MINORITĂȚILE NAȚIONALE DIN ROMÂNIA SUB REGIMUL COMUNIST

În funcție de atitudinea regimului în problema națională, perioada comunistă din

România poate fi divizată în două faze:
- anti-națională, de obediență maximă față de U.R.S.S. – la începuturile sale;
- naţională – de afirmare a specificului românesc – de la finele perioadei Dej şi în
anii Ceauşescu.
Etapa 1948-1965
Conform recensămintelor din 25 ianuarie 1948, 21 februarie 1956 şi 15 martie 1966,
ponderea minorităţilor naţionale în cadrul populaţiei totale a României a rămas constantă la
14,3%, între 1948 şi 1956, pentru a scădea la 12,3% în următorul deceniu.

Minoritatea maghiară
Numărul de etnici maghiari din România (inclusiv secui) a crescut de la 1,5 milioane
în 1948, la 1.587.000 în 1956, respectiv 1.619.000 în 1966, însă ponderea în ansablul
populaţiei ţării a scăzut, de la 9,4% la 9,1%, apoi la 8,5%, ceea ce arată că sporul natural în
cadrul minorităţii maghiare, dar pozitiv, era mai mic decât sporul natural la nivelul întregii
ţări.
Încă de la 6 octombrie 1944, Uniunea Populară Maghiară îşi exprimase adeziunea faţă
de programul Frontului Nţional Democrat, coaliţie de stânga dirijată de comunişti, apoi
sprijinise guvernul Petru Groza, pentru ca, la alegerile din 19 noiembrie 1946, să obţină 29 de
mandate în Adunarea Deputaţilor, datorită voturilor etnicilor maghiari, dar şi a atitudinii
autorităţilor, care nu au dezavantajat Uniunea la numărarea sufragiilor.
Condusă iniţial de Kós Károly, până în 1948, apoi de Cziko Laurenţiu (a cărui soră,
Martha, era căsătorită cu Alexandru Drăghhici, unul dintre artizanii represiunii din
„obsedantul deceniu”), Uniunea Populară Maghiară a fost autodizolvată în anul 1953, ca şi
Frontul Plugarilor, întrucât Partidul Muncitoresc Român (P.R.M.) era considerat unir
reprezentant al „amselor populare” (formulă pleonastică) din ţară.
Între timp, în anul 1952, fusese adoptată o nouă Constituţie, după modelul celei
staliniste adoptate în U.R.S.S. la 5 decembrie 1936, care, la articolul 19 prevedea înfiinţarea
unei Regiuni Autonome Maghiare în zonele din centrul ţării (SE Transilvaniei), locuite de
către „un grup maghiar compact”. Suprafaţa acestei entităţi teritorial-administrative era de
13.550 km2 (judeţul Argeş ale 6.801 km2), iar populaţia, de 730.000 de locuitori, în amre
majoritate etnici maghiari, reşedinţa era la Târgu Mureş.
De altfel, în restul Transilvaniei, chiar al României, etnicii maghiari erau bine
reprezentaţi politic, putându-se vorbi chiar de o supra-reprezentare. Astfel, oraşul Curtea de
Argeş a avut în anii `50 un pimar maghiar, Demengi Ioszef.
La finele anului 1960, granițele Regiunii Autonome Magiare au fost modificate, prin
alipirea unor raioane majoritar românești și dezlipirea altor raioane, majoritar maghiare, ceea
ce a făcut ca ponderea etnicilor maghiari în cadrul Regiunii să scadă de la 77,3% la 62%.
Sintagma „grup maghiar compact” a dispărut din Constituţie, iar Regiunea a primir numele de
„Mureş”, sintagma „autonomă-maghiară” căzând pe planul secund.
Tot la începutul anilor `60 se punea problema îmbunătățirii componenței etnice a
organizațiilor de partid din Transilvania, unde maghiarii continuau să fie supra-reprezentați.
În 1959, Universităţile română şimaghiară de la Cluj, „Victor Babeş”, respectiv
„Bolyai” au fost unificate, devenind „Babeş – Bolyai”.

1
 Minoritatea germană

- a fost ţinta unor măsuri punitive, incluzând deportări în U.R.S.S. şi exproprieri,

înainte de instaurarea guvernului Petru Groza. Conducătorii interbelici ai germanilor din
România, Rudolf Brandsch şi Hans Otto Roth, deşi se opuseseră liniei pro-naziste a lui Frizt-
Fabricius, şi-au sfârşit zilele în anul 1953, în temniţele de la Doftana, respectiv Gencea, ca şi
politicienii burghezi români (Dinu Brătianu, Gh. Brătianu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache,
Constantin Argetoianu etc.), dar spre deosebire de Kós Károly (1883-1977). Numărul de
etnici germani din România, conform recensămintelor oficiale a evoluat astfel:
- 1948 – 343.913 – 2,2%
- 1956 – 384.708 – 2,2%
- 1966 – 382.595 – 2,0%.

Minoritatea sârbă
Conform recensământului din 1948, în România trăiau 45.447 de sârbi, croaţi şi
sloveni.
După ruptura Tito – Stalin din 1948-1949, în anul 1950, circa 45.000 de bănăţeni,
români, sârbi şi germani (şvabi) au fost deportaţi în Bărăgan, de unde li s-a permis să revină la
casele lor în anul 1956.

Ţiganii
Numărul ţiganilor din România prezintă o evoluţie neverosimilă în recensănmintele
româneşti din 1948, 1956 şi 1966, anume de la 53.425 la 104.216 (o dublare în opt ani),
urmată de o scădere vertiginoasă la 64.197, în 10 ani. Foarte probabil, numărul lor era mai
mare decât cel desemnat de recensăminte, întrucât nu toţi îşi recunoşteau identitatea etnică. În
pofida unor eforturi integratoare din partea regimului, ei au rămas, în mare parte, o etnice
problemă.
În noiembrie 1963, în cadrul convorbirilor cu I.B. Tito, desfăşurate la Belgrad, a fost
abordată, tangenţial, această problemă, conducătorul iugoslav arătând că în statul său a fost
creat un district autonom, ţigănesc în cadrul provinciei autonome Vojvodina. Acest exemplu i-
a reţinut atenţia lui Dej, care însă nu s-a decis cum să-i adopte la România, până la moartea sa,
survenită la 19 martie 1965.

Evreii
Deşi reprezentau mai puţin de 1% din populaţie, evreii erau foarte bine reprezentaţi în
conducerea de aprtid îndeosebi până la înlăturarea Anei Pauker, în 1952, în învăţământul
superior (mai ales în cel politic) etc.
În 1946, în România trăiau 138.975 de evrei (0,9%), iar în 1956, 146.264 – 0,8%. În
anul 1955, statul comunist român a permis emigrarea evreilor în statul Israel, urmare a
presiunilor exercitate de către cercurile evreieşti internaţionale în contextul admiterii
Republicii Populare Române în Organizaţia Naţiunilor Unite. Ca urmare a acestui fapt, între
1956 şi 1966, numărul evreilor a scăzut la 42.888 sau 0,2% din populaţia ţării.

PERIOADA CEAUŞESCU

Sub conducerea lui Nicoale Ceauşescu s-a accentuat orientarea naţ/ională a regimului,
ajungându-se la o veritabilă derivă naţionalistă. Oficial, propaganda nu pierdea niciun prilej
de a înfiera naţionalismul, şovinismul, rasismul şi antiesemitismul, însă pe alte canale se
transmiteau populaţiei mesaje ruso-fobe, antimaghiare şi, mai rar, antisemite. Stfel, se
recunoştea oficial faptul că în anii `50 fuseseră săvârşite numeroase abuzuri şi nedreptăţi, însă

2
la nivel ne-oficial, vina era aruncată în cvasi-exclusivitate, asupra ocupanţilor sovietici şi a
unor etnici ne-români.
Totuşi, nu s-a ajuns până la contestarea existenţei minorităţilor naţionale, aşa cum a
fost cazul în Albania lui Enver Hoxha (ogea) şi în a doua jumătate a anilor `80 în Bulgaria.
Ponderea nimorităţilor naţionale în ansamblul populaţiei a scăzut de la 12,3% în 1966
la 11,9% în 1977, apoi la 10,5% în ianuarie 1992 (după exodul unor minorităţi, mai ales
germani, din 1980-1981).

1. Maghiarii
Constituţia din 1965 nu mai făcea nicio referire la maghiari şi Regiunea Autonomă
Maghiară ci doar la egalitatea în drepturi a minoritarilor cu majoritarii, şi dreptul de păstrare a
identităţii etnice, lingvistice şi culturale. În februarie 1968, a fost aplicată o nouă organizare
teritorial-administrativă, prin care erau re-instituite judeţele şi desfiinţate regiunile şi
raioanele, de inspiraţie sovietică. În acest fel, dispărea de pe harta României şi Regiunea
Autonomă Magiară al cărei teritoriu era divizat între judeţele Harghita, Covasna şi Mureş
(primele două – net majoritar maghiare, cel de-al treilea, cu populaţie mixtă).
Sub regimul Ceauşescu s-a desfăşurat o amplă campanie de industrializare şi
urbanizare a ţării, care în Transilvania a căpătat unele trăsături specifice. Întrucât românii
transilvăneni fuseseră timp de secole, marginalizaţi în raport cu maghiarii şi germanii, erau
minoritari, în marea majoritate a oraşelor. Întrucât zonele rurale din Transilvania erau mai
româneşti decât cele urbane, iar teritoriul Vechiului Regat era mai românesc decât
Transilvania şi Banatul, din punct de vedere etno-demografic, politica lui Ceauşescu de
industrializare şi de urbanizare a avut ca efect inerent scăderea ponderii maghiarilor şi
germanilor din marile oraşe de dincolo de arcul carpatic. Clujul (din 1976 Cluj Napoca),
Timişoara, Aradul, Oradea, Satu Mare, Braşovul, Sibiul au devenit oraşe majoritar româneşti.
Fenomenul a fost mai puţin vizibil în micile oraşe, ocolite de afluxul demografic din
zonele rurale şi extracarpatice (mai ales din Moldova). Astfel, oraşele Carei (jud. Satu Mare)
şi Salonta (jud. Bihor) au rămas majoritar maghhiare, deşi ponderea etnicilor români a crescut
şi aici.
La nivelul întregii Românii, numărul etnicilor maghiari a crescut de la 1.619.000 în
1966 la 1.713.000 la recensământul din ianuarie 1977, în timp ce ponderea lor în cadrul
populaţiei ţării, a scăzut de la 8,5% la 7,9%. Pentru această perioadă, se continuă tendinţa de
până în 1965, de creştere numerică, dar de scădere a ponderii procentuale. Între 1977 şi 1992
scăderea a fost atât în cifre absolute (de la 1.713.000 la 1.624.000), cât şi în procente (de la
7,9% la 7,1%).
Ponderea politică a minorităţii maghiare în cadrul statului român a scăzut şi ea,
comparativ cu anii 1948-1965, in moment de referinţă în acest sens fiind disidenţa lui Kiralý
Károly (n. 1930), iniţiată în anul 1972. Totuşi, printre colaboratorii lui Nicolae Ceauşescu se
numără şi doi etnici maghiari: Mihai Gere (Gere Mihaly, în maghiară) şi Fazekas Janos. În
condiţiile degradării continue a nivelului de trai al populaţiei, ales după 1982, relaţiile între
etnicii români şi maghiari capată noi valenţe. Astfel, într-o Românie din care se ieşea foarte
greu peste hotare, etnicii maghiari din vestul ţării aveau dreptul, practic, privilegiul, să-şi
viziteze rudele trăitoare de cealaltă parte a graniţei româno-ungare şi să aducă în ţară tot felul
de mărunţişuri, dovezi materiale, palpabile ale unui alt fel de socialism. Reducerea orelor de
program ale singurei televiziuni existente la acea dată în România, două ore, cu un anumit
supliment sâmbăta şi duminica, determină ca tot mai mulţi români din Ardeal să fie interesaţi
de programele televiziunii din Budapesta, mai puţin ideologizate şi mai deconcertante. În mod
involuntar, naţionalistul Ceauşescu îi făcea pe românii din Transilvania şi Banat să deprindă
noţiuni de limbă maghiară (şi sârbă), în timp ce însuşirea limbii române de către populaţia
maghiară din Harghita şi Covasnă nu se desfăşura cu eficienţa scontată.

3
 2. Minoritatea germană
Încă din ultimii ani ai lui Gheorghe Gheorghiu Dej se pusese problema reprezentării
corespunzătoare a germanilor în cadrul structurilor locale, regionale şi naţionale de partid,
după perioada de marginalizare consecutivă actului de la 23 august 1944 şi instaurării
regimului comunist.
În cartea sa „Orizonturi roşii”, Ioan Mihai Pacepa, fost şef al sppionajului comunist
românesc, a fugit în S.U.A. în 1978, atribuie lui Nicolae Ceauşescu următoarea expresie:
„Cele mai bune articole la export: ţiţeiul, evreii, nemţii”. Autentică sau nu, această expresie
acoperă o realitate: în schimbul permisiunii de a părăsi România socialistă, acordate unor
etnici germani şi evrei, regimul de la Bucureşti a pretins Republicii Federale Germania, cu
care a stabilit relaţii dimploatice în 1967 şi statutul Israel (cu care a menţinut relaţii
diplomatice în 1967) şi statului Israel (cu care a menţinut relaţii diplomatice, după 1967) spre
deosebire de celelalte state socialiste est-europene, să achite o sumă considerată „cheltuieli de
şcolarizare a respectivilor candidaţi la emigrare”. O asemenea sumă a plătit însă şi interpreta
Margareta Pâslaru, care a emigrat în S.U.A.
Între 1966 şi 1977, numărul etnicilor germani din România a scăzut cu 23.000 (de la
382.000 la 359.000), pentru a atinge, în ianuarie 1992, 119.000.

3. Evreii
Din cauza emigrării voluntare (şi acceptate controlat de regim), pe de o parte, şi a
îmbătrânirii celor rămaşi în România, pe de altă parte, numărul evreilor din România a scăzut
vertiginos, de la 42.888 în 1966, la 24.667 în 1977, respectiv 8985 în 1992.
Şef-rabin al cultului mozaic din România a fost în întreaga perioadă comunistă, Mozes
Rozen (n. 1912 Moineşti, Bacău – d. 1994 Bucureşti), impus în această funcţie după exilarea
lui Alexandru Şofran. La începutul anilor `80, Mozes Rozen s-a opus publicării integrale a
operei lui Eminescu, invocând carcaterul antisemit al unor scrieri, ceea ce a nemulţumit o
serie de scriitori români. Pe de altă parte, conţinutul articolului de presă „Idealuri”, publlicat
de către Corneliu Vadim Tudor la 5 septembrie 1980, respectiv al unor poezii din volumul
„Satunalii”, publicat de acelaşi autor în decembrie 1983, au trezit reacţia unor cercuri evreieşti
din ţară şi străinătate.