Sunteți pe pagina 1din 4

INTRODUCERE

Feudalitatea, ca perioadă distinctă în evoluţia societăţii româneşti, a stârnit numeroase


controverse legate, în primul rând de origine, mod de constituire, beneficii şi obligaţii.
Evenimentele din toamna anului 1600, care au dus la izgonirea lui Mihai Viteazul, la
lichidarea operei sale de unificare a Ţărilor Române şi chiar la uciderea domnului muntean au
constituit un bun prilej favorabil pentru acutizarea rivalităţii pentru influenţa în Ţările
Române a celor trei mari puteri ale timpului şi ne referim aici la Imperiul Otoman, Imperiul
Habsburgic şi Republica Nobiliară Polonă.
Prin revenirea lui Ieremia Movilă în scaunul Moldovei şi prin instalarea lui Simion
Movilă în scaunul Ţării Româneşti s-a constituit o alianţă dinastică între cele două ţări.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, istoricii români au emis diferite
ipoteze cu privire la originea boierimii.
A.D. Xenopol, de exemplu, susţine existenţa unei nobilimi ereditare mai înaintea
dregătoriilor, a căror origine datează din perioada înrâuririi slavone 1. Nu face însă o distincţie
clară între clasa proprietarilor şi cea a slujbaşilor, considerând că nu se poate vorbi despre o
feudalitate românească, ci doar despre faptul că odată cu apariţia dinastiilor în Ţările Române,
a fost întărită clasa de proprietari prin acapararea de moşii, datorită ocupării slujbelor Curţii2.
P.P. Panaitescu argumentează originea străină, slavonă, a boierimii pornind de la
„procesul de cucerire a provinciei, de supunere a populaţiei şi acapararea proprietăţii” 3.
Conform ipotezei sale, această clasă este întâlnită în teritoriile de la nord de Dunăre. În
Ardeal, nobilii români erau pomeniţi în documente încă din secolul al XIII-lea, luând parte la
dietele generale. De asemenea, pe proprietăţile lor ridicau biserici, cu inscripţi în limba
slavonă şi tablouri votive în care erau reprezentaţi îmbrăcaţi în haine asemănătoare cu cele ale
boierilor din Muntenia. În inscripţii erau numiţi jupani sau boieri.
Fiind unitară în tot spaţiul românesc, se poate presupune că boierimea s-a constituit
înaintea despărţirii politice dintre românii din nordul Dunării şi chiar înaintea stabilirii
ungurilor în Ardeal4.
P.P. Panaitescu completează originea slavă a boierimii cu numeroase argumente de
ordin lingvistic: termenii care arată stăpânirea sunt slavi (boieri, gospodari), numele

1
A.D. Xenopol, Istoria Românilor, ediţia II, p. 200-2011.
2
Ibidem, p. 171-172.
3
P.P. Panaitescu, Interpretări româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 32
4
Ibidem, p. 36-37.
proprietăţii boiereşti (ocină, dedină), onomastica şi toponimia (Radu, Mircea, Dan, Dragoş,
Vlad, Drag, Bratei, Ialomiţa, Prahova)5.
În contradicţie cu această ipoteză, Constantin Giurescu susţine într-un studiu despre
boieri că aceştia se trag din megieşi, oameni liberi proprietari de pământ, într-o fază iniţială 6.
Ulterior, o parte dintre ei au rămas la acest statut ori au decăzut, în timp ce o altă parte,
beneficiind şi de slujbe domneşti, şi-a mărit proprietăţile primind pentru ele şi confirmări.
Istoricul asociază boierimea cu proprietatea, considerând că toţi micii proprietari liberi trebuie
să fi făcut parte din clasa nobiliară. Întăririle date de domn îi ridică pe cei care le obţineau în
rândul boierilor, în timp ce megieşii care stăpâneau în continuare pământul în devălmăşie,
rămeau la vechiul statut7. Conform acestei teorii, clasa boierească românească a fost într-o
continuă mişcare, o parte din marile familii decad, altele se ridică.
În sprijinul ideii lui Constantin Giurescu vine opinia lui Ştefan S. Gorovei, care vede
în boierime o stare socială definibilă prin stăpânirea unor întinderi de pământ, în virtutea şi în
baza unui document de întărire emis de domn. Întinderea de pământ, indiferent de mărimea
sa, asigura din punct de vedere juridic statutul de om liber, care permitea accesul la funcţiile
din stat8.
În Ţara Românească, diviziunea clasei boiereşti era făcută între boieri şi „roşii”9.

La baza demersului de elaborare a tezei de licenţă a stat studierea, în baza câte unei
familii boiereşti, a situaţiei şi particularităţilor boierimii din Ţara Românească şi Moldova
secolului al XVII-lea. Având în vedere faptul că pentru a clarifica multe dintre problemele
legate de boierime este necesară cercetarea amănunţită a mai multor familii, lucru dificil de
făcut într-un timp scurt, am decis să limităm cercetarea doar la câte o familie reprezentativă
din Ţara Românească şi Moldova, urmând ca, demersul ştiinţific să fie continuat mai în
detaliu în elaborarea unei lucrări de dizertaţie.
Pentru primul capitol al lucrării, intitulat Clanuri boiereşti în Ţara Românească, am
avut în vedere familia Golescu, mai exact, pe Baldovin pârcălabul, începătorul atestat al marii
familii boiereşti.

5
Ibidem, p. 45-46
6
Constantin Giurescu, Studii de istorie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1993, p. 395, 397
7
Ibidem, p. 408-413
8
Ştefan S. Gorovei, Clanuri, familii, autorităţi, puteri (Moldova secolele XV-XVII), în „Arhiva genealogică”, nr.
1-2, Editura Academiei, Iaşi, 1994, p. 87.
9
Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele Române, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1995, p. 30
Marile personalităţi ale trecutului au stârnit mereu interesul istoricilor, cu atât mai mult
cu cât îndepărtarea de prezent a făcut ca ştirile să devină tot mai puţine şi mai ambigui,
favorizând astfel trecerea din domeniul unor realităţi istorice în cel necuprins al legendelor şi
ficţiunilor. Acum, la începutul secolului XXI, este necesar să se (re)scrie despre familia
Golescu și despre urmașii acestora, înainte de toate pentru că reprezintă una din cele mai de
seamă familii boiereşti din Ţara Românească10.
Familie cu străvechi ramificaţii şi existenţă multiseculară în istoria neamului
românesc, Goleştii s-au remarcat şi s-au impus în conştiinţa generaţiilor prin faptele lor
vizionare puse, în toate împrejurările, în slujba idealurilor progresiste pentru modernizarea
societății românești. Fiecare generaţie a încercat să participe din perspectiva valorilor
europene la evenimentele hotărâtoare din istoria patriei.
Revoluţionarii Goleşti au desăvârşit opera înaintașilor, dăruindu-se cu convingere
împlinirii idealului secular al naţiunii române – înfăptuirii proiectului național de unitate
statală. Activitatea militantă în politica națională rămâne mărturie generaţiilor care au urmat,
ca exemplu de înalt devotament pentru cauza naţională. Convingerile lor politice înaintate,
concepţiile democratice asupra evoluţiei poporului român în concertul civilizaţiei europene,
dragostea faţă de libertatea poporului român, înţelegerea nevoilor ţăranilor români i-au situat
pe revoluţionarii Goleşti între personalităţile proeminente ale istoriei României.
Capitolul II este dedicat clanurilor boiereşti din Moldova, în speţă a neamului
Şepteliceştilor care apare în documentele interne încă din secolul al XVI-lea, fiind, alături de
neamul Bouleştilor, cele mai vechi familii de boieri din Moldova,
Neamul boieresc este o structură socială, care îşi are originea înaintea descălecării
Ţării Moldovei, ce are la bază legăturile, relaţiile de rudenie. De regulă, are în calitate de
fondator un strămoş istoric real, uneori legendar, al cărui nume îl poartă neamul întreg sau
numai o ramură a acestuia. Strămoşul, istoric sau legendar, s-a impus prin calităţi deosebite,
fizice sau intelectuale, datorită cărora s-a evidenţiat în mediul rudelor, obştii, comunităţii, sau
a altui grup social. Se cunoaşte câte ceva doar despre strămoşii, întemeietori de neam, din
perioada de după descălecarea Ţării Moldovei. În această epocă, în calitate de întemeietori de
neam, apar diferite personaje care, datorită serviciilor prestate domniei sau ţării, „pentru
dreaptă şi credincioasă slujbă”, obţin de la domn danii de moşii sau sunt ridicaţi în dregătorii.
În jurul acestor personaje se vor grupa rudele şi apropiaţii, punând baza, nucleul, unui nou
neam.

10
Octav George Lecca, Familiile boiereşti române, Editura Litera, Bucureşti, f. a. p. 402-406.
Al treilea capitol al lucrării se intitulează „Atitudini comportamentale şi mentalitate în
secolul XVII” şi tratează în primul rând femeia şi rolul ei social. Printre „moştenirile” evului
mediu se numără şi concepţia potrivit căreia femeile au fost, fără excepţii, subordonate
bărbaţilor. Evul mediu era perceput, şi încă mai apare astfel, ca fiind un ev mediu masculin
prin excelenţă.
O altă problematică tratată în acest capitol este copilăria, care în secolul al XVII-lea
avea un sens cu totul diferit faţă de cel pe care îl ştim noi astăzi, existând o oarecare confuzie
între copilărie, adolescenţă şi tinereţe, menţinută până în secolul al XIX-lea. Legislaţia
românească din epoca modernă a fost pentru mult timp tributară vechilor coduri medievale de
inspiraţie bizantină, un loc important ocupându-l „Îndreptarea Legii” (1652), act emis în
timpul domnitorului Matei Basarab.
Un alt aspect interesant în analiza secolului al XVII-lea este cel al raporturilor dintre
individ şi familie, strategiile matrimoniale preocupând toate familiile boierești.
În ciuda vremurilor grele, a molimelor, a războaielor, a problemelor financiare, a
sărăciei, a foametei şi a tuturor problemelor curente, românii nu au încetat nicicând să se
iubească şi să încerce să îşi găsească fericirea în cadrul familiei. Dar cum în secolul al XVII-
lea fericirea se referă la deţinerea unor bunuri, de la cele materiale, la copii, sănătate şi bunuri
spirituale, uneori, ea nu este de găsit, alte ori ea este de scurtă durată la fel ca iubirea, iar
familia se dovedeşte a nu fi neapărat lucrul mult aşteptat.