Mandala 

(Limba sanscrită: मण्डल Maṇḍala) constituie un simbol și totodată un

ritual, originare din Hinduism și din Budism, reprezentând Universul.[1] 
Mandala este o diagramă circulară ce păstrează cu rigoare o anumită simetrie
care se concentrează cu toată forța asupra unui centru, având ca structură tipică
împărțirea suprafeței în patru segmente egale.[2] Termenul mandalaeste moștenit
din limba sanscrită și în prezent desemnează variate forme de mesaj, unele foarte
departe de punctul de plecare religios. Mandala este un cuvânt compus din doi
termeni, manda și la. În sanscrită manda înseamnă cerc, dar și sferă, iar la are
sensul de conținător.[3]

Interpretări psihologice occidentale

Conform lui Susanne F. Fincher, terapeută prin artă și consilieră pentru
vindecarea mentală, reintroducerea mandalei în gândirea occidentală se
datorează lui Carl Gustav Jung, psihanalistul elvetian. În cursul explorărilor sale
cu privire la legătura dintre inconștient și artă, Jung a observat motivul cercului
apărând în mod spontan. Desenele cu reprezentări ale unor cercuri reflectau
starea sa interioară din acele momente. Pentru că era familiarizat cu scrierile
filosofice din India, a adoptat termenul de "mandala", descriind astfel desenele cu
reprezentări ale unor cercuri, pe care el și pacienții lui le realizau.[4]
Jung a explicat că nevoia de a desena mandale a apărut în timpul momentelor
sale intense de dezvoltare personală. Apariția lor indică faptul că la nivelul
psihicului are loc o profundă reechilibrare.
Jung era convins că pictarea mandalelor personale îl face pe individ să acționeze
integral asupra personalității. El mai afirma că atunci când sinele reușește să se
exprime prin desen, inconștientul răspunde determinând o atitudine de reverență
față de viață. Când privim o mandala, ea ne armonizează forul interior, ne aduce
liniște și pace, ne pune în echilibru, stimulează în noi idei creatoare, capabile să
se orienteze spre un țel constructiv.[5]
Octavian Simu, specialist în cultura și civilizația Extremului Orient, analizează
evoluția istorică a mandalei și spune că în cultura occidentală, «mandala a fost
definită și ca "psiho-cosmogramă"», având puterea de a atrage privirea spre
centrul ei, altfel spus, spre unitate, spre divin și, în ultimă instanță, spre propriul
nostru centru.