Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere

Departamentul: Studii culturale-Etnologie, Anul II

Student: Sava Mihaela-Roxana

Imaginea evreului în operele lui Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, membru fondator al

Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România,
personalitate marcantă a țării noastre de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

Dacă cercetăm luările de cuvânt din Parlamentul României, dramaturgia și poezia lui
Vasile Alecsandri, vom constata că străinul sau străinii ocupă un loc secundar, dar ei sunt
prezenți în operele sale.

La luările de cuvânt din Parlamentul României, cum ar fi cea din 10 octombrie 1879,
ținută în fața Senatului cu ocazia revizuirii articolului 7 din Constituția României, Vasile
Alecsandri se manifestă cu un virulent antisemit:

„Poporul român, blând, generos, ospitalier, inteligent, iubitor de progres, apt a se

asimila cu națiile cele mai civilizate, tolerant în materie de religie este amenințat de evrei.
Aceștia sunt adepții celui mai orb fanatism religios, cei mai exclusiviști din toți locuitorii
pământului, cei mai neasimilabili cu celelalte popoare ale lumii. Puterea lor e nemăsurată,
căci se reazemă și se întemeiează pe două alte puteri: francmasoneria religioasă și aurul”.1

Este interesant că în spațiul românesc locuitorii făceau diverse confuzii între jidovi
(evreii legendari) și jidani (evreii reali). Prezența evreilor pe pământul nostru, precum și
puterea lor extraordinară determinată de gigantismul lor a generat o mulțime de expresii și
zicale românești de genul „de când cu jidovii”, „muncă jidovească”, „ce jidov de român”.2

Personajele imaginate de Vasile Alecsandri , Moise, Șleim și Safăr sunt evrei

antipatici și imorali, având o înfățișare ridicolă și vorbind o limbă stricată. Este cunoscut
faptul că marele nostru poet Mihai Eminescu l-a criticat ulterior pe Vasile Alecsandri pentru
abuzul de jargon româno-idiș, din piesele sale.
Se poate constata că în toate țările unde evreii s-au stabilit după alungarea lor din

1
Alecsandri, Vasile, „Discurs ținut la ședința Senatului din 10 octombrie 1879, cu ocasiunea revisuirei art. 7 al
Constituției”, Editura Socec, 1879, pg. 4-5
2
Ciaușanu, Gheorghe , „Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și noi”, Editura
Socec, București, 1914, pg. 46

1
Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere
Departamentul: Studii culturale-Etnologie, Anul II
Student: Sava Mihaela-Roxana

Ierusalim (70 după Hristos), aceștia au cunoscut manifestările antisemitismului religios,

economic, politic sau rasial. Rădăcinile antisemitismului se găsesc în deicid, hagiocid,
iconocid, infanticidul ritual și xenocidul ritual.

În „Iașii în 1844”, Alecsandri scrie cu o bolnăvicioasă voluptate de „mizeria care

domnea într-o crâșmă scârnavă cu rachiu stricat, un locaș mârșav, ce-ți insuflă dezgust și în
care un jidov stremturos speculează patimile răle” iar în piesa „Lipitorile satului” , autorul
caută să ne prezinte imaginea evreului stereotip, cu toate viciile lui, inclusiv acela de otrăvitor
al țăranului prin băutură.

Dacă antisemitismul religios a fost „obiectul” bisericii catolice și a celei ortodoxe,

antisemitismul economic, politic și rasial a fost terenul de manifestare al oamenilor politici și
al unei părți a intelectualității românești.

După cum si Alecsandri suprinde în opera sa, spiritul întreprinzător și

managementul perfect al afacerilor le-a adus evreilor pe lângă bani și multă antipatie. Fiind
inteligenți și buni afaceriști, calculați și care nu riscau orbește, evreii au stârnit antipatie în
rândul țăranilor și muncitorilor care identificau munca cu efortul fizic.

În spațiul românesc, cel demonizat până la exacerbare nu a fost evreul cămătător, ci

evreul cârciumar. Dacă banul era considerat ochiul dracului, rachiul era considerat sângele
lui.

În societatea românească, o prejudecată prezentă contra comerciantului era că

această ocupație „era considerată o hoție.”3 În condițiile dezvoltării capitalismului și ale
apariției unei clase puternice de negustori români, s-a cerut mărirea impozitelor pentru
comercianții evrei și boicotarea magazinelor evreiești. Mai târziu, un slogan al legionarilor
era „Nici un ac de la jidani” și se referea la antipatia pentru evrei, dusă la extrem.

Într-o snoavă populară preluată de Vasile Alecsandri pe la jumătatea secolului al XIX-

lea, un surugiu vrea să-și bată joc de evreul pe care-l transportă.

Înfricoșându-l în ideea că vin tâlharii, căruțașul îi cere lui Leiba să se ascundă „în
fundul căruței, sub o cergă, ca și cum ar fi un morman de stecle stricate”. Prefăcându-se că

3
Schwarzfeld, Moses, „Excursiuni critice asupra istoriei evreilor în România”, în Analele Societăţii istorice „Iuliu
Barasch”, an II, Bucureşti, 1888, pg. 122-172

2
Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere
Departamentul: Studii culturale-Etnologie, Anul II
Student: Sava Mihaela-Roxana

este tâlharul însuși, surugiul lovește în cergă cu o prăjină, bătându-l pe evreu. Jidanul face
„zinichi, zinichi adică sună a steclă ca să înșele tâlharii”. 4

Țăranul român a fost primul care a devenit antisemit și îl privea cu reticență pe evreu
pentru că nu era creștin. A ucide sau a bate un evreu, adică un păgân, nu era o crimă ci o
faptă creştinească, evreii fiind obiectul răzbunării creștinilor întrucât erau considerați ca fiind
„ucigașii lui Hristos”.

„Surugiul”, această operă a lui Vasile Alecsandri, ne poate duce cu gândul la o zicală
românească: „Evreu prost nu se poate”, care are și un revers uzual: „Evrei cinstiți n-am
văzut”. Evreul din fire e speculant, după cum constata și scriitorul român Costache Negruzzi
în jumătatea secolului al XIX-lea.

Un exemplu elocvent de cărturar și om politic care a preluat astfel de stereotipe

simpliste de genul „evreii sunt inteligenți dar vicleni” este istoricul Nicolae Iorga. În ziarul
său „Neamul românesc”, scria că „ Evreii din România, mai ales cei din Moldova, trăiesc din
comerţ, din schimb, din înşelăciune în paguba altora şi se feresc de orice muncă grea. Ei sunt
inteligenţi, dar vicleni şi, urmărindu-şi numai interesele, caută să corupă moravurile. Sunt
răzbunători şi cruzi, câtă vreme nu simt un pumn viguros apăsându-le pe ceafă”.

În poezia „Răpirea Bucovinei”, scrisă în aprilie 1875, poetul Vasile Alecsandri

acuză neagra evreime, alături de nemți, leși, rusnaci și unguri că a întâmpinat armata
habsurgică ce a anexat Bucovina:

Nemți, leși, rusnaci și unguri, babelică mulțime

Pătată, nădușită de neagra evreime.

Toți pleacă a lor frunte pe când în catedrală

Se-nalță Te-Deumul răpirii Bucovinei.

Putem observa în nenumărate fragmente cum principalii acuzați de răpirea Bucovinei

de către austrieci sunt evreii:

Huleasca evreimea fanatica, dusmana,

4
Alecsandri, Vasile, „Opere” , Editura Minerva, volumul V, 1977, volumul VI, 1979

3
Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere
Departamentul: Studii culturale-Etnologie, Anul II
Student: Sava Mihaela-Roxana

Uitând Ierusalimul; uitând spada romană!

Și marele imperiu aclame cu trufie

Un act care atristă pe-ntreaga Românie!

Ordone umilirea simțirei creștinești

Ca să complacă urei și turbei evreești

În poezia lui Vasile Alecsandri, străinul în general nu este văzut ca un factor de

progres, ci unul care prin diferite mijloace încearcă să jefuiască țara. Ura se îndreaptă
îndeosebi către evrei, care au acaparat comerțul țării și care se amestecă brutal în viața
politică așa cum a fost în cazul Basarabiei și Bucovinei.

Trebuie să subliniem că evreii stabiliți în România au avut ostași care au participat la

Războiul de Independeță (1877-1878), Al Doilea Război Balcanic (1913) și la Primul Război
Mondial (1916-1918). Ca drept răsplată pentru sacrificiul celor peste 24.000 de evrei care au
luptat pentru înfăptuirea marilor idealuri ale neamului nostru, conducătorii Ligii Apărării
Național-Creștine, condusă de Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Paulescu și Corneliu Zelea
Codreanu, cereau în 1923 excluderea jidanilor din armata română.

Nicolae Paulescu, fiind mai tranșant conchidea: „Scopul nostru este izgonirea
jidanilor. Deparazitarea nu s-ar putea face pe spinarea vecinilor, care, fiind și ei plini până
peste cap de păduchi, ar refuza morțiș să mai primească și pe ai noștri. Ar trebui deci ca toate
țările infectate de jidani să stabilească de comun acord o clacă, în Palestina, în Africa sau în
America, unde să-și poată fiecare arunca lăturile.”5

Anii celui de-Al Doilea Război Mondial au fost pentru evreii Europei, cei mai
cumpliți. Au fost exterminați în lagărele naziste peste șase milioane de evrei, dintre care
aproximativ un milion și jumătate erau copii.

Cu toate că în anumite perioade evreii au avut de suferit în România, acest neam ne-a
iubit și a suferit alături de noi , nu întâmplător fiind faptul că imnul mișcării sioniste,

5
Apărarea Națională – 1 februarie 1925

4
Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere
Departamentul: Studii culturale-Etnologie, Anul II
Student: Sava Mihaela-Roxana

„Hatikvah” (Speranța), devenit din 1948 imnul național al statului Israel, are influențe din
folclorul muzical moldovenesc – piesa „Cucuruz cu fruntea sus”.

În încheiere, constat că poetul Vasile Alecsandri căuta să introducă prin operele sale
dragostea față de țară, respectul față de trecutul glorios în speranța că statul român se va putea
afirma după marile acte politice din epoca modernă.

Dicționar:

1. deicid - poporul evreu a fost considerat de biserică popor deicid, popor care l-a ucis
pe Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu cel Atotputernic;
2. hagiocid – evreii sunt acuzați în spațiul românesc că l-au ucis pe Sfântul Ioan cel Nou
de la Suceava și că au încercat să ucidă pe unii din apostoli și sfinți precum Petru,
Iacob, Filip, Sfântul Gheorghe, Sfânta Vineri;
3. iconocid – evreii au fost acuzați de înjunghierea icoanei Maicii Domnului, făcătoare
de minuni, adusă în 1515 de Neagoe Basarab „den Tarigrad” la biserica Mănăstirii
Argeș;
4. infanticidul ritual – legenda infanticidului ritual practicat de evrei ar fi constat în
uciderea unui băiat creștin în Vinerea Mare iar sângele lui ar fi fost folosit la
prepararea azimei pascale;
5. xenocidul ritual – evreii au fost acuzați de omorurile rituale, având nevoie de sângele
unui creștin pentru a-l pune la temelia unei noi sinagogi.

Bibliografie

1. Alecsandri, Vasile, „Discurs ținut la ședința Senatului din 10 octombrie 1879, cu

ocasiunea revisuirei art. 7 al Constituției”, Editura Socec, 1879, pg. 4-5;
2. Ciaușanu, Gheorghe , „Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor
popoare vechi și noi”, Editura Socec, București, 1914, pg. 46;
3. Schwarzfeld, Moses, „Excursiuni critice asupra istoriei evreilor în România”, în
Analele Societăţii istorice „Iuliu Barasch”, an II, Bucureşti, 1888, pg. 122-172;
4. Alecsandri, Vasile, „Opere” , Editura Minerva, volumul V, 1977, volumul VI,
1979;
5. Apărarea Națională – 1 februarie 1925.