Stopul cardio-respirator

Stopul cardio – respirator: încetarea funcţiei cardiace şi respiratorii. Dacă

disfuncţia, fie cardiaca, fie respiratorie nu este remediata rapid, poate conduce la
decesul pacientului. Stopul cardio – respirator poate avea multe cauze şi
mecanisme de producere, cum de asemenea se poate vorbi despre stop respirator
separat de noţiunea de stop cardiac, aceste două noţiuni fiind strâns legate, apariția
primului inducând în câteva minute apariţia celuilalt. Aşadar, să lămurim aceste
noţiuni.
Stopul respirator este cunoscut sub denumirea de asfixie. Termenul de
„asfixie” care provine de la grecescul „a sfigmos” (lipsă de puls) este impropriu
conferit acestor sindroame, de preferat fiind acela de anoxii acute.
Procesul respirator se desfăşoară în trei etape:
 Etapa de aport aerul atmosferic încărcat cu oxigen pătrunde prin
orificiile respiratorii (nasul şi gura), străbate căile aeriene (nasofaringe,
laringe, trahee, bronhii şi ramificaţiile acestora) pentru a ajunge, în
plămâni. În acest moment - bioxidul de carbon parcurge acelaşi drum,
dar în sens invers.
 Etapa de transport transportul gazelor în dublu sens, prin intermediul
sângelui.
 Etapa de utilizare folosirea oxigenului pentru „respiraţia celulară” a
fiecărui ţesut sau organ, concomitent cu producerea de CO..

Stopul respirator poate apărea la orice etapă, sau din orice cauză.
1. Stop respirator prin asfixie, care la rândul său este de mai
multe feluri:
 Asfixii prin compresiune:
a) Spânzurarea → este o formă de asfixie mecanică realizată prin compresiunea
gâtului de către un laţ acţionat de greutatea propriului corp. În această privinţă
amintim că o greutate de 3,5 kg este suficientă pentru a comprima artera carotidă,
iar 16,6 kg sunt suficiente pentru comprimarea arterelor vertebrale, realizând astfel
o suprimare totală a circulaţiei cerebrale.
b) Strangularea: formă de asfixie mecanică care se realizează prin compresiunea
gâtului cu ajutorul unui laţ ce se strânge progresiv, acţionat de o forţă din afară.
Strangularea se poate realiza fie cu ajutorul unui laţ, fie cu mâinile
c) Compresiunea toraco – abdominala se realizează atunci când peste corp
(torace, abdomen) cad greutăţi de minim 40 – 60 kg (la adult) având ca efect
împiedicarea mişcărilor respiratorii. Moartea se instalează în general mai târziu în
raport cu greutatea ce apasă pe corp, uneori 30 – 50 minute.
2. Asfixii prin ocluzie (obstrucţie, astupare)
a) Sufocarea astuparea orificiilor respiratorii (nas, gură); se poate realiza cu mâna
sau diferite obiecte moi (perna de ex.).
b) Obturarea cailor respiratorii → se poate realiza prin pătrunderea în aceste căi
a diferiţi corpi străini; în special la copii se produc asemenea asfixii cu nasturi,
boabe de fasole sau porumb, sau unele alimente. La adult, asfixia se poate realiza
mai ales în stare de ebrietate, prin bol alimentar, în special în timpul vomei. Mai
pot apare accidente prin aspirarea de material pulverulent (făină). Principalul tip
de asfixie mecanică prin obturarea căilor este înecarea (submersia); este vorba în
special de înlocuirea aerului cu un lichid. O altă cauză a obturării este „căderea”
limbii şi astuparea peretelui posterior al faringelui (sau aspirarea ei în faringe)
este întâlnită în intoxicaţiile acute cu alcool. La epileptici, în timpul narcozelor,
dezobstrucţia faringelui se face prin poziţia de hiperextensie a gâtului şi
împingerea mandibulei înainte. Alteori desobstrucţia se poate efectua digital.
Nu în ultimul rând stopul respirator se poate instala prin electrocutare care
provoacă paralizia musculaturii respiratorii.
ATENŢIE! Stopul respirator duce în mod automat către stop cardiac.
Oprirea într-o primă etapă a respiraţiei (stopul respirator) fără oprirea inimii,
deci cu prezenţa pulsului bun la artera carotidă, permite pe un interval variabil
(3 – 10 minute sau chiar 12 minute ) ca reanimarea respiratorie să aibă succes.
Stopul cardiac este urmat invariabil şi de stopul respirator în 20 – 30 de secunde.
Moartea clinică începe odată cu stopul cardiac, care determină şi oprirea
circulaţiei cerebrale. Este deosebit de important de ştiut că moartea clinică este un
proces reversibil şi victimă poate reveni complet la o viaţă normală dacă i se
acorda primul ajutor competent în timp util.
Stopul cardiac → încetare spontană ireversibilă a unei activităţi cardiace
eficace, care antrenează o oprire a perfuzării organelor vitale.
Cauze:
- boli cardiace ischemice (întreruperea circulației în țesuturi);
- cardiomiopatii (boli ale miocardului);
- infarctul miocardic;
- tulburări severe de ritm cardiac (fibrilaţia ventriculară, tahicardia ventriculară,
asistolia);
- stopul respirator;
- hemoragii masive;
- intoxicaţiile cu substanţe toxice care duc la depresiuni miocardice;
- electrocutare (fibrilaţie ventriculară);
- embolie pulmonară (astuparea bruscă a unor vase sangvine);
Alte cauze ale instalării stopului cardiorespirator, cauze secundare sunt cele
în care inima este afectată indirect, originea patologiei fiind la nivelul altor organe
şi sisteme. Această patologie poate avea un efect acut sau cronic asupra cordului:
- AVC (accident vascular cerebral) ischemic sau hemoragic;
- stări terminale ale unor boli cu evoluţie cronică:
- insuficientă pulmonară cronică;
- insuficientă cardiacă;
- boli canceroase în stadiu terminal;
- ciroza hepatică decompensata (cu modificarea stării de echilibru).
Semnele care prevestesc apariţia unui stop cardiac sunt:
- angina pectorală (în regiunea pieptului);
- scăderea progresivă a tensiunii arteriale;
- dificultăţi de respiraţie;
- coloraţia vânătă (cianotică) a buzelor, vârfului degetelor, lobului urechii;
- privire fixă, orientată în sus;
- bătăi neregulate ale inimii;
Semnele caracteristice stopului cardio - respirator deja instalat:
- pierderea conştientei (colapsul);
- absenţa pulsului la arterele mari (carotida, femurală) şi a zgomotelor
cardiace;
- tensiunea arterială nemăsurabila;
- paloare (culoare palidă) urmată brusc de cianoza;
- creşterea diametrului pupilelor;
- scăderea tonusului muscular.

Resuscitarea cardio – pulmonara reprezintă ansamblul de manevre efectuat

asupra unui pacient aflat în stop cardio – respirator având ca finalitate restabilirea
fluxului sanguin şi respirator sau decesul. Resuscitarea cardio – pulmonara se
poate face de orice persoană fără echipamente medicale sau de către personal ce
poseda cunoştinţe medicale (asistenţi, paramedici) care folosesc instrumente
medicale (defibrilator, aspirare a căilor aeriene, balon şi masca ventilaţie) şi in
ultimă instanţă de către medici care administrează medicaţie.

Kinetoterapia foloseste exercitii respiratorii in scopul imbunatatirii respiratiei, a

utilizarii unui procent cat mai mare din capacitatea pulmonara, in vederea
recuperarii functionale a plamanilor. Bolnavul cu afectiuni cronice pulmonare va fi
invatat sa-si readuca treptat frecventa respiratorie la 14 - 18 respiratii /minut. Prin
executarea repetata a unor exercitii de intarire a musculaturii (ridicari si coborari,
rotatii, abductii si aductii), se incearca tonifierea musculaturii respiratorii
(musculatura spatelui, toracelui, abdominala).

Mijloacele de reeducare a respiratiei sunt:

1. ameliorarea permeabilitatii bronsice prin inlaturarea obstacolelor in circulatia
aerului( controlul tusei pentru eliminarea secretiilor in exces aplicand schimbarea
pozitiei trunchiului care va favoriza drenajul postural ( scurgerea secretiilor prin
trahee);

2.ventilatia dirijata ( atat inspiratia cat si expiratia sa se faca pe nas, acest lucru
avand ca si consecinte purificarea si incalzirea aerului la nivelul narilor.Se
urmareste astfel, intarirea musculaturii inspiratorii, cresterea volumului totacic.

Recomandarile care se pot face in sensul ameliorarii respiratiei, sunt miscarile

active respiratorii, miscari de respiratie abdominala, mobilizarea trunchiului si a
cutiei totacice. O data intarita musculatura spatelui, toracelui, abdomenului,
miscarile respiratorii se vor executa mai simplu, se va sesiza o ameliorare treptata a
celor doua faze ale procesului de respiratie, a oxigenarii organismului in totalitate.
Lipsa activitatii fizice a pulmonarului antreneaza o serie de perturbari functionale
conexe, in special cardiocirculatorii, musculare si metabolice dar si psihice, ce vor
avea repercursiuni asupra respiratie impreuna cu afectarea fizica propriu-zisa.

Readaptarea la efort se face treptat, incepand cu mersul banal, pe teren plat, pentru
cateva minute, accelerand apoi viteza si marind timpul. Se ajunge in timp la mersul
pe scarita si la antrenamentul la piscina. Kinetoterapia este o alta metoda de
reeducare a respiratiei.

Scopul kinetoterapiei in afectiunile pulmonare cronice este de a mari capacitatea

pulmonara afectata de boala cronica. Efectul apare destul de repede, acest lucru
incurajand pacientul in a face constant miscare.