Un copac pe zi: CORNUL

( Cornus mas )

Pentru că vine toamna și mai e un pic, doar un pic, foarte pic de 4 – 5 luni până la primăvară,
ca și cum ar fi mâine, nu’i așa, eu vă propun să ne pregătim de pe acum și să slăvim vestitorii
primăverii.

Așadar și prin urmare, azi: cornul. Cornus mas. Puteți citi pe scurt despre el în română sau în
engleză (de unde, de fapt, este tradusă pagina de pe WikiRo).
 Cornul este un arbust care se găsește în zona deluroasă. Adică, pe limba românească de la
sat, un tufiș care crește pe dealuri. Nici copac, dar nici legumă. Un tufiș mare. Uneori un
copac mic. De regulă, pe la 3 – 4 metri în diametru și în înălțime. Dar uneori se poate duce
chiar și spre 10 metri.

Cornul are un lemn tare. Foarte tare. Cel mai tare lemn care se găsește prin țara noastră.
Doar că, din păcate, nu crește prea mare. Mai tare și decât ulmul, și decât salcâmul. Fier,
frate. Se făceau cozi de topor din el, și juguri, și mânere, și țepușe.

Noi, când eram mici, făceam pe dracu în patru să ne facem arcurile din lemn de corn. Trăgea
mai departe și ținea mai mult decât arcul de alun. Și arcul de sânger era bun. De fapt,
sângerul (Cornus sanguinea) e neam bun cu cornul. Ușor diferit la frunză, cu nervuri mai
bine evidențiate, mai închisă la culoare, de multe ori roșiatică, ceva mai lucioasă și un pic mai
mare, dar mai ales și mai ales la fructe: negre, mici, mai multe într-un ciorcine, ușor toxice.

Buuun. Cornul face niște fructe mici, ovoidale, ca niște măsline rahitice sau ca niște căcăreze
de oaie – pentru intelectualii rafinați dintre Dvs. care știu ce e aia oaie și cum face oaia caca
pe câmp :p. Sau, ca să fiu poetic, ca o minge de rugby pe care să o ții pe un vârf de deget.

Culoarea e roșie, cu nuanțe variate, de la un roșu palid, de călină, până la un roșu negru, de
vișină putredă. Dacă nu sunt coapte coapte, coarnele îți fac gura pungă. Dar pungă, frate.
Mănânci un pumn de coarne și pe urmă ai obrajii supți, ca la somalezi, și vobești printre buze,
că nu mai ești în stare să deschizi gura. Ca să nu mai spun că are un efect puternic
constipator. Știți voi ce e aia. Cum zicea bunică-mea: mănânci un pumn de coarne...
 Cele mai bune coarne sunt cele atât de coapte, încât au căzut pe jos. Sunt moi și semi-
terciuite și de’abia acum dulci. Sunt bune de te lingi pe buze. Nu vă fie jenă, ori scârbă :
pământul de sub copaci, de pe dealuri, e curat. Cu mult mai curat decât masa Dvs. din
bucătărie, care colcăie de microbi urbani. Luați de mâncați. Nu fiți sclifosiți.

...Mă rog. Să continuăm. Cornul înflorește primăvara. Face niște flori de un galben lâmăie,
mici, cât un bob de orez, adunate în chiorchini de câte 6-10 flori. Nu miros deloc. Dar sunt al
naibii de frumoase pe coaste.

Pentru că, dintre toate plantele, cornul înflorește primul, laolaltă cu alunul și cu un soi de
salcie (aia care face mâțișori), chiar și înaintea ghiocelului și a viorelelor și a măselei ciutii și a
brândușelor de primăvară. Cornul înflorește în februarie, când încă mai e zăpadă pe coaste.
Mă rog, acum, cu încălzirea asta globală, am văzut corn înflorit și la 15 ianuarie, pe niște
coaste golașe, care nu aveau pic de zăpadă pe ele. Dar asta este altă poveste... :(

Vorbeam că înflorește cel mai devreme, împreună cu alunul. Doar că alunul, după cum unii
dintre Dvs. probabil știți, face așa niște ciucurași maronii, care nu prea se văd în peisaj. Pe
când cornul înflorește en gros, toată coroana un iureș de galben, fără pic de frunză în el. Și
coastele cu corni se văd de departe, maluri galbele și curate. Și inima face zvâc.

Puteți vedea cornii înfloriți primăvara în Cișmigiu. Sunt frumoși, dar nu la fel de frumoși ca cei
din grădina noastră de la Telega, de pe dealul Călinetului. Unde, în toamna asta, am cules
coarne, și pere, și nuci, și mere pădurețe, și gherghine, și prune gălbioare, și frunze roșii de
paltin și de nuc.

Și unde la primăvară o să ne plimbăm pe sub un mal galben, ca de început de lume.

„Este un arbore care înfloreşte la începutul lui martie, înaintea tuturor florilor. Fiind un copac longeviv, acesta
poate fi găsit în Moldova chiar şi la vârste de 220 de ani. Mai poate fi întâlnit în Europa, Asia Mică şi America. De la
corn sunt utilizate frunzele fructele şi scoarţa ramurilor de 1-2 ani.”

Pe wikipedia am găsit:
„Este un arbust mijlociu spre mare, deciduu, sau mai rar un arbore mic, cu înălţimea între 5 şi 12 metri, scoarţa
maro închis şi crenguţe verzui. Frunzele sunt opuse, cu lungimea de 4-10 cm şi cu lăţimea de 2-4 cm, de formă
ovoidală. Florile sunt mici (5-10 mm în diametru), cu patru petale galbene, adunate în grupuri de 10-25, şi înfloresc
înainte ca frunzele să apară. Fructele (denumite coarne) sunt drupe roşii, alungite, de 2 cm lungime şi 1,5 cm în
diametru, conţinând o singură sămânţă.

Fructele sunt comestibile, şi au gust astringent când sunt consumate proaspete. De aceea se folosesc mai ales
gătite, având o aromă acidă, descrisă ca un amestec de merişoare şi vişine; sunt folosite mai ales la producerea
gemului, la pregătirea sosurilor, similare sosului de merişoare, fiind curăţate de sâmburi şi fierte cu zahăr şi
portocale. Pot fi de asemenea consumate uscate. În Armenia, fructul este folosit la distilarea votcii. În Turcia este
consumat cu sare în timpul verii. Unele varietăţi din Ucraina, selectate pentru producere de fructe, au fructe de
până la 4 cm lungime. Fructele se coc spre sfârşitul verii şi seamănă cu fructele coapte de cafea. În România,
fructele se folosesc la obţinerea de cornată, o băutură alcoolică preparată din coarne fermentate cu zahăr şi
alcool.
Specia este cultivată şi ca plantă ornamentală pentru florile de la sfârşitul iernii, care se deschid mai repede decât
cele ale forsiţiei.
Din scoarţa sa se poate produce vopsea, iar din frunze se obţine tanin.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Corn_(arbust)”

La adresa
http://www.terapii-naturiste.com/plante/plante_medicinale/corn.htm

„Se utilizează frunzele, scoarţa şi fructele coapte.În tradiţia populară: lemnul este foarte căutat pentru cozi de
unelte. Fructele se consumau crude sau se foloseau uscate sau la diferite preparate (marmeladă, sirop,
ţuică).Frunzele, florile, fructele şi coaja se foloseau pentru vopsit în galben, roşu, cafeniu şi negru.Aproape peste
tot coarnele uscate erau folosite contra diareei şi dizenteriei. La copii contra crampelor se dădeau 9 coarne, pisate
în apă dacă erau mai mici şi în rachiu dacă erau mai mari. Frunzele de corn se fierbeau cu frunze de mălin, iar
decoctul se lua contra limbricilor.Compoziţia chimică: fructele conţin zaharuri 9%, acizi organici, substanţe
tanoide, substanţe minerale diverse, vitamina C, scoarţa are tanoizi.Proprietăţi: toate părţile plantei au proprietăţi
astringente, pentru ca toate conţin tanin. Sunt din aceasta cauza si antidiareice, cicatrizante, dezinfectante.
Frunzele se pot folosi cu succes la tratarea ascarizilor.”
Şi se dau câteva reţete în care se utilizează părţi din corn.