Hidrosfera – Apele Statatoare – MIHAI ROBERT

Apele statoare - sunt mase de apă care stagnează în depresiuni, formând lacuri, bălţi, mlaştini.
Lacurile:
Un lac este o masă de apă dintr-o excavaţie (depresiune) de pe suprafaţa uscatului. Elementele
principale ale unui lac sunt depresiunea sau cuveta lacustră şi apa cantonată în ea.
Lacurile au dimensiuni extrem de variate:
- ca suprafaţă, de la câteva zeci de metri pătraţi (cele mai numeroase) la zeci de mii de km 2 (Lacul Superior,
Huron, Michigan în America de Nord, Victoria, Tanganyika în Africa, Ladoga în Europa, Aral şi Baikal în Asia)
sau chiar de sute de mii de km2 (Marea Caspică, aprox. 370 000 km2). Există lacuri cu suprafaţă variabilă,
unele dublându-şi întinderea de la un sezon la altul, precum Eyre din Australia sau Ciad în Africa;
- ca adâncime, de la mai puţin de un metru la 1637 m, cât măsoară cel mai adânc lac, Baikal;
- ca volum de apă, care diferă foarte mult în funcţie de suprafaţă şi de adâncime;
După origine, lacurile sunt de două feluri:
- naturale - rezultate prin acumularea apei în cuvete create de agenţii naturali;
- antropice - realizate de om.

Lacurile Naturale:
În funcţie de agentul care a creat depresiunea (cuveta), se disting mai multe subtipuri:
a) lacuri a căror cuvetă a fost creată de un agent intern
- lacuri tectonice, formate în depresiuni tectonice (rupturi ale scoarţei terestre: falii, rifturi); există
adevărate lanţuri de asemenea lacuri, cum sunt cele cantonate în Rift Valey, din Estul Africii (Tanganyika,
Malawi), Marea Moartă şi Tiberiada, pe valea Iordanului, Baikal, în Sibera.
- lacuri vulcanice, formate în cratere vulcanice, cum sunt Crater Lake, în Munţii Stâncoşi, Sfânta Ana, în
masivul Ciomatu)
b) lacuri a căror cuvetă a fost creată de agenţi externi
- lacuri glaciare, cantonate în depresiuni create prin eroziunea exercitată de gheţari, fiind frecvente în:
~ regiunile polare şi subpolare care au fost acoperite de calote glaciare; de exemplu: partea septentrională
a Americii de Nord (Superior, Michigan, Ontario, Huron, Erie, Urşilor, Sclavilor), în nordul Europei, în
Peninsula Scandinavă şi în nordul Rusiei (Ladoga, Onega), în Siberia etc.
~ în circurile şi pe văile glaciare (în spatele unor morene) din masivele muntoase, care, în cuaternar, au fost
acoperite de gheţari (de exemplu Como, Maggiore, Geneva în Munţii Alpi, Bâlea, Bucura, Zănoaga, Lala în
Munţii Carpaţi);
- lacuri carstice, situate în depresiuni (doline, padine), apărute în urma dizolvării rocilor calcaroase,
de exemplu lacurile Vărăşoaia, în Munţii Apuseni, Zăton, în Podişul Mehedinţi;
- lacuri nivale, sunt formate de acțiunea zăpezii, așa cum este lacul Vulturilor din Munții Siriului;
- lacuri de baraj natural, formate prin bararea unor văi de către mase de rocă alunecate sau
prăbuşite de pe versanţi, precum Lacul Roşu din Carpaţii Orientali;
- lacuri litorale, care, în funcţie de modul de formare, sunt:
1. ~ lagune, formate prin închiderea unor golfuri marine prin cordoane de nisip (unele păstrând legătura cu
marea prin "portiţe"), exemplu: Razelm, Siutghiol;
2. ~ limane maritime, formate prin bararea gurii de vărsare a unei ape curgătoare cu un cordon de nisip la
vărsarea în mare;
~ limane fluviatile, formate prin bararea gurii de vărsare a afluenţilor cu un grind fluvial; exemplu: Snagov şi
Căldăruşani pe Ialomiţa, Balta Albă pe Buzău;
~ lacuri de luncă cantonate în microdepresiunile din luncă, unele fiind numite bălţi;
~ lacuri în crovuri, găvane, padine, sunt lacuri sărate, frecvente în estul Câmpiei Române (Ianca, Plopu, Lacu
Sărat);
~ lacurile formate în masive de sare, sunt lacuri apărute datorită dizolvării sării în regiunile carsto-saline sau
datorită prăbușirii ocnelor de sare părăsite, așa cum sunt lacurile de la Ocnele Mari, Telega, Meledic, Ursu
(Sovata).

Mlastinile – terenuri cu exces de umiditate, afectate de o pânză de apă stătătoare, puţin adâncă şi
invadată de vegetaţie acvatică.

Lacurile Antropice:
Această categorie de lacuri a luat naştere prin bararea unor râuri în diverse scopuri:
hodroenergie, piscicultură, regularizarea regimului scurgerii, crearea rezervelor de apă pentru irigaţii,
industrie, alimentarea localităţilor, sport, turism, agrement etc. Unele lacuri îndeplinesc mai multe
asemenea utilităţi.
- iazurile, formate, de regulă, în spatele unor diguri de pământ, unde este acumulată apa necesară în
sezonul secetos pentru alimentarea localităţilor şi adăparea vitelor;
- heleşteele, amenajate pentru piscicultura;
- lacurile hidroenergetice, amenajate în special pentru obţinerea de energie electrică, apa lor fiind folosită
şi în alte scopuri (irigaţii, alimentarea cu apă a localităţilor, piscicultură, agrement). Pe unele râuri şi fluvii
există adevărate lanţuri de asemenea lacuri, cum sunt Columbia, Tennessee, Parana (în America),
Huanghe, Changjiang, Indus, Obi, Angara (în Asia), Congo, Zambezi (în Africa), Volga, Nipru, Olt, Argeş,
Bistriţa (în Europa).

Apele subterane:
Apele subterane sunt apele din interiorul scoarţei terestre, care circulă în roci prin fisurile şi porii acestora
sau se acumulează sub formă de straturi acvifere. Straturile acvifere se suprapun peste straturi de roci
impermeabile, alcătuite din argile, marne, roci cristaline.
Există două categorii de ape subterane: ape freatice şi ape de adâncime.
Apele freatice au adăncime mică (de regulă până la 40 m) şi se află în stratul situat sub orizontul de sol. Se
formează prin infiltrarea apelor de precipitaţie (ploi, zăpezi) sau a apelor de suprafaţă. Pot fi exploatate
prin săparea fântânilor.
Apele de adâncime au origine diferită:
- unele se formează din precipitaţiile ce se infiltrează în scoarţa terestră şi se numesc ape vadoase. Uneori
sunt prinse între două straturi impermeabile şi poartă numele de straturi acvifere captive; Un strat
impermeabil este o subdiviziune a unui depozit geologic delimitat de două suprafeţe care nu permit apei să
se infiltreze.
- altele provin din vapori de apă eliminaţi de magma din interiorul Pământului şi poartă numele de ape
juvenile.
Apele de adâncime se găsesc deseori sub presiune, fiind numite ape arteziene. Atunci când sunt
interceptate prin forare, aceste ape dau naştere la izvoare arteziene sau fântâni arteziene.
Dacă pânza freatică sau stratul acvifer de adâncime sunt intersecate de o vale, apa iese la suprafaţă şi
curge. Locul de apariţie la zi a unei ape subterane se numeşte izvor.
După regimul de scurgere a apei, se pot deosebi:
- izvoare cu scurgere continuă;
- izvoare cu scurgere intermitentă, cum sunt izbucurile şi gheizerele.
Izbucurile apar în rocile calcaroase şi funcţionează pe principiul sifonajului, așa cum este izbucul Călugări
din Munții Apuseni.
Gheizerele sunt izvoare termale intermitente din regiunile vulcanice. Activitatea lor este determinată de
infiltrarea apelor din precipitaţii, care vin în contact cu roci fierbinţi. Vaporii de apă rezultaţi în urma
acestui contact dobândesc o presiune înaltă şi împing apa spre suprafaţă, uneori direct, alteori traversând
un labirint de fisuri şi goluri subterane. Datorită presiunii vaporilor, în anumite momente, apa izbucneşte
sub formă de coloane ce ajunge la 10-40 m înălţime. Cele mai multe gheizere se găsesc în SUA, Islanda și
Noua Zeelandă.
După temperatura apei, izvoarele pot fi:
- reci, cu temperatura apei egală sau inferioară temperaturii medii a aerului;
- calde, cu temperatura apei mai ridicată decât media temperaturii aerului.
În mod convenţional, izvoarele cu temperatura apei de peste 20 0C se numesc termale; în această categorie
se includ izvoarele numite gheizere. Apele termale se întâlnesc frecvent în regiunile vulcanice (Cercul de
foc al Pacificului, bazinul Mării Mediterane, insulele din Dorsala Medio-Atlantică: Islanda, Azore, Canare).
Apele termale pot furniza energie, numită energie geotermală.
După cantitatea de substanţe minerale dizolvate, apele subterane se clasifică în:
- ape dulci, când conţinutul de săruri este mai mic de 1g/l;
- ape minerale, care conţin săruri până la 5g/l
- saramuri, ape cu mineralizare mai mare de 50g/l.
După specificul sărurilor dizolvate, apele pot fi sărate, sulfuroase, iodurate, clorurate, feruginoase.