EGIPTUL ANTIC

Ciumacencu Mihnea
Nenciu Marius
Ciocea Cosmin
clasa a IX-a B
 INTRODUCERE

• Egiptul antic a fost o veche civilizație din nord-estul Africii, care s-a dezvoltat în zonele
joase de-a lungul fluviului Nil, pe suprafața actuală a statului modern Egipt. Civilizația
egipteană s-a format în jurul anilor 3150 î.Hr. (în conformitate cu cronologia egipteană
convențională), prin unificarea politică a Egiptului de Sus și a Egiptului de Jos sub
conducerea primului faraon. Istoria Egiptului antic se împarte într-o serie de regate stabile
Vechiul Regat Egiptean, Regatul Mijlociu Egiptean și Noul Regat Egiptean separate prin
perioade de instabilitate relativă cunoscute sub numele de perioade intermediare.
 ORIGINI

• Există multe teorii cu privire la originile poporului egiptean, subiectul fiind încă controversat.

• Studii genetice recente arata că populația actuală a Egiptului este caracterizata de o linie paternala
comuna cu zona Africii de Nord in primul rand si ceva influente din Orientul Mijlociu. Studiile bazate
pe linia materna leaga egiptenii moderni de locuitorii actuali ai Eritreei si Etiopiei . Vechii egipteni își
plasau originile într-o zonă pe care ei o numeau Punt sau "Ta Neteru" (Tărâmul Zeilor"), pe care
majoritatea egiptologilor o plasează într-o arie ce cuprinde Eritreea și Dealurile Etiopiene.

• Un studiu recent al morfologiei danturii egiptenilor antici confirmă trăsături dentale caracteristice
Africii de Nord, și într-o măsura mai mică a populației din sud-vestul Asiei. Studiul confirmă și
continuitatea biologică de la Perioada Predinastică până după perioada faraonică. Un studiu bazat pe
statura și proporția corporală sugerează unele influențe ale caracteristicilor antropomorfice tropicale în
unele grupuri, în perioada târzie, odată cu extinderea imperiului.
 ISTORIA

• Nilul a fost un element vital regiunii de-a lungul istoriei.Lunca fertilă a Nilului a oferit oamenilor posibilitatea de a dezvolta o
economie agricolă stabilă și o societate complexă, centralizată, care a devenit o piatră de temelie în istoria civilizației umane.
Nomazii vânători-culegători s-au mutat în valea Nilului până la sfârșitul Pleistocenului Mijlociu în urmă cu 120 de mii de ani.
Până la sfârșitul paleoliticului , climatul arid din Africa de Nord a devenit tot mai cald și uscat, forțând populația din zonă să se
concentreze de-a lungul regiunii. Istoria propriu-zisă începe prin unirea sub conducerea unui singur rege, a celor două regate mai
vechi, a celui din Deltă (Egiptul de Jos) și a celui din Valea Nilului (Egiptul de Sus). Apariția statului egiptean - primul stat din
lume - trebuie considerată ca impusă de necesitatea imperioasă a coordonării pe întreg spațiul Văii Nilului, a sistemului de irigații
și îndiguiri care aveau să domolească furia inundațiilor anuale ale fluviului și să le facă folositoare agriculturii. Popoarele
primitive, care locuiau în regiunile aflate de o parte și de alta a Văii Nilului, în deșerturile arabice și libice dar și cele ce erau în
Nubia, putea invada și jefui ținuturile bogate ale Egiptului.

• Acești factori au impus în mod stringent constituirea statului egiptean (mai întâi două state, apoi unul singur). Amândouă regatele
au avut de fapt o autonomie în tot timpul domniei faraonilor - prin particularitățile, păstrate cu grijă, ale regimului lor și prin
administrațiile separate. Legătura dintre aceste două regate autonome a fost totdeauna faraonul, care era și rege al sudului și al
nordului. De altfel la moartea lor, faraonii din imperiul vechi aveau două morminte dintre care unul nu conținea mumia
defunctului rege,deci era cenotaf - dar exista un mormânt pentru Egiptul de Sud și unul pentru Egiptul de Nord pentru același
faraon. De câte ori se produceau răscoale, răzmerițe sau invazii străine, Egiptul avea tendința foarte netă să se despartă iarăși în
cele două regate care renășteau fiecare sub alt faraon .
 REGATUL VECHI

• Progrese majore în arhitectură, artă și tehnologie au fost făcute în timpul Vechiului Regat, alimentate de productivitatea
agricolă crescută printr- o administrație centrală bine dezvoltată. Unele dintre vechi realizări ale Egiptului, Piramidele
din Giza și Sfinxul, au fost construite în timpul Vechiului Regat. Sub supravegherea vizirului, funcționarii de stat
colectau taxele, coordonau proiectele de irigații pentru a îmbunătăți randamentul culturilor, organizau țăranii pentru
proiectele de construcții și stabileau un sistem de justiție pentru a menține pacea și ordinea.

• Împreună cu importanța tot mai crescută a administrației centrale a apărut o nouă clasă de scribi educați și oficiali.
Faraonii făceau donații de pământ cultelor lor mortuare și templelor locale pentru a se asigura că aceste instituții au
avut resurse pentru a se închina faraonului după moartea sa. Se crede că după cinci secole de aceste practici, puterea
economică a faraonului s-a erodat și economia nu mai putea permite să sprijine o administrare centralizată mare. Pe
măsură ce puterea Faraonului s-a diminuat, nomarhii locali au început să contesta supremația faraonului. Aceasta,
împreună cu secetele severe, între 2200 și 2150 î.en., au cauzat intrarea țării într-o perioadă de 140 de ani de foamete și
lupte civile cunoscute sub numele de prima perioadă intermediară.
 REGATUL MIJLOCIU

• Faraonii din Regatul de Mijloc au restaurat prosperitatea și stabilitatea țării, stimulând astfel o renaștere a artei, literaturii și
proiectelor de construcții monumentale. Mentuhotep al II-lea și succesorii dinastiei a Xl-lea au condus din Teba, dar vizirul
Amenemhat I, la asumarea regalității la începutul dinastiei a XII-a în 1985 î.en., a mutat capitala țării în orașul Itjtawy situat
în Faiyum. Faraonii dinastiei a XII-a s-au implicat într-o serie de îmbunătățiri funciare și construirea unui sistem de irigații
pentru a crește producția agricolă în regiune. Mai mult decât atât, pe teritoriul militar recucerit, Nubia, bogată în cariere și
mine de aur, muncitorii au construit o structura defensiva în Delta de Est, numită " Zidul Conducătorilor ", pentru a se apăra
împotriva atacurilor externe. Având securitate militară și politică și marea bogăție agricolă și minieră, arta și religia au
înflorit. Spre deosebire de atitudinea elitistă a Vechiului Regat față de zei, Regatul Mijlociu a cunoscut o creștere în expresii
de pietate personală și ceea ce ar putea fi numit o democratizare vieții de apoi, în care toți oamenii posedau un suflet și
puteau fi bineveniți în compania zeilor după moarte. Literatura Regatului Mijlociu prezenta teme sofisticate și caractere
scrise într-un nou stil încrezător, elocvent, reliefat si portretizat într-o perioadă ce captat detaliile subtile, individuale, care au
atins noi culmi de perfecțiune tehnică. Ultimul mare rege al Regatului Mijlociu, Amenemhat III, a permis coloniștilor semiți
și canaaniți din Orientul Apropiat să vină în regiunea Deltei pentru a se angaja ca forță de muncă pentru minerit și în
proiectele de constructii ambițioase . Cu toate acestea, inundațiile grave ale Nilului au încordat economia și a precipitat
declinul lent în a doua perioadă intermediară în timpul dinastiilor XIII- XIV. În timpul acestui declin, coloniștii canaaniți au
început să preia controlul regiunii Deltei, în cele din urmă venind la putere în Egipt, ca Hyksoși.
 REGATUL NOU

• Regatul Nou (1550-1070 î.en.) sau Imperiul este cea mai înfloritoare epocă din istoria Egiptului, cu cei mai faimoși
conducători. Arta și spiritualitatea atinge apogeul, iar țara dobândește cea mai mare întindere, prin cuceriri. Locul complexelor
funerare regale este mutat în sud, pe partea opusă Thebei, într-o zonă de dealuri stâncoase, pe malul vestic al Nilului, în Valea
Regilor. Regatul Nou a stabilit o perioadă de prosperitate fără precedent de securizarea a frontierelor și consolidarea legăturilor
diplomatice cu vecinii lor, inclusiv Imperiul Mitanni, Asiria, și Canaan. Campanii militare purtate sub Tuthmosis I și nepotul
lui, Tuthmosis al III-lea, au extins influența faraonilor la stadiul de mare imperiu. Între domniile lor, Hatshepsut a promovat
pacea și a extins rutele comerciale și expediții în noi regiuni. Când Tuthmosis III a murit în 1425 î.en., Egiptul era un imperiu
care se întindea de la Niya din nord-vestul Siriei până la a patra cascada a Nilului, în Nubia, cimentând loialitatea și deschiderea
accesului la importuri , cum ar fi bronz și lemn.

• Printre cei mai reprezentativi faraoni ai acestor timpuri sunt celebra femeie-faraon Hatchepsut, Amenhotep III, cel care a înălțat
nenumărate temple și palate, Akhenaton, faraonul reformator, și dinastia ramesizilor, cu Ramses II, cel care a extins cel mai
mult printr-o politică militară activă frontierele statului și a rămas celebru pentru bătălia de la Kadesh cu hitiții pentru
controlarea Siriei. Ramses II a construit monumente mărețe precum Marele Coridor din templul lui Amon de la Karnak și multe
dintre templele de la Abu Simbel, statuile de aici ale faraonului având dimensiuni uriașe.
 ARHITECTURA

• Piramidele egiptene sunt construcții vechi de piatră în formă

piramida situate în Egipt. Numărul de obiecte identificate ca piramide
egiptene variază de la 118 la 138 (conform datelor din noiembrie
2008). Cele mai multe dintre piramide au fost construite ca morminte
pentru faraonii din regatele antice și mijlocii. Cele mai vechi
piramide cunoscute sunt în Saqqara. Cea mai veche este piramida lui
Djoser, construită de arhitectul Imhotep, în perioada 2667-2488 î.Hr.
Cele mai cunoscute piramide sunt situate la Giza, la periferia orașului
Cairo, trei dintre ele fiind încă unele dintre cele mai mari construcții
create vreodată de om. Piramida lui Keops este cea mai mare
piramidă din Egipt și este una dintre Cele Șapte Minuni ale lumii
antice. Alături de faraoni și hieroglife, piramidele constituie un
adevărat simbol al Egiptului antic.
• Marele Sfinx de la Giza este o statuie gigantică din calcar,
înfățisând un leu cu cap de om. Statuia face parte din ansamblul
monumentelor de pe platoul Giza, fiind situată la vest de fluviul
Nil. Chipul sfinxului este considerat a-l reprezenta pe faraonul
Khafra. Monumentul măsoară 73 de metri în lungime, 20 de
metri în înălțime și 19 metri în lățime.
 RELIGIA

• Religia egiptenilor din perioada antică a fost o religie politeistă prin excelență. Zeii egiptenilor
antici au fost numeroși, numărul exact n-a fost încă determinat. Mulți dintre zei erau proslăviți
doar într-o anumită zonă sau într-un anumit oraș.

• Conform credinței, zeii fuseseră creați de către Demiurg, primul zeu. Paradoxal, se credea că
fiecare zeu a fost plăsmuit după chipul omului. Mitologia egipteană a conceput o teorie
complexă a componenței ființelor, fie că sunt ele oameni sau zei. Există trei elemente care îi
compun: ankh, ka și ba. Ankh-ul este forța divină, spiritul lui Ra, expresia deplină a luminii.

• La origine numai zeii puteau să aibă akh-ul, însă, ulterior, și muritorii puteau să o dobândească.
Ka-ul este născut din răsuflarea creatorului și reprezintă caracterul, personalitatea individului,
chiar un alter-ego al acestuia. Într-un fel, acesta reprezintă rezervorul forțelor sale vitale. Ka-ul
nu dispare în momentul morții, având o existență independentă de trup. El supraviețuiește
mereu într-un suport terestru precum o statuie, o pictură sau cadavrul mumificat. Un alt
principiu spiritual este ba care semnifică energia deplasării, o forță invizibilă ce trăiește
independent în corp și poate călători în alte lumi. Datorită ba-ului, morții își îndeplinesc
transformarea în lumea de dincolo.
 ARTA

• Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură, sculptură etc.) este așezată sub semnul fenomenului
religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă și se manifestă atât pe pământ cât și în viața
de dincolo — element central al credinței egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva elemente comune.
Toate au un anume imobilism: secol după secol s-au reprodus aceleași forme artistice, s-au utilizat aceleași tehnici și aceleași
materiale. Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real ci mai degrabă ele proiectează o imagine
ideală a unui om aflat într-o comuniune permanentă cu zeii și deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul
solemn al statuilor egiptene, senzația de măreție pe care aceasta o produce privitorului. Deși artistul egiptean preferă să
reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul uman el respectă o convenție impusă de credințele sale religioase.
Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre lumea de dincolo — spre împărăția lui Osiris, fie spre răsărit, spre lumea
de aici unde răsare zeul-soare Ra. De-a lungul timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră,
lemn, aur— întotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificație anume, culorile fiind de fapt simboluri
religioase. Roșul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deșertului lipsit de viață și de acea zeul
morții, al răului și totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieții vegetale și de aceea culoarea bucuriei și tinereții era
închinată zeului Osiris, zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea aceeași
semnificație — negrul fiind culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea“
veșnică a Egiptului an după an și garanta puterea și prosperitatea țării. Albastrul era culoarea cerului și a zeului acestuia
Amon. Galbenul reprezenta aurul, un material prețios simbol al nemuririi zeilor și de aceea avea un caracter sacru, el fiind
destinat numai în reprezentările zeilor și faraonilor. Albul—simbol al purității și bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de
Jos.
 IERARHIA

• Societatea egipteană a fost extrem de stratificată. Fermierii au constituit cea mai mare parte
a populației, dar produsele agricole erau deținute direct de către stat, temple sau de o
familie nobilă care deținea pământul. Fermierii erau supuși unui sistem de muncă forțată
[19] și neplătită impusă de stat pentru executarea unor lucrări la proiecte publice, fiind
nevoiți să lucreze la proiectele de irigații sau de construcții. Chiar și așa, și cel mai umil
țăran avea dreptul de a adresa petiții vizirului și curții. Artiști și meșteșugari aveau un statut
mai înalt decât fermieri, dar și aceștia se aflau sub controlul statului, lucrând în atelierele de
lângă temple și plătiți direct de la trezoreria statului. Cărturarii și oficiali formau clasa
superioară în Egiptul antic, așa-numita "clasă de kilt alb", cu referire la veșmintele lor de in
albit, care reprezentau un semn al rangului lor [20] . Clasa superioară își afișa vizibil
statutul lor social în artă și literatură. Nobilimea mai era formată din preoți, medici și
ingineri calificați și specialiști în domeniul lor. Sclavia era cunoscută în Egiptul antic, dar
amploarea si prevalenta practicii sale sunt neclare.[21] Retrieved 11 December 2007.
Sclavii erau utilizați în mare parte ca servitori . Ei puteau să cumpere și să vândă, puteau
să-și câștige drumul lor spre libertate sau de noblețe, și, de obicei, erau tratați de medici la
locul de muncă. Atât bărbații, cât și femeile aveau dreptul să dețină și să vândă proprietăți,
să încheie contracte, să se căsătorească și să divorțeze, să primească moșteniri și să
urmărească litigiile în instanță.
 MOARTE SI MUMIFICARE

• Atunci când Khnum a modelat oamenii pe roata de olar, le-a adăugat pe lângă trup
și energie vitală (numită „ka”) și suflet, personalitate („ba”, de obicei reprezentat cu
trup de pasăre și cap de om). Cele trei coexistă în timpul vieții, împreună ren
(numele), sheut (umbra) și sekhem (acestea însă nu sunt atât de importante,
deoarece, omul nu mai are nevoie de ele după deces). După moarte însă, sufletul și
energia vitală își iau zborul, fiind nemuritoare, iar corpul se descompune. Pentru a
dobândi viața de după moarte, la fel ca zeul Osiris, omul trebuie să aibă toate cele
trei elemente componente. De aceea, vechii egipteni îmbălsămau și mumificau
trupurile pentru a le păstra în formă intactă timp de mult timp. Ceremonia de
mumificare era atât de lungă și de complicată încât numai regii, reginele, vizirii și
persoanele foarte importante beneficiau de ea. Primul care a realizat mumificarea,
deci inventatorul ei, a fost zeul Anubis, de la care se spune că au învățat procedeul
și preoții egipteni. Animale precum pisica sau babuinul erau de asemenea
mumificate, deoarece erau sacre, protejate de zeii Bastet, respectiv Thot.
 MEDICINA

• Medicii egipteni erau renumiți în Orientul Apropiat antic pentru abilitățile lor de
vindecare, iar unii, cum ar fi Imhotep, a rămas celebru mult timp după moartea lor.
Herodot a remarcat că a existat un grad ridicat de specializare în rândul medicilor
egipteni, ca unii se specializau sa trateze fie capul sau stomacul, în timp ce alții tratau fie
ochii, fie dinții. Instruirea medicilor avea loc la instituția Per Ankh sau "Casa Vieții" cu
sediul în Per-Bastet în timpul Noului Regat și la Abydos și Sais în perioada târzie.
Papirusurile medicale atesta o cunoaștere empirică de anatomie, în leziuni și tratamente
practice. Rănile erau tratate cu bandaj cu carnea crudă, pânză albă, plase și tampoane
îmbibate cu miere pentru a preveni infecția, în timp ce opiu de cimbru și Belladona erau
utilizate pentru a calma durerea. Cele mai vechi înregistrări de tratament pentru arsuri
descrie pansamente îmbibate cu laptele de la mamele de bebeluși de sex masculin.
Rugăciunile erau făcute zeiței Isis. Săruri de pâine mucegăită, miere și cupru au fost, de
asemenea, folosite pentru a preveni infecția de la murdărie în arsuri. Usturoiul și ceapa
au fost folosite în mod regulat pentru a promova starea bună de sănătate și pentru a
diminua simptomele de astm. Chirurgii egiptene coseau rănile, stabileau oasele rupte și
amputau membrele bolnave, dar au recunoscut că unele leziuni erau atât de grave încât
nu puteau face nimic altceva decât sa asigure confort pacientului până survenea decesul.
 MOSTENIRE

• Cultura și monumentele Egiptului antic au lăsat o moștenire durabilă asupra lumii. Cultul zeiței Isis, de
exemplu, a devenit popular în Imperiul Roman, fiind gravată pe obeliscuri și alte relicve ce au fost transportate
la Roma. Romanii, de asemenea, importau materiale de construcții din Egipt pentru a ridica structuri în stil
egiptean. Istorici timpurii, cum ar fi Herodot, Strabon sau Diodor din Sicilia au studiat și au scris despre modul
de viață al egiptenilor. În timpul Evului Mediu și Renașterii, cultura păgână egipteană a fost în declin după
răspândirea creștinismului și mai târziu a Islamului, dar interesul pentru antichitatea egipteană a continuat în
scrierile savanților medievali, cum ar fi Dhul-Nun Al-Misri și al-Maqrizi. În secolele al XVII-lea și al XVIII-
lea, cetățenii europeni și turiștii au adus antichități din Egipt și au scris povești despre călătoriile lor, ceea ce
duce la un val numit Egiptomania în Europa. Colecționarii au achiziționat multe antichități importante. Deși
colonizarea europeană a Egiptului a distrus o parte semnificativă a moștenirii istorice a țării, unii străini au
deschis interesul pentru studiul istoriei. Napoleon, de exemplu, a inițiat primele studii în egiptologie, când a
adus aproximativ 150 de oameni de știință și artiști care să studieze istoria Egiptului. În secolul XX, guvernul
egiptean și arheologii au recunoscut deopotrivă importanța respectării culturale și integrității în săpături.
Consiliul Suprem al Antichităților aprobă și supraveghează toate săpăturile, care au ca scop găsirea de
informații decât căutare de comori. Consiliul supraveghează, de asemenea, muzeele și programele de
reconstrucție a monumentelor concepute pentru a păstra moștenirea istorică a Egiptului.
• Sursa:
• https://ro.wikipedia.org/wiki/Egiptul_Antic