Structura aparatului vulcanic

Materialele expulzate prin erupții se depun în jurul punctului de emisie, constituind un aparat vulcanic,
alcătuit din coș, crater și con.

Coșul reprezintă hornul sau orificiul de evacuare a materialelor expulzate. În timpul perioadelor de liniște
și după stingerea vulcanului, în coș rămân lave sau piroclastite consolidate; ele pot fi puse în evidență
numai prin eroziunea conului.

Craterul reprezintă prelungirea externă prin care se termină coșul; are de obicei forma de pâlnie.

Conul este edificiul propriu-zis, clădit din lava revărsată și din alte materiale rezultate în timpul exploziei
vulcanice; reprezintă o formă de acumulare, a cărei morfologie depinde de tipul activității vulcanice și
apoi de evoluția subaeriană a eroziunii.

Produsele activității vulcanice

gazoase: (vapori de apă, dioxid de carbon, hidrogen, hidrogen sulfurat, amoniac)

lichide: (lava care poate fi: acidă, neutră, bazică, în funcție de conținutul în bioxid de siliciu (SiO2).

solide: sau piroclastite (cenușa vulcanică; lapili – fragmente de 1-3cm; bombe – când au diametre de
ordinul centimetrilor sau metrilor).

Relieful vulcanic de acumulare

Conurile vulcanice

Conurile sunt rezultatul erupțiilor de lavă acidă-vâscoasă, cu multă silice și cu viteză de curgere redusă.
Apar izolate sau grupate pe anumite areale și îmbracă forme diferite, după tipul de erupție și după
natura rocilor constituente.

Conuri de sfărâmături

Rezultate în urma exploziilor de tip strombolian și vulcanian, sunt formate din îngrămădirea
piroclastitelor în jurul coșului și craterului. Ele se dispun în straturi înclinate către periferia conului.
Conurile formate din piroclastite grosiere (bombe, lapili) au craterul de formă cilindrică și un diametru
mic, iar conurile din cenușă au craterul ca o pâlnie largă.
Conurile stratovulcanilor

Sunt alcătuite din straturi alternante de lavă și piroclastite, rezultate din faze diferite de erupții. Un con
simplu de stratovulcan are pante concave și un crater larg, ca o pâlnie. Dacă conul crește în înălțime, se
deschid crăpături radiare prin care curg erupții laterale. Acestea construiesc o serie de conuri adventive
(conuri secundare), care pot ajunge la dimensiuni considerabile. Stratovulcanii mari sunt afectați de falii
și fisuri pe diferite direcții. Asemenea conuri posedă un adevărat schelet de rezistență, format prin
consolidarea lavelor în lungul fisurilor.kaka

Cumulo-vulcanii

Tip de con creat de vulcanii care elimină lave acide, vâscoase (multă silice în compoziție). Ele încetează sa
curgă la temperaturi sub 1200°C, materia se acumulează și se solidifică repede în jurul coșului. Conul
apare ca o îngrămădire haotică de blocuri, pe care lava nouă, incandescentă, venită sub presiune, le
împinge în sus. Se formează un con fără crater, numit cumulodom sau dom endogen, care poate atinge
dimensiuni de sute de metri; la intervale mari de timp, presiunea crescută în adânc, poate duce la
azvârlirea vârfului conului, provocând explozii catastrofale de lavă și nori de gaze, din vechiul con
rămânând doar o parte (Mont Pelée, 1902).

Platourile vulcanice

Platourile sunt rezultatul răcirii lavelor bazice – fluide, cu dominarea elementelor feromagneziene, săracă
în silice și cu viteză mare de curgere. Lavele ajung la suprafață cu o temperatură mai ridicată, se revarsă
peste pereții craterului și curg pe distanțe foarte mari, acumulându-se la baza conurilor vulcanice.
Platourile se mai numesc și „vulcani scut” deoarece sunt tot conuri vulcanice, însă cu pante foarte mici.

Forma curgerii depinde și de relieful preexistent pe care îl fosilizează. Pe terenuri relativ netede se
formează suprafețe structurale bazaltice, aproape tabulare, mărginite de abrupturi rezultate din
solidificarea frunții pânzei. Când aceste suprafețe sunt fragmentate de văi dau naștere la pante în trepte,
fiecare treaptă corespunzând unei pânze. Microrelieful câmpurilor de lavă se datorează modificărilor
suferite de crusta superficială solidificată, sub influența curenților incandescenți ce curg pe sub ea. În
acest sens au fost deosebite două tipuri ale suprafețelor de lavă:

- dermolitică, la lavele foarte fluide care eliberează mai puține gaze, a căror suprafață este netedă
- clastolitică, la lavele mai vâscoase, care se caracterizează printr-o aglomerare haotică de blocuri de lavă.

Suprafețele dermolitice (pahoehoe în Hawaii, hellurhaun în Islanda) se pot prezenta în funcție de relieful
preexistent, de viteza și vâscozitatea lavei, sub diferite forme:

- dale de lavă – acumulări de fragmente, provenite din ruperea crustei superficiale solidificate, la o
creștere a vitezei de curgere a lavei fluide interioare

- lave cordate – încrețiri superficiale ale crustei vâscoase

- creste de presiune – rezultate prin boltirea crustei superficiale prin presiunea lavei fluide subcrustale

- hornito – acumulări bulgăroase de lavă în jurul unor mici cratere formate de erupțiile violente ale
gazelor conținute de curentul incandescent subcrustal

- pustule sau blister – bule rezultate în urma degajării vaporilor de apă în timpul trecerii lavei
incandescente peste o zonă mlăștinoasă sau peste cursurile de apă

- tunele bazaltice – rezultate în urma evacuării lavei fluide de sub crusta superficială consolidată

Suprafețele clastolitice (aa în Hawaii, apalhraun în Islanda), sunt acumulări haotice de blocuri de lavă, cu
înălțimi care rareori ating câțiva metri. De cele mai multe ori se datorează solidificării rapide a suprafeței
pe o grosime mult mai mare decât la curgerile foarte fluide. La solicitările mecanice produse de o
creștere a vitezei curentului sau de accelerarea curgerii la o ruptură de pantă, crusta superficială este
fragmentată în blocuri ce se îngrămădesc în spatele unui obstacol sau pe pantele mai puțin înclinate. O
altă particularitate este dată de prezența coloanelor bazaltice (coloanele de bazalt de la Detunata). Când
răcirea lavei este lentă apar coloane perpendiculare pe suprafața de răcire. La răcire rapidă se formează
o structură lamelară paralelă cu suprafața.

Platourile vulcanice de tip hawaiian

Se caracterizează prin conuri foarte mari, în parte submarine. Insula Hawaii este constituită aproape în
întregime din curgeri suprapuse de lavă bazaltică, emise de cinci centre de erupție: (Kohala, Hualalai,
Mauna Kea, Mauna Loa și Kilauea), dintre care ultimele două sunt în activitate. La Mauna Loa conul
principal are o înălțime de 4162 m, iar cu partea submersă ajunge până la 9000 m. Diametrul bazei, la
nivelul mării este de 400 km. Pe platoul central se află un crater în forma de puț (pit-crater), format prin
prăbușire, mărginit de pereți abrupți și umplut de multe ori cu lavă incandescentă.

Platourile vulcanice de tip islandez

Au dimensiuni mult mai mici, le lipsește platoul central, iar înclinarea pantelor este mai mare. În Islanda
se întâlnesc platouri vulcanice întinse, formate prin revărsări produse în lungul unor mari crăpături
liniare. De fapt Islanda este singurul loc unde se mai întâlnesc în activitate erupții liniare. Pe linia Laki,
deschisă în anul 1783, cu o lungime de peste 24 km s-au format peste 34 de conuri vulcanice cu înălțimi
până la 150 m și alte 60 conuri mai mici. Cu timpul activitatea vulcanică s-a restrâns în jurul câtorva
centre. Cel mai important vulcan activ de aici este Hekla.