe alocuri prăbuşiri între 2 şi 3 metri. Aceste fenome-
ne au afectat şi conductele de apă ce tranzitează zona. Astfel la intersecţia străzilor Cernăuţi
cu Ştefan Ştefureac şi Tăbăcarilor în decursul anului 2005 au avut loc 5 avarii cu pierderi ma-
sive de apă. Sunt necesare lucrări de consolidare a versantului de N-E dar şi lucrări de drena-
rea apelor acumulate la baza versantului.
4.3.3.Reţeaua de alimentare cu apă potabilă a municipiului Iaşi

La începutul sec al XVII-lea, oraşul Iaşi era alimentat cu apă din izvoarele de pe po-
dişul Gălăţei, din Valea Gălăţei şi din Cişmeaua lui Butuc cu izvoarele pe dealul Copou. De
la această cişmea se dădea apă şi la Feredeul Turcesc până în 1857, când, stricându-se con-
ducta, feredeul primea apă de la Golia 2.
Importante lucrări cu caracter edilitar sunt datorate domnitorului Grigore Ghica. Aces-
ta încă de la începutul domniei moldoveneşti (1726-1733), aduce de la Constantinopol doi
meşteri apari, pe suiulgii albanezi Dima şi Cosma, care vor fi constructori şi îngrijitori ai ciş-
melelor din Iaşi timp îndelungat. Începând cu anul 1777 ei sunt înlocuiţi de Gheorghe
Suiulgiul, fosta lor calfă. În această perioadă se aduce apă din dealul Şapte Oameni şi din
Dealul Ciric, până în curtea mânăstirii Golia, unde s-a construit o „casă de apă”, de unde se
distribuiau la diferite cişmele „22 de măsuri de apă” (84 m3/zi).
Din porunca lui Grigore Alexandru Ghica se realizează în anul 1765 un nou centru de
alimentare cu apă la Sf. Spiridon, cu apa unor izvoare captate din zona Copou. În anul urmă-
tor din porunca aceluiaşi domnitor se reface casa apelor de la Golia şi se face o aducţiune prin
care apa este adusă la poarta mânăstirii. Fântâna din curtea mânăstirii Golia de unde se putea
lua apă şi astăzi este de fapt „cişmeaua de la stradă” realizată în 1765.
În anul 1781, domnitorul Constantin Moruzi porunceşte lui Gheorghe Suiulugiul să
„facă o lucrare prin care să sporească apa din poarta mânăstirii”. Porunca domnitorului este
îndeplinită, astfel că la sfârşitul anului 1781 debitul centrului de la Golia este dublat, ajungând
la „44 de măsuri” (cca. 170 m3/zi). Domnitorul Constantin Moruzi instituie în preajma anului
1780 administraţia apelor oraşului. În cadrul acestei instituţii nou înfiinţate se realizează (în
condiţiile vremii) un calcul al cantităţii de apă. Urmarea realizării a unui astfel de plan este
construcţia a 19 cişmele noi.
În prima jumătate a sec. al XIX-lea se realizează un pas important în modernizarea re-
ţelei de alimentare cu apă a Iaşilor: înlocuirea conductelor de ceramică cu fontă. Lucrarea a
fost realizată în timpul domniei lui Mihai Sturza, între 1843-1847, după planurile şi conduce-
rea lui Carol Mihalic de Hodocin, „montanist şi hidraulic al departamentului Lucrărilor Pu-
blice”. Tot de numele acestui inginer se leagă şi monumentala lucrare, ˝Cişmeaua de fier˝ tur-
2
M. Botzan, Apele în viaţa poporului român, Edit. Ceres, Bucureşti, 1984, pag.184.
282
turnată în Moravia la comanda ultimului domn al Moldovei, Grigore Ghica în anul, 1851 şi
montată în curtea mitropoliei.
Între anii 1882-1905, se efectuează studii pentru o soluţie modernă, de anvergură, care
să rezolve problema alimentării cu apă potabilă a oraşului Iaşi. Astfel că în anul 1905 se dis-
punea de 4 proiecte: 1. Lindley cu 15000 m3/zi, de la Timişeşti; 2. Lindley, cu apă din Prut,
pentru acelaşi debit; 3. Chaingneau, cu apă din Prut; 4. Savul, cu 6000 m3/zi, cu apă de izvor
de la Gherăeşti. În final, s-a optat pentru prima soluţie Lindley, bazată pe aducţiunea iz-
voarelor de la Timişeşti, şi se poate spune că acest moment reprezintă pentru Iaşi atingerea
stadiului de adevărat oraş sub aspect edilitar.
Pe parcursul timpului aducţiunii Timişeşti i-au fost aduse numeroase îmbunătăţiri.
Construirea unor obiective industriale cu consum de apă ridicat (1955-1985) în paralel
cu creşterea numărului de apartamente construite (peste 50.000) a dus la mărirea consumului
de apă potabilă a oraşului Iaşi.
Din cauza debitului insuficient furnizat de sursa Timişeşti, se proiectează şi se execută,
în diferite etape (1955-1957; 1964; 1972; 1973), alimentarea cu apă a oraşului Iaşi din sursa
de suprafaţă Prut.
În prezent alimentarea cu apă a municipiului Iaşi se face din următoarele surse: Timi-
şeşti (1.500 l/s), Prut (2.162 l/s apă potabilă şi 1.700 l/s apă industrială), Captarea Repedea (4
l/s ), Captarea Valea Chiliii (1 l/s), Captarea Platou Ciric, Aviaţie (0,5 l/s) (figura 4.3) .
Fig. 4.3

a. Sursa Timişeşti
Această captare (captarea veche) a fost executată în anii 1908-1909 şi exploatează
stratul freatic din aluviunile conului de dejecţie ale pârâului Ozana, amonte de confluenţa
acestuia cu râul Moldova, lângă localitatea Timişeşti, la 102 km depărtare de Iaşi (fotografia
4.9).
283
Foto. 4.9. Puţuri de captare din frontul de captare Timişeşti (captarea veche)
P. Vieru, 2006
Captarea constă dintr-un dren de 1450 m lungime, având radierul la 10 -11 m adânci-
me.
În anul 1973 a fost dat în exploatare un dren de aproximativ 4000 m (galerie vizitabi-
lă) pentru sporirea cantităţii de apă prelevată din sursa Timişeşti (captarea nouă).
Debitele medii anuale captate de acest dren variază de la un an la altul, funcţie de va-
loarea precipitaţiilor anilor respectivi astfel :
- în anii cu precipitaţii medii (640 mm/an) debitul exploatat a fost de aproximativ 585
l/s;
- în anii cu precipitaţii minime (472 mm/an) debitul exploatat a fost de aproximativ
440 l/s
vate din aceasta sursă sunt redate în tabelul 4.8.
tab 4.8. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă din sursa Captarea Timişeşti
catorului
Indicatori fizici

3
- 3
Azotiţi NO2 mg/dm 1
2+ 3
- 3
284
Bioxid de carbon liber CO2 mg/dm3 - 50
2+ 3
3
2+ 3
2+ 3
3
3
Produse petroliere mg/dm 0.1 0.1
+ 3
3
3
Rezultă din punct de vedere chimic şi biologic că apa captată se înscrie în limitele pre-
văzute de lege fiind potabilă fără a mai fi necesară tratarea ei (doar clorinare) putând fi dirijată
direct în reţeaua de distribuţie a oraşului.
b. Sursa Captarea Repedea
Este o veche sursă de alimentare cu apă a oraşului, fiind executată în anul1794. Constă
în captarea unor izvoare de mică adâncime existente la baza dealului Repedea.
vate din aceasta sursă sunt redate în tabelul 4.9.
tab 4.9. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă din sursa Captarea Repedea
catorului
Indicatori fizici
3
- 3
- 3
3
- 3
285
Bioxid de carbon liber CO2 mg/dm3 - 50
2+ 3
3
2+ 3
2+ 3
3
3
+ 3
3
3
Analizând rezultatele medii ale analizelor de laborator din tabel reiese că apa captată
se înscrie în limitele prevăzute de lege fiind potabilă fără a mai fi necesară tratarea ei şi poate
fi dirijată direct în reţeaua de distribuţie a oraşului.
Instalaţiile de captare ale apei din această sursă constau într-un front de 32 de drenuri
pozate la o adâncime de 10-11 m. Apa colectată, este condusă în 13 cămine colectoare ampla-
sate pe traseul conductei de aducţiune spre oraş. Fiecare dren poate prelua un debit de circa
0,125 l/sec, astfel că debitul minim zilnic prelevat din aceasta sursă se ridică la circa 4 l/sec.
c. Sursa Captarea Valea Chilii
Constă în captarea unor izvoare de suprafaţă şi de mică adâncime existente pe coastele
dealurilor care delimitează Valea Chilii (6 izvoare).
Din punct de vedere chimic şi biologic, apa captată se încadrează în limitele prevăzute
de lege fiind potabilă fără a mai fi necesară tratarea ei, astfel că poate fi dirijată direct spre re-
ţeaua de distribuţie a oraşului.
Instalaţiile de captare constau într-un front de 10 drenuri pozate la o adâncime de 7-15
m. Apa freatică captată este condusă la cămine colectoare amplasate pe traseul conductei de
aducţiune. Fiecare dren poate prelua un debit de circa 0,125 l/sec. astfel că debitul maxim zil-
nic prelevat din această sursă este de circa 1 l/sec. Această sursă alimentează o serie de socie-
tăţi comerciale aflate în imediata vecinătate.
d. Sursa Captarea Platou Ciric Aviaţie
Constă dintr-un front de captare format din trei puţuri săpate la mică adâncime. Din
punct de vedere chimic şi biologic, apa captată se încadrează în limitele prevăzute de lege fi-
ind potabilă fără a mai fi necesară tratarea ei, astfel că poate fi dirijată direct spre reţeaua de
distribuţie a oraşului. Debitul prelevat din această sursă este mic (0,5 l/s), dar suficient pentru
alimentarea cu apă a aeroportului Iaşi.
e. Sursa de suprafaţă râul Prut (Ţuţora)
Această sursă este proiectată şi executată între anii 1955-1957. Apa brută este preluată
prin intermediul a două prize tip cheson, situate la circa 14 km de municipiul Iaşi şi care sunt
în proprietatea „Regia Autonomă Apele Române” (fotografia 4.10.).
286
Foto. 4.10. Prize tip cheson din sursa de suprafaţă râul Prut (Ţuţora)
P. Vieru, 2006
vate din această sursă – după decantare şi oxigenare artificială în lacurile de decantare Chiriţa
şi Şorogari - sunt prezentate în tabelul 4.10.
tab 4.10. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă din sursa Prut
după decantare şi oxigenare
indicatorului
Indicatori fizici
3
- 3
Azotiţi NO2- mg/dm3 2,57 1
2+ 3
3
3
3
2+ 3
Fier total Fe mg/dm 1,2 0.3
3
287
3
3
o 3
+ 3
3
bicromat de potasiu
Datorită potabilităţii reduse apa prelevată din această sursă trebuie supusă unui amplu
proces de potabilizare.
4.3.3.2 Aducţiunea apei

a. Aducţiunea Timişeşti
Această aducţiune este dispusă pe două trasee:
- traseul vechi (1909-1910) cu o lungime totală de 102 km; conductele au D1000 pe o
lungime de 33 km şi D 800 pentru restul traseului; materialul folosit la fabricarea conductelor
este beton armat şi fontă în primul sector, oţel şi fontă în sectorul doi; traseul are 4 tronsoane
1-Timişeşti-Turn piezometric Săbăoani, subtraversare râul Moldova, 2-Săbăoani-Dealul
Măriucăi, traversare râul Siret (fotografia 4.11), 3-Dealul Măriucăi - sat Mădărjeşti; 4-sat
Mădărjeşti - Iaşi
Foto 4.11 Traversarea peste râul Siret a aducţiunilor de apă pe traseul Timişeşti - Iaşi
P. Vieru, 2006
- traseul nou (1971-1973) cu o lungime totală de 158 km; conductele au D 1000; mate-
rialul folosit la fabricarea conductelor este oţel şi Premo; acest traseu urmăreşte până la km 33
288
traseul conductei vechi, în continuare conducta are un traseu care urmăreşte DN 28 până la
tunelul Strunga unde subtraversează râul Siret; mai departe conducta trece prin localităţile
Târgu Frumos, podul Iloaiei şi Leţcani până la Iaşi.
b. Aducţiunea Prut
Prin priza Ţuţora se prelevează apă din râul Prut cu un debit minim de 25 m3/s, din
care mai mult de 85% este transportată către municipiul Iaşi. Transportul este intermediat de 5
conducte din oţel cu D: 2x1000, 2x1200, 1x600. La intrarea în municipiul Iaşi două conducte
cu D 1000 urmează traseul staţie de tratare apă industrială C.E.T. II. Celelalte conducte ur-
mează traseul: lac decantare Chiriţa, staţie de tratare Chiriţa, staţie de tratare Şorogari.
4.3.3.3 Tratarea apei

Pentru municipiul Iaşi tratarea apei se realizează la staţiile de tratare Timişeşti (pentru
sursa Timişeşti), Şorogari şi Chiriţa (ambele pentru sursa Prut).
a. Staţia de tratare Timişeşti
Datorită gradului de potabilitate ridicat al apei provenite din sursa Timişeşti, în staţia
de tratare Timişeşti nu se face decât clorinarea şi înmagazinarea apei (capacitate 44300 m3).
vate din rezervoarele de înmagazinare de la Timişeşti sunt redate în tabelul 4.11.
tab 4.11. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă după tratare
în staţia de clorinare Timişeşti
catorului
Indicatori fizici
- 3
- 3
3
Clor Cl2 mg/dm 0.009 0.005
- 3
3
3
3
2+ 3
7+ 3
3
289
+ 3
3
3
Analizând rezultatele din tabelul anterior se observă că din punct de vedere al indica-
torilor fizico-chimici, examenele de laborator efectuate asupra probelor de apă prelevate la
ieşirea din staţie indică o eficienţă satisfăcătoare. De asemenea se poate spune că datorită clo-
rinării cu clor gazos apa are o concentraţie uşor ridicată de clor. Se impune ca înainte de dis-
tribuţie să fie spusă unei oxigenări artificiale.
b. Staţia de tratare Şorogari.
Este amplasată pe dealul cu acelaşi nume la cota 108 m; a fost dată în exploatare în
anul 1957 şi îmbunătăţită pe parcurs, are o capacitate de 1300 m3/s şi este formată din:
- staţie de microsite;
- staţie de reactivi + bazine de amestec;
- 10 decantoare (5 longitudinale – 2 suspensionale, 2 radiale, 1 decantor
pulsator suspensional);
- 36 filtre rapide;
- 2 rezervoare de înmagazinare de câte 2500 m3;
- staţie clorinare;
- staţie de pompare echipată cu 6 electropompe:
3 electropompe (12 NDS) având Q = 1200 m3/h, H = 60 m
3 electropompe (14 NDS) având Q = 1600 m3/h, H = 90 m
- staţii de pompare intermediare
- gospodărie electrică
Debitul tratat de această staţie este de 1,5 m3/s din care 0,1 m3/s se foloseşte pentru
spălarea filtrelor. Rezultatele medii ale examenelor de laborator efectuate asupra probelor de
apă prelevate din rezervoarele de înmagazinare de la Şorogari sunt redate în tabelul 4.12.
tab 4.12. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă după tratare în staţia Şorogari
catorului
Indicatori fizici
3
- 3
290
Clor Cl2 mg/dm3 0.006 0.005
- 3
3
3
2+ 3
2+ 3
2+ 3
Mangan Mn7+ mg/dm3 1 0.1
3
3
o 3
+ 3
3
Standardele de potabilitate ale apei tratate în această staţie nu corespund în totalitate

legislaţiei în vigoare. Această apă nu poate fi folosită pentru alimentarea cu apă potabilă a
oraşului Iaşi decât în cazuri excepţionale (secetă, avarii, calamităţii).
c. Staţia de tratare Chiriţa
Este amplasată la marginea de est a municipiului Iaşi (fotografia 4.12).
Foto 4.12. Staţia de tratare Chiriţa (bazine de limpezire)
P. Vieru, 2006
291
În staţia de tratare Chiriţa intră un amestec compus din apele prelevate din lacul de de-
cantare Chiriţa şi din apele provenite din aducţiunea Prut.
Caracteristicile acestor ape sunt:
- turbiditate: variabilă, ajungând la max. 3500 0Si;
- suspensii: 25 mg/l iarna; 140 mg/l vara, în medie 30-40 mg/l;
- reacţia apei: în domeniu neutru, slab alcalin: 7,55-7,90;
- amoniac:0,4-0,5 mg/l valoare medie anuală;
- mineralizare: medie cu reziduu fix între 438-440 mg/l;
- pH: între 7,4-7,9;
- duritate totală: în medie 16,5 0Ge;
- alcalinitate: între 1,9-6 ml HCl;
- duritate permanentă: între 3,3-4,05 0Ge;
- fier total: între 0,580-0,655 mg/l;
- oxigen dizolvat: între 5,78-11,28 mg/l.
Staţia este dotată cu :
- instalaţie de micrositare ;
- gospodărie de reactivi care cuprinde construcţii şi instalaţii pentru stocarea, prepa-
rarea şi introducerea în apă a sulfatului de aluminiu ;
- instalaţie de decantare care constă dintr-un număr de 4 decantoare suspensionale ca-
re funcţionează cu recircularea nămolului ;
- instalaţia de filtrare constă din doua staţii de filtre rapide ;
- instalaţia de clorinare (apa ieşită din filtre este clorinată cu ajutorul a doua aparate
de clorinare tip Cl2 montate pe conductă cu diametrul 1000 mm care duce la rezervoare).
Laboratorul de analiză al apei potabile este amplasat în incinta Staţiei de tratare Chiriţa
deoarece acolo se prelevează probele care necesită cea mai mare frecvenţă.
- Timişeşti-captare, clorinare, rezervor sosire;
- Repedea-puţul colector ;
- Valea Chilii - puţul colector ;
- Platou Ciric , Aviaţie - puţul colector ;
priza Ţuţora - în amonte de captare;
- la staţiile de tratare
- la terţi
acolo unde se solicită;
chimice: turbiditate, amoniac, azotaţi calciu, cloruri, duritate totală, duritate permanentă, fier
bicarbonaţi. De asemenea, laboratorul este dotat cu aparatura necesară pentru efectuarea ana-
lizelor biologice şi bacteriologice.
vate din rezervoarele de înmagazinare de la Chiriţa sunt redate în tabelul 4.13.
292
tab 4.13. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă după tratare
catorului
Indicatori fizici
- 3
- 3
2+ 3
3
Clor Cl2 mg/dm 0.007 0.005
3
3
3
2+ 3
2+ 3
7+ 3
3
o 3
3
3
Analiza rezultatelor medii ale indicatorilor fizico-chimici ce caracterizează probele de

apă prelevate la ieşirea din staţie indică o eficienţă satisfăcătoare a staţiei.
Eficienţa biologică a staţiei este nesatisfăcătoare, în apa tratată existând încă microor-
ganisme fitoplanctonice şi bacterii coliforme, impunându-se pentru eliminarea lor încă un tra-
tament cu clor gazos. Efectuarea acestui tratament produce însă o creştere a concentraţiei de
clor din apa tratată. Această tratare în exces cu clor este resimţită frecvent de consumatorii
aflaţi în apropierea staţiei de tratare ( Metalurgiei, Tătăraşi, Tudor) şi uneori de consumatorii
aflaţi la distanţe mai mari.
293
La nivelul municipiului Iaşi, presiunea necesară în reţeaua de distribuţie este asigurată
de staţiile de pompare şi rezervoarele Păcurari (25000 m3), Aurora (27000 m3), Mijlociu
(8000 m3) şi Breazu (4000 m3). Actuala capacitate de pompare şi stocare este redusă fapt ce
obligă la o furnizare discontinuă a apei potabile. Această situaţie afectează mai ales cartierele
periferice noi, unde apa ajunge în cantităţi insuficiente şi de multe ori cu proprietăţi calitative
improprii consumului.
În municipiul Iaşi distribuţia apei potabile şi industriale este asigurată de R.A.J.A.C.
Iaşi şi prezintă discontinuităţi în numeroase cartiere (anexa 4.3).
Reţeaua utilizatorilor serviciilor publice de alimentare cu apă este reprezentată de:
a) populaţie
- 275.000 persoane grupate în asociaţii de proprietari/locatari sau clienţi parti-
culari care beneficiază de servicii de alimentare cu apă potabilă, din care 100% contorizaţi
asociaţii şi 80,2% clienţi particulari.
- 2.367 agenţi economici care beneficiază de servicii de alimentare cu apă po-
tabilă din care 96,3% sunt contorizate.
În anul 1950 oraşul Iaşi consuma 3.175.000 m3 apă, în anul 1985 consumul a ajuns la
peste 76.941.000 m3, după 1990 consumul de apă a scăzut foarte mult întrucât marii consuma-
tori au fost desfiinţaţi.
Reţeaua de distribuţie a apei potabile şi a celei industriale are o lungime totală de 565
km. Conductele de transport şi distribuţie din interiorul oraşului au diametre cuprinse între 50
mm şi 900 mm şi o vechime cuprinsă între 100 ani şi 10 ani. Materialele din care sunt fabrica-
te sunt oţel, fontă, PVC, azbociment, PREMO. Vechimea mare generează pierderea definitivă
a unor mari cantităţi de apă. Pierderile în reţelele de distribuţie sunt estimate la 38% din apa
captată. Pierderea apei înseamnă şi pierderea banilor cheltuiţi pentru tratarea şi pomparea apei
şi chiar epurarea acesteia, atunci când ajunge înapoi în canalizare. De asemenea, înseamnă
afectarea fundaţiilor clădirilor, a versanţilor. Spre exemplu în cartierul Sărărie, unde volumele
de apă care se scurg prin drenuri provin în proporţie de 30% de la conductele vechi ce tranzi-
tează zona, s-a constatat reactivarea (etapizată 1996 - 1997) unor alunecări de teren. Apa se
pierde prin fisurile apărute dar şi la intervenţii, atunci când se descarcă conductele sau când, la
repunerea în funcţiune a unei conducte se spală acea conductă.
O problemă a reţelei de alimentare cu apă a municipiului Iaşi este că nu toate zonele
(mai ales zonele periferice şi cartierele nou construite) au apă curentă. De asemenea în cartie-
re precum Galata şi Bucium presiunea apei nu este constantă.
După Focşani, preţul apei la Iaşi, 21.338 lei/m3, este cel mai mare din ţară.
Este de menţionat şi faptul că în perioada 2000 - 2005, din 1.059 km de reţele de aduc-
ţiune şi distribuţie s-au refăcut doar 32 km (3 %) de conducte.
4.3.4. Reţeaua de alimentare cu apă potabilă a municipiului Piatra Neamţ

Până în secolul al XIX – lea alimentarea cu apă a oraşului Piatra Neamţ se făcea din
izvoare şi fântâni. În a doua jumătate a secolului XIX, au fost făcute unele progrese în alimen-
tarea cu apă în acest oraş, Gh. Verşescu arătând că aceasta "se făcea din puţuri şi izvoare, dar
şi prin sacale ce aduceau apă din Bistriţa"
În perioada contemporană, lucrările de alimentare s-au dezvoltat atât ca debit, cât şi ca
lungime a reţelei de aducţiune şi distribuţie.
Primele menţiuni în acest sens aparţin lui D. Hogea (primar din 1914), care arată că
după 1882 s-au descoperit şi captat izvoarele de ape minerale de pe Cozla. După analizele fă-
cute de prof. P. Poni de la Iaşi, un consorţiu de medici din Bucureşti a cerut primăriei "să i le
294
dea în concesiune pe timp îndelungat, cu obligaţia de a face captarea sistematică şi a con-
strui pavilioane de cură". Dar primarul de atunci (Theodor Dornescu) şi consiliul comunal nu
au acceptat. Abia în 1916 s-a cerut o nouă concesiune, de către dr. Gr. Nicolau, dar lucrarea
concesionată n-a mai putut prinde viaţă, începând războiul.
Alte menţiuni privind preocupări în acest domeniu se întâlnesc în anul 1909, când se
construiesc Teatrul de Vară din parcul Cozla şi castelul de apă de pe acelaşi munte, primăria
împrumutând pentru acest scop o sumă mare (800.000 lei). În acelaşi timp, după inundaţiile
din 1911, reîncepe îndiguirea Cuejdiului, iar din 1914 se lucrează sistematic şi la canalizarea
celor două râuri care traversează oraşul (Bistriţa şi Cuejdiul).
Mai târziu, Gh. Verşescu semnalează că în 1925 începe construirea unei galerii de ra-
cordare a puţului de captare cu cameră de la Casa Apelor de la Bistriţa şi a unui puţ absorbant
în curtea Uzinei Electrice. Tot acelaşi autor arată că în 1964 lucrările la noua sursă de alimen-
tare cu apă prevăzută pentru prima etapă erau finalizate. Fuseseră amenajate 19 puţuri de cap-
tare a apei din râul Bistriţa şi montată o conductă magistrală de aducţiune, fiind construite şi
două rezervoare de apă de mare capacitate şi două staţii de repompare.
Pentru alimentarea cu apă a întreprinderilor a fost efectuată şi devierea aducţiunii apei
din lacul Reconstrucţia pentru fabrica "Pergodur" şi "platforma chimică Săvineşti.
În perioada actuală serviciile publice de alimentare cu apă potabilă şi de canalizare
epurare ape uzate în municipiul Piatra Neamţ este furnizat de Compania Judeţeană APA
SERV S.A., care are două surse de alimentare cu apă (figura 4.4), 1 - captare de suprafaţă, 2 -
captare subterană. Acestea asigură un debit de 95.000 m3/zi .
Fig. 4.4

a. Sursa Lacul Bâtca Doamnei
Captarea de suprafaţă este situată pe acumularea Bâtca Doamnei, aflat în administrarea
S.C. Hidroelectrica S.A. şi prelevează un debit de 308 l/s.
295
Această captare a fost pusă în funcţiune în anul 1995, fiind în momentul actual şi cea
mai nouă sursă de alimentare cu apă a oraşului.
Apa este prelevată cu ajutorul unui sorb menţinut la 3-6 m deasupra fundului lacului
cu ajutorul unei construcţii metalice rezemate de fund. Conducta de aspiraţie este formată din
tuburi de oţel cu îmbinări elastice, fiind scufundată pe pontoane (fotografia 4.13) .
Foto. 4.13 Conducta de aspiraţie a apei, scufundată pe pontoane în lacul Bâtca Doamnei
sursa S.C. APA SERV S.A. Piatra Neamţ 2004

vate din aceasta sursă sunt prezentate în tabelul 4.14.
tab 4.14. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă din sursa Lacul Bâtca Doamnei
indicatorului
Indicatori fizici
pH unităţi pH 8.5 7,2-7,8
3
- 3
- 3
3
Clor Cl2 mg/dm 0.005 0.005
- 3
296
Fenoli antrenabili cu vapori de apă C6H5OH mg/dm3 0.02 0.001
3
2+ 3
2+ 3
7+ 3
3
o 3
3
3
bicromat de potasiu
Analizând datele din tabel, observăm că indicatorii de calitate ai apei din acumularea
Bâtca Doamnei arată că apa captată nu se înscrie în limitele prevăzute de lege.
b. Sursa Vaduri
Este situată pe malul drept al râului Bistriţa, între râu şi canalul de fugă al U.H.E. Va-
duri. Constă din 25 puţuri situate la 10-20 m adâncime, la aproximativ 50 m depărtare de mal.
Capacitatea captării subterane este de 848 l/s. Instalaţia de captare este echipată cu 64
grupuri de pompare cu debite cuprinse între 23 şi 108 m3/h de tip Hebe, Sadu, B.B.C., H.B. şi
E.M.U. (pompa submersibilă H.B. 100 x 3 -32 kw- , pompă submersibilă HB 80 x 5 -22 kw-,
pompă submersibilă HDEG -22 kw) .
Puţurile şi chesoanele au fost puse în funcţiune în perioada 1964 până în 1982.
tab 4.15. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă din sursa Vaduri
catorului
Indicatori fizici
3
297
3
- 3
3
3
3
2+ 3
7+ 3
3
3
o 3
3
3
de lege, fiind potabilă fără a mai fi necesară tratarea ei. Poate fi dirijată direct spre reţeaua de
distribuţie a oraşului.

a. Aducţiunea Bâtca Doamnei
Apa preluată din Lacul Bâtca Doamnei este transportată spre uzina de apă (staţia de
tratare) cu ajutorul a 4 pompe 8 NDS-250-200-510.
Transportul se face printr-o conductă de oţel D 1000 mm (0,1 km) şi printr-o conductă
din acelaşi material cu D 800 mm ( 0,85 km ). Lungimea totală a conductelor, de la sursa de
captare până la uzina de apă este de 3 km.
b. Aducţiunea Vaduri
Transportul apei din captarea subterană se face prin conducte D 800 mm şi D 900 mm,
conductă PREMO. Deoarece apa preluată din sursa subterană îndeplineşte condiţiile de pota-
bilitate, este transportată direct spre rezervoarele de înmagazinare (R3 şi R4).
Lungimea totală a conductelor până la R 3 este de 15 km.

În municipiul Piatra Neamţ apa potabilă se prepară în uzina de apă situată în imediata
vecinătate a lacului Bâtca Doamnei (fotografia 4.14).
După ploi sau primăvara, după topirea zăpezilor, turbiditatea apelor din lacul Bâtca
Doamnei, depăşeşte valoarea de 3.000 0Si. Acest fenomen îngreunează procesul de potabiliza-
re al apei. Pentru eficientizare se preferă uniformizarea cu ape ce provin din sursa Vaduri.
298
Astfel în staţia de tratare, intră ape ale căror caracteristici determinate prin analize de
laborator sunt prezentate în tabelul 4.16.
Foto. 4.14. Uzina de preparare a apei potabile Bâtca Doamnei
decantoare cu racloare
sursa S.C. APA SERV S.A. Piatra Neamţ 2004
tab 4.16. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă prelevate la intrarea

în staţia de preparare a apei potabile Bâtca Doamnei
indicatorului
Indicatori fizici
Amoniac NH3 mg/dm3 0.1 0.1
- 3
- 3
3
- 3
3
3
3
2+ 3
299
3
3
o 3
+ 3
3
bicromat de potasiu
Din tabel reiese că apa intrată în staţia de tratare este de calitatea a –II-a deci pentru a
fi consumată este necesară a fi supusă procesului de potabilizare.
Apa preluată din Lacul Bâtca Doamnei, după ce este trecută prin staţia de microsite,
este distribuită, prin intermediul camerei de distribuţie, în două decantoarea orizontale.
Apa decantată intră în staţia de filtre rapide cu nisip cuarţos (3 filtre cu câte două cuve
fiecare) şi este preluată în rezervorul de stocaj (V=750 m3) existent sub staţia de filtre.
Prin intermediul staţiei de pompare (echipată cu 4 pompe 8 NDS 250 - 200 - 510) apa
potabilă este trimisă grupului de rezervoare R4 şi R5 după ce, în prealabil, a fost dezinfectată
cu clor.
Pentru spălarea filtrelor rapide sunt prevăzute 3 unităţi de pompare Brateş 350 şi 3 su-
flante tip SRD 40.
Suflantele sunt folosite şi pentru barbotarea nămolului din conul celor două decantoa-
re, pentru barbotarea soluţiei de sulfat de aluminiu, pentru accelerarea dizolvării şi pentru des-
fundarea conductelor de evacuare a nămolului.
Laboratorul de Apă Potabilă cu cele două compartimente, determinări fizico-chimice
şi biologice funcţionează atât ca laborator pentru controlul calităţii apei cât şi pentru procesa-
rea apei.
Obiectivul principal pentru laboratorul de control al calităţii apei constă în suprave-
gherea prin determinări fizice, chimice, biologice şi bacteriologice a calităţii apei potabile
furnizate de captarea de suprafaţă Bâtca Doamnei şi captarea subterană Vaduri, cât şi supra-
vegherea apei potabile în reţeaua de distribuţie spre consumatori.
Obiectivul principal al laboratorului de procesare este conducerea şi supravegherea
fluxului tehnologic în Uzina de Apă, Bâtca Doamnei, prin determinări fizice, chimice, biolo-
gice şi bacteriologice pentru toate obiectivele staţiei de tratare. Activităţile care stau la baza
îndeplinirii obiectivului principal enunţat sunt:
- investigarea parametrilor de calitate pentru apa brută (subterană şi de suprafaţă din
lacul de acumulare ) cât şi pentru apa potabilă, conform standardelor în vigoare;
- investigarea calităţii reactivilor utilizaţi în tratarea apei în scop potabil, conform stan-
dardelor în vigoare;
- experimentarea şi verificarea de noi proceduri de analiză în vederea extinderii gamei
de indicatori investigaţi şi creşterii nivelului calităţii şi încrederii în rezultatul determinărilor;
- interpretarea datelor obţinute din determinările efectuate, înregistrarea lor şi elabora-
rea buletinelor de calitate, atunci când este cazul.
Laboratorul este dotat cu aparatele necesare executării determinărilor stabilite prin
programul de monitorizare şi control: turbiditatea, concentraţia în substanţe în suspensie, cu-
300
loarea, concentraţia oxigenului dizolvat, concentraţia ionilor de hidrogen (pH), conductibilita-
te electrică. Punctele de control din care se prelevează probele de apă pentru analize de labo-
rator au fost stabilite astfel:
- la surse subterane: captarea Vaduri;
- la surse de suprafaţă: Lacul Bâtca Doamnei;
- la staţia de tratare:
- la terţi: acolo unde se solicită;
indică următoarele rezultate medii (tabelul 4.17):
tab 4.17. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă prelevate la ieşirea

din staţia de preparare a apei potabile Bâtca Doamnei
catorului
Indicatori fizici
3
- 3
2+ 3
3
Clor Cl2 mg/dm 0.001 0.005
3
3
2+ 3
3
2+ 3
7+ 3
3
o 3
+ 3
3
301
Rezultatele indică o eficienţă satisfăcătoare a staţiei de tratare.

Eficienţa biologică a staţiei este maximă în apa tratată neexistând microorganisme
fitoplanctonice şi bacterii coliforme. La intrarea şi la ieşirea apei din staţia de tratare sunt
montate sisteme ultrasonice de măsurare şi înregistrare a debitelor.
În prezent, la uzina de apă nu există probleme majore de exploatare. Pierderile tehno-
logice se situează între 7 şi 10 % maxim.
Conform legilor privind potabilitatea apei, apa ce provine din sursa subterană Vaduri
este clorinată înainte de a fi introdusă în reţeaua de distribuţie.
Clorinarea se realizează cu doua aparate tip Solvay, alimentate din butelii de 50 kg.
Consumul mediu zilnic de clor este de 25 - 35 kg, doza de clor medie fiind de 0.35- 0.5 g/m3.

Apa tratată în uzina de apă este transportată cu pompe 8 NDS - 250 - 200 - 510, în
rezervoarele de înmagazinare şi distribuţie. Transportul se face prin conducte de oţel D1000
mm. Lungimea totală a conductelor, de la uzina de apă până la rezervoarele de înmagazinare
R4 şi R5 este de 4,9 km.
Transportul apei din captarea subterană se face prin conducte D 800 mm şi D 900 mm.
Sistemul de înmagazinare este format din 10 rezervoare care sunt repartizate pe suprafaţa mu-
nicipiului. Cel mai mare rezervor este cel situat în apropierea DN 15 - şoseaua care face legă-
tura cu oraşul Bacău – (fotografia 4.15).
Foto 4.15. Rezervorul de înmagazinare apă potabilă situat în apropierea D.N 15 (spre Bacău)
P. Vieru, 2004
Caracteristicile rezervoarelor sunt prezentate în tabelul 4.18.
302
Tab. 4.18. Caracteristicile rezervoarelor de înmagazinare apă potabilă
amplasate pe teritoriul municipiului Piatra Neamţ
Denumire Volumul de Nivelul apei în rezervor Anul punerii în
rezervor înmagazinare min. (m) max. (m) funcţiune
(m3)
0 1 2 3 4
R1 2 x 750 383 386 1910
R2 1 x 2000 375,5 379,5 1970
R2’ 1 x 2500 375,5 379,5 1994
R3 2 x 1500 350,5 354,5 1967
R3’ 1 x 2500 350,5 354,5 1977
R4 2 x 1000 350,04 354,04 1967
R4’ 1 x 2500 350,04 354,04 1984
R5 1 x 300 431,5 435,5 1974
R6 1 x 2500 394,25 397,65 1983
R6’ 1 x 2500 394,65 397,65 1995
4.3.4.5 Distribuţia apei potabile

Reţeaua de distribuţie a Companiei Judeţene APA SERV S.A. deserveşte un număr de
9.956 (85527 persoane) clienţi din municipiul Piatra Neamţ şi este reprezentată în anexa 4.4.
Distribuţia se asigură prin: 95,7 % conducte din oţel, 4 % conducte PREMO şi 0,3 %
conductă din fontă. Situaţia conductelor de apă din reţeaua de transport şi distribuţie este reda-
tă în tabelul 4.19.
Tab.4.19. Situaţia conductelor de apă din reţeaua de transport şi distribuţie
din municipiului Piatra Neamţ
Material Vârsta Lungime (km) Total
Diametre (mm)
(ani) 100 150 200 250 300 400 500 600 800 1000
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Fontă 0-10
11-20
21-30
31-40
41-50 0,5
peste 50
Total - - 0,5 - - - - - - - 0,5
Oţel 0-10 7,19 2,04 0,32 9,55
11-20 11,33 31,6 1,9 17,2 28, 0,5 2,8 2,1 70,23
21-30 12,28 22,1 10,6 3,6 13,8 3,02 0,3 65,70
31-40 23,10 21,6 2,8 18,0 8,2 4,4 0,22 14,9 93,22
45-50
peste 50
Total 53,9 77,34 13,72 3,6 19,9 39,2 10,22 1,02 17,7 2,1 238,7
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
PREMO 0-10
11-20
21-30 6,4 6,4
31-40
45-50
peste 50
Total - - - - - - - - 6,4 - 6,4
Total pe vârste şi diametre 0-10 7,19 2,04 0,32 - - - - - - - 9,55
11-20 11,33 31,6 - - 1,9 17,2 2,8 0,5 2,8 2,1 70,23
21-30 12,28 22,1 10,6 3,6 - 13,8 3,02 0,3 6,4 - 72,1
31-40 23,10 21,6 2,8 - 18,0 8,2 4,4 0,22 14,9 - 93,22
41-50 - - 0,5 - - - - - - - 0,5
peste 50
Total 53,9 77,34 14,2 3,6 19,9 39,2 10,22 1,02 24,1 2,1 245,6
Analizând tabelul observăm că peste 40% din sistemul de transport şi distribuţie al
apei potabile are o vârstă de peste 30 ani. Acest fapt se reflectă în calitatea, nesatisfăcătoare, a
serviciilor şi a apei potabile oferite de către compania APA SERV S.A. nemţenilor.
În municipiul Piatra Neamţ distribuţia apei se face prin reţele separate pe trei zone de
presiune: zona I-a care cuprinde cartierele Bicaz, Precista, Centrul, Mărăţei, Gara Veche,
Doamna şi Văleni; zona a II-a care cuprinde cartierele: Valea Viei, Sărata şi Ţărăncuţa pre-
303
cum şi o parte din cartierul Dărmăneşti; zona a III-a care cuprinde zona Dărmăneşti Est şi Ci-
ritei. Cartierele Văleni, Cetatea Neamţului, Speranţa, Dărmăneşti şi Fermelor nu sunt racorda-
te în totalitate la reţeaua de alimentare cu apă.
Reţeaua utilizatorilor serviciilor publice de alimentare cu apă este formată din:
a) populaţie
- 54 asociaţii de proprietari/locatari care beneficiază de servicii de alimentare cu
apă potabilă, din care 100% scări de bloc sunt contorizate;
- 3116 case particulare care beneficiază de servicii de alimentare cu apă potabilă
din care 1402 sunt contorizate;
- 1268 agenţi economici care beneficiază de servicii de alimentare cu apă potabilă
din care 1068 sunt contorizate;
- 261 instituţii care beneficiază de servicii de alimentare cu apă potabilă din care
261 sunt contorizate;
Principalele probleme ale sistemului de alimentare cu apă din municipiul Piatra Neamţ
sunt legate de sursele de apă. Astfel pompele hidrofoare, de la sursa Vaduri, sunt vechi, lu-
crează cu eficienţă scăzută. De asemenea nu există echipamente de monitorizare şi automati-
zare. În scopul creşterii eficienţei la puţurile de extragere a apei, se impune curăţarea a cel pu-
ţin 20 de puţuri şi modernizarea echipamentelor de extragere a apei, şi anume instalarea de
noi pompe şi un sistem de monitorizare SCADA.
În privinţa celeilalte surse de apă, Bâtca Doamnei, în vederea asigurării conformităţii
cu Directiva de apă potabilă 98/83/CE, vechiul sistem de dozare pentru sulfat de aluminiu al
staţiei de tratare al apei trebuie înlocuit. Adiţional, facilităţile şi echipamentele laboratorului
de la staţia de tratare a apei vor trebui extinse şi modernizate.
Amplasamentul nefavorabil, pentru sursele de apă, a unor ferme agrozootehnice în
partea de nord a masivului Pietricica reprezintă altă problemă a sistemului de alimentare cu
apă din municipiul Piatra Neamţ. Astfel, apele meteorice provoacă antrenarea dejecţiilor de-
pozitate pe platformele de gunoi în izvoarele subterane. Aceste izvoare nefiind cooptate şi di-
recţionate corespunzător produc în perioadele de ploi numeroase şi abundente deversări în
acumularea Bâtca Doamnei. Aceste deversări sunt amplificate de lipsa sau subdimensionarea
şanţurilor de gardă care au rolul să dirijeze şi să evacueze apele meteorice. Şanţurile existente
fie sunt subdimensionate, fie distruse şi nu pot prelua toate apele de scurgere de pe versanţi.
Existenţa şi funcţionarea debarcaderului şi a zonei de agrement de pe malul drept al
lacului Bâtca Doamnei, este o altă sursă importantă de poluare, a apelor lacului. Poluarea este
mare deoarece această zonă de agrement concentrează majoritatea populaţiei oraşului în lipsa
organizării unor zone de sport şi agrement repartizate pe grupări mai largi de cartiere şi în ge-
neral lipsei spaţiilor verzi, uşor accesibile pe cartiere.
4.3.5. Reţeaua de alimentare cu apă a municipiului Vaslui

Până în anul 1865, populaţia lua apa necesară nevoilor gospodăreşti din surse locale
(fântâni). Prima lucrare de alimentare cu apă se execută în 1865, când apa captată a izvoarelor
din valea pârâului Dela este condusă printr-o conductă de olane până la o cişmea situată pe
strada Călugăreni.
Odată cu executarea captării Chitoc (1912) şi castelului de apă din grădina Copou, în-
cepe să se dezvolte şi reţeaua de distribuţie a apei din oraşul Vaslui, acoperind iniţial nevoile
populaţiei din centrul civic. Reţeaua se extinde după 1939, odată cu darea în exploatare a sur-
sei Vasluieţ, iar din 1961 tot în rezervorul din grădina Copou.
Începând cu anul 1965 datorită măririi numărului de obiective industriale, a crescut şi
numărul populaţiei. Se impune construirea unor cartiere de locuinţe cu confort sporit (blocuri)
ceea ce conduce implicit la creşterea cerinţei de apă.
304
Schema actuală a sistemului de alimentare cu apă potabilă a municipiului Vaslui (figu-
ra 4.5) a fost configurată în cea mai mare parte în perioada contemporană, odată cu ridicarea
nivelului de civilizaţie al oraşului.
Fig. 4.5.
S-au construit aducţiuni de apă de la Soleşti şi Puşcaşi, s-a introdus un sistem modern
de canalizare. Distribuţia unităţilor de acest gen este marginală, determinată în mare măsură
de relief: staţia de tratare a apei şi rezervoarele de apă la cota cea mai înaltă din oraş (Dealul
Morii); staţia de epurare în punctul cel mai coborât al intravilanului, din sud-est.
Prin amplasarea sa în bazinul hidrografic Bîrlad, care este deosebit de sărac în resurse
de apă atât subterană cât şi de suprafaţă, Vasluiul se remarcă ca fiind un oraş cu rezerve de
apă reduse cantitativ. De asemenea din analiza proprietăţilor fizico - chimice ale acestor ape
reiese că nu pot fi utilizate ca atare, ele necesitând în prealabil o tratare.
Toate cele trei cursuri de apă: pârâul Racova, pârâul Vasluieţ şi râul Bîrlad prezintă
următoarele caracteristici: pH alcalin; grad de mineralizare mare: 600- 670 mg/l; duritate tota-
lă mare, datorită sulfaţilor şi bicarbonaţilor în exces; cantitate mare de azotaţi: 39 mg/l; fosfo-
rul total depăşeşte limita admisibilă.
Pentru realizarea activităţii de livrare apă potabilă şi industrială către populaţia muni-
cipiului şi agenţii economici, S.C G.O.S.C.O.M. VASLUI S.A primeşte apa brută din urmă-
toarele surse: acumularea Puşcaşi, priza Bârlad, acumularea Soleşti, priza Vasluieţ şi surse
secundare: Delea Veche, Chitoc, Vasluieţ, Mobila şi Munteni I+II.
Dintre acestea, numai priza Vasluieţ şi sursele secundare sunt în proprietatea societăţii
fiind în directa exploatare şi întreţinere, celelalte aparţinând R.A. APELE ROMÂNE.

a. Sursa Dela Veche
Este cea mai veche sursă de alimentare cu apă a oraşului, fiind executată în anul 1865.
Această captare constă în captarea unor izvoare de suprafaţă şi de mică adâncime existente în
valea Dela şi la poalele dealurilor care o delimitează.
305
vate din această sursă sunt prezentate în tabelul 4.20
tab 4.20. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă prelevate de la sursa Dela Veche
catorului
Indicatori fizici
- 3
- 3
Calciu Ca2+ mg/dm3 89,45 150
3
Clor Cl2 mg/dm 0.005 0.005
- 3
Cloruri Cl mg/dm 17,45 250
3
3
3
2+ 3
Magneziu Mg2+ mg/dm3 42,7 50
7+ 3
3
Oxigen dizolvat O2 mg/dm 11,5 6
3
o 3
Reziduu filtrabil uscat la 105 C mg/dm 732,64 750
3
3
Rezultatele analizelor din tabel arată că apa captată se înscrie în limitele prevăzute de
lege fiind potabilă fără a mai fi necesară tratarea ei astfel că poate fi dirijată direct în reţeaua
de distribuţie a oraşului.
Instalaţiile de captare constau într-un front de 24 de drenuri pozate la o adâncime de 4-
6 m. Apa freatică colectată, este condusă în 13 cămine colectoare amplasate pe traseul con-
ductei de aducţiune spre oraş. Fiecare dren (fotografia 4.16) poate prelua un debit de circa
0,125 l/sec, astfel că debitul minim zilnic prelevat din aceasta sursă se ridică la circa 3 l/sec.
306
Foto 4.16 Instalaţia aferentă unui dren (puţ) din frontul de drenuri al sursei Dela Veche
P. Vieru, 2004
b. Sursa Chitoc
În ordinea dării în folosinţă, este a doua sursă de apă a oraşului fiind executată în anul
1912. Constă în captarea unor izvoare de suprafaţă şi de mică adâncime existente pe coastele
dealurilor Mingaloiu, Blănaru şi Suceveni care delimitează vatra aşezării rurale Chitoc. Există
5 grupuri de izvoare: Cociobana, Purice, Grigoraş, Pădurii şi Ţipirig.
de lege fiind potabilă fără a mai fi necesară tratarea ei, astfel că poate fi dirijată direct spre
reţeaua de distribuţie a oraşului.
Instalaţiile de captare constau într-un front de 27 de drenuri pozate la o adâncime de 4-
7 m. Apa freatică captată este condusă la 14 cămine colectoare amplasate pe traseul conductei
de aducţiune. Fiecare dren poate prelua un debit de circa 0,125 l/sec astfel că debitul maxim
zilnic prelevat din această sursă este de circa 3 l/sec. Actualmente funcţionează numai 7 dre-
nuri, restul necesitând lucrări costisitoare pentru repunerea în funcţiune.
c. Sursa Vasluieţ
Această sursă este amplasată în estul oraşului, pe malul stâng al albiei regularizate a
pârâului Vasluieţ. În prima etapă (1937 - 1939) au fost executate un număr de 7 puţuri, între
anii 1959 - 1961 s-au executat încă 7 puţuri, iar în etapa a treia (1962) încă 2 puţuri experi-
mentale.
Captarea propriu-zisă constă într-un număr de 13 puţuri filtrante coborâte până la
adâncimea de 12 - 13 m (etapa I-a şi a II- a) şi 40 m ( etapa a III- a) aşezată pe o linie trans-
versală văii Vasluieţului.
vate din această sursă sunt redate în tabelul 4.21.
tab 4.21. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă prelevate de la sursa Vasluieţ
catorului
307
Indicatori fizici
3
- 3
2+ 3
3
Clor Cl2 mg/dm 0.003 0.005
Cloruri Cl- mg/dm3 15,45 250
3
3
2+ 3
3
2+ 3
7+ 3
3
o 3
+ 3
3
Fiecare puţ poate preleva un debit de circa 0,5 l/sec, astfel că debitul maxim zilnic pre-
levat din această sursă se ridică la circa 6 l/sec. Din cele 13 puţuri, numai 7 sunt exploatabile,
restul de 6 fiind dezafectate.
d Sursa Mobilă
Geografic este amplasată în vestul municipiului Vaslui. Iniţial a fost proiectată pentru
asigurarea necesităţilor de apă pentru obiectivul SC MOVAS SA Vaslui.
În anii 1965- 1966 se forează 3 puţuri de medie adâncime 15 m, pe o linie amplasată
de-a lungul râului Bîrlad - albia veche - în apropierea podului de fier CFR şi care asigură un
debit de circa 6 l/sec. În anul 1967 se mai execută 4 puţuri cu adâncimea de 12 m şi 4 puţuri
cu adâncimea de 50 m amplasate alternativ din 100 în 100 m, astfel încât să capteze indepen-
dent stratul freatic cantonat până la 10 m şi pe cel de medie adâncime situat între 20 - 50 m.
Captarea se face prin filtre în dreptul straturilor acvifere, protejate de un strat filtrant
de pietriş monogranular. Puţurile sunt echipate cu pompa Sadu 50 x 5 având debitul nominal
de 4 m3/h care pompează apa captată într-o conductă de refulare comună.
indică următoarele rezultate medii:
308
tab 4.22. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă prelevate de la sursa Mobilă
catorului
Indicatori fizici
pH unităţi pH 7,5
Amoniac NH3 mg/dm3 2,5 0.1
- 3
Azotaţi NO3 mg/dm 1,4 10
- 3
2+ 3
Calciu Ca mg/dm 32,4 150
3
Clor Cl2 mg/dm 0.007 0.005
Cloruri Cl- mg/dm3 51,21 250
3
3
3
2+ 3
2+ 3
Magneziu Mg mg/dm 19,4 50
7+ 3
3
o 3
3
3
Analizele de laborator prezentate în tabelul anterior indică o calitate bună a apei prele-
vate din sursa Mobilă ceea ce înseamnă că nu mai este necesară tratarea ei, putând fi dirijată
e. Sursa Munteni
Geografic este amplasată în sud-vestul municipiului Vaslui. În anul 1968 s-au executat
un număr de 8 puţuri cu adâncimea de 50 m şi 2 puţuri experimentale cu adâncimea de 12 m,
amplasate pe o linie paralela cu albia regularizată a râului Bîrlad. Ulterior, în etapa a II-a s-au
mai executat încă 8 puţuri, amplasate pe aceeaşi linie.
309
Captarea se face prin filtre pozate în dreptul stratelor acvifere, protejate de un strat fil-
trant de pietriş monogranular. Puţurile sunt echipate cu pompe Sadu 50x5 având debitul no-
minal de 4 m3/h care pompează apa captată într-o conductă de refulare comună.
Actualmente, exploatabile sunt numai 10 puţuri, restul de 6 fiind dezafectate. În stare
de funcţionare se afla numai puţurile 5, 6, 9, 12, 13, 15 şi 16.
indică valori ale indicatorilor de potabilitate asemănători cu cei de la sursa Mobilă.
f. Priza Vasluieţ
Este amplasată în nord-estul municipiului Vaslui, pe malul drept al pârâului Vasluieţ.
Are rolul de a completa debitul necesar staţiei de pompare Spital în condiţiile în care după
analiza apei brute din pârâu, aceasta are aceeaşi calitate cu cea din acumularea Soleşti.
Pentru asigurarea debitului se prevede menţinerea permanent deschisă a vanei de goli-
re din acumularea Soleşti, în aşa fel încât în orice moment să fie asigurat un debit de cel puţin
0,4 mc/sec. Captarea constă în:
- priza propriu - zisă: prag din beton, pereu din beton, bazin de disipare.
- canal de acces spre staţia de pompare cu lungimea de 10 m.
- camera de liniştire cu dimensiunile de 330 x 300 cm, prevăzută cu grătar de reţinere
şi 24 bucăţi bare din ţeavă PVC cu diametrul de 50 mm şi înălţimea de 1,40 m.
- camera de sedimentare compusă din 2 compartimente cu dimensiunile de 11,0x3,0
m, prevăzute cu platforme de depozitare a nămolului.
- bazin de aspiraţie având dimensiunile 270 x 280 cm şi înălţimea de 420 cm.
- staţie de pompare echipată cu 1+1 electropompe Brateş 350 având debitul nominal
350 l/sec şi înălţimea de refulare 11 m montate în baracă metalică cu dimensiunea de 6,0 x 8,0
x 4,0 cm.
g. Acumularea Soleşti
Această sursă (fotografia 4.17) este proprietatea Companiei Naţionale Apele Romane,
care o are în întreţinere şi exploatare. Geografic se află la nord de municipiul Vaslui, la o dis-
tanţă de circa 16 km.
Foto. 4.17 Priza de captare apă situată pe acumularea Soleşti
P. Vieru, 2004
Rezultatele medii anuale ale examenelor de laborator efectuate asupra probelor
de apă prelevate din această sursă sunt prezentate în tabelul 4.23.
Din punct de vedere biologic, apa provenită din acumularea Soleşti prezintă un fito-
plancton bine diversificat calitativ, fiind prezente foarte multe specii de microorganisme. Din-
310
tre acestea, predominante sunt algele albastre. Numai genul Anabaena se găseşte în proporţie
de 78 % din totalul numărului de organisme fitoplanctonice. Rezultă că, din punct de vedere
chimic şi biologic, apa captată nu se înscrie în limitele prevăzute de lege, astfel că pentru a
deveni potabilă, se impune să fie tratată.
tab 4.23. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă prelevate din acumularea Soleşti
indicatorului
Indicatori fizici
3
- 3
- 3
3
Clor Cl2 mg/dm 0.005 0.005
- 3
3
2+ 3
3
2+ 3
7+ 3
3
o 3
+ 3
3
3
bicromat de potasiu
Captarea propriu-zisă (priza) este gândită pentru prelevarea unui debit de 900 l/s, con-
stând dintr-o conductă din oţel cu diametrul 1.000 mm, care pleacă din turnul de manevră care
face legătura cu conducta de aducţiune, protejată de o galerie din beton armat cu secţiunea
2x2 m la traversarea barajului. Priza este prevăzută cu o staţie de amorsare automatizată (fo-
tografia 4.18) echipată cu: 1+1 electropompe de vid MIL 1250 echipate cu motor ASI 250 M-
65-6 având puterea 37 KW, tensiunea de alimentare380 V, turaţia 975 rot/min.; 2 pompe de
311
epuizment EPEG 65-22, echipate cu motor având puterea 4 KW, tensiunea de alimentare 380
V, turaţia 1450 rot/min; 2 mecanisme pentru acţionarea vanelor D 1000 mm, amplasate pe
sifon în capetele amonte şi aval;
Foto. 4.18 Staţie de amorsare automatizată situată în apropierea acumulării Soleşti
P. Vieru, 2004
h. Acumularea Puşcaşi
Este proprietatea Regiei Autonome Apele Romane, care o are în întreţinere şi exploa-
tare. Este amplasată la nord-vest de municipiul Vaslui, la o distanţă de circa 9 km.
Captarea propriu-zisă – priza – (fotografia 4.19) este gândită pentru prelevarea unui
debit de 170 l/s şi constă dintr-o conductă din oţel cu D 600 mm, care pleacă din turnul de
manevră şi face legătura cu conducta de aducţiune, protejată de o galerie din beton armat cu
secţiunea 1,1x1,5 m la traversarea barajului.
Foto. 4.19 Priza de captare situată pe acumularea Puşcaşi
sursa D.A. Prut, 2004

312
tab 4.24. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă prelevate
de la sursa acumularea Puşcaşi
indicatorului
Indicatori fizici
- 3
- 3
3
- 3
3
3
3
2+ 3
7+ 3
Mangan Mn mg/dm 0,7 0.1
3
3
o 3
3
3
bicromat de potasiu
Rezultatele analizelor prezentate în tabelul 4.24 indică faptul că apa prelevată din
această sursă nu se înscrie în limitele prevăzute de legea în vigoare, astfel că pentru a deveni
potabilă se impune a fi tratată
i. Priza Bârlad
Este proprietatea Companiei Naţionale Apele Romane, care o are în directă întreţinere
şi exploatare. Geografic este amplasată în nord-estul oraşului Vaslui.
indică următoarele rezultate (tabelul 4.25):
313
de la sursa priza Bârlad
indicatorului
Indicatori fizici
3
- 3
2+ 3
3
- 3
3
Fenoli antrenabili cu vapori de apă C6H5OH mg/dm3 0.02 0.001
2+ 3
3
Hidrogen sulfurat şi sulfuri S2+ mg/dm3 0,002 lipsă
2+ 3
7+ 3
3
3
+ 3
3
Consum biochimic de oxigen CBO5 mg/dm 11,25 5
Consum chimic de oxigen - metoda cu CCOMn mg/dm3 17 10
bicromat de potasiu
Analizele indică o apă care nu se înscrie în limitele prevăzute de lege, astfel că pentru
a deveni potabilă se impune a fi tratată.
Captarea constă dintr-o priză de mal situată pe malul drept al râului Bârlad, amplasată
în amonte de un baraj de derivaţie din beton armat construit în albia minoră a acestuia. Priza a
fost gândită pentru prelevarea unui debit de 0,6 m3/sec.
Debitul captat trece printr-un deznisipator şi apoi printr-o conductă PREMO cu D
1000 mm şi ajunge în bazinul de aspiraţie al staţiei de pompare Rediu.
314
Aportul acestei surse este de circa 70 l/s, care pot fi pompaţi fie spre staţia de tratare,
fie spre acumularea Puşcaşi, în scopul completării volumului acestuia din urmă.

a. Aducţiunea Dela Veche
Iniţial, apa captată de drenuri mergea gravitaţional printr-o conductă de olane până la o
cişmea publică situată în strada Călugăreni. După lucrările de revizuire a sursei, executate în-
tre anii 1942-1946, cele 24 de drenuri duc apa captată în 13 cămine colectoare, de unde,
printr-o conductă cu diametrul 175 mm şi lungimea de 5 km care urmează cursul pârâului
Dela, ajunge într-un rezervor cu capacitatea de 280 m3.
Tot aici s-a construit o staţie de pompare echipată cu 2+1 electropompe Sadu 80 x 3,
având fiecare debitul 2,5 l/s şi înălţimea de refulare 35 m, echipate cu electromotoare având
puterea 7,5 kW, turaţia 3000 rot/min şi tensiunea de alimentare 380 V .
Cu ajutorul staţiei de pompare apa era refulată printr-o conductă cu diametrul 100 mm
lungă de circa 1 km până la un rezervor amplasat în strada Mihail Kogălniceanu, de unde era
distribuită în reţeaua orăşenească.
În anul 1958, rezervorul din strada M.Kogalniceanu este desfiinţat şi apa provenită din
sursa Dela este refulată într-un rezervor cu capacitatea de 470 m3, amplasat în parcul Copou,
fiind apoi distribuită în reţeaua orăşenească.
b. Aducţiunea Chitoc
Apa captată de drenuri este preluată prin intermediul unor cămine colectoare de către o
conductă din fontă cu diametrul 125 mm şi lungimea de circa 16 km. Aducţiunea traversa
Dealul Paiu, mergea paralel cu varianta DN 24, traversa calea ferată Bucureşti-Iaşi, urmând
apoi traseul străzilor: Gării, Republicii, Ştefan cel Mare, I. C. Frimu şi M.Kogalniceanu, până
la rezervorul cu capacitatea de 470 m3 amplasat în parcul Copou, fiind apoi distribuită în re-
ţeaua orăşenească.
c. Aducţiunea Vasluieţ
Apa captată de puţuri ajunge într-un puţ colector. Aici s-a construit o staţie de pompa-
re echipată cu o pompă de vid necesară sifonării şi 1+1 electropompe Cerna 80 x 1 având de-
bitul nominal de 35 m3/h. Cu ajutorul pompelor, apa din puţul colector este ridicată şi înma-
gazinată într-un rezervor având capacitatea de 280 m3. De aici, apa este pompată spre oraş
printr-o conductă de oţel cu diametrul 225 mm, care traversează lunca pârâului Vasluieţ până
la podul Huşului.
Iniţial, aici urma traseul: strada Huşului, strada Cuza Vodă şi intra direct în reţeaua de
distribuţie din strada Ştefan cel Mare. Din anul 1961, odată cu revizia staţiei de pompare, s-a
creat posibilitatea ca apa din această sursă să fie condusă la rezervorul din gradina Copou,
prelungindu-se traseul conductei de aducţiune cu D 225 mm pe străzile: Alexandru cel Bun,
V. Alecsandri şi Garnizoanei şi apoi distribuită în reţeaua orăşenească.
Actualmente, datorită închiderii sursei Vasluieţ, conducta de aducţiune este folosită în
sens invers, transportând apa din oraş către consumatorii din zonă.
d Aducţiunea Mobilă
Apa captată de puţurile sursei este pompată pe o conductă de refulare comună, confec-
ţionată din oţel şi având D 1400 mm. Iniţial, conducta urma traseul: captare-subtraversare cale
ferată pe lângă Podul de Fier-Fundacul Libertăţii - strada Racova - strada Traian până la inter-
secţia cu strada Călugăreni, de acolo intrând în incinta S.C. MOVAS S.A. VASLUI.
După anul 1968, după darea în exploatare a sursei Munteni, aducţiunea existentă este
prelungită pe traseul: intersecţie strada Traian cu strada Călugăreni-strada Salcâmilor-strada
Livezilor-strada 1 Decembrie-strada Ion Creangă-strada Andrei Mureşanu, având un diametru
de 1000 mm. Prin aceasta prelungire, apa prelevată din cele doua surse este transportată la
315
două rezervoare de înmagazinare, fiecare de câte 1000 m3, amplasate în apropierea intersecţiei
străzii Delea cu strada 11 iunie, de aici urmând a fi distribuită în reţeaua oraşului.
e. Aducţiunea Munteni
Apa captată din puţurile sursei este pompată pe o conductă de refulare comună, con-
fecţionată din oţel, cu o lungime de circa 4 km şi având diametrul variabil de la 400 la 1000
mm. Traseul conductei este paralel cu calea ferată Bucureşti-Iaşi. Aducţiunea acestei surse
face joncţiunea cu aducţiunea sursei Mobila în apropierea S.C.VASCAR S.A. VASLUI, de
aici urmând traseul descris anterior.
f. Aducţiunea Priza Vasluieţ
Apa captată din pârâul Vasluieţ este refulată de către pompele Brateş 350 pe o conduc-
tă confecţionată din tuburi PREMO, cu diametrul 600 mm şi având lungimea de 546 m, până
la staţia de pompare Spital, de unde, împreună cu apa prelevată din sursa Soleşti este trimisă
la Staţia de tratare Dela. Traseul conductei este aproximativ perpendicular pe DN 24 .
g. Aducţiunea Soleşti
Apa prelevată din acumularea Soleşti este transportată spre municipiul Vaslui prin in-
termediul unei conducte de aducţiune pozate în general la mică distanţă de albia minoră a pâ-
râului Vasluieţ. Conducta este confecţionată din tuburi PREMO având diametrul de 1000 mm
şi fiind capabilă să transporte un debit de 800-900 l/s.
Pe porţiunile de teren mai dificil, conducta este confecţionată din oţel şi este prevăzută
cu dispozitive de aerisire-dezaerisire şi vane de golire. Lungimea acestei aducţiunii, de la ba-
raj până la Staţia de pompare Spital, este de 15.740 m.
Pentru ca apa provenită din acumularea Soleşti şi priza Vasluieţ să ajungă la Staţia de
tratare Dela, a fost construită staţia de pompare Spital. Aceasta constă într-o construcţie cu
două nivele: subsol cu 2 bazine pentru aspiraţie şi o cameră pentru vane şi parter sala pompe.
Staţia de pompare este dotată cu 3+1 electropompe de tipul MW 303x2, pompe verti-
cale cu două etaje, având fiecare debitul de 1000 m3/s şi înălţimea de refulare 80 m. Pompele
sunt echipate cu motoare electrice având puterea 315 kW şi turaţia 1500 rot/min. Pentru buna
funcţionare a pompelor se impune ca înălţimea minimă a apei în cheson să fie 1,20 m.
Prin pompe, apa este refulată până la Staţia de tratare Dela printr-o conductă cu un D
1000 mm, confecţionată din oţel şi PREMO. Conducta are o lungime de 1057 m şi este pozată
pe traseul străzii Filote Claudiu, fiind capabilă să transporte un debit de 800 l/min.
h Aducţiunea Puşcaşi
Apa prelevată din acumularea Puşcaşi este transportată spre municipiul Vaslui prin in-
termediul unei conducte de aducţiune pozate în general la mică distanţă de drumul naţional
Bacău-Vaslui. Conducta este confecţionată din tuburi PREMO având D 600 mm şi transportă
un debit de circa 170 l/m. Până la staţia de pompe Rediu are o lungime de 6175 m şi poate
funcţiona reversibil, fie aducând apa din acumularea Puşcaşi la staţia de pompare, pentru a fi
trimisă la staţia de tratare, fie pompând apa din râul Bîrlad în acumularea Puşcaşi.
Staţia de pompare Rediu este proprietatea Companiei Naţionale Apele Romane. Iniţial
a fost dotată cu 1+2 electropompe 12 NDS având debitul de 300 l/sec şi înălţimea de refulare
57 m. Din anul 1977, pentru fragmentarea debitului prelevat din priza Bîrlad, staţia a mai fost
dotată cu 2 electropompe Cerna 200, având un debit de 100 l/sec şi înălţimea de refulare 32
m, echipate cu motoare având puterea de 55 KW şi turaţia 1500 rot/min.
Funcţie de folosinţa destinată apei provenite din cele două surse-apă potabilă sau in-
dustrială, staţia de pompe Rediu trimite apa prelevată către staţia de tratare Dela sau către sta-
ţia de tratare din zona industrială.
Aducţiunea către Staţia de tratare Dela constă dintr-o conductă PREMO cu diametrul
400 mm şi lungimea 3125 m. Conducta urmează traseul: drumul naţional Bacău-Vaslui, stra-
da Castanilor, pe coasta vestică a Dealului Morii.
316
Aducţiunea către Staţia de tratare Rediu (apă industrială) constă dintr-o conductă
PREMO cu diametrul 600 mm şi lungimea 1380 m, care urmează traseul: drumul naţional
Vaslui-Bacău, strada Metalurgiei.
i. Aducţiunea Bârlad
De la priza de mal amplasată în albia minoră a râului Bîrlad, apa prelevată ajunge în
bazinul de aspiraţie al staţiei de pompe Rediu prin intermediul unei conducte PREMO cu un
D 1000 mm. De aici, funcţie de utilizare, este refulată fie spre Staţia de tratare apă potabilă,
fie spre Staţia de tratare apă industrială prin intermediul conductelor descrise anterior.

Ţinând cont de calităţile fizico-chimice şi biologice ale apei brute captate, se impune a
fi tratate numai apele provenite din sursele: acumularea Puşcaşi, priza Bîrlad, acumularea So-
leşti şi priza Vasluieţ.
a. Staţia de tratare apă potabilă
Este amplasată la extremitatea nordică a municipiului Vaslui.
A evoluat în timp, iniţial fiind gândită pentru tratarea unui debit de 130 l/s prelevat din
sursa Bîrlad, reproiectată pentru un debit de 350 l/s (1973) datorită dării în exploatare aducţi-
unii Puşcaşi şi completărilor la priza Bîrlad, iar din 1983 debitul tratat a fost extins la 750 l/s,
datorită dării în exploatare a aducţiunii Soleşti şi apoi a prizei Vasluieţ.
Se poate spune că în Staţia de tratare Dela (fotografia 4.20) intră un amestec compus
din apele prelevate din 4 surse. Astfel proprietăţile apei ce intră în staţie diferă de proprietăţile
apelor naturale, prelevate direct de la sursă.
Foto. 4.20 Staţia de preparare apă potabilă Dela
decantor suspensional cu recirculare de nămol
P. Vieru, 2004
Caracteristicile determinate prin analize de laborator ale apelor intrate în staţia de pre-
parare a apei potabile Dela sunt:
turbiditate: variabilă, ajungând la max. 1500 0Si;
suspensii: 20 mg/l iarna; 150 mg/l vara, în medie 30-40 mg/l;
reacţia apei: în domeniu neutru, slab alcalin: 7,55-7,90;
amoniac:0,2-0,3 mg/l valoare medie anuală;
mineralizare: medie cu reziduu fix între 438-440 mg/l;
pH: între 7,8-8,2;
duritate totală: în medie 165 0Ge;
317
substanţa organică: KMnO4;
duritate temporară: între 29-40 mg/l;
alcalinitate: între 1,9-6 ml HCl;
duritate permanentă: între 3,3-4,05 0Ge;
fier total: între 0,580-0,655 mg/l;
oxigen dizolvat: între 5,78-11,28 mg/l;
Indicatori biologici
Apa brută provine în majoritate din acumularea Soleşti amestecată cu apa din râul Bâr-
lad, proporţia fiind de 6/1 în favoarea acumulării.
Ca aspect general, prezintă caracteristicile unei ape de lac cu o structură componistică
diversificată. Flagelatele deţin 10 % din totalul micro-organismelor fitoplanctonice.
Indicatori bacteriologici
Numărul total de bacterii coliforme este sub 100.000/dm3, corespunzând calitativ ce-
rinţelor impuse de lege. În funcţie de caracteristicile apei brute care urmează a fi tratate pentru
potabilizare, a fost gândită şi structura staţiei de tratare, inclusiv fluxul tehnologic, care constă
în: micrositare tratare cu reactivi, decantare, filtrare şi clorinare.
Instalaţia de micrositare este dimensionată pentru un debit de 800 l/s. Cuprinde două
unităţi, având fiecare o lungime de 5 m şi diametrul de 3,3 m, fiind antrenate de motoare cu o
putere de 1,9 KW, n = 720 rot/min.
Unităţile sunt echipate fiecare cu câte o microsită din bronz fosforos cu dimensiunile
ochiurilor de 80 μ şi o instalaţie de spălare a micrositei cu jet de apă cu un debit de 12-25 l/sec
la partea superioară a tamburului, apa de spălare fiind evacuată pe un jgheab în reţeaua de ca-
nalizare.
Gospodăria de reactivi cuprinde construcţii şi instalaţii pentru stocarea, prepararea şi
introducerea în apă a sulfatului de aluminiu.
Stocarea se face într-un depozit de sulfat de aluminiu care poate adăposti cantitatea
necesară pentru circa 60 de zile. Instalaţia de decantare este formată din 4 decantoare
suspensionale care funcţionează cu recircularea nămolului.
Primele două decantoare, cu diametrul de 10 m, date în exploatare în 1972, au recircu-
larea stratului de apa asigurată de un hidroejector de joasă presiune. Prezintă un compartiment
de reacţie cu volumul de 97 m3, asigurând un timp de 19-25 minute şi un compartiment de
limpezire cu volumul de 188 m3, asigurând un timp de 31-48 min. Actual sunt folosite numai
când apa vine de la surse cu turbiditate mare. Din anul 1980 s-au dat în exploatare încă două
decantoare suspensionale tip I.C.B. cu agitator central, cu recircularea nămolului, prevăzute
cu poduri racloare. Acestea au diametrul de 29 m, volumul de 3850 m3 şi timpul de decantare
de 2 ore pentru un curent de apa de 450-500 l/sec. Instalaţia de filtrare constă din două staţii
de filtre rapide.
În anul 1972 se dă în folosinţă staţia veche de filtre, cuprinzând 3 cuve, fiecare având
o suprafaţă de 45 m2, de tip clasic, cu nivel liber şi debit constant. În anul 1973 staţia veche se
extinde cu încă trei filtre de acelaşi tip. În anul 1983 se dă în folosinţă staţia de filtre nouă cu-
prinzând 6 cuve a câte 50 m2 fiecare.
În staţia de filtre, apa decantată străbate stratul filtrant, timp în care are loc procesul de
reţinere a dispersiilor, particulelor minerale şi organice.
Instalaţia de clorinare: apa ieşită din filtre este clorinată cu ajutorul a două aparate de
clorinare tip Cl2 montate pe conductă cu diametrul 1000 mm care duce la rezervoare. Capaci-
tatea totală de clorinare este de 10 kg/h. Staţia are în dotare un număr de 5 containere de clor
având fiecare capacitatea de 1000 kg. Doza de clor utilizată este în medie vara de circa 6 mg/l
iar iarna de circa 4 mg/l.
Laboratorul de analiză a apei potabile este amplasat în incinta staţiei de tratare Dela
deoarece acolo se prelevează probele care necesită cea mai mare frecvenţă.
318
- Dela veche-rezervorul de sosire;
- Vasluieţ - puţul colector
- Mobilă-puţurile 3,4 şi 5;
- Munteni 1-puţurile 5,6 şi 9;
- Munteni 2-puţurile 12,13,15 si 16;
- priza Vasluieţ - în amonte de captare;
- priza Bîrlad - în amonte de captare;
- acumularea Soleşti - lângă turnul de manevră;
- acumularea Puşcaşi - lângă priza – turn;
- la intrarea în staţie;
- la ieşirea din decantoare;
- la ieşirea din filtre;
- la ieşirea din staţie;
- la terţi
- acolo unde se solicită;
chimice: turbiditate, amoniac, azotaţi, calciu, cloruri, duritate totală, duritate permanentă, pH,
fier total, magneziu, clor liber, substanţe organice, alcalinitate, oxigen dizolvat, reziduu fix,
bicarbonaţi.
De asemenea, laboratorul este dotat cu aparatura necesară pentru efectuarea analizelor
biologice şi bacteriologice.
Tab. 4.26. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă prelevate
la ieşirea din staţia de preparare apă potabilă Dela
catorului
Indicatori fizici
3
- 3
- 3
2+ 3
Clor Cl2 mg/dm3 0.005 0.005
- 3
319
2+ 3
Fier total Fe mg/dm 0,1 0.3
3
2+ 3
2+ 3
3
3
+ 3
3
3
Analizând tabelul observăm că din punct de vedere al indicatorilor fizico-chimici,

examenele de laborator efectuate asupra probelor de apă prelevate la ieşirea din staţie indică o
eficienţă satisfăcătoare, cu excepţia neîncadrării unor indicatori ca CCOMn şi CCOCr în limi-
tele de potabilitate, lucru cauzat şi de imposibilitatea actualei tehnologii de a face faţă noilor
condiţii de calitate a surselor, fiind necesare trepte suplimentare în tehnologia de tratare.
ganisme fitoplanctonice şi bacterii coliforme.
Pentru creşterea eficienţei staţiei de tratare apă potabilă se impune completarea actua-
lei scheme de tratare cu o treapta suplimentară de oxidare.

Până în anul 1968 populaţia oraşului fiind redusă numeric, iar capacităţile industriale
foarte mici, pe lângă rezervoarele tampon existente la sursele secundare Dela Veche şi
Vasluieţ nu exista decât rezervorul amplasat subteran în grădina publică a oraşului (parcul
Copou) constituit din două cuve a 235 m3 fiecare.
În acest rezervor convergeau următoarele aducţiuni: Dela veche-conductă de oţel cu
diametrul 100 mm, Chitoc-conductă din fontă de presiune cu diametrul 125 mm şi Vasluieţ -
conductă de oţel cu diametrul 225 mm.
Din anul 1968, odată cu darea în folosinţă a surselor secundare, ( Mobilă şi Munteni),
pentru stocarea surplusului de apă neconsumat la un moment dat de Combinatul pentru indus-
trializarea lemnului, s-au construit în apropierea intersecţiei străzii Dela cu strada 11 Iunie, un
număr de două rezervoare subterane cu capacitatea de 1000 m3 fiecare.
În anul 1983 se mai dă în folosinţă încă un rezervor semiîngropat cu capacitatea de
înmagazinare de 3500 m3, amplasat lângă cel existent, structura fiind identică. În acelaşi an,
pe baza Proiectului 1305/1884/1978, intitulat “Dezvoltarea alimentarii cu apă a oraşului
Vaslui în cooperare cu industria”, se construieşte în zona industrială pe coasta dealului din
faţa Combinatului de Fire Sintetice un rezervor având capacitatea 10000 m3.
320
4.3.5.5. Distribuţia apei potabile
La ora actuală, reţeaua de distribuţie apă potabilă a municipiului Vaslui (anexa 4.5.)
are o lungime de 178,2 km şi este de tip inelar, având şi terminaţii radiale, fiind executată din
materiale diferite : fontă (circa 48 km), oţel (circa 32 km), beton armat -PREMO- (circa 10,2
km) şi azbociment (circa 88 km).
Este capabilă să transporte un debit maxim de circa 730 l/sec. apă tratată plus 24,5
l/sec. apă netratată provenind de la sursele secundare. Numărul de locuitori ai municipiului
Vaslui este de 81.029, din care racordaţi la reţeaua orăşenească de alimentare cu apă 67.029.
Totodată, S.C. GOSCOM VASLUI S.A. furnizează apă potabilă unui număr de aproxi-
mativ 720 agenţi economici şi instituţii publice.
Consumatorii casnici sunt contorizaţi în proporţie de 40%. La cele 35 asociaţii de loca-
tari ale municipiului contorizarea este de 100%. În ceea ce priveşte agenţii economici contori-
zarea este de 100%. Volumul mediu de apa furnizat beneficiarilor este de circa 500.000 m3
lunar.
Disfuncţionalităţile sistemului de alimentare cu apă potabilă din municipiul Vaslui
sunt numeroase şi apar pe întreg parcursul apei de la sursă până la robinet.
Astfel, staţia de amorsare vid Soleşti este dotată cu pompe tip MIL, mari consumatoa-
re de energie electrică şi având fiabilitate scăzută. Pentru eficientizare (reducerea consumului
de energie electrică, creşterea fiabilităţii) se impune înlocuirea lor cu pompe şi un sistem de
monitorizare SCADA.
Aducţiunea Soleşti – Vaslui prezintă numeroase neetanşeităţi la îmbinările tuburilor
componente, colmatări în diverse puncte, fapt care duce la capacitate de transport redusă şi la
lipsa de siguranţă în exploatare.
Staţia de pompare Spital este dotată cu pompe MV 303 x 2 uzate moral şi fizic, a căror
menţinere în funcţionare este costisitoare, iar eficienţa de pompare este mult redusă; chesonul
staţiei este parţial colmatat, iar alimentarea cu energie electrică, care este pe 6 KV, se face
prin echipamente complet depăşite şi uzate. Transformatoarele de alimentare sunt supradi-
mensionate, funcţionând neeconomic, cu mari pierderi.
Conducta de refulare de la staţia de pompare Spital la staţia de tratare Dela fiind alcă-
tuită din tuburi PREMO, D 1000 mm, cu o vechime de peste 25 de ani, a suferit numeroase
avarii de-a lungul timpului, ajungându-se la importante pagube materiale ale gospodăriilor
individuale aflate foarte aproape de traseul conductei, precum şi la afectarea până la întrerupe-
re a furnizării apei potabile în municipiul Vaslui, pe perioade de 24 – 48 de ore.
Staţia de tratare Dela are utilajele şi instalaţiile tehnologice uzate fizic şi moral. Nu
există o instalaţie de deshidratare a nămolului, ceea ce duce la poluarea pârâului Dela, prin
deversarea apei de spălare a filtrelor şi a nămolurilor provenite din decantare. Procesul tehno-
logic actual, din care lipseşte ozonizarea şi cărbunele activ, duce la obţinerea unei ape potabi-
le cu o încărcare de substanţa organică aflată la limita superioară a standardelor. Laboratorul
nu are o dotare corespunzătoare şi de aceea nu se pot efectua toate analizele prevăzute de Le-
gea 458 privind calitatea apei potabile.
Capacitatea actuală de înmagazinare a rezervoarelor de apă potabilă este insuficientă,
neputându-se asigura stocarea pentru consum şi pentru rezerva de incendiu pe timpul minim
prevăzut de standardele în vigoare.
Reţeaua de distribuţie prezintă uzură avansată pe majoritatea tronsoanelor, ducând ast-
fel la numeroase avarii, precum şi la pierderi însemnate de apă potabilă. De asemenea, materi-
alele din care este compusă sunt în marea majoritate depăşite şi cu efect negativ asupra calită-
ţii apei (mai ales azbocimentul şi oţelul).
Nu există o posibilitate de sectorizare corespunzătoare a reţelei atât datorită multitudi-
nii conductelor (realizate în diverse etape) cât şi inexistenţei vanelor de sectorizare în punctele
esenţiale. De asemenea nu există posibilitatea echilibrării hidraulice a reţelei, existând variaţii
321
foarte mari de presiune între diverse zone de distribuţie sau între zi şi noapte, cu efecte nega-
tive asupra consumatorilor, precum şi asupra integrităţii reţelelor.
La intrare şi la ieşirea din staţia de tratare Dela dar şi la casele de locuit nu există con-
toare.
În zonele periurbane ale municipiului, în special în cartierele Moara Greci, Rediu,
Brodoc, nu sunt reţele de alimentare cu apă curentă.
4.3.6. Alimentarea cu apă potabilă a municipiului Bacău

Municipiul Bacău este cel mai important centru urban din culoarul Siretului. Situat la
confluenţa Bistriţei cu Siretul, a beneficiat de una din cele mai favorabile poziţii geografice.
Dezvoltarea sa a fost impulsionată de varietatea resurselor din cele două mari unităţi
naturale vecine, de deschiderile mari oferite de Siret spre nord şi sud, de Bistriţa spre nord-
vest, ca şi deschiderile secundare spre vest şi est de pe valea Trebişului şi Pârâul Morii.
Schema de alimentarea cu apă potabilă a municipiului Bacău este compusă din surse
subterane (captări subterane) şi din sursa de suprafaţă (acumularea Poiana Uzului) (fig. 4.6)
Fig. 4.6
Captarea de apă subterană este asigurată din 6 fronturi în cadrul cărora sunt puţuri fo-
rate de mică adâncime. Fronturile de captare sunt amplasate în bazinul hidrografic Siret, râul
Bistriţa, de la ieşirea Bacău – Piatra - Neamţ până în localitatea Andrieşeşti .
4.3.6.1 Prezentarea surselor de apă

a. Sursa Frontul de captare Gherăieşti
Frontul de captare Gherăieşti I (fotografia 4.21) este dotat cu 57 puţuri din care 41 în
funcţiune. Adâncimea medie a frontului de captare este 8-10 m (adâncime mică). Frontul de
captare este amplasat între Canalul de fugă U.H.E. - coada lacului Bacău 1- râul Bistriţa şi
parcul Gherăieşti. Prin avizul nr. 398/20 iulie 1976 - Gospodărirea Apelor pentru frontul de
captare Gherăieşti s-a avizat o producţie medie de 400 l /s apă. În prezent se captează circa
322
217l/s, datorită scăderii nivelelor hidrostatice ale pânzei freatice, aflată sub influenţa directă a
debitului râului Bistriţa.
Foto. 4.21 Puţuri de apă din frontul de captare Gherăieşti I
P. Vieru, 2005
Apele captate din acest front sunt trimise spre înmagazinare în rezervoarele din cadrul
staţiei de pompe Gherăieşti. Examenele de laborator efectuate asupra probelor de apă preleva-
te din această sursă indică următoarele rezultate medii (tabelul 4.27):
de la sursa Gherăieşti I
catorului
Indicatori fizici
3
- 3
- 3
2+ 3
- 3
3
2+ 3
3
2+ 3
323
3
3
o 3
+ 3
3
3
Substanţe organice (KMnO4) mg/dm 4,80 2
3
Cupru Cu mg/dm 0 0,05
Cadmiu Cd mg/dm3 0 0,003
3
Plumb Pb mg/dm 0 0,05
3
Crom Cr mg/dm 0,038 0,05
Zinc Zn mg/dm3 0,028 0,03
3
Nichel Ni mg/dm 0,029 0,1
Rezultă că din punct de vedere chimic şi biologic apa captată se înscrie în limitele pre-
văzute de lege, fiind necesară doar tratarea ei cu clor (clorinare) înainte de a fi dirijată spre
b. Sursa Frontul de captare Gherăieşti II
Frontul de captare Gherăieşti II este dotat cu 47 puţuri, din care în funcţiune 35 puţuri
forate la mică adâncime 8 – 10 m .
Avizul de gospodărire al apelor nr. 249 /1974 - Gospodărirea Apelor a avizat pentru
frontul de captare Gherăieşti II o producţie de 350 l/s. În prezent debitul realizat este de 160
l/s. Producţia de apă a acestei captări este puternic influenţată de nivelele hidrostatice ale pân-
zei freatice care variază în funcţie de debitul râului Bistriţa. Apele captate din acest front sunt
trimise spre înmagazinare în rezervoarele din cadrul staţiei de pompe Gherăieşti .
indică următoarele rezultate medii (tabelul 4.28):
de la sursa Gherăieşti II
catorului
Indicatori fizici
324
- 3
2+ 3
3
- 3
3
2+ 3
2+ 3
2+ 3
7+ 3
3
o 3
+ 3
3
3
3
3
3
3
Zinc Zn mg/dm 0,028 0,03
3
Analizând rezultate analizelor înscrise în tabelul anterior vom observa o uşoară îmbu-
nătăţire a calităţii apelor (indicatorii amoniu, amoniac, azotaţi au valori egale cu 0) prelevate
din această sursă comparativ cu sursa Gherăieşti I. Rezultă că apa captată se înscrie în limitele
prevăzute de lege, fiind necesară doar tratarea ei cu clor (clorinare) înainte de a fi dirijată spre
c. Sursa Frontul Mărgineni II
Frontul Mărgineni 2 este dotat cu 16 puţuri, forate la mică adâncime 16-18 m, este
amplasat de-a lungul C.F. Bacău - Roman, în spatele S.C. PROLABAC şi în prelungirea ram-
pei revizii vagoane C.F.R. Debitul proiectat al frontului este de 150 l/s, iar cel mediu realizat
este de 85 l/s. Apa captată este trimisă în staţia Gherăieşti.
Examenele de laborator efectuate asupra probelor de apă prelevate din sursa Mărgineni
II sunt prezentate în tabelul 4.29.
325
tab 4.29. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă prelevate de la sursa Mărgineni II
catorului
Indicatori fizici
- 3
- 3
2+ 3
3
3
3
3
2+ 3
2+ 3
7+ 3
3
o 3
3
3
3
Cupru Cu mg/dm3 0 0,05
3
Cadmiu Cd mg/dm 0 0,003
3
3
3
Nichel Ni mg/dm3 0,049 0,1
326
Analizând rezultate medii ale analizelor înscrise în tabelul 4.29 vom observa că apele
prelevate din această sursă se înscriu în limitele prevăzute de lege, fiind necesară doar tratarea
ei cu clor (clorinare) înainte de a fi dirijată spre reţeaua de distribuţie a oraşului.
d. Sursa Frontul de captare Mărgineni I
Frontul de captare Mărgineni I este amplasat în zona Aviasan - pârâul Limpedea şi
C.F. Bacău – Piatra Neamţ. Puţurile sunt realizate prin foraje de mică adâncime funcţionând
prin instalaţie centralizată de vacuumuri. Avizul de gospodărire al apelor nr. 398 / 1976 este
pentru un debit de 250 l /s, iar în prezent debitul mediu realizat este de circa 218 l /s .
Examenele de laborator efectuate asupra probelor de apă prelevate din această sursă,
indică valori ale indicatorilor de potabilitate identici cu cei din Frontul Mărgineni II.
e. Sursa Frontul de captare Hemeiuşi I
Frontul de captare Hemeiuşi I, este situat în comuna Hemeiuşi şi a fost realizat prin
forări de mică adâncime. Avizul de gospodărire a apelor nr. 398 /1976 a fost pentru un debit
de 175 l /s, dar în prezent este de circa 120 l/s, debit influenţat de nivelul râului Bistriţa .
f. Sursa Frontul de captare Hemeiuşi II
Frontul de captare Hemeiuşi 2 - este amplasat în comuna Hemeiuşi, între parcul den-
drologic şi linia C.F. Bacău – Piatra Neamţ, cu un debit proiectat de 100 l/s, iar cel realizat nu
depăşeşte 90 l/s.
Examenele de laborator efectuate asupra probelor de apă prelevate din aceste două
surse (Hemeiuşi I şi II), indică valori ale indicatorilor de potabilitate identici (tabel 4.30).
tab 4.30. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă prelevate de la sursa Hemeiuşi I şi II
catorului
Indicatori fizici
- 3
- 3
2+ 3
3
3
3
3
2+ 3
2+ 3
7+ 3
327
Reziduu filtrabil uscat la 105oC mg/dm3 792.88 750
+ 3
3
3
Substanţe organice (KMnO4) mg/dm3 5,5 2
3
3
Cadmiu Cd mg/dm 0 0,003
3
3
Zinc Zn mg/dm3 0,038 0,03
3
g. Sursa Frontul de captare Pârâul Limpedea
Frontul de captare Pârâul Limpedea este amplasat în lunca Bistriţei (amonte de conflu-
enţa cu pârâul Limpedea), şi captează cu foraje de mica adâncime, apele din pânza freatică
care este direct influenţată de regimul apelor râului Bistriţa. Capacitatea acestui front de cap-
tare este de aproximativ 100 l/s. Frontul a fost pus în funcţiune începând cu luna iulie 1999.
Apa captată este transportată şi acumulată în rezervorul de 10000 m3 din staţia de pompare
Mărgineni. Caracteristicile chimice şi biologice ale apei prelevate de la această sursă sunt
asemănătoare cu cele de la sursele Hemeiuşi şi Mărgineni.
h. Sursa Acumularea Poiana Uzului
Sursa de suprafaţă Poiana Uzului (fotografia 4.22), aparţine R.A. Apele Române-
filiala Bacău. Apa din această acumulare este transportată spre staţia de tratare Cărăboaia care
aparţine de R.A. Apele Romane - filiala Bacău.
Foto 4.22 Barajul acumulării Poiana Uzului
(în stânga jos – staţia de pompare apă spre staţia de tratare Cărăboaia)
Sursa S.G.A. Bacău, 2005
328
După tratare apa este transportată spre reţeaua de distribuţie a oraşului Bacău cu un
debit de 460 - 480 l/s, pe o aducţiune de circa 60 km.
tab 4.31. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă
din sursa acumularea Poiana Uzului
indicatorului
Indicatori fizici
3
- 3
2+ 3
3
Clor Cl2 mg/dm 0.005 0.005
- 3
3
2+ 3
2+ 3
2+ 3
7+ 3
3
o 3
+ 3
3
bicromat de potasiu
Analizând datele din tabel, rezultă că indicatorii de calitate ai apei din acumularea Po-
iana Uzului nu se înscriu în limitele prevăzute de lege.
329
a. Aducţiunea Gherăieşti
Apele captate din sursa Gherăieşti I şi II sunt trimise spre înmagazinare şi tratare, sta-
ţiei de pompe Gherăieşti, prin intermediul unor conducte din beton armat, care au în total o
lungime de10 km.
b. Aducţiunea Mărgineni I şi II
Apa captată în aceste două surse este trimisă spre înmagazinare staţiei Mărgineni.
Conductele folosite pentru transportul apei au o lungime totală de aproximativ 15 km şi sunt
din oţel, cu D 600-800 mm. Prin conducte din acelaşi material şi cu acelaşi diametru, apa este
repompată spre staţia Gherăeşti
c. Aducţiunea Hemeiuşi I şi II
Pentru apa prelevată din aceste două surse s-a construit în perimetrul localităţii
Hemeiuşi o staţie de tratare, înmagazinare şi pompare.
Transportul apei spre staţie se face prin intermediul unor conducte cu D 800 din fontă,
cu o lungime totală de 8 km.
d. Aducţiunea Pârâul Limpede
Apa din această sursă este transportată spre tratare şi înmagazinare, staţiei Mărgineni.
Conducta este din oţel având un D de 800 mm.
e. Aducţiunea Poiana Uzului
Această aducţiune de 60 km (oţel, D 600 mm) va fi înlocuită cu o conductă ce va pleca
de la piciorul barajului de la Poiana Uzului până la Moineşti, cu D 1000 mm. Apa prelevată
din acumularea Poiana Uzului va fi transportată până aici prin cădere liberă. La Moineşti va fi
amenajată o staţie de pompare a apei, care va funcţiona doar când nivelul apei în baraj nu va
permite transportul gravitaţional al apei peste dealul Moineşti. De la Moineşti, dimensiunea
conductei care va transporta apa până la rezervorul de la Baraţi va fi de D 800 mm.

În cadrul R.A.G.C.- Bacău, singura metodă de tratare a apelor brute captate este dezin-
fecţia cu clor gazos. Pentru urmărirea calităţii apelor brute captate şi a apei potabile distribuită
în municipiul Bacău, există 4 laboratoare pentru determinări fizico-chimice:
- un laborator central cu staţie de clorinare în incinta staţiei de pompare Gherăieşti 1
(fotografia 4.23) ;
Foto. 4.23. Instalaţia de clorinare din incinta laboratorului Gherăieşti
P. Vieru, 2005
330
- un laborator în staţia de pompare Mărgineni;
- un laborator în perimetrul rezervoarelor Baraţi;
- un laborator la Stejaru - canton Grigoreni .
Laboratorul central din cadrul staţiei de pompare Gherăieşti, este dotat cu aparatură
modernă şi performantă: balanţa analitică, balanţa tehnică, termometru, pH-metru, spectro-
fotometru UV-VIS , etuvă termoreglabilă, conductometru, aparat de distilat apa, centrifugă,
agitator magnetic, turbidimetru, baie de apă, spectrofotometru cu absorbţie atomică.
Staţia de pompare Mărgineni - este amplasată în perimetrul comun cu frontul de cap-
tare Mărgineni 1 şi are în dotare o capacitate de înmagazinare de 10000 m3(fotografia 4.24),
unde este stocată apa captată din fronturile de captare Hemeiuşi 1, Hemeiuşi 2 şi C.P.L. În
cadrul staţiei este realizată o staţie de clorinare, un laborator de determinări fizico-chimice şi o
sală dispecer.
Staţia de tratare Baraţi este situată pe dealul Călugăra-Baraţi lângă Bacău. Aceasta
asigură stocarea apei din sursa de suprafaţă Poiana - Uzului într-un rezervor de 10.000 m3,
precum şi apa frontului de captare Mărgineni 1 în două rezervoare de 5.000 m3. În incinta re-
zervoarelor Baraţi există un laborator pentru determinări fizico-chimice.
În cadrul cantonului Stejarul din comuna Grigoreni există o staţie de reclorinare a apei
care este adusă din sursa Poiana Uzului şi un laborator de determinări fizico-chimice.
Activitatea laboratoarelor se desfăşoară în flux continuu (24 ore din 24), cu personal
calificat de specialitate.
Indicatorii analizaţi în cadrul acestor laboratoare, sunt: miros, gust, culoare, turbidita-
te, conductivitate, substanţe oxidabile, amoniu, azotiţi, cloruri, calciu, fier total, mangan,
cadmiu, crom, nichel, plumb, cupru, zinc, duritate totală, clor rezidual liber clor rezidual legat.
Specialiştii urmăresc calitatea apelor brute captate din sursele subterane şi de suprafa-
ţă, a apei potabile distribuite în reţeaua de distribuţie şi a apelor de suprafaţă (râul Bistriţa,
canalul UHE, pârâul Limpedea), care influenţează în mod direct calitatea apei brute captate.
Foto. 4.24 Rezervoare de înmagazinare apă potabilă preparată/clorinată
de la staţia de tratare şi pompare Mărgineni
P. Vieru, 2005
Pentru indicatorii bacteriologici sunt recoltate probe lunar din staţiile de pompare şi
zilnic din reţeaua de distribuţie de către Inspectoratul de Sănătate Publică Bacău. Aceste ana-
lize demonstrează ca din punct de vedere bacteriologic nu au fost şi nu sunt probleme. Totuşi
pentru eliminarea unor evenimente nedorite (infestări ale apei cu diverse bacterii, viruşi, or-
ganisme patogene) se realizează clorinări eficiente dar şi menţinerea sub presiune a reţelei de
331
distribuţie a apei. Lunar sunt recoltate probe de apă din staţiile de pompare şi de către R.A.
Apele Române.

Datorită situării staţiilor de tratare a apei şi bineînţeles a rezervoarelor de stocare a
apei tratate la înălţime (domină municipiul Bacău ), nu a mai fost necesară construirea în pe-
rimetrul oraşului, de rezervoare suplimentare pentru compensarea orară a debitelor de consum
cu cele de alimentare. Totuşi pentru asigurarea unei rezerve permanente de apă, în zona cen-
trală a oraşului au fost amplasate 4 rezervoare subterane cu capacitate 10000 m3 fiecare.

Alimentarea cu apă a consumatorilor din municipiul Bacău este realizată printr-un sis-
tem inelar a cărui lungime totală este de circa 255 km (anexa 4.6).
Reţeaua este realizată din conducte de fontă, oţel, azbociment şi PREMO având dia-
metre cuprinse de la 100 mm la 800 mm. Lungimea şi materialul conductelor de transport şi
distribuţie a apei potabile sunt redate în tabelul următor:
Lungimea conductelor , km
Materialul conductelor Din care executate în perioadele: % din lungimea totală a reţelei
Total kilometri
Pana în 1960 1960 – 1990 După 1990
Fontă 81,4 31,5 25,4 24,5 31,9
Oţel 119,3 - 71,8 47,5 46,7
Beton armat 10 - 10 - 3,9
Azbociment 44,5 - 44,5 - 17,4

-
TOTAL 255,2 31,5 151,7 72
Din aceste reţele sunt executate branşamentele propriu-zise către consumatori, apro-
ximativ 5000 bucăţi .
Realizarea monitorizării presiunii în 20 noduri în reţeaua de distribuţie, dă posibilitatea
supravegherii şi echilibrării reţelei în nodurile respective, cu implicaţii favorabile asupra pre-
siunii şi debitului consumatorilor de la etajele 3 şi 4. Debitul de apă distribuit lunar este în
medie de 3.363.000 m3, cu o pierdere în reţeaua de distribuţie de 32%.
La o populaţie deservită de aproximativ 186.000 locuitori revin 329 l/om/zi, cu un pro-
gram de distribuţie de 14-16 ore/zi . Reţeaua utilizatorilor serviciilor publice de alimentare cu
apă este formată din:
a) populaţie
- 186000 persoane grupate în 213 asociaţii de proprietari/locatari (60028 apartamente)
care beneficiază de servicii de alimentare cu apă potabilă, din care 2504 scări de bloc sunt
contorizate;
- 5.970 case particulare care beneficiază de servicii de alimentare cu apă potabilă din
care 90% sunt contorizate.
- 1.041 agenţi economici care beneficiază de servicii de alimentare cu apă potabilă
(10 sunt mari consumatori) din care contorizaţi 100%;
- 84 instituţii, din care 100% contorizaţi.
Disfuncţionalităţile sistemului de alimentare cu apă potabilă din municipiul Bacău sunt
numeroase şi apar pe întreg parcursul apei de la sursă până la robinet.
Astfel apa brută prelevată în fronturile de captare Gherăieşti, Hemeiuşi, Mândreşti,
trebuie tratată în vederea consumului. Acesta, deoarece apa captărilor este influenţată direct
332
de calitatea apelor de suprafaţă (râul Bistriţa, canalul de fugă UHE care traversează zone cu
intense activităţi antropice) care îşi au cursul în imediata vecinătate.
Deşi toate fronturile de captare şi staţiile de pompare sunt împrejmuite la limita zonei
de protecţie sanitară cu regim sever (în total 485000 m2) cu gard de sârmă ghimpată sau după
caz cu plăci de beton şi sunt prevăzute şi cu pază înarmată, s-au constatat, frecvent, dever-
sări/depuneri de substanţe petroliere şi deşeuri (menajere, industriale, agricole) în perimetrele
considerate de protecţie sanitară. Mai grav, au fost chiar situaţii când au fost furate gardurile
care împrejmuiau perimetrele considerate de maximă securitate.
Conform datelor serviciului „Intervenţii avarii” din cadrul companiei R.A.G.C.- Bacău
pe traseul sistemului de alimentare cu apă al Bacăului există numeroase „puncte critice” unde
pot proveni poluări cu clor sau cu alte substanţe periculoase. Aceste puncte sunt redate în ta-
belul de mai jos:
Locul de unde pot pro- Cauze posibile Poluanţi potenţiali
Impactul asupra mediului
veni poluări accidentale ale poluării denumire
Staţia de clorinare (Staţia Avarii la instalaţiile tehno- Creşterea concentraţiei de clor Miros şi gust dezagreabil al apei la consu-
de pompe Gherăieşti) logice de clorinare în apa potabilă şi în atmosferă matori.
Miros şi gust dezagreabil al apei la consu-
Staţia de clorinare şi pom- Avarii la instalaţiile tehno- Creşterea concentraţiei de clor
matori. Distrugerea vegetaţiei din jurul
pare Mărgineni logice de clorinare în apa potabila şi în atmosferă
staţiei de clor
Miros şi gust dezagreabil al apei la consu-
Staţia de clorinare Avarii la instalaţiile tehno- Creşterea concentraţiei de clor
matori. Distrugerea vegetaţiei din jurul
Grigoreni logice de clorinare în apa potabila şi în atmosferă
staţiei de clor
Reţeaua de distribuţie apă Avarii la reţeaua de distri- Inundarea subsolurilor. Scăderea rezistentei
-
potabilă buţie clădirilor. Creează mediu insalubru
Deteriorarea subsolurilor. Deteriorarea
Avarii la reţeaua de cana-
Reţeaua de canalizare Apă uzată solului prin contaminarea cu agenţi pato-
lizare
geni
Avarii la instalaţiile tehno- Poluarea râului Bistriţa. Scoaterea din cir-
Staţia de epurare logice, deversări produse Suspensii totale CBO5, nămol cuit a terenului agricol. Contaminare cu
petroliere agenţi patogeni
sursa R.A.G.C.- Bacău
Pentru a preveni poluările accidentale cu clor, trebuie realizate sisteme de neutralizare
a clorului în staţiile de clorinare Mărgineni, Stejarul şi Gherăieşti. Totodată trebuie depistate
şi etanşeizate conductele, rezervoarele şi pompele care prezintă fisuri şi defecţiuni.
Datorită vechimii mari a reţelei de distribuţie (în unele zone reţeaua de fontă depăşeşte
80 ani) şi a exploatării intensive a puţurilor din fronturile de captare, rezultă o cantitate de
suspensii care împreună cu bacteriile dezvoltate în prezenta fierului şi a manganului din apă,
formează, în timp, depuneri care se antrenează spre consumatori. Transportul acestor depuneri
este intensificat atunci când apar avarii pe reţelele de distribuţie şi este necesară oprirea (în
vederea remedierii defecţiunilor) şi apoi repornirea staţiilor de pompare.
Lungimea conductelor de azbociment este de 44,5 km, ceea ce reprezintă 17,6 % din
lungimea întregii reţele de distribuţie. Se presupune că fibrele de azbest trec în apa potabilă,
care consumată fiind, creşte riscul de cancer al populaţiei.
Pentru eficientizarea sistemului de alimentare cu apă a municipiului Bacău, experţii
companiei R.A.G.C.- Bacău consideră că sunt necesare investiţii majore la unele componente
ale sistemului. Principalele obiective de investiţie precum şi efectul reparator asupra mediului
pe care aceste investiţii îl vor avea sunt redate în tabelul următor.
Efecte din punct de vedere al
Denumire obiectiv de investiţie Lucrări necesare Precizarea efortului necesar
protecţiei mediului
- îmbunătăţeşte sistemul de
alimentare cu apa prin reduce- - înlocuirea a 26,5 km conducte
Înlocuire reţele apă şi modernizare staţii 26,5 km reţele de distri-
rea pierderilor uzate cu conducte din fontă cu
de pompare Gherăieşti şi Mărgineni buţie
- menţine calitatea apei distri- grafit nodular
buite
Realizarea sistemului de neutralizare a - reducerea poluării accidentale
- -
clorului în staţia de pompare Gherăieşti cu clor
Extinderea staţiei de epurare a apelor 600 l/s treapta - reducerea poluării râului - echiparea bazinului de aerare
uzate mecanică şi biologică Bistriţa - definitivarea treptei biologice
333
500 tc3/an biogaz
- funcţionarea la parametrii
Reproiectarea staţiei de nămol recirculat
- corespunzători ai treptei biolo- - studiul de fezabilitate
şi exces
gice
- achiziţionarea materialelor
Impermeabilizarea şi consolidarea unui
necesare pentru realizarea
rezervor de 5000m3 din staţia de pom- - - reducerea pierderilor de apă
impermeabilizării şi consolidă-
pare Gherăieşti I
rii
Expertizarea, proiectarea şi impermea-
bilizarea rezervoarelor de 10000m3 din - expertizare
- - reducerea pierderilor de apă
staţiile de pompare Gherăieşti şi Mărgi- - studiul de fezabilitate
neni
- asigura stare de confort popu-
laţiei din zona - achiziţionarea materialelor
Extinderea reţelei de canalizare în cart.
- - se evita deteriorarea solului necesare pentru realizarea reţelei
Şerbăneşti şi pe str. Bicaz
prin contaminare cu agenţi de canalizare
patogeni
sursa R.A.G.C.- Bacău
4.3.7. Reţeaua de alimentare cu apă potabilă a municipiului Galaţi

Prima atestare din care reiese punerea în funcţiune a unui sistem centralizat de alimen-
tare cu apă în oraşul Galaţi datează din anul 1872, fiind reprezentat de captare, tratare şi dis-
tribuţie apă din sursa de suprafaţă - fluviul Dunărea.
În timp, acest sistem de alimentare cu apă a suferit mai multe modificări, în funcţie de
dezvoltarea oraşului, cum ar fi:
1894 - Se pune în funcţiune Turnul de apă;
1914 - Se pun în funcţiune 3 filtre rapide, (firma Glendfield Anglia) debitul uzinei
crescând la circa 200 l/s;
1929 - Se construiesc 2 filtre lente debitul crescând la circa 300 l/s;
1952 - Se dau în exploatare 2 rezervoare cu capacitate totală de 5.000 m3 ;
1962 - Intră în funcţiune staţia de tratare cu reactivi (sulfat de aluminiu);
1968 - Se dă în exploatare: sursa de adâncime Vadu - Roşca cu 66 puţuri forate pe o
lungime de 21 Km. Se pune în funcţiune Staţia de repompare Şerbeşti echipată cu 2 rezervoa-
re a câte 5.000 m3 şi 6 electropompe. Se inaugurează conducta de aducţiune D 1.000 mm cu o
lungime aproximativă de 42 Km pe traseul Vadu - Roşca – Şerbeşti – Galaţi. De asemenea se
inaugurează şi conducta de refulare Şerbeşti-Galaţi cu D 800 mm şi o lungime de 17 km. În
perioada aceluiaşi an se pune în funcţiune Staţia de pompare Fileşti (mun. Galaţi) dotată cu 2
rezervoare de câte 15.000 m3. Totodată se pun în funcţiune o staţie de clorinare şi o staţie de
pompare cu 6 electropompe cu capacitatea de pompare totală de 2.000 l/s;
1975 - Se execută priza de apă brută din Dunăre şi se execută conducta de refulare
Şerbeşti – Galaţi D 1000 mm. Se construieşte rezervorul 15000 m3 Şerbeşti;
1980 - Se dau în exploatare obiectivele de alimentare cu apă din sursa de adâncime
Salcia - Lieşti cu un debit total de 900 l/s, conducta cu D 1200 mm Salcia – Şerbeşti şi con-
ducta cu D 1000 mm Şerbeşti – Fileşti;
1990 - 1993 –Se realizează extinderea frontului de captare Vadu - Roşca cu 18 puţuri,
extinderea capacităţii rezervorului de la Şerbeşti şi extinderea Uzinei I cu încă două decantoa-
re gravitaţionale;
1995 - Se finalizează prima etapă de extindere a Uzinei nr. 2, cu capacitatea de 800 l/s,
reuşindu-se cu aceasta ocazie asigurarea unui regim de livrare, a apei reci potabile, 24 din 24
ore, tuturor consumatorilor;
În 1998, conform Ordonanţei 30/1997 are loc reorganizarea întreprinderii în actuala
SC. APATERM. SA. Galaţi în baza Hotărârii Consiliului Local 68/1998 cu următoarele obi-
ective: Uzina I, II: valea Ţiglinei I; Staţia Pompare Fileşti: str. 9Mai; Staţia Pompare Fileşti:
str. 9Mai; Staţia Pompare Turn: str. Crizantemelor.
În prezent activitatea de alimentare cu apă se face din două tipuri de surse: de suprafa-
ţă - fluviul Dunărea şi captări subterane - Vadu Roşca şi Salcia - Lieşti (fig. 4.7).
334
Fig.4.7

a. Sursa Captarea Vadu - Roşca
Ambele maluri ale Siretului, în amonte şi aval de profilul Vadu Roşca - Vulturu, au
fost studiate în vederea unor captări longitudinale. S-au executat 5 pofile transversale pe Siret
a câte 4 foraje, distanţa între profile reducându-se la aproximativ 1,5 km. În urma analizei
efectuate asupra acestor profile s-a dat în folosinţă Captarea Vadu –Roşca (fotografia 4.25)
care este amplasată pe malul drept al râului Siret şi este formată din 84 puţuri forate.
Foto 4.25 Puţul nr.12, forat în malul drept al râului Siret frontul de captare Vadu - Roşca
P. Vieru, 2006
335
Caracteristicile principale ale acestei captări, pusă în funcţiune în anul 1968 sunt: ca-
pacitate de 1000 l/s; lungimea conductelor colectoare circa 21 km; echipare cu pompe sub-
mersibile şi pompe cu ax vertical; 5 rezervoare de colectare a apelor de capacitate 5000 m3 .
sunt redate în tabelul 4.32.
Tabel 4.32. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă
din sursa captarea Vadu - Roşca
catorului
Indicatori fizici
3
- 3
2+ 3
3
3
3
2+ 3
3
2+ 3
7+ 3
3
o 3
+ 3
3
Din tabel se poate deduce faptul că apa prelevată din captarea Vadu-Roşca din punct
de federe al indicatorilor fizico-chimici se încadrează în categoria apelor potabile, deci nu mai
sunt necesare operaţii de corectare.
336
Ca aspect general, prezintă caracteristicile unei ape fără o structura componistică di-
versificată. Poate fi încadrată şi din acest punct de vedere în categoria apelor ce corespund
calitativ cerinţelor impuse de legile în vigoare.
În urma analizelor s-au detectat exemplare izolate de ferobacterii, crustaceii şi hidraca-
rieni (în cantităţi reduse sunt admise).
b. Sursa Salcia – Lieşti (fotografia 4.26), este amplasată pe malul stâng al râului Siret
şi este formată din 70 puţuri forate. Această captare a fost pusă în funcţiune în anul 1980 şi
are o capacitatea de 900 l/s; lungimea conductelor colectoare este de circa 12 km şi este echi-
pată cu pompe submersibile şi pompe cu ax vertical. Capacitatea proiectată de 1900 l/s a cap-
tărilor subterane este exploatată în prezent în proporţie de cca. 16,6% (315 l/s).
Foto. 4.26 Puţuri forate în malul stâng al râului Siret – captarea Salcia - Lieşti
P. Vieru, 2006
Examenele de laborator efectuate asupra probelor de apă prelevate din aceste două
surse indică următoarele rezultate (tabel 4.33).
Tabel 4.33. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă din sursa captarea Salcia-Lieşti
catorului
Indicatori fizici
3
- 3
2+ 3
337
3
3
2+ 3
3
2+ 3
7+ 3
3
o 3
+ 3
3
Ca aspect general, prezintă caracteristicile unei ape fără o structura componistică di-
versificată.
În urma analizelor nu s-au detectat bacterii sau virusuri. Analizând rezultatele medii
ale examenelor de laborator făcute asupra apelor prelevate din fronturile de captare Vadu-
Roşca şi Salcia–Lieşti se poate concluziona că cele două surse prezintă indicatori de calitate
cu valori asemănătoare, deci apa este de o calitate foarte bună şi nu necesită tratare.
c. Sursa de suprafaţă Dunărea
Sursa de suprafaţă o constituie fluviul Dunărea de unde apa brută este preluată prin
intermediul unei prize tip cheson, situată la o distanţă de 6 km de municipiu Galaţi şi care este
în proprietatea S.C. Arcelor Mital Steel S.A. (deserveşte combinatul siderurgic şi municipiul).
Capacitatea de prelevare a acestei prize pentru municipiul Galaţi este de circa 3000 l/s.
şi este echipată cu pompe cu ax vertical: Q = 5400 m3/h şi N = 1250 KW;
Apa brută de suprafaţă este pompată spre Complexul uzinal de tratare prin 3 conducte
de aducţiune (două conducte cu D 800 mm şi lungime 3 km, au fost pusă în funcţiune în anul
1965 şi o conductă cu D 1200 mm şi lungime 6 km, a fost pusă în funcţiune în anul 1989).
indică următoarele rezultate medii (tabelul 4.34).
tab 4.34. Valorile indicatorilor de la sursa Dunărea
catorului
Culoare uşor gălbuie fără culoare
338
Indicatori fizici
pH unităţi pH 7,0-7,5 7,2-7,8
3
- 3
2+ 3
3
Clor Cl2 mg/dm 0,10 0.005
3
3
Fenoli antrenabili cu vapori de apă C6H5OH mg/dm 0,3 0.001
2+ 3
3
Fosfor P mg/dm 0,14 0.1
2+ 3
7+ 3
3
o 3
+ 3
3
3
3
Cupru Cu mg/dm 0,07 0,05
3
Cadmiu Cd mg/dm 0,01 0,003
Plumb Pb mg/dm3 0,072 0,05
3
3
Nichel Ni mg/dm3 0,017 0,1
Indicatori biologici Apa brută ce provine din fluviu Dunărea, are o structură compo-
nistică diversificată, fiind identificate specii din încrengăturile Cyanophita, Diatomee şi
Pyrrophita. Dintre acestea algele albastre deţin o pondere foarte mare. Numai genul
Anabaena se găseşte în apa brută în proporţie de 65% din totalul numărului de celule pe mm.
Flagelatele deţin 10% din totalul microorganismelor fitoplanctonice.
Indicatori bacteriologici Apa conţine un număr total de bacterii coliforme de peste
100.000 /l, necorespunzând calitativ cerinţelor impuse de legea în vigoare.
339
Rezultă că din punct de vedere chimic şi biologic, apa captată nu se înscrie în limitele
prevăzute de legea în vigoare impunându-se tratarea ei pentru potabilizare.
4.3.7.2. Aducţiunea apei.

a. Aducţiunea Vadu-Roşca
Apa preluată din sursa subterană Vadu-Roşca este transportată printr-o conductă de
aducţiune cu D1000 mm cu o lungime de aproximativ 42 Km până la complexul de înmagazi-
nare şi repompare Şerbeşti. De aici, după tratare apa este transportată spre Galaţi prin conduc-
ta de refulare Şerbeşti-Galaţi D 800 mm cu 17 Km.
b. Aducţiunea Salcia - Lieşti
Apa preluată din sursa subterană Salcia – Lieşti este transportată printr-o conductă de
aducţiune cu D 1200 mm cu o lungime de aproximativ 38 Km până la complexul de înmaga-
zinare şi repompare Şerbeşti. De aici, după tratare apa este transportată spre municipiul Galaţi
şi la staţia de tratare Fileşti prin conducta de refulare Şerbeşti - Fileşti D 1000 mm 16 Km.
c. Aducţiunea Dunărea
Apa brută din sursa de suprafaţă este pompată spre complexul uzinal de tratare Ţiglina
prin 3 conducte de aducţiune.

a. Complexul de înmagazinare şi pompare Fileşti
Apa captată din sursele de suprafaţă Vadu-Roşca şi Salcia-Lieşti îndeplineşte condiţii-
le de potabilitate prevăzute de lege. În consecinţă, pentru introducerea în reţeaua de distribuţie
a municipiului Galaţi, (conform legii în vigoare), trebuie doar clorinată. Această operaţie se
efectuează în complexul de înmagazinare şi pompare Fileşti.
Complexul de înmagazinare şi pompare Fileşti unde apa din sursa subterană este trata-
tă prin clorinare, după care este repompată în reţeaua de distribuţie a municipiului, este pus în
funcţiune în 1968 şi are în componenţă: 2 rezervoare de înmagazinare supraterane de 15.000
m3 fiecare; staţie de pompare echipată cu 6 electropompe 5 electropompe (18 NDS) având Q
= 2700 m3/h, N = 500/630 Kw; 1 electropompă (12 NDS) având Q = 1200 m3/h, N = 320
Kw; gospodărie electrică de 6 Kv şi 0,4 Kv; clădire de exploatare – dispecerat – laboratoare
Locurile de prelevare a probelor din perimetrul acestei staţii sunt:
- intrare apă brută (apa de profunzime) – IF (intrare Fileşti)
- intrare apă clorinată de la Uzina de apa nr. 2 - D 600 (la nevoie, când se suplimen-
tează cu apă de la Uzina).
- rezervoarele R1 şi R2
- pompare apă potabilă în reţeaua de distribuţie – EF (ieşire Fileşti).
Punctele de recoltare sunt alese astfel încât să se poată preleva probe de apă reprezen-
tative pentru treptele fluxului tehnologic. Aceste puncte sunt prevăzute cu robinete pentru pre-
levarea probelor de apă destinate analizării fizico-chimice, biologice şi bacteriologice. Anali-
ze fizico-chimice se efectuează cu următoarea frecvenţă:
- pe trepte flux tehnologic probele se recoltează de 3 ori /24 h;
- IF se recoltează de 24 ori /24 h pentru determinarea turbidităţii şi a clorurilor;
- EF se recoltează de 24 ori /24 h pentru determinarea turbidităţii;
- se recoltează de 48 ori /24 h pentru determinarea clorului rezidual;
- la conducta cu D 600 - se recoltează de 24 ori /24 h pentru determinarea turbidită-
ţii, a clorului rezidual (când se primeşte apa clorinată);
- la spălarea/dezinfecţia unui obiectiv tehnologic, înainte de punerea acestuia în
funcţiune, se recoltează probe pentru analize complete fizico-chimice;
Examenele de laborator efectuate asupra probelor de apă prelevate la ieşirea din aceas-
tă staţie indică următoarele rezultate medii (tabelul 4.35):
340
Tab. 4.35. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă la ieşirea din staţia Fileşti
catorului
Indicatori fizici
- 3
- 3
2+ 3
3
Clor Cl2 mg/dm 0.005 0.005
3
3
3
2+ 3
2+ 3
7+ 3
3
o 3
3
3
b. Complexul Uzinal Ţiglina

Complexul Uzinal Ţiglina (fotografia 4.27) realizează tratarea şi pomparea în reţeaua
de distribuţie a apei din sursa de suprafaţă fluviul Dunărea. Este format din două subunităţi
Uzina I şi Uzina II.
Uzina I a avut mai multe etape de dezvoltare în perioada 1872 - 1992 (în 1975 ajunge
la 900 l/s, iar în 1992 se pune în funcţiune o extindere de 500 l/s). Capacitatea este de 1400 l/s
şi are în componenţă: staţie de microsite; staţie de reactivi + bazine de amestec; 10 decantoare
(5 longitudinale, 2 suspensionale, 2 radiale, 1 decantor pulsator suspensional); 36 filtre rapide;
341
2 rezervoare de înmagazinare de câte 2500 m3; staţie clorinare; staţie de pompare echipată cu
6 electropompe 2 electropompe (12 NDS) având Q = 1200 m3/h şi 4 electropompe (14 NDS)
având Q = 1600 m3/h;
Foto 4.27 Complexul uzinal Ţiglina
în plan îndepărtat laboratorul şi staţia de filtrare; în prim plan decantor radial
P. Vieru, 2006
Uzina II –a fost pusă în funcţiune în perioada 1992 – 1995. Capacitatea actuală
a uzinei este de 800 l/s şi are în componenţă: staţie microsite; staţie de reactivi + depozit sul-
fat de aluminiu granular (dozare uscată); decantoare radiale cu D 50 m şi Q = 500 l/s (fotogra-
fia 4.28); staţie de filtre rapide (16 buc.) ~ 1000 m2; 1 rezervoare de înmagazinare de câte
20.000 m3 fiecare; staţie clorinare; staţie de pompare echipată cu 3 electropompe (24 NDS)
având Q = 4000 m3/h şi o electropompă (14 NDS) având Q = 1800 m3/h; gospodărie electrică
de 6 Kv si 0,4 Kv; clădire de exploatare – dispecerat – laboratoare; punct termic.
Foto. 4.28 Decantor radial – Uzina II
P. Vieru, 2006
Punctele de recoltare a probelor utilizate pentru determinarea calităţii apei în acest
complex sunt:
342
Uzina I
Treapta I - intrare apă brută (apă de suprafaţă);
Treapta a II-a – preclorinare;
Treapta a III-a – decantare;
Decantoarele orizontale: D1, D2, D3, D4, D5;
Decantoarele radiale: DR1, DR2;
Decantoarele suspensionale: DS1, DS2 (aflate temporar în conservare);
Decantorul pulsator: DP;
Treapta a IV-a - filtrare (filtre rapide);
Colector FR 1-3 (aflate temporar în conservare);
Colector FR 4-6 (aflate temporar în conservare);
Colector FR 7-20;
Colector FR 21-24;
Colector FR 25-28;
Colector FR 29-36;
Staţia Intermediară - SI - când se pompează apă filtrată în Uzina de apă nr.2;
Treapta a V-a – dezinfecţia finală;
Bazinele de acumulare B1, B2;
Uzina II
Treapta I - intrare apă brută (apă de suprafaţă);
Treapta a II-a – decantare;
Decantoarele: D1, D2;
Treapta a III-a – filtrare (filtre rapide)- FR 1, FR 2, FR 3 , FR 16;
Colectoarele: C 1 = FR 1+ FR 3 + FR 5 + FR 7;
C 2 = FR 2 + FR 4 +FR 6 + FR 8;
C 3 = FR 9 + FR 11 +FR 13 + FR 15;
C4 = FR 10 +FR 12 + FR 14 + FR 16.
Intrare apă filtrată din Uzina de apă nr. 1 – Ri – când se pompează apă prin Staţia In-
termediară din Uzina de apă nr. 1;
Treapta a IV-a – dezinfecţia finală;
Bazinele de acumulare: R1, R2;
Treapta a V-a – pompare apă potabilă în reţeaua de distribuţie .
Punctele de recoltare sunt alese astfel încât să se poată preleva probe de apă reprezen-
tative pentru treptele fluxului tehnologic; sunt prevăzute cu robinete pentru prelevarea probe-
lor de apă destinate analizării fizico-chimice, biologice şi bacteriologice.
Examenele de laborator efectuate asupra probelor de apă prelevate la ieşirea din aceas-
tă staţie indică următoarele rezultate medii:
de la ieşire din complexul Ţiglina
catorului
Indicatori fizici
343
- 3
2+ 3
3
Clor Cl2 mg/dm 0,005 0.005
- 3
3
2+ 3
2+ 3
2+ 3
7+ 3
3
o 3
+ 3
3
3
3
3
3
3
3
Rezultă că apa tratată se înscrie în limitele prevăzute de lege astfel că poate fi dirijată
În afară de punctele de prelevare a probelor arătate anterior, de două ori pe săptămână
se recoltează şi se verifică puncte-capete de reţea:
- Bariera Traian;
- Bazinul Nou – Centrul de locuinţe şi sprijin pentru tineret;
- Micro 20 – S.C. Savanic S.R.L., bulevardul Dunărea, nr. 36;
- Micro 18 – I.A.T.S.A., str. Drumul Viilor, nr. 6.
De asemenea, puncte de recoltare se află şi în zona fronturilor de captare apă de pro-
funzime:
- Puţuri Vadu – Roşca şi Salcia – Lieşti o dată/trimestru;
- Staţia Şerbeşti (rezervoare) o dată/săptămână.
344
În colaborare cu D.J.S.P.M.P. se recoltează şi se verifică probele recoltate în urma re-
clamaţiilor (reclamaţiile primite prin dispeceratul central). Se recoltează şi verifică probele
recoltate de la terţi solicitate prin comandă precum şi de la punctele restricţionate.

În cadrul staţiei de tratare şi pompare Şerbeşti pentru înmagazinarea apei se află 2 re-
zervoare supraterane de câte 5000 m3, puse în funcţiune în 1968.
În cadrul staţiei de tratare şi pompare Fileşti sunt 2 rezervoare de înmagazinare
supraterane de 15.000 m3 fiecare.
Apa provenită de la cele trei staţii de tratare este transportată spre Complexul de Pom-
pare Turnul. Acesta, realizează repomparea apei în reţeaua de distribuţie a municipiului şi are
în componenţă:
- 2 bazine de acumulare de 500 m3;
- 2 bazine de acumulare de 1500 m3;
- pompă 12 NDS, Q=1080 m3/h, H= 48Mca;
- 3 pompe 12 NDS, Q=1260 m3/h, H= 54Mca;
- pompă 14 NDS, Q=1600 m3/h, H= 64Mca;
- instalaţie electrică;
- clădire exploatare, dispecerat.

Reţeaua de distribuţie a apei s-a executat în timp, odată cu dezvoltarea oraşului. Lun-
gimea reţelei de distribuţie este de 532 km şi este dispusă în sistem inelar cu ramificaţii la pe-
riferie (anexa 4.7). Din cei 532 de kilometri de reţea, 84 de kilometri au o vechime sub 10 ani,
în timp ce 250 de kilometri au o vechime între 10 şi 30 de ani. Mai mult, există 201 kilometri
de conducte care sunt mai vechi de 30 de ani. Dată fiind uzura avansată a reţelelor, numărul
avariilor înregistrate în 2006, care a fost de 2681, l-a depăşit pe cel din anul anterior, când au
avut loc 2341 de avarii.
Reţeaua utilizatorilor serviciilor publice de alimentare cu apă din municipiul Galaţi es-
te formată din:
a. populaţie
- numărul de apartamente convenţionale: 118.000 din care, în blocuri de locuin-
ţe102.000;
- numărul consumatorilor deserviţi: 298.596 locuitori (stabili), din care în blocuri de
locuinţe 225.692 locuitori;
- numărul total de branşamente 16.883 din care: branşamente la blocuri 3.163 buc;
- grad de contorizare 92 % - asociaţii de locatari.
b. persoane juridice
- 3574 agenţi economici şi instituţii publice care beneficiază de servicii de alimentare
cu apă potabilă din care 3330 sunt contorizate.
Problemele sistemului de alimentare cu apă a municipiului Galaţi sunt numeroase şi au
efecte complexe.
O problemă, aparte, este aceea a asigurării calităţii apei prelevată din fluviul Dunărea.
Este din ce în ce mai dificil de obţinut o apă de calitate satisfăcătoare, din această sursă, în
timp ce concentraţiile de Fe, Cu, Zn, Pb sunt în creştere în apele Dunării, datorită substanţelor
dizolvate, transportate şi infiltrate pe şi în sol de precipitaţii de la haldele de zgură ale combi-
natului Mittal Steel. Pe lângă acesta, pânzele de apă freatică sunt din ce în ce mai afectate de
infiltraţiile provenite de la depozitele de deşeuri din intravilanul oraşului (care însumează o
suprafaţă de 3,4 ha). Degradarea apei freatice se datorează şi lipsei canalizării la 90% din fon-
dul vechi construit.
345
Legat de sursa de alimentare cu apă potabilă Dunărea, trebuie menţionat faptul că apa
brută este furnizată şi facturată de către combinatul Mittal Steel Galaţi. Priza de alimentare cu
apă din Dunăre a fost pusă în funcţiune în perioada anilor 1972-1975, pentru alimentarea cu
apă în comun a combinatului Mittal Steel şi a populaţiei municipiului Galaţi. La acel moment,
pentru exploatarea în comun a prizei Dunării a fost întocmit un protocol semnat de municipa-
litate, care prevedea ca 5 pompe să fie destinate asigurării debitului necesar combinatului, iar
32 pompe să alimenteze municipiul. În momentul în care Guvernul a privatizat Combinatul
Siderurgic Galaţi nu a fost prevăzut în contractul de privatizare, de către Ministerul Industrii-
lor, nici o clauză specială care să reglementeze modul de operare a obiectivului Priza Dunării.
Municipalitatea a realizat demersurile la vremea respectivă pentru a atrage atenţia asupra im-
portanţei prizei de apă pentru oraş, dar contractul de privatizare prevede că Mittal Steel este
proprietarul tuturor mijloacelor fixe ale acestui obiectiv.
În momentul de faţă, funcţionarea pompelor care alimentează oraşul prezintă inconve-
niente grave, cu implicaţii mari asupra costului apei distribuite la consumatori. În vederea asi-
gurării unor costuri de pompare, întreţinere şi operare minime, s-a propus înlocuirea celor 3
pompe existente cu alte pompe fiabile. Dar, în conformitate cu prevederile legale, din resurse
bugetare nu pot fi realizate investiţii la obiective care nu aparţin domeniului public. Singura
soluţie este contractarea apei brute în condiţii cât mai avantajoase de la Mittal Steel şi asigura-
rea că aceasta se va face în regim de furnizare continuă. După o perioadă de stagnare a evolu-
ţiei tarifului la apa brută, de la nivelul de 406 lei/m3 fără TVA., Mittal Steel a solicitat la sfâr-
şitul anului 2006 o creştere de tarif la 961,346 lei m3 fără TVA. În contractul pentru achiziţia
de apă brută de la Sidex, la art. 5 alin. 2, este prevăzut: "Dacă cumpărătorul refuză în scris să
accepte noul preţ, contractul încetează fără nici un fel de obligaţii sau răspunderi din partea
Mittal Steel ". Legea serviciilor publice nr. 326/2001 nu se poate aplica unei companii private
care furnizează apă pentru consumul populaţiei.
Această situaţie este destul de gravă, iar oficialii Uniunii Europene au atras atenţia, cu
ocazia misiunii de evaluare a cererii de fiinţare ISPA din august 2004, asupra aspectelor lega-
te de gestionarea contractului cu Mittal Steel. Una dintre condiţiile impuse de Uniunea Euro-
peană pentru aprobarea finanţării de 60 de milioane de euro pentru investiţii în infrastructura
de apă şi canalizare este ca municipalitatea să dea asigurări că instalaţiile care furnizează apă
brută oraşului sunt în stare bună, iar pe termen lung nu există riscuri importante legate de
creşteri de tarif nejustificate din partea Mittal Steel.
O altă problemă a sistemului de alimentare cu apă potabilă a municipiului Galaţi, deri-
vă din vechea politică de limitare a modernizării reţelelor strict în zonele de cartiere nou con-
struite. S-a ajuns la situaţia existenţei unor vaste zone din oraş, inclusiv centrale, neafectate de
planuri de sistematizare, să rămână cu reţele nemodernizate, cu capacitate depăşită şi, în multe
cazuri, chiar total absente (zona centrului vechi), ceea ce a avut consecinţe serioase asupra
condiţiilor sociale de trai ale populaţiei.
Vechimea reţelelor determină o risipă remarcabilă, dublă, atât de apă cât şi de energie.
Pierderile definitive, în sol, ale unor importante cantităţi de apă constituie şi pierderi ale ener-
giei şi resurselor financiare necesare pentru producerea sa. Paguba aceasta este încă o dată
dublată de faptul că aceste pierderi forţează operatorul să pompeze cantităţi suplimentare în
sistem şi, datorită facturării consumurilor în sistem pauşal, forţează consumatorul să suporte
costurile unui produs livrat de care nici nu are nevoie şi nici nu beneficiază.
Efectele pierderii apei prin conductele vechi şi uzate se resimt şi asupra fondului con-
struit. Astfel în municipiul Galaţi au fost identificate galerii subterane care se întind pe sub
trei sau mai multe case şi care traversează străzile oraşului. De pildă, în apropierea bulevardu-
lui George Coşbuc există 18 beciuri. De asemenea, în zona cuprinsă între strada Alexandru
Ioan Cuza şi strada Domnească au fost descoperite, pană în prezent, alte 17 galerii, un beci tip
tunel situându-se chiar sub Casa Cuza. Un alt exemplu este strada Eroilor, sub care, până la
346
intersecţia acesteia cu strada Traian, exista mai multe caverne. Toate aceste galerii sunt fără
valoare arheologică. Roca pe care este aşezat oraşul este loess-ul. Atât timp cât nu sunt infil-
traţii, acest tip de rocă prezintă un oarecare grad de stabilitate. Dacă, însă, loess-ul este ume-
zit, stabilitatea dispare, roca devenind extraordinar de slabă, deformabilă şi compresibilă. Da-
torită infiltraţiilor terenul se surpă, iar în zona hrubelor se produc alunecări bruşte de teren. O
soluţie pentru evitarea acestor prăbuşiri ar fi ca toate cavernele descoperite să fie astupate, iar
conductele vechi de alimentare cu apă să fie înlocuite, pentru a nu mai avea loc infiltraţii.
Lipsa presiunii apei (sau chiar lipsa apei) din cartierele periferice ale Galaţiului repre-
zintă o altă problemă a sistemului de alimentare cu apă a municipiului Galaţi. Problema pre-
siunii apei afectează mai ales apartamentele situate pe străzile 9 Mai, 13 Decembrie, Pictor
Isser, 24 Ianuarie, 8 Martie, Crinului, Tecuci, Drumul Viilor, Emil Racoviţă, Nicolae Mantu,
Octav Bancilă, Feroviarilor, Constantin Nottara, Ion Ionescu de la Brad. Pentru remedierea
situaţiei este necesară realizarea unor rezervoare de mică capacitate cu staţii de pompare care
să ridice presiunea în cartierele/străzile care se confruntă cu lipsa de presiune. Un alt exemplu
este al celor aproape 60 de familii de pe strada Castrul Roman, în apropierea Gării CFR din
cartierul Barboşi, care nu au apă potabilă. "Seceta" de la robinetele acestor familii s-a instalat
în anul 2004 când, administratorul staţiei CFR Galaţi a întrerupt total, furnizarea apei pentru
cei care locuiesc pe strada Castrul Roman. Oamenii au fost nevoiţi să se adapteze situaţiei,
adică să găsească soluţii pentru a face rost de apa necesară pentru băut sau pentru nevoile cu-
rente, cum ar fi spălatul vaselor, rufelor sau întreţinerea igienei personale. Zilnic, în special
după-amiaza, când vin de la serviciu, aceştia se înarmează cu găleţi şi pleacă să ia apă de la
cişmeaua aflată în curtea unui cetăţean. Câteodată se întâmplă ca în faţa cişmelei să se strângă
mai mulţi, fiecare fiind nevoit să aştepte cu răbdare, timp de minute bune, pentru a-i veni rân-
dul. Ca şi soluţie, primăria a considerat mai utilă realizarea de noi conducte pentru transport
apă (termen de finalizare 2009), decât alocarea unor fonduri pentru reabilitarea hidrofoarelor
ce aparţin staţiei C.F.R. Galaţi (termen de finalizare maxim 2 luni).
4.3.8. Reţeaua de alimentare cu apă potabilă a municipiului Focşani

La sfârşitul secolului al XVII-lea, “Focşanii, oraşul dintre cele două ţări româneşti”
avea un apeduct,˝ care aduce apă cale de două ceasuri˝, precum arată cronica lui Şincai, care
alimenta cu apă potabilă 12 cişmele.
Înmulţite între timp (se presupune la 18) aceste cişmele necesitau lucrări de întreţinere
pentru buna lor funcţionare, de aceea în 1813 Caragea-Vodă dă o „carte” prin care se alocă
anual sume de bani - „venituri”- în vederea întreţinerii cişmelelor din Focşani.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, grădinile oraşului Focşani (500 ha) erau irigate cu
ajutorul unor conducte din olane care aduceau apa din râul Putna. Aducţiunea pornea de la o
“răstoacă“, (abaterea unui râu pentru nevoile edilitare ale unui oraş), aflată la confluenţa
Milcovului cu Putna.
La începutul sec. XIX în oraşul Focşani sunt atestate 24 cişmele, care aveau ca sursă
drenul de terasă Babele. De reţinut este faptul că sursa adusă pe olane a urmat un traseu pe
sub apa Milcovului, pentru a ajunge în oraşul Focşani.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, este finalizat canalul Mihai Sturza care trebuia să
aducă apă în Focşani. Cu priza la Găeşti trecea prin viile de la Jariştea - Odobeşti şi Focşani,
pentru ca după traversarea oraşului, să se verse în Putna de jos de Mândreşti. Scopul pentru
care a fost construit acest canal era alimentarea cu apă a oraşului Focşani, însă datorită potabi-
lităţii scăzute, apa a fost folosită mai mult pentru irigaţii.
La trei ani după inaugurarea gării Focşani (1887), se dă în funcţiune placa de învârtit
maşini şi castelul de apă. Vreme de un deceniu, placa turnantă şi castelul de apă vor fi singu-
rele structuri definitive ale stabilimentului. Odată cu darea spre folosinţă a turnului de apă
de la gara Focşani s-a rezolvat şi problema alimentării cu apă a familiilor ce locuiau în jurul
347
gării 3. Turnul de apă era alimentat prin intermediul reţelei de alimentare cu apă care capta iz-
voare din regiunea Babele-Cucuieţi.
După ce a fost afectat de bombardamentele din 1916, castelul de apă din gara Focşani
este reconstruit în 1917 de armata austro-germană sub înfăţişarea care încă o mai păstrează şi
astăzi (fotografia 4.29).
Foto. 4.29 Castelul de apă din gara Focşani
după bombardamentul din 1916 anul 2004
Arhiva primăriei Focşani

În anul 1906 conform proiectului efectuat de Elie Radu, este mărit drenul vechi de la
Babele, care captează stratul freatic al terasei Putnei, alimentat din Pietrişurile de Cândeşti ale
Măgurii Odobeşti.
Între anii 1908-1909 şi 1928-1930 se vor capta şi alte izvoare pentru a face faţă dez-
voltării reţelei.
În perioada anilor 1960-1962 se fac studii asupra acviferului din nordul localităţii
Suraia. Analizele chimice ale apei pompate din forajele experimentale au arătat că apa stratu-
lui freatic îndeplineşte condiţiile de potabilitate, duritatea totală fiind de12-18 grade; în nici o
analiză nu a apărut fierul în compoziţia apei.
În 1937, conform datelor statistice din arhiva primăriei Focşani, lungimea conductelor
de alimentare cu apă potabilă din oraş era de 43607 m şi deservea 2831 abonaţi.
În prezent alimentarea cu apă potabilă a municipiului Focşani se face din 3 surse (figu-
ra 4.8) : 1.Sursa subterană Suraia – 38 puţuri forate; 2. Sursa Babele – dren pe malul drept al
râului Putna, comuna Vidra sat Burca (Cucuieţi), la Km 27 Focşani - Vidra ; 3. Sursa subtera-
nă Mândreşti – 2 puţuri forate.

a. Sursa subterană Suraia
Este situată pe partea stângă a D.J. Focşani – Suraia, la 800 m de municipiul Focşani şi
se întinde pe un aliniament de 4,5 Km (fotografia 4.30).
Frontul de captare este format din 38 puţuri forate din care 21 puţuri la 175m adâncime
şi 17 puţuri la 65m adâncime cuplate în baterii (unul de 175m şi unul de 65m situate la 6-10m
distanţă unul faţă de altul), exploatarea acviferelor întâlnite făcându-se selectiv.
3
Focşanii. Memoriile regelui Carol I al României, Bucureşti, 1919.
348
Fig. 4.8
Foto. 4.30 Puţurile de captare 9 şi 10 din frontul de captare Suraia
P. Vieru, 2005
(tabelul 4.37) indică o apă calitate foarte bună care nu necesită tratare.
349
tab 4.37. Valorile indicatorilor de calitate ai probelor de apă prelevate de la sursa Suraia
catorului
Indicatori fizici
- 3
- 3
2+ 3
3
3
3
3
2+ 3
2+ 3
7+ 3
3
o 3
3
3
b. Sursa Babele
Este amplasată pe partea dreaptă a drumului naţional D.N. 2D Focşani-Braşov, pe raza
comunei Vidra, sat Burca punct Cucuieţi, judeţul Vrancea.
Din această sursă se captează apa din infiltraţii de mal, prin dren ovoid din beton armat
500 x 300, fiind prevăzut cu 31 cămine colectoare amplasate pe o lungime de L dren=1600m
(fotografia 4.31).
Apa captată prin drenul Babele este transportată printr-o aducţiune de 28,5 Km în două
bazine din beton îngropate fiecare cu o capacitate de 1000 m3 aflate în gospodăria de apă din
staţia de pompare Vrancei .
350
Foto. 4.31 Instalaţie aferentă unui cămin colector din drenul sursei Babele
P. Vieru, 2005
Staţia de pompare Vrancei este dotată cu o staţie de clorinare, două bazine îngropate
de 1000 m3 fiecare şi cu o staţie de pompare în care sunt exploatate două pompe Grundfos tip
CR-90 cu Qp=90 m3/h, Hp=52,6m şi N=18,5kW.
de la sursa subterană Babele
catorului
Indicatori fizici
3
- 3
- 3
2+ 3
- 3
3
2+ 3
3
351
Hidrogen sulfurat şi sulfuri S2+ mg/dm3 lipsă lipsă
7+ 3
3
3
o 3
3
3
Analizând rezultatele medii ale indicatorilor de calitate ai apei prelevate din sursa
Suraia putem concluziona că apa din această sursă este de o calitate foarte bună şi nu necesită
tratare.
c. Sursa subterană Mândreşti
Este amplasată pe raza municipiului Focşani în cartierul Mândreşti şi este compusă din
două puţuri forate, fiecare amplasat în câte o gospodărie de apă.
Puţul 1 – forat la o adâncime de 160 m - este amplasat în gospodăria de apă din str.
Izvor, la ieşirea din localitatea Mândreşti spre drumul judeţean DJ Focşani – Suraia. În acest
puţ este montată o pompă Lotru 100 cu Qp=100 m3/h, apa fiind pompată direct într-un bazin
din beton armat cu o capacitate de 500 m3. Gospodăria de apă beneficiază de o staţie de pom-
pare dotată cu 2+1 pompe Brateş 100 cu Qp=100 m3/h şi N=18 kW.
Puţul 2 – forat la o adâncime de 160 m - este amplasat în gospodăria de apă din strada
Lăcrămioarei. În acest puţ este montată o pompă Grundfos tip SP 45-3 cu Qp=45 m3/h,
Hp=18m şi N=3,7 kW apa fiind pompată direct într-un bazin din beton armat cu o capacitate
de 100 m3. Gospodăria de apă beneficiază de o staţie de pompare dotată cu 1+1 pompe Lotru
65 cu Qp=65 m3/h, şi N=7,5kW.
Caracteristicile puţurilor sunt rezumate în tabelul de mai jos (tabelul 4.39):
Tab. 4.39. Caracteristicile puţurilor din sursa Mândreşti
Q.zilnic Q.zilnic Q.zilnic
Puţ Q.orar H NH NH T
maxim mediu minim Stare tehnică
nr. mc/h (m) (m) (m) (ore)
mc/zi mc/zi mc/zi
1 140 80,1 41,5 3.33 160 11,0 12,5 funcţionare 8500
2 75 40,3 24,3 1.68 160 11,0 12,2 funcţionare 8500

a. Aducţiunea sursa subterană Suraia
Apa captată din cele 38 puţuri din frontul de captare Suraia este transportată la Uzina
de Apă Suraia prin 3 aducţiuni cu următoarele caracteristici:
- primul traseu este folosit pentru a transporta apa captată de la puţurile F1-F18. Mate-
rialul din care sunt fabricate conductele este azbociment, au diametrul D 500 mm şi lungime
L 2100 m;
- al doilea traseu este folosit pentru a transporta apa captată de la puţurile F18-F25.
Materialul din care sunt fabricate conductele este HOBAS (ţevi de poliester armat din fibră de
sticlă şi inserţie de nisip), au diametrul D 600 mm şi lungime L 3300 m;
352
- al treilea traseu este folosit pentru a transporta apa captată de la puţurile F25-F38.
Materialul din care sunt fabricate conductele este PREMO, au diametrul D 600 mm şi lungi-
me L 4500 m;
Înmagazinarea apei se face, în cadrul Uzinei de apă Suraia, în 4 bazine circulare
semiîngropate cu o capacitate de 5000 m3 (fotografia 4.32) şi 1 bazin dreptunghiular
semiîngropat cu o capacitate de 10.000 m3.
Foto. 4.32 Bazin semiîngropat cu o capacitate de 5000 m3 din cadrul Uzinei de apă Suraia
P. Vieru, 2005
b. Aducţiunea sursa Babele
Apa captată prin drenul Babele este transportată printr-o aducţiune din beton B.300 cu
secţiune hexagonală cu diametrul cercului circumscris D 300mm şi cu o lungime de 28,5 km.
Apa captată este înmagazinată în două bazine dreptunghiulare îngropate din beton cu o
capacitate de 10000 m3 fiecare situate în Staţia de Pompare Vrancei.
c. Aducţiunea sursa subterană Mândreşti
Apa captată prin cele două puţuri este pompată direct în bazinele de înmagazinare astfel:
- pentru gospodăria de apă din strada Izvor, apa captată este înmagazinată într-un
bazin circular suprateran din beton cu o capacitate de 500 m3;
- pentru gospodăria de apă din strada Lăcrămioarei, apa captată este înmagazinată
într-un bazin circular suprateran din beton cu o capacitate de 100 m.

a. Sursa de captare Suraia beneficiază, în cadrul Uzinei de Apă Suraia, de o staţie de
clorinare care este constituită din două clădiri adiacente:
- hala depozit pentru recipienţii de clor;
- pavilionul care cuprinde instalaţie de dozare a clorului, camera de supraveghere şi
depozit echipament de protecţie, depozit de materiale şi instalaţia de neutralizare a scăpărilor
accidentale de clor;
Staţia de clorinare cuprinde următoarele circuite tehnologice:
- circuitul de preparare şi dozare a soluţiei de clor;
- prepararea soluţiei de neutralizare a scăpărilor accidentale de clor;
- recircularea prin pompare a soluţiei neutralizante.
353
Circuitul de preparare şi dozare a soluţiei de clor cuprinde recipienţii de clor de 800
litri fiecare (1.000 kg clor), regulatorul de vacuum cu rotametru principal, panoul cu rotame-
trele de dozare, ejectoarele şi conductele de transport ale apei, clorului şi soluţiei supraclorate.
Clorinarea se face pe fiecare bazin în parte cu ajutorul unei reţele de apă supraclorată. Clorul
gazos este stocat în rezervoare de 800 l.
Instalaţia de clorinare se compune din 2 rezervoare echipate cu dispozitive inteligente
de comutare automată asigurându-se alimentarea permanentă cu clor a sistemului şi cinci cir-
cuite de clorinare pentru fiecare bazin echipate cu vane inteligente şi ejectoare de clor .
Protecţia în caz de scăpări pe circuitul de clor gazos se realizează prin sesizarea absen-
ţei vacuumului de către dispozitivele de comutare inteligente.
În spaţiile în care pot apare scurgeri de clor sunt montaţi senzori de clor gestionaţi de o
centrală de alarmare. În caz de scurgeri de clor aerul viciat se elimină în atmosferă numai du-
pă ce a fost neutralizat în turnul de neutralizare. Neutralizarea se face cu o soluţie care se re-
circulă prin turn cu ajutorul unei pompe până la saturaţie. Soluţia se obţine prin amestecul a
două soluţii (hidroxid de sodiu şi bisulfit de sodiu) preparate în camera de preparare.
vate la ieşirea din staţia de preparare apă potabilă Suraia sunt indicate în tabelul 4.40.
Din analiza rezultatelor medii prezentate în cadrul tabelului 4.40 se observă că eficien-
ţa staţiei de tratare este satisfăcătoare, apa fiind de o calitate bună.
de la ieşirea din staţia de tratare Suraia
catorului
Indicatori fizici
3
- 3
- 3
2+ 3
Clor Cl2 mg/dm3 0.004 0.005
- 3
3
2+ 3
3
2+ 3
2+ 3
354
o 3
+ 3
3
3
b. Sursa Babele beneficiază, în cadrul Staţiei de Pompare Vrancea, de o staţie de clori-

nare cu o capacitate maximă :
pentru 0,5 mg/l : Qmax=400m3/h;
pentru 0,2 mg/l : Qmax=1000 m3/h;
Staţia de clorinare este dotată cu o pompă dozatoare Siemens cu următoarele caracte-
ristici: capacitate 1,6 l/h; caracteristici motor N=18,5 Kw; In=32 A; n= 2940 rot/min;
Rezultă că din punct de vedere al indicatorilor fizico-chimici apa se încadrează în limi-
tele potabilităţii impuse de lege.
c. Pentru sursa de apă din intravilan Mândreşti, clorinarea se face prin descărcarea di-
rect în bazine a varului cloros în funcţie de dozele stabilite de către D.S.P. Vrancea.
4.3.8.4 Stocarea apei tratate

Înmagazinarea apei din sursa Suraia se face, în cadrul Uzinei de apă Suraia, în 4 bazi-
ne circulare semiîngropate cu o capacitate de 5000 m3 şi 1 bazin dreptunghiular semiîngropat
cu o capacitate de 10000 m3.
Apa captată din sursa Babele este înmagazinată în două bazine dreptunghiulare îngro-
pate, din beton cu o capacitate de 1000 m3 fiecare, situate în Staţia de Pompare Vrancea.
Apa captată prin cele două puţuri din sursa Mândreşti este pompată direct în bazinele
de înmagazinare din strada Izvor 500 m3 şi strada Lăcrămioarei 100 m3.

În municipiul Focşani reţeaua de distribuţie este de tip inelar (anexa 4.8), ramificată şi
simplă cu o lungime totală de 130 Km, având în componenţă conducte din: oţel, fontă cenu-
şie, fontă ductilă, azbociment, polietilenă de înaltă densitate, PVC, cu o gamă de diametre cu-
prinse între 250mm – 600 mm pentru magistralele de transport şi 50 mm-250 mm pentru con-
ductele de serviciu.
Reţeaua de distribuţie din cartierul Mândreşti este de tip ramificat şi este executată din
azbociment cu diametrul D100mm, având o lungime totală de 3,5 Km.
Apa captată din sursa subterană Suraia este pompată către municipiul Focşani de către
Uzina de Apă Suraia.
Staţia de pompare SP1 este prevăzută cu 2 pompe de tip INGERSOLL cu Q=1620-
3
m /h echipată cu motor cu N= 315 kw, una funcţionând cu softstarter şi una cu convertizor de
frecvenţă. Pompele INGERSOLL DRESSER funcţionează în regim automat, comandate de
presiunea din reţeaua de distribuţie. Astfel, pornirea şi oprirea pompelor cu turaţie fixă şi co-
manda pompei cu turaţie variabilă se realizează de către un automat programabil, care va co-
manda softstarterele şi variatorul de turaţie în funcţie de presiunile transmise de un senzor de
355
presiune amplasat pe colectorul de refulare, precum şi vanele electrice de pe refulările pompe-
lor ( 600 mm) şi de pe conductele de plecare din staţie (D 700 mm).
Staţia de pompare SP2 este compusă din 4 pompe tip INGERSOL cu Q=1620m3/h
echipate cu motoare N=315 kw. Pompele 1 şi 4 pot funcţiona atât cu convertizor de frecvenţă
cât şi cu softstarter astfel când una funcţionează cu convertizor, cealaltă funcţionează cu soft-
starter. Pompele 2 şi 3 funcţionează cu softstarter.
Ambele staţii sunt monitorizate şi echipate cu traductori de presiune, senzori de tem-
peratură pentru fiecare motor, alarmare în caz de inundare.
Pentru ca toate pompele să funcţioneze într-o perioadă de timp (deoarece nefuncţiona-
rea poate duce la deteriorarea instalaţiilor) s-a procedat la rotirea pompelor funcţie de nu-
mărul orelor de funcţionare care se face de asemenea automat.
Plecarea apei spre consumatori se face prin trei conducte cu D 600 mm echipate de
asemenea cu debitmetre cu ultrasunete astfel încât se poate avea un control asupra cantităţilor
de apă care intră şi care ies din staţie.
Apa captată prin drenul Babele este pompată către Municipiul Focşani de către Staţia
de Pompare Vrancei. Aceasta are în componenţă o staţie de pompare dotată cu 2 pompe
Grundfos tip CR-90 3-2 cu Qp=90m3/h, Hp=52,6m şi N=18,5kW. Apa este pompată în reţea-
ua de distribuţie prin două magistrale de transport D 300 mm.
Apa captată din sursa subterană Mândreşti este pompată în reţeaua de distribuţie a car-
tierului Mândreşti cu ajutorul a două staţii de pompare.
Staţia de pompare din strada Izvor realizează pomparea în reţeaua de distribuţie a apei
potabile captată din Puţul 1 Mândreşti şi are în componenţă 2+1 pompe Brateş 100 cu Qp=
100 m3/h, şi N=18kW.
Staţia de pompare din strada Lăcrămioarei realizează pomparea în reţeaua de distribu-
ţie a apei potabile captată din Puţul 2 Mândreşti şi are în componenţă 1+1 pompe Lotru 65 cu
Qp= 65 m3/h, şi N=7,5kW.
Alimentarea consumatorilor de tip blocuri cu 4 - 10 nivele se realizează prin interme-
diul Staţiilor hidrofor care au rolul de a mări parametrii de furnizare a apei potabile la valori
suficiente pentru asigurarea unor debite şi presiuni normale la consumatorii cei mai îndepăr-
taţi de punctul de furnizare.
În municipiul Focşani distribuţia apei potabile şi industriale este asigurată de C.U.P.
R.A. Focşani. În prezent, C.U.P. R.A. Focşani desfăşoară, pentru terţi, următoarele activităţi :
- alimentare cu apă potabilă a populaţiei şi agenţilor economici;
- colectarea, transportul şi epurarea apelor uzate de la populaţie şi agenţi economici ;
Reţeaua utilizatorilor serviciilor publice de alimentare cu apă este formată din :
a. populaţie
- 88250 persoane grupate în 84 asociaţii de proprietari/locatari care beneficiază de
servicii de alimentare cu apă potabilă contorizaţi 100%;
- 6350 persoane în 2573 case particulare care beneficiază de servicii de alimentare cu
apă potabilă din care 1432 sunt contorizaţi;
b. persoane juridice:
- 1551 agenţi economici care beneficiază de servicii de alimentare cu apă potabilă din
care 100% sunt contorizaţi;
- 92 instituţii publice din care 100% contorizaţi;
Reţeaua de alimentare cu apă a municipiului Focşani este în general îmbătrânită, cu
durata de serviciu depăşită, cu pierderi tehnologice peste limitele admise. Preţurile de cost
pentru exploatarea reţelei sunt mari şi de asemenea sunt mari şi preţurile la care serviciul de
alimentare cu apă este livrat populaţiei.
Consumurile energetice pe unitatea de produs livrat depăşesc pe cele anticipate la pune-
rea în funcţiune sau aprobate odată cu indicatorii tehnico-economici ai investiţiilor.
356
Personalul ocupat în aceasta activitate este mare ca număr, iar serviciile oferite nu sunt
de cea mai bună calitate şi promptitudine. Eficientizarea serviciului de alimentare cu apa din
municipiul Focşani presupune:
- finalizarea contorizării consumurilor de apă rece;
- începerea unui amplu program de refacere şi optimizare a conductelor de transport
numai cu utilizarea de tehnologii noi (conducte din polietilena de înaltă densitate);
- extinderea reţelelor şi a consumatorilor;
- revizuirea sistemului organizatoric actual, introducerea sistemului concurenţial şi
de demonopolizare a furnizărilor;
- scăderea treptată a costurilor de producţie (ca urmare a retehnologizării şi reducerii
personalului) cu consecinţe imediate în preţul de livrare a serviciilor;
- dezvoltarea unor activităţi nepoluante şi în concordanţă cu normele de protecţie
fito-sanitară şi a mediului prin accelerarea procesului de modernizare a staţiilor de
tratare/clorinare.
O altă problemă a reţelei de alimentare cu apă a municipiului Focşani este calitatea
apei. Deşi analizele indică o duritate normală de 14 grade germane, totuşi apar frecvent re-
clamaţii din partea unor consumatori industriali (ENET Focşani, PROLACOM Focşani) dar şi
din partea deţinătorilor de centrale de apartament cu privire la duritatea crescută a apei. Mai
mult chiar, prin investigaţii proprii, firmele ENET Focşani şi PROLACOM Focşani au de-
monstrat că nivelul de duritate al apei la robinet este de 22 - 24 grade germane. Din cauza du-
rităţii apei, piatra se depune pe gigacalorimetre fiind necesară curăţirea de cel puţin o dată
pe lună. Având în vedere că în Focşani sunt peste 3000 de gigacalorimetre, se poate deduce
necesarul de personal care ar trebui să se ocupe cu curăţirea contoarelor de înregistrat
agentul termic 4.
Specialiştii CUP Focşani afirmă că gradul de duritate al apei creşte atunci când sunt
inundate puţurile fronturilor de captare. Apa preluată de hidrofoare nu este cea din puţuri ci
apa revărsată a râului Siret, cu duritate de peste 24 grade germane. Altă cauză ar fi defectarea
frecventă a instalaţiilor de dedurizare de la staţia de tratare Suraia. Pentru a se evita astfel de
situaţii sunt necesare reparaţii ale digurilor de protecţie din zona fronturilor de captare dar şi
retehnologizarea staţie de tratare Suraia.
O altă problemă a calităţii apei din Focşani este conţinutul ridicat de clor. Astfel, deşi
analizele apei din fronturile de captare Babele şi Suraia indică o apă ce poate fi introdusă di-
rect în reţea fără o prealabilă tratare, aceste ape sunt totuşi tratate cu clor înainte de a fi distri-
buite în reţea 5. Astfel la robinetul focşănenilor ajunge o apă „mai rea” decât apa preluată de la
surse.
4.4. Alte surse de alimentare cu apă

4.4.1. Alimentarea cu apă în zonele periferice ale oraşelor
În ultimii ani, pentru alimentarea cu apă a unor colectivităţi agroindustriale, şcolare,
sau pentru zone restrânse ale unor zone populate situate la periferia oraşelor, s-au construit
gospodării de apă, denumite şi „microstaţii de tratare apă” (fotografiile 4.33 şi 4.34), repre-
zentând o modalitate de rezolvare superioară a alimentării cu apă în comparaţie cu mijloacele
tradiţionale locale.
Aceste microstaţii folosesc surse de apă subterane, care îndeplinesc frecvent criteriile
cunoscute de potabilitate; gospodăria de apă cuprinde numai sectoarele de captare, înmagazi-
nare şi distribuţie. Captarea se realizează prin intermediul a două maximum trei puţuri care
sunt forate în imediata vecinătate. Condiţia principală pentru amplasarea unor astfel de staţii
4
Conform administratorului firmei ENET Focşani.
5
Legea nr. 458 din 8 iulie 2002 privind calitatea apei potabile, prevede obligativitatea tratării cu clor a tuturor apelor ce sunt distribuite în
reţea ca şi ape potabile.
357
este ca parametrii de calitate ai apei prelevate prin aceste puţuri să se încadreze în categoria I
de potabilitate. Cu alte cuvinte, apa prelevată să poată fi distribuită spre consum fără a fi su-
pusă unui proces de potabilizare prea costisitor.
Pentru tratare, în incinta microstaţiei se află şi se foloseşte o microinstalaţie de tratare
în care au loc operaţii de decantare, filtrare, dedurizare şi clorinare. Pentru înmagazinare se
folosesc cel mai adesea rezervoare are sunt amplasate în incinta staţiei. Reţeaua de distribuţie
poate fi prevăzută cu cişmele stradale amplasate la distanţe utile (300 m), uneori şi cu instala-
ţii interioare.
Foto. 4.33 Microstaţia de preparare apă potabilă pentru cartierul Răchiţi ce este situat în
zona de NE a municipiului Botoşani
P. Vieru, 2007
Foto. 4.34 Microstaţia de preparare apă potabilă pentru zona Şcheia
situată în zona de SE a municipiului Suceava
P. Vieru, 2007
La nivelul reşedinţelor de judeţ conform datelor obţinute de la R.A. Apele Române în
anul 2005 erau 14 astfel de microstaţii (1-Botoşani, 3-Suceava, 2-Iaşi, 1-Piatra Neamţ, 1-
Vaslui, 2-Bacău, 1-Focşani, 3-Galaţi).
358
Aceste microstaţii sunt destul de costisitoare şi astfel nu sunt la îndemâna oricui. De
aceea alimentarea cu apă pentru gospodării individuale sau pentru unele grupuri de gospodării
individuale (care nu pot fi racordate la sistemul centralizat de alimentare cu apă potabilă) este
făcută predominant prin fântâni, folosindu-se surse de apă din freaticul zonei.
4.4.2 Fântânile
Indiferent de tipul lor, fântânile sunt alcătuite din două componente structurale:
- o construcţie care asigură contactul cu stratul de apă freatică (corpul fântânii);
- un sistem protejat de scoatere a apei la exterior.
Acestea trebuie să întrunească un minimum de condiţii igienico-sanitare privind carac-
teristicile sursei de apă, locul amplasării, elementele de construcţie, aspectele funcţionale şi
măsurile de protecţie a calităţii apei.
Sursa de apă. Pentru a se obţine o apă de bună calitate se alege un strat acvifer de o
profunzime medie sau de mare profunzime, care să asigure constant cantitatea de apă necesa-
ră. Nu trebuie preferată prima pânză de apă întâlnită, mai ales dacă se află la mai puţin de 4 m
adâncime, întrucât stratul de sol aflat deasupra nu poate realiza o autopurificare completă a
unei ape intens poluate şi contaminate, dependente de precipitaţiile atmosferice şi de tempera-
tura exterioară.
Locul amplasării fântânii. Amplasarea fântânii trebuie să ţină seama de două criterii:
funcţional şi de securitate. Astfel se amplasează cât mai aproape de locuinţă şi se îndepărtează
de sursele de poluare obişnuite ce se află într-o gospodărie: latrină, grajd, platformă de gunoi,
groapă de dejecţii animale (30 m). Se va alege punctul cel mai înalt de teren, pentru evitarea
scurgerii apelor de precipitaţii şi a diverselor impurităţi de pe suprafaţa solului către fântână,
în zona curată a curţii, cu sol salubru.
Elementele de construcţie. Pătrunderea până la stratul acvifer se face prin săparea unei
gropi de forma unui con cu vârful pe direcţia de înaintare şi montarea ulterioară a elementelor
de construcţie, sau prin forare. Se folosesc elemente de construcţie rezistente şi impermeabile:
blocuri de piatră sau cărămidă bine cimentate între ele, colaci de beton cilindrici încheiaţi cu
mortar de ciment, tuburi metalice. Tuburile de beton care pătrund în stratul acvifer sunt pre-
văzute cu orificii (barbacane) care permit pătrunderea apei în fântână. Pe o înălţime de apro-
ximativ 1 m peste suprafaţa solului se amenajează ghizdul fântânii, folosindu-se tot tuburi de
beton. Ghizdul fântânii se acoperă cu un capac mobil, uşor de manipulat, cu rolul de a proteja
împotriva infiltraţiilor, accidentelor prin cădere şi a pătrunderii corpurilor străine. Deasupra
tuturor acestor elemente de construcţie se amenajează un acoperiş cu o deschidere suficientă
pentru o protecţie completă.
La fântânile prevăzute cu pompă, la care apa stagnează în interiorul tubului metalic şi
poate îngheţa în timpul iernii, se asigură o protecţie adecvată prin manşonare sau gheretă.
Aspecte funcţionale. Sistemul de scoatere a apei trebuie să împiedice poluarea apei,
prin contactul cu mâinile omului sau prin adăparea directă a animalelor. De aceea se preferă
fântânile cu pompă sau cele cu dispozitive de răsturnare mecanică a găleţii, respectiv restrân-
gerea suprafeţei de deschidere a găleţii cu o piesă metalică în formă de "X". Pentru adăparea
animalelor se construieşte un jgheab, care transportă apa dincolo de perimetrul de protecţie a
fântânii într-un uluc sau rezervor de beton. În afara perioadelor de folosire, găleata trebuie să
rămână în interiorul corpului fântânii, iar fântâna să fie acoperită cu capac.
Protecţia calităţii apei. În jurul fântânii se amenajează două zone de protecţie. Prima
zonă "cu regim sever" are o rază medie de 3 m, se taluzează (cu o pantă de 4-5 cm pentru fie-
care distanţă de 1 m) dinspre fântână spre periferie şi se pavează cu piatră cubică, de râu, sau
se betonează. Această zonă se îngrădeşte şi se prevede cu o portiţă de acces. A doua zonă "cu
regim de restricţie" o continuă pe prima până la o distanţă medie de 30 m faţă de fântână. Pe
359
această suprafaţă, acoperită cu iarbă şi menţinută într-o riguroasă stare de curăţenie, nu trebuie
să se găsească vreo sursă de impurificare sau contaminare.
Avantaje şi dezavantaje igienica-sanitare. Modul de alimentare cu apă prin fântâni
prezintă un grad relativ de securitate sanitară şi numai în cazul fântânilor acţionate cu pompe
şi care sunt protejate de poluare se poate vorbi de o oarecare siguranţă în ceea ce priveşte păs-
trarea calităţii apei.
La posibilităţile crescute şi frecvente de poluare şi contaminare se adaugă şi dificultăţi-
le în activitatea de verificare prin examene de laborator a calităţilor chimice şi bacteriologice
a apei, precum şi necesitatea unor lucrări periodice de asanare care sunt extrem de costisitoare
în cazul fântânilor forate la mare adâncime. Se mai adaugă şi inconstanta debitului, ca şi unele
deficienţe de ordin calitativ ale apei.
Avantajele folosirii fântânilor constau în gustul bun al apei, calitatea superioară a apei
captate, aria restrânsă a patologiei transmise prin apa de fântână.
Sintetizat, avantajele (punctele tari) şi dezavantajele (punctele slabe) sunt redate în ta-
belul următor:
Punctele tari Puncte slabe
asigurarea necesarului de apa accesul la apă potabilă este condiţionat de existenţa pânzei de apă freatică la mică adâncime (pană la 10 m)
pentru gospodărie
preţul scăzut al realizării in- există pericolul mare al contaminării apei (fântâni până la 10 m adâncime şi fără avize de la protecţia
vestiţiei mediului) în acest caz deşi normativele nu prevăd ar trebui construite fose septice pentru protejarea pânzei
de apa freatică
întreţinerea se poate face uşor fântâna poate să piardă din debit în anumite perioade ale anului şi apa să nu mai fie în cantitatea dorită de
şi cu costuri minime utilizatori
aria restrânsă a patologiei deoarece costul realizării investiţiei este scăzut şi implicit al fiecărui locuitor, se poate întâmpla ca oamenii
transmise prin apa de fântână să nu acorde suficientă atenţie sistemului, la exploatare şi întreţinere
După modul de construire fântânile pot fi:

a. Fântâni săpate.
Se construiesc pentru captarea unor surse de apă aflate la 12-15 m profunzime şi pot fi
prevăzute cu: găleată sau ciutură, cupe elevatoare, pompă. Interiorul puţului poate fi pavat cu
piatră sau format din tuburi de beton (fotografia 4.35).
Foto. 4.35 Puţ pavat cu piatră Puţ format din tuburi de beton
Str. Crângului (cart. Burdujeni) Suceava Str. Gheorghe Vrânceanu, Bacău
P. Vieru, 2007
- Fântâna cu găleată sau ciutură. Sistemul de ridicare şi coborâre a găleţii poate fi: cu
cumpănă şi contragreutate; cu scripete fixat pe un ax orizontal; cu lanţ, ax rotativ şi manivelă
sau roată. Unele fântâni dispun de mecanisme simple de golire a apei prin răsturnarea găleţii
şi înclinarea ei forţată cu colectarea apei într-un jgheab lateral.
- Fântâna cu cupe elevatoare. Are un număr variabil de cupe metalice fixate la mici
distanţe unele de altele, pe un lanţ sau pe o bandă metalică în formă de cerc închis, care se de-
360
plasează între două suluri dinţate (unul exterior şi altul sub nivelul apei) cu ajutorul unei ma-
nivele sau a unei roţi. O armătură metalică acoperă dispozitivul de golire al cupelor (fotogra-
fia 4.36). Apa este colectată într-un jgheab sau printr-o ţeavă sub care se amplasează un reci-
pient (găleată, bidon, cană etc.).
Foto. 4.36 Armatura metalică care protejează fântâna cu cupe elevatoare
situată pe strada Bucovina din Botoşani
P. Vieru, 2003
- Fântâna cu pompă. Asigură atât protejarea împotriva poluării şi contaminării, cât şi
scoaterea igienică a apei. Elementele de structură sunt pompa tubulară aspiro-respingătoare
(aşezată lateral de fântână pe o placă de beton) şi ţeava de aspiraţie cu sorbul de aspiraţie la
capătul său inferior .
b. Fântânile forate.
Se deosebesc după adâncimea la care se află stratul acvifer.
- Fântâna tip Norton (puţul abisinian);
Se întâlneşte în regiuni cu strat acvifer compus din nisip şi pietriş, la profunzime sub
10 m. Pentru construcţia lor se folosesc tuburi metalice perforate, îmbinate etanş prin înşuru-
bare. Primul tub are vârful ascuţit pentru a permite intrarea în straturile de sol. După contactul
cu pânza de apă se amenajează la suprafaţa solului o placă de beton pe care se fixează pompa.
- Fântâna forată cu găleată cilindrică (fotografia 4.37);
Foto. 4.37 Fântâna forată cu găleată cilindrică situată pe strada Dela din Vaslui
P. Vieru 2003
361
Se construieşte când stratul acvifer este la o profunzime de 10-25 m, din tuburi de ci-
ment, cu diametrul de 16 cm. Găleata metalică are diametru de 14 cm şi este prevăzută cu
fund mobil, care funcţionează ca o supapă la contactul cu stratul de apă şi la scoaterea găleţii
şi cu un orificiu care permite eliminarea aerului în timpul umplerii cu apă. Un lanţ metalic, un
scripete fix şi un disc cu manivelă, asigură deplasarea găleţii în interiorul fântânii. Lângă fân-
tână, pe un suport rezistent, se amenajează un rezervor cu robinet în care se colectează apa
golită din căldare şi un dispozitiv tubular pentru îndepărtarea apei nefolosite, dincolo de peri-
metrul de protecţie.
c. Fântâna forată de mare adâncime (fântâna sondă).
Se construieşte când stratul acvifer este la o profunzime mai mare de 25 m.
d. Fântâni forate arteziene.
Se amenajează în cazul în care se captează un strat de apă aflat sub presiune între două
straturi impermeabile de sol.
Asanarea fântânilor. Prin modul de construcţie şi de funcţionare o fântână poate fi
uşor deteriorată, impurificată sau contaminată. În asemenea cazuri este necesară operaţia de
asanare, adică reconstituirea tuturor parametrilor caracteristici ai fântânii, prin eliminarea ori-
căror posibilităţi de poluare şi contaminare. Pentru aceasta se întreprind, în ordine, următoare-
le acţiuni: identificarea surselor de poluare şi contaminare; neutralizarea acestora; recondiţio-
narea fântânii; dezinfecţia apei; controlul în laborator a calităţii apei.
- Identificarea surselor de poluare şi contaminare. Sursele de poluare sau contaminare
pot fi situate la suprafaţa solului sau în profunzime şi se datoresc greşitei amplasări a fântânii,
unor deficienţe de construcţie sau unor deteriorări apărute în timpul folosirii, unor greşeli de
manipulare a sistemului de scoatere a apei sau unor situaţii accidentale. Utilizarea succesivă a
unor substanţe modificatoare de culoare a lichidului poluant şi consecutivă a apei din fântână,
permite depistarea sursei de poluare. Substanţe mai folosite sunt: fucsina şi fluoresceina.
- Odată descoperită sursa de poluare se acţionează pentru neutralizarea acesteia. Mă-
surile întreprinse au scopul să refacă perimetrul sanitar de protecţie a fântânii.
- Recondiţionarea fântânii interesează toate elementele de construcţie: corp, ghizduri,
capac, sistem de scoatere a apei, acoperiş. Se începe cu golirea apei din fântână şi cu îndepăr-
tarea nămolului şi a altor impurităţi depuse pe fundul acesteia (sleirea fântânii). Se calculează
volumul apei după formula: πR2 x I. Întrucât în timpul coborârii în fântână există riscul de
hipoxie, se verifică aceasta cu ajutorul unei flăcări de lumânare. În prezenţa unor concentraţii
scăzute de oxigen în corpul fântânii, flacăra se stinge. Verificarea se face cu asigurarea măsu-
rilor de protecţie, coborâre cu centură de siguranţă şi cordon de legătură, supraveghere de că-
tre o altă persoană aflată la suprafaţă.
- Dezinfecţia fântânii se efectuează numai după ce au fost îndeplinite toate operaţiile
anterioare. Se folosesc substanţe ca: clorură de var, var stins/nestins, permanganat de potasiu.
- După trecerea perioadei de contact, apa din fântână se evacuează de mai multe ori
până când devine clară şi fără miros străin. Se recomandă recoltări de probe care să se trimită
la laborator pentru determinări chimice şi bacteriologice.
- Respectarea riguroasă a măsurilor de asanare asigură întotdeauna normalizarea cali-
tăţilor apei din fântână, permiţând consumul fără risc.
În reşedinţele de judeţ conform datelor obţinute de la Regia Autonomă „Apele Româ-
ne” alimentarea cu apă în sistem individual se face în proporţie de 10%. Fântânile au pereţi
din beton 70%, pavate cu piară 25% şi din lemn şi alte materiale 5%. Apa este scoasă cu o
roată de fântână cu o găleată 80%, cu hidrofor 15% iar restul alte sisteme. Adâncimea fântâni-
lor este 10-20 m(65%), 20-30 m (15%), 30-40 m (10%), 40-45m (6%). Fântânii sunt descope-
rite în proporţie de 45%, acoperite precar (capace din lemn/tablă în diferite stadii de degrada-
re) 30%.
362
Din datele prezentate anterior se poate deduce că riscul de contaminare al apelor din
fântâni este reprezentat cel mai frecvent de faptul că apa este prelevată prin dispozitive ne-
adecvate de scoatere.
Considerăm însă că cele mai semnificative surse de poluare le reprezintă contaminarea
apei cu deşeuri umane sau animale, datorită neamenajării corecte, precum şi adâncimea mică
a fântânilor, fapt ce permite infiltraţiile.
O altă sursă de contaminare a apei fântânilor sunt substanţele chimice cel mai frecvent
utilizate în agricultură, pesticidele şi nitraţii. Astfel, în urma analizelor realizate de către lucră-
tori ai laboratoarelor de apă din cadrul direcţiilor bazinale Prut şi Siret (acţiune iniţiată la sfâr-
şitul anului 2004 de Ministerul Mediului pentru găsirea unor noi surse de apă potabilă) asupra
a 50 de fântâni din oraşele-reşedinţă s-a constatat că un procent de 64% dintre ele aveau con-
centraţia maximă admisă depăşită pentru insecticide (valori cuprinse între 0.001-4.81 mg/l),
iar la analiza pentru erbicidele triazinice s-a constatat că pentru 73% din probe valoarea medie
a C.M.A. (0.74 mg/l) a fost depăşită, înregistrându-se valori cuprinse între 0.016-24.41 mg/l şi
o valoare medie de 3.66 mg/l.
În concluzie, este evident faptul că gradul de încărcare al apei cu pesticide nu se expli-
că doar prin prisma cantităţii folosite. O explicaţie pentru situaţia prezentă ar putea fi folosirea
îndelungată a pesticidelor din prima generaţie (substanţe tehnice precum DDT şi HCH au fost
interzise încă din 1985) care au un grad redus de biodegradare, inclusiv insecticidele organo-
clorurate, la această explicaţie adăugându-se şi gestionarea lor nepotrivită: aplicare, transport
şi eliminare incorecte.
Cele mai comune deficienţe de ordin fizic care duc la contaminarea fântânilor cu dife-
riţi poluanţi, sunt asociate însă cu lipsa unei plinte de beton, sau cu faptul că aceasta este dete-
riorată, precum şi cu spărturi în parapetul fântânii şi canalul de drenaj. Cu toate acestea, con-
taminările severe, periculoase, sunt asociate de obicei cu latrinele situate prea aproape de fân-
tâni. Majoritatea fântânilor deschise sunt contaminate, atingând niveluri de cel puţin 100 bac-
terii coliforme de provenienţă fecală la 100 ml apă.
În tabelul 4.41 sunt prezentaţi indicatori ai calităţii apelor prelevate din fântânile am-
plasate în reşedinţele de judeţ în perioada 2004-2006.
Tab. 4.41 Calitatea apei fântânilor din reşedinţele de judeţ ale Moldovei
între anii 2004-2006
Oraş An Nr. de Nr. de fântâni cu Nr. de fântâni cu depă- Nr. de fântâni cu depăşiri ale
fântâni concentraţia de şiri ale numărului total numărului total de coliformi
analizate NO2 >100 mg/l de coliformi din materiile fecale
Botoşani 2004 10 8 4 2
2005 15 12 3 1
2006 17 13 3 1
Suceava 2004 5 1 0 0
2005 7 2 1 1
2006 10 2 1 1
Iaşi 2004 15 7 6 3
2005 15 7 6 3
2006 18 8 7 4
Piatra 2004 3 1 0 0
Neamţ 2005 3 1 0 0
2006 3 1 0 0
Vaslui 2004 4 0 4 1
2005 8 3 5 2
2006 8 3 3 2
Bacău 2004 10 8 6 4
2005 14 10 8 6
2006 15 10 8 6
Galaţi 2004 20 15 6 5
2005 26 15 6 4
363
2006 20 15 6 4
Focşani 2004 8 8 5 4
2005 10 9 5 4
2006 10 9 5 4
Total 274 137 91 62
după R.A. Apele Române
Din cele 274 fântâni analizate pe parcursul a trei ani s-a constatat că C.M.A.(100 mg/l)
NO2 a fost depăşită în cazul a 50% din fântâni iar numărul de fântâni cu depăşiri ale număru-
lui total de coliformi proveniţi din materiile fecale a reprezentat 22,50%. Trebuie precizat fap-
tul că pe parcursul celor trei ani analizele au fost reluate la aceleaşi fântâni şi doar în puţine
cazuri au fost investigate altele noi.
4.4.3 Izvoarele
Izvoarele sunt ape de profunzime care, datorită unor condiţii hidrogeologice favorabi-
le, ies în mod natural la suprafaţa solului, descendent sau ascendent (fotografia 4.38).
Structura stratului acvifer determină calitatea lor: bună - dacă acesta e constituit din
nisip şi pietriş şi suspectă - dacă acesta e constituit din roci calcaroase fisurate (carst cu grad
crescut de permeabilitate pentru apele de suprafaţă).
Izvoarele de coastă se captează în camere de captare, în punctul real de ieşire al lor.
Camerele sunt prevăzute cu ventilaţie, protejate cu site, conductă de preaplin prelungită până
la locul efectiv al deversării şi conducte de plecare a apei (conducte de aducţiune). Izvoarele
ascendente se captează în camere betonate, asemănătoare cu puţurile săpate, coborâte până la
contactul cu stratul acvifer.
Foto 4.38 Izvorul Gura Leului din Bucecea (Botoşani)
P. Vieru 2003
4.4.4. Alimentarea cu ape meteorice. Acest mod de alimentare cu apă nu este reco-
mandabil din punct de vedere igienic, chiar dacă se asigură colectarea apelor în cisterne sau
rezervoare îngropate, prevăzute cu filtru de nisip şi pietriş şi acoperite cu capac.
În stadiul actual de dezvoltare, o instalaţie de alimentare cu apă, raţională şi economi-
că, trebuie să se bazeze pe sursele naturale de apă cele mai apropiate şi mai bune, schemele
tehnologice de tratare, conducere şi distribuţie a apei să fie cele mai eficiente, materialele de
construcţie folosite să fie cele mai economice, iar exploatarea să fie conformă parametrilor
calitativi şi cantitativi precizaţi în proiectul iniţial.
364
Concluzii
Reţeaua de distribuţie a apei potabile la nivelul reşedinţelor de judeţ din Moldova are o
lungime de 2374,2 km, reprezentând 5,61 % din lungimea reţelei naţionale (42.263 km) şi
asigură accesul la apă potabilă la un număr de 1.249.799 persoane.
Volumul total de apă potabilă distribuită în anul 2006 a fost de 161.838 mii m3, din
care 90.604 mii m3 au fost destinaţi uzului casnic, iar 131.352 mii m3 (81,2 %) au fost distri-
buiţi consumatorilor la care sunt montate apometre.
Pentru anul 2006, consumul total de apă potabilă/locuitor a fost de 43,23 m3 valoare
mult mai mică decât cea de la nivel naţional de 56,05 m3/loc.
Din consumul total – doar 24,2 m3/loc au fost destinaţi consumului casnic, faţă de
32,86 m3/loc la nivel de ţară.
În ceea ce priveşte calitatea apei potabile distribuită consumatorilor prin reţelele de
distribuţie apă potabilă, conform managerilor companiilor de alimentare cu apă, apa este foar-
te bună. Acest fapt este confirmat şi de rezultatele medii ale analizelor indicatorilor de calitate
ai apei atât la intrarea cât şi la ieşirea din staţia de tratare (prezentată pe parcursul acestui capi-
tol). Eventuala scădere a calităţii apei potabile la sediul consumatorilor se poate datora întreţi-
nerii defectuoase a reţelelor interioare, care, în unele cazuri, sunt învechite sau de calitate
proastă. Responsabilitatea şi autoritatea societăţilor pe care le conduc nu se extinde asupra
reţelelor aflate după contorul de branşament.
Cu toate acestea, la o analiză mai atentă a indicatorilor de calitate ai apelor ce ies din
staţiile de tratare se poate observa că totuşi sunt depăşiri ale C.M.A. (cantitate maxim admisă)
la unii indicatori. Pentru a evidenţia acest fapt am ales 14 indicatori de calitate, (care sunt fo-
losiţi în toate staţiile de preparare a apei potabile) ale căror valori medii au fost comparate cu
valorile aceluiaşi tip de indicator dar din celelalte oraşe şi bineînţeles cu valoarea C.M.A. pen-
tru indicatorul respectiv. Sintetizat, acest demers este prezentat în graficele următoare (figurile
4.9 - 4.22).
Fig. 4.9
Indicatorul de calitate magneziu la ieşirea din staţiile de preparare

a apei potabile
mg/dm3
70
60
50
40 indicator magneziu
30 C.M.A
20
10
0
t
si
i
Fo ti
Su ni
ui
a
an
a
av
ca
Ia
sa
ea
sl
al
cs
Va
ce
to
Ba
G
N
Bo
ra
at
Pi
365
Fig.4.10
Indicatorul de calitate amoniac la ieşirea din staţiile
de preparare a apei potabile
mg/dm3
0,12
0,1
0,08
Indicator amoniac
0,06
C.M.A
0,04
0,02
0
Va t
N i
m
Fo ati
i
ce i
Ba i
a
an
Su an
u
av
ca
a
ea
sl
al
I
s
cs
to
G
Bo
ra
at
Pi
Fig. 4.11
Indicatorul de calitate azotaţi la ieşirea din staţiile de
preparare a apei potabile
mg/dm3
12
10
8
Indicator azotati
6
C.M.A
4
2
0
Va t
si
i
F o ti
Su ani
Ba i
a
an
u
a
av
ca
Ia
ea
sl
al
s
cs
ce
to
G
N
Bo
ra
at
Pi
Fig. 4.12
Indicatorul de calitate azotiţi la ieşirea din staţiile de

mg/dm3
1,2
0,8
0,6 Indicator azotiti
0,4 C.M.A
0,2
0
Va t
si
i
Fo ti
Su ani
Ba i
a
an
u
a
av
ca
Ia
ea
sl
al
s
cs
ce
to
G
N
Bo
ra
at
Pi
366
Fig. 4.13
Indicatorul de calitate fier total la ieşirea din staţiile de
mg/dm3
0,35
0,3
0,25
0,2 Indicator fier total
0,15 C.M.A
0,1
0,05
0
Va t
si
i
F o ti
Su ni
ui
a
an
a
av
ca
Ia
sa
ea
sl
al
cs
ce
to
Ba
G
N
Bo
ra
at
Pi
Fig. 4.14
Indicatorul de calitate bioxid de carbon liber la ieşirea
din staţiile de preparare a apei potabile
mg/dm3
70
60
50 Indicator bioxid de
40 carbon liber
30 C.M.A
20
10
0
t
si
i
F o ti
Su ni
ui
a
an
a
av
ca
Ia
sa
ea
sl
al
cs
Va
ce
to
Ba
G
N
Bo
ra
at
Pi
Fig. 4.15
Indicatorul de calitate clor la iesirea din statiile de preparare a apei
potabile
mg/dm3
0,009
0,008
0,007
0,006
0,005 Indicator clor
0,004 C.M.A
0,003
0,002
0,001
0
Botosani Suceava Iasi Piatra Vaslui Bacau Galati Focsani
Neamt
367
Fig. 4.16
Indicatorul de calitate calciu la iesirea din statiile de preparare a apei
potabile
mg/dm3
180
160
140
120
100 Indicator calciu
80 CMA
60
40
20
t
si
i
i
ui
a
at
an
an
av
ca
Ia
ea
sl
al
os
cs
Va
ce
Ba
G
N
Fo
t
Bo
Su
atr a
Pi
Fig. 4.17
Indicatorul de calitate mangan la iesirea din statiile de preparare a apei
potabile
mg/dm3
0,4
0,35
0,3
0,25
Indicator mangan
0,2
C.M.A
0,15
0,1
0,05
0
t
si
i
ni
ui
an
at
av
ca
Ia
sa
ea
sl
al
cs
Va
ce
to
Ba
G
N
Fo
Bo
Su
ra
at
Pi
Indicatorul de calitate CBO5 la iesirea din statiile de preparare a apei

potabile
mg/dm3
12
10
Indicator CBO5
6
C.M.A
0
Botosani Suceava Iasi Piatra Vaslui Bacau Galati Focsani
Neamt
Fig.4.18
368
Fig. 4.19
Indicatorul de calitate fosfor la iesirea din statiile de preparare a apei
potabile
mg/dm3
0,14
0,12
0,1
0,08
Indicator fosfor
C.M.A
0,06
0,04
0,02
t
si
i
ni
ui
an
at
av
ca
Ia
sa
ea
sl
al
cs
Va
ce
to
Ba
G
N
Fo
Bo
Su
ra
at
Pi
Fig.4.20
Indicatorul de calitate oxigen dizolvat la iesirea din statiile de preparare a
apei potabile
mg/dm3
8
5
Indicator oxigen dizolvat
4
CMA
3
0
t
si
i
ni
ui
an
at
av
ca
Ia
sa
ea
sl
al
cs
Va
ce
to
Ba
G
N
Fo
Bo
Su
ra
at
Pi
Fig. 4.21
Indicatorul de calitate reziduu uscat la iesirea din statiile de preparare a
apei potabile
mg/dm3
900
800
700
600
500 Indicator reziduu uscat 105°C

400 C.M.A
300
200
100
0
t
m
si
i
ni
i
a
ui
an
at
av
ca
Ia
sa
ea
sl
al
cs
Va
ce
to
Ba
G
N
Fo
Bo
Su
ra
at
Pi
369
Fig. 4.22
Indicatorul de calitate sodiu la iesirea din statiile de

mg/dm3 140
120
100
80 Indicator sodiu
60 C.M.A
40
20
0
si
F o ti
Va t
i
i
i
u
a
am
an
n
s lu
ala
Ia
ca
av
sa
cs
Ne
Ba
G
ce
to
Bo
ra
Su
at
Pi
Analiza acestor grafice, confirmă faptul că apele ce urmează a fi distribuite consuma-

torilor prin reţeaua de distribuţie nu îndeplinesc în totalitate cerinţele de calitate. Totodată, pe
baza acestor grafice se poate face o clasificare a reşedinţelor de judeţ din Moldova în funcţie
de numărul de depăşiri al CMA la cei 14 indicatori de calitate analizaţi şi comparaţi.
Astfel, pe primul loc se situează oraşul Suceava cu 9 depăşiri, urmat de Galaţi cu 8
depăşiri şi Botoşani cu 4 depăşiri. Pe locurile 4 şi 5 se află oraşele Bacău şi Vaslui cu câte 3
depăşiri. Ultimele locuri sunt ocupate în ordine de oraşele Piatra Neamţ - 2 depăşiri şi Iaşi şi
Focşani cu câte 1 depăşire. În concluzie se poate spune că cea mai bună apă se bea la robine-
tele din Focşani, Iaşi şi Piatra Neamţ.
Pentru a cunoaşte punctul de vedere al cetăţenilor din municipiile reşedinţă de judeţ
privind activitatea Regiilor de furnizare apă potabilă şi calitatea serviciilor oferite de acestea,
am realizat pentru fiecare municipiu în parte un sondaj de opinie. Sondajul a fost realizat pe
baza unui chestionar compus din 7 întrebări (minimul de întrebări al unui chestionar). Întrebă-
rile au fost:
1. Sunteţi racordat la reţeaua de alimentare cu apă a oraşului?
2. Cunoaşteţi care este furnizorul de apă potabilă în oraşul dumneavoastră?
3. Sunteţi mulţumiţi de programul de furnizare al apei?
4. Sunteţi mulţumiţi de calitatea apei furnizate la robinet?
5. Sunteţi mulţumiţi de starea fizică a reţelei de alimentare cu apă?
6. Sunteţi mulţumiţi de gradul de acoperire al reţelei de alimentare cu apă potabilă în
oraşul dumneavoastră ?
7. Sunteţi mulţumiţi de preţul apei potabile distribuite în reţea?
La primele două întrebări răspunsul era da sau nu. Răspunsurile posibile la următoare-
le 5 întrebări au fost: mulţumit, nemulţumit, neutru.
Chestionarul a fost aplicat în patru zone diferite ale fiecărui municipiu. Au fost avute
în vedere câte o zonă centrală şi trei zone periferice.
Trebuie subliniat că acest sondaj de opinie nu respectă rigorile unui demers profesio-
nist. De exemplu, el nu a fost realizat în aceeaşi perioadă a anului (iarna apar frecvent defecţi-
uni şi intermitenţe în programul de furnizare al apei potabile datorită îngheţului, în timp ce în
perioada verii programul de furnizare al apei potabile este disturbat de derularea diverselor
lucrări care au ca scop reabilitarea reţelei).
Au fost contactaţi 800 cetăţeni. Respondenţi care au acceptat să răspundă la întrebări
au fost în număr de 745; 55 cetăţeni au refuzat să poarte o discuţie în vederea completării
chestionarului. Sinteza acestui sondaj de opinie este redată în tabelele şi graficele următoare
(tabelele 4.42-4.49 şi figurile 4.23-4.30).
370
Tab. 4.42
Botoşani Program alimentare cu apă Calitatea apei Starea tehnică şi gradul de acoperire a
100 reţelei de apă potabilă
respondenţi mulţumiţi nemulţumiţi neutri mulţumiţi nemulţumiţi neutri mulţumiţi nemulţumiţi neutri
80% 5% 15% 35% 50% 15% 75% 20% 5%
Fig. 4.23
Calitatea serviciilor de alimentare cu apă potabilă în
municipiul Botoşani
100%
80%
60% mulţumiti
40% nemulţumiţi
20% neutri
0%
program de calitatea starea
alimentare apei fizică a
reţelei
Tab. 4.43
Program alimentare cu apă Calitatea apei Starea tehnică şi gradul de acoperire a
Suceava reţelei de apă potabilă
90 mulţumiţi nemulţumiţi neutri mulţumiţi nemulţumiţi neutri mulţumiţi nemulţumiţi neutri
respondenţi 75% 10% 15% 45% 35% 20% 45% 50% 5%
Fig. 4.24
Calitatea serviciilor de alimentare cu apă potabilă în municipiul
Suceava
80%
70%
60%
50% multumiţi
40% nemuţumiţi
30%
20% neutri
10%
0%
program de calitatea starea fizică
alimentare apei a reţelei
Tab. 4.44
Iaşi Program alimentare cu apă Calitatea apei Starea tehnică şi gradul de acoperire a
100 respon- reţelei de apă potabilă
denţi mulţumiţi nemulţumiţi neutri mulţumiţi nemulţumiţi neutri mulţumiţi nemulţumiţi neutri
90% 7% 3% 60% 27% 13% 55% 35% 10%
Fig.4.25
municipiul Iaşi
100%
80%
mulţumiţi
60%
nemulţumiţi
40%
20% neutri
0%
reţelei
371
Tab. 4.45
Piatra Program alimentare cu apă Calitatea apei Starea tehnică şi gradul de acoperire a
Neamţ reţelei de apă potabilă
respondenţi 80% 17% 3% 65% 30% 5% 40% 55% 5%
Fig. 4.26
Calitatea serviciilor de alimentare cu apă potabilă în municipiul
Piatra Neamţ
100%
80%
mulţumiţi
60%
nemulţumiţi
40%
neutri
20%
0%
program de calitatea starea fizică
alimentare apei a reţelei
Tab. 4.46
Vaslui Program alimentare cu apă Calitatea apei Starea tehnică şi gradul de acoperire a
100 reţelei de apă potabilă
respondenţi mulţumiţi nemulţumiţi neutri mulţumiţi nemulţumiţi neutri mulţumiţi nemulţumiţi neutri
75% 15% 10% 70% 20% 10% 60% 38% 2%
Fig. 4.27
municipiul Vaslui
80%
70%
60% mulţumiţi
50%
40% nemulţumiţi
30%
20% neutri
10%
0%
reţelei
Tab. 4.47
Bacău reţelei de apă potabilă
respondenţi 85% 13% 2% 35% 60% 5% 40% 59% 1%
Fig. 4.28
municipiul Bacău
100%
80%
mulţumiţi
60%
nemulţumiţi
40%
neutri
20%
0%
reţelei
372
Tab. 4.48
Galaţi reţelei de apă potabilă
respondenţi 83% 10% 7% 25% 70% 5% 20% 78% 2%
Fig. 4.29
municipiul Galaţi
90%
80%
70%
60% mulţumiţi
50%
nemulţumiţi
40%
30% neutri
20%
10%
0%
reţelei
Tab. 4.49
Program alimentare cu apă Calitatea apei Starea tehnică şi gradul de acoperire
Focşani a reţelei de apă potabilă
respondenţi 90% 7% 3% 85% 10% 5% 47% 45% 8%
Fig. 4.30

municipiul Focşani
100%
80%
mulţumiţi
60%
nemulţumiţi
40%
20% neutri
0%
reţelei
Concluziile şi comentariile care se pot deduce/formula pe baza rezultatelor acestui

sondaj de opinie sunt numeroase. Având în vedere însă obiectivul tezei şi al capitolului ne-am
îndreptat atenţia asupra informaţiilor ce au în vedere calitatea apei. Pe baza acestor informaţii
am făcut o ierarhizare a oraşelor care, în opinia cetăţenilor, au cea mai bună apă la robinet.
Astfel, cea mai bună apă este considerată cea din Focşani (85% din cetăţenii acestui
oraş au fost mulţumiţi de calitatea apei), urmat îndeaproape de municipiul Vaslui (70% din
cetăţeni mulţumiţi de calitatea apei). Locurile trei şi patru sunt ocupate, în ordine de Piatra
Neamţ şi Iaşi (65% din cetăţeni mulţumiţi de calitatea apei). Ultimele trei locuri sunt ocupate
în ordine descrescătoare, de Suceava (45% din cetăţeni mulţumiţi de calitatea apei), Botoşani
şi Bacău la egalitate (35% din cetăţeni mulţumiţi de calitatea apei) şi Galaţi (25%).
373
CAPITOLUL 5
Forme de poluare, poluanţi şi efecte complexe ale poluării/degradării apelor
5.1. Formele de poluare şi poluanţii apelor din mediul urban şi preurban
Sub toate formele în care se găseşte în natură, apa poate fi folosită de către colectivită-
ţile umane. Astfel, apele de suprafaţă alcătuiesc cele mai corespunzătoare surse pentru ali-
mentarea localităţilor, având debite mari, care pot acoperi în mare parte necesităţile. În pre-
zent tehnicile de asigurare a debitelor constante prin procedeele de regularizare a cursurilor de
apă fac aceste surse mult mai adecvate cerinţelor aprovizionării marilor colectivităţi. Dacă din
punct de vedere al cantităţii aceste surse sunt satisfăcătoare, calitativ, de multe ori însă, ele nu
corespund, fiind expuse proceselor de poluare.
Apa subterană reprezintă rezerve de apă potabilă mai bună decât cea de suprafaţă. Pro-
tejată mult mai bine de poluare şi de oscilaţiile termice ale aerului, ea îndeplineşte de foarte
multe ori condiţiile de calitate. Frecvent conţine însă şi minerale solvite în concentraţii care
uneori o fac de nefolosit.
Amplasarea şi dezvoltarea oraşelor se datorează într-o foarte mare măsură existenţei
celor două categorii de surse de apă (subterane şi de suprafaţă).
La început se punea problema asigurării unui debit suficient pentru asigurarea diferite-
lor necesităţi (uneori rezervele de apă erau mici). Ulterior, aducţiunile de la distanţă sau de la
adâncime mai mare au rezolvat această problemă. Treptat, pe fondul diversificării funcţiilor
apei, au început să se consume cantităţi din ce în ce mai mari de apă, nu numai pentru necesi-
tăţi fiziologice, ci şi gospodăreşti (salubritate şi înfrumuseţarea peisajului), ameliorarea mi-
croclimatului şi îndeosebi pentru producţia industrială. Astfel, apa consumată a devenit într-o
proporţie din ce în ce mai mare apă reziduală, improprie pentru utilizare pe distanţe de zeci de
kilometri de la punctele de evacuare şi alterând uneori resursele de apă nu numai la nivel lo-
cal, ci şi la nivel regional. Odată cu creşterea solicitărilor şi asigurarea cantitativă insuficientă,
încărcarea apelor cu poluanţi a devenit excesivă.
Poluantul poate fi un element chimic, o substanţă, un organism sau un microorganism.
Numărul de elemente poluante din apă este nelimitat. Apariţia lor în sursele de alimentare cu
apă a colectivităţilor umane degradează calitatea apelor, constituind un pericol pentru sănăta-
tea populaţiei.
Poluarea apelor se produce ca rezultat al folosirii ei neraţionale în diferitele activităţi
antropice. Pentru prevenirea şi combaterea poluării apelor este necesară, în primul rând identi-
ficarea surselor de provenienţă a poluanţilor. Sursele de poluare se grupează în organizate şi
difuze. Primul tip este precis localizat şi bine cunoscut; cel de-al doilea tip este reprezentat
prin surse diseminate pe suprafeţe întinse, emiţând poluanţi diverşi.
Cele mai importante sub aspect cantitativ sunt sursele organizate care, după caracteris-
tici, se clasifică în mai multe categorii.
5.1.1. Apele menajere şi orăşeneşti

Acestea sunt apele reziduale evacuate din centrele populate, prin sisteme de canalizare,
cu un ritm de producere corespunzător activităţii colectivităţii respective.
Consumul mediu pe cap de locuitor diferă de la un oraş la altul. În unele cazuri acest
consum este foarte mare, datorită pierderilor exagerate în reţelele de aducţiune, risipei şi teh-
nologiilor neperformante utilizate în distribuţie.
Din punct de vedere al compoziţiei, apele provenite din utilizări casnice au un conţinut
bogat în microorganisme (bacterii, virusuri, paraziţi), printre care o importantă fracţiune pato-
genă, provenită din dejecţiile oamenilor purtători sau bolnavi, fapt care face ca aceste ape să
aibă un mare potenţial infecţios. De asemenea, prezenţa unei cantităţi apreciabile de substanţe
374
organice determină un consum mare de oxigen dizolvat, putând da naştere la fenomene de
fermentaţie şi putrefacţie. Dintre aceste substanţe cel mai frecvent se întâlnesc acizi aminaţi,
acizi graşi, săpun, esteri, detergenţi anionici, aminozaharuri, amine şi amide şi alţi compuşi
organici. Aceste impurităţi sunt în mare parte decantabile, dând naştere la straturi suprapuse
de nămol organic.
Principalii constituenţi neorganici caracteristici poluării menajere sunt sărurile dizol-
vate sub formă de ioni de sodiu, potasiu, calciu, magneziu, amoniu, cloruri, nitraţi, bicarbo-
naţi, sulfaţi şi fosfaţi. Cantitatea în care se află, deşi mai mică decât a poluanţilor organici,
este considerată totuşi ca fiind apreciabilă.
Calitatea apei unei surse depinde în mare măsură de numărul populaţiei oraşului (de
cantităţile de ape uzate menajere deversate) situat în amonte de punctul de prelevare al apei în
vederea tratării şi distribuirii pentru diferite folosinţe ale oraşului din aval.
Încărcarea în poluanţi organici şi minerali a reziduurilor lichide menajere (comunale)
este deosebit de mare, ajungând la 10 litri de nămol /locuitor /zi sau 50 kg materii solide usca-
te într-un an (date ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii).
Calitatea apelor este cel mai mult afectată de deversarea apelor uzate. Prin urmare,
principala măsură practică de protecţie a calităţii apelor de suprafaţă este epurarea apelor uza-
te. Primul pas spre epurare este colectarea apelor uzate, care se face prin sisteme de canaliza-
re. Ele sunt mai simple pentru poluanţii industriali, dar foarte vaste şi complicate în cazul ca-
nalizării localităţilor, deoarece trebuie să se preia ape uzate fecaloid-menajere de la un foarte
mare număr de surse (toate cuvetele, WC-urile, căzile de duş sau baie). Se mai adaugă canale-
le care preiau apele pluviale. Apele acestea trebuie apoi conduse la staţia de epurare de unde,
de regulă, sunt restituite în emisar, de obicei un râu.
În reşedinţele de judeţ ale Moldovei, există o reţea de canalizare destul de bine organi-
zată, realizată în mare parte odată cu reţelele de alimentare cu apă potabilă. Apele uzate prelu-
ate de aceste reţele de canalizare sunt tratate în staţii de epurare (situate de obicei în afara
oraşelor). După tratare, apele uzate sunt deversate în efluenţi.
Din cele 8 reşedinţe de judeţ ale Moldovei, oraşul Galaţi nu este dotat însă cu staţie de
epurare. Din acest motiv, apele uzate preluate de canalizare sunt deversate în Dunăre cu toate
substanţele şi agenţii poluanţi pe care îi conţin.
Municipiul Botoşani are un sistem de canalizare de tip unitar şi dispus radial şi care
colectează apele uzate de provenienţă menajeră şi industrială (anexa 4.1). După colectare
aceste ape sunt transportate spre staţia de epurare situată la nord-vestul oraşului, la limita cu
localitatea Răchiţi (foto 5.1).
Sistemul de canalizare al municipiului Botoşani s-a realizat, prin dezvoltări succesive,
în paralel cu sistemul de alimentare cu apă, între anii 1902-1987. După 1990 reţele de canali-
zare noi au fost realizate doar în cartierele de locuinţe A.N.L. Bucovina (2003) şi A.N.L.
Cişmea (2005). Sunt în curs de realizare reţele de canalizare pentru cartierele Tulbureni (aici
se construieşte o nouă staţie de epurare), Lebăda şi Călugăreni.
La sfârşitul anului 2005 sistemul de canalizare al municipiului Botoşani era format
din: 17 km de canale cu diametrul D 800 mm; 320 km de canale cu diametrul D 200-800 mm;
4989 cămine de vizitare; 2295 guri de scurgere.
Din cauza morfologiei terenului, municipiul Botoşani este divizat în două zone de co-
lectare a apelor uzate:
1. Zona de colectare N-E, în care apele uzate colectate sunt transmise printr-un colec-
tor principal 1200/1000 mm în staţia de epurare Răchiţi; reţeaua de colectare este în sistem
unitar, cu unele zone canalizate în sistem separativ; sunt colectate atât apele uzate menajere
cât şi apele uzate industriale; apele industriale sunt conduse spre canalizare prin intermediul
unui sistem separativ până la colectorul de pe Calea Naţională, iar apele pluviale de pe plat-
375
forma industrială municipală ajung la gurile de descărcare din zona Popăuţi-Uzinei,
descărcându-se apoi în pârâul Luizoaia.
2. Zona de colectare S-E, în care apele uzate sunt colectate prin două colectoare prin-
cipale situate pe străzile Podul de Piatră şi Alexandru cel Bun şi evacuate la staţia de pompare
Tulbureni; apele uzate colectate din această zonă sunt pompate printr-o conductă de azboci-
ment D 500 mm într-un colector aferent zonei de colectare N-E care le descarcă în staţia de
epurare municipală; reţeaua de canalizare din această zonă este realizată parţial în sistem se-
parativ.
Foto 5.1 Staţia de epurare a apei uzate Botoşani
(în mijloc se află instalaţia modernă de biogaz)
P. Vieru 2005
Staţia de tratare a apei uzate Răchiţi a fost pusă în funcţiune în anul 1970, având o ca-
pacitate de epurare de aproximativ 2.000 l/s. Cantitatea de ape menajere preluată lunar de re-
ţeaua de canalizare este estimată la aproximativ 600.000 m3. Staţia de epurare Răchiţi este
dotată cu o instalaţie modernă de colectare şi valorificare a gazului metan obţinut în urma
procesului de tratare anaerobă a apelor uzate şi a nămolului rezultat în urma epurării.
Actualmente parametrii de funcţionare ai staţiei sunt situaţi sub medie (datorită lipsei
echipamentului adecvat), fapt ce duce la deversarea în emisar (râul Sitna) a unor cantităţi foar-
te mari de ape netratate. Consecinţele sunt grave, remarcându-se depăşiri frecvente ale indica-
torilor care sunt utilizaţi pentru aprecierea calităţii apei râului Sitna.
Un exemplu elocvent este un grav accident ecologic, care s-a produs în aprilie 2004 în
lacul Dracşani, (comuna Suliţa, judeţul Botoşani) când, din cauze neelucidate oficial, au murit
circa 150 tone de peşte, prejudiciul total fiind estimat la circa 150.000 euro. Cercetări ulterioa-
re au dus la descoperirea cauzei care a produs accidentul: poluarea cu ape reziduale de la sta-
ţia de epurare Răchiţi aflată pe râul Sitna, ce deversează ape în nordul lacului.
Reţelele de canalizare din municipiul Botoşani sunt neîntreţinute, nu au fost supuse
vreunei revizii capitale fiind într-o stare de uzură avansată. Există tronsoane colmatate, fisura-
te sau neetanşe prin care scurgerile produc poluarea stratului acvifer freatic.
De asemenea exsistă tronsoane din canalizarea pluvială a căror capacitate de preluare
şi transport a fost cu mult depăşită, datorită racordării unor blocuri de locuinţe noi. Această
suprasolicitare provocă presiuni asupra canalizării şi apar descărcări de ape în subsolul blocu-
rilor, în curţile instituţiilor, pe străzi, pe terenuri agricole sau chiar în râuri. Efectul negativ
este amplificat atunci când conductele şi colectoarele pluviale sunt racordate la colectoarele
376
de canalizare menajere apropiate (45% din reţeaua de evacuare a apelor pluviale din Botoşani
este racordată la reţeaua de canalizare a apelor menajere).
Pe Calea Naţională între gara C.F.R. şi fosta fabrică de cauciuc, în timpul lucrărilor de
refacere a căii de rulare a tramvaiului au fost acoperite unele cămine de vizitare. Neîntreţinută
canalizarea s-a colmatat parţial. Astfel la ploi mari apele se descarcă pe stradă şi pe sol.
Municipiul Suceava are o reţea de colectare şi transport a apelor uzate concepută în
sistem unitar (anexa 4.2). Transportul apelor uzate se realizează prin intermediul mai multor
sisteme de colectare care debuşează în staţia de epurare a municipiului.
Apele uzate şi pluviale ale ansamblului de locuinţe Obcini, G. Enescu, Mărăşeşti şi
Zamca sunt colectate prin intermediul unui colector „clopot” cu două compartimente, ampla-
sat pe traseul pârâului Cetăţii. Prin intermediul acestui colector sunt colectate şi dirijate şi ape-
le pârâului Cetăţii.
Un colector din tuburi PREMO (D 1000 mm) amplasat pe Aleea Zorilor şi parcul In-
stitutului, colectează şi transportă apele uzate şi pluviale ale ansamblului de locuinţe G.
Enescu, Mărăşeşti şi Zamca până la colectorul clopot.
Colectoare de tip ovoid cu D = 600-1200 (amplasate pe străzile N. Bălcescu şi Petru
Rareş) colectează şi transportă apele uzate şi pluviale ale ansamblului de locuinţe situate în
zonele Mihai Viteazu, Centru, intersecţia Mărăşeşti, Ştefan cel Mare, piaţă şi o parte din an-
samblul Zamca. Strada Ştefan cel Mare este drenată şi de un colector ovoid cu D=500 mm
care deversează în colectorul mai mare cu D 1200.
Două colectoare cu D 500 mm transportă apele uzate provenite de la staţia C.F.R. Su-
ceava Nord şi de la unităţile industriale din zonă spre staţia de pompare a apelor reziduale din
zona Tăbăcăriei. Din această staţie de pompare apele sunt refulate printr-o conductă din fontă
cu D=250 mm, în colectoarele cu D=500-800 mm existente pe străzile Gh. Doja, M.
Damaschin, Calea Unirii din Burdujeni.
În final apele uzate menajere sunt preluate şi dirijate spre staţia de epurare Suceava
prin intermediul a două conducte cu D 1200. Aceste conducte, în zona de traversare a râului
Suceava (fotografia 5.2), datorită gradului avansat de uzură pe care îl au, se avariază frecvent,
producând evacuări masive de ape uzate în râu.
Foto 5.2. Conductă de transport ape uzate care traversează râul Suceava
P. Vieru 2006
Staţia de epurare (fotografia 5.3) a fost proiectată pentru o capacitate de aproximativ
2.900 l/s, însă echipamentul vechi şi neperformant cu care este dotată staţia nu poate face faţă
afluxului de ape uzate ce vine dinspre oraş.
377
Foto 5.3. Staţia de tratare ape uzate Suceava (metantancuri)
P. Vieru 2006
Cantitatea de ape menajere preluată lunar de reţeaua de canalizare a municipiului Su-
ceava este estimată la aproximativ 470.000 m3 şi satisface în general cerinţele privind capaci-
tatea de transport a apelor reziduale cu unele excepţii. Spre exemplu canalul ovoid cu D 600-
900 mm din zona străzii N. Bălcescu nu poate prelua toate apele rezultate din ploi, creându-se
dificultăţi mari pentru circulaţie. Acelaşi fenomen are loc şi în cazul reţelelor care drenează
străzile Universităţii, P. Rareş, G. Doja. Staţia de pompare ape uzate Tăbăcărie (zona Iţcani)
este dotată cu un bazin de retenţie de mică capacitate ce nu face faţă variaţiilor debitului. În
timpul precipitaţiilor prin umplerea rapidă a canalelor se produce inundarea rapidă a subsolu-
rilor construcţiilor din jur şi blocarea canalizării în general.
Subtraversarea liniilor de triaj ale staţiei C.F.R. Burdujeni cu colectorul de canalizare
ce transportă apele uzate din zona Iţcani, Burdujeni şi ansamblul de locuinţe Cuza Vodă se
face numai printr-un singur fir existând permanent pericolul scoaterii din funcţiune a întregii
reţele de canalizare, în cazul înfundării sau deteriorării acesteia şi imposibilitatea intervenţiei
pentru remediere.
În unele cazuri, datorită adâncimilor mici de pozare ale reţelelor de canalizare, unele
construcţii nu sunt racordate corect la reţelele de canalizare, motiv pentru care funcţionarea
instalaţiilor este defectuoasă, iar subsolurile sunt pline cu apă. Spre exemplu, un bloc de gar-
soniere amplasat în cartierul de locuinţe G. Enescu, a fost racordat la canalizarea oraşului dar
şi la o fosă septică. Datorită pantei mici de scurgere apele menajere ale acestui bloc ajung mai
mult în fosa septică care, fiind de mică capacitate, se umple foarte repede. Astfel apele uzate
se scurg liber spre pădurea Zamca, reprezentând un pericol permanent de infecţie în zonă.
O problemă foarte importantă o reprezintă existenţa apei în majoritatea canalelor şi
subsolurilor tehnice ale blocurilor din municipiul Suceava. Având în vedere că multe con-
strucţii cu regim de înălţime P+4 sunt amplasate în zone cu roci sensibile la umezire, sau pe
terenuri slabe, în general pentru toate construcţiile, existenţa apei în subsoluri face să pună
sub semnul întrebării chiar stabilitatea construcţiei respective (neamintind de celelalte incon-
veniente: mirosuri, infecţii, deversări de substanţe poluante etc.). Această apă provine din in-
filtraţii ale apelor freatice 1 , din reţele de apă, agent termic, canalizări fisurate. Evacuarea ape-
lor din subsolul blocurilor inundate este de multe ori imposibilă. Aceasta, deoarece, în cele
1
În municipiul Suceava există zone (Str. Cernăuţi, zona Iţcani, Burdujeni Gară) unde nivelul freatic este situat la 0,5-1,5 m adâncime.
378
mai multe cazuri, accesul instalatorilor în subsol este împiedicat de inexistenţa unei căi de ac-
ces (de multe ori încă din faza de proiectare) sau de ocuparea căii de acces cu extinderi ale
balcoanelor, cu materiale de construcţie sau pământ provenit din surparea terenului din jurul
clădirilor.
Municipiul Iaşi evacuează lunar în reţeaua de canalizare (cu o lungime de aproximativ
450 km) o cantitate de ape menajere estimată la aproximativ 1.500.000 m3. Aceste ape sunt
dirijate spre staţia de epurare, care este amplasată în cartierul Dancu, prin intermediul a două
conducte cu diametru de 2.000 mm (fotografia 5.4).
Foto 5.4. Conductele de transport ape uzate spre staţia de epurare Dancu
P. Vieru 2007
Sistemul de canalizare adoptat a fost condiţionat de relieful, de dezvoltarea zonelor de
locuinţe şi a platformelor industriale şi de existenţa râului Bahlui ce străbate municipiul Iaşi
de la vest la est.
Reţeaua de canalizare acoperă în majoritate teritoriul oraşului Iaşi (anexa 4.3),
dezvoltându-se în două zone distincte:
1. zona din stânga râului Bahlui este organizată pe un traseu cu pante mari;
2. zona din partea dreaptă pe traseu cu pante mai reduse.
Fiecare colector principal deserveşte suprafeţe bine determinate ce cuprind zone de lo-
cuinţe şi industriale astfel:
- colectorul I - interceptează colectoarele secundare din cartierul Alexandru cel Bun,
Dacia, şoseaua Păcurari şi Canta;
- colectorul II- amplasat pe malul stâng al râului Bahlui interceptează colectoarele se-
cundare din zona Podului de Piatră până la Podul Sf. Ioan;
- colectorul III - interceptează colectoarele secundare din dreptul Podului Sf. Ioan pe
malul stâng al râului Bahlui, până la staţia de epurare orăşenească;
- colectorul IV - deserveşte zona străzilor Văsăcăuţanu, Peneş Curcanul, Puşkin (Titu
Maiorescu), Cişmeaua Păcurari, 30 Decembrie, Zugravi, Silvestru;
- colectorul V - deserveşte zona Copou, zona centrală, str. Palat şi Lascăr Catargiu;
- colectorul VI - deserveşte B-dul. C.A. Rosetti şi T. Vladimirescu cu versanţi adia-
cenţi, canalizând totodată şi pârâul Cacaina;
- colectorul VII - deserveşte zona adiacentă a râului Bahlui pe malul stâng şi zona cu-
prinsă între B-dul. T. Vladimirescu şi Abator;
- colectorul VIII - amplasat pe malul drept al râului Bahlui, recepţionează toate colec-
toarele secundare din cartierul Nicolina şi platforma industrială cu dimensiuni;
- colectorul IX deserveşte zona Galata, între linia de cale ferată şi râul Nicolina.
379
Colectarea apelor uzate menajere şi industriale, din oraşul Iaşi, este făcută printr-un
sistem de canalizare care, datorită vechimii, are numeroase probleme. Printre cele mai impor-
tante sunt: exploatarea şi întreţinerea necorespunzătoare a instalaţiilor de canalizare din muni-
cipiul Iaşi şi cartierele limitrofe Dancu, Tomeşti şi Lunca Cetăţuii; rezistenţa redusă a stăvila-
relor de la staţia de epurare Dancu, care au rolul de a opri deversarea apelor neepurate în emi-
sar; curăţarea periodică a tuturor anexelor din reţeaua de canalizare nu este realizată, datorită
personalului de întreţinere redus ca număr; întreţinerea utilajelor de pompare, a instalaţiilor
mecanice, electrice şi de automatizare la chesoanele pentru ape uzate ce funcţionează în regim
continuu în cartierele Dancu, Tomeşti şi Ciurea, respectiv chesoanele Sarmisegetuza, Galata,
Pod de Piatră şi Tudor Vladimirescu se face cu costuri mari, devenind astfel nerentabile; ne-
asigurarea unei funcţionării continue şi fără avarii a instalaţiilor de canalizare şi epurare; neîn-
cadrarea apei epurate în parametrii prevăzuţi în autorizaţiile de gospodărire a apelor şi mediu.
În afara acestor deficienţe, în municipiul Iaşi există cartiere de locuinţe, care nu dispun
de reţele de canalizare menajeră şi în care evacuarea apelor pluviale este rezolvată defectuos.
De asemenea există străzi unde apele menajere şi pluviale sunt evacuate prin rigole amplasate
pe marginea străzilor. Este necesară introducerea canalizării fie în sistem divizor, fie în sistem
unitar. Străzile care necesită racordarea la reţeaua de canalizare sunt Dorobanţi, I. Creangă,
Dorojinca, Hanciuc, A. Vlaicu, Delfini, Fântânilor, Deliu din cartierul Tătăraşi, Brădeţului,
Arh. Berindei, Cărămidari din cartierul Galata, Transilvaniei, Bucovinei, Ogorului, Olteniei, I.
Roată din cartierul Crucea Roşie, Movila Păcureţ, Păcureţ, Rediu Tătar, stradela Rediu Tătar
din cartierul Păcurari, Buznea, Pompei din cartierul Podu de Piatră, Dealul Zorilor, Viticultori
din cartierul Copou, prof. I. C. Constantineanu, C. Pop, prof. Agricola Cardaş, H. Vasiliu, P.
Jitaru, Dealul Bucium, Plopii Fără Soţ, Macedoniei din cartierul Dacia, Strugurilor, din cartie-
rul Nicolina, Cuza Vodă nr. 43, şoseaua Bârnova din cartierul Bucium şi şoseaua Rediu.
Lipsa reţelei de canalizare şi de colectare a apelor menajere şi pluviale în zone de locu-
inţe nou construite poate duce la apariţia, în viitorul apropiat, a alunecărilor de teren. O astfel
de zonă, cu risc de producere a alunecărilor de teren, se află în partea de sud-est a oraşului
Iaşi, unde, construirea haotică a unor ansambluri de locuinţe a dus la suprasolicitarea reţelelor
de canalizare care este subdimensionată (colectoare cu D 500-600 mm), veche şi şubrezită de
numeroase branşări (de multe ori ilegale). În numeroase cazuri, acolo unde nu au fost posibili-
tăţi de branşare la reţeaua de canalizare, pentru evacuarea apelor menajere s-au construit fose
septice. Fiind de mici dimensiuni, fosele se umplu repede şi se revarsă, apele infiltrându-se în
sol. Se creează, astfel, premise pentru producerea alunecărilor de teren dar şi pentru poluarea
apelor freatice.
O altă zonă, cu risc de producere a alunecărilor de teren se află în apropierea străzii
Sărărie. Aici datorită lucrărilor de construcţie a unor ansambluri de locuinţe s-a distrus parţial
reţeaua de canalizare. Lipsa unui sistem de colectare şi transport al apelor menajere şi pluvia-
le, adaptat noii situaţii, a produs infiltrarea şi reactivarea fenomenelor de alunecare 2 . Deşi s-au
realizat lucrări de consolidare, zona nu s-a stabilizat.
De menţionat este că degradările au apărut chiar după o perioada lungă şi săracă în precipita-
ţii. Pe lângă reactivarea proceselor de alunecare, apele menajere infiltrate au degradat şi apele
freatice 3 .
În zona văilor torenţiale aflate la sud de Gradina Botanică, scuturile de gardă existente
fie sunt subdimensionate, fie distruse şi nu pot prelua toate apele de scurgere de pe versanţi.
Apele de pe versanţi intră direct în canalizare şi le colmatează, aşa ca practic reţeaua de cana-
2
Conform studiului geotehnic comandat de primăria municipiului Iaşi şi realizat de S.C. Urbis S.R.L, (1995-1997), în zona străzii Sărărie,
alunecările au fost reactivate începând cu anul 1996.
3
Conform datelor furnizate de Agenţia pentru Protecţia Mediului Iaşi (anul 2005), circa 80% din pânza freatică, din nord-
estul Iaşului, este poluată. Calitatea degradată a apelor subterane se datorează şi secetei. Nivelul pânzei freatice s-a diminuat,
iar cel al poluanţilor a crescut datorită infiltrărilor apelor menajere.
380
lizare nu mai funţionează. Realizarea unui colector pluvial care să preia doar apele pluviale şi
să le conducă către pârâul Rediu ar reprezenta o soluţie la această problemă.
Întrucât reţeaua de colectoare existentă în cartierul Tomeşti este subdimensionată,
străzile sunt frecvent inundate, apărând dificultăţi în circulaţia pietonilor şi a autovehiculelor
dar şi pericolul de poluare al apelor râului Bahlui, întrucât o mare parte a apelor de pe străzi
ajung în râu. Pentru rezolvarea problemei este necesară completarea reţelei de colectoare din
perimetrul cartierului, extinderea şi modernizarea staţiei de pompare a apelor uzate Tomeşti,
înlocuirea conductei de refulare a apelor uzate până la staţia de epurare Dancu, execuţia unei
staţii de pompare de intervenţie pentru ape pluviale şi amenajarea gurii de vărsare în râul
Bahlui. Aceleaşi probleme se regăsesc şi în cartierele Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân,
Tudor Vladimirescu.
Sistemul public de canalizare din municipiul Piatra Neamţ, preia apele uzate menajere
şi industriale în 8 din cele 15 zone (cartiere şi zone limitrofe ) ale localităţii. Reţeaua de cana-
lizare menajeră are o lungime de 60,785 km şi este formată dintr-un lanţ de canale colectoare
din beton cu D 200 mm pană la D 1200 mm ce deserveşte în totalitate cartierele Centru, Pre-
cista şi Mărăţei dar şi o parte din cartierele Dărmăneşti, Obor, Sărata, Valea Viei, Gara Veche
şi Vânători. Descărcarea apelor uzate menajere (aproximativ 550.000 m3/lună) în Staţia de
Epurare se face printr-un colector de tip clopot (D1800 mm) care preia debitul din două colec-
toare generale (D 800 - 1200 mm).
Procesul tehnologic ce se desfăşoară în staţia de epurare a apelor uzate din municipiul
Piatra Neamţ nu este finalizat, datorită incapacităţii instalaţiilor de tratare de a elimina sub-
stanţe toxice şi poluante ce provin de la diverşi agenţi industriali. Astfel sunt deversate în
emisar (râul Bistriţa) ape cu un nivel ridicat de impurificare (fotografia 5.5).
Foto 5.5 Gura de evacuare a apelor parţial epurate în emisar (râul Bistriţa)
ce provin de la staţia de epurare a apelor Piatra Neamţ
P. Vieru, 2007
Din zona industrială Piatra Neamţ Sud, apele sunt transportate, colectate şi pompate în
staţia de epurare a apelor uzate industriale în amestec cu cele menajere.
Reţeaua de canalizare este prezentată în tabelul următor:
Lungimi pe diametre (m)
Nr. Tip colector D 200 D 300 D 400 D 500 D 600 D 800 D D 1200 CL 180/
crt. 1000 114
1 C. General 0 0 0 0 0 471 0 658 120
2 C. Principal 0 3537 4155 942 5775 2122 1477 0 0
3 C. Secundar 19111 13898 8800 0 0 0 0 0 0
TOTAL 19111 17153 12955 942 5775 2593 1477 658 120
381
Reţelele de canalizare a apelor uzate prezintă numeroase defecţiuni, (fotografia 5.6),
sunt insuficiente şi dimensionate necorespunzător repartiţiei consumului actual de apă.
Foto. 5.6 Defecţiuni ale unor segmente aparţinând canalizării municipiului Piatra Neamţ
Spaţiu liber, în cadrul conductei de Nod de plecare, colector situat pe str. I. Racord realizat incorect (branşare ilega-
canalizare a străzii Petru Rareş, vizibil Antonescu, vizibil prin defecţiune lă) pe str. I. Antonescu
prin defecţiune Apa Serv-Piatra Neamţ, 2004
Şanţurile de gardă pentru preluarea apelor de scurgere de pe versanţii culmilor Pietri-
cica şi Cozla sunt incomplete şi nu sunt orientate conform direcţiei de scurgere a torenţilor.
Această situaţie permite descărcarea apelor (cu încărcătură organică mare) în acumularea
Bâtca Doamnei şi nu în canalizarea pluvială.
Pentru cartierele noi situate în partea de sud-vest a municipiului Piatra Neamţ nu exis-
tă, încă, un sistem de canalizare capabil să preia apele uzate din zonă, fără descărcări pe şosele
şi sol. Această situaţie poate fi rezolvată prin realizarea unei canalizări în sistem divizor astfel:
- apele uzate menajere de la locuinţele individuale pot fi preluate de un canal în fose
septice;
- apele pluviale din aceste cartiere pot fi preluate prin şanţuri deschise realizate în lun-
gul drumurilor prin lucrări de sistematizare verticală;
O situaţie asemănătoare există şi în cartierele din partea de vest a municipiului (Viei )
şi respectiv nord (Balaur) care sunt amplasate la cote joase faţă de cartierele de locuinţe din
apropiere. În aceste cartiere pe lângă necesitatea realizării unei canalizări în sistem divizor se
impune amenajarea unor staţii de pompare care să conducă apele uzate menajere în colectoa-
rele menajere existente în zonă.
În municipiul Vaslui, colectarea apelor uzate este concepută în sistem divizor, exis-
tând două reţele de canalizare: una menajeră, care duce la staţia de epurare şi una pluvială ca-
re duce direct în emisari (anexa 4.5.).
Reţeaua de canalizare este realizată în sistem separativ şi este alcătuită din tuburi de
beton care totalizează o lungime de 117 km, din care 75 km - reţea de canalizare menajeră şi
42 km - reţea de canalizare pluvială. Dimensiunile conductelor sunt cuprinse între 150-1500
mm, vechimea medie a reţelei fiind de 30 ani. Apele uzate din zonele joase sunt pompate spre
staţia de epurare prin intermediul a 5 staţii de pompare intermediare.
Apele pluviale sunt colectate şi transportate gravitaţional spre a fi evacuate în pârâul
Dela, Vasluieţ, Racova sau albia veche a râului Bârlad. Evacuarea apelor pluviale din zona
centrală se face prin colectoarele din beton D 500 mm pe strada Huşului şi D 500 mm în
apropiere de sala sporturilor. Apele pluviale din 13 Decembrie sunt evacuate printr-un colec-
tor OL1600/1010 mm în albia veche a pârâului Vasluieţ. Apele pluviale din zona Gării sunt
evacuate în albia pârâului Dela, gravitaţional. Pentru a se evita inundarea canalelor care debu-
şează în râu, datorită creşterii nivelului apelor în râul Dela, s-a construit o staţie de pompare a
apelor pluviale. Apele pluviale din zona Ana Ipătescu şi o porţiune din str. Ştefan cel Mare
sunt evacuate în colectorul menajer din beton D 400mm de pe str. Ştefan cel Mare.
Apele uzate menajere sunt colectate de la consumatorii din diferite zone ale oraşului şi
transportate gravitaţional şi parţial prin pompare, prin colectorul principal OV 60/90cm, la
staţia de epurare a oraşului Vaslui.
382
Apele uzate provenite de la zona industrială Nord sunt dirijate împreună cu apele uzate
menajere din zona de locuinţe 13 Decembrie printr-un colector de beton cu D 400mm la sta-
ţia de pompare construită lângă ICIL Vaslui.
Aceeaşi staţie de pompare cu un debit de 300 l/s preia şi apele uzate menajere ale zo-
nei de locuinţe din străzile Traian, Republicii, Ştefan cel Mare prin OV 60/90cm.
Apele uzate menajere din zona centru şi zona Traian – Călugăreni sunt conduse printr-
un colector D 400 mm la colectorul OV 60/90 cm din str. Ştefan cel Mare.
În colectorul din beton D 300 mm de pe strada Traian sunt refulate apele uzate de la
fabrica de mobilă şi zona de dotări de pe str. Salcâmilor şi intrare în municipiul Vaslui.
Apele uzate menajere de la zona de locuinţe gară I şi II sunt evacuate prin intermediul
unei staţii de pompare cu D=100 l/s, printr-o conductă PREMO D 400 mm în staţia de epurare
a oraşului.
Reţelele de canalizare de cvartal 4 deservesc locuinţele individuale şi în proporţie de
80%, zonele noilor blocuri de locuinţe din zona Hală, Călugăreni, Ana Ipătescu, şi zona Gării.
Apele uzate menajere din zona industrială Rediu sunt conduse după o preepurare
printr-un colector OB 50/75 şi OV 70/105 la staţia de pompare ce preia şi apele uzate de la
platforma MAIA. Apele sunt refulate în staţia de epurare a oraşului.
Apele menajere uzate ajung la staţia de epurare cu o capacitate de 600 l/s, prin colec-
torul principal. Staţia de epurare Vaslui (fotografia 5.7), este situată în partea de sud-est a ora-
şului pe malul drept al pârâului Vasluieţ, amonte de confluenţa cu pârâul Delea.
Foto 5.7 Staţia de epurare a apelor uzate, Vaslui (bazine de aerare)
P. Vieru, 2006
Staţia de epurare are o schemă tehnologică învechită atât pe linia apei cât şi pe linia
nămolului, care nu corespunde condiţiilor actuale de calitate ale Comunităţii Europene privind
protecţia mediului. Astfel, în structura actuală staţia de epurare nu reuşeşte decât în mică mă-
sură să asigure epurarea corespunzătoare a apelor uzate şi implicit parametrii limită admişi de
reglementările în vigoare.
Toate utilajele existente în staţia de epurare (integral din producţia internă) prezintă un
grad avansat de uzură, fiabilitate redusă şi randamente energetice mici, fapt care necesită chel-
tuieli mari de exploatare cât şi siguranţă, în exploatare, redusă.
4
Acest tip de reţele de canalizare au fost realizate odată cu noile ansambluri de locuinţe şi nu sunt încă conectate la sistemul
de canalizare a municipiului Vaslui. Ele debuşează în bazine colectoare, care sunt golite periodic cu ajutorul vidanjelor.
383
Cantitatea de ape menajere preluată lunar de reţeaua de canalizare este estimată la
aproximativ 350.000 m3 .
În oraş sunt zone cu reţele de canalizare vechi, subdimensionate, cu grad înaintat de
uzură şi zone cu reţele distruse datorită terenului dificil de fundare (nisip curgător) şi a tipului
de tuburi folosite (tuburi de 1m lungime, fără îmbinare corespunzătoare).
Cartierele noi ale oraşului nu au nici reţea de apă, nici canalizare, iar o parte din cartie-
rele mai vechi nu au reţea de canalizare menajeră.
Apele pluviale care au un conţinut ridicat în substanţe poluante, care nu sunt preluate
de reţeaua de canalizare a oraşului ajung în cele din urmă în pânza freatică şi în apele de su-
prafaţă. Străzile din municipiul Vaslui, cu sistem de canalizare a apelor pluviale incomplet sau
chiar lipsă sunt: Andrei Mureşanu, Eternităţii, Donici, Călugăreni, Victoriei, Mareşal Con-
stantin Prezan, N. Bălcescu, Ştefan cel Mare, Păcii, Filaturii, Bucureşti, Şcolii, D. Sturza,
Grigore Ureche, Avântului, zona Confecţii, N. Iorga, Baza Sportivă, Ana Ipătescu, Feroviari,
Podurilor. În condiţii de secetă, debitele mici ale râurilor favorizează poluarea prin neasigura-
rea diluţiei substanţelor poluante. De asemenea, iarna în condiţiile existenţei podului de ghea-
ţă şi temperaturilor scăzute gradul de autoepurare al apelor este redus.
În tabelul de mai jos sunt redate efectele benefice pe care le-ar avea eventualele lucrări
de reabilitare/extindere, asupra reţelei de canalizare a municipiului Vaslui.
Deficienţe Impactul reabilitării/extinderii
Reţeaua de canalizare menajeră este subdimensionată şi parţial colmatată, colectare mai corectă şi mai com-
deservind numai o parte din potenţialii consumatori. pletă a apelor uzate
Datorită gradului avansat de uzură şi vechimii reţelelor acestea sunt dificil reducerea pierderilor
de exploatat, prezentând şi mari pierderi pe traseu cu implicaţii asupra creşterea siguranţei în exploatare
mediului înconjurător.
Reţeaua de canalizare pluvială este subdimensionată şi parţial deteriorată. colectare mai corectă şi mai com-
pletă a apei pluviale
Există numeroase by-pass-uri între cele două sisteme, menajer şi pluvial, creşterea siguranţei în exploatare,
cu implicaţii negative asupra funcţionarii staţiei de epurare, precum şi îmbunătăţirea parametrilor de cali-
asupra calităţii apelor evacuate prin sistemul de canalizare pluviala. tate a apelor evacuate
Există colectoare de canalizare amplasate la cote superioare faţă de radie- colectare mai corectă şi mai com-
rul subsolurilor imobilelor deservite. pletă a apelor uzate
Apele uzate menajere şi industriale de pe raza municipiului Bacău precum şi o parte

din debitele pluviale sunt preluate în reţeaua de canalizare realizată în sistem unitar, majoritar,
(anexa 4.6.) şi trimise spre staţia de epurare.
Staţia de epurare Bacău (foto 5.8) este amplasată în albia majoră a râului Bistriţa pe
malul drept în zona de sud-est a municipiului Bacău 5 şi a fost construită în doua etape (1967
şi 1972), fiind proiectată cu treaptă de epurare mecanică şi treaptă de epurare biologică, ulte-
rior proiectându-se o a doua linie, nedefinitivată în prezent în ceea ce priveşte treapta biologi-
că. Staţia de epurare a apelor uzate din municipiul Bacău are ca influent 6 totalitatea apelor
reziduale, atât menajere cât şi industriale, mai puţin apele deversate de S.C.Letea S.A. şi S.C.
AMURCO S.A. Staţia de epurare este dimensionată la un debit de 1585 l/s, influentul
împărţindu-se pe două linii de epurare mecanică, respectiv 985 l/s pe treapta veche şi 600 l/s
pe treapta nouă. Dotarea cu utilajele necorespunzătoare, tehnologia de epurare a apelor uzate
învechită sunt factorii care reduc eficienţa staţiei de epurare, fiind necesară retehnologizarea.
Lungimea totală a reţelelor de canalizare din municipiului Bacău este de 203,5 km, fi-
ind compusă din canale colectoare principale, colectoare secundare; racorduri. În general re-
ţeaua este realizată din tuburi de beton armat - 203,2 km şi tuburi de oţel 0,3 km. Cantitatea de
apă uzată preluată de reţeaua de canalizare este în medie de 1.200 000 m3/lună.
5
Staţia de epurare este amplasată în albia majoră şi pe malul drept al râului Bistriţa, în partea de sud–est a oraşului Bacău, în
dreptul cartierului Izvoare, pe o platformă neinundabilă. Terenul respectiv nu este cultivabil.
6
totalitatea apelor uzate menajere, meteorice şi industriale;
384
Foto 5.8. Staţia de epurare ape uzate Bacău (pompe cu şnec şi decantoare cu raclor)
P. Vieru, 2005
Reţeaua de canalizare este amplasată subteran pe aproximativ 90% din suprafaţa mu-
nicipiului Bacău, fiind pozată la adâncimi cuprinse între 1 m (capetele de rânduri şi de colec-
toare stradale) şi 7 m (colectoarele stradale din zona Cornişa). Ea este realizată în sistem uni-
tar, cu pante care asigură viteza minimă de autocurăţire.
Sistemul de canalizare este compus din canale de serviciu, colectoare secundare şi co-
lectoare principale având secţiuni circulare cu D 550 - 2200 mm, ovoide cu D 45/90 - 135/250
cm şi clopot cu D 120/75 - 200/110 cm.
Realizarea sistemului de canalizare al municipiului Bacău a fost condiţionată de relie-
ful municipiului, de dezvoltarea zonelor de locuinţe şi a platformelor industriale şi de existen-
ţa râului Bistriţa. Astfel reţeaua de canalizare este împărţită în trei zone Nord, Centru (mai
joase) şi Sud, mai înaltă. În aceste zone, apele uzate nu necesită cheltuieli deosebite pentru
transport întrucât reţeaua de colectare şi transport a fost înlocuită în întregime. Lucrările au
fost încheiate în anul 2004, fiind înlocuită reţeaua de canalizare, colectare şi transport aferentă
la 330 străzi .
În schimb în cartierele periferice ale Bacăului, Şerbăneşti, C.F.R., Gherăieşti, Tache şi
Izvoare reţeaua este veche (peste 40 ani), aici înregistrându-se frecvent avarii la conductele de
transport ape uzate. Fiind situate cu 2-4 m sub nivelul municipiului Bacău, aceste cartiere au
un sistem de canalizare realizat în sistem divizor. Apele uzate sunt colectate în bazine din be-
ton, cu o capacitate de 200 m3 şi pompate în canalizarea municipiului Bacău cu ajutorul pom-
pelor din staţiile de pompare ape uzate Şerbăneşti şi C.F.R..
O cincime din debitul apelor uzate din cartierul Şerbăneşti sunt transportate, prin pom-
pare peste râul Bistriţa, prin intermediul unei conducte cu D 500mm în colectorul de pe strada
Vadul Bistriţei, de unde ajung în staţia de epurare a municipiului. Restul apelor uzate (4/5)
sunt conduse şi deversate, neepurate, în canalul de fugă al UHE Bacău II.
Municipiul Galaţi are un sistem de canalizare desfăşurat pe mai mult de trei sferturi
din suprafaţa Galaţiului, respectiv 2.300 ha (anexa 4.7). Primele colectoare datează din anul
1878.
Apele uzate menajere, industriale şi cele meteorice sunt colectate printr-o reţea de ca-
nalizare în sistem unitar şi sunt descărcate în emisar prin şase guri de evacuare, din care cinci
guri de evacuare în Dunăre şi o gură de evacuare în Siret (fotografia 5.9).
Colectarea se face gravitaţional. Evacuarea apelor uzate se face fără epurare, cu excep-
ţia unor agenţi economici care au sisteme locale (proprii) de preepurare. Descărcarea în emi-
385
sar se face gravitaţional pentru patru puncte, mixt pentru un punct în funcţie de nivelul Dună-
rii şi prin pompare pentru zona de est a municipiului.
Foto. 5.9 Gură de evacuare a apele uzate menajere în Siret
(cartierul Dunărea, în apropierea străzii Drumul Brăilei)
P. Vieru 2007
Sistemul de canalizare este compus din canale de serviciu, colectoare secundare şi co-
lectoare principale având secţiuni circulare cu D 200 - 2000 mm, ovoide cu D 50/70 - 250/375
cm şi clopot cu D 240/152 - 400/235 cm.
Lungimea însumată a reţelei este de 480 Km, iar gradul de ocupare a tramei stradale
este de 52%.
Pentru colectarea şi transportul apelor uzate de pe suprafeţe relativ restrânse (centrul
oraşului) operează două staţii de pompare care refulează în colectoarele municipiului.
Pentru evacuarea apelor menajere în emisar (apele Dunării şi Siretului) sunt utilizate 4
staţii de pompare ape uzate.
- SP Vulcan (pentru ape pluviale): capacitate 350 m3/h;
- SP Nordului (pentru ape pluviale): capacitate 200 m3/h;
- SP 13 Iunie (deserveşte evacuarea nr. 5 în fluviul Dunărea la cote peste 230 cm iarna
şi peste 300 cm vara): capacitate 6.500 m3/h;
- SP 3 (deserveşte evacuarea nr. 6 - Siret ): capacitate 5.600 m3/h;
- SP Tudor Vladimirescu: capacitate 170 m3/h.
Vechimea şi depăşirea perioadei maxime de serviciu a conductelor, care formează re-
ţeaua de canalizare a municipiului Galaţi, reprezintă motivul pentru care numeroase trasee,
din oraş, sunt afectate de uzură sau prezintă defecţiuni, cu efecte negative majore precum in-
festarea apei freatice sau intensificarea fenomenului de tasare a construcţiilor.
Vechea politică de limitare a modernizării reţelelor strict în zonele de cartiere nou con-
struite, a făcut ca zone vaste din oraş, inclusiv centrale, neafectate de planuri de sistematizare,
să rămână cu reţele nemodernizate, cu capacitate depăşită şi, în multe cazuri, chiar total ab-
sente până în zilele noastre, ceea ce a avut consecinţe serioase asupra condiţiilor sociale de
trai ale populaţiei locale.
O problemă aparte a reţelelor gălăţene de canalizare este aceea a inexistenţei unei faze
de epurare a apelor uzate înaintea deversării lor în Dunăre şi a eventualelor facilităţi destinate
acestui scop. Din acest punct de vedere, mărimea considerabilă a fluviului în care se evacuea-
ză reziduurile lichide urbane gălăţene constituie un avantaj. Cu totul altfel stau lucrurile însă,
în cazul deversărilor în râul Siret. Iarna când pe Dunăre se formează gheaţă, în zona de vărsa-
re a Siretului în Dunăre se acumulează sloiuri care formează un baraj natural. Apele râului
386
Siret, nemaiavând posibilitatea de scurgere inundă mari suprafeţe de teren. Având o încărcătu-
ră consistentă cu ape reziduale, aceste revărsări provocă răspândirea pe soluri a unor impor-
tante cantităţi de substanţe nocive. Fenomenul este amplificat atunci când îngheaţă apele râu-
lui Siret, deoarece apele reziduale se deplasează mai uşor peste apa îngheţată a râului.
Reţeaua de canalizare a municipiului Focşani are o lungime totală de 91km şi nu cu-
prinde, în totalitate, zonele periferice ale oraşului (anexa 4.8).
Cantitatea de ape menajere preluată lunar de reţeaua de canalizare este estimată la
aproximativ 580.000 m3 .
Colectoarele de canalizare au fost realizate din diverse materiale: tuburi de beton,
PREMO şi azbociment. Ele au fost construite înainte de expansiunea urbană majoră din anii
70 şi '80 şi sunt, în general, executate corespunzător din punct de vedere calitativ şi continuă
să deservească bine oraşul, atât din punct de vedere al capacităţii cât şi ca nivel redus de
exfiltraţii, fiind suficient de bine întreţinute.
În sectorul sud-estic al oraşului, principalul canal colector dirijează apele uzate spre
staţia de epurare, pusă în funcţiune în 1970. Staţia de epurare Mândreşti este de tip mecano–
biologic şi are următoarele capacităţi: Q uz zi med. = 371 l/s ;Q uz. zi max. = 495 l/s + 4 l/s
infiltraţii ;Q uz/orar max. = 2.592 m3/h + 14,4 m3/h infiltraţii .
Receptorul apelor uzate epurate este râul Putna; gurile de vărsare, în număr de 4, fiind
amplasate două la hectometrul 1.188 pe malul drept al cursului de apă şi două în pârâul
Cacaina Nouă, care se varsă în Putna. Din cauza secetei din ultimii ani, a scăzut considerabil
debitul mediu lunar minim anual al Putnei, ceea cea determinat scăderea capacităţii de diluţie
şi poluarea râului (fotografia 5.10).
Foto 5.10. Guri de vărsare a apelor uzate din staţia Mândreşti
situate pe malul drept al râului Putna
P. Vieru, 2005
Extinderile recente ale reţelelor de canalizare au fost realizate pentru scopuri imediate
(fără proiecte de ansamblu), deseori din materiale de calitate inferioară şi cu un slab nivel de
execuţie.
Frecvenţa mare a avariilor în reţeaua de canalizare produce grave inundări ale subsolu-
rilor de blocuri şi descărcarea necontrolată a apelor uzate în râu, în timpul ploilor torenţiale.
Pe lângă efectul lor asupra sănătăţii oamenilor, impactul net al acestor descărcări ne-
controlate asupra mediului are două componente majore. Prima este contaminarea continuă a
râului cu dejecţii umane şi impactul acesteia asupra locuitorilor din aval, care utilizează apa
râului în scopuri menajere, agricole sau recreaţionale. A doua componentă este contaminarea
387
directă a pânzei de apă freatică cu ape uzate provenite din reţeaua de canalizare sau de pe pro-
prietăţile necanalizate.
Cu privire la monitorizarea canalizării, nu există aproape nici un fel de date asupra de-
bitelor şi capacităţilor hidraulice reale sau impactului real al ploilor torenţiale asupra recepto-
rilor naturali din zonă. Monitorizarea sistemului se realizează indirect, sporadic şi incomplet,
prin plângeri ale clienţilor şi observaţii din partea Agenţiei de Protecţia Mediului şi nu prin
aplicarea unor măsuri sistematice de control.
Sintetizat, populaţia racordată la reţeaua de alimentare cu apă potabilă şi la reţeaua de
canalizare precum şi volumele apelor uzate evacuate lunar de către reşedinţele de judeţ ale
Moldovei sunt redate în tabelul 5.1. şi în figurile 5.1. şi 5.2.
Tabelul 5.1. Numărul locuitorilor racordaţi la reţelele publice
de alimentare cu apă potabilă şi canalizare
Oraş / Populaţie Populaţie racordată la reţeaua Populaţie racordată
Nr. crt.
municipiu totală de alimentare cu apă la reţeaua de canalizare
1. Botoşani 129285 97760 91200
2. Suceava 106865 82658 72680
3. Iaşi 307377 275.000 210.000
4. Piatra Neamţ 109720 85527 84760
5. Vaslui 72359 67029 51762
6. Bacău 180516 166500 154340
7. Galaţi 298366 268000 260330
8. Focşani 101083 88250 78380
Fig.5.1
Situaţia comparativă a gradului de racordare la reţeaua
de alimentare cu apă şi canalizare
350000
300000
250000
200000
150000
100000
50000
0
Botoşani Suceava Iaşi Piatra Vaslui Bacău Galaţi Focşani
Neamţ
Populaţie totală
Populaţie racordată la reţeaua de alimentare cu apă
Populaţie racordată la reţeaua de canalizare
Fig. 5.2
Volumul apelor menajere evacute prin reţeaua de canalizare a
3
municipiilor reşedinţă de judeţ ale Moldovei (m /lună)
580000 600000
470000
1450000
1500000
1200000
550000
350000
Botoşani Suceava Iaşi Piatra Neamţ Vaslui Bacău Galaţi Focşani
388
Din tabel şi din figuri se observă că la nivelul tuturor oraşelor există necorelări, uneori
grave, între gardul de acoperire cu reţele de alimentare cu apă potabilă şi gradul de acoperire
cu reţele de canalizare. De aici se pot deduce două concluzii:
1. Apa potabilă distribuită prin reţelele de alimentare nu se întoarce în întregime în re-
ţeaua de canalizare; debitele de reîntoarcere nu corespund cu debitele introduse. Acolo unde
nu este canalizare apa uzată este colectată prin intermediul foselor vidanjabile sau
nevidanjabile. În ambele cazuri se produc infiltraţii în sol şi în apele freatice.
2. Costul epurării apelor uzate intrate în staţiile de epurare este calculat în funcţie de
cantităţile de apă livrate către consumatori, însumate cu cantităţile de apă meteorică calculate
pe o perioadă de timp stabilită în funcţie de anotimp. La această sumă se adaugă un procent de
aproximativ 5% care înseamnă pierderi pe reţea. Nici o societate de distribuţie a apei potabile
şi de canalizare nu ia în calcul apele care nu se întorc în staţiile de epurare şi în circuitul natu-
ral datorită lipsei reţelei de canalizare în zonele periferice. Astfel, costul epurării nu este real,
plătindu-se pentru epurarea unei cantităţi mai mari de ape uzate decât cantitatea reală intrată
în staţie.
5.1.2. Apele uzate industriale

Aceste ape reziduale provin direct din procesele tehnologice, în care apa este utilizată
cel mai frecvent ca agent de transport al reziduurilor. Intensitatea poluării depinde de natura,
de cantitatea produselor şi de deşeurile rezultate. Volumul de ape uzate rezultat şi sistemul lor
de producere sunt diferite, depinzând de procesul de fabricaţie în care sunt folosite.
Apele reziduale din industrie reprezintă cea mai importantă categorie de surse de polu-
are ca volum, conţinut şi concentraţii.
În cele mai multe oraşe apele uzate industriale sunt evacuate în reţeaua de canalizare
orăşenească, în vederea epurării în comun cu apele uzate menajere. Această soluţie poate fi
aplicată însă, numai când apele uzate industriale nu degradează sau împiedică buna funcţiona-
re a reţelei de canalizare şi a staţiei de epurare. Pentru aceasta, apele uzate industriale care se
evacuează în reţelele de canalizare ale localităţilor nu trebuie să conţină în secţiunea de con-
trol:
- materii în suspensie care provoacă depuneri sau stânjenesc curgerea normală: corpuri/solide, plutitoare
sau antrenate, care nu trec prin grătarul cu spaţiu liber de 20 mm între bare, pulberi metalice şi granule de roci,
păcură, uleiuri, grăsimi, substanţe care, singure sau în amestec cu alte substanţe conţinute în apa din reţelele de
canalizare, coagulează, substanţe cu agresivitate chimică, substanţe de orice natură, care, împreună cu aerul, pot
forma amestecuri explozive;
- substanţe cu grad ridicat de periculozitate, cum sunt: metale grele şi compuşii lor ( Hg, Bi, Sb), compuşi
organici halogenaţi, compuşi organici cu fosfor şi/sau staniu; agenţi de protecţie a plantelor, pesticide şi substan-
ţe chimice folosite pentru conservarea materialului lemnos (celuloza, hârtie);
- substanţe chimice toxice, carcinogene, mutagene sau teratogene ca: acrilonitril, benzpiren, benzantracen,
hidrocarburi policiclice aromatice, cianuri si altele;
- substanţe radioactive, inclusiv reziduuri.
- substanţe colorante care determină modificarea culorii apei din resursele de apă în care se evacuează ape-
le epurate;
- substanţe organice greu biodegradabile în cantităţi ce pot influenţa negativ procesul de epurare al treptei
biologice.
Parametrii maximi impuşi apelor ce rezultă de la staţiile de epurare a apelor uzate orăşeneşti sunt stabi-
liţi conform următoarelor legi şi directive europene: Legea apelor nr. 107/ 1996, Legea protecţiei mediului nr.
137/1995, Directiva Comisiei Comunităţii Europene 91/271/EEC.
Conform legilor şi directivelor enumerate anterior indicatorii de calitate ai apei uzate industriale ce va fi
evacuată în reţelele de canalizare trebuie să aibă următoarele valori maxim admise:
- temperatura - 40°C;
- pH 6,5-8,5;
- materii în suspensie - 300 mg/dm3;
- consum biochimic de oxigen la 5 zile (CBO ) - 300mg/dm3, - STAS 6560-82;
- consum chimic de oxigen - metoda cu bicromat de potasiu (CCO-Cr) 500mg/dm3;
- azot amoniacal (NH4+) - 30mg/dm3;
389
- fosfor total (P) -5,0 mg/dm3;
- cianuri (CN-) -0,5 mg/dm3;
- sulfuri si hidrogen- 0,5 mg/dm3;
- sulfiţi (SO3- ) -10mg/dm3;
- sulfaţi (SO4- )- 400mg/dm3;
- fenoli antrenabili cu vapori de apă (C H OH)- 30mg/dm3;
- substanţe extractibile cu eter de petrol -20mg/dm3;
- detergenţi sintetici anion activi biodegradabili -30mg/dm3;
- plumb - 0,5 mg/dm3;
- cadmiu -0,1 mg/dm3;
- crom trivalent - 1 mg/dm3;
- crom hexavalent- 0,1 mg/dm3;
- cupru -0,1 mg/dm3;
- nichel -1mg/dm3;
- zinc - 1mg/dm3;
- mangan - 1mg/dm3;
- clor liber -1mg/dm3.
Evacuarea apelor uzate industriale în reţeaua de canalizare orăşenească prezintă nume-
roase avantaje, dintre care menţionăm următoarele: un singur responsabil cu epurarea apelor
uzate din oraş poate conduce şi răspunde eficient de epurarea apelor uzate; de cele mai multe
ori, deoarece instalaţiile necesare pentru epurarea celor două tipuri de ape uzate sunt similare,
costul unei singure staţii de epurare este mult mai redus; la fel şi costul exploatării în cazul
unei singure staţii de epurare; cooperarea între industrie şi oraş este mai eficace, ambele urmă-
rind reducerea preţului de cost al apei uzate; apele uzate menajere conţin substanţe nutritive
necesare epurării unor ape uzate industriale care, în cazul epurării separate, ar trebui adăugate
artificial.
Grupând efluenţii poluanţi pe profile industriale am considerat ca fiind cei mai impor-
tanţi (din punctul de vedere al cantităţilor de ape uzate produse şi deversate), cei proveniţi din
următoarele industrii:
5.1.2.1. Apele uzate de la centralele termoelectrice

Centralele termoelectrice sunt unităţi industriale mari consumatoare de apă care, în acelaşi timp, eva-
cuează şi cantităţi mari de apă uzată. În cazul termocentralelor, la care nu se prevede recircularea apei, impuri-
ficarea rezultă din evacuarea zgurii şi cenuşii.
Noile termocentrale, cu capacităţi din ce în ce mai mari, evacuând cantităţi de apă de răcire mari în
comparaţie cu cele cunoscute până în prezent, conduc la creşteri ale temperaturii apei emisarului peste limitele
admise. Condiţiile de evacuare a apelor uzate în emisar sunt astfel îngreunate şi trebuie luate noi măsuri de epu-
rare.
În centralele termoelectrice, energia termică a combustibilului industrial (cărbuni, păcură sau gaze
naturale) este transformată în energie mecanică, iar aceasta, la rândul ei, în energie electrică. Realizarea trans-
formărilor de energie are loc prin următorul proces tehnologic: combustibilul industrial este ars în focarul
cazanelor de abur, căldura rezultată transformând apa în abur de presiune înaltă; acesta acţionează turbine cu
abur, care transformă energia termică în energie mecanică, turbinele acţionând la rândul lor generatoare elec-
trice, care transformă energia mecanică în energie electrică; aburul care a lucrat în turbine este apoi condensat
cu ajutorul apei de răcire în condensatoare de abur.
Apa de răcire în sistem deschis, utilizată în principal pentru condensarea aburului care a fost folosit
în turbine dar şi pentru diverse alte răciri în centralele termoelectrice (lagărele pompelor, uleiul turbinelor,
aerul generatoarelor) nu este de obicei impurificată în timpul folosirii; fiind supusă după captare unei curăţiri
mecanice (grătare, deznisipatoare), este restituită emisarului (râu, lac, lac de acumulare) mai curată decât la
prelevare. Temperatura ei este însă cu 10-15°C mai mare la restituire decât la prelevare.
Apa de răcire în sistem închis (care se aplică în cazul insuficienţei temporare sau permanente a sursei
de apă), din punct de vedere al calităţii capătă cu timpul o concentraţie accentuată de săruri. Pentru a nu se
depune pe ţevile condensatoarelor de abur şi a răcitoarelor de ulei, sărurile apei din circuit se supun deduriză-
rii, iar după recirculare sunt evacuate în emisar fără a mai fi tratate.
Purjele circuitului de răcire la turnuri, care constituie o altă sursă de apă uzată, conţin concentraţii mari
în săruri de calciu şi de magneziu. Ele se evacuează sporadic, la intervale rare, deoarece apa de adaos tratată
chimic diluează continuu apa din circuit. Temperatura acestor purje este cea a apei din turn, adică cu 10-15°C,
superioară apei prelevate.
390
Evacuarea hidraulică a zgurii şi cenuşii rezultate din arderea combustibilului solid, pentru a fi depozi-
tate în locuri special amenajate, pune probleme de poluare numai la instalaţiile care nu sunt prevăzute cu recir-
cularea apei. În marea majoritate a centralelor termoelectrice din ţara noastră care folosesc cărbuni, se aplică recir-
cularea apei de transport. Aceasta se face prin intermediul depozitelor pentru evacuarea zgurii şi cenuşii. Proce-
deul acesta a fost introdus cu scopul de a evita impurificarea emisarului, respectiv de a reduce instalaţiile costisi-
toare de epurare a apei şi cheltuielile de exploatare a acestora.
În raport cu calitatea cărbunilor folosiţi la ardere variază şi compoziţia apelor uzate folosite în aceste
instalaţii, atât în ceea ce priveşte apa de transport spre depozite, cât şi apa decantată care este recirculată.
Purjele continui sau periodice ale caznelor, care constituie o altă sursă de ape uzate, conţin în primul
rând hidroxid de sodiu, apoi silicaţi şi cloruri. La cazanele moderne din centralele electrice, alcalinitatea
purjelor cazanelor de presiune medie corespunde la soluţii de cel mult 0,05% concentraţie NaOH; purjele
cazanelor de presiune foarte mare au un caracter foarte slab alcalin. Celelalte săruri şi compuşi chimici, în
soluţie sau în suspensie, au o concentraţie neînsemnată. Debitele de ape uzate sunt de ordinul a câtorva
metri cubi de apă (de exemplu pentru un cazan care produce 420 t/h abur, purjele continui şi periodice în-
sumează cel mult 2 m3/h). Căldura sensibilă şi căldura latentă a acestor purje este recuperată în procesul
expandării de purjă, iar leşia răcită rezultată este evacuată în canalizare. În instalaţiile moderne, aceste
purje, care conţin foarte puţine săruri în soluţie, sunt recuperate şi folosite în alte scopuri (adaos de apă pen-
tru vaporizatoare, pentru reţele de termoficare, pentru cazane de presiune mai joasă ); astfel, această sursă
de ape uzate este redusă la minim.
Apele uzate de la laboratorul chimic al centralei sunt soluţii foarte diluate ale diferitelor substanţe
chimice cu care se lucrează. Debitul acestor ape este de obicei redus, de ordinul a câtorva zeci de litri pe oră.
La atelierele de întreţinere a aparatelor de măsură, a utilajelor, apar ape uzate conţinând urme de ule-
iuri, grăsimi minerale, detergenţi, cu debite mici. Reparaţiile executate la aparatele care conţin mercur pot
induce impurificarea apelor cu acest element.
Apele uzate din instalaţiile de descărcare şi de depozitare a combustibilului lichid (păcură) şi al uleiu-
rilor (gospodăria de reactivi) apar periodic, au debit mic şi sunt impurificate cu produse petroliere, uleiuri,
suspensii. Aceste ape se formează ca rezultat al neetanşeităţii conductelor, rezervoarelor sau al mijloacelor
de transport. Ele sunt de cele mai multe ori vehiculate de apele de precipitaţii şi ajung fie în râul învecinat,
fie în apa subterană. Apele uzate din instalaţiile de neutralizare a apelor agresive sunt practic neutre, ele fiind
încărcate cu săruri de calciu şi magneziu. În cazul folosirii acestor ape la regenerarea schimbătorilor cationici
ai acidului sulfuric rezultă şi nămoluri care au o aciditate slabă.
Apele de răcire, în sistem deschis sau închis, au în ambele cazuri cel puţin caracteristicile de calitate
ale sursei din locul de prelevare. Din punct de vedere chimic, apa restituită emisarului nu pune nici un fel de
probleme; factorul care are însă o influenţă deosebită asupra emisarului este temperatura apei, influenţă ce apa-
re practic numai în cazul sistemului deschis de răcire.
Conform legilor în vigoare pentru calitatea apelor de suprafaţă, se admite o creştere maximă de 5° C
faţă de temperatura medie anuală, pentru ca flora şi fauna să nu sufere datorită ridicării temperaturii.
În ceea ce priveşte suspensiile minerale, prin simpla decantare în depozit, el se reduc cu 97,5 - 99%. Apa
decantată are un conţinut în suspensii care nu constituie nici un pericol pentru emisar. În cazul evacuării directe,
suspensiile pot duce la împotmolirea albiei şi chiar la degradarea faunei şi florei. După decantare, valoarea pH-
ului scade puţin, dar se menţine în domeniul alcalin. Pentru a nu depăşi valoarea maximă (8,5) după deversarea în
emisar, conform prescripţiilor, este nevoie de diluarea acestor ape, într-o anumită proporţie, cu apele emisarului.
Această diluare poate varia de la 3 până la 10 ori.
Puncte de obţinere, distribuţie şi furnizare a energiei termice sunt obiective indispensabile oricărui oraş civi-
lizat. În municipiile reşedinţă de judeţ din Moldova această activitate este făcută de diferitele societăţi de profil:
C.E.T. S.A. Botoşani (produce şi distribuie energie termică), A.C.E.T. Suceava (produce şi distribuie energie termică
şi electrică), C.E.T. S.A. Bacău, (produce şi distribuie energie termică şi electrică), C.E.T. Iaşi (produce şi distribuie
energie termică şi electrică), Electro-Centrale Galaţi (profil complex).
Având o vechime cuprinsă între 40 şi 30 ani, termocentralele care deservesc reşedinţele
de judeţ ale Moldovei necesită investiţii pentru retehnologizare întrucât utilizează tehnologii
învechite de producere a agentului termic, sunt mari consumatoare de apă de bună calitate, nu
deţin (sau dacă deţin nu le folosesc) staţii de preepurare a apelor uzate, au platforme de depo-
zitare a deşeurilor care nu sunt impermeabilizate şi drenate corespunzător. Încercări de reteh-
nologizare au fost făcute la Botoşani şi Galaţi 7 , însă rezultatele nu au fost cele preconizate, cel
puţin în ceea ce priveşte impactul asupra mediului. Spre exemplu, la Botoşani, investiţia făcută
7
La Botoşani 50% din cazane au fost înlocuite cu reactoare de avion. Această metodă reduce consumul de combustibil şi cantitatea de ape
uzate şi deşeuri (zgură, şlam) cu aproximativ 25%. Actuala termocentrală de la Galaţi, Electrocentrale SA, aflată în subordinea Termoelectri-
ca, a fost dotată cu cazane noi, de provenienţă suedeză care folosesc ca şi combustibili gazul metan şi păcura.
391
pentru schimbarea cazanelor nu a schimbat cu nimic modul de evacuare al apelor uzate. După
retehnologizare, evacuarea apelor uzate se face prin vechea reţea de canalizare (două conducte
cu D 600 mm), fără o prealabilă epurare, în apele pârâului Dresleuca. Analizele apelor acestui
pârâu, aval de zona de deversare, indică frecvente depăşiri la indicatorii: pH, temperatură,
CCO-Cr, reziduu filtrat la 105°C, sulfuri şi H2S. Depăşiri ale indicatorilor de calitate ai apei
au fost înregistrate şi la probele de apă prelevate în sectoarele râurilor Suceava şi Bahlui situa-
te aval de termocentralele de la Suceava şi Iaşi.
Analizele chimice efectuate, de lucrători ai D.A. Prut (Iaşi) şi D.A. Siret (Bacău) pe
probe de apă recoltate prin foraje în stratul acvifer de mică şi mare adâncime, în apropierea
zonelor de depozitare a deşeurilor provenite de la termocentrale (Botoşani, Suceava, Iaşi, Ba-
cău, Galaţi), au evidenţiat depăşiri frecvente ale C.M.A. la indicatorii triclorbenzen,
difenileter bromurat, Cd, Hg, naftalină, Pb, antracen, PAH (Hidrocarburi aromatice policicli-
ce) şi TBT (Compuşi tributilstanici). Apa acviferelor este poluată datorită lipsei unor sisteme
de izolare şi impermeabilizare a platformelor de depozitare, precum şi a faptului că nivelul
freatic suferă oscilaţii în anotimpurile cu precipitaţii abundente, ajungând până la suprafaţă,
uneori inundând platformele. Stratul acvifer se poluează şi prin primirea de ape din puţurile şi
canalele (vechi şi neîntreţinute) care au scopul colectării scurgerilor de pe platforme. O altă
sursă de poluare sunt scurgerile de la rezervoarele de păcură. În Focşani, în anul 2005 dintr-un
rezervor de păcură cu capacitate de 100 m3 aflat în incinta S.C. Enet S.A. Focşani s-au scurs
pe sol în 24 h circa 25 m3 combustibil. În urma analizei probelor, prelevate de lucrători ai
A.P.M. şi S.G.A. Vrancea (la 7 zile după accident), din 4 puţuri forate la o adâncime de 20 m,
în apropierea termocentralei, s-a constatat că apa avea miros de petrol şi prezenta depăşiri la
indicatorii pH, substanţe extractibile cu solvenţi organici, DEHP (Dietilhexil-ftalat),
triclorbenzen, 1,2-dicloretan, antracen, benzen, Cd, HCBD (Hexaclorbutadiena), Ni, DCM
(Diclormetan), Hg, Pb.
Surse de poluare sunt şi haldele de zgură şi cenuşă amenajate în imediata vecinătate a
râurilor (spre exemplu halda de zgură aparţinând C.E.T. Suceava amplasată în apropierea
râului Suceava – fotografia 5.11). Apele care spală halda ajung în râu cu încărcătură mare de
metale grele şi alte substanţe toxice.
Foto. 5.11 Depozitul de cenuşă şi zgură al CET Suceava amplasat
în apropierea râului Suceava
P. Vieru 2006
5.1.2.2. Apele uzate din industria chimică organică de sinteză
Industria chimică organică reprezintă un complex de industrii care pornind de la materii prime naturale
sau artificiale, mai ales de la substanţe simple, pune la dispoziţia consumatorilor produse de sinteză, cu proprie-
tăţi foarte diferite, folosite în aproape toate domeniile de activitate economică.
392
Principalele categorii de substanţe organice de sinteză sunt: materialele plastice ( inclusiv fibrele sinteti-
ce), cauciucul sintetic, agenţi superficiali activi (detergenţii ), produsele folosite la combaterea dăunătorilor agri-
coli, produsele farmaceutice, solvenţii, explozivii, coloranţii şi aditivii pentru uleiurile lubrifiante.
Caracterul chimic complex al substanţelor fabricate conduce la dificultăţi deosebite în epurarea apelor
uzate. Pentru unii poluanţi nu au fost elaborate metode adecvate de analiză, ceea ce face uneori imposibilă dece-
larea lor individuală; încă nu este cunoscută în timp acţiunea substanţelor chimice nou fabricate asupra faunei şi
florei emisarului, ca şi efectul asupra omului. Mai mult, încă nu este cunoscută comportarea lor în prezenţa mi-
croorganismelor din râuri şi instalaţii de epurare.
Caracteristica dominantă a acestor ape uzate este conţinutul lor în substanţe organice. De aceea proce-
deele chimice şi fizice clasice de îndepărtare a lor nu sunt tocmai cele mai adecvate. Totuşi, majoritatea compu-
şilor organici pot fi metabolizaţi de către microorganisme, deci procedeele biologice sunt folosite în mare măsu-
ră. Cu toate acestea, unii componenţi organicii rămân nemodificaţi structural după trecerea prin instalaţiile de
epurare biologică, rezistând şi la procesele de autoepurare din râuri. Dintre aceste substanţe nedegradabile, unele
pot fi materiale toxice, producătoare de spumă, de miros neplăcut, deci pot avea efect impurificator remarcabil.
5.1.2.2.1. Plastomeri, produşi de policondensare. În general, în procesele de policondensare
se formează noi tipuri de legături prin reacţii între grupe funcţionale, care fac parte din aceeaşi specie de molecu-
le sau din specii de molecule diferite, cu eliminarea apei. Dintre produsele rezultate în urma acestui proces mai
importante sunt: poliamidele, fenoplastele şi aminoplastele.
a) Fenoplastele se formează prin condensarea formaldehidei (în mediu acid sau bazic) cu fenolul în pre-
zenţa catalizatorilor (acizi minerali, acizi sulfonici în mediu acid; hidroxizi sau carbonaţi în mediu alcalin).
Condensarea se face în vase de reacţie închise, la temperatură ridicată; după perioada de reacţie se sepa-
ră stratul de răşină de stratul apos. Apa se îndepărtează prin distilare, de obicei sub vid, constituind sursa princi-
pală de apă uzată. Alte ape provin de la răcirea reactoarelor şi de la spălarea agregatelor. Evacuarea apelor uzate
se face discontinuu.
La o tonă de produs finit, pe lângă apa de răcire (100 m3), se formează 80-90 litri ape puternic poluate
rezultate din reacţiile de condensare.
Aceste ape au aspect tulbure, culoare gălbuie şi reacţie acidă sau bazică, după modul în care s-a făcut
condensarea. Principalele substanţe poluante sunt: fenol, formaldehidă, alcool metilic. Consumul biochimic şi
oxidabilitatea acestor ape înregistrează valori foarte mari. În ape se mai găsesc suspensii solide sau vâscoase,
(care se depun sau plutesc); produşi nefiniţi de reacţie, (care pot condensa pe parcurs, producând neplăceri în
instalaţiile de canalizare şi în staţiile de epurare).
b) Aminoplastele se obţin în mod analog fenoplastelor, prin condensarea formaldehidei cu uree, tiouree,
melamină. Ape uzate rezultă de la instalaţiile de concentrare şi de la spălarea vaselor şi a părţilor exterioare ale
instalaţiilor. La o tonă de produs se consumă 25-50 m3 de apă
Apele uzate provenite din sinteza aminoplastelor conţin formaldehidă, metanol, amoniac, aldehidă for-
mică. Consumul biochimic şi oxidabilitatea la bicromat de potasiu din aceste ape înregistrează valori foarte
mari1-2 g/l. În ape se mai găsesc produşi nefiniţi de reacţie, care pot condensa pe parcurs.
În Moldova acest produs este obţinut şi prelucrat (bachelită) de către Electroalfa S.A.
Botoşani, şi este sintetizat de către Grupventa S.A. Bacău, pentru obţinerea cleiului.
Apele uzate provenite de la procesul tehnologic al bachelitei la Electroalfa Botoşani
conţin tetraclormetan, TBT (Compuşi tributilstanici), triclorbenzen, difenileter bromurat, C10-
C13, benzen, HCBD (Hexaclorbutadiena), PCBe (Pentaclorbenzen), cloroform, DCM
(Diclormetan), HCB (Hexaclorbenzen). Întrucât societatea nu deţine o staţie de preepurare,
apele uzate sunt deversate direct în reţeaua de canalizare a oraşului. Înainte de trimitere spre
canalizare apele uzate sunt stocate într-un bazin cu o capacitate de 500 m3. Conform A.P.M
Botoşani (care prin intermediul Gărzii de Mediu Botoşani a amendat societatea de 4 ori în de-
cursul a doi ani 2004 – 2006) acest bazin este o sursă consistentă de poluare a apelor întrucât
are fundul neimpermeabilizat fapt ce permite infiltrarea în sol şi apoi în acvifer.
5.1.2.2.2 Fibrele sintetice. Sunt compuşi macromoleculari obţinuţi prin sinteză chimică, care au
fost transformaţi în fibre prin filare. Din punct de vedere chimic, aceste fibre, ca şi masele plastice, se pot produ-
ce prin policondensare sau prin polimerizare.
Există 10 tipuri de fibre sintetice. La noi în ţară se fabrică doar două tipuri; poliamidic şi
poliacronitrilic.
a) În primul caz ca materie primă se foloseşte benzen sau fenol, care este trecut prin fazele de ciclohe-
xanol, ciclohexanonă la caprolactamă; acesta prin polimerizare catalitică trece în policaprolactamă. Urmează
apoi filare prin duze a topiturii sau extrudarea ei în bandă.
Ape poluate provin de la spălarea şi de la extragerea prin sucţiune a apei din fibre. Totuşi spălarea agre-
gatelor, ca şi existenţa secţiilor de produse auxiliare dă naştere la ape impurificate chimic.
393
La o tonă de produs final din acest produs rezultă 5-80 m3 apă poluată.
Aceste ape conţin ca substanţe poluante caprolactamă, benzen, ciclohexan, ciclohexanol, săruri de amo-
niu, azotaţi.
b) În cazul fibrelor de tip poliacronitrilic sinteza produsului se poate face pe mai multe căi şi folosind
mai multe tipuri de materie primă.
Cel mai frecvent este folosită acetilena şi acidul cianhidric; propilenă şi amoniac; acetaldehidă şi acid
cianhidric în prezenţa unor catalizatori complecşi (săruri de cupru).
La o tonă de produs final din acest produs rezultă aprox 500 m3/h apă poluată.
Aceste ape conţin ca substanţe poluante: cianuri, nitrili (acrilo-, lacto- ). Încărcarea organică, exprimată
prin consumul chimic de oxigen (CCO) şi în consumul biochimic de oxigen (CBO) este mare şi variază în func-
ţie de modul de exploatare al tehnologiilor de producţie.
Cele mai mari producătoare de fibre sintetice din Moldova sunt: Akrom Akal Textile
România S.R.L. Suceava; I.C.I.T. Fibresin S.A. Iaşi; Lonfil S.A. Botoşani; Moldosin S.A.
Vaslui; Sybcomet S.R.L. Galaţi.
Toate aceste firme deţin echipament pentru preepurarea apelor uzate (bazine decantoa-
re, site, separatoare, aeratoare etc.). Pentru a se reduce costul de producţie al produsului finit
instalaţiile de preepurare sunt folosite parţial (Galaţi, Iaşi, Suceava doar faza de decantare şi
aerare; Vaslui doar decantare) sau nu sunt folosite (Botoşani). Problemele apar atunci când
apele uzate sunt deversate direct în emisar fără să ajungă la staţia de epurare prin intermediul
reţelei de canalizare, cum este, spre exemplu, cazul Galaţiului (apele ajung în Dunăre) şi
Vasluiului (apele ajung în vechiul curs al râului Bârlad). În cazul ambelor râuri, aval de gurile
de evacuare ape uzate sunt amenajate captări pentru alimentarea cu apă potabilă la Vaslui –
sursa Mobilă şi apă industrială la Galaţi.
Cu impact asupra calităţii surselor de apă ale municipiului Bacău este şi activitatea so-
cietăţilor care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul S.C. Fibrex Nylon S.A. Săvineşti. Apele
uzate, rezultate, sunt deversate în râul Bistriţa. Analizele apelor râului (în zona deversării) in-
dică frecvent depăşiri la indicatorii temperatură, pH, CCO-Cr, CBO5, reziduu filtrat la 105°C,
sulfuri şi H2S, clor rezidual liber, detergenţi sintetici, substanţe extractibile cu solvenţi orga-
nici, produse petroliere, Ca, Mg, Fe, Cu, Mn, As, Cr. Pentru urmărirea impactului apelor uza-
te rezultate din activităţile desfăşurate, asupra subteranului, la nivelul incintei S.C. Fibrex
Nylon S.A. se derulează un program de monitorizare a subteranului prin forajele de suprave-
ghere a calităţii pânzei freatice. În acest scop în perimetrul societăţii există 19 foraje distribui-
te astfel încât să acopere o cât mai mare suprafaţă şi în mod deosebit zona aferentă instalaţii-
lor chimice. Din cele 12 foraje analizate, probleme deosebite indică forajele P3 (acid cianhi-
dric), P11 (clorură de cianuril), P4 (ardere rezidii), semnalând prezenţa ionului amoniu în
concentraţii de 2 – 13 ori concentraţia admisă (0,5 mg/l). Cu depăşiri la indicatorul amoniu,
de ordinul 2-3 ori C.M.A, se prezintă P7 (Rezervoare TCE), P8 (Instalaţie NG-1000), P9 (re-
zervoare ciclohexanol - acid adipic), şi P10 (acid adipic II). În toate forajele din zona studiată
se înregistrează depăşiri de 4 – 6 ori C.M.A. pentru substanţa organică oxidabilă (CCOCr).
5.1.2.2.3. Cauciucul sintetic se fabrică în două etape: fabricarea monomerului eventual a
comonomerului şi polimerizarea. Cei mai importanţi monomeri folosiţi sunt: butadiena, izoprenul, stirenul,
acrilonitrilul, cloroprenul. Prin polimerizarea monomerilor se produce latexul, care se coagulează în saramură, se
spală, se usucă şi apoi se prelucrează. Industria de producere şi prelucrare a cauciucului produce cantităţi uriaşe
de apă uzată aprox. 1000 m3/h.
Aceste ape conţin ca substanţe poluante: nekal, aldehide, ioni metalici. De remarcat sunt însă, cantităţile
de apă chimic impure şi impurificătorii principali proveniţi de la diferitele procese implicate în fabricarea cauci-
ucului sintetic (praf de carbură de calciu, apă de var, aldehidă, acid acetic, acizi organici, benzen).
Cei mai mari producători şi prelucrători de cauciuc sintetic de pe teritoriul Moldovei
sunt: Arca Alfa S.A. Botoşani, Helix Prod S.R.L. şi Malevi S.R.L. din Piatra Neamţ, Kador
S.R.L. Vaslui. Deşi toate aceste societăţi au fost lichidate sau sunt în faza de lichidare, ele în-
că sunt surse de poluare a apelor.
Astfel, la Botoşani există două rezervoare subterane de toluen cu volum de 100 m3, cu
o încărcătură de aproximativ 5% în primul şi 15% în cel de al doilea, formată din depuneri, pe
394
fundul bazinelor, acumulate în timp. Datorită vechimii (20 ani) aceste rezervoare nu mai pot
reţine în bune condiţii reziduurile care, prin fisuri, ajung pe sol şi apele subterane. În România
nu există o firmă specializată în dezafectarea acestui tip de rezervoare, iar autorizaţiile elibe-
rate de primării şi agenţiile de mediu în vederea demolării sunt acordate doar firmelor specia-
lizate. Cu alte cuvinte, aceste rezervoare sunt şi vor rămâne în continuare o sursă de poluare
până se va înfiinţa o societate specializată în dezafectarea obiectivelor industriale cu risc mare
de poluare. De asemenea, clădirile şi instalaţiile care au aparţinut societăţii Arca Alfa, şi care
urmează să fie demolate (fotografia 5.12), sunt contaminate cu peste 180 tipuri P.C.B 8 . În
timpul operaţiei de demolare, pentru a nu se dispersa praf în atmosferă, se udă abundent porţi-
unile ce urmează a fi dărâmate. Apele contaminate, foarte toxice, se scurg pe sol sau în reţea-
ua de canalizare pluvială. Situaţii asemănătoare sunt şi la Piatra Neamţ şi Vaslui.
Foto. 5.12 Clădiri aparţinând S.C. Arca Alfa S.A. contaminate cu PCB
P. Vieru 2007
5.1.2.3. Apele uzate de la fabricarea coloranţilor şi a produşilor de sinteză fină

5.1.2.3.1. Apele uzate de la fabricarea coloranţilor, lacurilor şi a vopselelor
Lacurile sunt soluţiile unor substanţe organice nevolatile, capabile să formeze, după aplicarea lor pe un
suport, o peliculă aderentă şi compactă. Din aceiaşi categorie fac parte şi produsele care conţin dispersate adao-
suri colorate sau necolorate de material de umplutură sau de pigmenţi. Un lac sau o vopsea constă dintr-un liant,
substanţă peliculogenă propriu-zisă, dizolvată într-un solvent organic sau dispersată în apă. În această soluţie sau
dispersie se adaugă componenţi coloranţi, spre a obţine efecte calitative (optice sau de altă natură).
Fabricarea lacurilor şi vopselelor include prepararea lianţilor, prepararea lacurilor clare, prepararea dis-
persiei şi frecarea vopselelor pigmentate. În mod normal toate aceste ingrediente se produc în aceeaşi fabrică,
apele uzate rezultând doar de la prepararea lianţilor şi de la spălarea utilajelor şi ambalajelor. În general debitele
de apă uzată sunt mici. Apele sunt însă foarte puternic impurificate cu substanţe organice ( fenol, butanol, for-
mol, uleiuri ).
Nocivitatea apelor uzate provenite din industria coloranţilor este dată de toxicitatea coloranţilor organici
şi a celorlalte produse organice, de pH-ul puternic acid sau alcalin şi de consumul de oxigen datorită încărcării
organice mari. Deşi de multe ori concentraţia colorantului impurificator în râu nu este mare, coloraţia produsă de
acestea în emisar duce la limitarea folosinţelor menajere sau chiar industriale ale apei; totodată înrăutăţeşte con-
diţiile de mediu pentru organismele acvatice, conducând la scăderea semnificativă a capacităţii de autoepurare a
râului.
8
Bifenilii policloruraţi (PCB) sunt substanţe chimice industriale foarte toxice. Prin convenţia de la Stockholm (17 mai 2004)
au fost interzisă fabricarea şi utilizarea PCB. Au fost folosite îndeosebi la transformatoarele şi condensatoarele electrice dato-
rită proprietăţilor excelente pe care le au ca uleiuri pentru lubrifiere şi răcire. Sunt însă pe lista celor mai periculoase substan-
ţe pentru oameni. PCB se neutralizează numai în condiţii speciale, prin incinerare, la o temperatură de 1.200 0C, altfel se
produce dioxina, o substanţă cancerigenă.
395
Producătorii de lacuri şi vopsele din reşedinţele de judeţ din Moldova sunt: Farbe
Vopsele Bacău şi Romchim Protect S.A. Bacău. Aceste unităţi industriale sunt amplasate în
„Zona industrială sud”a municipiului Bacău şi au preluat o mare parte din tehnologia înve-
chită a societăţii industriale Sofert. Noii proprietari au investit în tehnologii care reduc costu-
rile de producţie dar care nu reduc emisiile de poluanţi. Astfel apele uzate deversate în canali-
zare conţin concentraţii foarte mari de fenol, formol, butanol, uleiuri. În urma controalelor
efectuate de comisari ai Gărzii de Mediu şi lucrători ai A.P.M. Bacău (2005) 9 s-a constatat că
ambele societăţi nu au respectat condiţiile impuse prin autorizaţia integrată de mediu, circuitul
tehnologic fiind incomplet, lipsind etapa în care se face recuperarea substanţelor utile 10 .
5.1.2.3.2. Apele uzate rezultate de la producerea produselor farmaceutice de sinteză
Varietatea produselor farmaceutice impune folosirea de diverse tehnologii şi metode
pentru producerea lor. De aici şi marea varietate de substanţe poluante ce impurifică apele
eliminate după încheierea diferitelor fluxuri tehnologice.
Complexitatea proceselor de fabricaţie a medicamentelor nu permite abordarea, în ca-
zul de faţă, a tehnologilor. Astfel la Antibiotice S.A. Iaşi se produc curent aproximativ 60 sor-
turi diferite, fiecare cu mai multe faze de fabricaţie care durează de la o zi la 3-4 săptămâni.
De la toate aceste produse provin ape uzate, care însă evacuate separat (în şarje) au un debit
mic. Dar efluenţii sunt puternic impurificaţi, încărcarea organică ajungând de ordinul zecilor
sau sutelor de g/l, exprimată în CBO5 .
În cazul apelor uzate provenite din uzina medicamentelor, varietatea indicatorilor nu
permite totdeauna detalierea substanţelor existente, de aceea rezultatele analizelor sunt date
pentru indicatori clasici. Când este vorba însă de influenţa asupra emisarului şi asupra orga-
nismelor din instalaţiile de epurare biologică, trebuie să se ţină seama de faptul că mulţi com-
puşi organici, ca şi ionii metalici, prezenţi în aceste ape sunt foarte toxici.
De aceea, atât pentru protejarea emisarului cât şi pentru epurarea biologică este nece-
sară cunoaştere în amănunt a tehnologiei de fabricare, pentru a se depista diferitele substanţe
toxice şi a se lua măsurile corespunzătoare de eliminare a lor.
Influenţa negativă a apelor poluate provenite din industria farmaceutică se resimte nu
numai asupra florei şi faunei din emisar, ci şi asupra caracteristicilor fizico-chimice ale apelor.
5.1.2.4. Apele uzate rezultate de la fabricarea unor produse petrochimice

Astăzi reprezintă subramura cea mai importantă şi mai dinamică a industriei chimice. Utilizează produ-
sele obţinute de la prelucrarea petrolului: etilena, propilena, butadiena, hidrocarburi aromatice. Din acestea se
obţin: cauciuc sintetic, fire sintetice, mase plastice, solvenţi, detergenţi, coloranţi, medicamente, îngrăşăminte.
Dintre aceste produse vom trata doar detergenţii şi pesticidele, restul fiind tratate în cadrul celorlalte subcapitole.
5.1.2.4.1. Apele uzate rezultate de la producerea insecticidelor şi pesticidelor
Combaterea dăunătorilor cu ajutorul produselor chimice are drept scop împiedicarea şi să prevenirea
dezvoltării insectelor, a ciupercilor, a bacteriilor şi a virusurilor, care au influenţă dăunătoare asupra sănătăţii
omului şi asupra bunurilor sale. Produsele au următoarele denumiri: insecticide (distrug insectele), acaricide (dis-
trug acarienii), ovicide (distrug ouă de insecte), fungicide (distrug ciupercile), raticide (distrug şoarecii şi şobola-
nii), erbicide (distrug buruienele).
Toate aceste produse sunt formate dintr-o substanţă activă şi materiale de suport ( caolin, talc, ghips,
bentonită), emulgatori, muianţi, dizolvanţi, stabilizatori (cazeină, clei , gelatină, dextrină, răşini vegetale).
Din mulţimea de substanţe chimice organice de sinteză cu proprietăţi insecto-fungicide cele mei frec-
vent folosite sunt: hidrocarburile ciclice (H.C.H.), insecticidele dienice (clordan, aldrină, dieldrina etc.), esterii
fosforici (paratihon, malatihon etc.) .
În cadrul fiecărei clase există numeroase denumiri pentru produsele similare care se comercializează.
9
Raport anual cu privire la starea mediului în judeţul Bacău, Cap. III – 2005, A.P.M. Bacău;
10
În apele uzate de la fabricarea lacurilor şi vopselelor în afară de efluenţii coloraţi rezultaţi de la spălarea agregatelor şi am-
balajelor, se pun probleme datorită concentraţiilor foarte mari de fenol, formol, butanol, uleiuri etc., rezultate de la fabricarea
lianţilor. Deoarece acestea sunt substanţe utile şi toxice, ele trebuie să fie recuperate înainte de deversarea în canalizare.
396
Apele uzate de la fabricarea antidăunătorilor sunt acide şi conţin cantităţi însemnate de substanţe toxice
organice (alcool, compuşi fosforici, acetonă, parnitrofenol, paratihon etc.) şi anorganice (compuşi de sulf, clo-
ruri, carbonat de sodiu etc.)
Aceste substanţe toxice pot ajunge în apele de suprafaţă sau de adâncime prin antrenarea lor de către
precipitaţii şi apele de infiltraţie, absorbţia de către solurile supuse eroziunii şi antrenarea acestora în cursurile de
apă, aplicarea incorectă (prin prăfuire), sau pierderi de la fabricile producătoare.
Poluarea apelor de către aceste substanţe, reprezintă pericol întrucât afectează atât fauna piscicolă cât şi
oamenii. Pentru oameni, cele mai periculoase sunt insecticidele organo-fosforice, pe când pentru peşti sunt sub-
stanţele clorice. Intoxicaţiile mortale pentru oameni, datorită concentraţiilor mari sunt relativ rare, dar acumula-
rea treptată de doze subletale de substanţe insectofungicide în ţesuturile omului, datorită consumului de apă cu
un conţinut mic din aceste substanţe, poate produce intoxicaţii cronice.
În cazul faunei piscicole a apelor de suprafaţă, insecticidele clorurate provoacă deranjamente grave asu-
pra sistemului nervos central, care pot fi temporare dacă nu s-au atins concentraţiile letale.
Dintre municipiile reşedinţă de judeţ din Moldova, ca producător de insectofungicide
se remarcă Sofret S.A. Bacău şi S.C. Ciplecom S.A. Bacău. Conform A.R.P.M. Bacău, S.C.
Sofert S.A. reprezintă una din cele 8 zone critice sub aspectul poluării apelor subterane din
Regiunea 1 Nord-Est, întrucât afectarea cu sulfaţi, amoniac şi fosfor a pânzei freatice din pe-
rimetrul incintei ar putea conduce la afectarea calităţii pânzei freatice care are direcţia de cur-
gere spre râul Bistriţa.
În procesul de epurare al apelor uzate de la S.C. Sofert S.A. se foloseşte ca metodă de
tratare, descărcarea apelor uzate în bazine de diluţie. Apele folosite pentru diluţie sunt prele-
vate, cu ajutorul unor hidrofoare, din râul Bistriţa. După diluţie apele cu încărcătură chimică
ridicată, sunt returnate, prin canalizare, emisarului – râul Bistriţa (fotografia 5.13), de multe
ori, cu grave repercusiuni asupra calităţii apelor şi asupra faunei şi vegetaţiei.
Foto. 5.13 Ape uzate, după diluţie, de la S.C. Sofert S.A.
P. Vieru 2006
Conform A.P.M. şi S.G.A. Bacău în anul 2005 au fost făcute 36 recoltări de probe la
colectorul de ape uzate al S.C. Sofret S.A. Bacău. Din totalul probelor recoltate şi analizate
chimic, peste 60% au fost cu rezultate necorespunzătoare. Au fost înregistrate, frecvent, depă-
şiri ale C.M.A la indicatorii pH, CCO-Cr, CBO5, reziduu filtrat la 105°C, fenoli antrenabili cu
vapori de apă, cloruri, sulfiţi, cianuri totale, azot amoniacal, fosfor total (fosfaţi), Zn, TBT
triclorbenzen, 1,2-dicloretan, HCBD, PCBe, PCP, DCM, HCB.
5.1.2.4.2. Apele uzate rezultate de la fabricarea detergenţilor
Unele substanţe care conţin în molecule o grupare polară, diferită de gruparea carboxil, fixată la catena
unei hidrocarburi, manifestă proprietăţi analoage săpunurilor şi se numesc detergenţi.
În vopsitoria textilă se utilizează ca agenţi de udare şi emulgatori la pregătirea fibrelor pentru colorarea
sărurilor acizilor sulfooleic şi sulforicinoleic. Astfel de agenţi de spălare se numesc detergenţi. Denumirea lor
mai corectă ar fi de agenţi de activitate superficiali şi sunt de trei feluri: anionici, cationici şi neionici. În linii
397
mari procesul tehnologic are următoarele etape: alchilarea aromaticelor → sulfonarea alchil benzenului → neu-
tralizarea acidului alchilbenzen-sulfonic → separarea nesaponifiabilului → purificarea detergenţilor → evapora-
rea hidrocarburilor uşoare nereacţionate → distilarea → condiţionarea detergentului purificat → măcinarea→
pulverizarea→ cernerea şi ambalarea.
Primele patru procese sintetizează detergenţii. Din procesul tehnologic nu rezultă ape reziduale. Totuşi
spălarea agregatelor dă în mod constant ape puternic impurificate.
De la instalaţiile de purificare a detergenţilor, apele uzate nu provin de la procesul tehnologic, ci de la
spălarea instalaţiilor. Debitul total de ape uzate de la fabricarea detergenţilor este apreciat la circa 15m3/h, la o
producţie de 30 t/zi.
Influenţa detergenţilor este multiplă şi complexă, manifestându-se îndeosebi asupra aspectului şi propri-
etăţilor apei râului, faunei şi florei acestuia, tratabilităţii apei de alimentare a oraşelor şi eficienţei staţiilor de
epurare a apelor uzate.
În reşedinţele de judeţ ale Moldovei principalii producători de detergenţi sunt Super
Cleaner SRL Suceava, I.C.I.T. Fibresin SA Iaşi, Jiff Comp SRL Iaşi, Moldochim SA Iaşi,
Sanirom SRL Bacău. Capacitatea de producţie a acestor societăţi fiind mică şi cantităţile de
ape uzate rezultate în procesul de producţie sunt mici, ele fiind deversate în reţeaua de canali-
zare a orăşenească. Înainte de deversare, reducerea conţinutului de detergent din apele uzate
este obţinută prin coagularea chimică. Această metodă nu este totdeauna suficientă astfel încât
în reţeaua de canalizare ajung ape cu încărcătură chimică mare. Acolo unde canalizarea oră-
şenească prezintă defecţiuni (fisuri, dislocări, branşări ilegale etc.) se produc infiltraţii de ape
uzate în sol şi în pânza freatică. Spre exemplu societatea Jiff Comp SRL Iaşi deversează apele
uzate în reţeaua de canalizare din zona Sărărie (Iaşi). Datorită numeroaselor disfuncţionalităţi
ale canalizării din zona Sărărie (spre exemplu, pe distanţe mari lipseşte conducta, apele uzate
circulând prin „ mulajul” fostei conducte) frecvent au loc pierderi de ape uzate, cu efecte ne-
dorite asupra apelor fântânilor din zonă care au devenit nepotabile 11 .
5.1.2.5. Apele uzate rezultate de la industria de celuloză şi hârtie.

Celuloza se obţine în general din bumbac, lemn, stuf şi paie. Cea mai pură varietate de celuloză se obţi-
ne din bumbac prin egrenare (îndepărtarea seminţelor) şi apoi spălarea vatei din capsulele plantei de bumbac.
Această varietate este folosită aproape exclusiv în scopuri textile.
Procesul tehnologic de fabricare a celulozei presupune folosirea unor mari cantităţi de
apă, care îşi vor modifica substanţial proprietăţile. Astfel, apele rezultate de la producerea
pastei albe (mecanice) conţin cantităţi însemnate de fibre fine, ce dă apelor o coloraţie albă ce
se observă pe mari distanţe în emisar. Aceste fibre conduc la înfundarea branhiilor peştilor, la
înfundarea instalaţiilor de filtrare a apei, captată din râu în aval şi căptuşind albia râului cu un
strat de fibre provoacă dispariţia microfaunei şi microflorei din râu.
Apele uzate rezultate de la fabricarea pastei brune conţin, pe lângă fibre de celuloză şi substanţe organi-
ce extrase din lemn (vanilină, alcool etilic, metilic, acid acetic şi formic etc.)
În general apele ce provin din industria de fabricare a hârtiei şi celulozei au un conţinut mare de fibre de
celuloză care odată eliminate în emisar provoacă mari neplăceri folosinţelor din aval. Ele se depun pe maluri şi
pe fund în zonele liniştite ale apei, provocă distrugerea prin acoperire a microflorei şi microfaunei de fund. De
asemenea, provoacă înfundare sorburilor grătarelor şi sitelor, a filtrelor de nisip şi a conductelor şi a instalaţiilor
de răcire a apei. Totodată aceste ape au un pH mic fapt ce produce modificare reacţiei active a apei emisarului
creând neajunsuri folosinţelor din aval precum şi faunei şi florei acvatice.
Conţinutul ridicat în substanţe organice al acestor ape are ca efect scăderea rapidă a oxigenului dizolvat
în apă ( în aval de locul de deversare), iar la diluţii mici pot provoca apariţia unor procese de fermentare anaero-
bă cu consecinţe foarte neplăcute pentru folosinţele din aval.
Substanţele organice greu oxidabile (compuşi cu lignină), deşi nu conduc la un consum masiv de oxigen
imediat în aval de descărcare, încarcă emisarul pe distanţe foarte mari, având consecinţe negative asupra capaci-
tăţii de autoepurare a acestuia şi asupra caracteristicilor organoleptice ale apei.
Mineralizarea puternică a apelor provenite de la fabricarea celulozei şi hârtiei, densitatea şi vâscozitatea
acestora fac dificil amestecul cu apele emisarului. În râurile mari cu viteze mici de curgere şi în lacuri, apele uza-
11
În urma probelor de apă recoltate, de către specialişti ai Inspecţia Sanitară de Stat-Iaşi în anul 2005, din fântânile din zona
Sărărie, s-a constatat că un procent de 90 % dintre acestea conţin substanţe chimice peste limita admisă. Raport anual cu
privire la starea mediului în judeţul Iaşi, Cap. III – 2005, A.P.M. Iaşi
398
te au tendinţa de a forma pe fund straturi de apă puternic impurificată, în care oxigenul dizolvat lipseşte, iar mi-
croorganismele aerobe sunt înlocuite de microorganisme anaerobe de putrefacţie. Tronsoane întregi de râuri sunt
invadate de acestea iar gustul şi mirosul apei sunt alterate de produsele lor de descompunere. Creşterea minerali-
zării apei emisarului la diluţii mici face dificilă folosirea acestuia pentru alimentări cu apă potabilă şi industrială.
În reşedinţele de judeţ ale Moldovei principalii producători de celuloză sunt Ambro SA Suceava,
Petrocart SA Piatra Neamţ, Pergodur Internaţional SA Piatra Neamţ, Letea SA Bacău, Romhart SA Bacău.
Combinatul de celuloză Ambro SA Suceava, în ceea ce priveşte poluarea pânzei frea-
tice, poate fi menţionat ca o zonă cu risc mare de poluare. După reducerea activităţilor de pro-
ducţie cu aproximativ 75%, în perimetrul ocupat de combinat există încă surse de poluare a
apelor subterane. O parte din sursele de poluare au fost sistate în perioada 2000-2002, prin
lucrările realizate de SC AMBRO SA Suceava în conformitate cu prevederile programului
pentru conformare la gospodăria de păcură, la gospodăria de sulfat de aluminiu, la zonele de
depozitare de chimicale direct pe sol, la conductele cu pierderi de apă uzată etc. Poluarea apei
subterane din zonă persistă însă, datorită acumulării de poluanţi de-a lungul timpului şi a po-
sibilităţilor tehnice reduse de depoluare. De asemenea depozitele proprii de nămol organic şi
şlam mineral reprezintă încă surse de contaminare a solului şi apei subterane, datorită faptului
că nu sunt impermeabilizate şi amenajate corespunzător, deşi concentrarea prealabilă a şlamu-
lui mineral depozitat la halda AMBRO, prin dotarea unităţii cu un concentrator de nămol (din
anul 2001), a redus considerabil atât volumul, cât şi infiltraţiile lichide de poluanţi pe haldă.
Datorită vechimii şi a întreţinerii necorespunzătoare, aceste depozite reprezintă surse
de poluare şi pentru apele de suprafaţă. În anul 2004, dintr-un rezervor metalic cu volumul de
300 m3 al SC AMBRO SA Suceava s-a scurs leşie neagră – o cantitate de 150 m3 (cât se afla
în acel rezervor) – în interiorul halei, din care cca. 100 m3 s-au scurs în afara halei şi, prin in-
termediul canalizării pluviale, a ajuns în râul Suceava (fotografia 5.14). S-a produs poluarea
râului cu substanţe alcaline, organice, sulfuri şi sulfaţi. Debitul râului Suceava la ora produce-
rii evenimentului era de 8,75 m3/sec, la care s-a adăugat, pentru diminuarea efectelor poluării,
un debit suplimentar de 1,5 m3/sec din barajul mobil Mihoveni (situat în amonte şi administrat
de SGA Suceava). Deşi debitul de diluţie folosit ar fi trebuit să reducă poluarea, totuşi propa-
garea undei poluante cu rapiditate (datorită vitezei de curgere mari şi temperaturii mici a
apei), a produs afectarea semnificativă a ecosistemului acvatic al râului Suceava pe un seg-
ment de aproximativ 10 km.
Hala rezervoarelor LNS,în care s-a produs avaria Deversare leşie neagră în râul Suceava
Foto. 5.14 A.P.M. Suceava 2004
5.1.2.6. Apele uzate rezultate de la industria de prelucrare superioară a lemnului

Procesul de prelucrare a lemnului cuprinde două faze: prima fază se referă la tăierea şi
transportul arborilor din pădure, iar în a doua fază lemnul se prelucrează în produse semifa-
399
bricate şi finite. Produsul final al acestei industrii îl reprezintă cheresteaua, plăcile fibrolem-
noase (PFL), placajele şi plăcile din lemn aglomerat.
În cadrul procesului de prelucrare superioară a lemnului, poluarea apelor începe chi-
ar din momentul tăierii, curăţirii şi transportului materiei prime (arbori, stuf, deşeuri). Spre
exemplu: în primăvara anului 2004 în urma măsurătorilor efectuate (conform unui program
stabilit) de către lucrători ai S.G.A Vrancea asupra apelor râului Putna s-a constatat că apele
acestui râu au un conţinut mare de taninuri, CCO avea valori ridicate iar gradul de mineraliza-
re al râului era şi el ridicat. Investigaţiile ce au urmat au depistat un depozit de deşeuri lem-
noase ce a rezultat din exploatarea pădurii (în timpul iernii) în amonte de locul recoltării pro-
belor (fotografia 5.15). De aceea, Agenţiile de Protecţia Mediului (regionale sau judeţene)
impun condiţii speciale la eliberarea acordului de mediu societăţilor care au ca obiect de acti-
vitate exploatarea şi transportul arborilor.
Foto 5.15 Deşeuri din lemn depozitate direct în albia râului Putna
S.G.A. Vrancea – 2004

Industria de placaje, furnire, plăci aglomerate şi plăci fibro-lemnoase, folosite la fabricarea mobilei, va-
lorifică complet masa lemnoasă şi chiar unele subproduse (rumeguşul, lemne de dimensiuni mici, deşeuri).
Aceste produse pot fi obţinute prin trei procedee: umed, semiuscat şi uscat. Dintre aceste procedee cel
mai frecvent se foloseşte cel umed. Materia primă folosită pentru obţinerea placajelor şi a plăcilor fibrolemnoase
este lemnul de răşinoase şi cel de fag. Lemnul este aşchiat în tocătoare, iar aşchiile sunt depozitate în silozuri
speciale, de unde sunt introduse în defibratoare. Conţinutul de umiditate al aşchiilor de lemn este de mare impor-
tanţă. Astfel, dacă lemnul prelucrat conţine sub 45% apă, se adaugă cantitatea de apă necesară.După defibrare,
pasta obţinută este amestecată cu apă pentru a se obţine consistenţa necesară. Astfel, de la un conţinut de apă la
60% de ajunge la 95%.Pasta se introduce în instalaţiile de rafinare după atingerea unui anumit grad de rafinare,
cerut de tehnologia folosită. Apoi, pasta este tratată cu albumină de sânge şi parafină sau cu răşini
formaldehidice, după care este supusă deshidratării şi presării.
Apele uzate din această industrie conţin: substanţe organice provenite din masa lemnoasă, ca : suspen-
sii, soluţii coloidale şi substanţe dizolvate (acizi volatili, acizi nevolatili, mono şi polizaharide, precum şi hemi-
celuloze în proporţii variabile); la o fabrică de producţie de PFL de 125 t/zi cantitatea de substanţe organice di-
zolvate, evacuate în emisar este de 15-16 t/zi ceea ce echivalează cu cantitatea de ape uzate care provine de la un
oraş cu peste 200.000 locuitori; substanţe adăugate în cursul procesului de fabricaţie sub formă de suspensii şi
soluţii coloidale (albumină de sânge, emulsie de parafină, răşini fenolice) sau substanţe dizolvate (sulfat de alu-
miniu acid sulfuric, fenol provenit din răşinile fenolice).
Aceste ape sunt tulburi, colorate în galben brun, au un miros accentuat de lemn şi sunt acide. Suspensii-
le constau atât din fibre de lemn care sedimentează mai uşor, cât şi din suspensii fine mai greu decantabile.
Influenţa acestor ape uzate asupra emisarului se manifestă prin consumarea oxigenului dizolvat în apă
datorită aportului mare de substanţe organice.
În reşedinţele de judeţ ale Moldovei principalele societăţi cu activităţi de industrializa-
re a lemnului sunt: Forestbad SA Suceava, Moldoforest SA Iaşi, Ecozen SA Piatra Neamţ,
New Star SA Piatra Neamţ, Sef-Petroforest SA Piatra Neamţ, Silvex SA Piatra Neamţ, Atlas
400
SA Bacău, Diana Forest SA Bacău, Euro Forest SA Focşani, Magnum SA Focşani, Mopaf SA
Focşani, Cis LTD Galaţi.
La combinatul de valorificare a lemnului de la Suceava ca şi procedeu de preepurare a
apelor a fost adoptat procedeul de decantare cu coagulanţi, folosind sulfatul de aluminiu şi
silice activă. Însă aceste procedeu nu elimină în totalitate suspensiile, în special de natură or-
ganică, care ajung în cantităţi mari (300 mg/1) în apele râului Suceava 12 . La aproximativ 2 km
de locul de deversare se află canalul de derivaţie al apelor râului Suceava spre acumularea
Mihoveni. Curenţii formaţi în zona derivaţiei antrenează suspensiile spre canal, conducându-
le în final în acumularea Mihoveni unde se depun. Prin depunere, aceste suspensii colmatează
acumularea dar provoacă şi neajunsuri (înfundă grătarele, se depun pe conducte etc.) celor 3
prize de captare a apei industriale existente.
Încărcarea pronunţată cu suspensii şi substanţe organice a apelor uzate provenite de la
societatea Mopaf SA Focşani (produce P.A.L., P.F.L., M.D.E.F etc.) impune preepurarea îna-
inte de deversare în canalizarea orăşenească. Staţia de preepurare a fabricii reduce suspensiile
şi substanţele organice din apele uzate în proporţie de 30%, deci eficienţa staţiei este mică.
Din această cauză, frecvent, datorită depunerilor suspensiilor, se produce înfundarea/blocarea
reţelei de canalizare orăşenească, în care sunt deversate apele uzate. Totodată de la evacuarea
apelor uzate rezultă în medie circa 500 m3 nămol activ excedentar zilnic, care este depozitat în
curtea fabricii. Acest depozit nu este impermeabilizat şi nici drenat corespunzător, aşa încât
mustul de nămol, (cu un conţinut ridicat de furfurol, etanol, butanol, acid acetic, acid lactic şi
acid glicolic) ajunge pe sol şi în pânza freatică 13 .
5.1.2.7. Apele uzate rezultate din industria textilă.

Industria textilă include o serie de ramuri sau sectoare diferenţiate prin materia primă care se prelucrea-
ză, respectiv in şi cânepă, bumbac, lână, mătase naturală şi vegetală şi fibre chimice (sintetice).
Produsele textile se fabrică din fibre naturale (vegetale şi animale), artificiale şi sintetice. Principalele
fibre naturale care se folosesc la noi în ţară sunt bumbacul, inul şi cânepa. Substanţa de bază a fibrelor vegetale o
reprezintă celuloza, substanţă din clasa hidraţilor de carbon. Drept fire de origine animală se foloseşte lâna şi
mătasea naturală, ambele fiind de natură albuminoidă. Fibrele textile artificiale şi sintetice se obţin pe cale chi-
mică; cele artificiale se obţin din macropolimeri naturali (celuloză de lemn, stuf etc.), iar cele sintetice prin sinte-
za unor substanţe chimice.
Apele uzate provenite din industria textilă, datorită compoziţiei în resturi de fibră, coloranţi, substanţe
toxice, datorită cantităţii acestora, fac parte din categoria apelor uzate industriale care pun probleme deosebite la
evacuare în cursurile de apă.
5.1.2.7.1. Apele uzate ce provin din industria prelucrării fibrelor vegetale.
Acest sector al industriei textile are ca obiect de activitate industrializarea plantelor textile, bumbac, in,
cânepă.
Fazele tehnologice de prelucrare a bumbacului sunt egrenarea, pregătire firelor în filaturi, ţeserea şi în
final finisarea. Pe tot parcursul acestui proces tehnologic (care în general este uscat) ape uzate provin doar din
faza de finisare care se desfăşoară pe următoarele etape: albirea, mercerizarea, vopsirea, imprimarea şi apretarea.
Apele uzate provenite din procesul de fierbere şi albire sunt în general uşor colorate în galben, sunt al-
caline (pH 8,9-9), au o încărcare mare de substanţe organice exprimată în CBO5 (de 500-1000 mg/l), conţin clo-
ruri, sulfaţi şi sunt urât mirositoare.
Apele uzate de la procesul de mercerizare au alcalinitate crescută (pH 11-12), coloraţie slab brună, mi-
ros puternic, încărcare mică cu substanţe organice şi conţinut de substanţe toxice de tipul crezolilor, datorită mu-
iantului folosit.
Conţinutul în impurităţi al apelor ce provin de la vopsitorie şi apretare conţin cantităţi mai mici de im-
purităţi, dar au o culoare brună-cenuşie, miros greu, pot conţine hidrogen sulfurat, detergenţi crom, naftoli .
Descărcarea în emisari a apelor uzate neepurate provenite de la secţiile de finisaj, provoacă, ţinând sea-
ma de caracteristicile lor calitative, efecte negative asupra regimului normal al emisarilor. Evacuarea apelor uza-
te cu conţinut mare de substanţe organice produce în primul rând consumul rapid al oxigenului dizolvat în apă,
cu toate consecinţele negative cunoscute.
12
Raport anual cu privire la starea mediului în judeţul Suceava, Cap. III – 2005, A.P.M. Suceava
13
S.C. Mopaf SA Focşani - Memoriu tehnic pentru obţinerea autorizaţiei integrate de mediu, Arhiva A.P.M. Vrancea;
401
Din cauza sedimentării suspensiilor conţinute în apele uzate, în zonele descărcării se produce cu timpul
putrezirea acestora, fenomen însoţit de degajare de hidrogen sulfurat, ceea ce creează o puternică impurificare a
emisarului.
Totodată datorită evacuării unor cantităţi importante de coloranţi, autoepurarea este mult îngreunată atât
prin colorarea apei care deranjează procesul de fotosinteză, cât şi prin acţiunea inhibitore directă a acestor colo-
ranţi.
Colorarea apelor emisarilor din cauza apelor uzate provenite de la vopsitorii produce schimbarea rapor-
turilor de luminozitate din apă. Apele colorate în roşu produc o accelerare a înmulţirii fitoplanctonului, pe când
cele colorate în albastru au efectul opus. De asemenea unele culori se imprimă în carnea peştilor făcând-o de
neutilizat.
Efecte distructive asupra proprietăţilor emisarului o au şi apele uzate cu aciditate sau alcalinitate mare.
Apele uzate de la secţiile de finisaj pot provoca de asemenea creşterea sensibilă a gradului de mineralizare al
apei râului datorită concentraţiilor crescute de cloruri şi sulfaţi evacuate în aceste ape. Acest fapt poate împieta
utilizarea în bune condiţii a apelor pentru irigat.
În cazul foarte frecvent în care emisarii acestor ape uzate, sunt reţelele de canalizare orăşeneşti, efectele
negative ce pot apărea ca urmare a descărcării apelor neepurate sunt următoarele:
- pericolul de înfundare al canalelor, datorită resturilor de fibră, grăsimilor şi altor suspensii grele;
- periclitarea personalului de exploatare al canalizării, datorită substanţelor toxice nocive conţinute;
- inhibarea proceselor biologice de epurare în staţiile de epurare orăşeneşti, datorită prezenţei în apele
uzate peste limitele admise, a unor substanţe toxice inhibitoare ( crom, cupru ).
În sectorul in-cânepă prima fază a procesului tehnologic este prelucrarea primară a tulpinilor de in şi
cânepă, cu scopul producerii fibrelor liberiene, operaţie care se desfăşoară în cadrul topitoriilor.
A doua fază a acestui proces o reprezintă prelucrarea fibrelor liberiene obţinute prin topire, în filaturi,
ţesătorii şi finisaje. În cadrul procesului tehnologic de transformare a inului şi a cânepii în pânză sau alte materii
prime pentru diferite industrii, apele uzate rezultă de la secţia de topire, de înmuiere, de aburire, spălare, stoarce-
re şi de colorare.
Aceste ape au un miros specific foarte pronunţat, sunt acide şi prezintă o încărcare mare cu substanţe
organice. Concentraţia materiei în suspensie este relativ redusă, spre deosebire de rezidiul fix care este ridicat.
De asemenea aceste ape conţin, în cantităţi relativ ridicate, calciu, potasiu, azot, sodiu, magneziu, fosfor
ceea ce le conferă valoarea de îngrăşământ. La finisajele de in şi cânepă caracteristicile apelor uzate sunt asemă-
nătoare cu cele ale apelor ce provin de la secţia de prelucrare.
Descărcarea în emisar a apelor ce provin de la topirea inului şi a cânepii poate provoca efecte negative
în primul rând asupra regimului de oxigen al emisarilor şi acesta datorită încărcării cu cantităţi ridicate de sub-
stanţe organice a apelor uzate. Aceste substanţe provoacă o scădere bruscă a cantităţii de oxigen dizolvată în apă,
deoarece este folosit pentru dizolvarea substanţelor organice deversate. Lipsa de oxigen conduce la dereglări în
dezvoltarea normală a microflorei şi microfaunei emisarului.
Datorită mirosului specific al apelor uzate, evacuarea lor în emisar conduce la înrăutăţirea calităţilor
organoleptice ale apei acestora; aceleaşi neajunsuri le produc şi fenomenele de putrezire a compuşilor de natură
organică conţinuţi în apele uzate.
În zona evacuării apelor uzate se formează depozite de sedimente care fermentează şi care produc o
impurificare locală puternică.
În aval de punctul de evacuare se constată apariţia unor colonii de ciuperci specifice apelor deversate,
murdărite organic. Acest lucru produce o scădere drastică a oxigenului dizolvat în apă.
În reşedinţele de judeţ ale Moldovei principalele societăţi cu activităţi în industria pre-
lucrării fibrelor vegetale sunt Firmelbo SA Botoşani, Lonfil SA Botoşani, I.C.I.T. Fibresin SA
Iaşi, Iasitex SA Iaşi, Textila SA Iaşi, Vastex SA Vaslui, Galfirtex SA Galaţi, S.F. Tex.
Iniţial, aceste centre de producţie au fost amplasate în afara centrelor populate, deoare-
ce evacuarea apelor uzate provenite din procesele de finisare şi de vopsire trebuia să fie reali-
zată în marea majoritate a cazurilor în cursurile de apă. Pentru aerare şi răcire rapidă şi efici-
entă, apele uzate erau transportate spre emisar gravitaţional prin intermediul unor canale des-
coperite. După 1990, în lipsa unei sistematizări teritoriale, bine gândite, cartierele de locuinţe
au ocupat treptat zone industriale în care încă se desfăşurau activităţi din industria textilă. Noii
locatari erau deranjaţi de emisiile poluante (vapori de apă, mirosuri, zgomote) provenite de la
canalele de transport ape uzate. Aşa încât s-a impus fie schimbarea sistemului de transport cu
canale ovoide pozate în subteran, fie schimbarea tehnologiei de epurare. Prima soluţie, fiind
mai simplă şi mai ieftină, a fost aplicată de majoritatea societăţilor. Fiind închise, cu pantă
mai mică, noile sisteme de transport nu reuşesc să realizeze aerarea şi răcirea apelor uzate.
402
Astfel, în emisar au început să ajungă ape uzate cu temperaturi ridicate, acide, cu conţinutul
ridicat în substanţe organice. Pe de altă parte, fiind acoperite, accesul pentru întreţinerea cana-
lelor de evacuare a apelor uzate este dificil. Acest lucru favorizează depunerea de sedimente,
care prin acumulare ajung să blocheze tranzitul apelor prin canale, provocând revărsarea lor.
Spre exemplu în Botoşani societatea Firmelbo SA este amplasată pe Calea Naţională 32 în
fosta zonă industrială. Iniţial traseul conductelor de evacuare al apelor uzate spre emisar, pâ-
râul Dresleuca, traversa zone care aparţineau unor societăţi cu profil industrial. În anul 2000
aproximativ 65% din aceste terenuri au fost ocupate cu ansambluri de locuinţe 14 . Amenajarea
ansamblurilor de locuinţe a fost făcută şi cu străzi şi trotuare subtraversate de conductele de
evacuare ape uzate. Făcute în grabă, fără armăturile necesare, aceste subtraversări s-au surpat
(fotografia 5.16) provocând evacuări de ape uzate în perimetrul zonelor locuite. Situaţii ase-
mănătoare se regăsesc la Vastex SA Vaslui care deversează apele uzate în albia părăsită a râu-
lui Bârlad dar şi la S.F. Tex SA Galaţi care deversează apele uzate în Dunăre.
Foto. 5.16 Surparea străzii Griviţa în zona subtraversării conductelor de evacuare
ape uzate provenite de la societatea Firmelbo SA - Botoşani
P. Vieru 2006
5.1.2.7.2. Apele uzate provenite din industria prelucrării fibrelor animale.
Industria lânii este ramura legată de o ocupaţie străveche - păstoritul - care a asigurat materia primă pen-
tru o gamă largă de produse casnice. De fapt, se mai păstrează obiceiul în mediul rural ca unele piese vestimenta-
re (iţari, cămăşi) sau de uz gospodăresc (cuverturi, covoare, cergi), sa fie lucrate în casa, cu mult simţ artistic.
Materia primă o reprezintă în primul rând lâna fină şi semifină obţinută de la oile merinos. În ultimii ani se folo-
seşte tot mai mult amestecul cu fire sintetice, obţinându-se produse de calitate.
Lâna care se livrează fabricilor pentru a fi prelucrată este mai mult sau mai puţin murdară; ea conţine
(pe lângă fibrele de lână) şi o serie de adaosuri naturale precum: grăsimea de lână, sudoarea şi diverse impurităţi
(nisip, bălegar, scaieţi, praf).
În fabrici lâna este supusă operaţiilor de sortare, după care se trimite la scuturare şi apoi la spălare.
Această operaţie tehnologică se desfăşoară doar automat, în cinci etape, cinci bazine şi se foloseşte o cantitate
mare de substanţe chimice cu rol de degresare, descâlcire, curăţire, întindere, finisare. Apele uzate se formează în
procesul de spălare a lânii prin evacuarea flotei epuizate din bazinele de spălare; în medie se evacuează 35-
45m3/t lână spălată. Cele mai impurificate sunt apele ce provin de la spălare lânii fine şi semifine.
În general aceste ape sunt tulburi, uşor putrescibile, alcaline cu pH-ul variind între 9 şi 11,5. Conţinutul
în grăsime ajunge până la 18-30 g/l la apele de la spălarea lânii fine. Consumul biochimic de oxigen al acestor
ape este extrem de mare, putând varia între 1.000-15.000 mg/l. În apele de la spălarea lânii apar de asemenea
cantităţi ridicate de suspensii, fibre de lână precum şi bacterii.
Un mare pericol îl reprezintă sporii antraxului, care au o rezistenţă foarte mare la acţiunea agenţilor fi-
zici şi chimici de spălare şi curăţire.
14
S.C. Urban Proiect Bucureşti - Planul Urbanistic General al Municipiului Botoşani, anexa IV (Probleme de mediu),
2002
403
Deversarea acestor ape uzate în emisari şi mai ales în cei cu debite mici are drept rezultat scăderea brus-
că şi accentuată a conţinutului de oxigen dizolvat din apă. Calităţile organoleptice ale apei emisarilor sunt puter-
nic influenţate din cauza mirosului specific, a coloraţiei apelor uzate şi a fibrelor mărunte de lână, apa devenind
uneori cu totul improprie oricărei folosinţe. De asemenea, aceste ape pot produce spumă mai ales în zonele unor
construcţii hidrotehnice, ca deversoare, stăvilare. Datorită încărcării mari cu bacterii, apele uzate de la spălarea
lânii, contribuie şi la creşterea potenţialului bacterian al emisarilor.
În ultimii ani, datorită managementului defectuos, al concurenţei dar şi din cauza teh-
nologiei învechite, multe din fabricile care aveau ca profil prelucrarea fibrei animale, au dat
faliment. La nivelul anului 2005 în municipiile reşedinţă de judeţ ale Moldovei centre de pre-
lucrare a lânii mai erau la Bacău, S.C. Wooltop SA şi la Galaţi, S.C. Comppil VSC SA. Con-
form autorizaţiilor integrate de mediu, eliberate de A.P.M. Bacău (anul 2000) şi Galaţi (anul
1999), apele care sunt deversate în emisari (Bistriţa şi Dunărea) nu depăşesc C.M.A. 15 . To-
tuşi, datorită riscului major de poluare pe care îl prezintă, aceste societăţi sunt monitorizate şi
verificate frecvent de lucrători ai A.P.M., S.G.A. şi G.M. de la nivelul judeţului unde îşi des-
făşoară activitatea.
5.1.2.8. Apele uzate din industria pielăriei

Prelucrarea chimică a pieilor şi a blănurilor este o sursă importantă de poluare a mediului, în special
prin apele uzate, datorită diversităţii mari a produselor chimice folosite în tehnologiile de prelucrare (săruri,
acizi, baze, coloranţi, produse de ungere, produse de degresare), dar şi datorită eliminării din pielea brută, în tim-
pul prelucrării, a unor compuşi organici, într-o proporţie apreciabilă (din pielea brută se regăseşte numai 60 %, în
produsul finit).
Cantitatea de ape reziduale de la tăbăcarii este mare, dacă se are în vedere că pentru obţinerea unei tone
de piele finite se consumă, în medie, 70 m3 de apă. Concentrarea producţiei în tăbăcarii de mare capacitate, im-
plică probleme deosebite de protecţia mediului, având în vedere că practic toate operaţiile din tehnologiile de
prelucrare a pieilor şi a blănurilor sunt surse de poluare.
Deoarece, majoritatea operaţiilor au loc în mediu apos, apele uzate sunt principala sursă de poluare ge-
nerată de tăbăcării. Aceste ape au o încărcătură chimică complexă, formată din proteinele şi grăsimile provenite
din pielea brută şi din excesul de substanţe chimice utilizate în diferitele faze ale prelucrării. Alături de substan-
ţele solubile, apele conţin însă şi reziduuri solide, care rezultă de la o serie de operaţii cum ca: depărarea,
decarnarea, şpăltuirea, egalizarea.
Substanţele poluante din apele reziduale de la prelucrarea umedă a pieilor şi a blănurilor sunt caracteris-
tice fiecărei operaţii a procesului tehnologic, natura chimică şi concentraţia acestora în efluenţii respectivi fiind
cunoscute sau determinabile experimental.
Poluanţii rezultaţi la tăbăcarii depind de operaţiile aplicate asupra pieilor, pentru obţinerea unui anumit
sortiment de piele.
Prin cenuşărire, pielea este pregătită pentru tăbăcire, prin parcurgerea următoarelor operaţii:
- înmuierea, constă în absorbţia apei de către pielea deshidratată în perioada de conservare. Apele rezul-
tate de la aceasta operaţie conţin: sare, carbonat de sodiu, naftalină, emulgatori, proteine solubile, ser sanguin şi
impurităţi solide, prezente pe pielea brută;
- depărarea-calcificarea, constă în eliminarea părului şi a epidermei, urmată de o defibrare a pieilor în
mediu bazic. Apele rezultate conţin: var hidratat, sulfură de sodiu, hidrosul-fură de sodiu, cheratine;
Datorită conţinutului ridicat de materii organice, albumine, săruri de nutriţie, apele de la tăbăcării con-
stituie baza nutritivă pentru bacteriile ce se găsesc în apele uzate şi în consecinţă favorizează dezvoltarea acesto-
ra. Substanţele toxice (hidrogen sulfurat, sulfură de sodiu, compuşi de crom ) deversate în emisari provoacă o
masivă impurificare a acestora. În cazul emisarilor mici, deversarea apelor uzate de la tăbăcării poate duce la
degradarea completă a acestora şi la transformarea lor în canale insalubre şi urât mirositoare.
Datorită conţinutului mare de substanţe organice şi grăsimi se formează spumă şi o peliculă continuă la
suprafaţa apei emisarului, care împiedică reaerarea, încetinind procesul de autoepurare.
Prin acţiunea reciprocă a apelor uzate se produce în emisar o intensă floculare a materiilor coloidale şi
formarea unui nămol abundent.
Acţiunea acizilor tanici din apele uzate asupra sărurilor de fier din apă conduce la formarea de cerneluri,
care dau apelor râului o culoare neagră. Colorarea apelor se mai poate produce şi prin transformarea sulfurii de
sodiu din apele uzate de la cenuşărit în sulfură neagră de fier, prin contactul cu apele râului conţinând săruri de
fier.
15
S.C. Wooltop SA - Memoriu tehnic pentru obţinerea autorizaţiei integrate de mediu, Arhiva A.P.M. Bacău;
S.C. Comppil VSC SA - Memoriu tehnic pentru obţinerea autorizaţiei integrate de mediu, Arhiva A.P.M. Galaţi;
404
Deversarea de ape uzate provenite de la tăbăcării, neepurate sau insuficient epurate, afectează în general
toate folosinţele râului, respectiv alimentările cu apă potabilă şi industrială (prin colmatarea şi infestarea captări-
lor), piscicultura (prin înrăutăţire condiţiilor vieţii acvatice), precum şi folosirea anumitor zone pentru agrement
prin alterarea calităţilor fizice şi organoleptice ale apei. De asemenea, aceste ape uzate pot exercita influenţe ne-
gative asupra construcţiilor hidrotehnice.
Apele uzate de la industriile ce au ca materie primă pielea (în prealabil prelucrată) se aseamănă în gene-
ral cu apele uzate ce provin de la tăbăcării.
Industria încălţămintei foloseşte pielea naturală şi înlocuitorii de tip piele, având uni-
tăţi concentrate la Suceava, Bacău, Botoşani, Galaţi.
În reşedinţele de judeţ ale Moldovei industria marochinăriei produce mănuşi, serviete,
poşete, valize, ambalaje de protejare a unor articole tehnice şi medicale în centrele de produc-
ţie ale următoarelor societăţi Tehnostar SA Botoşani, Ascendo SA Botoşani, Socom Elegant
Stil Piatra Neamţ, Pifra SA Bacău, Pielo S.C.A. Unirea Galaţi, Lux Conf SA Focşani.
Secţia de tăbăcărie a firmei Pielo S.C.A. Unirea din Galaţi deversează de mai mulţi ani
tone de substanţe chimice periculoase direct în apele Dunării, fapt pentru care a fost amendată
de mai multe ori de comisarii Gărzii de Mediu Galaţi. Considerată una dintre cele mai mari
unităţi de profil din ţară din, S.C. Unirea a fost cumpărată în anul 1999 de un om de afaceri
local, care, o dată cu fabrica, a preluat şi staţia de epurare a apelor reziduale. Pentru că nu a
investit nici un leu, starea staţiei de epurare s-a degradat în continuu. În consecinţă, toate ape-
le care rezultă de la tăbăcirea şi vopsirea pieilor crude nu mai trec prin staţie, ci sunt deversate
direct în Dunăre. În apropiere de locul de deversare, conducta este echipată cu două cămine de
curăţare. În timpul inundaţiilor din 2005, vana dintre Dunăre şi cămine a fost defectă şi când
au crescut apele Dunării au refulat pe conductă şi au ieşit în curţile oamenilor cu substanţe
chimice cu tot.
În zona oraşului Suceava s-a dezvoltat în ultimii 20 de ani o mică industrie locală, re-
prezentată prin circa 45 ateliere de tăbăcărie-cojocărie 16 . În goana lor după un profit cât mai
mare, aceste asociaţii familiale ignoră complet regulile de protecţie sanitară şi medicină pre-
ventivă, de protecţia muncii, mai ales cele referitoare la protecţia mediului înconjurător. Ast-
fel, deşeurile provenite din activitatea lor reprezentate în special din resturi de hipodermă,
sunt aruncate la marginea pădurilor Dumbrăveni, Ipoteşti, Lisaura, Plopeni, Salcea sau la plat-
forma de gunoi a oraşului. Din aceste locuri resturile sunt consumate de animale, astfel se răs-
pândesc numeroase boli. Deversarea de soluţii reziduale cu conţinut crescut de ioni de crom,
soluţii cu concentraţii crescute de acizi cu vopselele, lacurile şi anilinele folosite la finisarea
pieilor este făcută în apele pârâurilor Şcheia, Târgului, Mitocu, Bogdana, Dragomirna şi Mo-
rii. Toate aceste deversări se petrec în cursul nopţii astfel încât nu poate fi tras nimeni la răs-
pundere pentru poluarea apelor râurilor.
5.1.2.9. Apele uzate din industria alimentară

Industria alimentară cuprinde fabricile a căror producţie principală sunt produsele comestibile pentru
consumul uman sau cel animal.
În general procesele tehnologice pentru fabricarea produselor alimentare constau din următoarele faze:
spălarea materiei prime, îndepărtarea părţilor necomestibile, prepararea produselor propriu zise şi ambalarea
produsului finit.
Apele uzate provenite din industria alimentară constau în ape de transport şi de spălare , ape tehnologi-
ce, ape de condens sau ape de răcire, ape de la spălarea duşumelelor şi a utilajelor, de la drenarea produselor, de
la scurgeri prin preaplinul rezervoarelor. Se mai evacuează cantităţi importante de reziduuri solide care cuprind
resturi de materie primă, produse finite stricate, părţi neutilizabile ale produselor.
5.1.2.9.1. Apele uzate din industria cărnii
Apele uzate din industria cărnii ce provin de la ţarcuri de vite şi grajduri conţin excremente animale,
material fibros, furaje şi nisip.
Apele uzate de la abatoare rezultă în urma următoarelor procese tehnologice: înjunghierea şi sângerarea
pe pardoseala de sacrificare, jupuirea de piei şi de blană a vitelor, a viţeilor şi a oilor, opărirea porcilor şi răzuirea
16
Conform datelor statistice ale Camerei de Comerţ şi Industrie (CCI) Suceava
405
părului, scoaterea măruntaielor, curăţirea, spălarea uscarea şi atârnarea pentru răcire, sărarea pieilor şi păstrarea
lor până ce sunt trimise la tăbăcării sau blănării, separarea grăsimilor necomestibile şi a îngrăşămintelor.
La combinatele de carne, sacrificarea se face mai atent, cu recuperarea sângelui şi a altor produşi solu-
bili. Sângele este coagulat şi uscat pentru a fi folosit în scopuri comestibile sau necomestibile.
Procesul tehnologic se desfăşoară la fel ca în abatoare, cu deosebirea că o mare parte din carne este pre-
parată prin fierbere, prăjire, afumare, uscare, sărare şi conservare. La unele fabrici se produc săpunuri şi îngră-
şăminte din grăsimi necomestibile şi căzături, sau aceste din urmă se expediază împreună cu seul, pieile, lâna,
părul de porc şi cleiul brut, la secţii anexe sau de specialitate.
La abatoarele mici aceste activităţi se desfăşoară 2-3 zile pe săptămână, iar valorificarea produselor nu
se face în totalitate.
Cantitatea de ape uzate variază în limite foarte largi, după numărul de animale tăiate, mărimea abatoru-
lui sau a combinatului, modul de lucru, gradul de tehnicitate, tipul animalului sacrificat.
Se consideră că la fiecare tăiere se poate consuma 0,2-3 m3 apă; media la un raport normal între anima-
lele mari şi mici este de 1 m3 pe animal, din care 0,5 m3 la tăierea propriu-zisă şi 0,5 m3 pentru spălări .
Apele uzate de la abatoare conţin fragmente de carne, sânge, grăsime. Cantitatea de resturi şi raporturi-
le între ele este foarte variată şi depinde de felul animalelor tăiate şi de felul de îngrăşare. Sângele de vită şi de
miel nu se foloseşte pentru hrana animalelor şi de aceea ajunge în reţeaua de canalizare sau se valorifică ca furaj.
Compoziţia apelor uzate este asemănătoare cu cea a apelor menajere, însă sunt mult mai concentrate şi
conţin aproape numai substanţe organice atât în suspensie cât şi în soluţie.
Prin studierea apelor uzate la un abator din Bacău s-au stabilit următoarele caracteristici ale acestora:
temperatura 20-350C, pH = 6-7,5, CBO5 = 650-4500 mg/l, oxidabilitatea la KMnO4: 1250-5000 mg/l, reziduu
total : 1250-9600 mg/l, grăsimi130-1700 mg/l şi hidrogen sulfurat 0-20 mg/l.
Apele uzate cu conţinut mare de substanţe organice ce provin de la abatoare au tendinţa de a intra repe-
de în fermentaţie anaerobă. Deversarea în emisar a acestor ape neepurate au ca efect consumarea rapidă a oxige-
nului dizolvat. Aceasta are o consecinţă nefastă asupra florei şi faunei acvatice din bazinele naturale de apă, asu-
pra aspectului apei şi asupra folosirii ulterioare a acestuia.
Descompunerea substanţelor organice este însoţită de apariţia unor mirosuri foarte neplăcute, intolerabi-
le din punct de vedere igienico-sanitar. În plus aceste ape sunt în general încărcate cu microbi patogeni. Aceşti
microbi patogeni constituie un pericol evident şi fac inutilizabilă apa în aval.
În zona reşedinţelor de judeţ din Moldova, predomină abatoarele mici, marile combinate fiind desfiinţa-
te treptat datorită nerentabilităţii şi a lipsei materiei prime. Totuşi unităţile de profil care încă îşi desfăşoară acti-
vitatea, pentru a deveni rentabile, au recurs la completarea procesului tehnologic de valorificare a cărnii, astfel
încât au aspectul fostelor mari combinate. Această asemănare nu se referă (din păcate) doar la activităţile desfă-
şurate, ci şi la cantităţile şi caracteristicile apelor uzate deversate în reţelele de canalizare sau direct în cursurile
de apă naturale.
Cei mai mari deversori de ape uzate sunt: în Botoşani Agrocarn Company S.A, Ancal
SRL, Comdal SRL, Emanuel Com SRL Răchiţi, Mary-Com SRL; în Suceava Aliment Prod
Carn SRL, Carpatis SRL, Facos SA, Prodcarnsuin SRL; în Iaşi Agricola Internaţional SA; în
Piatra Neamţ Dustim Prod SRL,; în Vaslui Avicom SA, Vascar SA; în Bacău Agricola Inter-
naţional SA, Alimenta SA, Europrod SA; în Galaţi Albo Meat SRL, Saltempo SRL, Top Fish
Food SA; în Focşani Comind Thomas SRL. Conform A.R.P.M. Bacău şi Galaţi jumătate din-
tre acestea nu sunt autorizate sanitar-veterinar, iar cele care sunt autorizate funcţionează cu
aviz temporar. Anual aceste societăţi primesc aprobare din partea S.G.A şi A.P.M. pentru de-
versarea unor cantităţi de apă uzată. Frecvent aceste cote, aprobate, sunt depăşite. În tabelul
5.2. sunt redate depăşiri de C.M.A. la indicatori de calitate ale apelor uzate deversate de prin-
cipalii producători din industria cărnii din municipiile reşedinţă de judeţ ale Moldovei 17 .
Tab. 5.5 Valorile medii al indicatorilor de calitate din apele uzate provenite din industria cărnii
Indicatori C.M.A Valoare indicator

Nr. Sure poluante Cursul de apă
Specifici mg/dm3 mg/dm3
CBO5 10 17,9
Suspensii 2500 3500
Agrocarn Company S.A
1 Sitna Reziduu fix 807 1569
Botoşani
Cloruri 400 580
Amoniac 0,7 1,6
17
conform A.R.P.M. Bacău şi Galaţi
406
CBO5 10 22,6
Suspensii 2500 3600
Facos SA
2 Suceava Reziduu fix 807 858
Suceva
Cloruri 400 630
Amoniac 0,7 1,7
CBO5 10 14,5
Suspensii 2500 3380
Avicom SA
3 Dela Reziduu fix 807 900
Vaslui
Cloruri 400 512
Amoniac 0,7 1,9
CBO5 10 16
Suspensii 2500 3000
Agricola Internaţional SA
4 Bistriţa Reziduu fix 807 1000
Bacău
Cloruri 400 720
Amoniac 0,7 2
CBO5 10 13,2
Dunăre Suspensii 2500 2001
Top Fish Food SA
5 Reziduu fix 807 1200
Galaţi
Cloruri 400 600
Amoniac 0,7 1,6
Pe lângă cantităţile de apă uzată evacuate, aceste societăţi depozitează neautorizat, pe

malul apelor, cantităţi imense de carcase şi cadavre de animale. Spre exemplu în anul 2006,
aproape 25 de tone de resturi de animale au fost depozitate pe malul râului Suceava. Deşeurile
care au fost depozitate pe un segment de albie situat între comunele Costana şi Mihoveni, pre-
zentau un mare risc de poluare al apelor râului Suceava, mai ales că la aproximativ 2 km în
aval se află derivaţia Mihoveni. Autorităţile locale curăţă permanent zona şi chiar au instituit
un sistem de supraveghere, cu toate acestea depozitările continuă să aibă loc.
O problemă frecventă a micilor procesatori din industria cărnii o reprezintă lipsa insta-
laţiilor de recuperare a sângelui, a grătarelor şi sitelor pentru a reţinerea gunoiului din stomac
şi intestine, a suspensiilor grosiere provenite de la spălarea utilajelor şi a pardoselilor, a păru-
lui şi nămolurilor. Astfel, deşi deversate în cantităţi mici, apele uzate şi deşeurile de la micile
întreprinderi devin foarte nocive pentru emisari. Spre exemplu, în zonele cu stufăriş din coada
acumulării Dragomirna 18 , sunt depozitate frecvent pungi ce conţin pene, oase, organe ale ani-
malelor sacrificate (fotografia 5.17).
Foto. 5.17 Zona de depozitare – neamenajată - din coada acumulării Dragomirna
A.P.M. Suceava 2006
18
Acumularea Dragomirna este o sursă de alimentare cu apă potabilă a municipiului Suceava.
407
Fiind cunoscută ca zonă cu risc major de poluare, deşeurile sunt preluate cu regularita-
te de lucrători ai A.C.E.T. Suceava 19 .
5.1.2.9.2. Apele uzate rezultate din industria prelucrării laptelui.
Aproape fiecare oraş dispune de una sau mai multe întreprinderi care colectează şi prelucrează laptele.
Operaţiile posibile de prelucrare a laptelui sunt foarte numeroase şi ceea ce este rău este faptul că într-o
aceiaşi întreprindere nu se realizează toate operaţiile de valorificarea a laptelui.
La centrele de recepţie laptele se colectează în bidoane de unde este descărcat într-un rezervor pentru
cântărire şi de aici în autocisterne pentru transport la staţiile de prelucrare.
După prealabila decantare şi filtrare, o parte din lapte este pasteurizat, în vederea sterilizării, după care
este ambalat pentru distribuţie sau este prelucrat în alte produse.
În operaţiile de prelucrare a laptelui şi a produselor derivate apa este folosită pentru spălarea recipiente-
lor, a instalaţiilor şi a încăperilor, pentru spălarea untului şi a brânzei, cum şi pentru răcirea produselor şi a
schimbătoarelor de căldură de la instalaţiile frigorifice sau de la cele de evaporare. Impurificarea are loc în cursul
operaţiilor de spălare, din care apa antrenează lapte sau derivaţi ai acestuia.
Componenţii principali ai laptelui sau ai derivaţilor acestuia sunt grăsimile, proteinele, hidraţii de car-
bon. La 1 kg de grăsimi, proteine sau hidraţi de carbon corespunde un consum biochimic de oxigen de aproxima-
tiv 0,90-11% .
Volumul apelor uzate şi cantităţile de impurităţi evacuate variază în limite foarte largi de la o întreprin-
dere la alta în funcţie de gradul de prelucrare a laptelui, modul de gospodărire a apei şi de conducere a proceselor
tehnologice. Cele mai mari volume de apă uzată rezultă de la instalaţiile unde se fabrică unt şi brânzeturi.
Pentru S.C. Montana S.A. Piatra Neamţ, care prelucrează zilnic 15.000 l lapte s-a constatat un consum
mediu de apă de 7-10 m3 la 1.000 l lapte, şi o evacuare de impurităţi organice de 100-250 kg/zi.
Pe lângă componenţii organici permanenţi, în apele de la prelucrarea laptelui sunt prezente şi principale-
le elemente nutritive, azot, fosfor, potasiu .
Conţinând în proporţii echilibrate substanţe uşor asimilate de microorganisme, apele uzate de
la prelucrarea laptelui afectează negativ calitatea apelor de suprafaţă în care sunt evacuate, prin consumarea ra-
pidă a oxigenului dizolvat. La rapoarte nefavorabile de diluare acest fenomen este însoţit, de degajarea de miro-
suri neplăcute şi de înrăutăţirea aspectului cursului de apă.
Conform statisticilor Ministerului Alimentaţiei şi Agriculturii, fiecărui oraş al Româ-
niei îi corespunde în medie trei unităţi de procesare a laptelui. În reşedinţele de judeţ ale Mol-
dovei societăţile mai mari, care au ca profil de activitate prelucrarea laptelui sunt: Lacto
Solomonescu SA Botoşani, Bucovina SA Suceava, Prodincom SA Suceava, Lactis SA Iaşi,
Montana S.A. Piatra Neamţ, Agribac SA Bacău, Prolabac SA Bacău, Galacta SA Galaţi,
Agroind Focşani SA, Vranlact SA Focşani.
Deşi evacuarea în canalizare a apelor uzate şi a produselor lactate alterate20 , este o
practică foarte dăunătoare, micile întreprinderi deversează (uneori cu acordul tacit al societăţi-
lor care administrează canalizarea) în reţeaua de canalizare a oraşului. Evacuarea în reţeaua de
canalizare este posibilă doar acolo unde, se asigură o diluare mare cu ape uzate menajere şi
unde nu există defecţiuni pe reţea. De obicei micile unităţi de procesare a laptelui sunt ampla-
sate în zonele periferice ale oraşelor, unde reţeaua de canalizare fie lipseşte fie nu poate asigu-
ra o diluţie corespunzătoare a apelor uzate. Apar deversări ilegale în canalizarea pluvială, în
apele râurilor, lacurilor sau chiar direct pe sol. În Botoşani în urma unei astfel de deversări în
zona lacului de decantare Cătămărăşi 21 au murit 500 kg peşte. Dar scurgerea sau deversarea
laptelui sau a derivatelor lui la canalizare se produce şi din cauza utilajelor necorespunzătoare
sau din cauza exploatării neîngrijite în cadrul marilor combinate. Astfel, în anul 2006 la
Galacta S.A Galaţi s-a spart o conductă de transport a zerului şi au fost deversate pe sol şi în
reţeaua de canalizare pluvială (care debuşează în Dunăre) 2500 kg zer.
19
A.C.E.T. societate ce aparţine de Consiliul Local Suceava şi care administrează reţeaua de alimentare cu apă potabilă şi
canalizare din municipiul Suceava.
20
Alterarea se produce în timpul călduros, când instalaţiile de răcire nu funcţionează eficient, în cazul întreruperilor prelungi-
te în alimentarea cu apă şi energie, la defectarea utilajelor şi în cazul când capacităţile de depozitare sunt insuficiente.
21
Acumularea Cătămărăşti este alimentată cu apă prin intermediul unei aducţiuni din râul Siret. Această acumulare este folo-
sită pentru stocarea apei care nu poate fi preluată de sistemul de alimentare cu apă potabil al oraşului Botoşani. În caz de forţă
majoră (avarie, secetă, incendiu) apele acestei acumulări reprezintă o variantă, de rezervă, pentru alimentarea cu apă a muni-
cipiului Botoşani.
408
Cele mai importante etape în procesul de epurare a apelor uzate ce provin de la indus-
trializarea laptelui sunt decantarea şi filtrarea. Conform A.R.P.M. Bacău în zona 1 Nord-Est,
acest tip de instalaţii (decantoare şi filtre) au doar Bucovina SA Suceava, Lactis SA Iaşi,
Montana S.A. Piatra Neamţ, Prolabac SA Bacău, Galacta SA Galaţi şi Agroind Focşani SA,
restul procesatorilor fiind abia în faza de accesare a fondurilor pentru realizarea instalaţiilor de
preepurare.
5.1.2.9.3. Apele uzate rezultate de la fabricarea conservelor de legume şi fructe
Deoarece legumele şi fructele se degradează foarte repede, necesitând deci condiţii speciale de ambalare
şi transport speciale, fabricile de conserve se amplasează de obicei în imediata apropiere a câmpurilor cultivate.
Legumele destinate conservării sunt supuse unui tratament preliminar care depinde de sortul prelucrat
(separare, sortare, spălare, tăiere.)
După acest tratament prealabil legumele sunt opărite cu apă fiartă sau abur sau mai recent curenţi de aer.
Legumele opărite se ambalează în cutii sau în borcane de conserve, împreună cu o soluţie de sare, se
închid şi se trec la sterilizare în autoclave obişnuite sau în sterilizatoare de suprapresiune.
Fructele, ca şi legumele, sunt supuse unui tratament preliminar înainte de ajunge la prelucrarea propriu-
zisă în conserve.
Mai întâi fructele sunt supuse spălării, apoi în funcţie de tipul şi prospeţimea fructului sunt curăţate me-
canic sau manual.
Fructele cu pulpa albă (pere, mere, piersici etc.) trebuie ferite de oxidări. Inactivarea enzimelor se face
prin opărire, sau chimic prin introducerea fructelor în soluţii de acid citric de aluan sau chiar de sare comestibilă.
Apoi fructele se introduc în cutii sau borcane şi se acoperă cu o soluţie de zahăr.
Sterilizarea fructelor, are loc după închiderea şi exhaustarea cutiilor şi a borcanelor, într-o baie de apă la
temperatura de 1000 C, după care se răcesc.
Apele uzate provin în general de la spălarea fructelor şi a legumelor crude, cu ocazia operaţiilor de de-
cojire şi tăiere, de fierbere şi sterilizare, de răcire a borcanelor şi a cutiilor de conserve, de spălare a instalaţiilor
şi a spaţiilor de producţie, de spălare a borcanelor sau a cutiilor de conserve.
Se consideră că pentru 1 kg produs rezultată aproximativ 20 l apă uzată.
Compoziţia apelor uzate prezintă variaţii mari în raport cu sortimentul de produs brut, şi anume dacă se
prelucrează sorturi numeroase de fructe şi legume sau numai câteva.
În general apele uzate sunt încărcate cu cantităţi mari de suspensii formate din pieliţe, coji, resturi de
fructe şi legume, precum şi impurităţi antrenate prin spălarea de materii prime. Aceste ape au un conţinut variabil
de acizi , hidraţi de carbon şi materii albuminoide şi un consum biochimic de oxigen ridicat.
Impurităţile predominante sunt substanţele organice dizolvate sau în suspensie, cea mai mare parte a
acestor substanţe găsindu-se în soluţie. Aceste impurităţi sunt uşor degradabile biochimic.
Apele uzate nu au compuşi toxici şi prezintă o tendinţă accentuată de fermentare acidă.
Materiile organice din efluenţii fabricilor de conserve stimulează creşterea rapidă şi abundentă a micro-
organismelor în emisarii în care sunt evacuate, fapt care duce la o sărăcire a apei în oxigen şi în consecinţă la
distrugerea peştilor şi a vieţii acvatice, la apariţia descompunerii anaerobe care este însoţită de apariţia de miro-
suri neplăcute.
Principalele unităţi din zona Moldovei care au ca obiect de activitate conservarea le-
gumelor şi fructelor (C.L.F.) sunt: Prodcoop SA Botoşani, Consuc SA Suceava, Horticom SA
Piatra Neamţ, Agricola Internaţional SA Bacău, Seromgal SA Galaţi, Sahara SA Focşani.
În general activitatea acestor întreprinderi se desfăşoară sezonier, campania
desfăşurându-se între lunile iunie-octombrie. Consumul de apă potabilă, ridicat, al activităţii
de conservare a legumelor şi fructelor se suprapune consumului populaţiei. Astfel în timpul
verii şi al toamnei, când datorită condiţiilor climatice apare criza de apă, se creează presiuni
asupra sistemului de alimentare cu apă al oraşelor unde sunt amplasate unităţile tip C.L.F..
Spre exemplu, pentru funcţionarea în bune condiţii a S.C. Sahara SA compania de apă C.U.P.
Focşani suplimentează cu 15% volumele de apă distribuite prin reţelele din sudul oraşului.
Datorită presiuni ridicate, conductele reţelei de distribuţie vechi, uzate şi necalibrate cedează,
pierzându-se definitiv mari cantităţi de apă potabilă.
5.1.2.10. Apele uzate din industria prefabricatelor pentru construcţii.

În general, procesul tehnologiei de producţie din industria prefabricatelor pentru construcţii nu inclu-
de decât în anumite situaţii excepţionale producerea unor ape uzate, care pot rezulta de la spălarea utilajelor,
409
platformelor şi pardoselilor cu ajutorul jeturilor de apă, de obicei în cazul întreruperii lucrului pentru perioade
mai îndelungate.
Se menţionează că prin curăţirea exclusiv pe cale mecanică, fără utilizarea de jeturi de apă la antrena-
rea resturilor de materii prime (agregate şi ciment), s-ar putea evita producerea apelor uzate, concomitent cu o
valorificare aproape completă a agregatelor şi cimentului utilizat pentru obţinerea unor subproduse prefabri-
cate, ce necesită rezistenţe mai reduse (de exemplu dale uşoare).
În condiţiile arătate mai înainte, apele uzate din procesul de producţie al prefabricatelor pot rezulta
aproape exclusiv de la fabricarea tuburilor de presiune după procedeul Premo.
Având în vedere ca în ţara noastră producţia tuburilor de presiune prefabricate se face exclusiv după
procedeul Premo, se dau mai jos precizări în legătură cu fazele procesului tehnologic de la care rezultă apele
uzate şi caracteristicile acestora.
După dozarea agregatelor şi cimentului, materia primă cu apă de adaos şi armătura interioară se in-
troduc în maşina de format tuburi, care prin centrifugare realizează tubul la dimensiunile interioare date. Du-
pă operaţia de formare prin centrifugare a fiecărui tub, procesul tehnologic include spălarea cu jeturi de apă a
maşinii de format, rezultând apele uzate care antrenează resturi de agregate şi ciment.
După analize efectuate în cadrul Institutului de Studii şi Cercetări Hidrotehnice asupra apelor uzate
de spălare de la maşinile de format tuburi Premo se prezintă următoarele elemente caracteristice: suspensii în
apă brută 8840 mg/1, după decantarea de 1 h, 70 mg/1 şi pH= 11,5.
Deosebit de aceste ape, se mai produc ape uzate având debite mult mai mici într-o fază finală a pro-
cesului tehnologic de fabricaţie a tuburilor respectiv de la tăierea la dimensiunile normate a capetelor tuburilor
proaspăt întărite, operaţie care se face sub jeturi de apă.
De asemenea, după analize efectuate în cadrul Institutului de Studii şi Cercetări Hidrotehnice se pre-
zintă următoarele elemente caracteristici acestor ape uzate: suspensii în apă brută circa 10.000 mg/1, după
decantarea de 2 h 30 mg/1 şi pH = 11,5.
Se evidenţiază posibilitatea obţinerii prin decantare simplă a unui grad de epurare înaintat în reduce-
rea materiilor în suspensie.
Influenţa apelor uzate asupra emisarilor este caracteristică conţinutului ridicat de materii în suspensie
de origine minerală, care produce colmatarea canalelor de colectare şi a albiilor. În plus, indicele pH ridicat al
apelor uzate poate duce în cazul emisarilor cu debite de diluţie scăzute (la grade de diluţie sub 10—20) la
depăşirea valorilor admise de lege pentru limita superioară a indicatorului pH în apa râului, ceea ce are efecte
negative şi asupra vieţuitoarelor acvatice.
În Moldova fabrici de prefabricate pentru construcţii sunt în fiecare oraş şi sunt cu-
noscute sub denumirea de „fabrici de case”. Dintre aceste se evidenţiază prin poluare ac-
centuată, datorită volumului mare de lucru, fabricile situate în reşedinţele de judeţ (Promixt
SA Botoşani, Hidroterra SA Suceava, Ceramica SA Iaşi, Fabrica de Cărămizi Ciurea, Trimec
SA Iaşi, Zonoceram SA Piatra Neamţ, Casbeton SA Bacău, Metra SA Bacău, Rombet SA Ba-
cău, Unic General Constructor Bacău, Anteu SA Galaţi, Hidrotehnica SA Galaţi, Somaco SA
Bucureşti Suc. Galaţi, Termosin SA Galaţi, General Construct SA Focşani, M.B.M. Construct
'95 SA Focşani, Metagremin SA Focşani, Romagremin SA Focşani).
În România, sectorul construcţiilor este caracterizat printr-un înalt grad de privatizare
şi creşte constant în importanţă. În afară de construcţiile de clădiri civile şi industriale, acest
sector este specializat în construcţii şi modernizări de drumuri şi şosele, construcţii de poduri,
diguri, amenajări hidrotehnice, lucrări de construcţii în domeniul transportului şi distribuţiei
energiei electrice. Deci necesarul de materiale prefabricate pentru construcţii este în continuă
creştere.
Conform concluziilor studiului realizat de A.P.M. Galaţi, pe o perioadă de 5 ani
(2000-2005), asupra cantităţilor de praf emise de industria materialelor de construcţii, în at-
mosfera oraşului Galaţi într-un interval de 24 de ore cantităţile de pulberi emise pot ajunge şi
la 200g/m2. Conform aceluiaşi studiu 22 pulberile emise de industria materialelor de construcţii
s-au dispersat pe o rază de aproximativ 35 km în jurul oraşului, fiind regăsite în proporţie de
45% în apele râurilor şi lacurilor. Aplicând concluziile acestui studiu la celelalte oraşe
(ţinându-se cont de condiţiile fizico-geografice locale specifice fiecărui teritoriu), se poate
22
Cele mai ridicate valori medii lunare s-au înregistrat în lunile de toamnă, atingându-se valoarea de 0.090 mg/m3 în luna
septembrie 2004. Concentraţia medie anuală a fost de 0.46 mg/mc, fiind mai mare de 7,6 ori decât maxima anuală admisibilă
de 0.06 mg/m3.
410
constata că, industria materialelor de construcţii afectează puternic apele de suprafaţă datorită
pulberilor care se dispersează pe mari distanţe ajungând, în cele din urmă, în mari cantităţi, în
apele de suprafaţă.
În tabelul 5.3 sunt redate sintetizat principalele substanţe poluante evacuate în apă de
principalele activităţi industriale. În tabelul 5.4 şi în figura 5.3 sunt redate, în ordine descres-
cătoare şi în procente, cantităţile de apă uzată deversate de industriile active din cadrul reşe-
dinţelor de judeţ ale Moldovei.
Tab. 5.3. Principalele substanţe poluante evacuate în apă de principalele
activităţi productive din industrie
Industria Principalele substanţe poluante evacuate în apă
Termoenergetică Suspensii minerale cărbune, cenuşă, reziduuri petroliere ape
acide, ape cu temperatură ridicate
Metalurgie feroasă
Siderurgie Suspensii minerale cărbune, cenuşă, cianuri, fenoli, ape acide
Cocserie Fenoli, cianuri, amoniu
Construcţii de maşini Cianuri, fenoli, petrol, ape alcaline
Metalurgie neferoasă
De la Pb, Cu, Zn, Ca, Ni etc. Suspensii minerale, uleiuri, cianuri, acizi, metale grele, fluor
Chimie anorganică
Clor, sodă, acizi, coloranţi, pesticide Acizi, baze, metale grele
Chimie organică
Cauciuc Fenoli
Polimeri Fenoli, acizi, mercur
Detergenţi Acizi, detergenţi
Prelucrare petrol Petrol, fenoli, crezoli mercaptani, acizi, sulfuri, săruri minera-
le
Diverse
Topitorie, ţesături Ape alcaline, carburanţi
Vâscoză Acizi, baze, sulfuri, săruri
Celuloză, hârtie, mobilă Suspensii, fibre, sulfaţi, fenoli, săruri
Alimentară (spirt, zahăr, amidon, lapte, carne, peşte) Suspensii, alcaloizi vegetali, microorganisme, paraziţi etc.
Ponderile apelor uzate deversate de industriile active din cadrul

municipiilor reşedinţă de judeţ ale Moldovei
Sectorul Ape Ponderile apelor uzate din industriile active din cadrul
industrial uzate reşedinţelor de judeţ ale Moldovei
2%
Termoenerge- 35 % 6%
tic 2,50%
Prelucrări 20 % 5%
Termoenergetic
chimice 35%
6,40% Prelucrări chimice
Textil 15 %
Textil
Alimentar 8%
Alimentar
Prelucrarea 6,4 %
8% Prelucrarea lemnului
lemnului
Materiale 5% Materiale construcţii
construcţii Metalurgie
Metalurgie 2,5 % Minier
15%
Minier 2% Alte sectoare
Alte sectoare 6% 20%
Tab. 5.4 Fig. 5.3
5.1.3. Apele uzate provenite de la exploataţiile agro-zootehnice

Având în vedere că alimentarea cu apă potabilă a oraşelor reşedinţe de judeţ din Mol-
dova se face în proporţie de peste 50% din surse subterane aflate în mediul rural, în zone în
care agricultura este o potenţială sursă de poluare, în cele ce urmează va fi analizat impactul
pe care agricultura îl are asupra acestor surse.
Agricultura, alături de industrie poate deveni una dintre sursele importante de agenţi
poluanţi cu impact negativ asupra calităţii mediului ambiental prin degradarea sau chiar dis-
trugerea unor ecosisteme. Aceasta deoarece, aproape toate activităţile care se desfăşoară în
411
cadrul acestei ramuri economice afectează calitatea apelor. În figura 5.4 sunt redate imagini
ale unor activităţi poluatoare din agricultură (a. ape uzate rezultate de la spălarea şi întreţine-
rea silozurilor de cereale; b. depozitarea incorectă a îngrăşămintelor, în zone joase, împiedică
circulaţia apelor pluviale care se acumulează, dizolvă îngrăşămintele şi în timp, încărcate cu
substanţe anorganice, se infiltrează în sol şi în apele freatice; c. „înflorirea” apelor unui râu în
care au fost deversate cantităţi mari de nutrienţi; d. deversări de ape uzate de la o fermă
zootehnică).
Fig. 5.4 Activităţi poluatoare din agricultură.
a. b.
c. d.
Astăzi, este practic unanim acceptat că agricultura poate conduce la poluarea apei prin
utilizarea excesivă a îngrăşămintelor, a pesticidelor, a apei de irigaţie necorespunzătoare cali-
tativ şi cantitativ, în special pe terenurile arabile afânate prin diferite lucrări.
Agenţii poluanţi, respectiv substanţele toxice şi/sau nocive, se pot acumula în cantităţi
ce depăşesc limitele maxim admisibile, atât în apele de suprafaţă cât şi în apele subterane.
Printre aceşti agenţi poluanţi pot fi considerate: reziduurile zootehnice, nămolurile provenite
de la procesarea sfeclei de zahăr, a inului şi cânepii, a celulozei, care pot conţine peste limitele
maxim admisibile metale grele, substanţe organoclorurate din clasa HCH şi DDT, triazine,
compuşi ai azotului şi fosforului (nitraţi şi fosfaţi) dar şi diferiţi agenţi patogeni.
Printre consecinţele nocive ale acestor substanţe menţionez în mod special: efectele
cancerigene şi mutagene, acumularea în verigile lanţului trofic, toxicitate mare , toate contri-
buind la perturbarea gravă a echilibrului natural. Spre exemplu nitraţii proveniţi de la platfor-
mele de reziduuri zootehnice pot genera nitriţi care în cantităţi mari au acţiuni nocive asupra
sănătăţii umane. De asemenea, dacă fosfaţii şi nitraţii ajung, pe diferite căi, în apele stătătoare,
contribuie la producerea şi intensificarea procesului de eutrofizare care, în final, determină
degradarea acestora şi distrugerea parţială sau chiar totală a faunei prin eliminarea oxigenului
şi formarea unor noi compuşi chimici .
5.1.3.1. Sisteme de agricultură folosite pe teritoriul Moldovei

Sistemele agricole sunt strâns legate de condiţiile economice, sociale şi de mediu.
Alegerea sistemului de agricultură este condiţionat de nivelul dotării tehnice, nivelul de cu-
noştinţe profesionale, dar şi de mentalitatea, educaţia ca şi de respectul pentru natură, pentru
mediul înconjurător, al tuturor celor care lucrează în acest domeniu.
412
Pe teritoriul Moldovei deşi există suprafeţe agricole de mare întindere, cu un sol de
calitate superioară, se practică în general o agricultură cu inputuri reduse, de subzistenţă, cu o
producţie slab competitivă.
Acest tip de agricultură poate afecta în mică măsură mediul înconjurător, inclusiv cali-
tatea biomasei, mai ales prin dezechilibre de nutriţie. Îngrăşămintele minerale şi alte substanţe
agrochimice (erbicide, insecto-fungicide, amendamente minerale), nu sunt practic utilizate,
sau aplicate doar în cantităţi foarte mici (cu excepţia sectorului legumicol). De asemenea, hi-
brizii şi soiurile performante nu sunt răspândiţi pe scară largă. Acest sistem este practicat de
către producătorii individuali. Acest sistem agricol este caracterizat prin intensificarea puter-
nică a activităţii agricole şi minimizarea costurilor de producţie. Concret, din lipsa banilor
proprietarii de terenuri nu investesc în utilaje, seminţe şi îngrăşăminte de calitate dar în
schimb continuă să cultive soiuri de plante neselectate şi neadaptate şi bineînţeles rezultatele
sunt pe măsură.
Lucrarea solului este făcută, cu ajutorul unor maşini de mică capacitate şi animale ca-
re, mai ales în condiţii de irigare, intensifică riscul de degradare şi poluare a mediului înconju-
rător. Scopul major este cel al obţinerii unui profit maxim, fiind minimizată protecţia resurse-
lor mediului înconjurător.
În asolamente predomină doar anumite plante, cu precădere cele cerealiere şi tehnice,
cea mai răspândită fiind monocultura (de porumb pentru boabe) şi rotaţia de doi ani la porumb
şi grâu. Îngrăşămintele minerale şi pesticidele nu sunt folosite la culturile de câmp, ci doar în
horticultură, viticultură şi legumicultură. Adesea, sectorul zootehnic nu este componentă a
activităţii fermei agricole şi de aceea plantele perene nu sunt incluse în sistemul de rotaţie al
culturilor, deşi au o mare importanţă pentru îmbunătăţirea şi conservarea fertilităţii solului.
Materialele organice reziduale care provin de la animale (gunoiul de grajd, nămolul
de la porci) şi cele de origine vegetală ce trebuie aplicate, de regulă, pe terenurile agricole
chiar dacă sunt o sursă bogată de elemente nutritive, datorită distanţelor mari (distanţa de la
fermă la lotul de producţie) sunt depozitate în curţi în locuri neamenajate sau de multe ori sunt
deversate în râurile sau lacurile din apropiere.
Acolo unde sunt organizate ferme mari, concentrări de terenuri şi procese de produc-
ţie, de capital şi forţă de muncă, condiţiile sociale de viaţă ale mediului rural sunt în mare mă-
sură neglijate. În aceste condiţii, agricultura reprezintă doar o afacere economică în mediu ru-
ral fără a acorda atenţia necesară omului şi protecţiei mediului.
În acest tip de sistem agricol, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică nu au influenţă pu-
ternică asupra protecţiei şi conservării resurselor şi de aceea nu corespund unei dezvoltări du-
rabile.
5.1.3.2. Surse de poluare ale apelor de suprafaţă şi subterane aferente cultivării plan-
telor
După poluarea cu produse petroliere şi compuşi fenolici a acviferului freatic urmează,
în ordinea gravităţii, poluarea cu produse utilizate pentru fertilizare şi combaterea dăunătorilor
în agricultură (compuşi azotici – NH4, NO2 şi NO3, fosfaţi, pesticide, etc.) fie în zona marilor
producători de altfel de substanţe, fie în câmp prin administrarea, de obicei incorectă a acestor
substanţe.
Resursele acvifere freatice afectate de astfel de substanţe, prezintă un risc ridicat la
poluare, atât pe termen lung cât şi pe termen scurt. Din acest motiv ele nu mai pot constitui
surse de alimentare cu apă pentru populaţie, agricultură, fără a se găsi şi aplica noi tehnologii
de tratare a apei.
5.1.3.2.1. Scurgeri de suprafaţă şi eroziunea solului
Unii factori, deosebit de activi în poluarea apelor, sunt legaţi de extinderea îngrijoră-
toare a degradării solului, mai ales a eroziunii. Eroziunea este un proces geologic complex
413
prin care particulele de sol sunt dislocate şi îndepărtate sub acţiunea apei şi a vântului ajun-
gând în mare parte în resursele de apă de suprafaţă. La aceste cauze se adaugă şi activităţile
umane, prin practicarea unei agriculturi intensive şi prin gestionarea defectuoasă a terenurilor
agricole.
Este foarte important de reţinut că pe măsură ce creşte nivelul de degradare a terenului
agricol, fertilitatea solului se micşorează în aceeaşi măsură, influenţând negativ nivelul recol-
telor. Intensitatea eroziunii de suprafaţă (spălarea particulelor de sol prin scurgere difuză), es-
te în funcţie de viteza de scurgere care, la rândul ei, depinde de suprafaţa şi lungimea versan-
tului. Pe terenurile agricole situate în pantă procesul este accelerat prin efectuarea lucrărilor
agricole pe direcţia înclinării maxime.
Cazuri de degradare a solurilor sunt frecvent întâlnite în Moldova, însă vom enumera
doar procesele care prin manifestarea lor pot influenţa sursele de apă care alimentează reşe-
dinţele de judeţ. În nord-vestul comunei Bucecea se află frontul de captare Bucecea care riscă
să fie distrus/obturat de alunecările iminente de teren din apropiere. Un caz asemănător este
întâlnit la sursa de apă subterana a oraşului Focşani, în satul Burca comuna Vidra unde, dato-
rită alunecărilor de teren, au fost scoase din funcţiune 5 puţuri din frontul de captare; aluneca-
rea de la Rediu (Vaslui) din bazinul hidrografic Racova, a produs scoaterea din funcţiune a 2
puţuri ce aparţineau sursei subterane Mobilă; de mai mică amploare sunt alunecările de la
Fîntînele în bazinul Trebişului în apropierea frontului de captare Hemeiuşi (Bacău), Bosanci
şi Şcheia (Suceava).
5.1.3.2.2. Îngrăşămintele - surse potenţiale de poluare a apei
Îngrăşămintele sunt amestecuri de substanţe simple şi/sau compuse, de natură organică
sau minerală, care se aplică sub formă lichidă, semifluidă sau solidă în sol, la suprafaţă, sau
foliar în scopul sporirii fertilităţii solului şi a producţiei vegetale.
Din punct de vedere al originii, îngrăşămintele sunt chimice (cu azot, fosfor, potasiu,
microelemente), respectiv produse industriale anorganice (minerale) şi organice (ex. ureea şi
derivaţii ei), organice naturale (care provin din sectorul zootehnic), organice vegetale (care
provin de la plante verzi: lupin, măzăriche, latir, sulfina şi plante uscate), bacteriene (nitragin,
azotobacterin, fosfobacterin ).
Dacă îngrăşămintele nu sunt folosite corespunzător, ţinând cont de însuşirile solului,
gradul lui de aprovizionare cu elemente nutritive, necesarul de nutrienţi al plantelor şi recolte-
le prognozate, pot deveni surse importante de poluare a mediului acvatic.
a. Îngrăşămintele pe bază de azot. Poluarea cu nitraţi a apelor este produsă prin inter-
mediul a patru surse principale de poluare: nitraţi proveniţi din mineralizarea deşeurilor şi de-
jecţiilor menajere; nitraţi proveniţi din fermentarea nedirijată sau prost dirijată a deşeurilor şi
apelor uzate provenite din sectorul zootehnic; nitraţi proveniţi din îngrăşăminte chimice; ni-
traţi proveniţi din mineralizarea humusului.
Pierderile de azot sub formă de nitraţi, cu scurgerile de suprafaţă şi cu apele de perco-
lare, sunt principalii agenţi de poluare difuză ai mediului acvatic, cu origine în activităţile
agricole. Astfel de pierderi pot fi de ordinul mai multor kg de N pe ha şi pe an, în funcţie de
numeroşi factori care controlează nivelul de nitraţi prezenţi în sol şi intensitatea fenomenelor
de scurgere şi levigare. Acest nivel variază cu cantitatea, tipul de îngrăşământ epoca şi tehnica
de aplicare a îngrăşămintelor cu N, cu cantitatea de azot nitric rezultat în urma mineralizării
materiei organice din sol şi a altor reziduuri organice încorporate în sol precum şi cu cantita-
tea de azot intrată în sol pe alte căi.
Atât din punct de vedere economic cât şi din punct de vedere al protejării calităţii me-
diului se impune să se reducă la maxim aceste pierderi, ceea ce este posibil prin adoptarea şi
practicarea practicilor agricole corecte.
b. Fosfaţii prezintă solubilitate mult mai redusă, acumulându-se în fracţiunea minerală
coloidală a solului în care sunt reversibil adsorbiţi. Cantitatea de fosfaţi solubilizată de către
414
apa din sol este în mare parte absorbită de către rădăcinile plantelor, cantitatea antrenată prin
mişcarea apei în straturile mai profunde ale solului este foarte redusă.
Cunoscând aceste particularităţi se poate aprecia că:
- riscul de poluare al apelor subterane cu fosfaţi este foarte limitat, cu excepţia situaţiei
în care îngrăşămintele de acest tip sunt utilizate necorespunzător pe soluri nisipoase, foarte
permeabile, care permit trecerea particulelor de îngrăşăminte fără să le adsoarbă;
- riscul de poluare al apelor de suprafaţă cu fosfaţi este ridicat, putând fi asociat cu
procesele erozionale de scurgere care provoacă transportul şi acumularea particulelor de sol
încărcate cu fosfaţi în apele de suprafaţă.
- riscul de poluare cu nitraţi este mare datorită solubilităţii lor ridicate în apa din sol şi
uşurinţei cu care sunt transportaţi în adâncime în apele de percolare;
c. Îngrăşăminte organice. Producţia animalieră se dezvoltă în gospodării individuale şi
în mari ferme de producţie concentrate în zone tradiţionale de creştere a animalelor. O conse-
cinţă importantă constă în acumularea în cantităţi mari a materialelor organice reziduale de
consistenţă solidă, lichidă şi semilichidă. În mod normal aceste reziduuri, cu valoare de îngră-
şăminte organice, sunt utilizate la fertilizarea terenurilor agricole din apropiere.
Atunci când numărul animalelor este mult mai mare decât cel optim pentru suprafaţa
agricolă a fermei, cantitatea dejecţiilor depăşeşte necesarul posibil de utilizat ca îngrăşământ
organic, astfel că acestea devin deşeuri care trebuie stocate şi apoi eliminate. În acest scop es-
te necesar să fie luate anumite măsuri complementare direct la sursă, având caracter tehnolo-
gic, în funcţie de raportul dintre producţia vegetală şi cea animalieră. Dacă nu se iau măsurile
necesare pentru depozitarea în bune condiţii a gunoiului se produce treptat încărcarea resurse-
lor de apă cu nutrienţi .
Administrarea dejecţiilor semilichide şi lichide pe terenuri cu pantă accentuată, pe te-
renuri slab drenate, îngheţate, pe terenuri situate în apropierea cursurilor de apă sau prin apli-
carea unor cantităţi excesive şi alegerea greşită a momentului administrării reprezintă, de
asemenea, activităţi care au ca finalitate poluarea apelor de suprafaţă şi subterane.
d. Poluarea apelor cu anumiţi compuşi rezultaţi de la depozitarea necorespunzătoare a
îngrăşămintelor este în cele mai multe cazuri datorată neglijenţei umane.
Cerinţa cea mai importantă la păstrarea îngrăşămintelor este protejarea lor faţă de
umiditate şi faţă de scurgeri în mediul înconjurător.
În cazul îngrăşămintelor lichide, rezervoarele pentru captarea eventualelor scurgeri
trebuie făcute lângă depozit şi cimentate pentru a evita poluarea apei freatice şi apei potabile
din puţuri şi fântâni. Când rezervoarele sunt pline, soluţia trebuie pompată în cisterne şi îm-
prăştiată pe terenurile care au nevoie să fie fertilizate.
Nu este permis ca spălarea maşinilor de împrăştiat îngrăşăminte să se facă în râuri, la-
curi sau în apropierea puţurilor sau fântânilor cu apă potabilă.
Trebuie să se evite stocarea intermediară a îngrăşămintelor în câmp deschis, fără pro-
tecţie, fiind posibile procese grave de poluare.
Este necesară adoptarea unor măsuri de siguranţă maximă în cazul stocării, manipulă-
rii şi administrării îngrăşămintelor chimice lichide. Astfel, rezervoarele de stocare trebuie să
fie realizate din materiale rezistente la coroziune şi să aibă capacitate corespunzătoare, iar la
administrarea în câmp se vor utiliza dispozitive speciale, ce împiedică dispersia la vânt, atunci
când se lucrează în apropierea unor surse de apă.
În tabelul 5.5 sunt redate, comparativ, cantităţile de îngrăşăminte naturale sau chimice
care au fost folosite pentru ameliorarea calităţii solurilor arabile din Moldova.
415
Tab.5.5 Tipuri şi cantităţi de îngrăşăminte folosite pentru
ameliorarea calităţii solurilor arabile din Moldova 23
Tipuri de îngrăşǎminte Cantitatea utilizatǎ la hectar
Judeţ An (tone/an) (kg/ha)
naturale chimice naturale chimice
2003 947.070 6.835 33.469
2004 1.020.449 6.190 28.834
Botoşani
2005 777.660 4.063 31.353
2006 680.190 4.355 34.805
2003 878.991 11.079 27.000 75,27
Suceava 2004 837.702 11.407 26.000 74.27
2005 1.351.043 11.384 25.000 65.78
2006 1.181.477 16.601 26.000 73.22
2003 18.405 50 -
2004 28.834 102,3 -
Iaşi
2005 34.180 110,8 -
2006 30.138 179 38.022
2003 405.806 6.672 24.000
2004 410.616 6.924 24.000
Neamţ
2005 512.245 8.322 24.800
2006 379.553 8.576 26.500
2003 - - 20.800 23,52.
2004 - - 18.600 24,41
Vaslui
2005 - - 23.000 29,29
2006 - - 24.000 30,149
2003 - 28.218 80 210.9
Bacǎu 2004 - 25.636 89 144
2005 - 30.066 83 168
2006 - 29.650 105 141
2003 - 4990 240
Galaţi 2004 - 5297 260
2005 - 5671 267
2006 - 5193 246
2003 261.900 3.990 23.469 180.9
2004 179.709 4.297 26.834 124
Vrancea
2005 182.891 5.471 30.353 138
2006 215.000 5.193 24.805 141
Cele mai mari cantităţi (media celor 4 ani fiind de aproximativ 587.500 tone) de îngră-
şăminte naturale au fost utilizate în judeţul Suceava. Iar cele mai mari cantităţi (media celor 4
ani fiind de aproximativ 27.500 tone) de îngrăşăminte chimice au fost utilizate în judeţul Ba-
cău. Aşadar, cel mai mare potenţial de poluare al apelor de suprafaţă şi subterane îl au judeţe-
le Bacău şi Suceava.
23
Raport privind starea mediului în regiunea 1 Nord-Est, cap. 12 Agricultura, ARPM Bacău, 2006
Raport privind starea mediului în regiunea 2 Sud-Est, cap. 12 Agricultura ARPM Galaţi, 2006
416
La nivelul anului 2006, în cadrul bazinului hidrografic Siret-Prut, s-au folosit
115.987,5 tone/an îngrăşăminte chimice pe o suprafaţă totală de 22.095,40 km2 teren agricol,
reprezentând un consum mediu de 25,76 kg N/ha/an şi 4,41 kg P/ha/an. Cantităţile specifice
de nutrienţi sunt exprimate în substanţă activă de P şi N. Modul de utilizare al azotului şi fos-
forului pe suprafaţa spaţiului hidrografic Siret-Prut este reprezentat în anexa 15 şi anexa 16.
Pentru delimitarea zonelor agricole care prezintă risc de poluare cu nitraţi faţă de sur-
sele de apă, aferente municipiilor reşedinţă de judeţ din Moldova, au fost analizate, în primul
rând, existenţa surselor naturale de nitraţi şi apoi sursele de nitraţi proveniţi din activităţile
agricole. Zona a fost considerată cu risc mare de poluare în cazul în care, peste sursele natura-
le se suprapun surse de nitraţi proveniţi din activităţile agricole. În funcţie de tipul surselor de
nitraţi au fost identificate zone:
- cu surse actuale de nitraţi
- cu surse istorice ( ferme - C.A.P., I.A.S.- şi complexe zootehnice care au funcţionat în
trecut şi acum sunt dezafectate)
Conform datelor din tabelul 5.6 toate zonele agricole situate în apropierea surselor de
alimentare cu apă a municipiilor reşedinţă de judeţ din Moldova sunt zone cu risc de poluare.
În aceste zone densitatea animalelor este mare (raportată la suprafaţa agricolă) iar fermele
sunt amplasate în lungul cursurilor de apă.
Tab. 5.6 Zone agricole care prezintă risc de poluare cu nitraţi pentru sursele de apă
24
aferente municipiilor reşedinţă de judeţ din Moldova
Suprafaţa (ha) Sursa la nivelul localităţii
Comuna Judeţ Agricolă Arabilă Actuale Istorice
Corni Botoşani 4406 3433 * *
Prăjeni Botoşani 3153 2414 * *
Căiuti Bacău 3412 1893 *
Ştefan cel Mare Bacău 5253 3430 *
Răcăciuni Bacău 4073 3259 *
Cleja Bacău 2609 1801 *
Hemeiuşi Bacău 1382 1065 * *
Blăgesti Bacău 3638 2247 *
Iveşti Galaţi 6464 5239 *
Schela Galaţi 4084 3624 * *
Drăgăneşti Galaţi 5088 4458 *
Fundeni Galaţi 3250 2743
Tudor
Vladimirescu Galaţi 4355 3764 * *
Umbăreşti Galaţi 5641 4270 *
Dămuc Neamţ 6236 123 *
Podoleni Neamţ 3591 2799 *
Zăneşti Neamţ 2741 2187 *
Piatra Şoimului Neamţ 2591 904 *
Roznov Neamţ 3573 3175 * *
Săvinesti Neamţ 1651 1378 * *
Dumbrava Roşie Neamţ 3335 2716 *
Gheraesti Neamţ 2851 2325 * *
Mirceşti Iaşi 2666 2247 *
Butea Iaşi 2752 2201 *
Crăcăoani Neamţ 3193 910 *
Hălăuceşti Iaşi 3794 3466 * *
24
Raport privind starea mediului în regiunea 1 Nord-Est, cap. 12 Agricultura, ARPM Bacău, 2006;
Raport privind starea mediului în regiunea 2 Sud-Est, cap. 12 Agricultura ARPM Galaţi, 2006;
417
Alexandru I. Cuza Iaşi 4043 3294 *
Mirosloveşti Iaşi 5400 4325 *
Cristeşti Iaşi 3003 2307 *
Tătăruşi Iaşi 3220 2429 *
Păltinoasa Suceava 1731 1067 *
Vama Suceava 3644 538 * *
Todiresti Suceava 4286 3308 * *
Cajvana Suceava 2201 1842 * *
Grăniceşti Suceava 3924 3129 * *
Dorneşti Suceava 2723 2273 * *
Bălcăuti Suceava 2872 2523 *
Frătăuţii Vechi Suceava 3143 2574 *
Bilca Suceava 1847 1663 *
În 15 comune (Corni, Prăjeni - Botoşani; Hemeiuşi – Bacău; Drăgăneşti, Tudor

Vladimirescu – Galaţi; Dămuc, Roznov, Săvineşti, Gherăieşti - Neamţ; Hălăuceşti – Iaşi, Va-
ma, Todireşti, Cajvana, Grăniceşti, Dorneşti - Suceava) sursele naturale se suprapun cu surse-
le istorice, fiind considerate zone cu risc mare de poluare.
5.1.3.2.3. Poluarea apelor de suprafaţă şi a apelor subterane prin irigaţii şi udări
Irigarea culturilor în zonele de soluri cu regim hidric exudativ, este o măsură agroteh-
nică de primă importanţă în asigurarea unor producţii vegetale ridicate din punct de vedere
cantitativ şi calitativ.
Pe terenurile irigate, în anumite situaţii, poate însă creşte riscul de poluare al apelor cu
nitraţi prin antrenarea lor în profunzime pe de o parte datorită dozelor mai mari de îngrăşă-
minte care se aplică la culturile irigate şi pe de altă parte datorită realizării în sol a unor condi-
ţii optime de umiditate pe o perioadă mai lungă, condiţii care favorizează mineralizarea mate-
riei organice şi formarea de nitraţi.
Gravitatea riscului de poluare cu nitraţi a apelor depinde de o serie de factori, cum
sunt: abundenţa nitraţilor existenţi în sol, cantitatea de apă aplicată, metoda de irigare practi-
cată, caracteristicile solului (în special permeabilitatea şi capacitatea de reţinere a apei), pre-
cum şi cantităţile de nitraţi preluate de cultură.
Cu cât solul este mai permeabil şi are o capacitate de reţinere mai mică, cu atât riscul
de poluare este mai mare. Astfel de condiţii se întâlnesc în Moldova numai pe soluri cu textu-
ră grosieră (solurile nisipoase din jurul oraşului Galaţi) cu nivelul pânzei freatice situat la mi-
că adâncime (2 m), intens culturalizate, pe care se aplică doze mari de îngrăşăminte cu azot.
Pe solurile irigate, cu textură mijlocie şi fină, la care apa freatică este situată la adân-
cimi mai mari de 2 m riscul de disipare a nitraţilor în mediu ambiant este foarte redus.
În România, amenajările de irigaţii înglobau în vara anului 2005 în prezent o suprafaţă
de circa 1,2 milioane de hectare. Constituite în mari sisteme hidroameliorative a căror supra-
faţă variază între 20.000 ha şi 150.000 ha, acestea nu au funcţionat niciodată, de la darea în
exploatare (începând din jurul anilor 1970), la capacitatea totală.
Printre cauzele principale care au condus la aceasta situaţie se numără, restricţiile
energetice până în 1990, iar după aceea, descompletările care s-au produs datorită sustrageri-
lor. Cert este că în prezent, cu rare excepţii, coeficientul de utilizare este foarte redus, de unde
rezultă şi eficienţa scăzută a acestor amenajări, pentru care s-au făcut mari eforturi financiare
şi de a căror necesitate nu se mai îndoieşte nimeni.
Sistemul de irigaţii de la nivelul Moldovei, se află într-o stare avansată de degradare.
Evoluţia irigaţiilor prezentată în tabelul 5.7 arată o scădere pronunţată a volumului prelevat în
perioada 2000-2005.
418
25
Tab. 5.7 Evoluţia irigaţiilor la nivelul Moldovei
Anul 2001 2002 2003 2004 2005
Suprafaţa 14 14 14 13,4 13,3
(mii ha)
Volume captate 20 15 10 9,7 8
(mil. m3)
Faţă de situaţia existentă, la nivelul anului 2005, sunt necesare importante lucrări de
retehnologizare, în cazul diferitelor componente ale amenajărilor, întrucât durata de funcţio-
nare este cu mult depăşită (majoritatea au o vechime de peste 25 – 30 de ani).
În lipsa resurselor financiare, pentru irigarea terenurilor cultivate, unii fermieri încheie
contracte cu societăţi a căror profil de activitate aparţine industriei sau chiar agriculturii (fer-
me zootehnice). Astfel, apele uzate cu un conţinut mic de substanţe chimice sunt folosite pen-
tru irigarea culturilor. Însă de multe ori apele uzate folosite la irigare au o încărcătură chimică
şi organică care depăşeşte cu mult limita admisă. Se produce o poluare consistentă a solului şi
a apelor freatice în zona irigată. Spre exemplu societatea Agrocom Strunga SA Iaşi în lipsa
unei staţii de epurare funcţionabile, deversează apele uzate pe un teren de aproximativ 10 ha,
concesionat de la ţăranii din zonă. Analizele chimice ale probelor de apă, prelevate din 4 pu-
ţuri forate la o adâncime de aproximativ 5 m, au evidenţiat faptul că după 5 ani de irigaţii,
apele din subteranul spaţiului irigat sunt puternic poluate 26 .
5.1.3.3. Apele uzate de la crescătoriile de animale

Dezvoltarea şi concentrarea sectorului zootehnic în unele zone a dus la deteriorarea
calităţii apelor din multiple cauze, cum ar fi: densitatea mare a animalelor în raport cu supra-
faţa agricolă aferentă sectorului zootehnic; concentrarea şi amplasarea necorespunzătoare a
fermelor în apropierea apelor de suprafaţă, ori pe terenuri cu apă freatică de suprafaţă, ori pe
terenuri în pantă; modul defectuos de stocare şi scurgere a efluenţilor; contaminarea solului şi
a apei cu nitraţi şi metale grele; desfăşurarea unor practici greşite de către crescătorii de ani-
male prin utilizarea în exces a dejecţiilor acumulate în fermele zootehnice.
Sursa principală de poluare a apelor provenită din sectorul zootehnic o reprezintă de-
jecţiile animalelor (lichide sau solide), care dacă nu sunt evacuate, transportate şi depozitate
corect pot produce infiltrări ale diferitelor substanţe pe care le conţin în bazinele acvatice situ-
ate în apropiere.
Între producerea îngrăşămintelor organice provenite de la crescătoriile de animale şi
momentul aplicării în sol ca îngrăşământ, se pot produce pierderi mai mici sau mai mari de
nutrienţi în special de azot, care conduc pe de o parte la diminuarea valorii lor agronomice şi
pe de altă parte la poluarea mediului, în special a apelor şi aerului. Este necesar, prin urmare
ca aceste subproduse să fie gestionate de aşa manieră, încât aceste pierderi să fie pe cât posibil
reduse la minim, cu păstrarea valorii lor fertilizante la parametrii iniţiali.
a. O problemă foarte importantă o constituie depozitarea dejecţiilor lichide. Depozita-
rea necorespunzătoare a acestor reziduuri este adesea întâlnită atât în exploataţiile individuale
(în marea majoritate sunt constituite în curtea casei sau lângă), cât şi în fermele de producţie
de capacitate mare. Din această cauză, poluarea apelor freatice poate deveni o cauză majoră a
degradării mediului înconjurător.
Lipsa cunoştinţelor de specialitate, în cazul producătorilor individuali, conduce la o
evaluare incorectă a capacităţii de stocare necesară pentru dejecţiile produse de la fermele zo-
otehnice. Astfel apare nevoia unor capacităţi de stocare mai mari. Acest lucru de multe ori nu
este posibil, recurgându-se la eliminarea deşeurilor pe un câmp din apropiere sau în apele din
vecinătate.
25
Anuarul Statistic al României 2006, cap. XIV, pag 521, Bucureşti;
26
Buletin informativ hidrologic şi de gospodărirea apelor - 2006, Direcţia Apelor Prut Iaşi;
419
Datorită lipsei resurselor financiare, platformele de depozitare a deşeurilor zootehnice
nu sunt acoperite. Apa provenită din precipitaţii produce diluţia dejecţiilor şi deci infiltrarea în
sol şi în cele din urmă în apa subterană sau chiar în apele de suprafaţă dacă debitele şi panta
de scurgere au valori ridicate. Spre exemplu S.C. Avicom SA din Vaslui, la fermele sale de
producţie, nu deţine rezervoare etanşe, construite din materiale corespunzătoare, impermeabi-
le şi rezistente la coroziune, pentru depozitarea dejecţiilor lichide. Depozitarea se face pe plat-
forma (neconformă) de depozitare a gunoiului de grajd. Apele de pe această platformă sunt
conduse spre un bazin de retenţie al apelor pluviale situat în partea de sud a oraşului. În apro-
pierea bazinului de retenţie se află, două conducte de transport a apei potabile care provin de
la sursa Chitoc. Datorită vechimii mari (40 ani), în această zonă conductele de apă sunt distru-
se în proporţie de 35%, pe unele segmente apa circulă prin mulajul fostei conducte. Astfel în
conductele de apă se regăsesc, frecvent, substanţe specifice apelor uzate provenite de la cres-
cătoriile de păsări (azot total, fosfor -fosfaţi, azot amoniacal, Ca, Mg, bacterii coliforme) 27 .
b. Depozitarea gunoiului de grajd, este una dintre cele mai importante faze pentru îm-
bunătăţirea şi conservarea caracteristicilor pozitive. De aceea la construcţia depozitelor de bă-
legar acestea trebuie să aibă o bază din beton, să fie prevăzute cu pereţi de sprijin şi sistem de
colectoare a efluenţilor, în special a celor ce se produc în timpul ploilor. Acest lucru este rar
întâlnit la centrele de creştere intensivă a animalelor şi aproape inexistent la gospodăriile indi-
viduale din Moldova.
Totodată depozitarea şi păstrarea gunoiului de grajd este necesar să se facă în platfor-
me special amenajate. În acest scop, platformele trebuie hidroizolate la pardoseală, construite
din beton şi prevăzute cu pereţi de sprijin înalţi de 2 metri, hidroizolaţi şi cu praguri de reţine-
re a efluentului şi canale de scurgere către un bazin de retenţie.
În unele gospodării depozitarea gunoiului se face în grămezi pe câmp. Acest lucru chi-
ar şi pentru un timp relativ scurt, este considerat o practică agricolă greşită, deoarece implică
atât poluarea solului şi a apei prin scurgerile din gunoiul spălat de ploi, cât şi irosirea şi pier-
derea azotului pe care-l conţine.
c. Efluenţii proveniţi din precipitaţii
Efluenţii proveniţi din precipitaţii şi din pulberile atmosferice pot conţine diferite can-
tităţi de nutrienţi, formaţi în atmosferă prin descărcări electrice sau emisii ale instalaţiilor in-
dustriale de sinteză anorganică şi organică sau din alte surse. În condiţiile României se poate
estima un aport anual cu precipitaţiile şi pulberile atmosferice de 6 - 12 kg N2/ha, 0,1 - 1,5 kg
P2O5/ha şi 0,5 - 15 kg K/ha, variabil cu distanţa faţă de sursa emitentă şi cu condiţiile meteo-
rologice 28 .
Marile complexe de creştere a animalelor şi păsărilor sunt o sursă care favorizează că-
derea ploilor acide datorită degajării amoniacului în atmosferă. De aceea este necesar ca în
aceste cazuri să se ia măsurile tehnice necesare de limitare a degajării substanţelor volatile,
precum amoniacul, direct în atmosferă. Aceste măsuri sunt necesare şi în cazul bazinelor de
mare capacitate de colectare a dejecţiilor lichide.
d. Efluenţii proveniţi de la instalaţiile de însilozare a furajelor verzi sunt foarte bogaţi
în substanţe organice uşor biodegradabile, care conţin cantităţi însemnate de nutrienţi, în spe-
cial compuşi ai azotului, cu potenţial ridicat de poluare. Dacă asemenea efluenţi se scurg în
ape de suprafaţă pot provoca grave dezechilibre în ecosistemele acvatice prin eutrofizare.
S.C. Rostimpex Galaţi deţine o baterie de 10 silozuri situate în imediata vecinătate a
lacului Brateş 29 din Galaţi. Efluentul provenit de la culturile însilozate în silozuri, care este
unul din cei mai nocivi poluanţi, este deversat în apele lacului Brateş (fotografia 5.18).
27
Raportul anual privind starea factorilor de mediu pentru anul 2006, la nivelul judeţului Vaslui – A.P.M. Vaslui;
28
N.N. Constantinescu – Economia protecţiei mediului natural, Editura Politehnică, Bucureşti, 1976;
29
Brateşul este polder (loc de acumulare a viiturilor) al râului Chineja, care este principala sursa de apă ce îl alimentează.
420
Foto.5.18 Lacul Brateş. Reziduurile (foarte toxice) depuse pe mal provin de la
efluenţii silozurilor firmei S.C. Rostimpex Galaţi
P. Vieru 2005
Măsurătorile făcute în anul 2005 de către Agenţia pentru Protecţia Mediului Galaţi au
relevat ca lacul este tot mai poluat. În plus, nivelul apelor lacului a scăzut permanent din cau-
za secetei, fapt care a afectat grav ecosistemul, mai ales prin scăderea conţinutului de oxigen
al apei. Acest lucru înseamnă dispariţia fito şi zooplanctonului şi, de aici, diminuarea, prin
înfometare, a populaţiei piscicole. În vara anului 2005 au murit aproximativ 5000 kg peşte.
Concluziile anchetei demarate cu acest prilej au fost că moartea peştilor a fost provocată de
lipsa oxigenului din apă. În fapt, poluarea din ce în ce în cea mai pronunţată a lacului (datorită
deversărilor de ape uzate de la silozuri) a dus la creşterea conţinutului de bioxid de carbon
(prin descompunerea sedimentelor de natura biologică) şi implicit la distrugerea unor vietăţi
din lanţul trofic.
În Moldova (anul 2005) s-au inventariat un număr de 19.592.418 animale domestice
cu o densitate de 8,78 animale/ha, ceea ce reprezintă 1.188.751 vaci echivalente cu o densitate
de 0,53 vaci echivalente/ha, peste media în bazinul Dunării (0,45 – 0,50 animale echivalen-
te/ha) care este unitate de referinţă pentru România (tabelul 5.8, figura 5.5, anexa 17) 30 .
Tab. 5.8 Densitatea animalelor domestice în Moldova
Nr. Vaci echivalente Efective
crt. Şeptel Efective
Efective % Nr/ha Vaci echiv./ha
1. Bovine 754659 536574 47,57 0,35 0,24
2. Porcine 729898 182695 13,9 0,32 0,08
3 Ovine 1562392 188160 15,19 0,7 0,08
4. Păsări 16296138 97662 8,04 7,36 0,04
5. Cabaline 249331 183660 15,29 0,11 0,08
Total 19592418 1188751 100 8,86 0,525
Fig. 5.5
Densitatea animaleleor domestice
(vaci echiv./ha)
0,25
0,2
0,15
0,1
0,05
0
Bovine Porcine Ovine Păsări Cabaline
30
Calculul efectivelor de animale exprimate în vaci echivalente s-a realizat utilizând baza de date a Direcţiei pentru Agricul-
tură şi Dezvoltare Rurală (DADR) de la nivelul fiecărui judeţ al Moldovei şi Codul Bunelor Practici Agricole.
421
Densitatea crescută, peste media pe ţară, a numărului de animale domestice reflectă
riscul de poluare al apelor din Moldova cu deşeuri şi efluenţi proveniţi din zootehnie.
5.1.3.4. Alte surse de poluare ale apelor datorită activităţilor agro-zootehnice

Păşunatul erbivorelor, în zone în care se află surse de alimentare cu apă a unor locali-
tăţi (fotografia 5.19) poate deveni sursă de poluare a apelor.
Foto 5.19 Păşunea satului Dragomirna
(½ din această păşune este situată pe malul acumulării Dragomirna - sursă de apă a oraşului Suceava)
P. Vieru 2006
Realizarea acestei activităţi în mod constat în acelaşi loc (malul unui lac, al un râu,
front de captare), în timp, are efectul poluator echivalent cu al unei platforme de depozitare a
gunoiului de grajd. Numai că acum dejecţiile sunt deversate fie direct în apă fie în imediata
vecinătate.
În exploataţiile agro-zootehnice, pe lângă deşeurile cu valoare fertilizantă - gunoi de
grajd, dejecţii lichide şi fluide pot rezulta şi alte deşeuri şi resturi, care netratate corespunzător
pot deveni agenţi de poluare ai apei.
a. În această categorie pot fi incluse şi diferitele excreţii lichide şi solide (rezultate de
la mulsul animalelor, de la locurile de sacrificare ale acestora), ape uzate de la lucrările de igi-
enizare a adăposturilor. Ele trebuie gestionate cu foarte mare atenţie pentru a evita poluarea
apei şi solului de către unele substanţe periculoase sau toxice pe care le conţin (agenţi pato-
geni, metale grele, detergenţi, substanţe chimice folosite la dezinsecţie şi dezinfecţie). Doar
unităţile agro-zootehnice mari dispun de instalaţiile necesare pentru executarea operaţiilor de
decontaminare şi neutralizare a deşeurilor şi resturilor provenite din exploataţiile agro-
zootehnice (sisteme de scurgere, colectare şi transport, staţii de epurare, locuri de depozitare).
Cu toate acestea, frecvent, evacuarea apelor uzate în reţeaua de canale de desecare sau,
după caz, de irigaţii, ori pe terenurile agricole se face fără a respecta condiţiile realizării unei
epurări corespunzătoare. Spre exemplu S.C. Avicola SA din Focşani după o prealabilă epura-
re, deversează apele uzate în balta Mândreşti. Apele deversate, neepurate suficient, deţin, sub-
stanţe organice în cantitate mare şi materialele în suspensie care împiedică absorbţia oxigenului la
suprafaţa apei şi deci autoepurarea, se depun pe fundul lacului, colmatând-ul, sunt toxice pentru
fauna şi flora acvatică. Analizele probelor de apă, prelevate din lac de către lucrători ai A.P.M.
Vrancea, indică o concentraţie de oxigen dizolvat care variază frecvent între 1 - 3 mg/dm3. Cobo-
rârea sub limita normală (4-6 mg/dm3) a concentraţiei de oxigen dizolvat are ca efect oprirea pro-
ceselor aerobe, cu consecinţe foarte grave pentru calitatea apelor lacului.
b. În multe cazuri animale decedate în fermă sau în afară (în cursul tranzitului) prezin-
tă un potenţial pericol pentru siguranţa apelor. Astfel carcasele animalelor care au murit de
multe ori datorită unor boli care pot genera epidemii, sunt depozitate la întâmplare, constitu-
422
ind astfel focare de răspândire a unor boli şi surse de poluare a apelor de suprafaţă şi subtera-
ne (fotografia 5.20).
Foto.5.20. Cadavrul unui cal depozitat în gârla localităţii Satu Nou (comuna Soleşti)
care debuşează în acumularea Soleşti (sursă de alimentare cu apă a oraşului Vaslui)
P. Vieru 2006
Apare riscul de propagare a diferitelor boli. Totodată apare şi suspiciunea că agenţii
patogeni ar putea rezista tratamentelor aplicate în unităţile de prelucrare a deşeurilor de acest
tip.
c. Apele uzate şi deşeurile provenite din sectorul de prelucrare a produselor agricole şi
zootehnice au, de regulă, o încărcătură mare specifică de substanţe potenţial poluante, în prin-
cipal de origine organică - hidraţi de carbon (zahăr, amidon), grăsimi, proteine. Pot prezenta,
de asemenea, o încărcătură semnificativă de agenţi patogeni, în special cele provenite din sec-
torul de prelucrare a produselor zootehnice. Acest tip de ape uzate, nu se deversează direct în
apele de suprafaţă sau în reţeaua de canale pentru irigaţii sau drenaj, deoarece au un efect po-
luant rapid şi intens mai ales datorită consumului biochimic de oxigen foarte ridicat. Conform
legii, toate unităţile de prelucrare a produselor vegetale (fabrici de zahăr, fabrici de conserve
de legume, de sucuri de fructe, de ulei,) şi animale (abatoare, fabrici de mezeluri şi conserve
de carne, fabrici de prelucrare a laptelui,) trebuie prevăzute încă din faza de proiectare cu sta-
ţii de tratare a apelor uzate şi cu tehnologii specifice fiecărui tip de unitate.
Respectarea tehnologiilor de epurare şi întreţinerea corespunzătoare a staţiilor de trata-
re a apelor uzate sunt măsuri de natură să conducă la obţinerea unor ape purificate care pot fi
deversate în continuare în sistemul de canalizare sau pot fi folosite, dacă sunt corespunzătoare
calitativ, la irigarea culturilor vegetale. Nămolurile de la staţiile de epurare pot fi folosite, du-
pă compostare, la fertilizarea culturilor vegetale, dacă nu există alte restricţii privind utilizarea
lor ( o încărcătură de metale grele sau de alte substanţe periculoase peste limita maximă admi-
sibilă). Administrarea acestora trebuie făcută numai după analizarea lor de către laboratoarele
de specialitate.
Alte deşeuri provenite de la unităţi de prelucrare a produselor zootehnice, trebuie pre-
lucrate, conform legii, în unităţi specializate, aprobate de Agenţia Naţională Sanitară Veteri-
nară. Prin prelucrare se pot obţine produse pentru hrana animalelor de casă şi pentru peşti sau
diferite produse tehnice ori farmaceutice.
d. Fermele agricole, atât cele vegetale cât şi cele agro-zootehnice, presupun multe ope-
raţii mecanizate pentru lucrările solului, întreţinerea culturilor, creşterea animalelor, procesa-
rea produselor, transport. Obiectivul principal al acestora este eficientizarea lucrărilor şi dimi-
nuarea efortului fizic al personalului din fermă. Printre sursele de energie folosite pentru deru-
423
larea operaţiunilor mecanizate, cea mai importantă este constituită din produse petroliere (în
principal motorină şi benzine). Acestora li se adaugă uleiuri minerale, de aceeaşi provenienţă,
folosite pentru întreţinerea (lubrifierea) diferitelor mecanisme. Toate aceste produse, dacă nu
sunt gestionate cu responsabilitate, pot produce fenomene grave de poluare atât în sol cât şi în
mediul acvatic. Spre exemplu în primăvara anului 2006 o cisternă de combustibil cu capacita-
tea de 10 tone aparţinând S.C. Agricola Internaţional Bacău s-a răsturnat, deversând mai mult
de 50% din încărcătură pe sol. Evenimentul s-a produs pe raza localităţii Bogdan Vodă (situa-
tă în sud-estul acumulării Lilieci –Bacău, în lunca râului Bistriţa) datorită unor denivelări ale
terenului unde se afla rampa de alimentare a utilajelor agricole. A fost afectată o suprafaţă de
160 m2 de teren – categoria de folosinţă fiind păşune. Deşi s-a intervenit prompt, (s-a vidanjat
motorina scursă, s-a aplicat tratament cu absorbant biodegradabil, s-a curăţat terenul şi s-a
transportat solul infestat la batalul de reziduuri aparţinând S.C. Petrom S.A. Bacău), lucrătorii
A.P.M. şi S.G.A. Bacău au demonstrat prin analize, că au fost afectate şi apele râului Bistriţa.
Au fost prelevate probe din patru puncte stabilite la o distanţă de 2,5 km în aval de localitatea
Bogdan Vodă şi din 4 puţuri forate pe sensul de scurgere al apelor spre râul Bistriţa. Recoltă-
rile au fost făcute timp de 30 zile. În toate probele analizate au fost depistate depăşiri ale indi-
catorilor CCO-Cr, CBO5, reziduu filtrat la 105°C, fenoli antrenabili cu vapori de apă, sulfuri
şi H2S, DEHP, triclorbenzen, 1,2-dicloretan, tetracloretilena, antracen, benzen, Cd, HCBD,
Ni, PCBe, cloroform, DCM, naftalina.
Starea tehnică, în general rea, a utilajelor şi în special a motoarelor, conductelor şi ra-
cordurilor produce frecvent scurgeri de carburanţi. Spre exemplu, cea mai gravă cale de polu-
are cu motorină care ajunge în sol este provocată de sistemul tehnic de eliminare a aerului din
sistemul de alimentare cu combustibil al motoarelor de tractor. La tractoarele care sunt de mai
multe decenii în dotarea agriculturii româneşti este prevăzut, din fabricaţie, un sistem cu bule
de aer pentru pomparea în exterior a motorinei, cu deversarea ei pe sol fără posibilităţi de re-
cuperare.
5.1.4. Apele uzate de la halde de steril şi de la platformele pentru depozitarea deşeuri-

lor
Una dintre problemele acute de protecţie a mediului este reprezentată de gestionarea
deşeurilor. Datorită creşterii consumului în ultimii 10 ani, dar şi a tehnologiilor şi instalaţiilor
încă învechite din industrie, în România se generează anual milioane de tone de deşeuri. De
asemenea, există mari cantităţi de deşeuri stocate în depozitele de deşeuri urbane şi industria-
le, care ocupă mari suprafeţe de teren şi afectează calitatea mediului, în special a apelor subte-
rane şi de suprafaţă.
5.1.4.1. Depozite pentru deşeuri urbane

Peste 95% din deşeurile urbane sunt depozitate şi de aceea în fiecare localitate există
cel puţin un depozit pentru deşeurile urbane.
În anul 2005 pe teritoriul Moldovei erau înregistrate 35 depozite de deşeuri urbane,
aparţinând oraşelor şi municipiilor. Acestea reprezintă 10% din totalul depozitelor de deşeuri
din ţară.
Cele mai multe depozite de deşeuri urbane sunt mixte (60%), acceptând pentru depozi-
tare atât deşeuri de tip urban, cât şi deşeuri industriale, de obicei, nepericuloase. Circa 30%
din depozitele orăşeneşti sunt depozite menajere simple, iar 10% sunt depozite speciale pentru
nămolul orăşenesc de epurare.
Colectarea separată a deşeurilor menajere provenite de la populaţia urbană nu se prac-
tică decât la scară experimentală, în câteva oraşe (Galaţi, Focşani, Piatra Neamţ). De aceea,
aproximativ 36% (peste 0,5 milioane tone anual) din componentele deşeurilor menajere, re-
424
prezentând materiale reciclabile (hârtie, carton, sticlă, materiale plastice, metale) nu se recu-
perează, ci se elimină prin depozitare finală împreună cu celelalte deşeuri urbane.
Dintre depozitele de deşeuri urbane, 7% se găsesc în interiorul localităţilor, 87% sunt
amplasate în afara oraşelor, iar 6% se află pe malul apelor.
Aproximativ 80% din depozite ocupă suprafeţe relativ mici (între 0,5 şi 5 ha), restul de
20% fiind depozite orăşeneşti mari, care ocupă suprafeţe de la 5 la peste 20 ha. În municipiul
Galaţi, suprafaţa ocupată de deşeuri în cazul depozitului situată pe platforma industrială Mital
Steel este de 20 ha.
În privinţa gradului de amenajare a depozitelor orăşeneşti, peste 40% nu beneficiază
de nici un fel de facilităţi pentru protecţia mediului. Mai mult de 45% dintre depozite au doar
împrejmuire cu gard.
Desfăşurarea activităţii pe depozite este, de asemenea, deficitară. Pe lângă deşeurile
menajere, stradale, comerciale, pe depozitele orăşeneşti sunt acceptate, în mod ilegal şi deşe-
uri industriale periculoase. Amestecul acestor tipuri de deşeuri conduce la producerea unui
levigat încărcat cu substanţe nocive care, prin infiltrare, poluează apele de suprafaţă şi subte-
rane sau solul şi implicit afectează starea de sănătate a populaţiei din zonă. Spre exemplu la
platforma de depozitare a deşeurilor menajere a municipiului Botoşani, în anul 2005, SC
Petrom SA a deversat reziduuri petroliere provenite din dezafectarea unor rezervoare de com-
bustibil, direct pe sol. Cele circa 17 tone de reziduuri petroliere deversate pe sol, în decursul a
două luni, au început să se scurgă pe terenurile agricole şi (cu ajutorul precipitaţiilor) în cursul
de apă Sitna. Au fost prelevate probe din 8 puţuri forate pe sensul de scurgere al apelor spre
pârâul Sitna. În toate probele analizate, s-au constatat depăşiri la indicatorii, pH, CCO-Cr,
CBO5, reziduu filtrat la 105°C, fenoli antrenabili cu vapori de apă, sulfuri şi H2S, azot amoni-
acal, azot total, fosfor total (fosfaţi), sulfaţi, Pb, cianuri totale, substanţe extractibile cu sol-
venţi organici, produse petroliere, triclorbenzen, 1,2-dicloretan, antracen, benzen, Cd, HCBD,
Ni, PCBe. Analizele au fost făcute, în urma sesizărilor făcute de cetăţenii care locuiau în
apropierea gropii de gunoi, care erau nemulţumiţi de mirosul de petrol şi gustul sărat al apei
din fântâni. Un alt exemplu este cel al depozitării pe platforma de gunoi a municipiului Piatra
Neamţ a unor deşeuri provenite de la demolarea unui grajd din comuna Gherăieşti. Molozul
depozitat era amestecat cu pesticide. Un caz asemănător a avut loc şi la Galaţi când societatea
Sirex S.A a depozitat pe platforma de gunoi a oraşului uleiuri cu un conţinut mare de P.C.B..
Ambele societăţi au fost obligate să efectueze identificarea deşeurilor toxice şi neutralizarea
la un agent economic abilitat. De asemenea, au fost amendate cu 5.000 respectiv 10.000 lei.
5.1.4.2 Depozite de deşeuri industriale

Depozitarea deşeurilor pe teren descoperit reprezintă calea cea mai importantă pentru
eliminarea deşeurilor industriale în România, peste 75% din deşeurile generate fiind depozita-
te în fiecare an. Astfel, în decursul anilor s-a acumulat o cantitate foarte mare de deşeuri în
depozitele existente. În prezent, în Moldova sunt înregistrate peste 180 depozite industriale
care ocupă peste 2000 ha. Cele mai numeroase depozite de deşeuri industriale sunt simple (de
obicei, platforme betonate); de asemenea, există un număr mare de halde de steril minier şi
iazuri de decantare/bataluri. În tabelul 5.9 este prezentată situaţia depozitelor industriale pe
categorii precum şi suprafeţele ocupate.
Tab. 5.9 Situaţia depozitelor industriale pe categorii şi suprafeţe ocupate
Depozite in- Iazuri de Halde Halde de zgură Depozite Depozite
dustriale decantare de steril şi cenuşă simple subterane
Număr 40 61 18 60 6
Suprafaţa 466 832 733 120 3
ocupată (ha)
Cea mai mare parte a depozitelor industriale (aproximativ 76%) ocupă suprafeţe rela-
tiv mici de teren (până în 5 ha). Doar 30% din depozitele industriale deţin autorizaţie de func-
ţionare. Restul funcţionează fără autorizaţie, deşi multe dintre acestea sunt amplasate necores-
425
punzător şi nu sunt controlate. De exemplu, 32% din depozitele industriale sunt amplasate in-
travilan, iar 8% din depozitele industriale sunt amplasate pe malul unor cursuri de apă. Doar
60% din depozite sunt în afara localităţilor (de fapt tot în oraş dar în zona industrială). Din
totalul depozitelor de deşeuri industriale, cel puţin 15 nu dispun de nici un fel de amenajare
pentru protecţia mediului, iar cele mai multe sunt doar împrejmuite. Unele dintre depozite au
una sau mai multe amenajări speciale (impermeabilizare, drenuri, canal de gardă, foraj de
monitorizare), dar foarte puţine dispun de toate amenajările astfel încât să îndeplinească con-
diţiile necesare pentru protecţia calităţii mediului.
În anul 2005, în Moldova, au fost înregistrate 13 depozite industriale pentru deşeuri
periculoase ocupând o suprafaţă totală de aproximativ 15 ha. Judeţele cu cele mai numeroase
depozite de deşeuri industriale periculoase sunt: Bacău (3 depozite), Neamţ, Galaţi şi Vaslui
(câte 2 depozite), Botoşani, Suceava, Iaşi şi Vrancea (câte 1 depozit). Cu impact major asupra
calităţii apelor, în ordine descrescătoare, sunt următoarele depozite de deşeuri periculoase:
- Hidrohalda Mitall Steel, cu o suprafaţă de cca. 800 m2 destinată depozitării de com-
puşi contaminaţi cu bifenili policloruraţi şi alte substanţe similare (P.C.B.);
- Halda S.C. Fibrexnylon S.A. Săvineşti – Divizia Chimică. Halda Cianuril are o su-
prafaţă de cca.1088 m2 destinată depozitării catalizatorului de cărbune activ şi a şarjelor rebu-
tate provenite de la instalaţia „Clorură de cianuril”, capacitate ocupată – 1045 m3;
- Batalul - SC Rafo SA Oneşti, batal de depozitare temporară a nămolului petrolier
(suprafaţa 0,7 ha);
- Haldă - SC SOFERT SA Bacău, haldă de fosfogips (suprafaţa 16,02 ha) ;
- Batal nr. 1 - Punct de lucru Rafinăria Dărmăneşti (suprafaţă 0,5 ha) şi Batal nr. 2
(suprafaţă 0,32 ha);
În cursul anului 2005, în Moldova, cele mai mari cantităţi de deşeuri generate de in-
dustrie şi construcţii au provenit de la oraşele: Galaţi - 2,80 milioane tone, Iaşi - 2 milioane
tone, Bacău - 1,9 milioane tone.
5.1.4.3. Depozite neamenajate

În afara depozitelor prezentate mai sus, în Moldova există în jur de 1.523 depozite
mici, ce nu sunt în concordanţă cu standardele şi reglementările europene. Acestea sunt în ma-
joritate depozite neamenajate, operate de către comunitate, localizate în special în zonele rura-
le. (figura 5.6).
Fig. 5.6. Depozite necontrolate de deşeuri
Depozit situat pe malul râului Moldova Depozit situat la limita de nord-est
amonte de captarea Berchişeşti (Suceava) a frontului de captare Suraia (Focşani)
P. Vieru 2006
426
Cele mai reprezentative depozite necontrolate şi care prin amplasarea lor (pe malul râ-
urilor) pot deveni generatori de substanţe cu capacitate mare de impurificare a surselor de apă
sunt prezentate în anexa 18.
Data de închidere a tuturor acestor depozite neconforme va fi 2009, urmărindu-se ţin-
tele naţionale. Înainte de închidere este necesar însă un bilanţ de mediu, pentru a descrie pro-
cedurile de reducere a impactului asupra mediului. Pentru ambele activităţi este necesară fi-
nanţare. Nu se cunoaşte suprafaţa totală a depozitelor ce vor fi închise, calculele fiind bazate
doar pe estimări.
5.1.4.4. Influenţa deşeurilor asupra apelor

Transportate mecanic sau hidraulic, deşeurile (lichide sau solide) influenţează în mod negativ mediul
ambiant, în ceea ce priveşte calitatea apelor de suprafaţă şi subterane, calitatea aerului, a vegetaţiei şi aspectul
general al zonei, dacă nu se prevăd măsuri corespunzătoare.
În ceea ce priveşte apele subterane şi de suprafaţă, având în vedere folosinţele multiple şi cantităţile
limitate ale acestora, problema principală rămâne aceea de a preveni impurificarea, prin măsuri eficace. Trebuie
avut în vedere faptul că efectele de impurificare ale acestor ape sunt aproape ireversibile şi o îmbunătăţire a cali-
tăţii apei chiar în timp îndelungat este pe cât de dificilă pe atât de costisitoare.
Cantităţile mari de apă folosite pentru transportul şi depozitarea deşeurilor în platforme pun, în special,
probleme de impurificare a apelor de suprafaţă şi subterane şi mai puţin probleme de modificare a nivelurilor şi
debitelor.
Apa folosită la transportul şi depozitarea deşeurilor în platformele de depozitare a deşeurilor îşi modifi-
că total caracteristicile fizico - chimice iniţiale, ceea ce are consecinţe nefavorabile asupra folosinţelor în zona
platformelor.
În industria termoenergetică, în ţara noastră cantităţile de apă folosite la transportul cenuşii industriale
în vederea depozitării au fost apreciate la circa 50 milioane m3/an.
Din industria coloranţilor şi a pigmenţilor rezultă ape de transport cu o mineralizare mare, cu o încărca-
re în substanţe organice generate de prezenţa acetaţilor şi substanţelor cu toxicitate crescută cum sunt: cromul,
plumbul şi zincul.
Din industria detergenţilor rezultă ape de transport puternic mineralizate, impurificate cu cloruri (75000
mg/l) sulfaţi, calciu, magneziu. Indicatorul pH variază între 12 - 13.
În apa folosită la transportul cenuşii industriale se găsesc cantităţi mari de sulfaţi solubili, urme de fier,
aluminiu, sulfuri metalice şi alcalinoferoase, având indicatorul pH, mare (variabil între 8.8 - 13).
Deşeurile provenite din industria chimică prezintă probleme deosebit de grele de depozitare prin:
- diversitatea caracteristicilor fizico - chimice, mineralogice şi mecanice, a stabilităţii lor în timp, sub
influenţa mediului şi a condiţiilor de depozitare;
- marea majoritate a deşeurilor din industria chimică pun probleme deosebit de grele de poluare, necesi-
tând măsuri severe de protecţie a mediului;
- deşeurile hidrotransportate trebuie depozitate în halde realizate cu baraje de formare, dimensionate
după legile cunoscute ale barajelor;
- cantităţile mari depozitate ocupă terenuri (mai ales în cazul deşeurilor hidro-transportate) care nu pot fi
redate în circuitul agricol decât cu măsuri speciale de stabilizare sau consolidare, întrucât deşeurile nu se pot
consolida în mod natural;
Scurgerile de pe versanţii depozitelor aflate în apropierea apelor de suprafaţă contribuie la poluarea
acestora cu substanţe organice şi suspensii.
Depozitele neimpermeabilizate de deşeuri urbane sunt deseori sursa infestării apelor subterane cu nitraţi
şi nitriţi, dar şi cu alte elemente poluante. Atât exfiltraţiile din depozite, cât şi apele scurse pe versanţi influenţea-
ză calitatea solurilor înconjurătoare, fapt ce se repercutează asupra folosinţei acestora.
Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de deşeuri este un proces
temporar, dar care în termenii conceptului de “dezvoltare durabilă”, se întinde pe durata a cel puţin două gene-
raţii dacă se însumează perioadele de amenajare (1-3 ani), exploatare (15-30 ani), refacere ecologică şi
postmonitorizare (15-20 ani).
În termeni de biodiversitate, un depozit de deşeuri înseamnă eliminarea de pe suprafaţa afectată a unui
număr de 30-300 specii/ha, fără a considera şi populaţia microbiologică a solului şi apelor. În plus, biocenozele
din vecinătatea depozitului se modifică în sensul că: în asociaţiile vegetale devin dominante speciile ruderale
specifice zonelor poluate; unele mamifere, păsări, insecte părăsesc zona, în avantajul celor care îşi găsesc hrana
în gunoaie (şobolani, ciori).
427
Deşi efectele asupra florei şi faunei sunt teoretic limitate în timp la durata exploatării depozitului, re-
construcţia ecologică realizată după eliberarea zonei de sarcini tehnologice nu va mai putea restabili echilibrul
biologic iniţial, evoluţia biosistemului fiind ireversibil modificată.
Problema cea mai dificilă o constituie materialele periculoase (inclusiv nămolurile toxice, produse pe-
troliere, reziduuri de la vopsitorii, zguri metalurgice) care sunt depozitate în comun cu deşeuri solide orăşeneşti.
Această situaţie poate genera apariţia unor amestecuri şi combinaţii inflamabile, explozive sau corozive. Pe de
altă parte, prezenţa reziduurilor menajere uşor degradabile poate facilita descompunerea componentelor pericu-
loase complexe şi reduce poluarea mediului.
Un aspect negativ este acela că multe materiale reciclabile şi utile sunt depozitate împreună cu cele ne-
reciclabile; fiind amestecate şi contaminate din punct de vedere chimic şi biologic, recuperarea lor fiind dificilă.
Concluzionând se poate afirma că managementul deşeurilor în Moldova este deficitar din punct de ve-
dere al protecţiei mediului. Nu respectă legislaţia română în vigoare cu privire la protecţia mediului şi nu este în
concordanţă cu directivele Uniunii Europene.
Colectarea şi transportul deşeurilor se face numai în zona urbană , în zona rurală aceste servicii sunt
practic inexistente. În municipii şi oraşe, serviciile pentru gestionarea deşeurilor sunt realizate doar de companii
specializate şi ADP-urile primăriilor locale.
Depozitele existente s-a dezvoltat într-o manieră necontrolată începând cu 1952 şi nu sunt conformitate
cu nici un standard privind sănătatea populaţiei sau protecţia mediului. Astfel se produc semnificative cantităţi
de levigat care se scurge continuu şi acumulări masive de gaze de fermentaţie apărând permanent fenomenul de
autoaprindere ce duce la creşterea poluării aerului şi a riscurilor de sănătate.
Conform Planului Regional de Gestionare a Deşeurilor (P.R.G.D.) de la nivelul regi-
unilor 1 Nord-Est şi 2 Sud-Est, depozitele existente în municipiile şi oraşele Moldovei, în ma-
rea lor majoritate, au capacitatea de depozitare epuizată, fapt pentru care majoritatea localită-
ţilor sunt considerate ca fiind localităţi cu risc major de poluare. Astfel, depozitele existente
prezintă risc major asupra sănătăţii umane şi sunt surse, consistente, de poluare a apelor subte-
rane şi a cursurilor de apă de suprafaţă.
5.1.5. Exploatarea neraţională a resurselor de apă (subterane şi de suprafaţă) şi modi-

ficările artificiale ale fluxurilor naturale (devierea cursurilor, lanţuri de acumulări, modifica-
rea nivelului normal al oglinzii apei) se repercutează, mai devreme sau mai târziu, direct sau
indirect, asupra apei necesare comunităţilor umane - secarea fântânilor prin coborârea nivelu-
lui pânzei freatice, sau dimpotrivă – mâlirea şi poluarea lor prin ridicarea nivelului apei freati-
ce, sărăturarea şi înmlăştinirea terenurilor, perturbându-se alimentarea cu apă, asigurarea hra-
nei şi în final dispariţia în timp a comunităţii respective.
Regularizarea scurgerii – prin reducerea debitelor maxime - a determinat, în cazul râu-
rilor Prut, Siret, Bistriţa şi Moldova, reducerea semnificativă a luncii inundabile. Reducerea
suprafeţei inundabile are ca efect nealimentarea pânzei freatice. Având în vedere că alimenta-
rea cu apă potabilă în zonele rurale şi periurbane ale Moldovei se face în proporţie de 90% din
surse subterane (fântâni, izvoare) se poate deduce impactul major pe care îl pot avea lucrările
de regularizare asupra surselor de apă potabilă. Acelaşi efect, de reducere a volumelor de apă,
a fost resimţit şi în zonele fronturilor de captare care sunt sursa de alimentare cu apă potabilă
a oraşelor. Spre exemplu lucrările de regularizare de pe cursul râului Moldova, pe sectoarele
Suliţa - Vama, Câmpulung Moldovenesc, Cornu Luncii - Baia, Gura Humorului - Păltinoasa
au redus suprafaţa luncii inundabile. Prin reducerea suprafeţei inundabile a râului s-au dimi-
nuat volumele de apă din acviferul aferent localităţilor situate în imediata vecinătate a râului
(Sadova 31 , Voroneţ 32 , Berchişeşti 33 şi Timişeşti 34 ). Pentru suplimentarea debitelor de apă pre-
levată, au fost amenajate puţuri de captare noi (Timişeşti Captarea Nouă, Berchişeşti - puţurile
25…40). Mai mult, reducerea cantitativă a apelor freatice, corespunzătoare frontului de capta-
re Timişeşti (vechi) a dus, treptat, la scoaterea din funcţiune a 20 puţuri.
31
sursă de alimentare cu apă potabilă a oraşului Câmpulung Moldovenesc;
32
sursă de alimentare cu apă potabilă a oraşului Gura Humorului;
33
sursă de alimentare cu apă potabilă a oraşului Suceava;
34
sursă de alimentare cu apă potabilă a oraşului Iaşi;
428
5.1.6. Surse de poluare şi poluanţi ai apelor potabile din cadrul reţelei de distribuţie
Sursele de poluare, respectiv poluanţii care au intervenit între staţia de trata-
re/preparare apă potabilă şi robinet, sunt:
a ) Conductele folosite la alimentarea cu apă
a1. Materialul din care sunt confecţionate conductele (plastic, fontă, oţel, plumb, cu-
pru, azbest) trebuie testat şi autorizat, pentru a se asigura că nu reacţionează cu apa sau nu ce-
dează substanţă către aceasta.
Unele materiale plastice s-au dovedit atacabile de enzime bacteriene, devenind mediu
de cultură pentru microorganisme. Trebuie ca materialul să fie absolut inert din punct de ve-
dere biologic.
Dacă ţevile conţin plumb, atunci acest metal otrăvitor poate ajunge în apa potabilă.
Dacă stagnează sau are anumite caractere fizico-chimice, apa poate dizolva plumb şi devine
toxică.
O altă sursă de contaminare a apei sunt ţevile de zinc în care se găseşte ca impuritate
cadmiu. Este şi el suspectat pentru posibile efecte cancerigene.
Cuprul (Cu) în concentraţii mari în apă este toxic. El nu se bioacumulează în organis-
mul uman, dar sub formă de oxizi de cupru în apa consumată, poate provoca moartea. Poate
proveni din ţevile de cupru (sub formă de oxizi), care sunt atacate de apele moi sau acide.
Azbestul este un grup de silicaţi cu structură filamentară, folosit la realizarea unor ma-
teriale rezistente la foc şi căldură şi sub formă de foi şi conducte de azbociment pentru acope-
rişuri şi pentru vehicularea apei. În foarte multe ţări este interzisă utilizarea azbestului, deoa-
rece fibrele de azbest sunt cancerigene, recent - 2006 - s-a interzis şi în România, dar o parte
masivă din infrastructură este din acest material. În tabelul 5.10 şi figura 5.7 sunt redate mate-
rialele de infrastructură folosite de regiile de distribuire a apei potabile din municipiile reşe-
dinţă de judeţ din Moldova.
Tab. 5.10. Reţeaua de distribuţie a apei potabile în reşedinţele de judeţ
Materiale de infrastructură
Regia de Materialul folosit în infrastructură(km)
distribuire a apei potabile
materiale cupru plumb azbest fontă oţel beton
plastice şi Premo
Botoşani 25 5 12 123 60 103 5,2
Suceava 42 12 17 67 80 93 12,5
Iaşi 56 - 32 157 120 99 24
Piatra Neamţ 35 - 42 96 30 238 3,5
Vaslui 42 - 25 88 48 32 7,5
Bacău 67 - 33 17,4 81,4 119 24
Focşani 70 - 17 54 100 130 6,7
Galaţi 101 - 31 73 111 89 14
Reţeaua de distribuţie a apei potabile din municipiile reşedinţă de judeţ ale
Moldovei. Materiale de infrastructură (km)
250
200
150
100
50
0
Botoşani Suceava Iaşi Piatra Neamţ Vaslui Bacău Focşani Galaţi
materiale plastice cupru plumb azbest fontă oţel beton şi Premo

Fig.5.7
429
Analizând tabelul şi figura anterioară se poate deduce cu uşurinţă riscul de îmbolnăvi-
re la care este supusă populaţia consumatoare de apă potabilă în sistem centralizat din unele
municipiile reşedinţă de judeţ ale Moldovei.
a.2. Conductele sunt deschise la avarii şi în timpul lucrărilor de remediere într-un in-
terval care permite pătrunderea în sistemul de alimentare a diferitelor substanţe ce pot provoca
modificări ale calităţii apei. Aceste avarii produc de asemenea şi mari pierderi de apă.
Cauzele avariilor la reţea, în afara depăşirii duratei normale de funcţionare a diverselor
tronsoane, sunt săpăturile neglijente la lucrări de construcţii sau reparaţii la alte reţele, repara-
rea drumurilor, plus deschideri şi închideri bruşte de apă pe reţea care produc şocuri hidrauli-
ce "lovitură de berbece".
Cu cât ponderea avariilor pe reţeaua de distribuţie a apei potabile este mai mare, cu
atât creşte riscul pătrunderii în reţea a diverşilor agenţi poluanţi. Având în vedere acest fapt şi
cunoscând numărul avariilor din reţeaua de distribuţie dintr-un oraş se poate estima (cu apro-
ximaţie) riscul de poluare a apei potabile transportate şi distribuite de reţeaua respectivă.
În figura 5.8 sunt reprezentate sintetizat numărul de avarii şi pierderile de apă în pro-
cente de la nivelul reşedinţelor de judeţ pe parcursul unui an.
Fig. 5.8 Numărul avariilor şi ponderea pierderilor de apă
pe reţelele de distribuţie a apei potabile
numar avarii pierderi %
1800
1600
1400
1200
1000
800
600
400
200
0
Botosani Suceava Iasi Piatra Neamt Vaslui Bacau Focsani Galati
pierderi % 45 48 38 29 32 49 30 42
numar avarii 1200 1300 1600 900 850 1300 1000 1300
În general cele mai multe avarii apar la reţelele de distribuţie cu materiale de infras-
tructură predominate din azbest, beton şi Premo (Botoşani, Iaşi, Vaslui, Bacău). De asemenea
frecvenţa avariilor este mare în oraşele cu sistem de alimentare vechi (Iaşi, Focşani, Galaţi,
Bacău). În oraşele unde, datorită altitudinii, se folosesc multe staţii de pompare pentru mărirea
presiunii se constată, de asemenea, o frecvenţă mare a avariilor (Suceava, Iaşi, Vaslui).
b) Compuşi toxici organici naturali, cum sunt toxinele cianobacteriilor, (hepatotoxice,
neurotoxice sau iritante cutanate) şi byproduşii substanţelor chimice de dezinfecţie.
Aceşti poluanţi au fost găsiţi în conductele de alimentare cu apă potabilă. Provenienţa
lor poate fi explicată prin:
- tratarea necorespunzătoare a apei potabile (în staţiile de tratare);
- necorelarea debitelor de apă (mici), cu diametrul şi capacitatea de transport (mare) a
conductelor utilizate ceea ce determină utilizarea parţială a conductei şi dezvoltarea în spaţiul
neutilizat a unor colonii de bacterii şi ciuperci;
- avariile neremediate în timp util;
- infiltraţiile prin eventualele fisuri existente la conducte, rezervoare sau direct ca în
cazul byproduşiilor.
430
Compuşii chimici de sinteză apar adesea în concentraţii neadmisibile în apele de su-
prafaţă şi pot fi puţin sau deloc eliminaţi în cadrul proceselor de potabilizare, ajungând în re-
ţelele de alimentare a populaţiei. Astfel în reşedinţele de judeţ din Moldova 46% din probele
de apă de reţea indică depăşiri ale concentraţiilor maxime admise la byproduşi.
Uneori, poluarea este chiar consecinţa (nedorită) a măsurilor luate în scop de depolua-
re. Astfel, la clorinarea apei se formează şi trihalometanii, incriminaţi pentru efecte canceri-
gene. Efectele nedorite de la clorinare apar însă şi datorită dozajului incorect, făcut de către
personalul necalificat al companiilor de distribuţie a apei potabile.
Probele de apă potabilă pentru analiză se prelevează, în mod obişnuit, la ieşirea din
staţia de tratare şi în punctele cele mai îndepărtate ale reţelei de distribuţie. În mod normal
analizele se fac o dată la 24 h. Spre exemplu în Galaţi, punctele de recoltare zilnice din reţea-
ua municipală sunt redate în tabelul 5.11.
Tab. 5.11 Punctele de recoltare zilnice din reţeaua municipiului Galaţi
Nr. Punct de recoltare Zona de
crt. Cartier Perioada şcolară Perioada vacanţă aprovizio-
nare
1 Centru I Şcoala nr. 26 Cofetăria Ştef (str. Traian)
Sursa supra-
2 Centru II Colegiul Naţional V. Alecsandri Bar ‘Copacabana’ (str. N. Bălcescu c/c faţă
str.Culturii)
3 Centru Port – Liceul de Marină Alcom 182 (str. Portului)
Bazin Nou
4 Mazepa I Şcoala nr. 28 Aprozar Ancora – Horticol nr. 5
5 Mazepa II Grădiniţa nr. 6 ‘Lumea copiilor’, SC Apaterm SA (str. Brîncoveanu nr. 2)

str. Romana nr. 10 Apa produsă
6 Piata Centrala Bar ‘Labirint’, str. Traian Bar ‘Carpaţi’ (str. Traian nr. 57) de Uzina I
7 Ţiglina I Colegiul M. Kogălniceanu Cofetăria ‘Trandafirul’
8 Ţiglina II Direcţia Generala pt. Protecţia Direcţia Generala pt. Protecţia copilului (Leagă-
copilului (Leagănul de copii) nul de copii)
9 Parc CFR Cămin pentru persoane vârstnice Cămin pentru persoane vârstnice Sf. Spiridon
Sf. Spiridon (str. Domneasca) (str. Domneasca)
10 Bariera Traian Pescăria SC Benimar, str. Traian Pescăria SC Benimar, str. Traian nr. 324
nr. 324
11 Micro 16 Şcoala nr. 11 Alcom A7 (str. Sid. Vest, bl. 8A)
Sursa supra-
12 Micro 17 + 18 Şcoala nr. 5 SC Impexla (str. Oltului, bl.U) faţă
13 Micro 19 Şcoala nr. 22 Dozator suc (str. Oţelarilor 22, bl.D)

Apa produsă
14 Micro 20 Şcoala nr. 43 Alcom nr.15 (str. Brăilei , bl. A3) de Uzina II
15 Micro 21 Şcoala nr. 3 Bar ‘Oţelarilor’ (str. Otelarilor)
16 I. C. Frimu Şcoala nr. 12 Bar ‘Algar SRL’ (Piata Energiei, bl. M1B)
Sursa pro-
17 Micro 13 Şcoala nr. 38 Bar ‘Elemar’ (bl. C1, sc. 2, parter) funzime
18 Micro 38 Şcoala nr. 31 SC Capris SRL – magazin alimentar (bl. J1)
19 Micro 39 Şcoala nr. 34 Alim. Port-Ficomex (str. H. Coanda, bl. J5)

Apa produsă
20 Micro 40 Şcoala nr. 18 Bar SC Central SRL, str. H. Coanda, bl. J12 de Staţia
Fileşti
21 Siderurgiştilor Şcoala nr. 41 Farmacie SC Alindor (str. Sid. Vest, nr 45, bl.
Vest (+ Micro 14) M3A)
22 Cartier Fileşti Liceul nr. 9 Alim ‘Apomina’ (str. Tecuci, nr. 247)
De două ori pe săptămână se recoltează şi se verifică puncte-capete de reţea: Bariera

Traian – CLSPT; Bazinul Nou – Centrul de locuinţe şi sprijin pentru tineret; Micro 20 – SC
Savanic SRL, b-dul. Dunărea, nr. 36; Micro 18 – IATSA, str. Drumul Viilor, nr. 6.
431
c) Având în vedere sursele individuale de apă (fântâni, izvoare), se poate aprecia că
determinările substanţelor toxice (organice şi anorganice) nefăcând parte din analizele uzuale
privind calitatea apei, contaminările sunt descoperite târziu sau rămân necunoscute. În general
analiza calităţii, surselor de apă individuale, se face în urma unor reclamaţii sau în urma unor
sesizări. Astfel, surse de apă de bună calitate, necurăţate periodic şi neîntreţinute, au devenit
surse de îmbolnăvire. Spre exemplu în oraşele din Moldova, într-un număr foarte mare de sur-
se individuale de apă s-au decelat în timp concentraţii de poluanţi organici (îndeosebi derivaţi
halogenaţi) peste normele admise, fiind necesară în sute de cazuri renunţarea la utilizarea sur-
selor respective (capitolul IV).
d) Toate apele de suprafaţă şi subterane conţin în mod natural un fond radioactiv.
Radionuclizii naturali – uraniul, radiul şi radonul pot deveni surse de poluare a apelor
potabile. Deoarece aceşti radionuclizii nu pot fi detectaţi şi eliminaţi în cadrul staţiilor de tra-
tare, contaminarea radioactivă naturală a apei este de luat în seamă, pentru pericolul contami-
nării prin ingestie. Radionuclizii sunt astfel absorbiţi şi fixaţi continuându-şi dezintegrarea (cu
emisie de particule care au efecte chimice şi electrochimice începând de la nivel celular)
Descărcarea în reţeaua de canalizare a reziduurilor ce provin de la spitalele care folo-
sesc izotopi radioactivi ai aurului, iodului, fosforului, cobaltului) pentru diagnoza şi tratamen-
tul cancerului şi a altor boli poate reprezenta o sursă discretă de poluare radioactivă a apelor.
Cantităţi foarte mari de radioizotopi sunt folosite în procesele industriale (industria
chimică, petrochimică, siderurgică etc.) în tehnici de rutină, rezultând deşeuri care sunt fie
arse, fie deversate în reţeaua de canalizare. Astfel, la avarii ale reţelelor pot ajunge în apa po-
tabilă.
O altă sursă de poluare radioactivă a apelor potabile o reprezintă şi apele uzate ce pro-
vin din centrele de cercetare care folosesc radioizotopi (medicină, chimie, fizică, biologie,
etc.) sau industria militară.
5.2 Poluarea şi starea de sănătate a populaţiei

5.2.1. Relaţiile complexe dintre apă, organismul uman şi sănătatea colectivităţilor
umane
În cadrul sistemului om - ambianţă naturală, apa îndeplineşte în mod normal un impor-
tant rol sanogenetic. Funcţiile sale primare de ordin fiziologic, igienico-sanitar şi socioeco-
nomic influenţează atât structurarea organismului uman, cât şi modalităţile sale de răspuns.
De aceea, pentru promovarea unei reale stări de sănătate şi confort igienic a oricărei
colectivităţi umane, furnizarea unei ape satisfăcătoare cantitativ şi ireproşabilă calitativ, con-
stituie condiţii de prim ordin. De aici şi cerinţa (pe care o considerăm a fi deloc exagerată)
formulată de numeroşi oameni din instituţiile de sănătate publică, urbanişti că pentru o bună
aprovizionare cu apă a unui centru populat trebuie depuse toate străduinţele. Este suficient să
amintim numeroasele boli transmise prin consumul unei ape necorespunzătoare din punct de
vedere calitativ şi consecinţele rezultate din igiena individuală deficitară cauzată de lipsă de
apă, pentru a ne da seama că prejudiciile determinate de disconfort, boală sau deces, întrec cu
mult cheltuielile făcute pentru cele mai bune sisteme de aprovizionare cu apă.
După statistici efectuate de OMS, astăzi în lume din 10 paturi de spital unul este ocupat de un bolnav
care suferă de o boală transmisă pe calea apei (boală hidrică).
Peste 300.000.000 oameni suferă astăzi în lume de lipsă de apă potabilă. Pierderile de forţă de muncă şi
absenteismul în şcoli sunt considerabile dacă ţinem seama de faptul că pe glob se îmbolnăvesc anual prin boli
transmisibile pe calea apei circa 200 milioane de oameni. Sănătatea omului şi colectivităţilor poate fi prejudiciată
şi periclitată când apa:
- nu este la dispoziţie în cantitate suficientă;
- conţine germeni patogeni transmisibili pe cale hidrică;
- conţine substanţe chimice nocive sau toxice;
- are proprietăţi organoleptice nefavorabile.
432
Lipsa unei cantităţi suficiente de apă potabilă creează pericolul de a se utiliza în acest scop o apă neco-
respunzătoare din punct de vedere calitativ şi deci, riscantă pentru sănătate. Totodată insuficienţa de apă nu per-
mite satisfacerea nevoilor de igienă corporală, de spălare satisfăcătoare a produselor alimentare şi a ustensilelor
care servesc la prepararea hranei, nu asigură apa necesară spălării lenjeriei şi a instalaţiilor din locuinţă, îndepăr-
tarea materiilor fecale şi a altor reziduuri din locuinţe şi colectivitate. În aceste condiţii se favorizează apariţia de
boli ale tegumentelor, parazitoze şi afecţiuni transmise de paraziţi (tifos exantematic, febră recurentă), precum şi
a celorlalte boli cu mecanism de transmisie fecal-oral. De aceea este de o deosebită importanţă ca apa să fie la
dispoziţia populaţiei într-o cantitate suficientă şi cu o presiune satisfăcătoare pentru a putea ajunge până la etaje-
le terminale ale celor mai înalte clădiri.
Principalii agenţi patogeni transmisibili pe calea apei pot fi clasificaţi în următoarele categorii: bacterii
patogene, virusuri, paraziţi şi alte microorganisme. Aceşti agenţi se întâlnesc în excreţiile fecale şi urinare de
origine animală şi umană în apele reziduale menajere şi efluenţii rezultaţi după tratarea acestora, precum şi în
apele pluviale care au spălat teritoriile centrelor populate de la nivelul cărora au antrenat impurităţi cu germeni
patogeni.
Un agent patogen transmisibil pe calea apei poate pătrunde în apă fie la nivelul sursei şi respectiv insta-
laţiei de captare a acesteia, fie pe traseul instalaţiei, de la captare până la consumator, adică: în aducţie, în rezer-
voarele de înmagazinare a apei sau în reţea. În cazul folosirii surselor de apă de suprafaţă, prelucrarea şi dezin-
fecţia necorespunzătoare a apei poate duce la contaminarea ei. Dacă pătrunderea germenului are loc numai într-
una din conductele ce alcătuiesc reţeaua de distribuţie, epidemia va apare doar în teritoriul alimentat de acea
conductă. Dacă pătrunderea germenului are loc în amonte de reţea (la intrarea conductei de aducţie în localitate,
la nivelul rezervoarelor de înmagazinare ori la nivelul captării apei din sursă) epidemia va putea apare în întreaga
localitate.
Transmisiunea organismelor patogene direct prin apă sau prin intermediul alimentelor care au venit în
contact sau au fost spălate cu apă contaminată, reprezintă una din principalele cauze de morbiditate şi mortalitate
în zonele preurbane dar şi în oraşe. Ne referim la agenţii marilor epidemii de febră tifoidă, holeră ca şi la acei ai
altor maladii mai puţin spectaculare, dar mult mai frecvente, ca diareea infantilă şi dizenteriile, precum şi la
agenţii altor infecţii intestinale, care dăinuiesc în permanenţă în populaţiile rurale şi urbane şi care adesea pro-
voacă îmbolnăviri cu sfârşit letal.
5.2.2. Boli microbiene transmise prin intermediul apei

Dintre principalele boli microbiene ce se transmit pe calea apei menţionăm:
a. Febra tifoidă şi paratifoidă. Agentul patogen al febrei tifoide (typhi ) şi al febrei paratifoide (S.
paratyphi) sunt viabili în apă timp de mai multe săptămâni. Experienţa a arătat că bacilul tific şi paratific îşi păs-
trează viabilitatea 4-10 zile în apele curgătoare, ceea ce ar echivala cu 300 km parcurşi cu o viteză medie de 1
m/sec.; 30 de zile în apa de profunzime; până la 4 săptămâni în apele stătătoare; până la câteva luni în nămolul
fântânilor şi iazurilor: iar în apele de canal durata de supravieţuire ar fi de 6-12 zile. În gheaţă bacilul tific poate
supravieţui 2-3 luni de zile, în apele minerale circa 5 zile iar în apa de mare 4-9 zile.
Calea hidrică reprezintă calea principală de transmisie a bolilor intestinale în general şi în febra tifoidă
în special. Se apreciază că până la 55 % din totalul cazurilor de febră tifoidă dintr-un teritoriu pot fi de origină
hidrică. Statisticile arată că 70% din marile epidemii de febră tifoidă au fost condiţionate de apă. Infecţii bacteri-
ene şi în particular infecţii datorită grupului Salmonella pot fi transmise de asemenea prin moluşte crescute în
ape contaminate, în cazul când nu s-a asigurat o perioadă de autopurificare suficientă prin menţinerea lor în ba-
zine cu apă lipsită de germeni patogeni, (apă tratată cu clor sau raze ultraviolete). Prin folosirea apei contaminate
în scopuri menajere (spălatul veselei, legumelor, rufelor) prin scăldat ca şi prin folosirea gheţii naturale sau pre-
parate dintr-o apă contaminată, utilizată în întreprinderi alimentare pentru prepararea şi conservarea produselor,
se pot de asemenea transmite infecţii tifoparatifice. Menţionăm că adeseori îmbolnăvirile prin febră paratifoidă A
şi B se observă în urma epidemiilor hidrice de febră tifoidă. Caracteristica unei epidemii de febră tifoidă este
apariţia ei explozivă şi durata mai mare în comparaţie cu epidemiile transmise prin alimente.
b. Dizenteria bacilară. Agenţii patogeni ai dizenteriei bacilare, schigelele, sunt puţin rezistente în
mediu. Bacilul dizenteric are o viabilitate redusă în apa de conductă; în apa de râu supravieţuieşte 2-3 zile, în apa
de fântână până la 6 zile, iar în apa fiartă şi contaminată ulterior (deci în absenţa florei microbiene concurente)
până la două săptămâni. Bacilii Flexner şi Sonne supravieţuiesc în apă aproximativ de două ori mai mult decât
bacilii Shiga, iar în apa fiartă şi contaminată ulterior până la 2-3 luni. Speciile de shigelle care circulă mai frec-
vent în prezent (Shigelle Flexneri), se pot menţine viabile timp mai îndelungat în apă, mai ales la temperaturi
scăzute, când flora saprofită concurentă este în bună măsură inhibată. În raport cu particularităţile calitative ale
apei: temperatura, gradul de aeraţie şi insolaţie ca şi cu unii factori biologici (prezenţa bacteriofagilor specifici, a
protozoarelor) shigelele trăiesc în apă de la 5-38 zile. Epidemiile hidrice de dizenterie pot fi cauzate de: conta-
minarea apei furnizate de instalaţiile centrale ca şi a apei de fântână; consumul de apă de suprafaţă netratată sau
433
insuficient tratată; folosirea apei din recipiente în care apa s-a transportat ori menţinut în condiţii necorespunză-
toare.
Întrucât cursurile de apă sunt folosite sistematic atât pentru îndepărtarea apelor rezidu-
ale cât şi pentru aprovizionarea cu apă de băut, în cazul deversărilor de ape reziduale insufici-
ent tratate şi dezinfectate ca şi în cazul prelucrării nesatisfăcătoare a apelor de suprafaţă în
scop potabil, pot apărea focare epidemice de febră tifoidă şi dizenterie de-a lungul acestor cur-
suri de apă sau în centrele populate aprovizionate de instalaţiile respective.
c. Holera. Datorită pretenţiei sale mici de substanţe nutritive, vibrionul choleric este bine adaptat la
condiţiile de viaţă din apele de suprafaţă. Viabilitatea acestui germen în bazinele naturale de apă, variază de la
câteva zile la câteva luni. Răspândirea bolii prin apa de băut contaminată reprezintă una din căile esenţiale de
transmitere. Lipsa instalaţiilor sanitare şi mai ales insuficienţa de apă potabilă şi pentru alte nevoi, constituie
factorul fundamental în propagarea bolii.
În cursul ultimilor 15 ani holera clasică datorită vibrionului holeric (Vibrio Cholerae)
nu a fost întâlnită decât în două cazuri, în judeţul Galaţi. În schimb holera "El Tor" a afectat
un număr de 6 persoane în judeţele: Galaţi, Neamţ, Botoşani. Nici unul din cazuri nu a dus la
moartea bolnavului.
În condiţii relativ similare de mediu acvatic, în perioadele reci supravieţuirea vibrionului choleric ca de
altfel şi a salmonelelor, shigelelor este mai îndelungată. Aceasta se datoreşte faptului că în atari condiţii
hidroflora şi hidrofauna se află într-o stare de activitate minimă. Dimpotrivă, în condiţii de temperaturi crescute
activitatea întregii biocenoze a apei fiind mai intensă, viabilitatea microbiană este mult mai scăzută.
Febra tifoidă şi paratifoidă, dizenteria şi holera, boli clasic cunoscute a fi transmise pe
calea apei, au atins proporţii neobişnuit de mari în decursul timpurilor, constituind şi astăzi
pentru unele regiuni ale lumii, probleme majore de prevenire şi combatere. Dacă în ţara noas-
tră febra tifoidă şi paratifoidă este eradicată aproape total, totuşi, periodic se înregistrează ca-
zuri sporadice de boală în diverse regiuni ale ţării. Dizenteria în schimb reprezintă o problemă
de permanentă actualitate, morbiditatea prin această afecţiune fiind destul de ridicată pe întreg
cuprinsul ţării. La nivelul judeţelor Moldovei, conform datelor obţinute de la Direcţia de Să-
nătate Publică de la nivelul fiecărui judeţ, în perioada anilor 2000 - 2004 s-au înregistrat 956
cazuri în judeţul Botoşani, 246 – Suceava, 340- Iaşi, 945 - Piatra Neamţ, 132 – Vaslui, 205 –
Bacău, 70- Vrancea, 280 – Galaţi.
Alături de calitatea bacteriologică deficitară a apelor de băut, cantitatea insuficientă de
apă joacă un rol deosebit de important în incidenţa crescută a dizenteriei şi a celorlalte boli
infecţioase transmisibile pe calea apei. Apa de fântână din mediul rural, folosită în marea ma-
joritate a cazurilor ca apă de băut, este foarte adesea insuficientă cantitativ şi necorespunză-
toare din punct de vedere calitativ. În multe din zonele rurale situate în aval de oraşul Galaţi
în timpul secării surselor locale de apă se foloseşte apa din Dunăre, care este prelevată cu re-
cipiente improprii şi după ce este supusă unei decantări este consumată. În centrele urbane, se
semnalează frecvent episoade când apa distribuită populaţiei, neconformă STAS-ului de cali-
tate din punct de vedere bacteriologic, datorită deficienţelor funcţionale şi de exploatare a
uzinelor de apă, uzurii reţelei de distribuţie, a fost la originea unor cazuri de îmbolnăviri de
dizenterie şi alte boli infecţioase.
d. Enterocolitele. Esch. coli şi diversele tulpini de coli patogeni sunt viabile în apă
timp îndelungat. Tulpinile de enterocoli aparţinând serotipurilor 055B5, 0111B4, 026B6,
0127BS pot cauza epidemii de enterite maligne, îndeosebi la sugari, care dau uneori o letali-
tate de peste 40 %. S-a semnalat de asemenea posibilitatea transmiterii prin apă a Yersinei
enterocolitica, germenul fiind izolat şi din apa de fântână.
O apă ce conţine un mare număr de germeni banali, o cantitate crescută de substanţe
organice sau de substanţe în suspensie, precum şi apele în care s-au dezvoltat în mod exube-
rant alge capabile de a secreta substanţe toxice, pot avea repercusiuni asupra tubului digestiv
fragil al copilului şi să îi determine tulburări gastrointestinale.
434
Între anii 2000 – 2004 s-au înregistrat 1971 cazuri tulburări gastrointestinale în Boto-
şani, 1850 cazuri Suceava, 4700 cazuri Iaşi, 1903 cazuri Piatra Neamţ, 1877 cazuri Vaslui,
4230 cazuri Bacău, 1600 Focşani, 4123 Galaţi.
e. Leptospiroza. Leptospirele sunt puţin rezistente în mediul ambiant. Supravieţuirea
leptospirelor patogene în apa de suprafaţă este limitată de la câteva zile la circa două săptă-
mâni, în raport de compoziţia chimică, pH-ul şi temperatura apei, microflora antagonistă .
În apele puţin adânci şi curs lent, cu pH alcalin şi o temperatură în jur de 20°C, leptos-
pirele rămân viabile un timp mai îndelungat. Leptospirele patogene persistă în apă de râu 1-2
luni şi chiar până la 5 luni. În nămol pot supravieţui peste 23 de zile.
Omul se contaminează fie consumând apă (de reţea, fântână sau apă de suprafaţă ne-
tratată) ce conţine leptospire, fie mai frecvent, făcând baie în ape de suprafaţă, contaminate.
Contaminarea apelor de suprafaţă se face prin dejecţiile rozătoarelor eliminatoare de
leptospire sau prin cadavrele acestora, prin deversarea reziduurilor neepurate de la crescătorii-
le de animale şi îndeosebi a celor de porci amplasate în apropierea râurilor, prin adăparea ani-
malelor bolnave .
Contaminarea omului se mai poate face şi prin diverse activităţi agricole efectuate în
zone mlăştinoase (cositul fânului în lunci inundate, desecări şi drenări, irigaţii ). Dat fiind po-
sibilitatea leptospirelor de a traversa tegumentele, există şi posibilitatea infectării omului cu
prilejul trecerii prin ape contaminate, sau a pescuitului . În perioada anilor 2000 - 2004 numă-
rul cazurilor de leptospiroză înregistrat la nivelul judeţelor din Moldova a fost în uşoara scă-
dere. Cele mai multe au fost înregistrate în 2000 - 115, faţă de 101 cazuri - în 2004.
f. Bruceloza. În literatură există descrise cazuri de bruceloză transmise prin apă de fân-
tâni contaminate. Supravieţuirea brucelelor în apă variază de la 5-30 zile. Trebuie menţionat
faptul că la animalele bolnave de bruceloză ca de altfel şi la cele bolnave de leptospiroză,
avortul este simptomul clinic tipic întâlnit în perioada de gestaţie. O dată cu eliminarea avor-
tonilor, a membranelor şi lichidelor fetale, se elimină în mediu şi cantităţi enorme de brucele
şi respectiv leptospire. Gunoiul de grajd astfel contaminat dacă nu este în mod corespunzător
depozitat şi tratat ori dacă este depus în apropierea surselor de apă poate duce la contaminarea
acestora . În aceste perioade, personalul de îngrijire a animalelor ca şi tehnicienii veterinari
care dau asistenţă obstetricală animalelor sunt foarte expuşi.
g. Tularemia. Agentul patogen al tularemiei, Fr. tularensis, prezintă o rezistenţă re-
marcabilă în mediul extern. În apă îşi poate păstra viabilitatea până la 2-3 luni de zile, iar în
sol în funcţie de natura şi proprietăţile acestuia, (pH, temperatură, umiditate ) de la 10 zile pâ-
nă la 2 luni. Îmbolnăvirile de tularemie sunt cauzate de consumul de apă contaminată de uri-
na, dejectele sau cadavrele rozătoarelor. În timpul verii îmbolnăvirile sunt cauzate de scălda-
rea în ape contaminate. Ca şi leptospirele, bacilul tularemiei poate traversa tegumentele şi
mucoasele (mucoasa conjunctivală) chiar când ele sunt intacte.
Cazuri concrete de tularemie nu au fost înregistrate în localităţile Moldovei dar studiile
arată că riscul de tularemie se înregistrează periodic în anumite colectivităţi din apropierea
unor râuri de şes. Cercetându-se condiţiile de persistenţă şi circulaţie ale agentului patogen în
aceste ape, s-a izolat bacilul tularemiei din perifitonul plantelor acvatice, din moluşte, batraci-
eni , ceea ce dovedeşte multiplele posibilităţi de transmitere a acestei îmbolnăviri prin apă.
h. Tuberculoza, forma ei intestinală, poate fi transmisă şi pe calea apei, în particular
prin intermediul apelor de suprafaţă în care s-au deversat ape reziduale provenind de la sana-
torii sau spitale de tuberculoză. În apele reziduale ale sanatoriilor de tuberculoză ca şi în apele
de suprafaţă, în aval de deversarea apelor reziduale s-a pus în evidenţă bacilul tuberculozei.
S-a semnalat chiar o incidenţă mai crescută a tuberculozei intestinale la om şi animal
în colectivităţile riverane cursurilor de apă în care s-au evacuat apele reziduale provenite de
1a unităţile care evacuează ape infectate.
435
i. Antraxul. Rolul apei în transmiterea antraxului este minim. S-a arătat totuşi posibili-
tatea ca B. anthracis să ajungă în apele de suprafaţă o dată cu apele reziduale provenite de la
întreprinderile care prelucrează piei sau alte produse animale.
5.2.3. Boli virale transmise pe calea apei

a. Enterovirozele. Unele virusuri care se multiplică în tubul digestiv uman şi care pot
fi excretate în cantităţi considerabile prin fecale, se întâlnesc frecvent în apele uzate şi în apele
de suprafaţă poluate cu ape reziduale. Virusurile care se constată în mod comun în apele polu-
ate şi în apele uzate sunt enterovirusurile. Din familia acestora fac parte: virusurile ECHO cu
34 serotipuri, virusurile Coxsackie AI-A24, virusurile Coxsackie B1-B6, adenovirusurile cu
peste 30 tipuri, reovirusurile - 3 tipuri .
Virusurile Coxsackie şi ECHO au fost izolate din apele de canal şi apele de suprafaţă;
asupra implicării lor precise în declanşarea de epidemii hidrice nu avem însă date concluden-
te. De asemenea nu au fost semnalate focare explozive transmise prin consum de apă, dar s-au
descris cazuri multiple de faringite şi cheratoconjunctivite la persoanele care au frecventat
bazine de înot.
b. Hepatita A. Virusul hepatitei care se elimină prin materii fecale are o mare rezisten-
ţă în mediul extern astfel încât contactul omului cu excremente umane sau ape de canal pre-
cum şi consumul de apă ori alimente contaminate pot conduce la contactarea bolii. Epidemii
de hepatită infecţioasă transmise prin apa de fântână sau instalaţii centrale contaminate din
centre populate, (şcoli, tabere de vară sau de iarnă, unităţi militare) au fost frecvente în pe-
rioada anilor 60 - 70 în România.
La nivelul judeţelor Moldovei, conform datelor obţinute de la Direcţia de Sănătate Pu-
blică de la nivelul fiecărui judeţ, în perioada anilor 2000 - 2004 s-au înregistrat 3.510 cazuri
de hepatită A în judeţul Botoşani, 5240 – Suceava, 1860- Iaşi, 1000 - Neamţ, 1950 – Vaslui,
1190 – Bacău, 760 - Vrancea, 1105 – Galaţi.
5.2.4. Boli parazitare transmise pe calea apei

a. Boli determinate de protozoare. Prin intermediul chisturilor infecţioase eliminate în
mediul extern de omul bolnav sau purtătorul sănătos de paraziţi, omul sănătos se poate infesta
îngerând aceste chisturi odată cu apa sau alimentele infestate, ori de pe mâinile contaminate.
Bolile care se pot contracta sunt:
- Amibiaza - agent etiologic Entamoeba dysenteriae sau E. histolytiea.
- Giardioza (lambliaza) - agent etiologic Giardia intestinalis.
- Coccidioza intestinală - agent Isospora hominis sau Isospora belli.
- Coccidioza hepatică - agent Eimeria stiedai, Eimeria gubleri.
- Balantidioza sau dizenteria balantidiană - agent Balantidium coli.
Prin apa de baie, obiecte de uz personal se poate transmite de la o persoană la alta-
Trichomoniaza - agent Tricomonas vaginalis.
b. Boli determinate de cestode. Formele infestante sub formă de embriofori ingerate o
dată cu apa sau alimentele contaminate sau de pe mâini, de către omul sănătos, pot conduce la
îmbolnăviri de:
- Cisticercoza - agent etiologic Cisticercus bovis
- Echinococoza - agent etiologic Echinococcus
- Cenuroza cerebrală - agent etiologic Coenurus cerebralis.
c. Boli determinate de trematode. Prin consumul de apă sau unele vegetale acvatice,
care conţin formele infestante sub formă de cercari, ale unor paraziţi eliminaţi în mediu de
omul bolnav, se pot contracta:
- Fascioloza hepatica - Fasciola hepatica (sau Distomum hepaticum).
436
- Fascioloza intestinală sau Distomatoza intestinală (agent Fasciolopsis buski sau
Distomum buski).
- Dicrocelioza (agent Dicrocelium dendriticum sau Dierocenium lanceolatum).
- Bilharzioza intestinală sau Schistosomiaza intestinală - agent Schistosoma mansoni).
- Bilharzioza vezicală sau Schistosomiaza vezicală - agent Schisto-Soma hematobium.
- Bilharzioza arteriovenoasă sau bilharzioza (Schistosomiaza sinojaponeză).
Trebuie menţionat faptul că Schistosomiaza (Bilharzioza) se contractă îndeosebi prin
pătrunderea cercarilor prin tegumente cu prilejul îmbăierilor sau trecerii prin apă cu picioarele
descoperite. Construcţia pe scară tot mai largă a lacurilor de acumulare şi altor retenţii de apă
necesare industriei şi agriculturii au dus la creşterea populaţiei de moluşte, principalele gazde
intermediare ale parazitului şi în consecinţă la creşterea incidenţei Schistosomiazei.
d. Boli determinate de nematode. Introducerea în organismul omului sănătos o dată cu
alimentele sau cu apa (mai rar), ori de pe mâinile contaminate, a ouălor embrionate sau larve-
lor infestante eliminate de omul bolnav, pot duce la contractare următoarelor îmbolnăviri:
Ascaridioza - agent Ascaris lumbricoides
Trichocefaloza - agent Trichoecephalus hominis
Oxiurioza - sau Enterobioza - agent Enterobius vermicularis sau Oxyuris vermicularis.
Strongiloidoza - agent Strongyloides stercoralis
Anchilostomiaza - agent Anchilostoma duodenale.
De menţionat că ultimele două afecţiuni deşi pot fi produse şi prin ingestie de apă con-
taminată, de regulă însă ele sunt cauzate de pătrundere prin tegumente a larvelor filiforme ale
parazitului.
Conform Ministerului Sănătăţii, care este structura de reglementare privind Programe-
le anuale de sănătate, la nivelul regiunii Moldova între anii 2000-2004 au fost înregistrate 7
cazuri de epidemii de boli transmise pe calea apei. Numărul celor mai frecvente boli asociate
apei raportat la 100000 de locuitori la nivelul aceleaşi regiuni este redat în tabelul 5.12
Tabelul 5.12 Boli asociate apei pe teritoriul Moldovei
Boli/100000 Urban + Rural

locuitori
2000 2001 2002 2003 2004
Diaree 379,1 362,7 446,5 401,2 381,5
Dizenterie 12,1 11,6 13,1 7,3 6,6
Hepatită A 97,8 94,2 66,6 43,4 47,8
Salmoneloză 3,7 4,6 5,4 4,6 4,3
Boli asociate apei, raportat la 100.000 locuitori,
pe teritoriul Moldovei
500
450
400
350
Diaree
300
Dizenterie
250
Hepatită A
200
150
Salmoneloză
100
50
0
2000 2001 2002 2003 2004
Fig.5.9
Cea mai mare incidenţă a bolilor transmise pe calea apei a fost înregistrată în mediul
rural (75%) şi periurban 17%. Trebuie menţionat că, în mediul rural apariţia unei epidemii
transmise pe calea apei este asociată în general cu lipsa mijloacelor elementare de igienă ne-
cesare unui trai decent (lipsa unui sistem centralizat de alimentare cu apă potabilă şi canaliza-
437
re). În schimb, apariţia epidemiilor în mediul urban trebuie asociată cu funcţionarea incorectă,
insuficientă şi cu managementul defectuos al reţelei de apă potabilă şi canalizare.
5.2.5. Boli provocate prin carenţa sau excesul microelementelor din apă
Apa poate influenţa starea de sănătate a colectivităţilor umane prin conţinutul său în
elemente minerale naturale, elemente care se găsesc şi în organismul uman participând activ
la procesele sale vitale.
Substanţele minerale naturale din apă sunt variate şi concentraţia lor se diferenţiază de
la un teritoriu la altul în funcţie de condiţiile geologice, geografice, meteorologice, reflectând
în mare măsură şi conţinutul solului, regnului vegetal şi animal. Unele din ele sunt denumite
macroelemente (săruri de calciu, magneziu, sodiu, potasiu, cloruri) şi se găsesc în cantităţi
relativ mari (de ordinul mg/L), altele sunt denumite microelemente (iod, fluor, zinc, cobalt) şi
se găsesc în cantităţi foarte mici (de ordinul μg/l).
Necesităţile organismului uman în macro şi micro elemente sunt asigurate prin alimen-
te şi apă. Deşi aportul lor prin apă se situează ca importanţă pe locul al doilea, totuşi el influ-
enţează starea de sănătate. Aceasta, datorită absorbţiei mai bune a elementelor minerale din
apă decât din alimente şi concentraţiilor foarte diferite în apă, chiar într-un teritoriu restrâns,
ceea ce pentru alimente se constată rar.
Numeroase cercetări investigând acţiunea fiziologică şi fiziopatologică a elementelor
minerale din apă au evidenţiat rolul şi importanţa microelementelor în organismul uman. De
fapt denumirea de microelemente defineşte elementele minerale aflate în cantităţi mici atât în
factorii de mediu (apă, sol, aer, alimente) cât şi în organismul uman şi animal, influenţând sta-
rea de sănătate a colectivităţilor. Ele participă activ în diferite procese metabolice, în creştere
şi dezvoltare, în mărirea rezistenţei organismului, hematopoieză, sinteza unor hormoni, vita-
mine, enzime, respiraţia tisulară.
Conţinutul apei în microelemente, variabil de la o regiune la alta şi chiar în interiorul
aceleiaşi regiuni, este preponderent determinat de structura geomorfologică a solului, concen-
traţiile oscilând de la valori carenţiale până la valori în exces.
Excesul sau carenţa unor microelemente din apă şi din ceilalţi factori de mediu, dintr-
un teritoriu, are repercusiuni asupra florei, faunei, influenţează printr-un aport neadecvat sta-
rea de sănătate a colectivităţilor şi apar îmbolnăviri neinfecţioase cu largă răspândire în masă.
a. Distrofia endemică tireopată (guşa endemică) şi carenţa de iod din ambianţă
Distrofia endemică tireopată (DET) este o boală cu largă răspândire, a cărei etiologie este legată de con-
ţinutul apei în iod. Importanţa afecţiunii rezidă în caracterul ei endemic, complicaţiile nervoase şi endocrine cu
repercusiuni în dezvoltarea fizică şi psihică, rezistenţa generală a organismului şi morbiditatea generală.
La mijlocul secolului XX s-a constatat că în regiunile cu un conţinut relativ mic de iod în aer, plante,
organisme animale şi surse de apă apare frecvent distrofia endemică tireopată. Pe baza acestei constatări s-a emis
teoria carenţei de iod. Ulterior, prin studiul metabolismului iodului în organism, prin experienţe pe animale şi
prin rezultatele iodoprofilaxiei, s-a confirmat iodul ca factor etiologic principal al DET.
Astăzi iodul este considerat un element indispensabil organismului uman, cu rol determinant în sinteza
hormonului tiroidian (tiroxina) şi în întreg complexul neuro-endocrin al acestuia. Din cantitatea medie de 25 mg
iod aflată în constituţia organismului, 15 mg se găsesc în tiroidă, iar restul în splină, ficat, plămâni, rinichi. Pen-
tru asigurarea concentraţiilor optime de iod în ţesuturi şi a funcţiei tiroidiene normale, necesarul zilnic de iod al
organismului se situează la 100-200 micrograme. Acoperirea acestui necesar se realizează prin aportul de iod din
factori de mediu (apă, alimente, aer). Carenţa iodului în factorii de mediu dintr-un teritoriu este reflectată prin
apariţia guşii endemice la populaţia respectivă.
Cu toate că prin apă se acoperă cel mult 1/10 din necesarul zilnic de iod, majoritatea autorilor sunt de
acord că factorul hidric este factorul de mediu cel mai activ în producerea guşii endemice, indicând carenţa mi-
croelementului şi în ceilalţi factori de mediu.
Constatarea frecventă a endemiilor riverane, creşterea sau scăderea lor după schimbarea surselor de apă,
precum şi existenţa unor zone endemice şi indemne pe teritorii relativ mici, în care factorii alimentari şi atmosfe-
rici nu se diferenţiază, sunt argumente care pledează pentru relaţia directă a factorului hidric cu DET.
Prin cercetările întreprinse s-a stabilit că concentraţiile de iod în sursele de apă sub 5
μ/l reflectă o carenţă de iod în factorii de mediu şi deci posibilitatea răspândirii DET, care îm-
438
bracă un caracter net la concentraţii sub 3 μ /l. La concentraţii peste 25 μ /l afecţiunea nu apa-
re, iar la concentraţii între 5 şi 25 μ /l, apariţia ei este condiţionată de diferiţi alţi factori.
La noi în ţară studiile efectuate de Institutul Naţional de Sănătate Publică în cadrul
35
Programului de reducere a poluării apelor , în zone endemice şi neendemice au demonstrat re-
laţia strânsă şi directă între carenţa iodică a apei şi prezenţa guşii endemice. Astfel, conţinutul
de iod al surselor de apă a fost în zonele endemice în 59% din cazuri sub 3 μ /l apă şi în 71%
din cazuri sub 5 μ /l apă, iar în zonele neendemice numai în 8% sub 3 μ /l apă şi în 78% peste
5 μ /l apă.
Din prelucrarea datele analizelor a peste 1.000 de probe de apă din zona Moldovei au
fost evidenţiate valori mici (sub 5 μ/l apă) în sursele de apă ale oraşelor Bacău, Suceava, Pia-
tra Neamţ, Focşani, Galaţi şi valori foarte mici (sub 3/μ l) în sursele de alimentare cu apă ale
oraşelor Botoşani, Iaşi, Vaslui. De asemenea, în tabelul 5.13 şi figura 5.10, sunt redate cazuri-
le de distrofie endemică tireopată (guşă endemică), înregistrate până în anul 2005, în judeţele
Moldovei.
Tab.5.13 Fig. 5.10
Judeţ Nr.cazuri Cazuri de guşă endemică înregistrate în j udeţele Moldov ei până în anul
Bacău 3.731 2005
Botoşani 2.948
8000 7196
Galaţi 1.708 7000
Iaşi 4.252 6000
4252
Neamţ 2.992 5000
4000
3731
2992
2948
Suceava 7.196 3000
1708
AA
1713
1486
Vaslui 1.486 2000
1000
Vrancea 1.713 0
Total 26.026 Bacău Botoşani Galaţi I aşi Neamţ Suceava Vaslui Vrancea
O altă concluzie a acestui studiu, este că, în sursele de profunzime concentraţia iodului
este superioară celei din sursele de suprafaţă.
b. Afecţiunile produse de carenţa sau excesul de fluor din apă şi din factorii de mediu
Fluorul este larg răspândit în natură, intrând în compoziţia a peste 100 de minerale. Cei mai răspândiţi
compuşi ai fluorului sunt: florura de calciu, florura de magneziu, fluorofos-fatul de calciu (apatita) şi fluorura
dublă de aluminiu şi sodiu (criolitul). În ariile vulcanice şi în solurile argiloase compuşii fluorului se găsesc în
cantităţi mari, iar în solurile nisipoase în cantităţi mici. Conţinutul solului în fluor se îmbogăţeşte prin utilizarea
îngrăşămintelor chimice (fosfaţi şi superfosfaţi) în agricultură şi prin sedimentarea masivă a reziduurilor indus-
triale fluorurate.
În funcţie de conţinutul şi repartiţia compuşilor fluorului în sol şi subsol, variază şi conţinutul micro-
elementului din apă şi plante, de la un teritoriu la altul. Trecerea fluorului din sol în apă şi plante se realizează în
dependenţă de solubilitatea foarte diferită a compuşilor fluoruraţi (cea mai mare la fluorura de sodiu şi cea mai
mică la fluorura de calciu) şi de pH-ul solului (la pH-uri ridicate fluorul cedează greu).
În general conţinutul surselor de apă în fluor este foarte mic. Apele de suprafaţă sunt mai sărace în fluor
decât apele subterane, al căror conţinut este diferit, apele puternic mineralizate având conţinutul cel mai ridicat.
Investigaţii efectuate după 1950 prin analiza a peste 10.000 probe de apă din întreaga ţară arată că în
medie sursele de apă de profunzime conţin 0,30 mg F/l apă, cele de suprafaţă 0,24 mg F/l, apă şi cele de profun-
zime şi suprafaţă 0,31 mg F/l. Concentraţiile cele mai scăzute (0,15-0,17 mg F/l apă), s-au găsit în fostele regiuni
Oltenia, Argeş, Ploieşti iar concentraţiile cele mai ridicate (0,71-0,41 mg F/l apă) în foste regiuni Bucureşti, Iaşi,
Dobrogea, Galaţi. Concentraţii mari peste 1 mg F /1. apă s-au evidenţiat în surse de apă de profunzime din unele
localităţi ale fostelor regiuni: Bucureşti, Dobrogea, Galaţi, Mureş, Banat, Cluj, Braşov, Maramureş.
Caria dentară şi fluorul din apa potabilă. Caria dentară, afecţiunea care înregistrează incidenta cea mai
mare, are o etiopatogenie complexă, în care este încriminat şi microelementul fluor. Se ştie că fluorul are o acţi-
une de protejare a dinţilor faţă de agenţii cariogeni, împiedicând atât apariţia cât şi evoluţia procesului de distru-
gere a dinţilor.
35
Program al Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, finanţat cu 50 de milioane de euro prin Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), care este o continuare a proiectului pilot „Controlul Poluării în Agricultură” implementat
în judeţul Călăraşi în anul 2002.
439
În 1939 se constată pentru prima oară o corelaţie inversă între conţinutul apei în fluor şi frecvenţa cariei
dentare la copii, în perioada de creştere. Ulterior, numeroase cercetări evidenţiază că cu cât conţinutul apei în
fluor este mai scăzut, vârsta apariţiei cariei este mai coborâtă, numărul persoanelor cu carie, şi numărul cariilor
la aceeaşi persoană este mai mare.
Se ajunge la concluzia că un conţinut în fluor a surselor de apă sub 0,50 mg/l scade rezistenţa dinţilor la
acţiunea agenţilor cariogeni, iar un conţinut în fluor de. 0,70-1,0 mg/l apă are o acţiune carioprofilactică.
În anul 1980 H. Straus clasifică apele potabile în funcţie de corelaţia dintre conţinutul în fluor şi caria
dentară, astfel:
- ape foarte carenţiale în fluor, care se corelează cu o incidenţă crescută a cariei dentare (sub 0,35 mg
F/l)
- ape carenţiale în fluor, neprotectoare faţă de carie (0,350,50 mg F/l)
- ape uşor carenţiale în fluor, cu valoare protectoare redusă faţă de carie (0,50-0,70 mg F/l)
- ape cu un conţinut optim de fluor, cu valoare protectoare maximă faţă de caria dentară (0,70-1,00 mg
F/l)
- ape cu exces de fluor, cu valoare protectoare faţă de carie dar favorabile apariţiei fluorozei (peste 1,50
mg F/l).
În general sursele de apă din ţara noastră se situează în categoriile foarte carenţiale şi
carenţiale, ceea ce explică în mare parte şi frecvenţa foarte ridicată a cariei dentare, atât la po-
pulaţia şcolară (50-60%) cât şi la populaţia adultă (60-70%). Conform studiilor efectuate de S.
Mănescu şi M. L. Diaconescu (1980), Podişul Moldovei este o zonă cu afecţiuni ale dinţilor
mai redusă decât zonele subcarpatice şi carpatice cu care se învecinează.
c. Excesul de fluor din apa potabilă şi din factorii de mediu are o acţiune nocivă asupra organismului
uman şi animal, manifestată prin îmbolnăvirea denumită fluoroză endemică.
După concentraţia fluorului în apă, afecţiunea se prezintă la om sub diferite forme.
Prima şi cea mai frecventă formă este fluoroza dentară sau boala pătată a smalţului, care apare la o con-
centraţie a fluorului în apă de peste 1,5 mg/l. De obicei la concentraţiile de fluor în apă, la care sunt afectaţi dinţii
nu mai apar şi alte efecte toxice.
Fluoroza dentară a fost înregistrată doar sub formă de cazuri izolate în Moldova în ju-
deţele Suceava, Neamţ, Bacău, Vrancea. Din studiile întreprinse rezultă că fluoroza dentară
apare numai la populaţia autohtonă expusă excesului de fluor cel puţin 2-2,5 ani.
În literatură sunt discutate şi alte manifestări toxice ale excesului de fluor din factorii
de mediu cum sunt: tulburările de dezvoltare fizică, nefritele, nefrozele, acţiunea tireostatică,
leziunile degenerative miocardice, inhibarea vitaminei C însoţită de manifestări asemănătoare
scorbutului.
5.2.6. Influenţa compoziţiei chimice a apelor asupra sistemului cardio-vascular

În etiologia plurifactorială a bolilor cardiovasculare în ultimul timp este încriminat ca factor predispo-
zant şi factorul hidric, prin compoziţia sa chimică.
Principalii constituenţi ai durităţii apei, calciul şi magneziul, intervin în sistemele enzimatice şi menţine-
rea echilibrului electrolitic la nivelul miocardului. Rolul calciului pare mai evident decât al magneziului, deoare-
ce calcemia scăzută determină aritmii şi modificări electrocardiografice; ori în teritoriile în care se consumă "ape
moi" s-a constatat la populaţie o scădere a calcemiei şi o incidenţă crescută a bolilor cardiovasculare.
Microelementele existente în apa potabilă şi în ceilalţi factori de mediu pot perturba bilanţul mineral al
organismului uman, cu apariţia de modificări metabolice şi enzimatice care se răsfrâng şi la nivelul aparatului
cardio-vascular. Perturbarea bilanţului mineral în organism şi consecinţele respective se pot însă datora şi schim-
bării echilibrului natural al microelementelor din factorii de mediu în urma poluării, chimizării agriculturii, trată-
rii apei, prelucrării culinare, rafinării şi conservării alimentelor. În mod natural sau prin poluare, între microele-
mentele din factorii de mediu pot să apară şi fenomene antagonice. Astfel, excesul unor microelemente din apă şi
ceilalţi factori poate favoriza sau diminua absorbţia ori eliminarea altor microelemente, creând astfel şi pentru
acestea un deficit sau un exces în organism.
Consecinţa poluării factorilor de mediu asupra bilanţului mineral din organism este semnalată prin unele
studii. Astfel, în cercetări experimentale pe animale de laborator Straus H. şi colaboratorii (1980) constată că în
condiţiile impregnării organismului cu anumiţi detergenţi anionici, se produce spolierea miocardului de potasiu,
intensificându-se procesele de necroză miocardică sub acţiunea agenţilor necrozanţi.
Cromul în cantităţi suficiente în organism intensifică catabolismul şi eliminarea colesterolului, carenţa
lui însă favorizează dezvoltarea plăcilor ateromatoase. Studiile întreprinse până în prezent relevă scăderea mi-
croelementului în ţesuturile organismului, progresiv cu vârsta. Scăderea sa s-a dovedit a fi mai pronunţată la po-
440
pulaţia din teritoriile cu morbiditate şi mortalitate crescută prin ateroscleroză şi mai ales la aterosclerotici şi după
infarct miocardic.
Manganul intervine în reglarea metabolismului lipidic (mai ales când organismul este deficitar în coli-
nă) având rol lipotrop şi hipocolesterolemiant, împiedicând sau atenuând modificările aterosclerotice vasculare.
În acelaşi timp, are rol şi în transportul oxigenului spre ţesuturi, inclusiv la miocard. În cazul bolnavilor cardio-
vasculari şi în special al celor cu infarct miocardic, plasma, serul şi urina conţin cantităţi crescute de mangan.
Zincul are acţiune sinergică cu manganul. Prin administrarea lui, conţinutul în grăsimi al organelor in-
terne inclusiv al ficatului scade. În cantităţi scăzute în apă, se corelează cu creşterea mortalităţii prin boli cardio-
vasculare.
Vanadiul ca şi manganul, are rol în transportul oxigenului, formând cu acesta compuşi cu valenţe diferi-
te. După cum consideră unii autori, lipsa celor două microelemente ar putea produce hipoxia miocardului şi deci
scăderea rezistenţei cordului şi a vaselor la agenţii nocivi, la factori de stres în general.
Cadmiul în exces este incriminat în producerea hipertensiunii arteriale, mecanismul presupus fiind scă-
derea colesterolului circulant, cu depunerea lui în plăci ateromatoase la nivelul aortei. Creşterea concentraţiei lui
paralel cu vârsta şi în urina şi rinichii hipertensivilor, precum şi constatarea unei corelaţii între concentraţia cad-
miului din atmosferă şi îmbolnăvirile cardiace, hipertensiune şi ateromatoză, sunt aspecte care susţin ipoteza
rolului cadmiului în producerea unor afecţiuni cardiovasculare.
Cuprul în concentraţii crescute este considerat şi el un factor aterogen. Acest microelement intervine
catalitic în oxidaţiile celulare, transformând plăcile grase din pereţii vaselor în plăci fibroase. De fapt s-au evi-
denţiat în serul şi mai ales în urina bolnavilor cu infarct creşteri importante ale microelementului.
Cobaltul , în cantitate crescută în inima şi aorta ateroscleroticilor, prin administrarea lui terapeutică pro-
duce hipertensiune, afectează cordul şi vasele prin efecte toxice.
Toate datele prezentate arată că între conţinutul mineral al apei şi bolile cardiovascula-
re există o anumită relaţie.
Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), în ţara noastră, rata mortalităţii în
urma afecţiunilor cardio-vasculare este de 61% din numărul total de decese, faţa de 37 % în
UE şi 53% în statele care au aderat recent la UE.
În România, aproximativ 40 din 100 de persoane examinate suferă de boli cardiovas-
culare. După 5 ani de la apariţia bolii, insuficienţa cardiacă prezintă un risc de mortalitate, mai
mare decât cancerul. Acest lucru duce la cheltuirea a peste 1% din bugetele de sănătate numai
pentru insuficienţa cardiacă.
Potrivit datelor Centrului Naţional de Statistică Medicală, în 2005, incidenţa era de
104,5 la suta de mii de locuitori, iar mortalitatea de 22.598 de cazuri, în acelaşi an. Conform
specialiştilor, situaţia este cu atât mai alarmantă cu cât aceste boli apar din ce în ce mai frec-
vent la vârste sub 45 de ani.
În tabelele 5.14 şi 5.15 şi figurile 5.11 şi 5.12 redăm numărul de cazuri de boli
cerebro- şi cardio-vasculare înregistrate la nivelul judeţelor din Moldova.
Tab.5.14 Fig.5.11
Boli cerebro-vasculare Numărul de cazuri cu boli cerebro-vasculare înregistrate la
Judeţ Nr.cazuri nivelul judeţelor Moldovei până în anul 2005
Bacău 6.249 12000
Botoşani 1.729 10000

10147
Galaţi 3.580 8000

Iaşi 10.147 6249
6000
Neamţ 2.168 4291
Suceava 4.291 4000
2168
1729 1922
Vaslui 1.922 2000
358 246
Vrancea 2.460 0
Total 27.110 Bacău Botoşani Galaţi Iaşi Neamţ Suceava Vaslui Vrancea
441
Tab. 5.15 Fig.5.12
Boli cardio-vasculare Numărul de cazuri cu boli cardio-vasculare înregistrate la
Judeţ Nr.cazuri nivelul judeţelor Moldovei pînă în anul 2005
Bacău 30.941 35000

30941
Botoşani 13.340 30000
29381
25634
Galaţi 14.902 25000 22665
Iaşi 25.634 20000 17848
Neamţ 22.665 15000
14902
13295
Suceava 29.381 10000
Vaslui 13.295 5000
1334
Vrancea 17.848 0
Total 156.000 Bacău Botoşani Galaţi Iaşi Neamţ Suceava Vaslui Vrancea
Tabelele şi figurile anterioare relevă faptul că cele mai multe cazuri de boli cerebro- şi
cardio-vasculare au fost înregistrate la nivelul judeţelor din Suceava, Iaşi, Bacău şi Galaţi. Re-
şedinţele acestor judeţe au cunoscut, în ultimii 10 ani o extindere teritorială fără precedent.
Această extindere a fost făcută însă, fără a se asigura şi un minimum necesar unui trai decent
Spre exemplu noile cartiere încă nu dispun de reţelele de alimentare cu apă şi canalizare. Ast-
fel, calitatea apei potabile, care nu mai întruneşte condiţiile de puritate necesare consumului
uman, combinată cu stresul, sărăcia, ambiţia de a câştiga cu orice preţ, nervozitatea, grijile
excesive şi mai ales frica (în zonele periferice ale marilor oraşe siguranţa cetăţenilor nu este
pe deplin asigurată) devine unul din cei mai mari duşmani ai inimii, care duc la îmbolnăvire
prematură.
O altă statistică îngrijorătoare este aceea că în Moldova s-au înregistrat, în 2005,
aproximativ 12.000 de decese numai ca urmare a infarctelor sau accidentelor vasculare cere-
brale.
5.2.7.Particularităţile intoxicaţiei cu nitraţi
Boala se întâlneşte aproape exclusiv în localităţile rurale, cu aprovizionări de apă indi-
viduală, fântâni, la sugarii alimentaţi artificial cu lapte praf, la prepararea căruia se foloseşte o
apă cu conţinut crescut de nitraţi. Cele mai multe cazuri de methemoglobinemie raportate au
apărut la câteva zile după introducerea alimentaţiei artificiale. În majoritatea cazurilor, feno-
menele morbide au dispărut rapid după internarea copiilor în spital, adică după ce s-a folosit o
altă sursă de apă.
Întrucât afecţiunea este determinată de ionul nitrit şi nu de ionul nitrat, pentru produce-
rea bolii sunt necesare o serie de condiţii care să ducă la reducerea nitratului în nitrit. Aceste
condiţii se realizează îndeosebi la sugarii atrepsici şi cei cu tulburări gastro-intestinale la care
pH-ul devine mai puţin acid (peste 4), fapt care permite invadarea stomacului de către flora
intestinală nitrat reducătoare. Nitritul rezultat pătrunde în sânge şi se combină cu hemoglobina
pe care o transformă în methemoglobină. Simptomele principale ale bolii sunt cianoza feţei şi
buzelor de unde şi numele de "boala albastră", tulburări respiratorii şi gastrointestinale grave.
Aportul continuu de nitraţi prin apă, duce - şi la copii mai mari - la o intoxicaţie croni-
că a organismului, care se manifestă printr-un nivel relativ crescut al methemoglobinemiei,
fără a se produce însă simptome clinice evidente (cianoză). În schimb, morbiditatea prin alte
afecţiuni la aceşti copii înregistrează valori mai mari, ceea ce dovedeşte scăderea rezistenţei
organismului şi creşterea receptivităţii la boală. Cazuri de methemoglobinemie în localităţile
cu surse de apă bogate în nitraţi există şi la adulţi, dar fără a se manifesta prin simptome clini-
ce, deşi conţinutul de methemoglobină este crescut. Se citează însă cazuri când adulţii care
consumau apă cu cantităţi mari de nitraţi şi impurificată bacterian, făceau "boala apei", care
apărea periodic şi care se manifesta prin cefalee, greaţă, diaree .
Din 1984 Institutul de Sănătate Publică Bucureşti a stabilit un program de înregistrare
442
a cazurilor de intoxicare acută care apar la copii cu vârsta între 0-1 ani, pentru a identifica zo-
nele de risc şi a pregăti un program de minimizare a riscurilor.
Ancheta efectuată de Institutul de Sănătate Publică între 1985-1994 a înregistrat 2393
de cazuri, din care 87% au fost copii cu vârsta cuprinsă între 0-3 luni. Determinarea methemo-
globinemiei nu este o analiză de rutină în România, diagnosticarea methemoglobinemiei ju-
venile acute fiind făcută pe baza simptomelor clinice şi a răspunsului la tratamentul cu vita-
mina C.
În 1994 Institutul a stabilit un nou program privind methemoglobinemia cauzată de
apa din fântâni. Circa 715 cazuri au fost înregistrate în România între 1996-2000, cu o rată de
mortalitate de 0,28%.
Cazurile înregistrate sunt publicate prin Ordonanţe ale Ministerului Sănătăţii. Datele
înregistrate includ:
- date privind cazurile: localizarea acestora, sexul şi data naşterii bolnavilor, data apa-
riţiei bolii, simptome, obişnuinţe nutriţionale şi boli asociate.
- date privind sursa de apă: fântâni individuale sau publice, adâncimea fântânilor, dis-
tanţa faţă de sursa de poluare, nivelurile nitraţilor şi nitriţilor, contaminare microbiologică.
În anul 2000 au fost înregistrate 453 de cazuri de methemoglobinemie juvenilă acută
la copii cu vârsta cuprinsă între 0-1 an. Rata mortalităţii a fost 0,9%. Incidenţa medie a fost
0,033 ‰ (numărul de cazuri / 1000 nou-născuţi). Concentraţia nitraţilor a fost cuprinsă între
46-560 mg NO2/l.
Datele următoare cu privire la cazuri de methemoglobinemie din judeţele Moldovei
sunt extrase din raportul anual al Institutului de Sănătate Publică Bucureşti (tabelul 5.16.).
Tab. 5.16 Numărul de cazuri de methemoglobinemie în anul 2000
Nr. Judeţul Nr. de cazuri
1. Botoşani 42
2. Suceava 38
3. Iaşi 83
4. Neamţ 6
5. Vaslui 14
6. Bacău 43
7. Galaţi 22
8. Vrancea 9
Total regiune 257
Din aceeaşi sursă sunt preluate şi datele cu privire la cazurile de methemoglobinemie

apărute în judeţele Moldovei, dar pe grupe de vârstă în perioada 2000-2004 (tabelul 5.17)
Tab. 5.17 Numărul de cazuri de methemoglobinemie juvenilă
între anii 2000 - 2004
An Judeţul Nr. de cazuri Nr. de cazuri Nr.de
la copii între la copii peste decese
0-1 ani 1 an
2000 40 2 1
2001 41 1 0
2002 Botoşani 47 2 2
2003 45 2 0
2004 40 1 0
2000 38 0 0
2001 37 0 0
2002 Suceava 37 0 0
2003 38 0 0
2004 35 0 1
2000 78 5 1
2001 80 7 2
2002 Iaşi 81 5 2
443
2003 79 4 2
2004 78 4 1
2000 6 0 0
2001 5 0 0
2002 Neamţ 4 0 0
2003 4 0 0
2004 4 0 0
2000 13 1 0
2001 14 0 0
2002 Vaslui 15 0 0
2003 14 0 0
2004 14 1 0
2000 40 3 0
2001 42 1 0
2002 Bacău 43 0 0
2003 40 0 0
2004 39 0 0
2000 22 0 0
2001 21 1 0
2002 Galaţi 21 0 0
2003 20 0 0
2004 21 0 0
2000 9 0 0
2001 11 1 0
2002 Vrancea 10 0 0
2003 9 0 0
2004 9 0 0
Din tabel reiese un număr mare de îmbolnăviri la copiii sugari şi cazuri rare la copii cu
vârsta de peste un an. Decesul apare de obicei în zonele izolate, rurale, unde nu există asisten-
ţă medicală şi nici posibilitatea unui transport rapid. Cazuri de îmbolnăviri în zona urbană
apar în zonele periferice acolo unde nu există un sistem de alimentare cu apă centralizat sau
acolo unde sursa de alimentare cu apă este poluată sau colmatată (Darabani, Săveni, Negreni,
Tg. Bujor).
În încheierea acestui capitol prezentăm cantităţile de ape uzate provenite din activităţi-
le economice reprezentative ale reşedinţelor de judeţ din Moldova. Datele provin din sinteze
ale rapoartelor monitoringului efectuat de specialişti ai instituţiilor abilitate în domeniu
(A.P.M., S.G.A.), a căror sarcină este supravegherea calităţii apelor din perimetrul bazinelor
hidrografice Siret şi Prut.
Astfel, cel mai mare volum de ape uzate, inclusiv cele „convenţional curate”, au fost
evacuate de unităţi din domeniile:
- Energie electrică şi termică: aproape 48% din total;
- Gospodărie comunală: 36%;
- Prelucrări chimice: circa 5%.
Din punct de vedere al apelor uzate necesitând epurare, cele mai mari volume au fost
evacuate în cadrul activităţilor:
- Gospodărie comunală: circa 74%;
- Prelucrări chimice: circa 9%;
- Industrie uşoară: circa 5%;
- Energie electrică şi termică: circa 5% ;
- Industria materialelor de construcţie: circa 4%;
Cele mai mari volume de ape uzate neepurate, provin de la unităţi din domeniile:
- Gospodărie comunală: circa 89%;
- Prelucrări chimice: circa 5%;
444
- Industrie uşoară: circa 1%;
- Energie electrică şi termică: circa 4%;
Referitor la ape uzate insuficient epurate, activităţile cu cea mai mare pondere se or-
donează astfel:
- Gospodărie comunală: peste 76%;
- Prelucrări chimice: peste 11%;
- Industria materialelor de construcţie: circa 3%.
- Industrie uşoară: peste 3%.
În concluzie, cota cea mai mare din potenţialul de poluare aparţine unităţilor din do-
meniile gospodărie comunală, industrie termoenergetică, industrie chimică, după care urmea-
ză agenţii economici din industriile uşoară şi a materialelor de construcţie.
Din măsurătorile efectuate şi pe baza comparării rezultatelor obţinute cu actele norma-
tive în vigoare în cadrul reţelei urbane din Moldova, în funcţie de gradul de poluare al apelor,
se pot contura:
- arii urbane cu poluare redusă – volumul apelor industriale este mic, însă ponderea
volumelor de ape uzate menajere deversate în emisari depăşeşte 50%. În cadrul acestei cate-
gorii se încadrează oraşe ca: Piatra Neamţ, Botoşani, Vaslui, Focşani. În aceste oraşe existenţa
unei staţii de epurare a apelor uzate menajere, a cărei capacitate de producţie nu este depăşită
de surplusul de ape uzate provenit din industrie, are ca efect reducerea nocivităţii efluenţilor
deversaţi în emisar. Astfel, valorile medii anuale ale indicatorilor de calitate ai apelor la ieşi-
rea din staţie se situează în jurul valorii normei sanitare sau sub aceasta valoare. Valorile me-
diii globale nu au depăşit limitele categoriei a III- a.
- arii urbane cu poluare medie - volumul de ape uzate atât menajere cât şi industriale
deversate în emisari înregistrează valori sensibil egale. În cadrul acestei categorii se încadrea-
ză oraşe ca: Iaşi, Bacău, Suceava. În aceste oraşe capacitatea de producţie a staţiilor de epura-
re a apei menajere este depăşită de cantităţile de ape uzate industriale. În plus, apar ape uzate
cu substanţe noi pentru care nu există încă tehnologia optimă de eliminare/neutralizare. Astfel
se explică de ce valorile medii anuale ale indicatorilor de calitate ai apelor ieşite din staţia de
epurare depăşesc limita numai la anumiţi poluanţi. Valorile medii globale ale unor indicatori
de calitate au depăşit limitele categoriei a III- a tinzând frecvent spre încadrare în categoria
„degrada”.
- arii urbane puternic poluate - volumul apelor uzate menajere şi volumul apelor
uzate din industrie în momentul evacuării în emisar, depăşesc frecvent limitele maxime admi-
se şi deci capacitatea de autoepurare a emisarului în care sunt deversate. Acest tip este carac-
teristic municipiului Galaţi unde, datorită lipsei staţiilor de epurare a apelor uzate, se înregis-
trează concentraţii medii anuale ce depăşesc norma sanitară la majoritatea indicatorilor.
445
CAPITOLUL 6
Protecţia şi combaterea poluării/degradării apelor
6.1. Gestionarea durabilă a resurselor de apă

În ansamblul resurselor naturale ale Terrei, apa reprezintă un obiect fizic ce exprimă
chintesenţa a două calităţi: condiţie naturală fundamentală de existenţă a tuturor organismelor
vii şi resursă economică. Aceste caracteristici esenţiale ale apei stau la baza funcţiilor sale vi-
tale, de neînlocuit, în viaţa biologică şi economico-socială.
Teoria economică include această resursă în cadrul resurselor naturale primare, rege-
nerabile, parţial refolosibile şi deja deficitare, făcând distincţie între resursa hidrică (hidrolo-
gică) şi resursa bio-economică derivată.
Resursa hidrică (resursa naturală de apă) este un rezultat al proceselor naturale hidro-
logice şi reprezintă cantitatea şi variaţia în timp a volumelor potenţiale de apă ale bazinelor
hidrografice aflate pe Terra. Această resursă hidrică este considerată un „dar” al naturii, un
bun liber ce poate satisface anumite nevoi sociale, dar care nu are o expresie valorică. Din
momentul în care resursa hidrică este captată în diferite amenajări naturale sau artificiale care
necesită eforturi economice, aceasta devine resursă de apă şi - respectiv - un bun economic
exprimat nu numai sub aspect fizic, ci şi valoric.
Resursa hidrică este rezultatul unor procese naturale regenerabile, în timp ce resursa
apă este produsul unui proces de muncă specific, care depinde de variaţia hidrologică din
timpul anului, de stocarea apei în acumulări şi de gradul de dezvoltare al sistemului de distri-
buţie a apei. Pentru un sistem existent de gospodărire a apei, în noile condiţii de modificare a
resurselor hidrologice, resursa de apă suportă schimbări, în general în sensul diminuării ei
cantitative.
Apa, prin funcţiile sale, are o utilitate economică, socială şi ecologică extrem de diver-
sificată, prin intermediul ei satisfăcându-se o multitudine de nevoi sociale ca: consumul popu-
laţiei, (considerată o folosinţă de prim ordin), nevoi specifice proceselor de producţie, în cali-
tate de obiect al muncii în agricultură şi industrie; satisfacerea unor nevoi colective, cum sunt
învăţământul, sănătatea, cultura, sportul, apărarea, administraţia publică şi nu numai; mediu
natural pentru practicarea pisciculturii, acvaculturii, navigaţiei, sportului.
Resursa de apă reprezintă deci modificarea antropică a resursei hidrice şi transforma-
rea ei într-o resursă economică, cu ajutorul proiectelor inginereşti şi/sau prin realizarea de lu-
crări şi instalaţii hidrotehnice, pentru asigurarea cerinţelor de apă într-o anumită arie geografi-
că sau bazin hidrografic. Drept urmare, resursa de apă reprezintă cantitatea de resursă hidrică
modificată sau gestionată pentru a deveni resursă economică. Acesta, în funcţie de destinaţia
ei economico-socială, îmbracă fie forma de bun economic, când satisface anumite necesităţi
individuale sau colective ale populaţiei şi ale diferitelor instituţii sociale, fie, de factor de pro-
ducţie, când este utilizată în procesele de producţie specifice diferitelor ramuri economice,
participând la crearea de noi bunuri economice.
În Moldova, rezervele de apă dulce sunt reduse, situându-se în România (care are un
nivel mediu anual de 10 000 m3/ha) la un nivel mediu anual de 4.536,9 m3/ha. Aceste resurse
de apă sunt neuniform distribuite în spaţiu şi au mari variaţii sezoniere. În consecinţă, satisfa-
cerea cerinţelor crescânde de apă pentru nevoile populaţiei şi ale producţiei impune luarea
unor măsuri de regenerare şi creştere a gradului de reciclare a apei, efectuarea de lucrări hi-
droenergetice pentru sporirea volumului de apă acumulată, eliminarea risipei, mai ales în acti-
vităţile de producţie mari consumatoare de apă (irigaţii, industrie) şi în reţelele de distribuţie,
la toate categoriile de utilizatori, prevenirea şi combaterea poluării apelor, prezervarea acestei
resurse. Cu alte cuvinte, se impune un plan de gestionare durabilă a resurselor de apă.
- 446 -
Istoria, mai recentă, a raporturilor noastre cu apa consemnează Conferinţa asupra Me-
diului de la Stockholm, din anul 1972, moment care marchează începuturile preocupărilor
privind dezvoltarea durabilă, iar Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare
desfăşurată în anul 1992 drept momentul de referinţă care marchează o nouă viziune de an-
samblu asupra dezvoltării. Primul summit a semnalat necesitatea de a acorda atenţie pericole-
lor create de deteriorarea mediului natural, de prevenire a agravării dezechilibrelor ecologice,
de asigurare a echilibrului pe planeta Pământ. Al doilea eveniment, a pus fundamentele unui
nou concept, cunoscut sub numele de dezvoltare durabilă, adoptându-se cu acest prilej
Agenda 21 şi Declaraţia de la Rio de Janeiro, documente Program ale Dezvoltării Durabile.
În timp, formularea conceptului de dezvoltare durabilă a cunoscut o perfecţionare con-
tinuă, prin noi precizări şi noi instrumente de înfăptuire a acestui proces, statele ţărilor lumii
contemporane întâlnindu-se într-o serie de conferinţe şi întruniri mondiale, printre care o deo-
sebită importanţă o prezintă Summitul Mondial privind Dezvoltarea Durabilă, care s-a
desfăşurat în anul 2002 la Johannesburg (Africa de Sud). În cadrul acestuia s-a analizat modul
de îndeplinire a obiectivelor stabilite cu un deceniu în urmă la Rio de Janeiro. Cu acest prilej
s-au stabilit noi direcţii de acţiune, ce au fost înscrise în Declaraţia de la Johannesburg pri-
vind dezvoltarea durabilă a lumii contemporane, în care pe prim plan sunt prezentate perfec-
ţionarea managementului durabil al resurselor naturale fundamentale, printre care se înscrie şi
resursa apă, precum şi obiectivele de acţiune pentru accentuarea dezvoltării durabile a soci-
etăţii omeneşti.
Prefigurarea noului tip de dezvoltare economică a omenirii, concepută într-o viziune
sistemică, integratoare a aspectelor economic cu cele ecologice, sociale, cu echitatea, justiţia
şi afirmarea democraţiei în viaţa socială, s-a polarizat în jurul definirii conceptului de dezvol-
tare durabilă. Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea dintre două aspi-
raţii umane care, prin conţinutul lor, susţin necesitatea dezvoltării economice şi sociale, dar şi
a conservării mediului înconjurător, ca singura cale pentru menţinerea şi chiar pentru creşterea
calităţii vieţii. În acest sens, dezvoltarea durabilă se derulează pe baza principiilor sale majore:
- gândirea sistemică, interconexiunea dintre economic, social şi mediu;
- viziunea de lungă durată asupra procesului dezvoltării;
- preocuparea pentru echitate şi corectitudine între ţări şi între generaţii;
Pe suportul acestor principii generale, conceptul dezvoltării durabile se caracterizează
prin flexibilitate, relevată de multitudinea interpretărilor date. Astfel, de la apariţia primelor
formulări privind conceptul de dezvoltare durabilă şi până în prezent, conţinutul acesteia a
cunoscut o perfecţionare continuă, prin adăugarea unor noi coordonate, valenţe teoretice, me-
todologice şi practice, ce îşi găsesc reflectarea în peste 60 de interpretări.
Comună acestora este interpretarea conceptului într-o viziune globală, prin care se re-
liefează interdependenţele complexe şi dinamice dintre economic, ecologic şi social-uman, în
timp ce specificul lor constă în diferenţierea punctelor de vedere prin care este abordată dura-
bilitatea şi anume: economic, ecologic, social-cultural, moral, temporal.
Din multitudinea de definiţii ale conceptului de dezvoltare durabilă rezultă că un sis-
tem economico-social poate fi apreciat ca durabil, cel puţin atunci când:
- utilitatea nu se diminuează în timp;
- consumul nu se diminuează în timp;
- resursele sunt astfel utilizate încât să fie conservate premise pentru producţie în viitor;
- stocul de capital natural nu se diminuează în timp;
- resursele sunt astfel utilizate încât să menţină în spaţiul durabilităţii serviciile în care sunt utilizate
resursele;
- satisface condiţiile minime de stabilitate a ecosistemelor în timp (ecosisteme naturale, seminaturale şi
antropice).
În domeniul gospodăririi resurselor de apă, dezvoltarea durabilă se defineşte într-un
spaţiu tridimensional, având ca vectori:
- evaluarea şi preţurile;
- 447 -
- cercetarea;
- informarea, educarea, formarea, care se reflectă la nivelul a trei procese:
• gestiunea reversibilităţii;
• gestiunea resurselor;
• gestiunea sistemului tehnico-productiv;
Rezumându-ne la gestiunea resurselor de apă, obiectivele şi acţiunile preconizate sunt
următoarele:
- obiective:
• exploatarea durabilă a resurselor de apă dulce (cererea de apă să fie mai mică decât disponibi
lul);
• conservarea apei freatice nepoluate;
• evitarea tuturor situaţiilor de înrăutăţire a calităţii apelor freatice deja poluate;
• menţinerea calităţii apei freatice poluate la un nivel care să permită potabilizarea acesteia;
- acţiuni:
• creşterea gradului de cunoaşte a domeniului resurselor de apă şi crearea bazei de date cores
punzătoare;
• gestionarea şi protecţia integrată a apei;
• fundamentarea şi operaţionalizarea instrumentelor economice şi fiscale pentru gestionarea
resurselor de apă;
• diminuarea sau eliminarea unor practici poluante;
În cazul resurselor reînnoibile, prin conservarea stocurilor de mediu care le conferă
capacitatea de autoreproducţie se asigură: reproducerea populaţiilor faunistice şi floristice,
respectiv conservarea biodiversităţii, ca o condiţie a stabilităţii ecosistemului acvatic, a înde-
plinirii funcţiilor sale economice şi ecologice şi autoepurarea.
Din perspectiva istorică, pot fi diferenţiate trei accepţiuni ale conceptului de durabilita-
te: 1. de natură pur fizică, pentru o singură resursă; 2. fizică pentru un grup de resurse; 3. fizi-
că pentru un sistem socio-economic.
Prima accepţiune defineşte ca scop managementul unei resurse bazat pe rata de reînno-
ire (realimentare), în cazul resurselor de apă, astfel încât să se stabilească valori ale ratei de
prelevare care asigură o exploatare durabilă a resursei.
Aplicarea practică a principiului “pur fizic” este limitată de factori ca: factori econo-
mici; reacţii sociale faţă de modificarea disponibilului de resurse; poluarea; interacţiunea eco-
sistemelor; factori meteorologici care limitează predictibilitatea resurselor de apă; factori poli-
tici (incertitudini privind dinamica populaţiei şi a consumului).
Accentuarea contradicţiei dintre funcţiile economice şi cele ecologice ale componente-
lor capitalului natural a determinat extinderea conceptului de durabilitate la un sistem de re-
surse, respectiv, la nivelul ecosistemului. În această nouă etapă, conceptul păstrează natura
fizică, volumul prelevărilor trebuind a fi determinat însă prin luarea în considerare a interacţi-
unilor dintre factorii biotici şi abiotici ai ecosistemului, fie acesta şi un ecosistem acvatic.
Gestionarea costurilor sociale care apar ca urmare a prelevării resurselor de apă în
funcţie de rata “biologică” şi nu de rata “ecologică”, se face pe baza comparării acestora cu
beneficiile asigurării durabilităţii ecosistemului acvatic. Altfel spus, este necesară o analiză
cost-beneficiu a acţiunilor alternative, punându-se în evidenţă importanţa strategiilor şi a de-
ciziilor în managementul resurselor de apă.
Pe un asemenea fond a apărut conceptul mai larg al dezvoltării durabile, a cărui finali-
tate nu este doar asigurarea unui nivel durabil pentru stocurile sau producţia fizică asociate
ecosistemului, ci creşterea durabilă a bunăstării sociale şi individuale.
În acest context, managementul resurselor de apă se aplică pe fondul dezvoltării dura-
bile a economiei naţionale, în ansamblul sau, prin luarea în considerare şi a gestionării durabi-
le a resurselor de apă. Drept urmare, metodele gestionării resurselor de apă trebuie proiectate
şi evaluate prin prisma relaţiilor de intercondiţionare dintre capitalul natural şi sistemul eco-
nomico-social.
- 448 -
Printre componentele capitalului natural se află şi ecosistemele acvatice, care îndepli-
nesc, asemănător celorlalte ecosisteme, funcţii de reglare şi control, de susţinere (de suport),
de producţie şi informaţională.
Funcţia de producţie a ecosistemelor acvatice se concretizează în biomasa vegetală şi
animală acvatică, la care se adaugă volumul şi calitatea apei ce poate fi prelevată. De aici re-
zultă deosebirea dintre modelele de gestionare a ecosistemelor acvatice şi cele de gestionare a
resurselor de apă, cel puţin ca sferă de cuprindere.
Odată cu conturarea locului şi rolului capitalului natural în funcţionarea sistemului
socio-economic, politica economico-socială a început să integreze în structura sa o compo-
nentă tot mai importantă, politica de mediu, între instrumentele căreia se numără şi cele eco-
nomice pentru conservarea capitalului natural.
Politica economico-socială în general şi cea de mediu şi instrumentele economice spe-
cifice, precum şi parametrii resurselor de apă furnizate de ecosistemele acvatice, reprezintă
factori determinanţi în procesul de proiectare şi punere în aplicare a modelelor de gestionare a
apei. Pentru a fi consecvenţi cu abordarea sistemică, este necesar ca la factorii amintiţi să se
adauge şi informaţiile privind funcţionarea în dinamică a ecosistemelor acvatice, astfel încât
ansamblul activităţilor de valorificare a resurselor de apă să se încadreze în restricţiile ecolo-
gice.
Indiferent de tipul modelului de gestionare al apei, acesta trebuie să fie raportat la ur-
mătoarele cerinţe:
- conservarea ecosistemelor acvatice, care se va reflecta asupra dinamicii şi randamen-
tului capitalului natural;
- susţinerea competitivităţii activităţii economico-socială, apa fiind un important factor
de producţie;
- satisfacerea trebuinţelor, respectiv susţinerea nivelului de trai.
Ultimele două cerinţe îşi pun amprenta asupra performanţelor sistemului socio-
economic.
6.2. Metode de prevenire şi combatere a poluării apelor de suprafaţă şi subterane

Prevenirea şi combaterea poluării apelor de suprafaţă şi subterane este o acţiune ce
trebuie dusă de la nivelul individului şi să continue la nivelul colectivităţilor şi la nivel statal
până la scară mondială, concretizându-se în măsuri tehnice de protecţie, care, ridicate la rang
de principii, să ducă la neutralizarea exploziei poluante, conservând astfel apa curată pe care
natura ne-a oferit-o din belşug.
Măsurile de prevenire a poluării apelor pot fi: măsuri manageriale, măsuri legislati-
ve/de reglementare, măsuri educative, măsuri practice de protecţie a calităţii apei.
6.2.1. Măsuri manageriale Acest tip de acţiuni, dacă sunt aplicate, în mod normal au
ca finalitate prevenirea şi combaterea poluării apelor de suprafaţă şi subterane. Ele pot fi rea-
lizate atât la nivelul companiilor de apă şi canalizare la nivelul marilor agenţi economici dar şi
la nivelul individului în familie sau la locul de muncă. Dintre aceste măsuri enumerăm:
- contorizare;
- reglarea atentă a presiunii;
- detectarea şi repararea neetanşeităţilor;
- politici de preţ orientate spre conservarea apei şi alte mecanisme economice de de-
terminare a economisirii apei;
- instalaţii sanitare şi aparate casnice cu un consum redus de apă;
- retehnologizări şi echiparea instalaţiilor existente cu dispozitive de economisire a
apei;
- dispozitive şi metode de irigare cu consum redus de apă;
- 449 -
- distribuire la preţ redus sau gratuit de dispozitive de economisire a apei, de detectoa-
re de exfiltraţii/pierdere de apă;
Contorizarea stimulează consumatorul pe cale economică să economisească apa.
Evitarea presiunii excesive reduce avariile şi pierderile şi de asemenea debitul utilizat
(chiuvetă, duş).
Politicile de preţuri pot conţine suprapreţuri pentru perioade de vârf de consum orar
sau sezonier, creştere proporţională cu consumul, taxe de conectare. Alte mecanisme econo-
mice cuprind rabaturi, subvenţii, credite şi penalităţi .
Instalaţiile sanitare cu un consum redus de apă cuprind de exemplu toalete cu vid, cu
incinerator, cu rezervor sub presiune, cu congelare, cu clătire cu micropori, cu aer comprimat,
cu clătire presurizată, cu ulei, cu ape uzate, cu sistem diferenţial de clătire. De asemenea, ma-
şinile moderne de spălat rufe şi vase au un consum de apă mult mai redus decât modelele mai
vechi. Cele de spălat haine au scăzut de la circa 170 litri/ciclu în 1970 la circa 40 litri/ciclu în
2002, iar cele de spălat vase de la 60 litri la 10 litri/ciclu. Există, de asemenea, uscătoare de
haine care folosesc apă, chiar mai multă decât maşina de spălat şi ar trebui eliminate.
Retehnologizările sunt foarte importante în industrie. La multe procese tehnologice se
pierde apă, dar unele tehnologii chiar perfect aplicate sunt prin natura lor mari consumatoare
de apă şi pentru multe din ele sunt tehnologii alternative de obţinut acelaşi produs cu consum
mult mai redus de apă. Agricultura este pe plan mondial cel mai mare consumator de apă. Şi
aici se pot face mari economii prin instalaţii noi şi performante de irigare, prin stropire sau şi
mai bine prin picurare la rădăcină (microirigare) plus dotare cu senzori de umiditate, tempori-
zatoare reglabile şi alte dispozitive care să prevină irigarea excesivă.
Folosinţele publice pot fi adaptate pentru consum mai redus de apă: arborii şi plantele
ornamentale din parcuri pot fi alese astfel ca din natura lor să necesite apă puţină şi să nu fie
nevoie de stropire; piscinele dacă sunt acoperite pierd mai puţină apă prin evaporaţie.
Şi pe plan casnic se pot face foarte multe pentru reducerea consumului de apă, ceea ce
aduce şi importante economii la bugetul familial, fără să fie necesară schimbarea instalaţiilor
şi aparatelor electrocasnice existente. Astfel, toaletele se pot echipa cu dispozitive care limi-
tează volumul de apă din rezervor sau permit descărcarea doar parţială a acestuia atunci când
nu e nevoie de debitul maximal, robinetele cu bilă cu o singură manetă permit reglaj mai rapid
al temperaturii apei şi închiderea şi deschiderea frecventă, nemaitrebuind lăsată să curgă în
cazul folosirii intermitente (cum ar fi la bărbierit). Mai bun este robinetul termostatat, care
oferă direct apa la temperatura dorită. Se pot monta pe robinete şi capetele de duşuri limita-
toare de presiune şi de debit ca să prevină deschiderea lor excesivă care se întâmplă frecvent
fără vreo necesitate practică. Duşurile pot fi de asemenea echipate cu capuri asistate cu aer
comprimat pentru creşterea presiunii fără creşterea debitului de apă. Montarea sursei de apă
caldă aproape de locul de utilizare (în baie sau bucătărie) şi buna izolare a ţevii de apă caldă
elimină volumul ce trebuie lăsat să curgă până "vine apa caldă".
6.2.2. Măsuri legislative / de reglementare

În momentul de faţă legislaţia românească cu privire la protecţia calităţii apelor se re-
feră strict la apele de suprafaţă şi subterane la apele ce intră şi ies din staţiile de tratare şi epu-
rare şi la apele care ajung la robinetul consumatorului. Aceste legi, reglementări, STAS-uri nu
sunt suficiente pentru cuprinderea întregului spectru de activităţi care au impact asupra calită-
ţii apelor. Este necesară o legislaţie de ape la nivel naţional şi reglementări de management al
apei la nivel regional, zonal şi local, incluzând reglementări privind: instalaţiile sanitare, co-
nectarea la reţelele de apă şi canalizare, stropitul şi irigaţiile, tipul şi suprafaţa de vegetaţie
ornamentală admisă, spălarea străzilor, standarde pentru aparatele ce funcţionează cu apă, in-
clusiv norme de modernizare şi eficientizare, reciclarea apei.
- 450 -
De asemenea sunt necesare introducerea de restricţii, prin raţionalizări şi stabilirea or-
dinii de prioritate în satisfacerea diverselor nevoi umane cu luare în calcul a necesităţilor de
protecţie a vieţii acvatice şi zonelor umede.
Restricţiile pot să limiteze şi la nevoie chiar să interzică irigarea cu scop ambiental
(gazon, parcuri), spălatul autovehiculelor, piscine, irigaţii cu metode neraţionalizate, realiza-
rea de noi obiective industriale sau comerciale cu consum ridicat de apă .
6.2.3. Măsuri educative

Populaţia trebuie informată şi educată prin variate mijloace, printre care:
- Publicaţii şi materiale publicitare (fluturaşi, postere, bannere şi panouri publicitare,
instalarea de monitoare sau panouri electronice cu afişaj spre public, buletine informative, pli-
ante, autocolante, text inserat pe bilete şi facturi, ambalaje, decoraţiuni interioare sau exterioa-
re, legate de tema apei);
- Mass-media (misiuni informative şi dezbateri la radio şi TV, spoturi publicitare radio
şi TV, filme educative, articole în ziare, inserţii publicitare în ziare şi reviste);
- Contact personal (consiliere pentru clienţii diverselor bunuri şi servicii, conferinţe şi
dezbateri publice, proiecţii publice video şi de diapozitive);
- Evenimente speciale (acţiuni în şcoli, concursuri de sloganuri, eseuri sau cultură ge-
nerală, graffitti, desene şi pictură pe teme de apă, expoziţii publice, tematice foto sau de de-
sen, ofertă publică de degustat apă de robinet, sau ofertă gratis la restaurant sau cantine, târ-
guri de profil, acţiuni publice simbolice sau de igienizare, punere în valoare peisagistică şi
urbanistică a apelor, vizite şi excursii la obiective legate de ape).
6.2.4. Măsuri practice de protecţie a calităţii apei (categorii de echipamente)

Se cunoaşte azi existenţa posibilităţilor tehnice de redare a calităţii apelor după orice
grad de poluare. Aceste tehnologii de redare a calităţii apelor nu reprezintă altceva decât utili-
zarea diferitelor tehnologii ale procesului de epurare al apelor uzate.
6.2.4.1. Canalizarea
În centrele populate şi în interiorul centrelor de producţie se acumulează diferite cate-
gorii de ape uzate provenite de la bucătării, duşuri, băi, săli de mese, closete, stropitul străzi-
lor, procese industriale. Substanţele conţinute în aceste ape pot fi de natură organică sau mine-
rală. Cele de natură organică reprezintă un mediu propice pentru dezvoltarea diferitelor bacte-
rii, printre care unele patogene, care pot produce boli grave, ca tifos, dizenterie. Cele de natu-
ră organică sau minerală pot conţine substanţe toxice provenite de la diferite industrii, de la
spitale, care pot conduce la îmbolnăviri deosebit de grave. Pe lângă apele uzate din centrele
populate cât şi din interiorul incintelor industriale se acumulează şi apele meteorice care, îm-
preună, trebuie evacuate.
Totalitatea apelor menţionate trebuie colectate şi evacuate pe drumul cel mai scurt în
cursul de apă cel mai apropiat în condiţiile admise de normele sanitare. Îndepărtarea apelor
uzate de orice natură se face printr-un ansamblu de construcţii şi instalaţii format din canale,
staţii de pompare, staţii de epurare, care portă denumirea de sistem de canalizare.
Totalitatea apelor colectate în reţeaua de canalizare poartă denumirea de ape de canali-
zare sau ape uzate. Cursul de apa (râu, fluviu, lac, mare) în care se evacuează apele de canali-
zare poartă denumirea de emisar/receptor. Evacuarea apelor în emisar trebuie să fie astfel
concepută încât acesta să poată fi folosit în aval de evacuare în condiţiile impuse de normele
în vigoare. Când condiţiile impuse nu pot fi respectate este necesar să se recurgă la construcţia
unei staţii de epurare care să reţină o parte din aceste substanţe.
- 451 -
6.2.4.1.1. Structura unei reţele de canalizare
Există diverse variante constructive, soluţii tehnice, de design şi de material folosit la canale. Majorita-
tea conductelor de canal sunt la noi din ciment sau azbociment 1 , iar marile colectoare au structuri diverse, unele
armate sau de metal, fiind adevărate tunele (spre exemplu conducta de colectare ape uzate din Suceava, Iaşi, Ba-
cău). Există însă principii comune şi variante larg folosite.
În mod tipic, în interiorul clădirilor sistemul începe cu sifoane la chiuvete, WC-uri, pişoare, căzi de duş
sau baie, canale la nivelul podelei. Acestea converg gravitaţional spre subsolul clădirii de unde trec în exterior
spre racordul cu reţeaua publică de canalizare.
Canalele pentru ape pluviale au deschideri spre străzi, curţi şi alte spaţii. Ele sunt laterale în rigole sau
orizontale, acoperite cu grătare. În interiorul puţului se montează dispozitive care să împiedice intrarea de gunoa-
ie şi eventual şi emanarea de mirosuri, având astfel canal cu găleată sau cu găleată şi sifon. Găleata reţine corpu-
rile solide şi se goleşte periodic.
Structura unei reţele de canalizare este arborescentă: canalele de racord converg în canale colectoare
secundare ce se reunesc în colectoare principale, ce se termină sau ar trebui să se termine la staţia de epurare.
Reţelele au şi guri pentru vizitare, care să permită accesul pentru control şi întreţinere.
Canalele pot fi curăţate prin diverse tehnici: spălare cu presiune ridicată, curăţare cu dragă cu lanţ sau
cablu; curăţare cu vehicule speciale.
Construcţia sistemului de canalizare trebuie să asigure o perfectă etanşeitate, o netă separare de reţeaua
de alimentare cu apă (cu care nu trebuie să vină în contact şi în nici un caz să nu treacă deasupra ei) ca să se evite
orice posibilă contaminare. Trebuie să fie cădere suficientă, coturi nu prea strânse, adâncime corespunzătoare ca
să nu apară iarna îngheţ şi dimensionările (diametre) adecvate ca să permită preluarea întregului debit, să nu se
ajungă la blocaje şi refulări la exterior pe străzi sau şi mai rău în interiorul clădirilor.
6.2.4.1.2. Norme de calitate a apelor uzate evacuate în reţelele de canalizare
Conform reglementărilor naţionale şi europene din domeniu (Ordinul Nr. 645/I.O. din 30 octombrie
1997 pentru aprobarea Normativului privind condiţiile de evacuare a apelor uzate în reţelele de canalizare ale
localităţilor, emitenţi Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului şi Ministerul Sănătăţii, Legea apelor
nr. 107/1996, Legea protecţiei mediului nr. 137/1995, Directiva Comisiei Comunităţii Europene 91/271/EEC -
Epurarea apelor uzate orăşeneşti, HGR 188/2002 şi HGR 352/2005) apele uzate care se evacuează în reţelele de
canalizare ale localităţilor nu trebuie să conţină în secţiunea de control:
- materii în suspensie care provoacă depuneri sau stânjenesc curgerea normală: corpuri/solide, plutitoare
sau antrenate, care nu trec prin grătarul cu spaţiu liber de 20 mm între bare, pulberi metalice şi granule de roci,
păcură, uleiuri, grăsimi, substanţe care, singure sau în amestec cu alte substanţe conţinute în apa din reţelele de
canalizare, coagulează, substanţe cu agresivitate chimică, substanţe de orice natură, care, împreună cu aerul, pot
forma amestecuri explozive;
- substanţe cu grad ridicat de periculozitate, cum sunt: metale grele şi compuşii lor (spre exemplu: Hg, Bi,
Sb), compuşi organici halogenaţi, compuşi organici cu fosfor şi/sau staniu; agenţi de protecţie ai plantelor, pesti-
cide şi substanţe chimice folosite pentru conservarea materialului lemnos (celuloză, hârtie);
- substanţe chimice toxice, carcinogene, mutagene sau teratogene ca: acrilonitril, benzpiren, benzantracen,
hidrocarburi policiclice aromatice, cianuri şi altele;
- substanţe radioactive, inclusiv reziduuri.
- substanţe colorante care determină modificarea culorii apei din resursele de apă în care se evacuează ape-
le epurate;
- substanţe organice greu biodegradabile în cantităţi ce pot influenţa negativ procesul de epurare al treptei
biologice.
6.2.4.2. Epurarea apelor. Staţiile de epurare a apelor uzate
Calitatea apelor este cea mai mult afectată de deversarea de către om de ape uzate.
Prin urmare, principala măsură practică de protecţie a calităţii apelor este să epurăm apele
uzate. Analiza soluţiilor existente în prezent în cea mai mare parte a staţiilor de epurare ce
asigură analiza, tratarea, recircularea şi deversarea apelor industriale uzate în reţelele urbane
de canalizare indică prezenţa unor soluţii tehnice vechi din punct de vedere al tehnologiilor şi
echipamentelor implementate. De aceea este necesară modernizarea şi retehnologizarea staţii-
lor existente.
6.2.4.2.1. Structura unei staţii de epurare a apelor uzate
Deşi diferă prin dimensiuni şi tehnologii folosite, cea mai mare parte a staţiilor de epu-
rare a apelor uzate au o schemă constructivă apropiată şi în general folosesc instalaţii cu ace-
1
Acest tip de conducte se deteriorează rapid provocând poluarea solului şi a apelor freatice (cap.5.1.1).
- 452 -
laşi principiu de funcţionare. Există şi unele realizate pe verticală, tip turn, dar majoritatea
sunt pe orizontală. Ocupă relativ mult teren, dar o parte din instalaţii se pot realiza în subteran,
cu spaţii verzi deasupra.
Distingem o treaptă primară, mecanică; o treaptă secundară, biologică şi la unele staţii
(deocamdată nu la toate) o treapta terţiară - biologică, mecanică sau chimică.
Treapta primară constă din mai multe elemente succesive:
- Grătarele reţin corpurile plutitoare şi suspensiile grosiere (bucăţi de lemn, textile, plastic, pietre). De
regulă sunt grătare succesive cu spaţii tot mai dese între lamele. Curăţarea materiilor reţinute se face mecanic.
Ele se gestionează ca şi gunoiul menajer, luând drumul rampei de gunoi sau incineratorului;
- Sitele au rol identic grătarelor, dar au ochiuri dese, reţinând solide cu diametru mai mic;
- Deznisipatoarele sau decantoarele pentru particule grosiere asigură depunerea pe fundul bazinelor lor a
nisipului şi pietrişului fin şi altor particule ce au trecut de site dar care nu se menţin în ape liniştite mai mult de
câteva minute. Nisipul depus se colectează mecanic de pe fundul bazinelor şi se gestionează ca deşeu împreună
cu cele rezultate din etapele anterioare, deoarece conţine multe impurităţi organice.
- Decantoarele primare sunt longitudinale sau circulare şi asigură staţionarea apei timp mai îndelungat,
astfel că se depun şi suspensiile fine. Se pot adăuga în ape şi diverse substanţe chimice cu rol de agent de coagu-
lare sau floculare, uneori se interpun şi filtre. Spumele şi alte substanţe flotante adunate la suprafaţă (grăsimi,
substanţe petroliere) se reţin şi se înlătură, (despumare) iar nămolul depus pe fund se colectează şi se înlătură din
bazin (de exemplu cu lame racloare susţinute de pod rulant) trimiţându-se la metantancuri.
Treapta secundară constă şi ea din mai multe etape:
- Aerotancurile sunt bazine unde apa este amestecată cu "nămol activ" ce conţine microorganisme ce
descompun aerob substanţele organice. Se introduce continuu aer pentru a accelera procesele biochimice.
- Decantoarele secundare sunt bazine în care se sedimentează materialele de suspensii formate în urma
proceselor complexe din aerotancuri. Acest nămol este trimis la metantancuri iar gazele (ce conţin mult metan)
se folosesc ca şi combustibil ( la centrala termică a staţiei).
Treapta terţiară nu există la toate staţiile de epurare. Ea are de regulă rolul de a înlătura compuşi în
exces (de exemplu nutrienţi - azot şi fosfor) şi a asigura dezinfecţia apelor (de exemplu prin clorinare). Această
treaptă poate fi biologică, mecanică sau chimică, combinată, utilizând tehnologii clasice precum filtrarea, sau
unele mai speciale, cum este adsorbţia pe cărbune activat, precipitarea chimică. Eliminarea azotului în exces se
face biologic, prin nitrificare (transformarea amoniului în azotit şi apoi azotat) urmată de denitrificare, ce trans-
formă azotatul în azot ce se degajă în atmosferă. Eliminarea fosforului se face tot pe cale biologică, sau chimică.
În urma trecerii prin aceste trepte, apa trebuie să aibă o calitate acceptabilă, care să co-
respundă standardelor pentru ape uzate epurate. Dacă emisarul nu poate asigura o diluţie pu-
ternică, apele epurate trebuie să fie foarte curate. Ideal este să aibă o calitate care să le facă să
nu mai fie numite "ape uzate", dar în practică rar întâlnim aşa o situaţie fericită.
Alte soluţii propun utilizarea pentru irigaţii a apelor uzate după tratamentul secundar,
deoarece au un conţinut ridicat de nutrienţi. Acest procedeu e aplicabil dacă acele ape nu con-
ţin substanţe toxice specifice peste limitele admise şi produsele agricole rezultate nu se con-
sumă direct. În acest caz nu mai este necesară treapta a III-a şi nu se mai introduc ape în emi-
sar (fapt negativ din punct de vedere al debitului dar pozitiv pentru calitate, deoarece apele
epurate nu sunt niciodată cu adevărat de calitate apropiată celor naturale nepoluate antropic).
Se experimentează şi utilizarea apelor uzate ca sursă de apă potabilă, desigur cu supunerea la
tratamente avansate de purificare.
În final, apa epurată este restituită emisarului - de regulă râul de unde fusese prelevată
amonte de oraş. Ea conţine evident încă urme de poluant, de aceea este avantajos ca debitul
emisarului să fie mare pentru a asigura o diluţie adecvată şi condiţii necesare pentru desfăşu-
rarea procesului natural de autoepurare.
6.2.4.2.2. Epurarea apelor uzate menajere

Pe teritoriul Moldovei din cele 58 staţii de epurare a apelor uzate orăşeneşti (menajere)
existente, în stare de funcţionare sunt doar 43: Săveni, Dărăbani, Dorohoi, Botoşani,
Cătămărăşti, Vlădeni, Suceava, Fălticeni, Cîmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Rădă-
uţi, Vatra Dornei, Iaşi, Hârlău, Belceşti, Tîrgu Frumos, Podu Iloaiei, Răducăneni, Piatra
Neamţ, Bicaz, Roman, Tîrgu Neamţ, Durău, Huşi, Ţibăneşti, Vaslui, Bârlad, Negreşti,
- 453 -
Buhuşi, Bacău, Comăneşti, Moineşti, Tîrgu Ocna, Slănic Moldova, Târgu Bujor, Tecuci, Foc-
şani, Mărăşeşti, Adjud, Panciu, Odobeşti (anexa 19).
Dintre acestea, dotate doar cu treaptă mecanică sunt un număr de 8. Cu treaptă meca-
nică, biologică şi chimică sunt dotate staţiile de epurare din reşedinţele de judeţ ale Moldovei
(în afară de Galaţi). Restul staţiilor de epurare sunt dotate cu treaptă mecanică şi biologică.
Ca exemplu de staţie de epurare a apelor uzate menajere prezentăm în continuare, flu-
xul şi instalaţiile tehnologice ale staţiei de tratare ape uzate Răchiţi-Botoşani
Epurarea apelor uzate menajere din municipiul Botoşani se face prin intermediul unui
complex de lucrări speciale cunoscute sub numele de staţia de epurare Răchiţi, care are rolul
de a prelua apele uzate din reţeaua de transport şi de a le curăţa înainte de evacuarea lor în
emisar.
Staţia de epurare Răchiţi este amplasată în zona de nord-est a oraşului Botoşani pe ma-
lul drept al râului Sitna.
Caracteristicile principale ale staţiei la data punerii în funcţiune (1956) erau:
- suprafaţa incintei 1,75 ha;
- grad de epurare necesar: 89%;
- capacitatea staţiei de epurare: 700 l/s;
- volumul total evacuat:Vzi max. = 60.000 m3;
- Vzi med = 23.00 m3;
- Qorar max = 28.000 m3;
- Vanual = 12.550 mii m3.
Procesul tehnologic cuprindea:
- staţie de pompare echipată cu 2+1 electropompe ACV 90, având o putere de 42 kw;
- trei perechi decantoare primare cu etaj tip Imhoff, având diametrul 9,2 m pentru un tip de decantare de
1,5 ore şi spaţiu de fermentare pentru 2 luni;
- trei biofiltre de mică încărcare cu o suprafaţă totală de 3x600 m2;
- un decantor secundar vertical cu diametrul 7,70 m, cu timp de decantare de 45';
- paturi de nămol, având o suprafaţa totală de 1000 m2;
- staţie de repompare a efluentului în râul Sitna pentru evacuarea apelor epurate în perioada de viituri;
Odată cu intrarea în funcţiune a primelor unităţi industriale amplasate pe platforma in-
dustriala Pacea -1973- se aduc îmbunătăţiri şi staţiei de epurare.
Unul din biofiltrele existente se reamenajează ca bazin de aerare prevăzut cu 10 aera-
toare tip turbină cu diametrul 1000 mm.
Se amplasează încă o staţie de pompare pentru un debit suplimentar de 140 l/sec, pre-
cum şi 1500 m2 platforme de uscare a nămolului. De asemenea, în fluxul tehnologic se in-
troduc 2 decantoare secundare 55 x 7,5 m şi înălţime 2,85 m. Nămolul evacuat din decan-
toarele secundare se stabilizează într-un alt compartiment de biofiltru prin amenajarea bazinu-
lui existent cu 10 turbine având fiecare diametrul 1000 mm.
Luându-se în considerare extinderea zonelor de locuinţe precum şi a capacitaţilor de
producţie a noilor unităţi industriale, în perioada 1982-1985 s-au adus noi îmbunătăţiri staţiei
de epurare (sunt ultimele îmbunătăţiri ale staţiei de epurare Răchiţi).
Caracteristicile şi dotările staţiei epurare Răchiţi în anul 2007 erau:
- suprafaţa incintei 3,75 ha;
- grad de epurare necesar: 89%;
- capacitatea staţiei de epurare: 1200 l/s;
- volumul total evacuat:Vzi max. = 104.000 m3;
- Vzi med = 70.00 m3;
- Qorar max = 54.000 m3;
- Vanual = 25.550 mii m3.
- staţie pompare treapta I, cu 3 şneck-uri, având diametrul 1000 mm şi fiecare şnek un debit de 200
l/sec, înălţime de ridicare 4 m;
- două grătare curbe cu curăţire mecanică;
- două deznisipatoare orizontale cu mişcare circulară a apei;
- staţie de pompare treapta II fără suprastructură, echipată cu 3+1 pompe tip ACV 200 -15 în camera
uscată având fiecare un debit de 500 m3/h;
- 454 -
- două separatoare de grăsimi având lungimea 20 m, lăţimea la partea superioară 4,0 m, lăţimea la
partea inferioară 1,0 m şi înălţimea utilă 2,4 m;
- două decantoare primare longitudinale având fiecare un volum de 1630 m3, lungimea 60 m, lăţimea
8 m şi înălţimea 2,4 m. S-a renunţat la decantoarele Inhoff;
- patru bazine de aerare:
3
1. un bazin cu volumul 1600 m , echipat cu 10 aeratoare mecanice având diametrul 1000 mm;
3
2. un bazin cu volumul de 1600 m , realizat prin transformarea bazinului de mineralizare şi echipa-
rea cu10 aeratoare mecanice cu diametrul de 1000 mm;
3
3. un bazin cu volumul 1600 m , realizat prin amenajarea celui de-al treilea compartiment de biofil-
tre vechi şi echiparea cu 10 aeratoare mecanice cu diametrul de 1000 mm.
4. un bazin nou, cu 10 cuve 12,5x12,5x4,0 m echipat cu 10 aeratoare având diametrul 1800 mm.
- două decantoare secundare longitudinale, existente anterior, având volumul 2x1050 m3 şi încă 2
nou construite având dimensiunile 55,0x8,0x3,7 m;
- o staţie de pompare nămol proaspăt tip cheson echipată cu 1+1 electropompe ACV 150-32 fără su-
prastructură;
- trei îngroşătoare de nămol de formă dreptunghiulară cu agitator central;
- trei bazine de fermentare a nămolului (metantanc) având volumul 4000 m3, echipate cu pompe de
recirculare, turn de captare gaze şi gură de vizitare. Încălzirea nămolului se face trecându-l prin trei
prin schimbătoare de căldură fiecare cu 500000 kcal/h, cu ajutorul a 3 pompe PT 150-C-30, care au
debitul 200 m3/h, înălţimea de ridicare 23,6 m şi sunt echipate cu electromotoare având puterea 30
kw;
- bazine de fermentare secundară: cele 3 baterii Imhoff cu un volum total de cca. 1420 m3;
- 22 platforme de uscare a nămolului cu o suprafaţă totala de 10000 m2, dotate cu sistem de drenare;
două gazometre având fiecare volumul de 1000 m3, cu o cuvă din beton armat şi clopot metalic;
- o centrala termică dotată cu 2 cazane care folosesc drept combustibil gazul de fermentare obţinut
din procesul de prelucrare a nămolului;
- grup de exploatare cuprinzând următoarele încăperi funcţionale: laborator chimic, atelier, magazii
de piese de schimb, vestiare, grupuri sanitare;
- aparatură de semnalizare, măsură şi control care indică nivele maxime critice, nivele minime criti-
ce, blocarea funcţionarii pompelor la nivele minime critice, măsura temperaturii nămolului de fer-
mentare, starea de funcţionare şi de avarie a diverselor utilaje etc.
În staţia de epurare Răchiţi intră ape uzate menajere provenite din:
- Zona industrială - apele uzate sunt transportate prin colectorul ovoid cu 70/105 cm
(poate prelua max.600-650 l/sec. la o pantă de 2 0/00) pană la staţia de pompare CFR şi de aici
prin conducta de refulare oţel şi PREMO cu diametrul 600 mm;
- Zona agroindustrială - apele uzate sunt transportate prin două conducte cu diametrul
600 mm pană la staţia de pompare CFR şi de aici prin conducta de refulare oţel şi PREMO
600 mm;
- Zona industrială de nord şi zonele de locuinţe din nord-estul, centrul şi sud-estul
municipiului, transportat de colectorul ovoid cu 50/75 cm (poate prelua max. 240 l/sec.) până
la staţia de pompare Tulbureni şi de aici prin conducta de refulare oţel 600 mm pozată pe ma-
lul drept al albiei pârâului Luizoaia;
- Zonele de locuinţe Primăverii, Calea Naţională, Mihai Eminescu, transport asigurat
de 8 conducte cu diametrul 400 mm (care pot transporta max. 50 l/sec.) pană la staţia de pom-
pare Pompieri şi de aici prin conducta de oţel cu diametrul 600 mm pozată pe malul drept al
albiei pârâului Luizoaia.
Prin laboratorul de specialitate al staţiei de epurare se efectuează analiza chimică a
apelor uzate intrate în staţie, verificându-se următorii parametri: temperatura, pH, grăsimi,
suspensii, reziduu fix, oxigen dizolvat, CBO5, CCO, hidrogen sulfurat.
După intrarea în staţie, apele uzate parcurg un circuit tehnologic care cuprinde 2 trepte
de prelucrare (treapta 3 a staţiei, de tip biologic, nu este în stare de funcţionare):
- etapa mecanică, cu trecere prin şneck-uri, grătare, deznisipatoare, staţie de pompare
treapta 2, separator de grăsimi şi decantoare primare;
- etapa biologică, cu trecere prin bazine de nămol activ, decantoare secundare, îngroşă-
tor de nămol, metantanc şi platforme de uscare.
- 455 -
Etapa mecanică Apa colectată în bazinul de primire 2 (fotografia 6.1) a apelor uzate
este preluată şi ridicata de şneckuri pană la o înălţime de 4 m de unde ajunge gravitaţional în
camera grătarelor.
Foto. 6.1 Porţile de intrare în bazinul de primire a apelor uzate din
staţia de epurare Răchiţi
P. Vieru 2007
În camera grătarelor (fotografia 6.2) are loc reţinerea corpurilor plutitoare sau în sus-
pensie cu dimensiuni mai mari decât distanţa dintre barele grătarelor, colectarea făcându-se cu
ajutorul unor greble acţionate mecanic.
Foto. 6.2 Camera grătarelor din staţia de epurare Răchiţi
P. Vieru 2007
După reţinerea suspensiilor grosiere, apa uzată trece în bazinele de deznisipare (foto-
grafia 6.3) unde are loc o reducere a vitezei pană la 0,3 m/sec., viteză necesară depunerii gra-
vitaţionale a particulelor de nisip pe fundul cuvei. După ce se depun, suspensiile sunt periodic
transportate cu ajutorul unor hidroelevatoare la platformele de nisip. Aici are loc reţinerea ni-
sipului pe sistemul de drenaj şi evacuarea surplusului de apă în deznisipator. Sistemul de dre-
naj este format dintr-un tub perforat, cu găuri având diametrul 18 mm, aflat într-o rigolă şi
acoperit cu pietriş. Aerul necesar hidroelevatorului este produs de 2 turbosuflante tip SRD 40.
2
Bazinul de primire este o construcţie de beton armat în care intră apele uzate, echipată cu stavile plane acţionate manual,
care au rolul de a permite accesul apelor în staţia de epurare sau de a ocoli staţia de epurare în anumite cazuri (considerate de
forţă majoră)
- 456 -
Foto. 6.3 Bazin de deznisipare din staţia de epurare Răchiţi
P. Vieru 2007
După deznisipare apa ajunge tot gravitaţional în camera umedă a staţiei de pompare,
treapta II, de unde este preluată şi refulată în căminul de distribuţie (fotografia 6.4) al separa-
toarelor de grăsimi. Tot în camera umedă se introduce şi nămolul activ în exces provenit de la
decantoarele secundare.
Foto.6.4 Căminul de distribuţie al separatoarelor de grăsimi
din staţia de epurare Răchiţi
P. Vieru 2007
Din căminul de distribuţie apa trece printr-un canal amplasat între cele 2 cuve ale se-
paratorului de grăsimi, în care are loc o liniştire a amestecului de apă necesară separării sub-
stanţelor cu greutate specifică inferioară celei a apei şi ridicării acestora la suprafaţă prin fe-
nomenul de flotare (fotografia 6.5). Pentru mărirea eficienţei se foloseşte procedeul barbotării
cu aer insuflat pe fundul bazinului prin intermediul unei conducte din PVC. Astfel, bula de aer
traversează întreaga masă de apă pe direcţie verticală şi datorită tensiunii superficiale de pe
suprafaţa bulei, grăsimile sunt reţinute de jur-împrejurul ei şi ridicate odată cu bula la suprafa-
ţa apei. Periodic cu ajutorul vanelor de la plecarea din separatorul de grăsimi se ridică nivelul
apei în aceasta, până la deversarea în jgheaburile colectoare a unui strat de cca. 1 cm apă care
antrenează şi pelicula de grăsimi formată pe suprafaţa apei. Din jgheaburi, această peliculă de
apă cu grăsimi este colectată într-un bazin având dimensiunile 2x2x2 m, de unde este vidanja-
tă şi transportată la platformele de uscare a nămolului. La plecarea din separatorul de grăsimi
este prevăzut un prag deversor care opreşte eventuala deplasare a unor pelicule de grăsimi ne-
- 457 -
preluate de jgheaburi. Pragul deversor este dotat cu grătare din lemn care au rolul de a reţine
materialele grosiere din apele pompate direct în separator.
Foto. 6.5 Canal de liniştire a apelor, amplasat între cuvele separatorului de grăsimi
din staţia de epurare Răchiţi
P. Vieru 2007
Din separatorul de grăsimi, apa este dirijată tot gravitaţional la decantoarele primare
(fotografia 6.6) unde, de asemenea are loc o reducere a vitezei de deplasare, astfel că particu-
lele cu o greutate specifică superioară celei a apei tind să sedimenteze pe fundul bazinelor.
Foto. 6.6 Decantor primar, cu pod raclor, din staţia de epurare Răchiţi
P. Vieru 2007
Lungimea acestora este calculată astfel încât o particulă aflată la suprafaţa apei să se
aşeze pe fundul cuvei în timpul de parcurgere a distanţei intrare-ieşire din decantor. Aceste
particule care se aşează pe fundul bazinului formează nămolul primar, care, cu ajutorul unui
pod raclor este condus la o basă de colectare de unde, tot gravitaţional, ajunge la staţia de
pompare sub formă de nămol proaspăt.
Decantoarele primare sunt prevăzute şi cu o lamă de raclare a crustei de la suprafaţa
apei care o transportă până la un jgheab de colectare aflat la ieşirea din colector, de unde este
preluata şi transportata gravitaţional pană la platformele de uscare a nămolului.
Etapa biologică
De la decantoarele primare apa uzată ajunge gravitaţional la bazinele cu nămol activ.
Procesul epurării biologice care are loc aici este asemănător cu cel din locuri sau cursuri natu-
rale, dar este intensificat printr-un complex de măsuri ca:
- 458 -
- mărirea concentraţiei nămolului activ prin pompare înapoi a unei părţi din nămolul
separat în decantoarele secundare;
- accelerarea procesului de asigurare a apei prin aerare artificială în scopul asigurării
oxigenului necesar microorganismelor pentru procesul de fermentare aerobă;
- agitarea artificială a apei în scopul dispersării nămolului activ de recirculare, disper-
sării oxigenului introdus mecanic şi evitării depunerilor în bazin.
Aeratoarele cu diametrul 970 mm lucrează fiecare într-un bazin de aerare cu dimensi-
unile 7x7x2,5 m producând 296,54 kg de oxigen zilnic.
Aeratoarele cu diametrul 1800 mm lucrează fiecare într-un bazin de aerare cu dimen-
siunile 12,5x12,5x3,5 m, producând 603,7 kg oxigen pe zi.
În bazinele de aerare, (fotografia 6.7) flocoanele cu nămol activ constituie o masă ge-
latinoasă în care se află bacterii şi protozoare. Acestea absorb pe membrana lor materii orga-
nice coloidale şi dizolvate în apa uzata şi apoi le atacă cu ajutorul enzimelor pe care le secretă,
după care le asimilează pentru a obţine energia necesară activităţii lor vitale şi a materiilor
necesare dezvoltării şi reproducerii celulelor. Reziduurile obţinute astfel sunt eliminate în sta-
re solidă (se separă prin decantare), lichidă (azotaţi şi azotiţi) sau gazoasă (CO2).
Foto. 6.7 Bazin de aerare din cadrul staţiei de epurare Răchiţi
P. Vieru 2007
Deoarece cererea de aer este mai mare la intrarea în bazin (substanţa organică abia în-
cepe să se mineralizeze), aici se dirijează o cantitate mai mare de aer, micşorându-se spre ieşi-
rea din bazin, realizându-se aşa numita aerare descrescătoare.
În continuare, amestecul din aeratoare este introdus în decantoarele secundare (foto-
grafia 6.8) unde are loc separarea suspensiilor floculante de apă uzată, realizându-se astfel o
epurare avansată a acesteia.
Flocoanele cad la fundul decantoarelor de unde, cu ajutorul unui pod raclor care se de-
plasează de-a lungul bazinelor (echipat cu un sistem de colectare şi transport a nămolului re-
zultat cuprinzând conducte, vane si pompe tip ACV 200) este colectat în nişte jgheaburi co-
lectoare situate pe lateralele superioare ale cuvelor.
Nămolul activ colectat în jgheaburi este transportat gravitaţional prin conducte în ba-
zinele de aerare, iar excesul este dirijat în camera umedă a staţiei de pompare treapta II.
Apa epurată în decantoarele secundare este preluată la ieşirea din acestea printr-o con-
ductă cu diametrul 1000 mm şi este dirijată spre debuşarea din albia regularizată a pârâului
Sitna.
- 459 -
Foto. 6.8 Decantor secundar, cu pod raclor, din cadrul staţiei de epurare Răchiţi
P. Vieru 2007
Procesul tehnologic de tratare a nămolului
Nămolul colectat în decantoarele primare ajunge gravitaţional la staţia de pompare
nămol. De aici este refulat la îngroşătorul de nămol (fotografia 6.9) care are rolul de a mări
concentraţia de solide din nămol şi de eliminare a surplusului de apă.
Foto. 6.9 Îngroşătorul de nămol din cadrul staţiei de epurare Răchiţi
P. Vieru 2007
Nămolul îngroşat ajunge apoi în bazinele de fermentare aerobă (metantanc) unde are
loc un proces de mineralizare avansată. Fenomenul de fermentare a nămolului are trei faze
distincte (care au loc simultan în metantanc):
1. microorganismele atacă solidele solubile sau dizolvate producând acizi organici: hi-
drogen sulfurat, carbonaţi şi bioxid de carbon;
2. în mediul acid rezultat din prima fază microorganismele cărora le e favorabil atacă
şi lichefiază acizii organici şi componenţii azotatului producând mai mult bioxid de carbon şi
puţin biogaz;
3. microorganismele atacă materialele azotoase cele mai rezistente (proteinele şi ami-
noacizii) având loc un proces de fermentare intensă, de stabilizare şi gazeificare. Se produce o
mare cantitate de biogaz, iar solidele care rămân sunt stabile şi doar slab putrescibile.
- 460 -
Metantancurile (fotografia 6.10) au acoperiş din beton prevăzut cu o cutie proeminentă
din metal (domul de colectare al gazelor) din care pleacă sistemul de conducte de gaz, fiecare
cu supape de siguranţă.
Foto. 6.10 Metantancurile M1 şi M2 din cadrul staţiei de epurare Răchiţi
P. Vieru 2007
Nămolul este agitat în cuva metantancului cu un agitator şi cu pompe de recirculare
după ce trece în prealabil prin nişte preîncălzitoare care au rolul de a asigura temperatura op-
timă de fermentare (30-35 0C) a întregii mase de nămol.
Din bazinul de fermentare, la perioade de 5-6 ore, nămolul mineralizat este evacuat cu
ajutorul unor benzi transportoare şi a unei platforme mobile (fotografia 6.11) la platformele de
uscare a nămolului, iar metantancul este reîncărcat. După deshidratare şi uscare, nămolul este
evacuat de pe platforme, putând fi utilizat ca îngrăşământ pentru terenurile agricole.
fotografia 6.11 Evacuarea nămolului mineralizat din bazinul de fermentare
cu banda transportoare şi platforma mobilă
P. Vieru 2007
Biogazul produs în metantanc este preluat prin conducte şi înmagazinat în gazometre

şi apoi într-un rezervor special de biogaz (fotografia 6.12) de unde se utilizează de către cen-
trala termică a staţiei pentru nevoi gospodăreşti şi pentru asigurarea apei calde la preîncălzi-
toarele anexe ale metantancului.
- 461 -
Foto. 6.12 Rezervorul de biogaz al staţiei de epurare Răchiţi
P. Vieru 2007
La ieşirea din staţia de epurare, parametrii apelor epurate au următoarele valori:
Tab. 6.1 Valorile indicatorilor de calitate din apele tratate în cadrul staţiei de epurare Răchiţi
Indicatori analizaţi Valorile indicatorilor analizaţi C.M.A/ NTPA 001/1996 UM
Consum chimic de oxigen 25 10 mg/dm3
Sulfaţi 400 200 mg/dm3
Consum biochimic de oxigen 12 5 mg/dm3
o
Reziduu filtrabil uscat la 105 C 1200 750 mg/dm3
Hidrogen sulfurat şi sulfuri 0,1 lipsă mg/dm3
După cum rezultă din datele expuse, randamentul procesului de tratare al apelor uzate,
desfăşurat în cadrul staţiei de epurare Răchiţi, nu este satisfăcător. Se impune retehnologiza-
rea şi mărirea capacitaţii de epurare prin adăugarea unui flux tehnologic, secundar, care să
preia apele uzate provenite de la noile cartiere de locuinţe construite în Botoşani. Ca soluţie
alternativă de epurare, în cazul începerii reparaţiilor, ar fi dirijarea apelor uzate menajere către
staţia de epurare Tulbureni aflată în partea de sud-vest a oraşului Botoşani.
Laboratorul de analiză a apelor uzate este amplasat în incinta staţiei de epurare deoare-
ce acolo se prelevează probele care necesită cea mai mare frecvenţă. Personalul laboratorului
face analize şi pentru apa rezultată din alte puncte de control stabilite în prealabil, aflate în
exploatarea atât a SC Apa Grup Botoşani SA cât şi a altor agenţi economici, pentru care frec-
venţa de recoltare este mai mică sau aleatorie.
Punctele de control din care se prelevează probele de apă uzată pentru analizele de la-
borator au fost stabilite astfel:
1. la staţia de epurare:
- la intrarea în staţie;
- la ieşirea din separatorul de grăsimi;
- la ieşirea din decantoarele primare;
- la ieşirea din aeratoare;
- la ieşirea din decantoarele secundare.
2. la reţeaua de canalizare;
3. la secţiunile de control aflate la ieşirea apelor uzate din incintele agenţilor econo-
mici cu grad mare de poluare;
4. la terţi;
5. acolo unde se solicită.
chimice: temperatură, pH, grăsimi, suspensii, reziduu fix, oxigen dizolvat, CBO5, CCO, H2S .
- 462 -
Cantităţile de reactivi folosite la determinarea indicatorilor fizico-chimici de mai sus nu depă-
şesc pe cele stipulate în normele de reglementare. Deoarece reactivii sunt utilizaţi în soluţii cu
concentraţii scăzute, nu sunt necesare instalaţii speciale pentru colectarea şi neutralizarea de-
şeurilor şi soluţiilor uzate, acestea fiind antrenate în sistemul de canalizare existent.
6.2.4.2.3. Epurarea apelor provenite din industrie

Staţiile de epurare a apelor industriale încă în funcţiune, din Moldova, sunt în număr
de 36 şi au o activitate satisfăcătoare. Situaţia lor este prezentată în tabelul 6.2.
Tab. 6.2 Staţii de epurare ape uzate industriale de pe teritoriul Moldovei
Nr.crt. Denumire agent economic/judeţ Capacitate de epurare l/s Mod de funcţionare
0 1 2 3
1 ELECTROALFA. S.R.L. Botoşani M - satisfăcător
30
2 LONFIL S.A. Botoşani M - satisfăcător

5
3 ARCA ALFA S.R.L. Botoşani M nesatisfăcător
4 SC SIRETUL SA Bucecea Jud. Botoşani M+B
180 nesatisfăcător
5 SC SAB SA Rădăuţi M+B
Jud. Suceava 30 - satisfăcător
6 SN SĂRII-Suc. Cacica M
Jud. Suceava 3,4 - nesatisfăcător
SM Bucovina SA Vatra Dornei - Sect. Dealu Negru M
7 Jud. Suceava 26 - nesatisfăcător
8 SM Bucovina SA Vatra Dornei - EM Leşu Ursului -
U.P. Tarniţa M - nesatisfăcător
Jud. Suceava 309
9 SM Bucovina SA Vatra Dornei - Sect. Tolovanu M
Jud. Suceava 3,8 - nesatisfăcător
10 SM Bucovina SA Vatra Dornei - Sect. Mestecăniş M
Jud. Suceava 12 - nesatisfăcător
11 SM Bucovina SA Vatra Dornei - Platf. Ind. Iacobeni M
Jud. Suceava 27 - nesatisfăcător
12 SC DORNA APEMIN SA
Vatra Dornei - Secţia Poiana Negri M -satisfăcător
Jud. Suceava 20,9
13 SC CRISTALINA SA Vatra Dornei
Jud. Suceava M -satisfăcător
14 C.N.URANIU-E.M. Crucea M
- 463 -
Jud. Suceava 54,5 -satisfăcător
15 ANTIBIOTICE S.A. Iaşi M+C+B - satisfăcător
385
16 ICIT FIBRESIN S.A. Iaşi M+B nesatisfăcător
100
17 S.C. UNIREA S.A. Iaşi M+C nesatisfăcător
185
18 ADIMET S.A. Iaşi nesatisfăcător
19 SC PETROTUB SA Roman M+C
Jud. Neamţ 385 -bun
20 SC DANUBIANA SA Roman, jud. Neamţ M+B
21 SC MOLDOCIM SA Bicaz M
Jud. Neamţ 30,7 -bun
22 SC PETROCART SA Piatra Neamţ, jud. Neamţ M+C
121,5 nesatisfăcător
23 SC PERGODUR SA Piatra Neamţ, jud. Neamţ MC+MB
24 SC FIBREX NYLON SA Săvineşti, jud. Neamţ M+C+B

3957 -satisfăcător
25 MOLDOSIN S.A. Vaslui M+C+B - satisfăcător
415
26 KADOR S.R.L. Vaslui M+C - satisfăcător
115
27 SC STOFE SA Buhuşi M+C+B
Jud. Bacău 165 -bun
28 SC LETEA SA Bacău, M+C+B
Jud. Bacău 1260 nesatisfăcător
29. SC SOFERT SA Bacău M+C
Jud. Bacău 269 -satisfăcător
30 SC RAFINĂRIA DĂRMĂNEŞTI SA M+C+B

jud. Bacău 158,3 -bun
31 SC CAROM SA Oneşti M+C+B
32 SC RAFO SA Oneşti M+C+B
33 SC CHIMCOMPLEX SA Borzeşti, jud. Bacău M+C
- 464 -
575 -satisfăcător
34 SC VRANCART SA Adjud M+C+B
Jud. Vrancea 600 -satisfăcător
35 DEPOUL CFR Adjud M
Jud. Vrancea 7 -bun
36 SC IMPRELG SA Gugeşti M+B
Jud. Vrancea 13,38 -satisfăcător
Principiile teoretice şi reacţiile chimice care stau la baza procesului de epurare a apelor
uzate ce provin din unităţile industriale sunt prezentate pe scurt în cele ce urmează.
Asocierea celor trei faze de epurare, mecanică, chimică şi biologică a fost concepută în vederea obţinerii
unui randament sporit de îndepărtare a impurităţilor existente în apele reziduale brute, pentru redarea lor în circu-
itul apelor de suprafaţa la parametrii avizaţi de normele în vigoare.
Astfel, treapta de epurare mecanică a fost introdusă în procesul tehnologic în scopul reţinerii substanţe-
lor grosiere care ar putea înfunda canalele conductelor şi bazinele existente sau care prin acţiunea abrazivă ar
avea efecte negative asupra uvrajelor.
Treapta de epurare chimică are un rol bine determinat în procesul tehnologic, prin care se îndepărtează
o parte din conţinutul impurificator al apelor reziduale. Epurarea chimică prin coagulare - floculare conduce la o
reducere a conţinutului de substanţe organice exprimate în CBO5 de cca. 20 -30 % permiţând evitarea încărcării
excesive a nămolului activ cu substanţă organică. Procesul de coagulare - floculare constă în tratarea apelor rezi-
duale cu reactivi chimici (sulfat feros clorurat şi apă de var), care au proprietatea de a forma ioni comuni cu sub-
stanţa organică existentă în apă şi de a se aglomera în flocoane mari capabile să decanteze sub formă de precipi-
tat. Agentul principal în procesul de coagulare - floculare este ionul de Fe3+ care se obţine prin oxidarea sulfatu-
lui feros cu hipoclorit de sodiu. Laptele de var care se adaugă odată cu sulfatul feros are rolul de accelera proce-
sul de formare al flocoanelor şi de decantare al precipitatului format.
Reacţia de oxidare a FeSO4 şi de precipitare a Fe(OH)3 este următoarea:
2FeSO4+3Ca(OH)2+Cl2=2Fe(OH)3+2CaSO4+CaCl2
Îndepărtarea prin decantare a flocoanelor formate este necesară întrucât acestea ar putea împiedica des-
făşurarea proceselor de oxidare biochimică prin blocarea suprafeţelor de schimb metabolic a biocenozei.
Datorită variaţiilor mari de pH cu care intră în staţia de epurare apele reziduale, se impune corectarea
pH-ului în aşa fel încât, după epurarea mecano-chimică, apele să aibă un pH cuprins între 6,5-8,5, domeniu în
care degradarea biochimică sub acţiunea microorganismelor din nămolul activ este optimă. Corecţia pH-ului se
face cu ajutorul H2SO4 98% sau a NaOH 40% în bazinul de reglare a pH-ului, destinat acestui scop. Totodată
prin corecţia pH-ului se reduce şi agresivitatea apelor reziduale asupra conductelor, construcţiilor şi uvrajelor.
După epurarea mecano-chimică şi corecţia pH-ului apele pot fi introduse în treapta de epurare biologi-
că unde are loc definitivarea procesului de epurare. Necesitatea introducerii treptei de epurare biologică este mo-
tivată datorită conţinutului mare de substanţă organică din apele reziduale evacuate de pe platforma chimică care
nu pot fi îndepărtate prin epurare chimică decât parţial.
Epurarea biologică constă în degradarea compuşilor chimici organici sub acţiunea microorganismelor în
prezenţa oxigenului dizolvat şi transformarea acestor produşi în substanţe nenocive.
În concepţia şi practica actuală, epurarea biologică a apelor uzate nu este o operaţie unică ci o combina-
ţie de operaţii intermediare care depind de caracteristicile apei şi de cerinţele evacuării în emisar.
Oxidarea substanţei organice se face în trepte succesive, fiecare treaptă fiind catalizată de enzime speci-
fice şi constă în transferul molecular de hidrogen de la substanţă către un acceptor, până la ultimul acceptor de
hidrogen. În condiţii aerobe, acceptorul este oxigenul.
Exprimate în formule chimice fenomenele care au loc în timpul formării şi distrugerii nămolului sunt
următoarele: CnHmOpNr nCO2 + m/2 H2O + r/2 N2
În aceste reacţii se eliberează în principal CO2 şi H2O şi ca produs secundar de reacţie, se formează un
strat celular nou capabil să degradeze alte molecule organice .
Schematic, procesul de epurare biologică are loc astfel: substanţele asimilabile, exprimate în CBO5 con-
centrate la suprafaţa biomasei sunt absorbite, substanţele absorbite fiind apoi descompuse de către enzimele
celulare vii în unităţi mici care pătrund în celulă, se metabolizează şi se formează noi celule. Substanţele metabo-
lizate rezultate (CO2 ,azotaţi , etc.) sunt eliberate în mediu, nefiind nocive.
- 465 -
În procesul de epurare biologică, în afară de aportul de substanţe organice asimilabile, trebuie ţinut
seama de existenţa elementelor indispensabile vieţii şi în primul rând de azot şi fosfor.
După datele din literatură, conţinutul de substanţe nutritive raportat la CBO este minim de CBO : N : P
=150 : 5 : 1 şi maxim de CBO : N : P= 90 : 5 :1. Prin epurarea biologică a apelor uzate se obţine o îndepărtarea a
impurificătorilor în jur de 90-95 %, în condiţiile în care aceste ape conţin substanţe biodegradabile.
6.2.4.2.4. Staţii de epurare a apelor uzate care provin de la unităţile zootehnice

Pe teritoriul Moldovei există 18 staţii de epurare a apelor uzate care provin de la unită-
ţile zootehnice (tabelul 6.3). Aceste staţii au acelaşi principiu de funcţionare cu al staţiilor de
ape uzate menajere şi ape uzate industriale. După epurare, apele uzate provenite din activităţi-
le agrozootehnice nu sunt dirijate prin canalizări spre staţii de epurare ape menajere, ci direct
spre emisar. Acest lucru impune ca tehnologia cu care sunt dotate staţiile de epurare a apelor
uzate care provin de la unităţile zootehnice să fie performantă chiar de ultimă generaţie astfel
încât efluenţii ce vor fi deversaţi în emisar să nu impieteze desfăşurarea proceselor care stau la
baza autoepurării.
Tab. 6.3 Staţii de epurare ape uzate provenite din agricultură
de pe teritoriul Moldovei
Nr.crt. Denumire agent economic/judeţ Capacitate de Mod de funcţi-
epurare l/s onare
0 1 2
1 Leorda S.C. AVIS S.R.L. M+B - satisfăcător
- fermă porci
2 Cătămărăşti S.C. SIRIUS S.R.L. M+B - satisfăcător
ferme păsări
3. Botoşani S.C. AVIS S.R.L. M+B nesatisfăcător
mixtă
4. SC SUINPROD SA Roman Traian, jud. Neamţ - satisfăcător
- fermă porci M+B
5 Berheci M+B nesatisfăcător
- fermă porci
6. SC TCE 3 BRAZI Başta nesatisfăcător
Jud. Neamţ M+B
- fermă porci
7. SC AGROIND Dumbrava nesatisfăcător
Jud. Neamţ M
- fermă porci
8. SC AGROCOMPLEX SA Lunca Paşcani, jud. Iaşi - satisfăcător
- fermă vaci M+B
9. SC BABY-BEEF Paşcani, jud. Iaşi nesatisfăcător
- fermă ovine M+B
10. SC AGRICOLA INTERNAŢIONAL SA Bacău - Fermele N. Bălcescu, Ardeoani, -bun
Şerbeşti, jud. Bacău M+B
- ferme porci
11. SC AGRICOLA INTERNAŢIONAL SA Fermele Şerbăneşti, Gherăieşti, - satisfăcător
Andrieşeşti, Brad, Racova, jud. Bacău -ferme păsări
M+B
12 SC AGROINDUSTRIALA SA Răcăciuni, jud. Bacău -bun
-fermă animale de blană M+B+C
13. SC AGRO NOVA SA Răcăciuni, jud. Bacău -bun
- fermă vaci M+B+C
14. SC INTERMERIDIAN SRL Bacău -Ferma Traian -bun
-fermă păsări M+B
15. SC AVIPUTNA SRL Gugeşti, jud. Vrancea - satisfăcător
M
16. SC VINSTAR SRL Focşani - Ferma Precistanu Jud. Vrancea -bun
-fermă vaci
M+B
17. SC AGROIND SA Focşani –Ferma Doaga Jud. Vrancea nesatisfăcător
-fermă vaci + porci
M+B
18. SC CONSUIN SA Valea Râmnicului, jud. Buzău - satisfăcător
-fermă porci M+B
În Moldova forma principală de exploataţie agricolă este gospodăria ţărăneasca mică,

având o suprafaţa medie de 1,8 ha teren agricol şi o pondere de 53 % din întreaga suprafaţă
- 466 -
agricolă a zonei. Unităţile agricole cu personalitate juridică au o suprafaţă medie de 282 ha şi
deţin 43 % din suprafaţa agricolă a Moldovei 3 .
În aceste condiţii, cele 18 staţii de epurare prezentate în tabelul 6.3 nu au cum să satis-
facă necesarul de epurare al apelor uzate rezultate din activităţile agricole ce au loc pe terito-
riul Moldovei. Cu alte cuvinte nu este posibilă desfăşurarea unei activităţi normale privind
organizarea şi managementul apelor uzate.
6.2.4.3. Soluţii individuale de canalizare şi „epurare”

În prezent nu există o definiţie strictă sau unanim acceptată pentru "instalaţii individu-
ale de canalizare". Consens există numai asupra faptului că, termenul include şi o delimitare
teritorială mult mai bine definită şi anume foarte restrânsă. O posibilă definiţie ar fi aceea,
conform căreia prin "instalaţii individuale de canalizare" se înţeleg soluţii care rezolvă colec-
tarea, iar în unele cazuri o anumită epurare a apelor uzate menajere provenite de la gospodării
individuale sau colectivităţi mici situate la periferia oraşelor unde deşi este apă nu este canali-
zare. Se menţionează că o grădiniţă, şcoală elementară, băcănie, bar, oficiu poştal, o pensiune,
o cabană, o casă de vacanţă, un camping mic, un motel sau o benzinărie, se potrivesc acestei
definiţii.
Soluţiile individuale de canalizare servesc la suplinirea lipsei canalizării publice şi în
acest sens pot fi considerate ca metode alternative de epurare.
6.2.4.3.1 Canalizarea locuinţelor individuale

În toate oraşele din Moldova problema accesului la canalizare apare în cazul caselor
individuale, aceste fiind în măsură redusă legate la reţeaua de canalizare urbană. Problema
este mai accentuată în cazul locuinţelor individuale situate la periferia marilor oraşe dar şi în
cazul oraşelor nou înfiinţate Bucecea, Salcea etc., şi mai redusă în cazul oraşelor mici precum
Săveni, Fălticeni, Târgu Frumos, Târgu Neamţ, Comăneşti, Odobeşti, Tecuci. Spre exemplu,
în oraşul Bucecea nu există reţea de canalizare sau în Săveni, majoritatea utilizatorilor servici-
ilor de canalizare locuiesc la bloc, cartierele de case nefiind racordate.
Lipsa canalizării în cartierele de case, precum şi instalaţiile necorespunzătoare (hazna-
le în loc de fose septice) duc la vicierea pânzei freatice din cauza infiltrării dejecţiilor în apele
freatice. Acest fapt generează riscul apariţiei unor focare de infecţie care afectează nu doar
cartierul cu locuire precară, ci întreaga comunitate urbană.
În situaţia inexistenţei unei conectări la sistemul centralizat de canalizare, sistemul de
canalizare şi epurare individuală, reprezintă o soluţie, unică, demnă de luat în considerare.
Pentru canalizare materialul cel mai des utilizat astăzi este PVC-ul, datorită multiplelor avantaje faţă de
soluţiile iniţiale cu tuburi prefabricate din beton simplu sau din gresie ceramică, uneori fontă. Aceste avantaje
sunt: greutatea redusă, manipulare şi îmbinare uşoară, rezistenţă mare la coroziune chimică şi preţul redus. La
acestea se mai adaugă şi numărul mic al îmbinărilor necesare. Ţevile din material plastic se caracterizează prin
diametrul exterior, iar grosimea peretelui diferă în funcţie de condiţiile de utilizare şi calitatea materiei prime.
Din acest motiv, la acelaşi diametru exterior corespund mai multe diametre interioare. Din motive de exploatare,
diametrul recomandat pentru canalele de ape uzate în cazul soluţiilor individuale este de 160 mm, notat cu D
160. Tuburile din PVC se fabrică în lungimi fixe între 1-6 m. Îmbinarea lor se face cu mufe şi garnitură din cau-
ciuc. Panta recomandată este de 2-10 % sau 2-10 cm/m, ceea ce asigură curgerea gravitaţională cu viteze accep-
tabile pentru prevenirea depunerilor.
Canalele trebuie pozate cu o acoperire de pământ egală cel puţin cu adâncimea de îngheţ, variabilă în
funcţie de zona geografică, între 0,8-1,1 m. La schimbări de direcţie, de pantă şi la racordări de canale trebuie
prevăzute cămine de inspecţie. La ora actuală există o gamă variată de cămine de inspecţie, nevizitabile, prefa-
bricate din materiale plastice ca PVC sau PE (polietilenă), cel mai potrivite fiind cele cu diametrul D 315 au D
400. Utilizarea lor reduce mult şi durata de execuţie, acesta fiind un alt avantaj al utilizării elementelor de canali-
zare din materiale plastice.
3
Recensământul General Agricol 2006
- 467 -
Spre deosebire de ţevile din material plastic, pentru tuburile din beton, gresie ceramică sau fontă, dia-
metrul caracteristic este diametrul nominal Dn, egal cu diametrul interior Di. Citând exemplul tubului PVC D
160, acesta poate fi caracterizat şi prin diametrul nominal (diametru fictiv) Dn 150, diferită însă întotdeauna de
diametrul interior, bine definit fizic.
Considerăm că sistemul de canalizare individuală, poate fi aplicat şi locuinţelor indivi-
duale situate la periferia reşedinţelor de judeţ dar şi în cazul cartierelor de locuinţe situate în
zone cu alunecări de teren (Împărat Traian – Botoşani, Sărărie-Iaşi, Burdujeni - Suceava, zona
de locuinţe noi situate în sudul oraşului Vaslui etc.).
6.2.4.3.2. Bazine de colectare

Principiul de funcţionare al bazinelor de colectare a apei uzate se bazează pe faptul că,
apele uzate rezultate din clădiri sunt conduse printr-un canal subteran într-un rezervor subte-
ran etanş, de unde sunt îndepărtate periodic prin vidanjare.
Acolo unde există sau unde se construiesc, bazinele de colectare sunt dotate încă din
faza de construcţie cu diverse soluţii ingenioase de scurgere a părţii lichide în sol, funcţionând
astfel practic precum şi haznalele (spre exemplu blocul de garsoniere amplasat în cartierul de
locuinţe G. Enescu – Suceava sau cazul colectoarelor de cvartal care deservesc locuinţele in-
dividuale din zonele noilor blocuri de locuinţe din zona Hală, Călugăreni, Ana Ipătescu –
Vaslui, cap 5.1.1). Deşi aceste practici poluează şi infectează mediul înconjurător şi sunt bine-
cunoscute de autorităţi, situaţia este tolerată, din lipsă de alternative.
Bazinele de colectare diferă esenţial de latrine (haznale) care mai poartă şi adjectivul uscate, prin faptul
că, spre deosebire de acestea din urmă, ce colectează numai fecalele şi urina, primele colectează ape uzate rezul-
tate ca urmare a utilizării diferitelor obiecte sanitare (chiuvetă, lavoar, duş, cadă de baie, WC cu apă). Pentru
asigurarea golirii complete, bazinele de colectare se prevăd la fund într-un colţ cu o başă. Trebuie avut în vedere
că, apele uzate sunt agresive faţă de betoane, mortare pe bază de ciment şi metale. Din acest motiv, pentru capa-
cele construcţiilor de canalizare trebuie utilizate cele din fontă.
Prin modificarea adusă HGR 188/2002 referitor la colectarea şi epurarea apelor uzate, HGR 352/2005
permite utilizarea bazinelor de colectare etanşe, ca soluţie temporară şi numai în cazul celor existente, prevăzând
obligativitatea dezafectării lor odată cu racordarea la reţelele de canalizare publică.
Considerând o familie convenţională cu 3,5 persoane şi un consum de apă de 120 l/om/zi, din care re-
zultă o cantitate de apă uzată de circa 80 %, deci circa 100 l/om/zi, producţia zilnică de apă uzată rezultată este
de 350 l, iar în 2 săptămâni de circa 5 m3. Aceasta corespunde cu capacitatea autovidanjoarelor, ceea ce permite
utilizarea lor cea mai eficientă, deoarece tariful de vidanjare este stabilit nu în funcţie de volum, ci la ora de utili-
zare a maşinii. Tariful de vidanjare în prezent poate fi considerat, în medie, la 75 Eu/oră şi se socoteşte pentru
parcurgerea drumului de la staţie la beneficiar şi de aici transportul şi descărcarea vidanjului la staţia de epurare.
În reşedinţele de judeţ pentru primirea vidanjului pot fi luate în considerare staţiile de epurare ape menajere.
Costul unui bazin de colectare cu volumul util de 5 m3 (volumul interior total va fi mai mare cu circa 32
%, pentru asigurarea deasupra nivelului maxim al unui spaţiu necesar pentru racordarea tubului de canalizare şi
pentru ventilare), în cazul apei subterane sub cota de fundare sau numai cu puţin peste aceasta, poate fi conside-
rat la circa 50 milioane lei. Costul efectiv trebuie determinat de la caz la caz pe baza unui proiect concret.
Având în vedere faptul că, pentru preluarea vidanjei este nevoie de instalaţii speciale şi scumpe, de care
nu dispune nici una dintre staţiile de epurare menţionate, atunci putem avea dimensiunile mai clare ale acestei
soluţii.
Soluţia poate fi însă suportabilă economic pentru cabane, case de vacanţă, care produc cei 5 m3 de apă
uzată într-o perioadă mult mai mare de timp, deci necesită vidanjări odată sau doar de câteva ori pe an sau în alte
situaţii, în care distanţa de transport este mic. De exemplu, o distanţă de transport de până la 10 km necesită circa
o oră de utilizare a autovidanjei, ceea ce ar costa 75 Eu.
6.2.4.3.3. Fose septice

Fosele septice pot fi considerate drept staţii de epurare mecanică. Există mai multe
variante tehnologice de fose septice, diferenţiate prin timpul de retenţie Tr, astfel:
- simple, cu 1 compartiment, pentru Tr = 1 zi
- obişnuite (sau de bază), cu 2 compartimente, pentru Tr = 3 zile
- extinse, cu 3 compartimente, pentru Tr = 6 zile şi Tr = 10 zile
- 468 -
Nici o fosă septică nu poate fi utilizată simplu (singură), deoarece nu poate asigura efi-
cienţa de epurare cerută de reglementările în vigoare, ci numai ca prima treaptă de epurare,
sarcina lor principală fiind reţinerea materiilor în suspensie şi a grăsimilor, care pot înfunda
sistemele de filtrare conectate la ieşirea lor, în serie.
Deşi unele prospecte vorbesc despre epurare biologică, se subliniază că, fosa septică
nu este o instalaţie de epurare biologică, chiar dacă în ele se desfăşoară şi procese biologice şi
nici chiar dacă se adaugă anumite substanţe chimice care pot mări într-o măsură de altfel ne-
semnificativă, eficienţa de epurare.
Fosa septică este o instalaţie de epurare anaerobă, adică se bazează pe activitatea bacteriilor anaerobe,
care nu au nevoie de oxigenul dizolvat în apa uzată pentru susţinerea vieţii lor. Aceste bacterii descompun mate-
ria organică şi o transformă în materii anorganice sub forma sărurilor dizolvabile în apă şi în gaze. În acelaşi
timp se produce şi depunerea materiilor solide în suspensie decantabile, precum şi separarea la suprafaţa apei a
grăsimilor care va forma în scurt timp o crustă groasă. Datorită timpului mare de retenţie, se produce şi o minera-
lizare şi fermentare a nămolului depus pe fund, tot datorită activităţii bacteriilor anaerobe, rezultând ca gaze de
fermentare metan, bioxid de carbon şi hidrogen sulfurat, precum şi în cantităţi infime şi alte gaze, de exemplu
hidrogen. Deoarece după un anumit timp crusta formată va împiedica eliberarea acestor gaze, cea mai importantă
operaţiune de exploatare este cea a spargerii regulate a crustei. Pentru asigurarea condiţiei anaerobe, adâncimea
apei în fosa septică trebuie să fie de 1,2-2,0 m, preferabil mai aproape de 2,0 m. Aceasta conduce inevitabil la
adâncimi de construcţie de până peste 3,0 m, ceea ce trebuie avut în vedere în special pe amplasamentele unde
nivelul apei subterane este ridicat.
La intrarea şi ieşirea apei se prevăd piese speciale sub formă de T, cu scopul de a dirija la intrare apele
uzate imediat spre fund şi ajutarea sedimentării şi separării, iar la ieşire pentru a împiedica tranzitarea materiei
plutitoare. Tubul de ieşire se va aşeza cu radierul cu 10-20 cm mai jos faţă de radierul tubului de intrare.
O fosă septică bine proiectată, executată şi întreţinută va necesita evacuarea nămolului umed prin vidan-
jare, odată la 1-4 ani din primul compartiment, din celelalte mult mai rar. Nivelul nămolului trebuie verificat
periodic şi vidanjat atunci când acesta a ajuns la circa 1/3 din înălţimea totală de apă. Întotdeauna trebuie lăsat un
strat de nămol de 15-20 cm, pentru inocularea mai rapidă a noilor cantităţi de ape uzate.
Fosa septică simplă are cel mai mic randament privind reducerea materiei organice exprimate în CBO5,
de numai 15-20 %. Eficienţa lor în reducerea materiei în suspensie este de circa 30 %. Pot fi utilizate până la
debite de până la 1 m3/zi sau 5-10 locuitori. Cel mai convenabil pot fi construite din tuburi prefabricate din beton
cu Dn 1000, cu adâncimea volumului util (de apă) de 2,0 m, asigurând un volum util de 1,57 m3, acestea fiind
dimensiunile minime. Pentru debitul de 1 m3 se prevăd 2 compartimente identice, legate între ele cu un tub aşe-
zat sub nivelul apei cu o acoperire de 30 cm.
Fosa septică obişnuită, cu 2 compartimente, se recomandă a fi utilizată până la 50 locuitori. Pentru o
familie convenţională cu 3- 5 persoane este necesară o fosă cu volumul util de minim 2 m3. Volumul minim este
determinat din condiţii constructive, ceea ce înseamnă asigurarea unor dimensiuni minime pentru accesul omului
în compartimente. La capacitatea maximă de 5 m3, în funcţie de debitul specific de apă uzată, vor rezulta dimen-
siuni diferite. De exemplu, pentru 100 l/om/zi apă uzată va rezulta un volum util de 100x50x3/1000= 15 m3.
Compartimentarea se va face în raportul volumelor de 2:1. Forma geometrică optimă a compartimentelor are
raportul laturilor L:B= 2:1.
Pentru exemplul de mai sus, acest raport va fi 10:5, adică primul compartiment va avea volumul de 10
m3 şi al doilea 5 m3. Deasupra nivelului apei se va asigura un spaţiu liber de cel puţin 40 cm, în peretele de com-
partimentare se vor prevedea pentru comunicare orificii amplasate într-un mod bine determinat sub şi deasupra
nivelului apei.
O fosă septică cu 2 compartimente bine proiectată, executată şi întreţinută poate asigura o eficienţă de
epurare a materiei organice de 25-40 % şi a suspensiilor de circa 50 %.
O fosă septică cu 3 compartimente bine proiectată, executată şi întreţinută poate asigura o eficienţă de
epurare a materiei organice de 35-50 % şi a suspensiilor de circa 60 %.
Un criteriu important de amplasare al foselor septice şi al bazinelor de colectare, este
asigurarea accesului rutier al autovidanjei, care are o lăţime de aproximativ 2,75 m şi greuta-
tea de 12-15 t - încărcată. Astfel în unele cartiere periferice ale reşedinţelor de judeţ din Mol-
dova (Luizoaia, Pârâului - Botoşani; Carierei, Dionise Para, Victoriei – Suceava, parţial carti-
erul Tomeşti – Iaşi; Bârladului, Cicârliei, Ghencea, Horia – Vaslui; Viilor, Libertăţii, Petre
Liciu, Bistriţa - Focşani) soluţia foselor septice nu poate fi aplicată deoarece, lăţimea mică (de
maximum 3 m) şi patul de susţinere, slab, al căilor de acces nu permit accesul autovidanjei. În
aceste cartiere, neexistând alte soluţii, sunt construite fose septice care au prevăzute canale de
- 469 -
scurgere a părţii lichide în sol, partea uscată fiind fie împrăştiată pe sol fie depozitată ca deşeu
menajer la platforma de gunoi a oraşului.
În încheierea acestui capitol prezentăm date statistice cu privire la eficienţa staţiilor de
epurare ape uzate de pe teritoriul Moldovei.
Analiza statistică a situaţiei principalelor surse de ape uzate de pe teritoriul Moldovei,
conform rezultatelor supravegherii efectuate de către reţeaua de monitoring a D.G.A Siret şi
D.G.A Prut în anul 2006, a relevat următoarele aspecte globale :
Faţă de un volum total evacuat de 1018.3 milioane m3/an, 595.370 milioane m3/an,
deci circa 52%, constituie ape uzate care trebuie epurate;
Din volumul total de 595.3 milioane m3/an, ape uzate necesitând epurare, 97,6 milioa-
3
ne m /an, respectiv circa 16%, au fost suficient (corespunzător) epurate. În rest, 201 milioane
m3/an, adică circa 35%, reprezintă ape uzate neepurate şi 294.7 milioane m3/an - circa 48%,
ape uzate insuficient epurate.
Prin urmare, în anul 2006, circa 83% din apele uzate, provenite de la principalele surse
de poluare, situate pe teritoriul Moldovei au ajuns în receptorii naturali, în special râuri, nee-
purate sau insuficient epurate.
Conform acestui criteriu, pe bazine hidrografice situaţia este: bazinul hidrografic Prut
peste 59%; bazinul hidrografic Siret 62%.
Din cele 31 de staţii şi instalaţii de epurare şi stocare din cadrul municipiilor reşedinţă
de judeţ ale Moldovei (au fost luate în calcul cele trei tipuri de staţii de tratare ape uzate me-
najere, industriale, agrozootehnice) în anul 2006 doar 9 staţii, reprezentând circa 32.3 %, au
funcţionat corespunzător, iar restul de 22 staţii, adică circa 67.7 %, necorespunzător. Această
situaţie este prezentată sintetizat în figura 6.1.
Fig. 6.1. Situaţia staţiilor de epurare

din reşedinţele de judeţ din Moldova
Una dintre cauzele situaţiei actuale în domeniul tratării apelor o constituie lipsa fondu-
rilor financiare. Implementarea directivelor din domeniul alimentarii cu apă şi epurării apelor
uzate implică eforturi financiare considerabile. Costurile asociate implementării standardelor
în materie de calitate a apei pentru bazinele hidrografice Siret şi Prut au fost estimate la circa
3,5 miliarde euro şi vor fi suportate parţial de Uniunea Europeană (circa 75 milioane euro
anual), de bugetul statului şi se vor completa din împrumuturi de la instituţiile financiare in-
ternaţionale.
- 470 -
CONCLUZII
O periodizare a cercetărilor asupra calităţii apelor în municipiile reşedinţă de judeţ din

Moldova este dificilă. Se poate remarca însă că la nivelul Moldovei se conturează mai multe
secvenţe de cunoaştere şi studiere ale problemelor apei.
O primă secvenţă se poate contura în jurul perioadei de sfârşit al sec. al XVIII-lea,
când studiile erau făcute cu mijloace empirice, rezultatele obţinute fiind destul de imprecise.
A doua secvenţă se plasează pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când problematica
apei a fost abordată în numeroase studii şi cercetări ale oamenilor de ştiinţă din diverse dome-
nii de activitate (geologi, biologi, geografi, constructori, etc.).
A treia secvenţă (sec. al XX-lea) se remarcă prin dezvoltarea în România a noi ştiinţe
(hidrotehnica, hidroenergetica), desigur cu structurile educaţionale necesare formării de speci-
alişti. În cadrul acestor instituţii nou înfiinţate s-au elaborat numeroase proiecte şi studii cu
privire la calitatea apelor. Începând cu deceniile al VI –lea şi al VII ale sec. XX, cercetările şi
studiile ce au în vedere problematica apelor se orientează spre reducerea poluării, îmbunătăţi-
rea calităţii, precum şi spre creşterea randamentului folosinţelor. Aceste noi direcţii se menţin
şi în perioada contemporană, reprezentând şi o preocupare de viitor.
Pentru realizarea studiului asupra calităţii apelor potabile din municipiile reşedinţă de
judeţ ale Moldovei a fost necesară, în primul rând analiza interacţiunilor ce au loc între ele-
mentele naturale şi antropice care aparţin spaţiului hidrografic Siret – Prut. Suprafaţa spaţiului
hidrografic Siret – Prut, de 48.720 km2, cuprinde integral judeţele: Botoşani, Iaşi, Vaslui, Ga-
laţi, Suceava, Neamţ, Bacău, Vrancea şi Galaţi şi parţial Buzău, Harghita, Covasna şi Brăila,
având o populaţie de 4.709.048 locuitori, din care un procent de aproximativ 35,09 % locuiesc
în mediul urban.
Relieful se încadrează în patru mari unităţi de relief, bine individualizate – Carpaţii
Orientali, Subcarpaţii Moldovei, Podişul Moldovei, Câmpia Siretului - cu un climat temperat
cu influenţe continentale (temperatura medie anuală circa 40C zona de munte, 80 C în zona de
deal şi podiş, 100C zona de câmpie) şi precipitaţii medii anuale cuprinse între 1000 l/m2 - 450
l/m2/an.
O caracteristică importantă a spaţiului hidrografic Siret-Prut o reprezintă caracterul to-
renţial al regimului scurgerii, determinat de climatul temperat continental a cărui excesivitate
creşte de la vest către est.
Resursele totale de apă de suprafaţă ale bazinului hidrografic Siret-Prut însumează cir-
ca 9.461 mil.m3/an (27 % din volumul total al resurselor de apă ale ţării), din care utilizabile
sunt 3.006,5 mil.m3/an. Resursele teoretice totale de apă subterană ale bazinului hidrografic
Siret-Prut sunt estimate la 1.530,4 mil. m3 (48,68m3/s), din care 1.098,3 mil.m3 (34,8 m3/s)
provin din surse freatice şi 432 mil. m3 (10 m3/s) din surse de adâncime.
Pe fondul acestui regim neuniform de scurgere, consumurile de apă au apărut şi s-au
dezvoltat de-a lungul timpului, de la simple folosinţe până la marile acumulări complexe. Ast-
fel, reprezentative pentru spaţiul hidrografic Siret-Prut sunt lucrările hidrotehnice şi de gospo-
dărire a apelor realizate în cascadă, care constituie presiuni hidromorfologice semnificative în
lungul râurilor Siret şi Bistriţa dar şi acumularea Stânca-Costeşti de pe râul Prut.
Procesul de urbanizare în spaţiului hidrografic Siret-Prut a avut un ritm diferit faţă de
alte zone ale ţării şi nu a atins aceeaşi amploare pe întreg spaţiul est-carpatic. Astfel există di-
ferenţe majore între sudul şi nordul zonei, între mediul urban şi cel rural, între oraşe şi oraşe
reşedinţă de judeţ, dar şi între reşedinţele de judeţ. Transformarea oraşelor reşedinţă de judeţ
din aşezări rurale în aşezări urbane a fost un proces treptat şi îndelung, fiind influenţat de fac-
tori ca: existenţa unei pieţe de schimb, dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului, funcţia
administrativă sau militară. Acestea au condus la concentrarea locuirii. Geneza acestor oraşe
este fără îndoială de căutat şi în poziţia lor geografică, în raport cu reţeaua de căi comerciale
471
şi integrarea lor în circuitul comerţului internaţional. De asemenea, trebuie luate în considera-
re şi interacţiunile dintre factorii fizici şi cei economici, care pun în valoare posibilităţile
complementare a trei unităţi geografice adiacente: munte, podiş, câmpie.
După 1990, modificările economice, sociale şi de natură spaţială au afectat semnifica-
tiv dezvoltare urbană în spaţiul est-carpatic. Multe oraşe se află în declin datorită lipsei de vi-
abilitate a bazei economice sau datorită migraţiei populaţiei tinere şi îmbătrânirii populaţiei.
Una dintre problemele acute ale ultimilor 15 ani o reprezintă aspectele calitative ale
vieţii urbane. Din acest motiv, dar şi din raţiuni de ordonare şi orientare a politicilor naţionale
în domeniul dezvoltării urbane au fost stabilite prin acte normative ierarhii în reţeaua de aşe-
zări urbane a României şi criterii de încadrare în raport cu anumite standarde de echipare so-
cială şi tehnico – edilitară. Actul normativ de referinţă este Legea 351 /2001 privind aprobarea
Planului de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea a IV- a - Reţeaua de localităţi.
Luând în considerare clasificarea menţionată, precum şi clasificările care au folosit
criteriul prosperităţii sau forţa de atracţie a oraşelor (V. Tufescu, 1946, 1957), dar mai ales
rolul lor în viaţa economico-socială a ţării (V. Cucu, 1970), ţinând totodată seama de mărimea
demografică a aşezărilor urbane, care exprimă şi măsura a influenţei lor în teritoriu, reşedinţe-
lor de judeţ din Moldova pot fi clasificate astfel:
- localităţi de rangul I (municipii de importanţă naţională şi europeană) Galaţi, Ba-
cău şi Iaşi;
- localităţi de rangul II (municipii de importanţă regională, judeţeană sau cu rol de
echilibru în reţeaua de localităţi) Suceava, Botoşani, Piatra Neamţ, Focşani, Vaslui.
Din păcate, pe fondul unei disparităţi cronice a evoluţiei economico-sociale între par-
tea de est-nord-est şi alte zone ale României decalaje importante la nivelul dotărilor tehnico-
edilitare situează şi acum reşedinţele de judeţ din Moldova sub nivelul altora, similare, din
ţară. Destul de frecvent, nivelul menţionat se situează şi sub standardele rangului urban speci-
fic.
Dacă focalizăm analiza numai asupra unuia dintre aspectele calităţii vieţii urbane -
alimentarea cu apă potabilă - constatăm că, de-a lungul timpului necesarul de apă, de bună
calitate, a crescut treptat (ceea ce a stimulat şi mari lucrări hidrotehnice pe Bistriţa, pe Siret,
pe Prut) dar şi că reţelele aferente municipiilor reşedinţă de judeţ din Moldova sunt ineficien-
te, atât sub aspect tehnologic, cât şi economic.
Astfel, alimentarea cu apă în municipiul Botoşani, se face printr-un sistem centralizat,
din sursa de suprafaţă - acumularea Bucecea şi din sursa subterană - drenul din Bucecea.
Dintre problemele cu care se confruntă acest sistem le vom enumera doar pe cele mai
importante:
- gradul accentuat de colmatare al sursei principale de alimentare, acumularea Bucecea;
- performanţele tehnice slabe ale unităţilor de pompare, care sunt şi mari consumatoare
de energie;
- starea tehnică necorespunzătoare a instalaţiilor staţiei de tratare Bucecea;
- vechimea conductelor de aducţiune care sunt, în general, din oţel şi care prezintă o
stare avansată de coroziune şi produc numeroase pierderi de apă;
- vechimea conductelor de distribuţie cât şi starea tehnică necorespunzătoare a bran-
şamentelor la reţeaua de apă a blocurilor (numeroase avarii);
- faptul că reţelele de distribuţie a apei au fost executate în diverse etape, iar la proiec-
tarea lor nu s-au făcut previziunile corespunzătoare evoluţiei dezvoltării pe zone ale oraşului,
a condus la subdimensionarea unor reţele principale şi deci la imposibilitatea asigurării pre-
suinilor necesare în toate zonele oraşului;
- întrucât în Botoşani există 46 puncte termice, din considerente de economie la vre-
mea când au fost executate, un mare număr din acestea au fost racordate la reţelele de apă de
serviciu ce deserveau zonele de blocuri de locuinţe, ajungându-se astăzi la situaţii în care,
472
atunci când punctele termice furnizează apă caldă menajeră, blocurile adiacente să nu mai ai-
bă apă rece la nivelurile superioare;
- lipsa controlului (cunoaşterii) întregii reţele de distribuţie apă, cu alte cuvinte există
numeroase branşamente ilegale.
Municipiul Suceava este alimentat cu apă potabilă din trei surse: Berchişeşti - apă
captată din puţuri, Mihoveni - apă captată din râul Suceava, Dragomirna - apă captată din râul
Suceava.
Deşi calitatea apei din oraşul Suceava este considerată satisfăcătoare, numeroase pro-
bleme apar pe traseul apei de la sursă la beneficiar, astfel:
- lacul Dragomirna a fost construit cu rol de decantare naturală, dar datorită exfiltra-
ţiilor foarte mari este exploatat la un nivel foarte scăzut, iar de aici rezultă o calitate extrem de
scăzuta a apei;
- pe lângă consumuri energetice foarte mari, partea de automatizare a procesului teh-
nologic din staţia de tratare Dragomirna este foarte slabă; totodată este necesar un sistem de
dispecerizare şi transmitere la distanţă în timp real a datelor şi parametrilor apei;
- datorită unui studiu de fezabilitate efectuat deficient, (capacitate de funcţionare mare,
materiale de construcţie de proastă calitate, utilaje folosite în tratare neperformante ş.a.), nu s-
a realizat o funcţionare rentabilă a staţiei de tratare Berchişeşti;
- digul de protecţie a staţiei de tratare a apei potabile Berchişeşti împotriva inundaţiilor
este avariat;
- staţia de clorinare nu corespunde normativelor în vigoare şi trebuie reproiectată;
- este necesară amplasarea unui sistem de filtrare pentru a evita apariţia nisipului în
reţelele de distribuţie şi implicit la consumatori;
- numărul foarte mare de avarii depistate şi remediate în anul 2006 a fost de 1.035; ele
au dus la creşterea nivelului pânzei freatice în oraşul Suceava.
- conductele reţelei de distribuţie, din municipiul Suceava, sunt din materiale foarte
diferite calitativ: oţel, fontă, PVC, azbociment, PREMO şi au o vechime destul de mare (100-
40 ani), ceea ce explică avariile frecvente şi pierderile foarte mari, care sunt estimate la 48%
din apa captată;
Se doreşte reoptimizarea instalaţiei (realizarea unei proporţii economice între cerere şi
ofertă) prin reducerea debitului captat din acumularea Dragomirna (calitatea apei nu îndepli-
neşte toate condiţiile de potabilitate) şi mărirea debitului captat din sursa Berchişeşti de unde
se obţine o apă bună cu costuri mici.
În prezent, alimentarea cu apă a municipiului Iaşi se face din următoarele surse: Timi-
şeşti (1500 l/s), Prut (2162 l/s apă potabilă şi 1700 l/s apă industrială), Captarea Repedea (4 l/s
), Captarea Valea Chilii (1 l/s), Captarea Platou Ciric, Aviaţie (0,5 l/s).
Apa prelevată din sursa Timişeşti îndeplineşte majoritatea indicatorilor de potabilitate,
de aceea se doreşte suplimentarea debitelor pompate din această sursă.
Performanţa staţiei de tratare Chiriţa este necorespunzătoare, îndeplinind cu mari cos-
turi, standardele de potabilitate prevăzute de legea în vigoare.
Starea tehnică (pe zi ce trece mai proastă) a staţiilor de pompare Păcurari, Aurora şi
Mijlociu, obligă la o furnizare discontinuă a apei potabile. Singura opţiune valabilă pentru re-
abilitarea acestei situaţii rămâne retehnologizarea fluxului tehnologic dar şi realizarea unui
sistem computerizat de monitorizare a calităţii apei.
Este necesară de asemenea, înlocuirea conductelor de distribuţie, în special a celor de
azbociment şi oţel, primele fiind acuzate din punctul de vedere al protecţiei mediului ca gene-
ratoare a unor maladii cancerigene, celelalte constituind o soluţie hibridă, improprie şi neeco-
nomică datorită vitezei mari de coroziune într-un oraş în care majoritatea traseelor sunt afecta-
te de electrocorozuinea provocată de liniile de tramvai.
473
Lunar se pierde un volum de 4 milioane m3 apă (aprox. 40% din debitul distribuit lu-
nar). Dacă aceste pierderi se datorează precarităţii reţelei de distribuţie, dificultatea evaluărilor
corecte este rezultatul neechipării cu apometre de calitate corespunzătoare, atât a consumato-
rilor cât şi a distribuitorilor de apă potabilă.
Principalele surse de furnizare a apei potabile în municipiul Piatra Neamţ sunt două
câmpuri de puţuri de la Vaduri şi apa de suprafaţă din lacul Bâtca Doamnei.
Capacitatea celor două surse depăşeşte necesarul de apă potabilă al oraşului Piatra
Neamţ în prezent. Principalele probleme ale prizelor de apă de suprafaţă sunt:
- consum ridicat de energie al vechilor pompe, care funcţionează cu randament redus
(40-45%);
- absenţa oricăror sisteme de automatizare şi monitorizare a prizelor de admisie;
- pomparea directă în reţeaua de distribuţie, face ca funcţionarea pompelor să se situe-
ze, în principal, în domeniile cu randament redus.
Pierderile de apă din perioada ultimilor doi ani reprezintă în medie 25% din capacita-
tea totală de furnizare a apei. Valori ridicate se înregistrează în anotimpul rece al anului când
necesarul de apă caldă creşte. În anul 2005, pe o perioadă de 8 luni s-au înregistrat pierderi
peste valoarea medie din ultimii doi ani, cea mai mare înregistrându-se în noiembrie (34%).
La nivelul municipiului Piatra Neamţ nu sunt probleme deosebite în cadrul fluxului
tehnologic de tratare al apei.
Pentru realizarea activităţii de livrare a apei potabile şi industrială către populaţia şi
agenţii economici din municipiul Vaslui, societatea G.O.S.C.O.M. VASLUI S.A primeşte apa
brută din următoarele surse: acumularea Puşcaşi, priza Bârlad, acumularea Soleşti, priza
Vasluieţ şi surse secundare: Dela Veche, Chitoc, Vasluieţ, Mobilă şi Munteni I+II. Dintre
acestea, numai priza Vasluieţ şi sursele secundare sunt în proprietatea societăţii, fiind în direc-
tă exploatare şi întreţinere a ei, celelalte aparţinând R.A. APELE ROMANE. Pe lângă aceasta,
la sursa Chitoc funcţionează actualmente numai 7 drenuri, restul necesitând lucrări costisitoa-
re pentru repunerea în funcţiune. Situaţii asemănătoare se regăsesc la sursa Vasluieţ unde, din
cele 13 puţuri, numai 7 sunt exploatabile, restul de 6 fiind dezafectate, ca şi la sursa Munteni,
unde exploatabile sunt numai 10 puţuri, restul de 6 fiind dezafectate.
Reţeaua de aducţiune şi reţeaua de distribuţie a apei potabile a municipiului Vaslui are
o lungime de 178,2 km şi este de tip inelar, având şi terminaţii radiale, fiind executată din ma-
teriale diferite: fontă, oţel, beton armat - PREMO şi azbociment, de vechimi diferite (70-30
ani). Aceasta are implicaţii majore asupra costului (30% din volumul distribuit se pierde pe
reţea), precum şi asupra calităţii apei (datorită infiltraţiilor).
Randamentul staţiei de tratare a apei potabile, din punct de vedere al indicatorilor fizi-
co-chimici analizaţi, este satisfăcător, cu excepţia neîncadrării unor indicatori ca CCOMn şi
CCOCr în limitele de potabilitate, cauzată şi de imposibilitatea actualei tehnologii de a face
faţă noilor condiţii de calitate a surselor, care impun trepte suplimentare în tehnologia de tra-
tare.
ganisme fitoplanctonice şi bacterii coliforme. Pentru creşterea eficienţei staţiei de tratare a
apei potabile se impune completarea actualei scheme de tratare cu o treaptă suplimentară de
oxidare.
Alimentarea cu apă potabilă a municipiului Bacău se realizează din captări subterane
şi din sursa de suprafaţă Poiana Uzului.
Actuala instalaţie de alimentare (care prezintă numeroase deficienţe) va fi înlocuită în
totalitate de noul sistem de alimentare cu apă, Valea Uzului II. Acest nou sistem va fi format
dintr-o conductă cu dimensiunea de 1000 mm care merge de la piciorul barajului Poiana Uzu-
lui până la Moineşti, prin cădere liberă. La Moineşti va fi amenajată o staţie de pompare a
apei, singura de pe traseul Moineşti Baraţi, care va fi pusă în funcţiune doar când acumularea
474
nu va produce un debit suficient care să permită transportul apei prin cădere liberă, peste dea-
lul din Moineşti. De la Moineşti, dimensiunea conductei care va transporta apa până la rezer-
vorul din Baraţi va fi de 800 mm. De la staţia de tratare Stejarul până la Baraţi va fi folosită
vechea conductă din oţel, lungă de 18 km, care nu prezintă urme de deteriorare în urma a zece
ani de folosinţă.
Punerea în funcţiune a noii instalaţii prezintă avantaje însemnate: în primul rând, cali-
tatea apei va fi net superioară celei distribuite în momentul actual, ceea ce va permite scoate-
rea din funcţiune a fronturilor de captare de lângă Bacău, care de multe ori (datorită infiltraţii-
lor) dădeau ape poluate; în al doilea rând, preţul apei va scădea la jumătate, prin eliminarea
procedurii de pompare a apei, care este foarte costisitoare.
Punerea în aplicare a acestui proiect, reprezintă o prioritate pentru edilii oraşului Ba-
cău, întrucât alimentarea de suprafaţă se confruntă cu o continuă scădere a volumului de apă
înmagazinat. De asemenea, pentru stoparea infiltrărilor din pânza freatică (de unde se face
acum alimentarea cu apă) ar fi necesară îndiguirea parţială a Bistriţei, ceea ce implică costuri
suplimentare.
În prezent alimentarea cu apă potabilă a municipiului Focşani se face din 3 surse:
sursa subterană Suraia - 38 puţuri forate; sursa Babele - dren pe malul drept al râului Putna,
comuna Vidra, satul Burca (Cucuieţi), la Km 27 Focşani-Vidra; sursa subterană Mândreşti - 2
puţuri forate
Deoarece calitatea apei din sursele subterane este foarte bună, singurul tratament care
se aplică este clorinarea. De remarcat este însă faptul că, după acest tratament, în apa din re-
ţeaua de distribuţie s-a înregistrat o creştere a clorului liber şi a celui dizolvat, lucru ce modi-
fică aspectul şi gustul apei naturale.
Sistemul de alimentare cu apă din oraşul Focşani, în afara problemelor cotidiene (ava-
rii, branşamente ilegale, contorizare parţială etc.), nu prezintă probleme deosebite.
În municipiul Galaţi alimentarea cu apă se face din două tipuri de surse: de suprafaţă -
fluviul Dunărea şi captări subterane - Vadu Roşca şi Salcia - Lieşti.
Datorită marii dezvoltări industriale şi demografice, municipiul Galaţi este unul din cei
mai mari producători şi consumatori de apă din Moldova.
Satisfacerea cerinţei de apă potabilă din instalaţiile existente, sporite în diferite etape, a
întâmpinat mari dificultăţi, în special datorită calităţii necorespunzătoare a apelor de supra-
faţă care, în secţiunile de captare conţin fenoli şi alte substanţe greu de eliminat prin tratare.
Pentru aceste motive, în perioada anilor 1959- 1993 s-au proiectat şi executat lucrări
pentru rezolvarea alimentării cu apă, orientate spre surse de apă subterană.
Aceste lucrări, nu au rezolvat însă întru totul problema sistemului de alimentare cu apă
potabilă, care se confruntă cu numeroase probleme tehnice:
- apa din sursa de suprafaţă (fluviul Dunărea) conţine frecvent substanţe nocive dever-
sate de oraşele situate în amonte de oraşul Galaţi (de exemplu poluarea cu cianuri din luna
ianuarie 2004, când timp de 3 luni a fost sistată prelevarea oricărei cantităţi de apă);
- frontul de captare apă subterană fiind situat amonte de localităţile Vadu Roşca şi
Vulturu a produs o scădere substanţială a nivelului apelor din fântânile satelor din zonă (unele
au rămas fără apă);
- mai mult de 45% din aducţiunile de apă şi-au depăşit durata de garanţie sau sunt
colmatate în proporţie de 25%;
- este necesară înlocuirea unor instalaţii ce fac parte din fluxul de tratare al apei;
- reţeaua de distribuţie deţine 88 km de conductă expirată;
- contorizarea nu este făcută în totalitate pe apartamente, ci doar pe scări de bloc (apar
frecvent reclamaţii cu privire la necorelarea dintre apa consumată şi cea plătită).
Toate aceste neajunsuri se regăsesc şi în calitatea apelor ce urmează a fi distribuite
consumatorilor prin reţeaua de distribuţie.
475
Pentru a cunoaşte punctul de vedere al cetăţenilor din municipiile reşedinţă de judeţ
privind activitatea Regiilor de furnizare a apei potabile şi calitatea serviciilor oferite de aces-
tea, am realizat pentru fiecare municipiu în parte un sondaj de opinie. În structura sondajului,
chestionarul, compus din 7 întrebări (cap.4), a fost orientat şi formulat astfel încât să aibă o
accesibilitate cât mai mare şi să permită o diagnoză cât mai realistă.
745 dintre cei 800 cetăţeni abordaţi au acceptat să răspundă la întrebări; 55 cetăţeni au
refuzat să poarte o discuţie în vederea completării chestionarului.
Principala concluzie a acestui sondaj este că cea mai bună apă este considerată cea din
Focşani (85% din cetăţenii acestui oraş au fost mulţumiţi de calitatea apei), urmat îndeaproape
de municipiul Vaslui (70% din cetăţeni mulţumiţi de calitatea apei). Locurile trei şi patru sunt
ocupate, în ordine de Piatra Neamţ şi Iaşi (65% din cetăţeni mulţumiţi de calitatea apei). Ul-
timele trei locuri sunt ocupate în ordine descrescătoare, de Suceava (45% din cetăţeni mulţu-
miţi de calitatea apei), Botoşani şi Bacău la egalitate (35% din cetăţeni mulţumiţi de calitatea
apei) şi Galaţi (25%).
În ceea ce priveşte satisfacerea cerinţelor de apă a populaţiei din zonele preurbane care
nu sunt racordate la sistemul de alimentare cu apă, singura soluţie sunt fântânile sau, acolo
unde există şi sunt fonduri, microstaţii de tratare. Pe de altă parte, este îngrijorător faptul că
procentajul de nitraţi din apa celor mai multe fântâni depăşeşte cu mult limita admisă (40%
dintre cazurile de intoxicaţie cu nitraţi din Moldova au fost letale).
Cu privire la controlul calităţii apei, putem spune că, practic, el a fost dezvoltat în ul-
timul secol. Focalizat iniţial pe dezinfectare şi filtrare, acest domeniu a fost revoluţionat în
ultimii 30 de ani, îndeosebi sub presiune publică, analiza chimică devenind mult mai comple-
xă şi completă.
Un rol important în controlul calităţii apei îl au, şi reglementările în vigoare emise de
forurile legislative Europene şi Româneşti (spre exemplu Directiva Comisiei Economice Eu-
ropene 98/83; valorile ghid OMS; Legea nr.458/2002 privind calitatea apei potabile ş.a.).
Aceste reglementări îşi propun să asigure un cadru legal transparent, flexibil, impunând valori
stricte ale indicatorilor de calitate ai apei potabile şi o schemă minimală de control, care să
permită obţinerea de rezultate reproductibile şi comparabile, măsuri de intervenţie şi remedie-
re, sistem informaţional şi management integrat, informarea şi participarea populaţiei la actul
de decizie şi control. Parametrii urmăriţi sunt grupaţi pe categorii de calitate: organoleptici;
fizico-chimici; anorganici şi organici, pesticide, dezinfectanţi şi subproduşi de dezinfectare.
În ciuda acestor paşi importanţi în direcţia asigurării unei calităţi corespunzătoare, di-
versitatea şi eterogenitatea componentelor sistemului de distribuţie (atât din punct de vedere
al materialului, cât şi al vârstei şi modului de operare) au generat noi probleme, legate de ges-
tiunea calităţi apei. În plan sanitar, au identificate două categorii de riscuri care ameninţă cali-
tatea apei:
1. risc major – contaminare microbiologică accidentală, impusă de pierderea dozei de
oxidant în corelaţie cu starea de funcţionare a reţelei de distribuţie exterioară şi interioară;
2. riscuri chimice – toxicitatea unor noi molecule, factorul acestora de bio-acumulare,
persistenţa şi rezistenţa la tratamentele convenţionale; (tehnologic, numeroase substanţe încă
nu pot fi determinate).
Creşterea exigenţei consumatorilor privind apa potabilă, paralel cu creşterea costului
acesteia, acutizează problema calităţii apei.
În reţeaua de distribuţie a municipiilor reşedinţă de judeţ din Moldova, controlul cali-
tăţii apei potabile este mult intensificat, datorită riscurilor majore pe care le prezintă exploata-
rea sistemului de alimentare cu apă a oraşelor, din cauza:
1. calităţii resurselor de apă şi riscurilor asociate;
2. nivelului tehnologic scăzut şi flexibilităţii reduse a uzinelor de apă;
476
3. dificultăţii tratării apei din fronturile subterane (reprezentând aproximativ 60% din
resursa de apă);
4. schimbării calităţii apei până la robinetul consumatorului datorită:
- dificultăţilor în exploatarea rezervoarelor staţiilor de pompare;
- calităţii precare a materialelor şi vechimii mari a reţelei de distribuţie din oraşe, gene-
ratoare de avarii punctiforme frecvente;
- modificărilor post-tratare ale caracteristicilor organoleptice ale apei, cauzate de com-
binaţiile clorului cu diverse substanţe organice, sau modificărilor gustului şi mirosului apei,
rezultate ale pătrunderii unor organisme biologice în filtrele de tratare;
- degradării continue a calităţii apei furnizate de minicaptările injectate în reţea fără
tratare; este cazul zonelor Mândreşti – Focşani; Chitoc, Mobilă – Vaslui; Valea Chiliii, Platou
Ciric, Aviaţie - Iaşi; Bucecea – Botoşani;
- calităţii precare a instalaţiilor interioare a multor imobile din oraşe.
Pe ansamblu, studiul privind calitatea apei potabile din municipiile reşedinţă de judeţ
ale Moldovei evidenţiază următoarele probleme:
1. manifestarea unui proces de degradare ”normală” a calităţii resurselor de apă de su-
prafaţă (îndeosebi pe râul Siret, Prut, Bistriţa pe anumite porţiuni, Moldova amonte de Sucea-
va, Dunărea - amonte de Galaţi);
2. absenţa măsurilor de eco-tehnologizare a sectoarelor râurilor din bazinele hidrogra-
fice Siret şi Prut şi a zonelor de protecţie a captărilor din subteran, contribuie continuu la po-
luarea resurselor de apă ale oraşelor;
3. tehnologiile disponibile în uzinele de apă sunt incompatibile cu complexul de calita-
te al apei, greutăţile în operarea uzinelor de apă şi în producerea unei ape de calitate cores-
punzătoare fiind accentuate de supraproducţie, de absenţa lucrărilor de reparaţii curente şi ca-
pitale, înlocuiri de utilaje;
4. deocamdată, în condiţiile imposibilităţii corectării proprietăţilor apei subterane îna-
inte de introducerea în sistemul de alimentare cu apă potabilă, singura soluţie de îmbunătăţire
a calităţii acesteia rămâne diluţia cu apa produsă la uzinele existente;
5. analiza eficienţei staţiilor de tratare a apei de la nivelul reşedinţelor de judeţ din
Moldova indică faptul ca în nici o staţie nu au fost îndeplinite în totalitate cerinţele de calitate
a apelor ce urmează a fi distribuite consumatorilor. Această analiză arată că cele mai multe
abateri de la cerinţele de calitate au fost înregistrate în oraşul Suceava (9) urmat de Galaţi (8),
Botoşani (4), Bacău şi Vaslui (3), Piatra Neamţ (2), Iaşi şi Focşani (1). Ca o concluzie se poa-
te spune că cea mai buna apă se bea la robinetele din Focşani, Iaşi şi Piatra Neamţ;
6. în ciuda eforturilor de înlocuire a unor elemente ale sistemelor de distribuţie, desele
intervenţii, contribuie încă substanţial la degradarea calităţii apei distribuite în municipiile re-
şedinţă de judeţ ale Moldovei;
7. lipsa unor soluţii viabile şi necostisitoare de alimentare cu apă a locuitorilor situaţi
în zonele preurbane;
Este imperativă o cât mai eficientă coordonare a activităţilor specifice între factorii
responsabili de calitatea apei în sensul efectuării unor cercetări complexe, care să asigure o
abordare ştiinţifică a reabilitării reţelelor de distribuţie şi uzinelor de apă.
Normal, principalele orientări privind asigurarea cu apă potabilă a oraşelor sunt:
- asigurarea calităţii acesteia la nivelul standardelor europene prin asimilarea sistemului de management
al calităţii şi adoptarea unor tehnologii adecvate de tratare a apei;
- reducerea costurilor de operare, prin modernizarea tehnicilor de exploatare şi aplicarea principiilor
unui management eficient;
- minimizarea consumurilor specifice (energie şi reactivi), prin introducerea de noi tehnologii şi instala-
ţii performante, precum şi dispecerizarea şi automatizarea sistemului;
- asigurarea permanentă a apei la toţi consumatorii, prin reducerea pierderilor de apă şi creşterea pro-
ducţiei de apă potabilă.
477
În condiţiile tendinţei de creştere accentuată a consumului mediu de apă pe cap de lo-
cuitor (de la 5-25 l/zi în prezent la 75 l/zi, valoarea optimă estimată de OMS fiind de 150 l/zi)
folosirea ineficientă, chiar risipa în utilizarea apei potabile de către consumatori este nu numai
păguboasă dar şi periculoasă. Economisirea nu este văzută, din păcate, ca o strategie pe ter-
men lung în domeniul gospodării apelor. Un asemenea comportament are la origine, în mare
măsură, pe de o parte iluzia abundenţei apei şi pe de altă parte, realitatea că deocamdată con-
sumatorii nu plătesc preţul real al apei pe care o folosesc.
În finalul analizei noastre, având în vedere că indiferent de cuantumul, de modul, şi de
eficienţa utilizării ei, apa reintră - în cantităţi şi cu calităţi diferite - în circuitul său firesc, o
serie de constatări ne permit aprecieri asupra calităţii ei la nivelul ansamblului teritoriului
abordat în lucrare.
În ultimii ani, starea calităţii apelor spaţiului hidrografic Siret-Prut este numai relativ
bună, datorită restrângerii activităţilor economico-sociale şi a aplicării mecanismului econo-
mic în domeniul apelor, inclusiv a principiului “poluatorul plăteşte”. Există încă numeroase
corpuri de apă din spaţiul analizat a căror stare este nesatisfăcătoare, datorită unor agresori cu
distribuţie punctiformă, sau difuză şi ca şi unor amenajări hidrotehnice. Acest fapt este argu-
mentat de identificarea a numeroase surse de poluare. Astfel, dacă se iau în considerare doar
sursele de poluare punctiforme (53 staţii de epurare a apelor uzate orăşeneşti, 34 staţii de epu-
rare a apelor uzate care provin de la unităţile zootehnice, 74 staţii de epurare a apelor industri-
ale) care sunt cunoscute ca debit şi care deversează constant în efluenţi cantităţi considerabile
de substanţe poluante, se poate uşor aprecia gradul de poluare şi calitatea apelor în spaţiul
hidrografic Siret-Prut.
În ceea ce priveşte emisiile de ape uzate în emisari, cota cea mai mare din potenţialul
de poluare aparţine unităţilor din domeniul gospodăriei comunale, industriei termoenergetice,
industriei chimice, după care urmează agenţii economici din industria uşoară, materialelor de
construcţie şi altele. Pe baza măsurătorilor efectuate şi a rezultatelor obţinute şi apoi compara-
te cu actele normative în vigoare, considerăm că în funcţie de gradul de poluare al apelor -
zonele urbane din Moldova se pot clasifica în:
- zone urbane cu poluare relativ redusă – volumul apelor industriale este mic, însă
ponderea volumelor de ape uzate menajere deversate în emisari depăşeşte 50%. În această ca-
tegorie se încadrează oraşe ca: Piatra Neamţ, Botoşani, Vaslui, Focşani. În aceste oraşe exis-
tenţa unei staţii de epurare a apelor uzate menajere, a cărei capacitate de producţie nu este de-
păşită de surplusul de ape uzate provenit din industrie, are ca efect reducerea nocivităţii eflu-
enţilor deversaţi în emisar. Astfel, valorile medii anuale ale indicatorilor de calitate ai apelor
la ieşirea din staţie se situează în jurul valorii normei sanitare sau sub această valoare. Valori-
le mediii globale nu au depăşit limitele categoriei a III- a.
- zone urbane cu poluare medie - volumul de ape uzate atât menajere cât şi industriale
deversate în emisari înregistrează valori sensibil egale. În această categorie se încadrează ora-
şe ca: Iaşi, Bacău, Suceava. În aceste oraşe capacitatea de producţie a staţiilor de epurare a
apelor menajere este depăşită de cantităţile de ape uzate industriale. În plus, apar ape uzate cu
substanţe noi, pentru care nu există încă tehnologia optimă de eliminare, neutralizare. Astfel
se explică de ce valorile medii anuale ale indicatorilor de calitate ai apelor ieşite din staţia de
epurare depăşesc limita numai la unii poluanţi. Valorile medii globale ale unor indicatori de
calitate au depăşit limitele categoriei a III-a, tinzând frecvent spre încadrare în categoria de-
gradat.
- zone urbane puternic poluate - atât volumul apelor uzate menajere cât şi cel al ape-
lor uzate din industrie depăşesc frecvent la evacuarea în emisar limitele maxime admise şi
deci capacitatea de autoepurare a emisarului în care sunt deversate. Acest tip este caracteristic
municipiului Galaţi unde, datorită lipsei staţiilor de epurare a apelor uzate se înregistrează
concentraţii medii anuale ce depăşesc norma sanitară la majoritatea indicatorilor.
478
BIBLIOGRAFIE
GEOLOGIE
1. Atanasiu I. (1940) – Contributions à la géologie des pays moldaves , Anal. Acad. Rom., Mem. Şt, XX, Bucureşti.
2. Atanasiu I. (1945) – Le sarmatien du Plateau Moldavie , Anal. Acad. Rom, Mem, Soc.Şt, secţ. III, XX, nr. 5, Bucureşti.
3. Atanasiu I. , Macarovici N. (1950) – Les sédiments miocénes de la partie septentrionale de la Moldavie – Départ. de
Dorohoi , de Botoşani et de Iaşi, Ann. Com. Géol. , XXIII, Bucureşti.
4. Bandrabur T., Ghenea C., Săndulescu M. (1971) – Harta neotectonică a României, 1:1.000.000, Inst. Geol. Bucureşti.
5. Bâgu Gh., Mocanu Al. (1984) – Geologia Moldovei, Edit. Tehnică, Bucureşti.
6. Cobălcescu Gr. (1862) – Calcariul de la Răpidea, Rev. Română pentru Ştiinţe, Litere şi Arte.
7. Cobălcescu Gr. (1896) – Studiul hydrogeologic pentru alimentarea cu apă a oraşului Iaşi, Supl. Monit. Com. Iaşi, 1894,
8 , Iaşi.
8. Coteţ P. (1967) – Quelques considerations sur l’holocene de la Roumanie, Revue de géol., géogr. , II, 1.
9. David M. (1914) – Faits nouveaux pour la détermination de l’âge des argiles basales du Plateau Moldave , Ann. Scient.
de l’Univ. de Jassy, T. VIII, fasc. 3, Jassy.
10. David M. (1918, 1922) – Cercetări geologice în Podişul Moldovenesc, Cartea Românească S. A.
11. Ionesi Bica (1968) – Stratigrafia depozitelor miocene de platformă dintre Valea Siretului şi Valea Moldovei, Edit.
Academiei R. S. România, Bucureşti.
12. Ionesi L. (1981) – Grigore Cobălcescu. Viaţa şi opera geologică, Mem. Secţ. Şt, seria IV, t. IV, nr.2, Edit. Acad. R. S.
România.
13. Ionesi L. (1994) – Geologia României – unităţile de platformă şi orogenului nord-dobrogean, Centr. Multipl. Univ.
’’Al. I. Cuza’’, Iaşi.
14. Jeanrenaud P. (1953) – Asupra geologiei Podişului Moldovenesc din partea de nord a judeţelor Vaslui şi Fălciu, Dări de
Seamă Com. Geol., t. XXXVII, Bucureşti.
15. Jeanrenaud P. (1965) – Cercetări geologice între valea Crasna şi Prut, Anal. Şt. Univ. ’’Al. I. Cuza’’ Iaşi, secţ. II, t.
XII, Iaşi.
16. Jeanrenaud P.(1971) – Geologia Moldovei Centrale dintre Siret şi Prut, Rez.tezei doct Iaşi.
17. Macarovici N. (1955) – Cercetări geologice în sarmaţianul Podişului Moldovenesc, An. Comit. Geol. rom. , t. XXVIII,
Bucureşti.
18. Martiniuc C. (1948) – Contribution à la connaissance du sarmatien entre la Sereth et les Carpathes, Ann. Sc. Univ.
Jassz, t. XXXI, Iaşi.
19. Mihăilescu N. Şt., I. Grigore (1982) – Resursele minerale pentru materiale de construcţii în România, Edit. Tehnică,
Bucureşti.
20. Mihăilescu-Todiriţă V. (1972) – Geologia României , Centrul de multiplicare al Univ. Bucureşti.
21. Mutihac V., (1982) – Unitaţile geologice structurale şi distribuţia substanţelor minerale utile în România. Lucrări
teoretice complementare, Edit Did. Şi Pedag. , Bucureşti.
22. Mutihac V., (1990) – Structura geologică a teritoriului României, Edit. Tehnică, Bucureşti.
23. Oncescu N. (1968) – Geologia R. S. R. , Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
24. Popescu-Voiteşti I. (1935) – Evoluţia geologico-paleogeografică a pământului Românesc, Rev. Muz. Geol. Min. , Univ.
Cluj, t. 5, nr. 2.
25. Saulea Emilia (1956) – Geologie istorică, Bucureşti.
26. Savul M. (1960) – Grigore Cobălcescu. Contrib. la ist. dezv. Univ. din Iaşi , 1860-1960, Vol. II , Bucureşti.
27. Sevastos R. (1922) – Depozitele cuaternare din şesul Prutului şi al Jijiei, Anal. Inst., Geol., Rom. , IX, 1915-1920 ,
Bucureşti.
28. Simionescu I. (1900) – Asupra unui calcar sarmatic din nord-estul Moldovei , Bul. Soc. , Sc., Bucureşti.
29. Simionescu I. (1901) – Descrierea câtorva fosile terţiare din nordul Moldovei , Acad. Rom., Publ. , Fond. V , Adamachi
, nr. VI , Bucureşti.
30. Simionescu I. (1902) – Constituţia geologică a ţărmului Prutului din nordul Moldovei, Acad. , Română. , Publ. Fond.
”V. Adamachi” , VII , Bucureşti.
31. Simionescu I. (1903) – Contribuţiuni la geologia Moldovei dintre Siret şi Prut, Acad. Română , Publ. Fond. ”V.
Adamachi” , IX, Bucureşti.
32. Simionescu I. (1906) – Geologia României. Literatura geologică. Consideraţiuni generale asupra tectonicei şi
stratigrafiei României, Publ. Fond.. Vasile Adamachi , Nr. XVIII .
33. Socolescu M. , Ciocârdel R. , Airinei Şt. , Popescu M. (1975) – Fizica şi structura scoarţei terestre din România, Edit.
Tehnică , Bucureşti.
34. Ştefănescu S. (1894) – L’extension des couches sarmatiques en Valachie et en Moldavie , Bull. Soc. Geol. de France, 3-
e ser, t. XXII
35. Ştefănescu S. (1897) – Étude sur les terrains tertiaires de Roumanie , Lille.
36. Tufescu V.(1940) – Fundamentul Podişului Moldovenesc, Rev.Geogr.Rom., III, 1, Bucureşti.
37. Visarion M. et. al. (1967) – Sinteza datelor geologice şi geofizice existente pentru Platforma Moldovenească , Rap. ,
Geol , Inst. Geof. Aplic.
38. ***(1959) Harta geologică a R. P. R. , Comitetul geologic
39. ***(1974-1979) Atlasul R. S. România. Edit. , Acad. , Bucureşti.
479
GEOMORFOLOGIE
1. Apetrei M., Bojoi I., Lupaşcu Gh., Rusu C. (1990)– Consideraţii privind unele proprietăţi ale depozitelor de suprafaţă
din sudul Câmpiei Moldovei (Zona Tansa-Belceşti) , Lucr. Sem, geog ”D. Cantemir”, nr. 9, Iaşi.
2. Barbu N. , Băcăuanu V. (1985) - L' évolution du relief dans le Plateau de la Moldavie sous l’action des processus de
versant , An. Şt , Univ . ” Al. I. Cuza” , t. XXXI , ser. II b , Iaşi.
3. Băcăuanu V. (1973) – Evoluţia văilor din Podişul Moldovenesc, ”Realizări în Geografia României” , Ed. Ştiinţifică ,
Bucureşti.
4. Băcăuanu V. (1984) – Consideraţii geomorfologice asupra repartiţiei monolaterale alternative a teraselor fluviatile din
Podişul Moldovei , Lucr. sem. geogr.’’ D. Cantemir” , nr 4 , Iaşi.
5. Băcăuanu V., Martiniuc C. (1970) – Cercetări geomorfologice asupra părţii de sud a interfluviului Moldova-Siret ,
Anal. Şt. Univ. „Al. I. Cuza.” – geogr. , XVI.
6. Coteţ P.(1973) – Geomorfologia României, Ed. Tehnică, Bucureşti.
7. David M.(1921) –O schiţă morfologică a Podişului sarmatic din Moldova, Bul.Soc. Rom. Geogr., XXXIX, 1920,
Bucureşti.
8. David M.(1923) - Formes caractériques dans la morphologie du Plateau Moldave, Ann. sc. Univ. Jassy, XI, Iaşi.
9. Diaconu C., Avădănii A., Ciobanu S., Motea I., Stănescu S. (1962) – Despre stabilitatea albiei râurilor R. P. Române în
ultimii 30-40 ani, St. hidr. I. S. C. H., t. III., Bucureşti.
10. Ichim I., Rădoane Maria, (1988)- Faciesul de albie minoră a Rîului Siret şi evoluţia profilului longitudinal, S C GGG,
ser. Geografie.
11. Ichim I., Bătucă D., Rădoane Maria, Duma D. (1989) –Morfologia şi dinamica albiilor de râuri, Edit. Tehnică
Bucureşti.
12. Mac I. (1986) - Elemente de geomorfologie dinamică, Edit. Academiei Bucureşti.
13. Martiniuc C.(1965) - Podişul Moldovenesc.Geografia fizică a R. P. Române, curs litografiat.
14. Martiniuc C., Băcăuanu V. (1963) – Cercetări de geomorfologie aplicată în sprijinul sistematizărilor urbane şi rurale
din Moldova (metodica cercetărilor) , Anal. Şt. Univ. “ Al. I. Cuza “ Iaşi, secţ. geol. geogr., t. IX, Iaşi.
15. Martiniuc C., Schram Maria, Pantazică Maria, Ungureanu Irina, Gheorghiu E. (1975) –Studiul hidrogeomorfologic al
teritoriului municipiului Iaşi (partea de est şi cea de la sud de Bahlui), Mss.Iaşi.
16. Mihăilescu V.(1930) - Podişul înalt din vestul Botoşanilor. Regiunile Dealu Mare şi Mînderşti, Bul. Soc. Rom. Geogr.
XLVIII, (1929), Bucureşti.
17. Mihăilescu V.(1932) – Marile regiuni morfologice ale României, Bul. Soc. Rom. Geogr. , L.
18. Morariu T., Savu Al., Dumbravă F. (1957) – Energia reliefului R. P. Române, Studii şi cercet. de geol., geogr., t. VIII,
nr. 3-4, Cluj.
19. Morariu T., Donisă I. (1968) – Terasele fluviale din România, Studii şi cercet. geogr., nr.1.
20. Năstase Gh. (1946) – Valea Prutului, Rev. geogr., II , 1-4, Bucureşti.
21. Obreja Al. (1961) – Câteva profile cuaternare în terasa înaltă a Jijiei, Anal. Şt. Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, s. II, IV, 1,
Iaşi.
22. Olaru P.(1988) – Amenajarea complexă a bazinului hidrografic Siret. Implicaţii de geomorfologie aplicată , Lucr. sem.
Geogr. ” D. Cantemir ” nr. 8 Iaşi.
23. Ploscaru D. (1973) – Podişul Central Moldovenesc – studiu geomorfologic, Rez. Tezei de doc., Centr. Multipl. Univ.
“Al. I. Cuza” Iaşi.
24. Popescu N., Ilenicz M., Posea Gr. (1973) – Terasele fluviatile din România, Realiz. în Geogr. Rom., Edit. Ştiinţifică
Bucureşti.
25. Posea Gr. şi colab. (1970) – Probleme de geomorfologie a R. P. R., vol. I, curs litografiat.
26. Sîrcu I. (1956) – Câteva probleme care interesează geografia Podişului Moldovenesc, Anal. Şt. Univ.”Al. I. Cuza” Iaşi,
s. II, II,nr.1, Iaşi.
27. Sîrcu I. (1965) – Terasses fluviales, surfaces d’érosion locale et pseudopénéplaines dans le nord du Plateau Moldave.
Anal. Şt. Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi, s. II b, XI, Iaşi.
28. Tufescu V. (1932) – Captări actuale între afluienţii Prutului şi ai Siretului în jud. Dorohoi, Bul. Soc. Geogr. T. LI,
Bucureşti.
29. Tufescu V.(1932) – Studiul platformelor din Moldova, Rev. şt. “V. Adamachi”, XVIII, Iaşi.
30. Tufescu V.(1946) – Revizuiri în geomorfologia Podişului Moldovenesc impuse de recentele cercetări geologice, Rev.
Geogr. I. C. G. R., II, 1-4, Bucureşti.
31. Tufescu V.(1966) – Modelarea naturală a reliefului şi eroziunea accelerată, Edit. Acad. R. S. România, Bucureşti.
32. Tufescu V. (1966) – Contribuţii româneşti la studiul versanţilor, Studii cercet. geogr. nr.2.
33. Ungureanu Irina (1977) – Rolul factorului antropic în morfogeneza actuală a teritoriului municipiului Iaşi şi a
împrejurimilor sale, Anal. Şt. Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi s. II-c, XXIII, Iaşi.
34. Vâlsan G.(1935) – Rapport sur les dernières etudes concernant les terrasses des rivières en Roumanie, Bul. Soc. Rom.
Geogr. t. LIV, Bucureşti.
35. Zăvoianu I. (1978) –Morfometria bazinelor hidrografice. Edit. Academiei R. S.România, Bucureşti.
CLIMATOLOGIE
1. Apostol L. (1990) – Anomalii ale temperaturii aerului pe teritoriul Moldovei, Lucr.sem.geogr.’’D. Cantemir’’, nr. 9,
Iaşi.
2. Bâzâc Gh. (1983) – Influenţa reliefului asupra principalelor caracteristici ale climei României, Edit. Acad. Bucureşti.
3. Davidescu G. (1983) – Influenţa condiţiilor meteorologice asupra producţiei pajiştilor din Podişul Sucevei,
Lucr.sem.geogr. ’’D. Cantemir’’, nr. 4, Iaşi.
480
4. Davidescu G. (1990) – Efectele lucrărilor de amenajare a terenurilor inundabile din lunca Prutului asupra
microclimatului, Lucr.sem.geogr. ’’D. Cantemir’’, nr. 9, Iaşi.
5. Donisă I., Erhan Elena (1974) – Curs de climatologie a R. S. România, Centr. de multiplicare Univ.’’Al.I.Cuza ’’ Iaşi.
6. Erhan Elena (1979) – Clima şi microclimatele din zona oraşului Iaşi, Edit. Junimea Iaşi.
7. Erhan Elena (1979) – Unele caracteristici climatice ale oraşelor din Moldova, Simpoz. climat. urb. şi pol. med. Fil. Iaşi,
Acad. Română Iaşi.
8. Erhan Elena (1983) – Fenomenul de secetă în Podişul Moldovei, Anal.Şt.Univ.’’Al.I.Cuza’’ Iaşi.
9. Erhan Elena (1988)-Consideraţii asupra precipitaţiilor din partea de est a României, Lucr.sem.geogr.’’D. Cantemir’’,
nr. 8 Iaşi.
10. Erhan Elena (1995) – Stadiul actual al cunoaşterii poluării aerului în Moldova şi măsurile de prevenire şi combatere
care se impun, Lucr.sem.geogr.’’D. Cantemir’’, nr. 11-12, Iaşi.
11. Gugiuman I., Pleşca Gh., Erhan Elena, Stănescu I. (1960) – Unităţi şi subunităţi climatice din partea de est a R.P.
Române, Anal. Şt. Univ.’’Al.I. Cuza’’, Iaşi.
12. Gugiuman I., Petraş Eugenia, (1963) – Rolul dinamicii atmosferei şi a factorilor geografici în determinarea regimului
temperaturii aerului în partea de est a R. P. R Anal. Şt. Univ.’’Al. I. Cuza’’ Iaşi , secţ. II , Iaşi.
13. Gugiuman I. , Cotrău M. (1975) – Elemente de climatologie urbană, Edit. Acad. Bucureşti.
14. Hepites Şt. (1903) – Materiale pentru climatologia României. XIV , Climatologia Iaşilor , Anal. Acad. Române, s. II,
XXV , Bucureşti.
15. Mihăilescu V. (1957) – Schiţa topoclimatică a R. P. R. , Bul. Şt. Acad. R. P. R. , secţ. geol.-geogr. , vol. 2, nr 3-4.
16. Miţă P. (1986) – Temperatura apelor şi fenomenele de îngheţ pe cursurile de apă din România, Studii şi cercet. hidrol. ,
vol. 54 , Bucureşti.
17. Mustaţă L. (1973) – Calculul debitelor maxime din ploi pe râurile mici din România , Studii de hidrol. , vol 36 ,
Bucureşti
18. Mustaţă L., Miţă P. (1969) – Variaţia debitelor maxime pe râurile din R. P. R. , Studii de hidrol. , vol. 22 , Bucureşti.
19. Neamu Gh., Şeitan O., Mihai E., Teodoreanu Elena (1970) – Harta topoclimatică a R. S. România , Studii şi cercet. de
geol. , geof. , geogr. , nr 2.
20. Oteteleşanu E. (1926) – Regiunile climaterice ale României , Bul. meteorol. lunar, ser. II , vol. VIII , Bucureşti.
21. Păduraru Aneta , Popovici Veronica , Marţian Felicia , Diaconu Cireşica (1973) – Analiza factorilor meteorologici care
au generat scurgeri minime remarcabile pe râurile României în perioada 1950-1970 , Studii de hidrol. , vol. 42 ,
Bucureşti.
22. Platagea Gh., Platagea Maria (1965) – Calculul debitelor maxime pluviale pe râurile din R. P. Română , în cazul în
bazinele hidrografice mari de pe teritoriul României , Hidrot. , vol. 12, Bucureşti.
23. Platagea Maria (1974) – Caracteristicile de calcul ale ploilor torenţiale necesare în determinarea debitelor maxime pe
versanţi şi în bazinele hidrografice mici de pe teritoriul României , Hidrot. , vol 2, Bucureşti.
24. Preoteasa V. (1984) – Variabilitatea de la an la an a evaporaţiei de la suprafaţa apei pe teritoriul României , Studii şi
cercet de hidrol. , vol. 52 , Bucureşti.
25. Rick Iul. (1930) – Note asupra indicelui de ariditate în depresiunea Jijiei, An. Lic., Naţ . Iaşi.
26. Slavic Gh. (1977) – Podişul Sucevei – studiul climatologic, Rez. tezei de doct. , Centr. Multipl. Univ. „Alex. I. Cuza” ,
Iaşi.
27. Tăbăcaru-Roşescu Eleonora (1972) – Raionarea hidrologică a teritoriului României sub aspectul interdependenţei între
apele freatice şi scurgerea de suprafaţă , Stud. hidrogeol. , 8 , Bucureşti.
28. Topor N. (1963) – Ani ploioşi şi secetoşi în România , Inst. Met. , Bucureşti.
29. Ţapeş Elena, Mihai Iosefina (1971) – Repartiţia precipitaţiilor atmosferice în luna mai 1970 pe teritoriul României,
Hidrot. , vol. 7, Bucureşti.
30. Ujvari I. , Niţulescu Marcela, Păduraru Aneta (1958) – Secarea râurilor din R. P. Română şi condiţiile specifice acestui
fenomen , Met.-hidrol. şi gosp. apelor, vol. 3, nr. 4, Bucureşti.
31. Zăvoianu I., Podani M. (1977) – Les inondations catastrophique de l’anée 1975 en Roumanie, Rev. Roum . Géol.
Géoph. Géogr. , Géogr. , t. 21, Bucureşti.
32. ***(1961-1962) – Clima R. P. România , Institutul Meteorologic , vol. I, II , Bucureşti.
33. ***(1962-1966) – Clima R. P. Române . Date climatice , vol. II , Inst. Meteor.Bucureşti.
34. ***(1962-1966) – Atlasul climatologic al R. P. Române. Inst. Meteor. , Bucureşti.
35. ***(1966) – Atlasul precipitaţiilor din R. S. România , Bucureşti.
36. ***(1972) – Cauze şi efecte ale apelor mari din România , mai-iunie 1970 , Min. Agr., Bucureşti.
HIDROLOGIE
1. Anghel V. (1958) – Consideraţii asupra raionării hidrochimice a apelor curgătoare din România, Met.-hidr. şi gosp. a
apelor, vol. 3, nr. 1.
2. Băican V. (1970) – Iazurile din partea de est a României oglindite în documentele istorice şi cartografice din sec. XV-
XIX, Anal. Şt. Univ. ’’Al. I. Cuza’’ Iaşi, s. II, XVI.
3. Băican V. (1988) – Hidronimia Moldovei pe hărţile anterioare sec. al XIX-lea, Lucr.sem. geogr. ’’D. Cantemir’’, nr. 8,
Iaşi.
4. Blidaru V., Blidaru Ec., Gobjilă M. (1961) – Studiul actual al lucrărilor hidroameliorative în Podişul Moldovenesc şi
propuneri de viitor. Hidrotehnica nr. 4.
5. Davidescu G. (1990) – Efectelor lucrărilor de amenajare a terenurilor inundabile din Lunca Prutului asupra
microclimatului, Lucr.sem.geogr. ’’D. Cantemir’’, nr. 9, Iaşi.
6. Gîştescu P. (1960) – Caracteristicile hidrochimice ale lacurilor din R.P.R., Rev.Meteo-Hidrolog. nr. 2.
7. Gîştescu P. (1961) – Lacurile din R.P.R. Geneză şi regim hidrologic, Edit. Acad. Bucureşti.
481
8. Gîştescu P., Rusu C. (1980) – Evaluarea resurselor de apă din râuri şi amenajarea bazinelor hidrografice în România,
Terra, XII (XXXVIII), 2, Bucureşti.
9. Gugiuman I. (1956) – Inundaţiile Bahluiului şi pericolul lor pentru dezvoltarea spaţială a oraşului Iaşi, Probl. Geogr.
III, Bucureşt.
10. Lăzărescu D., Panait I. (1957) – Tipurile de regim al râurilor din R. P. R., Meteor. şi hidr., vol II, nr. 4.
11. Lăzărescu D., Panait I. (1958) – Sursele de alimentare ale râurilor din R. P. România, Met.-Hidrol. şi Gospod. Apelor ,
vol. 3 , nr. 2-3 , Bucureşti.
12. Liteanu E., Maroşi P., Rotmas S., Pricăjan A.., Bandrabur T. (1959) – Raionarea hidrogeologică a teritoriului R. P.
Române , Probl. de Geogr. , t. VI.
13. Macarovici N. , Bejan V. (1957) – Asupra genezei apelor minerale din Moldova dintre Siret şi Prut, St. şi Cerc.
Balneol.-Climatol. , t. I , Bucureşti.
14. Martiniuc C., Schram Maria , Pantazică Maria, Ungureanu Irina , Gheorghiu E. (1975) – Studiul hidrogeomorfologic al
teritoriului municipiului Iaşi (partea de est şi cea de la sud de Bahlui) Mss. Iaşi .
15. Morariu T. , Savu Al., Dumbravă F. (1956) – Densitatea reţelei hidrografice din R. P. Română , Bul. Şt. Acad. Rom. , s.
Geol.-Geogr. , t. 1, f. 1-2.
16. Mustaţă L. (1973) – Calculul debitelor maxime din ploi pe râurile mici din România , Studii de hidrol. , vol 36 ,
Bucureşti.
17. Mustaţă L. , Miţă P. (1969) – Variaţia debitelor maxime pe râurile din R. P. R. , Studii de hidrol., vol. 22 , Bucureşti.
18. Olariu P. (1992) – Scurgerea naturală în spaţiul hidrografic Siret în contextul amenajării şi utilizării sale complexe,
Lucr. sem. geogr. Geogr. „D. Cantemir”, nr. 10, Iaşi.
19. Panait I. (1926) – Unele probleme asupra scurgerii medii în R.P.R, Probl. hidr.-met.
20. Pantazică Maria (1966) – Contribuţii la studiul hidrologic al râurilor din partea de nord-est a Moldovei, Anal. Şt. Univ.
„Al. I. Cuza” Iaşi, s. II b , XII , Iaşi.
21. Pantezică Maria (1969) – Caracterizarea hidrochimică a râurilor din nord-estul Moldovei, Anal. Şt. Univ. ’’Al. I.
Cuza” Iaşi, s. II c , XV , Iaşi.
22. Pantazică Maria (1969) – Hidrografia Câmpiei Moldovei, Rez. teză doctorat, Cluj.
23. Pantazică Maria (1971) – Scurgerea minimă pe râurile din nord-estul Moldovei, Anal.Şt. Univ.’’Al. I. Cuza” Iaşi , XVII
, Iaşi.
24. Pantazică Maria , Tudorache F. (1968) – Scurgerea solidă pe râurile din nord-estul Moldovei, Anal. Şt. Univ. ’’Al. I.
Cuza” Iaşi , s. II b , XIV , Iaşi.
25. Pantazică Maria , Schram Maria (1983) – Analiza unor indici de calitate a apei râurilor dintre Siret şi Prut, Lucr. sem.
geogr. ’’D. Cantemir” , nr. 3-1982, Iaşi.
26. Pantazică Maria, Martiniuc C. (1985) – Contribuţii la cunoaşterea apelor subterane din zona centrală a municipiului
Iaşi , Lucr. sem. geogr. ’’D. Cantemir” , nr.5/1984 , Iaşi.
27. Pascu M (1983) – Apele subterane din România , Edit. Tehnică, Bucureşti.
28. Păduraru Aneta , Păduraru V. (1968) – Coeficientul scurgerii medii pe răurile din R. S. R. , Hidrot. Gospod. Apelor,
Meteor. , 2 , Bucureşti.
29. Păduraru Aneta , Popovici Veronica (1968) – Debitul de diluţie pe râurile din R. S. R. , Hidrot. Gospod. Apelor,
Meteor. , vol 13 , nr 1 , Bucureşti.
30. Păduraru Aneta , Popovici Veronica , Marţian Felicia , Diaconu Cireşica (1973) – Scurgerea medie lunară minimă
multianuală şi asigurată 80% din perioada iunie-august pe rîurile României, Studii de hidrol., vol. 41 , Bucureşti.
31. Platagea Gh. (1958) – Debitele maxime ale râurilor din R. P. R. , Meteo.-hidro. Gosp. apelor, nr. 1.
32. Platagea Gh. , Platagea Maria (1965) – Calculul debitelor maxime pluviale pe râurile din R. P. Română , în cazul în
bazinele hidrografice mari de pe teritoriul României , Hidrot. , vol. 12, Bucureşti.
33. Rick Iul. (1930) – Note asupra indicelui de ariditate în depresiunea Jijiei, An. Lic., Naţ . Iaşi.
34. Schram Maria (1968) – Câteva aspecte privind bilanţului hidrologic al lacurilor din Câmpia Moldovei , Anal. Şt. Univ.
’’Al. I. Cuza” Iaşi , s. II b , XIV , Iaşi.
35. Schram Maria , Dărăbăneanu D., Alexevici A. (1970) – Contribuţii la studiul sedimentelor depuse în lacurile din
Câmpia Moldovei , Anal. Şt. Univ. ’’Al. I. Cuza” Iaşi , s. II-c , XVI, Iaşi.
36. Schram Maria , Pantazică Maria (1974) – Contribuţii la studiul hidrotermic al râurilor din partea de nord a bazinului
Siret, Anal. Şt. Univ. ’’Al. I. Cuza” Iaşi , s. II-c , t XX.
37. Tăbăcaru-Roşescu Eleonora (1972) – Raionarea hidrologică a teritoriului României sub aspectul interdependenţei între
apele freatice şi scurgerea de suprafaţă , Stud. Hidrogeol., 8 , Bucureşti.
38. Tufescu V. (1935) – Inundaţiile Bahluiului , Rev, Şt. „V. Adamachi” , XXI , 2-3.
39. Ujvari I. (1956) – Alimentarea râurilor din R. P. R., Meteo.-hidr. , nr 3.
40. Ujvari I. (1959) – Hidrografia R. P. R. , Edit. Ştiinţifică , Bucureşti.
41. Ujvari I. (1972) – Geografia apelor României , Edit. Ştiinţifică , Bucureşti.
42. Ujvari I., Niţulescu Marcela, Păduraru Aneta (1958) – Secarea râurilor din R. P. Română şi condiţiile specifice acestui
fenomen , Met.-hidrol. şi gosp. apelor, vol. 3, nr. 4, Bucureşti.
43. Zăvoianu I., Podani M. (1977) – Les inondations catastrophique de l’anée 1975 en Roumanie, Rev. Roum . Géol.
Géoph. Géogr. , Géogr. , t. 21, Bucureşti.
44. ***(1920-1972) – Anuarul hidrologic. Bucureşti.
45. ***(1964,1972) – Atlasul cadastrului apelor din România , vol. I , Reţeaua hidrografică , 1964 , vol. III , Resurse de apă
, 1972 , CSA , Bucureşti.
46. ***(1971) – Râurile României. Monografie hidrologică , Inst. De Met. şi hidrol. , Bucureşti.
47. ***(1972) – Cauze şi efecte ale apelor mari din România , mai-iunie 1970 , Min. Agr., Bucureşti.
482
48. ***(1992) – Atlasul cadastrului apelor din R. S. România . Partea I si a II-a. Min. Mediului, R. A. A. Aquaproiect ,
Bucureşti.
49. Planul de management al spaţiului hidrografic Prut-Bîrlad – 2005, Administaraţia Naţională „Apele Române” şi
Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor
50. Planul de management al spaţiului hidrografic Siret – 2005, Administaraţia Naţională „Apele Române” şi Ministerul
Mediului şi Gospodăririi Apelor
BIOGEOGRAFIE
1. Andrei V. (1986) – Pădurea dintre Carpaţi şi Siret în harta austriacă Otzellovitz din 1790 , Lucr. sem. geogr.’’D.
Cantemir’’ , nr. 6 , Iaşi.
2. Barbu N. (1985) – Regionarea pedogeografică a Podişului Moldovenesc , Stud. şi cercet., s. Geogr. , XXXII , Bucureşti.
3. Băican V. (1987) – Pădurile Moldovei pe hărţile din sec. XVIII , Lucr. sem. geogr. ’’D. Cantemir’’ , nr. 7 , Iaşi.
4. Bănărescu P. (1962) – Complexe faunistice ale faunei de apă dulce a R.P.Române , Anal. Şt. Univ. ’’Alex. I. Cuza” Iaşi,
s. II , VIII , Iaşi.
5. Blaj C. (1959) – Pădurile din R.P.Română . Evoluţia suprafeţei şi importanţa economică , Anal. Şt. Univ. ’’Alex. I.
Cuza” Iaşi , s. II , V , 2 , Iaşi.
6. Borza Al. (1958) – Contribuţii la flora şi vegetaţia din răsăritul României , Univ. ’’V. Babeş”, Cluj, Contrib. Bot. , Cluj.
7. Borza Al., Călinescu R., Celan Maria, Paşcovschi S., Păucă Ana , Pop E., Puşcaşu-Soroceanu Evdochia , (1960) –
Vegetaţia , în Monografia geografică a R. P. Române , I , Edit. Academiei , Bucureşti.
8. Burduja C. (1956) – Contribuţii la cunoaşterea pajiştilor naturale din Moldova sub raport geobotanic şi agroproductiv
, St. şi Cerc. Şt. Acad.. R.P.Române , Fil. Iaşi , VII , 1 , Iaşi.
9. Burduja C. (1957) – Material dendrologic şi observaţii geobotanice referitoare la pădurile din Moldova , St. şi cerc. Şt.
Acad. R.P Române , Fil Iaşi , VII , 1, Iaşi.
10. Burduja C., Dobrescu C., Grîneanu A.., Răvăruţ M., Căzăceanu I., Bârcă C., Răclaru P., Turenshi E. (1956) –
Contribuţii la cunoaşterea pajiştilor naturale din Moldova sub aspect gobotanic şi agroproductiv , St. şi cerc. Acad.
R.P. Române, Fil. Iaşi , VII , 1, Iaşi.
11. Călinescu R., Antonescu C. şi colab. (1969) – Biogeografia României , Edit. Ştiinţifică , Bucureşti.
12. Dobrescu C. (1957) – Contribuţii la studiul florei R.P.R. , Anal. Şt. Univ. ’’Alex: I. Cuza” Iaşi , 1-2 , Iaşi.
13. Doniţă N. , Leandru V. , Puşcaru-Soroceanu Evdochia (1960) – Harta geobotanică a R.P. Române , scara 1:500.000 ,
Edit. Acad. , Bucureşti.
14. Drugescu C. (1994) – Zoogeografia României , Ed. All , Bucureşti.
15. Enculescu P. (1924) – Zonele de vegetaţie lemnoasă din România în raport cu condiţiunile oro-hidrografice ,
climaterice , de sol şi de sub-sol , Mem. Inst. Geol. Rom. , I, Bucureşti.
16. Enculescu P. (1938) – Harta zonelor de vegetaţie a României în legătură cu solul Sc. 1:500.000 , Atlas Fizic , foaia 3.
17. Lehrer A., Lehrer Maria (1990) – Cartografierea faunei şi florei României (coordonate arealografice) , Edit. Ceres ,
Bucureşti.
18. Mîndru C.(1958)–Date zoogeografice referitoare la unele păsări în Moldova, Acad. Rom., Fil. Iaşi , IX , 1, Iaşi
19. Mititelu D. şi colab.(1971) – Completări la flora Moldovei , Stud. Comunic. Muz. Şt. Nat., Bacău.
20. Mititelu D. şi colab. (1974) – Completări la flora Moldovei , Stud. Comunic. Muz. Şt. Nat. , Bacău.
21. Mititiuc M. (1978) – Curs de biogeografie. Partea a II-a. Noţiuni de Biogeografia României Centr. Multip. Univ.
„Alex. I. Cuza” , Iaşi.
22. Paşcovschi S., Leandru V. (1958) – Tipuri de pădure din R.P.Română , Edit. Agrosilvică , Bucureşti
23. Pîrvu C. (1980) – Ecosistemele din România , Ed. Ceres, Bucureşti.
24. Teaci D., Popescu T. (1972) – Raionarea pedoclimatică a terenurilor agricole din R. S. România , Edit. Ceres,
Bucureşti.
25. Tudor I. (1968) – Mic atlas de plante din flora R. S. R. , Edit. Did şi Pedag. , Bucureşti.
26. Ungureanu Irina (1982) – Queques aspects géographiques de la protection de l’énvironnement dans le Plateau Moldave
. Anal. Şt. Univ. ’’Alex. I. Cuza” Iaşi , s. II-b , XXVIII , Iaşi.
27. ***(1952-1976) – Flora României. I-XIII , Bucureşti.
28. ***(1960) – Harta geobotanică a României 1:500.000, Edit. Academiei , Bucureşti.
29. ***(1969) – Biogeografia României , Edit. Şt. Bucureşti.
30. ***(1980) – Zonarea şi regionarea ecologică a pădurilor din R.S.România. I.C.A.s., s.II , Bucureşti.
31. ***(1981) – Pădurile României. Studiul monografic. Edit. Acad., Bucureşti.
PEDOLOGIE
1. Barbu N. (1971) – Poziţia pedogeografică a României , Bul. Soc. Şt. Geogr., I , LXXI , Bucureşti.
2. Barbu N. (1985) – Regionarea pedogeografică a Podişului Moldovenesc, Stud. şi cercet., s. Geogr. , XXXII , Bucureşti.
3. Barbu N. (1987) – Geografia solurilor României, Centr. Multipl. Univ. „Al. I. Cuza” , Iaşi
4. Băloiu V. (1960) – Măsurile de combatere a eroziunii solului în Moldova , Probl. agr., 12, Iaşi.
5. Bucur N. , Barbu N. (1956) – Contribuţii la studiul lutului loessoid de terasă din bazinul Siretului la nord de Mărăşeşti ,
Studii şi Cercet. de Biol. şi Şt. Agric. VI, F. 2.
6. Burduja C. (1956) – Contribuţii la cunoaşterea pajiştilor naturale din Moldova sub raport geobotanic şi agroproductiv
, St. şi Cerc. Şt Acad.. R.P.Române , Fil. Iaşi , VII, 1 , Iaşi.
7. Canarache A.. şi colab. (1969) – Proprietăţile hidrofizice ale solurilor din Moldova , An . Inst. de Cercet. Pedagogice ,
vol. 3 , Bucureşti.
483
8. Cernescu N. , Fridland V. , Florea N. (1958) – Raionarea pedogeografică a R. P. R. , Realiz. în “Geografia R. P. R.” în
per. 1947-1957 , Edit. Ştiinţifică , Bucureşti.
9. Cernescu N., Şerbănescu I., Tufescu V., Stoenescu Şt. M. (1961) – Condiţiile naturale şi solurile R. P. R. , Cercet. de
pedol. , Edit. Acad. R. P. R. , Bucureşti.
10. Chiriţă C., Păunescu C., Teaci D. (1967) – Solurile României , Edit. Agrosilvică , Bucureşti.
11. Chiţu C. (1975) – Relieful şi solurile României , Edit. Scrisul Românesc , Craiova.
12. Florea N. (1965) – Solurile R. P. R. , Rev. Natura , nr. 3.
13. Florea N. (1972) – Aspecte ale geografiei solurilor din R. S. România , Terra nr. 4.
14. Florea N., Stoica Elena (1963) – Contribuţii la cunoaşterea solurilor cenuşii de pădure din R.P.Română , St. Tehn. Şi
Econ. Com. Geol. , ser. C , nr 11.
15. Florea N., Munteanu I., Rapaport C., Chiţu C., Opriş M. (1968) – Geografia solurilor României, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti.
16. Guştiuc L. (1966)–Clasificarea cernoziomurilor din Moldova, Bul. Inst. Politehn. „Gh, Asachi” Iaşi, t. XII (XVI), f. 3-4.
17. Ionescu-Siseşti Gh., Coculescu Gr. (1939) – Principalele tiprui de sol din România , Bucureşti.
18. Lupaşcu Gh., Rusu C., Donisă I., Bojoi I., Artenie I., Apetrei M., Vârlan M. (1989) – Some geographical research on
the inluence of the irrigations on the soil within Tansa-Belceşti perimeter (south Moldavian Plain) , Anal. Şt. Univ. ”Al.
I. Cuza” Iaşi, t. XXXV , ser II b , Iaşi.
19. Merlescu E., Teşu C. (1982) – Solurile României, Iaşi.
20. Moţoc M. (1963) – Eroziunea solului pe terenurile agricole şi combaterea ei , Bucureşti.
21. Popovăţ M. (1961) – Caracterizarea climatică a solurilor din R. P. R. cu ajutorul indiciilor climatici, Cercet. de Pedol.,
Edit. Academiei R. P. R. , Bucureşti.
22. Popescu E. (1956) – Câteva aspecte ale eroziunii solului Podişului Moldovenesc , Probl. Agr. Nr. 1, Iaşi.
23. Puiu St.,Teşu C., Şorop Gr., Drăgan I., Miclăuş V. (1983) – Pedologie , Edit. Didactică şi Pedagogică , Bucureşti.
24. Teaci D., Popescu T. (1972) –Raionarea pedoclimatică a terenurilor agricole din R. S. România, Edit. Ceres, Bucureşti.
25. ***(1971-1979) – Harta solurilor R. S. România , 1:200.000, I.C.P.A. , Bucureşti.
GEOGRAFIE UMANĂ
1. Alexandra Valeria, Vlad Sorina (1983) – O străveche ocupaţie – viticultura – reflectată în toponimia Moldovei , Lucr.
sem. geogr.“D.Cantemir”, nr. 4, Iaşi.
2. Alinescu Cecilia , Paşa Natalia (1915) – Vechile drumuri moldovenesti , Anuar Sem. Geogr. şi Antropogeogr. 1914-
1915, Bucureşti.
3. Apăvăloaiei M. (1965) – Contribuţii la studiul geografic al aşezărilor rurale din Moldova, Anal. Şt ale Univ. ”Al. I.
Cuza” – GG , XI.
4. Apăvăloaie M., Chiriac D., Lupu Bratiloveanu N. (1974) – Aşezările rurale cu indistrie din Moldova, Anal. Şt. ale Univ.
„Al. I. Cuza” – GG, XX.
5. Apăvăloaie M., Apăvăloaie Maria (1958) – Câteva date economico-geografice în legatură cu economia piscicolă din
Moldova, Anal. Şt. Univ. ”Al. I. Cuza” Iaşi, s. II-a, t. IV, f. 2.
6. Aur N. (1982) – Unele aspecte ale populării văii Siretului în sec XX , Lucr sem geogr. „D. Cantemir” , nr. 2, Iaşi.
7. Băcănaru I., Ştefănescu Ioana, Deică P., Bugă D., Molnar E., Tufescu V. (1963) – Contribuţii la studiul clasificării
funcţionale a aşezărilor rurale din R. P. Română , Probl. Geogr. , t. X , Bucureşti.
8. Bădărău M. (1936) – Posibilităţi de înviorare econimică a Moldovei. Buletin A.G.I.R. , 10.
9. Băican V. (1981) – Aşezările din Moldova reprezentate pe harta lui F.G.Bawr (1769-1772) , Terra , 4 , Bucureşti.
10. Băican V. (1994) – La population rurale de la Moldavie d’après la carte de F.G.Bawr (1769-1772) , Anal. Şt. Univ.
“Al. I. Cuza” Iaşi, s. II c, XXXVIII-XXXIX , 1992-1993 , Iaşi
11. Blaga I. (1974) – Repartiţia teritorială a forţelor de producţie în România , Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
12. Boicu L. (1960) – Despre stadiul manufacturier al industriei în Moldova , St. Cerc. Şt. Acad. Rom. , fil. , Iaşi , s. Ist , XI
, 1.
13. Boicu L. (1963) – Despre strucutra socială a oraşului moldovenesc la mijlocul sec. al XIX-lea, Studii, 2
14. Botez C., Switewski C. (1964) – Contribuţii economico-geografice la studiul industriei lemnului din Moldova , Anal. Şt.
Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi , secş II-b , t. X.
15. Brudiu M. (1974) – Paleoliticul suprior şi epipaleoliticul din Moldova , Inst. Arheol. , Bibl. Arheoş., Seria
complementară , 2 , Bucureşti.
16. Cârciumaru M. (1980) – Mediul geografic în pleistocenul superior şi culturile paleolitice din România, Edit. Acad.
Rom. , Bucureşti.
17. Cebuc Al., Mocanu C. (1967) – Din istoria transportului de călători din România , Edit. Şt. Bucureşti.
18. Chiriac D. (1984) – Aşezările rurale din Moldova – studiul degeografie economica , Centru de Multipl. Univ. „Al. I.
Cuza” , Iaşi.
19. Cucu V. (1970) – Oraşele României , Edit. Ştiinţifică , Bucureşti.
20. Cucu V., Roşu Al. (1966) – Carte phisique et carte éconmique de la R. S. Roumanie , Edit. Meridiane , Bucureşti.
21. Drăgoi C. (1979) – Apele din Moldova – studiul de geografie economică , Rez. tezei de doct. , Centr. Multipl. Univ.
„Al. I. Cuza” , Iaşi.
22. Giosu Veronica (1972) – Populaţia României – studiul geografico-economic , Rez. tezei doct. Iaşi.
23. Giosu Veronica (1976) – Populaţia activă din agricultura României , Anal. Şt. Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi , s. II t. XXII.
24. Giurescu C.C. (1967) – Târguri sau oraşe şi cercetări moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-
lea , Edit. Academiei R. S. România , Bucureşti.
25. Iorga N. (1940) – Drumuri şi oraşe din România, Edit. Minevra, Bucureşti.
484
26. Lupu-Bratiloveanu N.(1986) – Podişul Sucevei – Studiu geografico-economic, Centr. Multipl. Univ. “Al. I. Cuza ”, Iaşi .
27. Martiniuc C., Băcăuanu V. (1963) – Cercetări de demorafie aplicată în sprijinul sistematizărilor urbane şi rurale din
Moldova (metodica cercetărilor), Anal. Şt. Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, secţ. Geologie-geografie., t. IX, Iaşi .
28. Martiniuc C., Ungureanu Al. (1970) – Judeţul Iaşi, caracterizare geogarfică, Terra, Nr. 1.
29. Matei Vl. (1973) - Colonizarea rurală în Ţara Românească şi Moldova – sec. XV-XVIII, Edit. Academiei R. S.
România, Bucureşti.
30. Mihăilescu V.(1934) - Une carte de l`habitat rural en Roumanie, Bul. S. R. R. Geogr, LIII.
31. Nimigeanu V. (1976) – Câmpia Moldovei - studiu de geografie economică, Rez. tezei de doct., Centrul. Multipl. Univ.
“Al. I Cuza”, Iaşi.
32. Nimigeanu V. (1976) – Unele aspecte geografice ale reţelei rutiere şi transporturilor de călători în Câmpia Moldovei,
Anal. Şt. Univ. “Al. I. Cuza ” Iaşi, s. II, t. XXII.
33. Nimigeanu V. (1982) – Căile de comunicaţie şi transporturile din Podişul Moldovei, Lucr. Sem. Geogr. “D. Cantemir”,
nr. 2 Iaşi.
34. Obreja Al. (1981) – O veche industrie a lemnului în Podişul Moldovei Lucr. Sem. Geogr. “D. Cantemir”, nr. 1 Iaşi.
35. Poghire P. (1962) – Cultura tutunului în Moldova Anal. Şt. Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, s. II-b, t. VIII, Iaşi.
36. Poghirc P. (1981) – Consideraţii asupra criteriilor geografice de clasificare a oraşelor din România, Lucr. Sem. Geogr.
“D. Cantemir”, nr. 1 Iaşi.
37. Poghirc P., Chiriac D. (1973) – Reţeaua aşezărilor rurale din Moldova după condiţiile georafice, Anal. Şt. Univ. “Al. I.
Cuza” Iaşi, s. II-c, t. XIX, Iaşi.
38. Popovici I. (1979) – Geografia economică a R. S. România, Tipografia Univ. Bucureşti.
39. Rădulescu N., Velcea I., Petrescu N. (1968) – Geografia agriculturii României Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
40. Sficlea V., Băican V. (1969) – Harta densităţii populaţiei R. S. România la 15 Martie 1966, Anal. Şt. Univ. “Al. I.
Cuza” Iaşi, s. II-c, t. XV.
41. Şandru I. (1978) – Geografia economica a R. S România, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
42. Şandru I., Sficlea V., Cucu V, (1964) Harta reparaţiei populaţiei R. S. Române, Natura, nr.3, Bucuresti.
43. Tufescu V. (1937) – „Odăile” , o fază recentă de populare a ţinuturilor stepice de la răsărit de Carpaţi , „Anuar. Lic.
Meşotă” , Braşov.
44. Tufescu V. (1941) – O regiune de vie circulaţie : „Poarta Târgului Frumos” , Bul. Soc. Rom. Geogr. , LIX , Bucureşti.
45. Ungureanu Al. (1968) – Unele observaţii asupra deplasărilor de populaţie din Moldova , Anal. Şt. Univ. „Al. I. Cuza”
Iaşi , s. II-b , XIV.
46. Ungureanu Al. (1972) – Evoluţia comparativă a zonării funcţionale a oraşelor Iaşi şi Galaţi , Anal. Şt. Univ. „Al. I.
Cuza” Iaşi , s. II-c , XVIII , Iaşi.
47. Ungureanu Al. (1980) – Oraşele din Moldova – studiul de geografie economică , Edit. Academiei R. S. România ,
Bucureşti.
48. Ungureanu Irina , Nimigeanu V. (1987) – Aspecte ale organizării spaţiului geografic în Dealu Mare-Hârlău , Lucr.
sem. geogr. „D. Cantemir” , nr. 7 , Iaşi.
49. Ungureanu Irina , Nimigeanu V. (1988) – Perspectivele organizării spaţiului geografic în Podgoria Cotnari, Lucr. sem.
geogr. „D. Cantemir” , nr 8 , Iaşi.
50. Urucu Veselina , Nancu Daniela (1992) – Câteva consideraţii privind creşterea numerică a populaţiei oraşelor
României şi a localităţilor lor componente în deceniile 8 şi 9 ale secolului al XX-lea , Lucr. sem. geogr. „D. Cantemir” ,
nr. 10 , Iaşi.
51. Xenopol A. (1891) – Memoriu asupra unor îmbunătăţiri economice de realizat în nordul României şi în special la Iaşi ,
Tip. H. Goldner , Iaşi.
52. Zaharia N., Petrescu-Dâmboviţa M., Zaharia Emilia (1970) – Aşezările din Moldova de la paleolitic pâna în secolul al
XVIII-lea , Edit. Academiei R. S. România , Bucureşti.
53. ***(1970) – Itinerarii turistice în Moldova , Univ. „Al. I. Cuza” , Iaşi.
54. ***(1974-1979) – Atlasul R. S. România, Edit. Acad. , Bucureşti.
UTILIZAREA APELOR
1. Balan Ştefan, Ivanov Igor (1966) – Din istoria mecanicii, Bucureşti.
2. Barnea M., Papadopol C. (1975) – Poluarea şi protecţia mediului, Edit. Şt şi Enciclopedică, Bucureşti.
3. Bleahu M. (1992) – Conferinţa secolului – Rio 1992, Buletinul Guvernului României, Departamentul Informaţiilor, nr.
13/14.
4. Botnariuc N., Vădineanu V. (1982) – Ecologie, Edit. Did. şi Ped. Bucureşti.
5. Bălăuţă Lidia (1976) – Combaterea şi prevenirea fenomenelor de poluare în diverse regiuni ale ţării. Bul. Soc. St.
Geogr. Seria nouă – vol IV.
6. Biehier Gh. (1970) – Breviarul statistic al judeşului Vrancea, Focşani.
7. Bold I. (1976) – Organizarea teritoriului – factor generator al valorificării raţionale a resurselor şi dezvoltarii
echilibrate a mediului. Bul. Soc. Şt. Geogr. Seria nouă, vol IV Bucureşti.
8. Borş P. (1884) – Regimul apelor, Edit. Şt. Teh. ,Bucureşti.
9. Borţhă I. şi colaboratori – Sistem de irigaţie prin picurare în plantaţia de măr de la ferma Sârca, jud. Iaşi. Cercet.
agron. în Moldova Nr. 4 Iaşi.
10. Botzan M. (1984) – Apele în viaţa poporului român, Edit .CERES, Bucureşti.
11. Botzan M. (1989) – Începuturile hidrotehnicii pe teritoriul României, Edit. Tehnică Bucureşti.
12. Brown R. şi colab. (1992,1994,1995,1996,1998) – Problemele globale ale omenirii, Edit. Th. Bucureşti.
13. Prezoiaru Ioan şi Munteanu N.S. (1972) - Judeţul Galaţi , pe scara timpului. Editată de C.J. Galaţi .
14. Bulandra Gh. şi colab. (1992) – Reziduri menajere, stradale şi industriale. Edit. Teh. Bucureşti.
485
15. Bucur Daniel (1998) – Măsuri agrotehnice pentru reducerea eroziunii solului pe terenurile în pantă irigate în
depresiunea Jijia- Bahlui. Rez teză doc. Univ. Tehnică “Ghe. Asachi ”Iaşi.
16. Carp Ana (1999) – Contribuţii la studiul gospodaririi apelor în irigarea culturilor de câmp în baza relaţiilor sol, apă,
plantă, climă, perioadă de vegetaţie, Rez. teza de doctorat, Univ The. “Ghe. Asachi” Iaşi.
17. Chera Nicolae (1980) – Contribuţii la perfecţionarea tehnicii irigaţiei prin scurgerea la suprafaţă. Rez. teza de doctorat
Inst. Politehnic Iaşi.
18. Chiorescu Ilie (1989) – Contribuţii la proteţia biologică a solului împotriva eroziunii pe pajiştile din zona Jijiei de Sus,
Rez. teza de doctorat, Inst. Politehnic Iaşi.
19. Chitoiu D.S. (1930) – Dezvoltarea ştiinţei agricole in Romania, Bucureşti.
20. Constantinescu A.P. (1934 - 1946) – Enciclopedia invenţiilor tehnice, vol. I-III Bucureşti.
21. Constantinescu N.N. (1976) – Economia protecţiei mediului natural. Editura Pol. Bucureşti.
22. Constantinescu. St. Geogr. Seria nouă ,vol IV, Bucureşti.
23. Constantinescu P. (1980) – Alimentările cu apă din Romania. Editura Tehnică Bucureşti.
24. Cotrău M., Popa T., Stan T. (1992) Toxicologie, Edit. Did. şi Ped. Bucureşti.
25. Coman I. (1988) – Zooigiena şi protecţia mediului inconjurător, Edit.Instit. Agronomic “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.
26. Coman I. şi colab. (1997) – Decontaminarea ,vol.I, Edit. Satyra Iaşi.
27. Corfus Ilie (1969) – Agricultura Ţării Romaneşti în prima jumătate a sec. XIX , Edit. Tehnică , Bucureşti.
28. Cucu V. (1973) – Mediul înconjurător – temă geografică fundamentală, Terra nr 4 Bucureşti.
29. Cuşa E. (1997) – Contribuţii la dezvoltarea monitoringului calitătii apelor, Univ. Bucureşti, Rez. tez. doc.
30. Davidescu G., Gheorghiu E.(1976) – Cazuri şi modificări actuale ale mediului înconjurător datorate unor cauze
climatice, Bul. Soc. St. Geogr. Seria nouă ,vol IV Bucureşti.
31. Davidescu Velicica şi colab. (1992) – Poluarea mediului. Surse-Combatere, Editura. I.A.N.B. Bucureşti.
32. Deica P. (1976) – Industrializarea, urbanizarea şi calitatea mediului înconjurător, Bul. Soc Acatrinei Gh. (1994) –
Poluarea şi protecţia mediului ambiant, Centrul de Multiplicare, Univ.”Al. I. Cuza” Iaşi.
33. Decum M. (1984) – Evacuarea, prelucrarea şi valorificarea dejecţiilor din fermele zootehnice, Edit. Ceres, Bucureşti.
34. Diaconu Ion (1969) – Ţinutul Vrancei, Edit. pt. Literatură, Bucureşti.
35. Dinculescu Constantin şi colab. (1981) – Istoria energeticii şi electrotehnicii în România, Vol. II Bucureşti.
36. Dorst J. (1970) – Înainte ca natura să moară, Edit. Şt. Teh. Bucureşti.
37. Dumitrescu Elena (1975) – Mediul ambiant al oraşelor româneşti, Terra, nr.2. Bucureşti. .
38. Faasen R. (1995) – Water Pollution Control. Vol.5, nr. 2.
39. Fătu At. (1873) – Despre încercările făcute pentru dezvoltarea ştiinţelor naturale în România. Bucureşti.
40. Frimescu M., Şerban R., Ogneasn T. şi Dumitrescu C. (1994) – Mediul înconjurător, vol. V. nr.3. Edit. Ceres.
41. Furon R. (1967) – Problema apei în lume. Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
42. Ghibănescu Gh. (1931-1933) – Documente privitoare la alimentarea oraşului Iaşi cu apă. Iaşi.
43. Ghiorghiu C.D. (1904) – Ape minerale, locuri istorice, mănăstiri, staţiuni balneare şi climaterice din jud. Neamţ. Tip,
P. Neamţ.
44. Giurescu C.C. (1973) – Contribuţii la istoria ştiinţei şi tehnicii româneşti în sec. Al XV-lea – începutul sec. Al XIX-lea.
Edit Şt. Bucureşti.
45. Ghibănescu Gh. (1926) – Vaslui. Studii şi documente, Iaşi.
46. Giurgea Emil (1970) – Plaiuri vrâncene. Casa Creaţiei Populare , jud. Vrancea.
47. Slăvan V. (1976) – Consideraţii asupra rolului activităţii antropice în dinamica mediului înconjurător. Bul. Soc. Şt.
Geogr. Seria nouă, vol.IV. Bucureşti.
48. Grumăzescu Cornelia (1975) – Studiul integrat al terenurilor în scopul organizării teritoriului. Stud. şi cercet. de geogr.
tom. XXII Bucureşti.
49. Grigovic Gr. (1933) – Bacăul din trecut şi de azi, Tipografia mun. Bacău.
50. Hodociu M. (1857) – Iaşi – planul drumului apelor, Iaşi.
51. Hommaire de Hell E.D. (1882) – Navigaţiunea râurilor în România şi proiectul prinţului Gh. Bibescu, Bucureşti.
52. Ianovici V. (1975) – Conservarea mediului înconjurător în România. Măsuri pentru preîntâmpinarea şi combaterea
poluării acestuia, Rev. Terra Nr. 2 Bucureşti.
53. Ionescu Alex. şi colab. (1981) – Protecţia mediului înconjurător şi educaţia ecologică, Edit. Ceres. Bucureşti.
54. Ionescu Alex. şi colab. (1990) – Ecologia şi protecţia mediului, Combinatul Poligrafic Bucureşti.
55. Kaszani Z. (1966) – Creşterea peştilor în iazuri şi heleştee, Ed. Ceres Bucureşti.
56. Lupu Alex. şi colab. (1972) – Bacău – Ed. Academică RSR. Bucureşti.
57. Mihăileanu C., Herescu I.V., Costeanu P. (1981) – Din istoria industriei româneşti. Energetica Bucureşti.
58. Mironescu Gh. – O nouă orientare spre exploatarea orizonturilor acvifere de mare adâncime din sudul Podişului
Moldovei, Sesiunea 20 ani ISPIE Bucureşti.
59. Neaitu T. (1996) – Ecologie, eroziune şi agrotehnică antierozională, Edit. Ceres Bucureşti.
60. Negulescu M. (1960) – Captatrea apelor subterane, Ed. Teh. .Bucureşti.
61. Negulescu M. (1980) – Epurarea apelor uzate orăşeneşti, Edit. Tehn. Bucureşti.
62. Negulescu M. (1985) – Municipal Wastewater Treatement, Ed. Elsevier Orlando.
63. Negulescu M. şi colab. (1995) – Protecţia mediului încomjurător, Ed. Tehn. Bucureşti.
64. Neguţ Silviu (1978) – Un singur pământ, Edit. Albatros Bucureşti.
65. Neguen T.D. (1972) – Contribuţie la studiul tehnicii irigaţiei prin aspersiune cu unele indicaţii pt. terenurile în pantă,
Iaşi Edit. Polit.
66. Niculescu M. (1965) – Contribuţii la cunoaşterea apelor de adâncime din ţinutul cuprins între Siret şi Prut, Rev. Hidrol
– Gospodărirea apelor şi Meteorologie. Vol X/2 Bucureşti.
67. Oancea D.I. (1973) – Gruparea urbană Galaţi – Brăila . Studiu de geogr. regională. Ed. Acad. R.S.R. Bucureşti.
486
68. Olteanu Şt. Serban C. (1969) – Meşteşugurile în Ţara Românească şi Moldova în evul mediu, Edit. Şt. Bucureşti.
69. Pacu Moise N. (1891) – Cartea judeţului Covurlui, Bucureşti.
70. Popescu P., Ch.H., Neagu D. (1973) – Studii hidrogeologice pentru alimentarea cu apă a mun. Suceava. I.S.P.I.F.
Bucureşti.
71. Popp N., Iosep I., Pauliseu D. (1973) – Judeţul Suceava, Ed. Academică Bucureşti.
72. Paşcu Mircea R. (1983) – Apele subterane din România, Ed. Ceres Bucureşti.
73. Peiu Nicolae, Dionisie Simonescu (1995) – Lungul drum al apei pentru Iaşi, Ed. Gama Iaşi.
74. Pişotă I., Moisiu C. (1965) – Resursele de apă pe glob, Bul. Soc. şt. geogr. vol IV, Bucureşti.
75. Prepeliţă D., Blidaru T.V., Burlacu D. (25.26 febr. 1998) – Dispecerizarea în sistem computerizat a utilizării pt.
amenajările de irigaţii a resurselor de apă a râului Prut, aval de acumularea Stânca – Costeşti, a III-a Conf. Intern.
ştiinţifico – practică, Apele Moldovei, Chişinău.
76. Prodea V. (1991) – Apa sursă inepuizabilă, Ed. Acad. R.S.R. Bucureşti.
77. Pumnea C. şi colab. (1994) – Protecţia mediului ambiant, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A. Bucureşti.
78. Racoviţă O. (1967) – Monografia hidrologică a bazinului hidrografic al râului Siret, Studii de hidrol. Vol. XX
Bucureşti.
79. Radian S.P. (1906) – Din trecutul şi prezentul agriculturii române, Bucureşti.
80. Radu C. (1906) – Bacăul 1850 – 1900, Tip. Bacău.
81. Rădulescu Al. N. (1937) – Vrancea – geografia fizică şi umană, Bucureşti.
82. Roşu Al., Irina Ungureanu (1977) – Geografia mediului înconjurător, Ed. Poligr. Crişana Oradea.
83. Roşu Al. (1975) –Metodologia cercetării geografice a mediului înconjurător, Terra Nr. 2 Bucureşti.
84. Sandu I., Băcăoanu V., Ungureanu Al. (1972) – Jud. Iaşi, Ed. Academică R.S.R. Bucureşti.
85. Staica C., Dragomir I., Brudiu M. (1974) – Trei decenii de mari realizări. Documentar – Jud. Galaţi, Edit. C.J. Galaţi.
86. Stănescu M. (1973) – Protecţia mediului înconjurător – obiectiv al educaţiei, Terra Nr. 3 Bucureşti.
87. Stănescu M. (1975) – Mediul înconjurător – obiect de educaţiei, Terra Nr. 2 Bucureşti.
88. Teuşdea V. (1998) – Protecţia mediului, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”Bucureşti.
89. Ştefan M., Nicolau I. (1981) – Scurtă istorie a evoluţiei ştiinţifice şi tehnice româneşti, Edit Şt. Teh. Bucureşti.
90. Trofin P. (1985) – Alimentarea cu apă a oraşelor, Ed. Ceres Bucureşti.
91. Trufaş V., Pătroescu N., Visan Gh. (1976) – Influenţe antropice asupra conţinutului de oxigen dizolvat în apa râurilor,
Bul. Soc. şt. geogr. Seria nouă, vol.IV, Bucureşti.
92. Tatos I., Irănescu I (1941) – Industria morăritului în România, Bucureşti.
93. Ujvari. I. (1975) – Geografia resurselor de apă ale României, Terra Nr.2 Bucureşti.
94. Ungureanu Al. (1974) – Geografie economică pe ramuri, Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi. (curs xerografiat).
95. Ungureanu Irina (1980) – Analiza mediului, Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi.
96. Varduca A. (1991) – Sistemul de monitoring integrat al mediului din România, Rev. Mediul înconjurător, vol.II nr. 3-4.
97. Varduca A. (1997) – Hidrochimie şi poluarea chimică a apelor, Edit. H.G.A. Bucureşti.
98. Văideanu A. (1990-1992) – Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, Bucureşti.
99. Velcea I. – Elemente noi în peisajul agrar al R.S. R. , Terra , Nr. 2, Bucureşti.
117. Zamfir Gh. (1975) –Poluarea mediului ambiant, Ed. Junimea, Iaşi.
100. Arhivele statului, filialele judeţelor: Bacău, Botoşani, Galaţi, Iaşi, Neamţ, Suceva, Vaslui, Vrancea (fondurile
prefecturilor judeţene şi primăriilor).
101. Arhivele Agenţiilor de Protecţia Mediului de la nivelul judeţelor: Bacău, Botoşani, Galaţi, Iaşi, Neamţ, Suceva, Vaslui,
Vrancea
102. Arhivele Regiilor de alimentare cu apă şi canalizare din municipiile: Bacău, Botoşani, Galaţi, Iaşi, Neamţ, Suceva,
Vaslui, Focşani
103. ***Monografia jud. Bacău, Edit. Sport Turism Bucureşti, 1980
104. ***Monografia jud. Botoşani, Edit. Sport Turism Bucureşti, 1980
105. ***Monografia jud.Galaţi, Edit. Sport Turism Bucureşti, 1980
106. ***Monografia jud. Iaşi, Edit. Sport Turism Bucureşti, 1980
107. ***Monografia jud. Neamţ, Edit. Sport Turism Bucureşti, 1981
108. ***Monografia jud. Suceava, Edit. Sport Turism Bucureşti, 1980
109. ***Monografia jud. Vaslui, Edit. Sport Turism Bucureşti, 1981
110. ***Monografia jud. Vrancea, Edit. Sport Turism Bucureşti, 1980
487

Vieru Paul - Calitatea Apelor În Municipiile Resedinta de Judet Ale Moldovei. Problematica Apei Potabile

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vieru Paul - Calitatea Apelor În Municipiile Resedinta de Judet Ale Moldovei. Problematica Apei Potabile

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

Facultatea de Geografie şi Geologie

Conducător ştiinţific: Doctorand:

CAP. 1. Istoricul cercetărilor 20

CAP. 2. Apele de suprafaţă şi subterane din spaţiul hidrografic Siret-Prut 63

CAP.3. Urbanizarea: nivelul urbanismului şi gospodăririi apelor

CAP.4. Calitatea apelor potabile din municipiile reşedinţă de judeţ

CAP.5. Forme de poluare, poluanţi şi efecte complexe

CAP.6. Protecţia şi combaterea poluării/degradării apelor 446

1.1. Istoricul cercetărilor asupra cadrului natural al Moldovei

1.1.5. Vegetaţia şi fauna

1.2. Istoricul cercetărilor cu privire la evoluţia condiţiilor social - economice de pe

1.3. Istoricul cercetărilor asupra utilizării apelor din Moldova

Apele de suprafaţă şi subterane din spaţiul hidrografic Siret - Prut

2.1. Caracterizarea hidrologică şi hidrogeologică generală

Râul Secţiunea Qmed. lunar

Sintetizat, media anuală a scurgerii de suprafaţă în cadrul spaţiului hidrografic Siret-

m3/s (3314 mil.m3/an) la confluenţa cu Dunărea.

2.2. Relaţii interactive între apele de suprafaţă şi subterane şi elementele naturale şi

dealurile din nord şi nord-vest Tmed= 2 - 60C Precipitaţii = 700-800 l/ m

climat de câmpie (în S) Tmed= 10 - 110C Precipitaţii = 400-550 l/ m

2.2.4. Solul şi sistemele naturale vii

2.2.5. Populaţia, habitatul şi activităţile umane

2.2.5.1. Apartenenţa administrativ - teritorială a spaţiului hidrografic Siret-Prut

2.2.5.3. Principalele activităţi economice

zone urbane şi industriale teren arabi

Fig. 2.1. ( sursa: I.N.H.G.A)

- Zone urbane şi industriale 8, 17 %

Separat, pe suprafaţa principalelor bazine hidrografice ale spaţiului hidrografic Siret-

2.2.5.5. Consumul şi alimentarea cu apă a folosinţelor

2.3. Calitatea apelor din spaţiul hidrografic Siret - Prut

2.3.1. Categorii de calitate ale apelor de suprafaţă

2.3.2. Surse de poluare

2.3.3. Calitatea apelor de suprafaţă

Tabel 2.15 Calitatea globală a lacurilor în bazinul hidrografic Siret – Prut

Rogojeşti Siret 48.4 Complexă M-E O

Bucecea Siret 24.5 Complexă M-E O

Călimăneşti Siret 44.3 energie electrica E-H O

Dragomirna Dragomirna 17.0 Alimentări cu apă M-E M

Izvorul Muntelui Bistriţa 1230.0 Complexă M M

Bâtca Doamnei Bistriţa 10.0 energie electrica E O

Poiana Uzului Uz 90.0 alimentări cu apă E-H M

Tungujei Sacovăţ 25.0 Complexă H M

Căzăneşti Stavnic (Durduc) 20.6 Complexă H O

Soleşti Vasluieţ 47.0 Complexă H O

Râpa Albastra Simila 25.8 Complexă H UO

Jirlau Valea Boului 5.6 Piscicultură H M

Amara Buzoel 3.6 Pscicultură H M

Balta Alba Boldul 5.1 Terapeutică - -

Siriu Buzău 158.0 Complexă E O

Cândeşti Buzău 4.4 Complexă E-H M

Lala Lala 0.039 - UO UO

Stânca Costeşti Prut 1400.0 Complexă H O

Cal Alb Başeu 11.9 Complexă H E

Mileanca Podriga 9.5 Complexă H E

Cătămărăşti Sitna 14.0 piscicultură piscicolă H M

Dracşani Sitna 9.5 Complexă H E

Galbeni Siret 71,0 Complexă H H

Negreni Başeu 19,8 Complexă E E

Pârcovaci Bahlui 5,5 alimentări cu apă E-H O

Tansa Bahlui 33,0 Complexă H E

Halceni Miletin 49,5 alimentări cu apă H E

Negreni Başeu 19,8 Complexă E E

Pârcovaci Bahlui 5,5 alimentari cu apă E-H O