Vedele

Vedele  sunt o culegere de texte originare din Vechea Indie. Sunt cele mai vechi
scripturi ale hinduismului. În prezent, textele vedice sunt venerate de hinduși din
întreaga lume. Versurile lor sunt recitate în cadrul rugăciunilor și slujbelor religioase.
În timpurile moderne, studiile vedice sunt cruciale în ceea ce privește
înțelegerea lingvisticii indo-europene, precum și a istoriei Indiei antice.
Filozofii și secte apărute în subcontinentul indian au adoptat poziții variate privind
Vedele. Școlile de filozofie indiană care citează Vedele ca autoritatea lor scriptorală
sunt denumite „ortodoxe” (āstika). Alte două filozofii indiene, budismul și jainismul,
nu au acceptat autoritatea Vedelor și s-au transformat în religii distincte. În filozofia
indiană ele sunt numite școli „heterodoxe” (nāstika).
Credința tradițională, afirmată în Vishnu Purana (sec.IV e.n.) este că actuala
aranjare a celor patru Vede îi aparține înțeleptului mitic Vedavyasa.
Rig-Veda
Samhita Rig-Veda este cel mai vechi dintre textele indiene care au supraviețuit. Este
o colecție de 1028 imnuri vedice în sanscrită, cu 10.600 versuri în total, organizate în
zece cărți (sanscrită : „mandale”). Imnurile sunt dedicate zeităților Rigvedice.
Cărțile au fost scrise de către înțelepți și poeți aparținând unor grupuri sacerdotale
diferite, de-a lungul unei perioade de 500 de ani, pe care Avari o consideră de
la 1400 î.e.n. până la 900 î.e.n., dacă nu mai devreme. Conform lui Max Müller,
bazându-se pe dovezi interne (filologice și lingvistice), Rigveda a fost compusă
aproximativ între 1700 și 1100 î.e.n. (perioada vedică timpurie), în
regiunea Punjab (Sapta Sindhu) a subcontinentului indian. Michael Witzel consideră
că Rig Veda a fost compusă aproximativ între 1450-1350 î.e.n..
Yajur-Veda
Yajur-Veda („Veda formulelor sacrificiale”), sau Yadjur-Veda este formată din mantre
în proză arhaice și din unele versuri împrumutate din Rig Veda. Scopul ei era unul
practic, în sensul că fiecare mantră are legătură cu o acțiune în cadrul unui ritual de
sacrificiu, dar, spre deosebire de Sama Veda, se referea la toate ritualurile de
sacrifiiu, nu doar la ofrandele Soma. Există două revizuiri ale acestei Vede,
cunoscute ca Yajur-Veda „albă” și cea „neagră”. Originea și semnificația acestor
denumiri nu sunt clare. Yajur-Veda „albă” conține doar versurile și incantațiile
necesare sacrificiului, în timp ce explicațiile se află în altă Brahmana. Este foarte
diferită de Yajur-Veda „neagră”, care conține și explicații, de multe ori imediat după
veruri. Au supraviețuit patru revizuiri majore ale Yajur-Vedei negre, toate cu același
aranjament, dar diferențiându-se în aspecte precum discuția individuală a ritualurilor,
fonologie și accent. După  este și una dintre sursele timpurii (circa 1000 î.e.n.)
despre anatomia umană.
Sama-Veda
Sama-Veda (în sanscrită sāmaveda) este „Veda scandărilor” sau „Cunoașterea prin
melodii”. Numele acestei Vede provine din cuvântul sanscrit „sāman”, care înseamnă
un imn metric sau o odă. Consistă din 1459 de stanțe, luate în întregime (mai puțin
78) din Rig-Veda. Unele din versurile din Rig-Veda sunt repetate mai mult decât o
dată. Incluzând repetițiile, există în total 1875 de versuri în recenzia Sama-Vedei
publicată de Griffith. În timpurile noastre ne-au rămas două revizuiri,
Kauthuma/Ranayaniya și Jaiminiya.
Scopul ei era liturgic și practic, de a servi drept o carte de cântece pentru preoții care
luau parte la liturgie. Un preot care intonează imnuri din Sama-Veda în timpul unui
ritual este numit „udgātṛ”, cuvânt derivat din rădăcina sanscrită ud-gai („a cânta”, sau
„a scanda”). Un cuvânt similar în română ar putea fi „cantor”. Stilurile de scandare
sunt relevante pentru scopul liturgic al versurilor. Imnurile trebuiau să fie scandate în
concordanță cu melodii fixe; de unde și denumirea colecției.
Atharva-Veda
Artharva-Veda este cunoașterea atharvanelor și Angirasei. Artharva-Veda sau
Atharvangirasa este textul aparținând poeților „Atharvan și Angirasa”. Apte definește
un atharvan ca pe un preot care venera focul și Soma. Etimologia cuvântului
„Atharvan” este neclară, dar conform lui Mayrhofer are legătură cu Avesta athravan);
el neagă orice legătură cu preoții focului. „Atharvan” a fost un termen antic
desemnând un anumit Rishi chiar și în Rigveda. (literatura veche îi considera preoți
care venerau focul).
Materialul a fost reunit în jurul anului 900 î.e.n., deși o parte din el ar putea data din
timpul scrierii Rig Veda, iar unele părți din Atharva-Veda sunt mai vechi decât Rig-
Veda.
S-au păstrat două recenzii ale Atharvana-Veda, Paippalāda și Śaunaka. Conform lui
Apte, exitau nouă școli („shakhas”). Versiunea Paippalada este mai lungă; a fost
publicată doar parțial și rămâne netradusă.
Spre deosebire de celelalte trei Vede, Atharvana-Veda are mai puțină legătură cu
sacrificiile. Prima ei parte consistă în primul rând din vrăji și incantații, privind
protecția în fața demonilor și a dezastrelor, vrăji pentru vindecarea bolilor, și pentru o
viață lungă.