Modulul 2 FONDUL TURISTIC

Unitatea de învăţare 2.1.

Fondul turistic natural
Unitatea de învăţare 2.2.
Fondul turistic antropic
Recapitulare
Conţinut Exerciţii de verificare / Surse de documentare

Evidenţierea principalelor categorii care compun fondul

turistic
Prezentarea relaţiilor şi interacţiunilor dintre resursele
turistice şi modalităţile de valorificare ale acestora
Evidenţierea diferenţierilor teritoriale, din punct de vedere
structural, al cantităţii şi calităţii fondului turistic
Obiective Înţelegerea aspectelor legate de echilibru în valorificare şi a
efectelor secundare generate de exploatarea abuzivă a unei
componente a fondului turistic

atracţie turistică / resursă turistică / fond turistic

potenţial turistic / patrimoniu turistic
valorificare turistică
Cuvinte cheie
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.1.
FONDUL TURISTIC NATURAL

Fondul turistic grupează totalitatea resurselor turistice, respectiv toate elementele de

atracţie turistică ce se pot diferenţia după mai multe aspecte cum ar fi: originalitatea,
unicitatea sau caracterul reprezentativ pentru o categorie mai largă de situaţii. Prezenţa
fondului turistic permite valorificarea economică a teritoriului respectiv însă, atracţia este
maximă acolo unde fondul turistic se remarcă prin complexitate. Includerea obiectivelor în
circuitul turistic depinde însă de gradul de amenajare al teritoriului. Astfel, nivelul de
dezvoltare a căilor de comunicaţie şi cel de dotare a bazei de primire turistică sunt elemente
esenţiale în formarea unor fluxuri semnificative cantitativ şi cu o manifestare regulată în timp.
Cadrul natural îndeplineşte un dublu rol în susţinerea fenomenului turistic. Pe de o parte,
el susţine activitatea turistică, constituindu-se ca suport al acesteia, iar, pe de altă parte,
reprezintă o motivaţie esenţială atunci când frumuseţea peisajelor determină formarea
fluxurilor turistice. În acest al doilea aspect, este de subliniat faptul că, obiectivele turistice
aparţinând cadrului natural se caracterizează printr-o mare diversitate genetică, dimensională
şi fizionomică. Astfel, în sfera atractivităţii turistice sunt cuprinse toate componentele fizico
geografice ale mediului (structuri litologice, forme şi microforme de relief, elemente de
hidrografie, compoziţia asociaţiilor vegetale etc) dar şi anumite însuşiri ale acestuia (clima,
starea vremii etc.).

2.1.1. Fondul morfoturistic

Relieful reprezintă o componentă de bază a cadrului natural, atractivitatea fondului
morfoturistic fiind în strânsă legătură cu formele sale de diferenţiere dintre care menţionăm:
vârfurile, crestele, craterele şi conurile vulcanice, cheile, canioanele, văile, ţărmurile etc.
Contemplând spectaculoasele forme montane de relief din întreaga lume realizăm că
forţele care au contribuit la crearea acestora nu pot fi egalate de nici o activitate omenească.
Înţelegem astfel de ce, secole de-a rândul, aceste edificii ale naturii au fost venerate de către
locuitorii din proxima vecinătate a acestora şi considerate sfinte.
Un clasic exemplu în acest sens ne este oferit de muntele sacru – Fuji, cel mai înalt
munte japonez fiind un loc de pelerinaj cu o bogată tradiţie. Muntele este sfânt pentru cea mai
importantă dintre religiile japoneze, şintoismul, care îmbină cultul străbunilor şi al naturii,
drept pentru care pelerinii practică încă vechea tradiţie a urcării muntelui în sandale de paie şi
purtând mânuşi albe. Muntele Fuji este motivul cel mai des întâlnit în pictura peisagistă
japoneză iar frumuseţea lui a fost redată în versuri care descriu fabuloasa siluetă a muntelui
reflectată în cele cinci lacuri montane de la poalele sale. Pentru japonezi, tradiţia spune că este
necesar de a urca măcar o dată în timpul vieţii miticul munte. În zilele noastre se apreciază că
nu mai puţin de jumătate de milion de turişti îl vizitează anual, în unele week-end-uri aproape
30 000 de persoane luând cu asalt muntele.
Asemănător muntelui sacru Fuji, imaginea purităţii este reflectată şi de Olimpul grecilor
antici. Şi unde oare ar fi putut găsi zeii un loc mai bun de sălaş decât pe acest tron puternic?
Pentru grecii de azi (cu o populaţie majoritar creştin ortodoxă) muntele sfânt (Haghion - Oros)
este reprezentat de Muntele Athos, singurul stat integral monahal din Europa, cele 20 de
mânăstiri pe care le deţine, constituite în fortăreţe, fiind deţinătoarele a numeroase manuscrise
şi obiecte de artă bizantină de o valoare inestimabilă.
În Africa, muntele Kilimandjaro cu cei 5 895 de metri ai săi stă parcă suspendat
deasupra peisajului neted al savanei africane. Însăşi numele său (în limba băştinaşă
Kilimandjaro însemnând „strălucitorul munte alb”, iar vârful cel mai înalt Uhuru –
„libertate”) îl îmbracă într-o aură de misticism. În prezent, turiştii conduşi de ghizi locali pot
escalada muntele Kilimandjaro pe diferite trasee. Majoritatea caută aşa numitul punct

2
Gillman, situat la 5 685 m altitudine, pe marginea craterului Kibo. De aici, „stăpâni” peste
savana triburilor Masai, turiştii retrăiesc poezia experienţei unor scriitori celebrii (Ernest
Hemingway – „Green Hills of Africa”; Tania Blixen – „Aut of Africa” ş.a.), inspiraţi de
aventura lor pe continentul negru.
În inima Australiei, la sud de oraşul Alice Springs, există de asemenea un edificiu
natural sacru. Este vorba de Ayers Rock (sau Uluru pentru aborigeni) cea mai mare stâncă
izolată din lume, cu o lungime de 3,5 km, o lăţime de 2,5 km şi o înălţime de 350 m. Muntele
sacru al Australiei impresionează prin culoarea sa roşie intensă ce radiază în lumina
asfinţitului. La doar 30 km mai spre sud se află şi masivul Olga (sau Tjuta pentru aborigeni),
cu 36 de vârfuri în formă de conuri, ce radiază o culoare albăstrui - violet. În tradiţia orală a
băştinaşilor australieni, Uluru („locul care aruncă umbre”) şi Kata Tjuta („cel cu multe
capete”) sunt locurile cele mai sacre de pe continent, în prezent protejate în Rezervaţia Uluru.
Între guvernul australian şi aborigeni a existat un lung conflict juridic, privind interzicerea
accesului turiştilor în zonă. Băştinaşii care se consideră de drept paznici ai acestor locuri sacre
(aici este domeniul zeităţii Ungud – şarpele curcubeu – considerat creatorul tuturor fiinţelor
vii, cel care aduce ploaia şi dă rod pântecului femeilor) nu au permis construirea de hoteluri
sau alte spaţii de cazare în vecinătatea muntelui roşu, până în 1985, când guvernul le-a
recunoscut dreptul de proprietate, semnând un acord pe 99 de ani de concesionare a acestei
zone.
Dincolo de latura spirituală, panoramele unice oferite de abrupturile şi vârfurile
munţilor din întreaga lume, devin obiective turistice de mare importanţă în psihologia
turiştilor, singurul „inconvenient” fiind acela că ele reprezintă o categorie care se adresează
doar celor bine pregătiţi pentru ascensiunile montane. Puterea de atracţie creşte direct
proporţional cu înălţimea, cunoscute pentru dificultăţile lor fiind ascensiunile pe vârfurile din
Munţii Himalaya, cu 14 vârfuri la peste 8 000 m (cu cele mai cunoscute: Chomolungma –
Everest - 8 848 m, Chogori, Lotse, Anapurna, Daulaghiri), Karakorum (K2, Nanga Parbat),
Munţii Stâncoşi (Mount Mac Kinley - 6 193 m, Mount Logan - 6 050 m), Munţii Anzi
(Huascarán - 6 768 m, Ojos del Salado - 6 880 m), Munţii Alpi (Mont Blanc - 4 807 m,
Matterhorn - 4 478 m, Jungfrau - 4 158 m), Munţii Pirinei (Pic de Aneto - 3 404 m, Pic du
Midi d’Ossau - 2 885 m), Munţii Caucaz (Kazbec - 5 047 m) Munţi Abruzzi (Gran Sasso
d’Italia - 2 915 m), Muntele Olimp (2 917 m) etc.
Cu o valoare peisagistică deosebită se înscriu însă şi formele de relief de vale, între care
canioanele reprezintă expresia supremă a unei evoluţii morfologice de amploare, râurile care
le-au format traversând regiuni muntoase vechi cu o structură tabulară şi formate din roci
rezistente la eroziune. De-a dreptul impresionant prin „arhitectura lui nepământeană” este
Marele Canion (cu o lungime de cca. 450 km, cuprinzând sectoarele Grand Canyon şi Black
Canyon), în care râul Colorado a tăiat ca un bisturiu o secţiune prin scoarţa terestră,
permiţându-ne să aruncăm o privire în istoria veche de milioane de ani a Terrei.
Mărginit de versanţi cu o adâncime maximă de 2 500 m, râul Colorado curge prin acest
canion cu 19 kilometri pe oră prin nu mai puţin de 160 de cataracte. Circa 30 000 de vizitatori
trec zilnic prin locurile amenajate pentru a admira acest mirific peisaj (locul de belvedere cel
mai bun fiind Desert View, iar unul dintre locurile cele mai căutate pentru a face poze fiind
Hopi Point, o platformă suspendată care oferă o largă deschidere panoramică atât spre est cât
şi spre vest) cu stânci colorate în nuanţe de roşu care contrastează cu pădurile de pin reflectate
în unda argintie a neobositului Colorado.
Deşi nu la fel de impresionante, în America de Nord se mai întâlnesc canioane pe râurile
Yosemite şi Yellowstone, iar în Asia, adânci şi foarte spectaculoase, canioanele de pe fluviile
Irrawadi, Salween sau Brahmaputra, acestea din urmă mai puţin cunoscute şi vizitate de
turişti, datorată unei slabe reprezentări a circulaţiei turistice în zonă.

3
 O categorie aparte care se impune în peisajul geografic este reprezentată de cascade –
elemente morfo - hidrografice prezente în sectoarele cu rupturi de pantă, partea atractivă a
acestora fiind creionată de căderile impresionante de apă, fie cu un volum mare de ape
deversate - Niagara (SUA / Canada), Victoria, Murchinson, Cataractele Nilului ş.a. (Africa),
fie cu înălţimi foarte mari, de exemplu, Angel (Venezuela), 979 m (după alte surse 1 005 m).
Un exemplu de valorificare turistică a acestui tip de elemente ne este oferit de cascada
Niagara, situată pe râul omonim care uneşte lacurile Erie şi Ontario, la graniţa dintre SUA şi
Canada. Volumul de apă care cade de la o înălţime de 50 m este de-a dreptul impresionant –
169 milioane litri de apă / minut, fapt care face din această cascadă unul dintre cele mai
atractive obiective turistice din lume. În fiecare an, 13 milioane de oameni vizitează cascada,
într-un ritm mediu de 35 000 de turişti zilnic. Pentru vizitatori se organizează tururi ale zonei
cu vasul „Zâna ceţurilor” (de la bordul căruia, turiştii îmbrăcaţi în mantale de ploaie strident
colorate urmăresc magnificul spectacol al naturii) sau cu un vehicul pe pernă de aer
(hovercraft) pe râul Niagara, precum şi zboruri cu elicopterul deasupra cascadei.
Amenajări turistice, însă de o mai mică amploare, s-au făcut şi în sprijinul vizitării
cascadei Victoria. La frontiera dintre Zambia şi Zimbabwe, apele fluviului Zambezi se
prăvălesc, pe o lăţime de 1,7 km, de la o înălţime de 110 m, într-o prăpastie de bazalt, un
defileu îngust, legat în aval de nouă canioane. Cascada Victoria este formată din mai multe
cascade: Cataracta de Est, Cascada Curcubeului, Cascada Potcoavă şi Cascada Diavolului.
Încă din 1904, un pod traversează Zambezi într-un loc mai îngust, legând cele două state
africane, iar un drum pitoresc, prin junglă, duce către locul numit Knife Edge („Muchia de
Cuţit”), o cărare îngustă între primul şi al doilea canion al cascadei. În ultimii ani, în zonă au
apărut şi câteva hoteluri luxoase (cel mai cunoscut fiind Mosi oa Tunya Intercontinental) şi o
şosea ce duce până aproape de buza cascadei.
Printre cele mai spectaculoase forme de relief se înscriu cele carstice, atât cele de
exocarstice (de suprafaţă) reprezentate de: chei, doline, ponoare, lapiezuri ş.a., cât şi cele
endocarstice (peşterile). Acestea din urmă îmbracă numeroase atribute de ordin atractiv,
imensul potenţial turistic al peşterilor materializându-se prin forme foarte diverse, dimensiuni
(uneori impresionante), urme preistorice de viaţă ş.a. De asemenea, prin condiţiile
topoclimatice şi hidrologice specifice, unele peşteri adăpostesc gheţari fosili (peştera
Eisrienswelt din Alpii Austriei sau peşterile Scărişoara şi Focul Viu din Munţii Apuseni -
România).
În interiorul peşterilor, spectaculozitatea este dată de formele specifice create de apa
încărcată cu minerale care de-a lungul secolelor a creat diverse coloane, stalactite, stalagmite,
care cresc pe măsură ce apa picură şi se evaporă, lăsând în urmă depuneri minerale cu aspect
ciudat. Prin dimensiune se remarcă peşterile Carlsbad din munţii Guadalupe – New Mexico,
renumită pentru „marea cameră” care are 610 m în lungime şi 335 m în lăţime. Asemănător,
săli cu dimensiuni impresionante sunt prezente în peşterile: Mammoth Cave (SUA), Holloch,
Eisrienswelt (carstul alpin), Av. Pierre St. Martin (carstul pireneean), Peştera din Valea Firei,
Peştera Vântului, Topolniţa, Tăuşoare, Şura Mare (carstul carpatic românesc) ş.a.
Omenii preistorici, în condiţiile unei clime aspre ce s-a instalat după ultima glaciaţiune,
au folosit peşterile ca locuinţă. Unele dintre acestea au fost destinate activităţilor rituale şi în
acestea din urmă se află uimitoarele picturi rupestre. Cele mai cunoscute peşteri cultice sunt:
El Castillo, Altamira, Niaux, Lascaux, Montespan, Tuc d’Audoubert, Les Trois Frères,
Cabrerets, Cougnac, Font de Gaume, Les Combarelles, Rouffignac, înşirate de-a lungul
Munţilor Pirinei şi Cantabrici. Picturile rupestre nu folosesc decât culori minerale (ocru, maro
şi roşu), seve vegetale, cărbune, praf de minerale, funingine, iar ca liant, sânge, sacâz, miere,
ouă sau grăsime. Motivul apariţiei picturilor se află cu siguranţă în magia vânătorii care joacă
un rol important şi în societatea tribală de astăzi. Popoarele atribuie reprezentărilor grafice

4
puteri supranaturale şi văd în ele asigurarea puterii lor asupra animalelor şi a succesului la
vânătoare.
Alături de spaţiul montan, cu variatele sale forme de atracţie, fondul morfoturistic este
completat de relieful litoral, în componenţa căruia intră falezele şi plajele. Acestea din urmă,
în asociere cu prezenţa apelor litorale calde, puţin adânci şi a unui climat marin cald, au dat
naştere celor mai mari bazine turistice pentru turismul estival ale lumii, respectiv: bazinul
Mării Mediterane, bazinul Mării Caraibilor şi bazinul Asiei de Sud - Est - Pacific. Plaja şi
condiţiile climatice favorabile sunt elementele indispensabile desfăşurării celui mai răspândit
şi mai intens mod de recreere şi refacere cunoscut în prezent – cura heliomarină. La edificarea
infrastructurii din zonele litorale sunt vizaţi prioritar parametrii morfostructurali ai plajelor,
respectiv lungimea, lăţimea, orientarea şi calitatea nisipului etc. Favorabilă este orientarea
estică, fapt ce duce la expunerea plajei la soare peste 10 ore / zi, în sezonul de vară (situaţie
întâlnită pe litoralul adriatic italian sau pe litoralul românesc al Mării Negre).
În ansamblul reliefului litoral, prezenţa falezelor are un rol bine definit, printre care şi
creşterea valorii peisagistice a acestuia. Un exemplu în acest sens ne este oferit de prezenţa
falezelor de cretă din Stubbenkammer de pe insula Rügen, din Marea Baltică. „Tronul
Regelui” este cea mai cunoscută stâncă de aici, care are 117 m înălţime. Anual, peste 300 000
de vizitatori urcă scările înguste până la o platformă de 200 de metri pătraţi, amenajată cu mai
bine de 300 de ani în urmă, efortul lor fiind răsplătit de priveliştea unică a falezelor de cretă şi
a mării. De asemenea, turiştii au ca opţiune de cazare hotelul Panorama Lohme, situat la nord
– est de Stubbenkammer.
Mult mai interesante sub aspect atractiv, sunt ecosistemele litorale specifice zonelor
intertropicale ale lumii – recifurile de corali – ce adăpostesc o lume cu totul aparte. Între
acestea se detaşează net Marea Barieră de Corali, poziţionată în faţa coastei nord – estice a
Australiei. Cu forme extrem de neregulate, Marea Barieră de Corali se întinde pe cca. 2 000
de km (lungime aproximativ egală cu Marea Britanie). Reciful nu este doar cea mai mare
structură biogenă, dar şi cea mai colorată. Aici, biologii marini au identificat 300 de specii de
corali, 4 000 de scoici şi mai mult de 1 500 specii de peşti. La suprafaţă, reciful include cca.
600 de insule şi insuliţe, porţiuni de ţărm inundate parţial, pe care cresc cocotieri şi alte
plante tropicale. Pe unele dintre aceste insule se pot face plimbări prin adevărate păduri
tropicale, iar organizatorii de sejururi oferă cazare atât în camping-uri, cât şi în hoteluri
luxoase. Reciful reprezintă locul ideal atât pentru scufundătorii amatori (turism subacvatic),
cât şi pentru cercetătorii lumii subacvatice.
În concluzie, putem înţelege că, potenţialul de atractivitate al reliefului este legat de
marea varietate a peisajelor. Zona montană se distinge prin diversitatea formelor specifice
reliefului glaciar, carstic, vulcanic, dar nu omitem faptul că şi în celelalte zone sunt prezente
resurse valoroase care dau personalitate fiecărei unităţi fizico – geografice. În procesul de
amenajare turistică este necesar să se analizeze în prealabil stadiul de evoluţie a reliefului.
Astfel, este indicat de a se include în circuitul turistic numai acele zone în care dinamica
proceselor geomorfologice indică o stare de echilibru, de relativă stabilitate. În schimb,
arealele puternic degradate sau în curs de degradare trebuie evitate şi supuse altor acţiuni de
protejare a mediului.

2.1.2. Fondul climato – turistic

Clima, prin componentele sale specifice, poate constitui un factor favorizant sau,
dimpotrivă, să determine o suprasolicitare a organismului, generând aşa numitul stres
bioclimatic. Elementele climatice (temperatura, precipitaţiile, vântul, nebulozitatea, presiunea
atmosferică, grosimea stratului de zăpadă ş.a.) constituie pentru turism (fiecare în parte, sau ca
un ansamblu unitar) ambianţa necesară desfăşurării lui, dar şi o resursă importantă în procesul

5
recreerii, tratamentelor balneoclimaterice şi climaterice mai ales, o resursă care oferă
posibilităţi multiple şi variate de practicare a turismului.
Temperaturile situate în afara intervalului de valori cuprinse între – 100 C şi + 270 C,
ploile abundente, vânturile puternice sau reducerea presiunii atmosferice în raport cu
altitudinea creează condiţii mai puţin atractive pentru turism. Se apreciază că, zona
mediteraneană este cea mai favorabilă sub aspectul parametrilor climatici. Această situaţie
este confirmată şi de orientarea fluxurilor turistice care antrenează spre zonele litorale între 50
– 70 % din volumul deplasărilor turistice naţionale şi internaţionale.
Clima este unul din principalii factori ce imprimă mişcării turistice caracterul de
sezonalitate şi o diferenţiere pe regiuni şi tipuri de turism. Astfel, se disting ţări cu
sezonalitate accentuată, cu o mare concentrare a fluxurilor turistice în sezonul de vară (este
specific ţărilor mediteraneene cu turism predominant litoral din Europa Sudică). În ţările cu
turism montan (Elveţia, Austria) este caracteristică prezenţa a două sezoane turistice, de vară
şi de iarnă, cel de vară atrăgând şi cel mai mare număr de turişti. De asemenea, se distinge şi o
categorie de ţări ce înregistrează o tendinţă de echilibru în evoluţia anuală a mişcării turistice,
diferenţierea pe sezoane fiind mai puţin accentuată (Egipt, Tunisia, Germania, SUA).
În evaluarea parametrilor climatici cu rezonanţă în individualizarea bioclimatelor, se pot
aplica o serie de modele matematice, între care indicele climato – turistic pentru zona
temperată (Fărcaş şi colab., 1968), care se poate calcula pentru localităţi, staţiuni balneo –
climaterice etc., după formula:
S + T − 5D
Ict =
5
unde:
Ict = indicele climato – turistic;
T = temperatura medie lunară exprimată în zecimi de grad;
S = durata de strălucire a soarelui (în ore);
D = durata precipitaţiilor (exceptându-le pe cele din timpul nopţii).

Informaţiile obţinute prin prelucrarea matematică a acestor parametrii, la diferite nivele

de detaliere (regiuni turistice, staţiuni turistice, obiective turistice etc.) diferenţiază:
- un climat specific de munte – la peste 700 m altitudine, cu o durată a sezonului estival
de 200 de zile (lunile V - X) pentru munţii cu altitudini mici şi mijlocii şi cca. 120 de
zile (lunile VI - IX) pentru munţii înalţi; iarna cu un sezon turistic cuprins între 80 –
160 de zile (lunile XII - IV);
- un climat de dealuri şi podiş – cu durata sezonului de 240 de zile (în sezonul cald şi de
tranziţie, lunile III - XI); iar iarna 60 – 80 de zile;
- un climat de câmpie şi de litoral marin – cu un climat cald de peste 240 de zile, iar
iarna sub 20 de zile, în funcţie de durata stratului de zăpadă care uneori poate lipsi. De
altfel, în lipsa denivelărilor morfologice, importanţa zăpezii are un caracter limitat.

2.1.3. Fondul turistic hidrogeografic

Elementele de ordin hidrografic alcătuiesc o importantă sursă de atracţie turistică, atât
prin diversificarea peisagistică, cât şi prin constituirea unora dintre ele în materie primă (sursă
terapeutică) pentru turismul balnear. Un interes peisagistic deosebit prezintă râurile şi fluviile
(mai ales acelea care străbat marile metropole şi capitale ale lumii) precum şi elementele
lacustre (o importanţă peisagistică deosebită prezentând lacurile glaciare).
Dincolo de participarea efectivă la definirea estetică a spaţiilor urbane pe care le
străbate, fluviile imprimă acestora o anumită personalitate şi specificitate. S-ar mai putea oare
vorbi despre „oraşul îndrăgostiţilor” (Paris) fără a pomeni de plimbările romantice pe malurile
Senei ? Am putea oare vorbi de Cairo fără a asocia numele său de cel mai lung fluviu din

6
lume, care-l traversează – Nilul ? Şi exemplele ar putea continua la nesfârşit, legătura cu
elementul hidrografic fiind mai mult decât pregnantă (Dunărea cu cele patru capitale pe care
le străbate – Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad; Sf. Laurenţiu cu Montreal; Rhinul cu
Rotterdam, Strassbourg sau Zurich etc).
Ca elemente de maximă atracţie se înscriu şi lacurile, valoarea turistică a acestora fiind
în strânsă legătură cu geneza lor. În peisaj se impun lacurile glaciare (de exemplu: Como,
Garda şi Maggiore în munţii Alpi - Italia, Lacul Sclavilor şi Lacul Urşilor în Canada),
vulcanice (Crater din SUA, Tazawa sau Mashu din Japonia, ) sau carstice (Muttensee din
masivul Glarus – Elveţia, Deep Lake sau Alachua din Florida – SUA, Scutari în Peninsula
Balcanică etc.). Apreciate sunt şi lacurile din ţările fără ieşire la mare, atât pentru
diversificarea peisagistică, cât mai ales pentru facilităţile pentru turism pe care le oferă (lacul
Balaton pentru Ungaria, lacurile Leman sau Baden pentru Elveţia etc.).
Diversitate peisagistică oferă şi prezenţa izvoarelor fierbinţi (gheizerele) care ţâşnesc cu
intermitenţă la înălţimi apreciabile (cel mai celebru este gheizerul Old Faithful din Parcul
Naţional Yelowstone, SUA, ale cărui ape aruncate cu o regularitate maximă depăşesc 80 m
înălţime). În Islanda, zona termală de la Haukadalur constituie una dintre principalele atracţii
turistice. Aici, gheizerul Strokkur aruncă la fiecare 10 minute aburi şi apă la 25 de metri
înălţime, după care apa se linişteşte, pentru ca apoi, dintr-o dată să înceapă să fiarbă. O sferă
de vapori creşte treptat, până când se sparge, şi apa, având 970 C, ţâşneşte din nou. Tot în
Islanda, foarte interesantă este „câmpia izvoarelor fierbinţi” care cuprinde aşa zisele „izvoare
albastre” de la Hveravellir, situate între gheţarii Hofs şi Langiökul, la altitudine de 150 m.
În Turcia, izvoarele termale au creat o adevărată operă de artă. Este vorba despre
„frumuseţea albă” de la Pamukkale, în provincia Denizli. Fenomenul se datorează izvoarelor
termale care curg la vale prin nenumărate canale, pe o diferenţă de nivel de cca. 90 m. Apa
fierbinte a izvoarelor, concentrată în calciu şi dioxid de carbon, se răceşte treptat lăsând în
urmă un precipitat asemănător fulgilor de zăpadă, alcătuit din carbonat de calciu şi calcar. De-
a lungul miilor de ani, straturile groase de calcar au format o serie de terase în trepte pe o
lungime de aproape trei kilometri. Turiştilor care doresc un sejur în această zonă le stau la
dispoziţie hoteluri confortabile, cu piscine proprii, medicii recomandând aceste izvoare în
tratarea reumatismului. Alarmant este însă numărul mare de hoteluri care, prin prezenţa
piscinelor proprii ce se alimentează cu apă termală de la izvoarele respective, limitează
depunerile de calcar pe faimoasele terase şi, totodată schimbă culoarea acestora din alb în
pământiu.
Dincolo de aspectul strict peisagistic, sursele hidrominerale se remarcă prin puterea lor
de atracţie datorată utilizării lor în scopuri terapeutice. Astfel, în dezvoltarea şi localizarea
staţiunilor balneare acţionează o serie de factori şi anume:
- lacurile – care au atras prin efectele lor terapeutice şi prin poziţia lor deosebită în peisaj.
Între primele staţiuni turistice care s-au dezvoltat pe malul lacurilor renumite sunt: Evian
şi Thonon – les – Bains (apărute în secolul al XIX-lea pe malurile Lacului Leman), Vichy
(pe malul Lacului Albèr), Aix – les – Bains (Lacul Bourges) etc.;
- izvoarele minerale – răspândirea acestora fiind foarte inegală, unele ţări dispunând de
numeroase astfel de izvoare – România peste 3000, Ungaria 450, Italia 264, Elveţia 250,
Germania 165, Franţa 116 etc. Staţiunile turistice balneare, pe plan mondial, se grupează
după prezenţa acestora precum şi după principalele tipuri hidrochimice, dintre care, cele
mai cunoscute sunt:
- ape oligominerale complexe, prezente în: Franţa (Evian), Italia (Boveno, Fiuggi),
Germania (Badenweiler), Austria (Horgastein), Bulgaria (Bania), SUA (White
Sulphur Springs, Bedford Springs), Brazilia (Teresopolis) ş.a.;

7
 - ape carbogazoase: Franţa (Vicky), Italia (Agnano), Belgia (Spa), Elveţia (Montreux),
Cehia (Marianske Lazné), SUA (Manitou Springs), Australia (Heploourn), Argentina
(Copelina) ş.a.;
- ape alcaline: Italia (Montecatini Terme), Croaţia (Split), Grecia (Loutraki), SUA
(Espirito Santo) ş.a.;
- ape sulfuroase: Franţa (Aix - les - Bains), Italia (Tabiano), Germania (Aachen), Cehia
(Piestany), ş.a.;
- ape iodurate: Italia (Albano Terme, Livorno), Germania (Wiesse), Austria (Bad Hal),
SUA (Saragota Springs) ş.a.;
- ape radioactive: Rusia (Pitiagorsk), Ungaria (Heviz), Germania (Baden Baden),
Bulgaria (Dervent) ş.a.

Aşadar, observăm că hidrosfera este domeniul unor importante resurse, unele dintre ele
generând cele mai vechi tipuri de turism, legate de valorificarea lacurilor şi a izvoarelor termo
– minerale. Ca direcţii mai recente se pot menţiona: amenajarea lacurilor de acumulare pentru
sporturi nautice şi dezvoltarea unor mari complexe turistice (cum este cazul celui din zona
lacului Phoenix din Arizona – care dispune de cea mai mare plajă artificială din lume),
modernizarea unor staţiuni balneare, apariţia staţiunilor specializate în talasoterapie, bazate pe
utilizarea forţei valurilor, în tratamentele de recuperare fizică, precum şi dezvoltarea
turismului de croazieră.

2.1.4. Fondul turistic biogeografic

Învelişul biogeografic ocupă, de asemenea, un rol foarte important în sistemul factorilor
fizico-geografici şi implicit în crearea unui mediu atractiv pentru turism. Ecosistemul forestier
prezintă mari diferenţieri legate de zonalitatea climatică, respectiv: pădurile ecuatoriale,
tropicale, musonice, subtropicale şi temperate, acestea din urmă fiind şi cel mai bine
valorificate din punct de vedere turistic.
Elementele vegetaţiei forestiere se impun în peisaj prin mai multe variabile, dintre care
cele mai importante pentru materializarea lor în resurse turistice sunt: dimensiunile şi vârsta
anumitor plante (de exemplu: Sequoia gigantea – considerat pe bună dreptate „cel mai mare
lucru viu” de pe planetă. Exemplare din această specie sunt protejate în prezent în câteva
parcuri şi rezervaţii americane – Parcul Naţional Sequoia, Kings Canyon National Park sau
Yosemite National Park. Un astfel de exemplar, numit „General Sherman” după faimosul
conducător militar din timpul războiului civil, are în jur de 3000 de ani vechime, o înălţime de
83,3 m, diametrul trunchiului măsurând la bază 31,3 m, iar în partea superioară 11,1 m. Din
acest copac s-ar putea scoate 1486 m3 de cherestea, cu o greutate totală de 1256 de tone),
ritmurile evoluţiei anuale (perioada de înflorire a diverselor specii. Admiratorii culorilor vii
nu concep să lipsească de la un asemenea spectacol al naturii, situaţie întâlnită, de exemplu, în
deşertul Arizona, cu ocazia înfloririi cactuşilor), prezenţa unor plante endemice şi relicte (de
exemplu: floarea de colţ, strugurii ursului sau garofiţa Pietrei Craiului – câteva dintre speciile
de plante endemice din Carpaţi), conexiunea cu latura spirituală (încărcătura emoţională pe
care o primesc anumite elemente de vegetaţie în asociere cu personaje celebre, de exemplu:
Stejarul din Borzeşti, gorunul lui Horea de la Ţebea sau Teiul lui Eminescu din Parcul
Copou).
De asemenea elementele faunistice susţin turismul de recreere, în special prin două
forme specifice - turismul cinegetic şi pescuitul sportiv. Dată fiind vulnerabilitatea majorităţii
speciilor animale la impactul antropic se impune protejarea şi monitorizarea acestora în
mediul lor natural. În acest sens, un loc important îl deţin marile parcuri şi rezervaţii naţionale
care, în funcţie de localizare, accesibilitate şi amenajare pot atrage de la câteva zeci sau sute
de vizitatori, ca în cazul parcurilor africane, până la 200 de milioane de vizitatori în SUA.

8
Marile rezervaţii africane constituie obiective pentru un turism de factură aparte – safari,
dintre cele mai cunoscute menţionând: Meru, Masai Mara şi Tsavo în Kenya, Serengeti şi
Ngorongoro în Tanzania, Upemba şi Virunga în R.D. Congo, Ruwenzori în Uganda, Krüger
în R.S. Africană etc.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.2.

FONDUL TURISTIC ANTROPIC

Zestrea turistică a umanităţii este întregită prin prezenţa obiectivelor turistice de

provenienţă antropică. Edificii cultural-istorice sau minuni ale tehnicii (poduri, turnuri de
televiziune, cartiere cu arhitectură futuristă) contribuie împreună la desfăşurarea fenomenului
turistic mondial. Pe măsură ce avansăm pe scara civilizaţiei, aportul uman la îmbogăţirea
zestrei turistice se multiplică şi se diversifică ajungând să fie, pentru anumite regiuni terestre,
hotărâtoare. Zestrea turistică de provenienţă antropică este una de mare complexitate şi poate
fi structurată în:
a) edificii şi elemente cu funcţie turistică (obiective culturale, religioase, istorice);
b) manifestări antropice cu funcţie turistică (târguri, expoziţii, carnavaluri etc).

2.2.1. Obiectivele turistice cu funcţie culturală propriu-zisă

Atributele atractive ale edificiilor culturale provin din arhitectura lor, adesea insolită, cât
şi din exercitarea funcţiei lor iniţiale. (Cocean P., Vlăşceanu Gh., Negoescu B., 2002). Din
această grupă fac parte următoarele grupe de obiective: muzeele, casele memoriale, teatrele şi
operele.
Muzeele
Prin funcţia lor, aceste instituţii care se ocupă cu strângerea, păstrarea şi expunerea
obiectelor care prezintă un interes istoric, ştiinţific, artistic etc, se încadrează în grupa
edificiilor culturale. Valoarea şi mărimea muzeului este strâns corelată cu posibilităţile de
colectare, sistematizare şi conservare ale organizatorilor. Astfel se pot diferenţia a) muzeele
naţionale ce grupează obiecte de patrimoniu naţional precum şi anumite piese din exterior
intrate în patrimoniul ţărilor respective; b) muzeele regionale (sau judeţene – aşa cum sunt
cele din municipiile reşedinţă de judeţ ale ţării noastre) ce dispun de exponate adunate dintr-o
regiune dată (provincie istorică sau judeţ); c) muzeele locale, de dimensiuni mult mai mici, ce
concentrează exponate colectate îndeosebi din perimetrul aşezării gazdă.
Indiscutabil că, în orice lucrare care promovează valorile culturale universale, figurează
muzeele de renume mondial. Lucrările de specialitate, şi ghidurile turistice fac prezentări
ample ale acestor obiective de maximă importanţă care atrag anual milioane de turişti. În
multe dintre produsele turistice lansate de marii turoperatori se regăsesc inserate în
programele turistice, vizite la aceste inedite obiective. Şi cum ar arată oare un program turistic
la Paris din care să lipsească Muzeul Louvre?, iar tiparul s-ar putea repeta la nesfârşit în cazul
Galeriilor Tretiakov (Moscova), British Museum (Londra), Metropolitan (New York), Prado
(Madrid), Ermitage (St. Petersburg), Rijks (Amsterdam) etc.
Aceste „nume grele” ale instituţiilor de profil se remarcă prin multitudinea şi varietatea
secţiilor, precum şi valoarea exponatelor. British Museum, de exemplu, cuprinde nu mai puţin
de 12 secţii (paleontologie, antichităţi, manuscrise, etnografie, monezi, medalii, istorie
orientală, greacă, romană etc). Muzeul Ermitage din St. Petersburg se desfăşoară pe o
suprafaţă de cca. 9 ha, ocupată de 1057 de săli expoziţionale. Exponatele celebre, adăpostite
de aceste muzee de renume mondial, sunt greu de înscris chiar şi pe cea mai sumară listă
(numai la St. Petersburg, numărul total al exponatelor Muzeului Ermitage depăşeşte 2,7
milioane). Spre exemplificare ne putem axa pe exponate cunoscute în toată lumea, cum ar fi:

9
piatra de la Rosette (pe baza căreia francezul Champollion a descifrat heroglifele egiptene)
sau colecţia de mumii egiptene de la British Museum, statuia Venus din Millo sau celebra
pictură Mona Lisa a lui Leonardo da Vinci, adăpostite de Muzeul Louvre din Paris etc.
Tipologia muzeelor este deosebit de complexă. Astfel, întâlnim muzee istorice,
etnografice, de artă etc. Specializarea muzeelor poate însă merge şi mai mult în profunzimea
lucrurilor fiind dedicate unor anume obiecte sau ocupaţii. De exemplu, muzeele istorice se
axează îndeosebi pe prezentarea obiectelor descoperite prin săpături arheologice sau a
documentelor şi obiectelor legate de anumite evenimente sau personalităţi politice.
Putem exemplifica Muzeul Romano-Germanic din Köln care adună vestigii ale
prosperei epoci a oraşului de la începutul primului mileniu, cum ar fi: mozaicul lui Dionysos,
descoperit în 1941, sau Mausoleul lui Lucius Publicus. Dintre muzeele de arheologie
remarcăm Muzeul Arheologic Naţional din Atena care expune pentru vizitatorii săi piese
ceramice sau fresce celebre descoperite pe şantierele arheologice greceşti: statuia din bronz a
lui Poseidon, masca de aur a lui Agamemnon ş.a. Celebru este şi Muzeul Arheologic din
Istambul format din trei secţii: Muzeul Antichităţii ce expune numeroase piese antice greceşti
şi romane, sarcofage (celebrul sarcofag al lui Alexandru cel Mare), basoreliefuri; Muzeul
Vechiului Orient care deţine printre numeroasele sale exponate, tăbliţele hitite ale Tratatului
de la Kadesh; Muzeul Ceramicii care expune elemente de ceramică turcă.
Din categoria muzeelor istorice care sunt axate pe prezentarea unui anume eveniment
remarcăm pe cele dedicate celui de-al doilea război mondial. Astfel, Muzeul Marelui Război
pentru Apărarea Patriei din Minsk este organizat în 28 de săli în care sunt expuse hărţi, arme,
uniforme militare etc. Una dintre săli este dedicată lagărelor de concentrare naziste. Muzeul
din Salaspils (Letonia) dedicat victimelor lagărelor naziste, este ridicat pe locul unde, între
1941 şi 1945, au fost ucişi peste 55 000 de evrei şi prizonieri de război. Asemănător, Fortul al
Nouălea (Kaunas - Lituania), este dedicat victimelor celui de-al doilea război mondial (aici au
fost ucişi peste 80 000 de evrei).
Într-o altă categorie intră muzeele profilate pe expunerea unor anumite valori artistice
(muzeele şi galeriile de artă). Astfel, Muzeul de Arte Frumoase din Viena cuprinde o vastă
colecţie de pictură flamandă, olandeză şi germană (Rembrandt, Rubens, Dűrer, Bruegel cel
Bătrân, Van Eyck), italiană, spaniolă şi franceză (Rafael, Velázquez), sculpturi, antichităţi
egiptene etc. Muzeul Naţional de Arte Frumoase din Budapesta este deţinătorul unei
impresionante colecţii de stampe şi desene realizate de către Leonardo da Vinci, Rembrand,
Rubens, Picasso etc. Galleria degli Uffizi din Florenţa este unul dintre cele mai frumoase şi
bogate muzee de pictură din lume adunată de membri familiei Medici (Botticeli, Leonardo da
Vinci, Dűrer, Michelangelo, Caravaggio, Rafael etc). National Gallery din Londra este una
dintre cele mai bogate colecţii de pictură şi sculptură a lumii. Aici sunt expuse spre vizitare
numeroase lucrări de Botticelli, Rafael, Michelangelo, Leonardo da Vinci, Caravaggio,
Velázquez, Rembrandt ş.a. Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti cuprinde cca. 70 000 de
picturi şi sculpturi ale artiştilor români (N. Grigorescu, Th. Aman, Th. Pallady, I. Jalea, C.
Brâncuşi etc) dar şi opere ale artiştilor străini printre care El Greco, Rembrandt, Rubens, Van
Eyck, ş.a.
Tot în această categorie putem include şi muzeele figurilor de ceară ce au proliferat în
toată lumea graţie măiestriei artiştilor creatori, ineditului materialelor utilizate şi fidelităţii
imaginii personajelor modelate. Cel mai celebru este Muzeul Figurilor de Ceară din Londra
(fondat de către Madame Tussaud) ce cuprinde trei secţii dedicate personalităţilor politice,
celor din domeniul artei, culturii şi sportului şi o secţie ce oglindeşte personalităţile nefaste
ale istoriei umanităţii.
O altă categorie este reprezentată de muzeele etnografice ce pun în valoare fondul
tradiţional al fiecărui popor. Am putea exemplifica, în această categorie, primul muzeu în aer
liber din lume – Skansen din Stockholm, ce cuprinde 150 de case originale din diferite regiuni

10
ale Suediei. Interesant este şi Muzeul Etnografic din Ankara a cărui clădire a adăpostit vreme
de 15 ani sarcofagul preşedintelui Atatürk, în prezent fiind expuse numeroase obiecte de artă
populară, costume, textile, broderii etc. Pentru ţara noastră remarcabile sunt muzeele cu
specific etnografic din Bucureşti (Muzeul Satului şi Muzeul Ţăranului Român), Muzeul
Tehnicii Populare din Sibiu şi Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj Napoca.
Dintre muzeele cu tematică diversă remarcăm pe cele dedicate unor activităţi cum ar fi
Muzeul Petrolului Norvegian din Stavanger sau Muzeul Naţional al Minelor din Esch-sur-
Alzette (al doilea oraş al Luxemburgului). Interesant este Muzeul Ştiinţei şi Industriei din
Birmingham ce prezintă etapele dezvoltării industriale: locomotiva Hall, maşina cu aburi
construită de Watt şi Boulton, etc. „Locul de naştere al revoluţiei industriale” este marcat de
un important muzeu – Ironbride Gorge Museum – situat la 58 km NV de Birmingham, cu
secţiuni situate în lungul cheilor bogate în minereuri de fier ale râului Severn.
Din categoria muzeelor dedicate unor ocupaţii evidenţiem pe cele dedicate fabricării
ceasornicelor: Muzeul Internaţional al Orologeriei din Elveţia (localitatea La Chaux-de-
Fonds, situată la 25 km NV de Neuchâtel), Muzeul Ceasurilor şi al Pendulelor din Klaipeda
(Lituania), Muzeul Orologiilor din Bratislava, Muzeul Ceasului de-a lungul timpului din
Ploieşti etc.
Foarte multe sunt şi muzeele dedicate anumitor obiecte, în această categorie
evidenţiindu-se muzeele automobilelor: Muzeul Internaţional al Automobilului din Geneva
care expune peste 400 de automobile, pe mărci şi ţări de origine, între care unele au aparţinut
unor personaje celebre: Cadillac-ul lui Elvis Presley, jeep-ul generalului Patton, ZIS-ul
dictatorului Stalin; Muzeul Henri Malarte din apropierea oraşului Lyon; Muzeul
Automobilelor (Carlo Biscaretti di Ruffia) din Torino; Muzeul Maşinilor de Epocă din San
Marino etc.
Interesante sunt şi muzeele trăsurilor între acestea remarcându-se cele din Peninsula
Iberică: Muzeul Trăsurilor din Belém, instalat în vechea sală a palatului regal, ce posedă o
impresionantă colecţie de trăsuri de epocă, cea mai veche (sec. XVI) fiind cea a regelui Filip
al II-lea al Spaniei. Asemănător, Muzeul Trăsurilor Regale din Madrid, situat în incinta
palatului regal, adăposteşte fostele vehicule regale, cele mai numeroase fiind din secolul al
XVIII-lea.
Originale sunt muzeele dedicate produselor alimentare sau băuturilor, dintre acestea
exemplificând: Muzeul Spaghetelor din Imperia, Muzeul Jambonului de Ardeni, Muzeul
Wiskey-ului din Dublin, Muzeul Tokaj (Ungaria) ce prezintă istoria locală a vinurilor şi
instrumentele necesare producţiei viticole. Dintre muzeele dedicate articolelor de
îmbrăcăminte amintim: Muzeul Costumului din Bath (Anglia) ale cărui exponate acoperă
moda ultimelor patru secole, Muzeul Textilelor şi al Costumului din Barcelona etc, iar dintre
cele dedicate articolelor de încălţăminte: Muzeul Pantofilor din Gottwaldow (Cehia).
Nu am putea încheia periplul printre muzeele lumii fără a aminti de unele dintre cele
mai bizare. Am putea vorbi despre Muzeul Haşişului şi al Marihuanei din Amsterdam sau
despre Muzeul Dracilor din Kaunas (Lituania) ce expune imagini şi statuete reprezentând în
diferite ipostaze diavolul. Dar poate mai interesant ar fi Muzeul Umorului şi Satirei din
Gabrovo (Bulgaria) instalat într-o veche tăbăcărie. V-ar surprinde să întâlniţi aici statuia
fondatorului oraşului (fierarul Racho) amplasată în mijlocul râului Iantra? Nu ar trebui, pentru
că proverbialul spirit comic al locuitorilor din Gabrovo i-a învăţat câte ceva despre regulile
„economiei de spaţiu”!

Casele memoriale
Aceste edificii culturale pot înmagazina referinţe (obiecte şi mărturii) privind personaje
artistice, culturale, politice etc. Valenţele turistice ale acestui tip de obiective se

11
materializează în fluxurile de vizitatori, dornici să cunoască mărturii despre viaţa şi
personalitatea celui care s-a născut sau a locuit în acel loc.
Dintre casele memoriale vizitate anual de un număr foarte mare de turişti amintim:
Casa în care s-a născut Mozart (Mozarts Geburtshaus), din oraşul austriac Salzburg, situată pe
Getreidegasse (stradă comercială îngustă, cu numeroase clădiri în stil tradiţional), la numărul
9. În acest imobil, la etajul al treilea, a fost organizată o expoziţie cu obiecte personale ale
artistului. Tot legat de numele lui Mozart, amintim Casa în care a locuit marele compozitor
(între 1784 şi 1787) din Viena, numită şi „Figarohaus” deoarece aici a fost compusă „Nunta
lui Figaro”.
Numeroase imobile amintesc de locurile unde s-au născut sau au creat o parte dintre
operele lor marii pictori ai lumii. Putem aminti de Casa lui Rubens (Rubenshuis) din Anvers
sau Casa lui El Greco din Toledo (locuită de artist după 1585) care expune numeroase opere
ale pictorului, însă exemplele ar putea continua la nesfârşit.
În mod asemănător, în multe dintre oraşele lumii întâlnim „urme materiale” ale
existenţei marilor personalităţi ale literaturii universale. Amintim aici: Casa lui Goethe din
oraşul german Frankfurt pe Main; Casa natală a marelui dramaturg englez William
Shakespeare din Stratfort – Upon – Avon; Casa lui Victor Hugo din oraşul Vianden
(Luxemburg) alături de bustul scriitorului (realizat de Rodin); Casa şi Muzeul dedicat
scriitorului grec Nikos Kazantzakis (autor al celebrelor romane „Zorba Grecul” şi „Alexis
Zorba”) din Myrtia (i-la Creta); Casa poetului naţional bulgar, Hristo Botev, din Kalofer;
Casa şi Muzeul Karen Blixten (autoare a romanului „Din inima Africii”) organizat în oraşul
danez Helsingor, etc. Pentru ţara noastră importante sunt: Casa Memorială a poetului naţional
Mihai Eminescu de la Ipoteşti, Casa Memorială Liviu Rebreanu din Prislop, Bojdeuca din
Ţicău – Iaşi; Casa Memorială George Topârceanu din Nămăieşti (5 km NE de municipiul
Câmpulung Muscel), etc.
Interesante sunt şi locurile care păstrează mărturii despre viaţa unor valoroşi oameni de
ştiinţă (cum ar fi, de exemplu, Casa lui Nikolaus Copernic din oraşul polonez Torun sau Casa
lui Albert Einstein din Berna), precum şi a marilor exploratori (celebră fiind Casa lui
Cristofor Columb din Genova - Italia).

Teatrele şi Operele
Aceste instituţii păstrează funcţia culturală iniţială care, prin ea însăşi, devine o sursă
pentru desfăşurarea actului turistic. În unele cazuri, valoarea turistică a acestor obiective
sporeşte prin însuşirile arhitecturii lor.
De-a dreptul impresionantă este clădirea Operei din Paris, a cărei construcţie a început
în 1861, la dorinţa suveranului Napoleon al III-lea. Construcţia se impune prin cele 7 arcade
de pe faţadă, decorate cu statui. Cea mai reprezentativă parte a Operei este scara fastuoasă de
marmură albă şi galeria coloanelor ionice. Un element aparte îl constituie prezenţa în
subteran, a unei „camere seif” (amenajată de americanul Alfred Clark în 1907), sigilată până
în 2007, în care se păstrează înregistrări ale unor cântăreţi de valoare mondială.
Inedită ca stil constructiv este şi „Reduta” din Budapesta, construită pentru a găzdui
concertele şi ceremoniile oficiale, în stilul romanic ungar. Pe latura dinspre Dunăre, clădirea
este decorată cu figuri alegorice ce evocă muzica şi dansul. Tot în Budapesta remarcăm
clădirea Operei, construită în stilul Operei din Viena. Către extremităţile faţadei au fost
amplasate statuile celor doi mari compozitori maghiari, Franz Liszt şi Ferenc Erkel
(compozitorul imnului Ungariei).
Originalitatea este atributul atractiv forte în cazul sălii de concerte (Finlandiatalo) din
Helsinki construită pe malul Golfului Töölönlahti, precum şi în cazul Filarmonicii din Berlin,
o clădire asimetrică ce prezintă o organizare interioară diferită de cea a altor instituţii similare,
orchestra aflându-se în mijlocul sălii.

12
 Foarte apreciat de către amatorii de teatru este Teatrul Globe al lui Shakespeare,
reinventat practic de către regizorul american Sam Wanamaker care a venit cu ideea de a
construi o copie a teatrului iniţial, folosind materiale tradiţionale (se remarcă acoperişul din
paie). Noua clădire s-a deschis în 1997 şi are o capacitate de 1600 de locuri plus spaţiu pentru
700 de oameni cunoscuţi în timpul lui Shakespeare sub numele de „groundlings”, care stau în
picioare lângă scenă. Istoria Teatrului Globe este destul de interesantă. Primul Teatru Globe,
în care s-au jucat piesele lui Shakespeare, a fost construit pe malul fluviului Tamisa din
Londra, în 1599. A fost demolat în anul 1644, în urma unui incendiu care i-a distrus
acoperişul făcut din paie.
Vechimea este alt element ce transformă aceste instituţii în obiective turistice de
maximă atractivitate. În Antichitate, întâlnim amenajări specifice practicării actului cultural în
aer liber, cu o formă impusă de topografia terenului (liniare sau curbate). Teatrele se impun ca
element de cultură şi civilizaţie în majoritatea polisurilor greceşti, şi, ulterior, în oraşele antice
romane.
Impresionante sunt ruinele Teatrului din Delfi, care ne demonstrează monumentalitatea
edificiului iniţial. Amfiteatrul semicircular a fost construit în trepte şi avea cca. 5 000 de
locuri de stat. Concavitatea naturală a pantei muntoase a Parnasului oferă o rezolvare acustică
perfectă. La alegerea locului de construire a teatrului s-a avut în vedere fundalul oferit de
priveliştea din jur, în faţă aflându-se un grup statuar care îl înfăţişa pe Alexandru cel Mare la
vânătoare.
Roma Antică se mândrea cu impozanta clădire a Colosseumului (astăzi ruine), a cărei
construcţie a demarat în timpul împăraţilor Vespasian şi Titus (75 – 80 d.Hr.). Are o formă
eliptică (188/156 m), o înălţime de 55 m şi o capacitate de 55 000 locuri. Culisele erau plasate
sub tribună sau arenă, fiind destinate luptătorilor sau cuştilor pentru animale sălbatice. La
sărbătorile mai importante arena putea fi transformată într-un mare bazin cu apă pentru
spectacolele navale.
Această tradiţie culturală s-a transmis peste veacuri generaţie de generaţie. Poate că nu
întâmplător, aceste lăcaşuri de cultură mondială tronează încă, la începutul Mileniului III, în
sfera de interes a fenomenului turistic, nume celebre ca Opera din Paris, Teatrul Scala din
Milano, Teatrul din Berlin, Opera din Sydnei sau Opera din Viena reprezentând adevărate
simboluri ale patrimoniului cultural al umanităţii.

2.2.2. Obiectivele turistice de factură religioasă

Valoarea turistică a edificiilor religioase este dată de arhitectura proprie cultelor
religioase universale (catedrale şi biserici pentru creştini; moschei pentru musulmani;
sinagogi pentru mozaici) şi stilul constructiv (romanic, gotic, baroc, rococo, clasic, neogotic).

Catedralele
Adevărate simboluri ale lumii creştine, catedralele, însumează întreg geniul constructiv
al umanităţii, încă din faza iniţială a creştinizării. Astfel, în anul 324, primul împărat roman
creştin – Constantin, construieşte Catedrala Sf. Petru pe locul unde a fost înmormântat
apostolul Petru după martiriul său din Circul lui Nero. Ulterior, edificiul a suferit modificări
substanţiale, fiind reconstruit şi mărit în secolul al XV-lea.
Un alt edificiu de acest tip, cu o vechime considerabilă, este Catedrala Sf. Sofia din
Istambul care a fost construită de împăratul roman Iustinian între anii 532 şi 537. Până în anul
1453, când a fost transformată în moschee, era cel mai mare monument al creştinătăţii. Legat
de momentul căderii Constantinopolului, legenda susţine faptul că sultanul cuceritor Mehmet
al II-lea a profanat bazilica Sf. Sofia, intrând în ea călare.

13
 În secolul X, se ridică bazilica San Marco din Veneţia, ce ocroteşte relicvele Sf. Marcu.
Edificiul uimeşte şi astăzi prin originalitatea elementelor decorative: coloane egiptene de
marmură albă, cai de bronz aurit, etc.
Între secolele XI – XII, marile catedrale îşi fac simţită prezenţa în multe dintre oraşele
Europei, fascinând prin măreţia lor. Putem exemplifica: Catedrala din Zürich (Grossmünster)
a cărei faţadă este încadrată de două turnuri înalte (pe turnul sudic se află o statuie a lui Carol
cel Mare). Această catedrală este considerată simbolul Reformei în Elveţia germanică. În
aceeaşi perioadă a fost construită şi Catedrala Sf. Sofia din Kiev, considerată cel mai vechi
edificiu religios al ţării. În interior se află sarcofagul sculptat din marmură al ctitorului său
(Iaroslav cel Mare).
Un secol mai târziu (secolul XIII) mari catedrale construite în stil gotic împânzesc
oraşele europene, îndeosebi la nord de munţii Alpi. Am putea exemplifica: Westminster
Abbey din Londra, de sute de ani teatrul marilor ceremonii monarhice şi totodată necropolă a
suveranilor englezi; Catedrala din Edinburgh (Scoţia) construită pe locul primei biserici
ridicată de Sf. Mungo; Catedrala Sf. Patrick din Dublin (Irlanda) etc. Apogeul stilului gotic
este atins în secolul al XIV-lea, reprezentativ, în acest sens, fiind Domul din Milano al cărui
exterior împodobit cu numeroase turnuri şi statuete contrastează puternic cu interiorul auster.
Pentru Europa de Est, în secolele XV- XVI, se impun catedralele construite de ţarii ruşi
din Moscova: Catedrala Binecuvântării (Blagovescenskij sobor), Catedrala Adormirii Maicii
Domnului (Uspenskij sobor), Catedrala Arhanghelului Mihail (Arhanghelskij sobor) În fostele
state sovietice apar catedrale impozante începând cu secolul XVIII: Catedrala Mariinski din
Minsk (Belarus) - cea mai mare catedrală ortodoxă a ţării şi Catedrala din Vilnius (Lituania)
considerată un simbol al creştinizării ţării.
După stilul constructiv, remarcăm catedralele construite în stil romanic, cum ar fi în
Italia (San Vitale şi Sant Apollianaire Nouvo din Ravena sau Catedrala San Minato al Monte
din Florenţa), în Germania (catedralele din Mainz, Worms, Limburg sau Speyer), în Marea
Britanie (catedralelele Durham şi Ely), în Spania (Catedrala Santiago de Compostela) etc.
Mult mai numeroase sunt însă catedralele construite în stil gotic, cum ar fi de exemplu:
în Franţa (Notre Dame din Paris, Reims, Amiens, Chartres), în Germania (Ulm, Köln,
Freiburg), în Regatul Unit (Salisbury, Cantebury, York), în Spania (Sevilla, Burgos, Leon)
etc. În stilul baroc au fost ridicate catedrale în: Spania (Salamanca, Madrid), Germania,
Austria, Rusia etc, iar în stilul clasic îndeosebi în Marea Britanie şi Franţa. Reprezentativă
pentru stilul clasic este Catedrala Sf. Paul din Londra care se evidenţiază prin cupola sa de
mari dimensiuni şi numeroasele coloane corintice.
Stilul constructiv, elementele decorative, precum şi geniul creatorilor, îşi aduc aportul în
creşterea potenţialului atractiv al acestor edificii. Este cazul Catedralei Notre Dame din Paris,
simbol al stilului gotic francez, ce se remarcă prin faţadele bogat ornate cu sculpturi şi scene
biblice, Catedralei din Chartres, celebră în întreaga lume prin cele două turnuri ale sale
diferite ca arhitectură şi înălţime, ca şi prin numărul apreciabil de figuri sculptate, între care
nu lipsesc întruchipările celor şapte arte liberale (gramatica, retorica, dialectica, aritmetica,
geometria, astronomia şi muzica), Catedrala din Cantebury, ce dă impresia unui edificiu
compus din două biserici datorită faptului că partea vestică a fost ridicată mai târziu, în altă
manieră, precum şi celebra Sagrada Familia din Barcelona al cărui proiect prevedea un plan în
formă de cruce latină, cu cinci nave, la exterior, trei faţete erau dominate de câte patru turnuri
reprezentându-l pe Mântuitor şi pe cei patru apostoli (datorită decesului arhitectului ei,
Antonio Gaudi, edificiul a rămas neterminat, construcţia continuând şi în zilele noastre dar
într-un ritm scăzut; în 1981 a fost finalizată faţada Pasiunii).
Interesante sunt şi edificiile care reproduc cu fidelitate liniile constructive ale unor
catedrale celebre. Catedrala Sf. Sofia din Novgorod este o copie fidelă a celei bizantine din
Istambul (Constantinopol), Domul din York pare o copie fidelă a Catedralei Notre Dame din

14
Paris, Catedrala din Köln seamănă mult cu cea din Amiens datorită originii franceze a
primului său arhitect, iar Catedrala din Leon (La Pulcra Leonina) se aseamănă cu cea din
Chartres prin arhitectura celor două turle şi prin mulţimea vitraliilor.
În unele cazuri construcţia catedralelor a durat un timp îndelungat, acest amănunt
amplificând funcţia atractivă a unora dintre ele. Este cazul Catedralei Sf. Vit din Praga, a cărei
construcţie a început în anul 1344 şi a fost terminată la sfârşitul secolului al XIX-lea,
Catedralei Sf. Petru şi Sf. Pavel din Nantes, construită între 1434 şi 1893, Domului din Köln,
construit între 1248 şi 1880, Catedralei Sf. Ion din Torino, construită între secolele XVI –
XVIII, Catedralei din Chester, construită între 1250 şi 1540, Catedrala din Burgos a fost
construită de-a lungul a trei secole, după planurile a nu mai puţin de 65 de arhitecţi.
Materialele utilizate în construcţie, aduc un plus de originalitate catedralelor şi sporesc
funcţia atractivă a acestora. În acest context, am putea exemplifica: Catedrala Sf. Ştefan din
Viena (Stephansdom) cu acoperişul său multicolor şi lăcuit, Catedrala de „gheaţă” din
Tromso construită în a doua jumătate a secolului XX, ce se remarcă prin mărimea vitraliilor
sale (cele mai mari din Norvegia), Catedrala din Riga (Letonia), construită din cărămidă într-
un amestec de stiluri arhitecturale, Catedrala din Chester, construită din gresie roşie, Catedrala
din Vilnius (Lituania) construită iniţial din lemn pe un vechi lăcaş păgân (în sec. XVIII a fost
reconstruită în stil gotic), Catedralele germane din Ulm şi Köln, construite din piatră,
Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova cu cele cinci cupole aurite, etc.
Unul din atributele atractive ale acestor edificii este şi dimensiunea. Cele mai mari
catedrale (primele trei, în această ordine) din Europa sunt: Catedrala Sf. Petru de la Vatican,
Catedrala Sf. Paul din Londra şi Catedrala din Sevilla. De-a dreptul copleşitoare, prin
înălţimea turlelor lor, sunt Catedralele din Ulm (161 m) şi Köln (156 m), Catedrala Notre
Dame (142 m), Stephansdom din Viena (137 m) sau Catedrala din Anvers (123 m).
În afară de elementele de atractivitate oarecum comune (mărimea sau stilul constructiv),
multe dintre catedralele lumii sunt cunoscute ca importante centre de pelerinaj, numele lor
fiind asociate cu figuri sau fapte biblice. Catedrala Santiago de Compostela, cunoscută pentru
că adăposteşte mormântul Sf. Iacob, a devenit „Ierusalimul Occidentului”, Catedrala Sf. Petru
de la Vatican a fost construită pe locul unde a fost înmormântat apostolul Petru, Catedrala Sf.
Ion (San Giovanni) din Torino adăposteşte „Santa Sindone”, aşa numitul „Giulgiu a lui Iisus”,
respectiv pânza cu care a fost acoperit acesta după coborârea de pe cruce, catedrala Sf. Petru
din Geneva păstrează în interiorul săi sediul lui Calvin, iar urmele Sf. Kelvin (bine conservată
fiind crucea sfântului) sunt întâlnite în vechea Catedrală din Glendalough (Irlanda), astăzi
ruine.
Deloc de neglijat este rolul istoric pe care l-au jucat catedralele, multe dintre acestea
fiind asociate cu importante personalităţi ale istoriei. De exemplu, în catedrala Sf. Paul din
Londra s-au desfăşurat funerariile amiralului Nelson şi ale fostului prim-ministru Winston
Churchill, Catedrala Sf. Petru şi Sf. Pavel din Nantes este locul unde regele Henri IV a semnat
„Edictul de la Nantes” (13 aprilie 1598) care asigura drepturi egale catolicilor şi protestanţilor
din regatul său, Catedrala Sf. Vit din Praga adăposteşte mormântul împăratului Ferdinand I de
Habsburg, Catedrala Arhanghelui Mihail din Moscova este locul de înmormântare a numeroşi
prinţi şi ţari, printre care Petru al II-lea şi Ivan cel Groaznic, Catedrala Sf. Ioan din Varşovia
adăposteşte mormintele ducilor de Mazovia, precum şi a lui Gabriel Narutowicz (primul
preşedinte polonez asasinat în 1922), Catedrala Sf. Alexandr Nevski din Sofia este dedicată
marelui duce de Novgorod, învingător al suedezilor în bătălia din 1240, etc.

Bisericile şi Mânăstirile
Bisericile atrag vizitatorii printr-o serie de atribute comune şi altor edificii antropice
(vechime, grandoare), dar şi prin însuşiri particulare, specifice, cum ar fi stilul arhitectonic,
decoraţiile interioare, funcţia îndeplinită etc (Cocean P., Vlăsceanu Gh., Negoescu B. 2002).

15
 Printre cele mai vechi edificii de acest gen remarcăm bisericile bizantine din Grecia
(Salonic): Sf Gheorghe de formă rotundă (fapt pentru care mai este numită şi Rotonda),
biserică destinată iniţial a fi mausoleul împăratului roman Galeriu şi Biserica Sf. Dimitrie,
refăcută după marele incendiu din 1917, după planurile bazilicii din secolul al VII-lea. Este
cunoscută datorită faptului că adăposteşte moaştele Sf. Dimitrie, patronul oraşului. În stil
bizantin a fost construită şi Bazilica San Marco din Veneţia ce adăposteşte mormântul
sfântului omonim. Edificiu se remarcă prin elementele sale decorative: ansamblul de aur,
argint şi pietre preţioase (Pala d’Oro), precum şi sculptura „Calea de bronz”, un mozaic de
marmure rare şi porfire.
În evul mediu se remarcă bisericile construite în stil romanic şi gotic. Astfel, în stilul
romano-gotic a fost ridicată Bazilica di Sant’Antonio din Padova care adăposteşte mormântul
Sf. Anton. Dintre numeroasele biserici edificate în stil gotic putem aminti: Biserica Sf. Iacob
din Levoca (Slovacia) – care are cel mai înalt altar gotic din Europa (18,62 m), Biserica
Mathias din Budapesta, locul de încoronare a împăratului Franz Josef ca rege al Ungariei -
transformată în moschee în timpul ocupaţiei otomane. În România, stilul gotic a stat la baza
edificării Bisericii Negre din Braşov (cea mai impunătoare construcţie gotică din ţară), şi
Bisericii Sf. Mihail din Cluj Napoca.
Ca şi în cazul catedralelor, dimensiunea este unul dintre atributele care sporesc cu mult
gradul de atractivitate al bisericilor. Putem aminti, în acest context, Biserica Sf. Petru din Riga
(Letonia) a cărei clopotniţă se înalţă la 137 m, Biserica Sf. Olaf din Tallin (Estonia) ce
domină oraşul prin turnul său înalt de 124 m, Biserica San Marco din Veneţia a cărei
Clopotniţă (Campanilla) are o înălţime de 99 m, Biserica Islandeză din Reykjavik (73 m
înălţime), Biserica Neagră din Braşov cu 65 m înălţime etc.
Originalitatea este dată de forma sau materialul utilizat în construcţia bisericilor. Am
putea aminti aici: Temppeliaukion kirkko din Helsinki, de formă circulară, construită din
piatră, având cupola din cupru, Biserica Sf. Mihail din Hamburg construită în întregime din
cărămidă, Urnes Stavkirke din Lustrafjord (Norvegia), una dintre cele mai frumoase biserici
de lemn din lume, înscrisă în patrimoniul UNESO, Biserica San Francisco el Grande din
Madrid, ce are un plan circular, cu şase capele dispuse radial şi o cupolă grandioasă (33 m
înălţime), Biserica Vasilii Blajenii, cel mai original monument religios din Rusia, format dint-
un turn central, înconjurat de alte opt, toate acoperite de cupole diferit colorate, în formă de
bulbi de ceapă, deasupra cărora se înalţă câte o cruce aurită.
Dintre ansamblurile monastice merită a fi amintite aici: Mânăstirea Jerónimos din
Lisabona, locul unde îşi are mormântul Vasco da Gama, construită de regele Manuel I în
1502. Remarcabilă este curtea interioară, mărginită de coloane frumos decorate. Interesantă
este şi Mânăstirea Convento de San Esteban din Salamanca, construită în secolul XIII, pe a
cărei faţadă se află un basorelief ce ilustrează uciderea cu pietre a Sf. Ştefan. Interesant, prin
colecţia de fresce ce ilustrează viaţa Sf. Francisc, fondatorul ordinului franciscanilor, este
ansamblul monastic din Assisi (Italia).
În Europa de Est, remarcabile sunt mânăstirile Petcherskaia Lavra din Kiev, ansamblu
construit pe două coline apropiate, loc de găzduire în secolele trecute a pelerinilor sau a
victimelor molimelor şi războaielor şi Mânăstirea Novodevicij (Moscova), ansamblu monastic
construit pentru a celebra realipirea Smolenskului la Rusia de către Vasilii III, întărit cu ziduri
de cărămidă şi 12 turnuri de apărare. În România, deosebit de căutată de către turişti este
Mânăstirea Argeşului, din cadrul complexului medieval de la Curtea de Argeş, ctitorie a
voievodului Neagoe Basarab, în anul 1517. Interesant este stilul constructiv, cu influenţe
orientale şi motivul decorativ al turlelor şi al coloanelor interioare.

16
 Moscheile
Aceste edificii religioase sunt reprezentative pentru lumea islamică, fiind prezente însă
şi în vechile teritorii cucerite de musulmani în Europa sau Africa. Principalele elemente
atractive sunt mozaicurile şi minaretele. În Africa de Nord sunt remarcabile moscheile Al-
Azhar şi Ibn Tulun din Cairo, El Mansur din Marachech în Orientul Mijlociu şi Apropiat,
Moscheia Omeiazilor din Damasc, Moscheia lui Mahomed de la Medina etc.
În Turcia, impresionează: Moscheea Albastră din Istambul, celebră datorită elementelor
de decor predominant albastre, Moscheia lui Suleiman Magnificul construită în secolul XVI,
Moscheia Verde din Bursa considerată cea mai frumoasă moscheie a Turciei, Moscheia Haci
Bayram din Ankara, construită în secolul al XV-lea, pe ruinele templului lui Augustus, în
cinstea protectorului oraşului (Haci Bayram Veli).
În peninsula Iberică, impresionează Catedrala Moscheie din Cordoba, construită în mai
multe etape, pe locul unei vechi biserici vizigote. Catedrala a fost construită începând din
secolul al XVI-lea, când părţi ale moscheei au fost modificate pentru a face loc arcadelor
gotice şi turnurilor sale. Minaretul, a fost înglobat, în secolul al XVII-lea în turnul catedralei.
În Peninsula Balcanică, comunităţile musulmane au edificat edificii religioase
reprezentative. Putem aminti Moscheia Sultanului şi Moscheia lui Beg din Sarajevo – cea mai
mare moscheie a oraşului, Moscheia Bey Karadoz din Mostar (Bosnia Herţegovina),
Moscheia Haxhi Ethem din Tirana (Albania) etc. În România întâlnim moschei în Constanţa,
Negru Vodă, Babadag, Bucureşti. Marea Moscheie din Constanţa a fost construită în 1912 şi
are un minaret cu o înălţime de 50 m.

Sinagogile
Acestea reprezintă edificii religioase iudaice, având o largă răspândire în toată lumea,
datorită diasporei evreieşti. În Israel remarcăm mari edificii de acest tip în Ierusalim, Haifa şi
Tel Aviv. Marea Sinagogă din Ierusalim este cea mai modernă şi mai mare din Israel, fiind
construită în 1983. Are un spaţiu interior bogat ornamentat şi luxos. La mică distanţă de
Sinagogă se află Rabinatul (autoritatea supremă religioasă).
În Europa, cea mai veche sinagogă a luat naştere în cartierul praghez numit Oraşul
Evreiesc. Dintre cele şapte sinagogi ale cartierului, sinagoga numită Nouă este cea mai veche
rămasă în picioare din Europa şi care încă mai funcţionează şi astăzi ca biserică evreiască.
Este o construcţie în stil gotic timpuriu, cu două nave şi boltă cu grinzi ce uneşte cele cinci
săli ale sale. Construcţia a fost edificată în jurul anului 1270.
În România, datorită faptului că diaspora evreiască a fost destul de numeroasă, întâlnim
sinagogi în Bucureşti precum şi în oraşele din nordul Moldovei şi Transilvania.

2.2.3. Obiectivele istorice

Edificiile istorice însumează o gamă variată de construcţii aparţinând mileniilor şi
secolelor demult apuse, răspândite cu predilecţie în regiunile de afirmare a marilor civilizaţii
(Cocean P., Vlăşceanu Gh., Negoescu B. 2002). Veritabile urme ale civilizaţiilor pierdute în
negura timpului, aceste edificii devin astăzi poli de atracţie, transpuşi în sfera de interes a
fenomenului turistic.
Deosebit de interesante sunt vestigiile antice. Am amintit anterior de Acropola Atenei cu
vestigiile sale (Parthenonul, Propileele, Erechteionul, Teatrul lui Dyonisios etc), însă aprope
fiecare oraş elen păstrează asemenea vestigii. Putem exemplifica: Templul doric din Pireu
(care păstrează încă 16 coloane din marmură albă), Templul lui Apollo din Delfi, Templul lui
Zeus din Olimpia (ce a adăpostit statuia din aur şi din fildeş a lui Zeus considerată una dintre
cele şapte minuni ale lumii antice), etc. Insula Rodos este cunoscută datorită Colosului (astăzi
dispărut), una din cele şapte minuni ale lumii, iar Knossos (i-la Creta) pentru palatul antic

17
(avea un plan de labirint şi se întindea pe 22 000 m2) construit de arhitectul Dedal, la ordinul
regelui Minos, pentru al închide pe monstrul corp de om şi cap de taur (Minotaurul).
Vestigiile romane se înscriu printre cele mai interesante obiective, fiind prezente în
spaţiul ocupat odinioară de Imperiul Roman. Geniul constructiv al romanilor a supravieţuit
peste veacuri, prin ingenioasele soluţii edilitar-urbanistice (apeductele, termele etc), prezente
şi astăzi în unele locuri. Am putea exemplifica, Apeductul roman din Segovia (ridicat în
timpul împăratului Traian), funcţional şi astăzi, cu o lungime de 728 m şi având o înălţime
maximă de 28 m, compus din două etaje de arcade. Interesant este şi oraşul croat Zadar, care
prezintă o tramă stradală regulată, păstrată din perioada romană, precum şi numeroase clădiri
din perioada romană (vestigiile Capitoliului, Forumul etc).
Fortăreţele şi castrele romane apar ca puncte întărite la graniţele imperiului, construcţia
lor datând din perioada de expansiune a Imperiului Roman. Din păcate, cel mai mare castru
roman construit în Dacia (Apullum) a fost în întregime distrus de fortificaţiile construite
ulterior, în evul mediu, păstrându-se doar scurte sectoare de ziduri, înglobate în construcţiile
ulterioare. Există însă şi situaţii când aceste fortificaţii s-au conservat destul de bine. Astfel, la
York, zidurile şi porţile de intrare sunt conservate aproape în întregime, împrejmuind centrul
oraşului actual, iar Fortăreaţa romană de la Elbasan (Albania) adăposteşte astăzi Muzeul de
istorie al oraşului.
De-a lungul evului mediu se impun castelele fortificate, reşedinţe ale seniorilor feudali,
care exercitau asupra regiunilor din jur o autoritate politică şi administrativă. Elementele de
fortificaţie: zidurile, turnurile de apărare, crenelurile, contraforturile, etc, fac ca, în zilele
noastre, potenţialul atractiv să fie foarte ridicat. Din această categorie de edificii amintim
castelele: Hohensalzburg (vechiul castel-fort al principilor arhiepiscopi din Salzburg) ce se
înalţă pe un bloc dolomitic la aproximativ 120 m deasupra oraşului; Pafos din Cipru (inclus
pe lista oficială a UNESCO), ridicat de bizantini pentru a apăra portul şi reconstruit de lusitani
în secolul XIII; Gradec din Zagreb (sec XIII), legat de oraşul de jos printr-un funicular; Vaduz
(Lichtenstein) amplasat pe una dintre cele trei coline ale munţilor Drei Schwester; Castelul
din Vilnius (Lituania), construit în secolul XIV, ce reprezintă nucleul istoric al oraşului, etc.
Deosebit de interesante sunt, sub aspect turistic, palatele şi castelele regale care
înnobilează multe din marile metropole ale lumii. Reprezentative sunt: Palatul Buckingham
din Londra, (reşedinţă regală şi în prezent), construit în 1703 de ducele de Buckingham şi
modificat ulterior de regina Victoria; Palatul Regal din Praga, reşedinţă a seniorilor Boemiei
în secolele XI – XVI; Palatul Regal din Madrid, reşedinţă regală până în 1931, construit de
Bourboni; Palatul Topkapî din Istambul, construit pe locul Acropolei bizantine, pe un
promontoriu de la extremitatea „Cornului de Aur”, a fost vreme de patru secole, până în 1839,
sediul guvernului şi reşedinţa sultanului; Castelul Regal din Budapesta, construit în secolul al
XIV-lea de regele Sigismund de Luxemburg, pe locul unui vechi castel – fort al regelui Bela
IV, domină oraşul de pe Colina Varhegy, la cca. 60 m înălţime faţă de nivelul Dunării.
În categoria obiectivelor istorice încadrăm şi monumentele, mausoleele, statuile,
coloanele, ridicate în cinstea unor importante figuri istorice. Aproape că nu există oraş în care
să nu fie cinstită memoria unei personalităţi sau anumite evenimente istorice, fie că este vorba
de mari voievozi, ctitori, eroi ai neamului, etc.
Din multitudinea de obiective de acest tip ne limităm a exemplifica: Monumentul şi
statuia ecvestră a Mariei Theresa din Viena; Monumentul Girondinilor din Bordeaux, simbol
al triumfului Republicii; Monumentul Reformei din Geneva, ansamblu ce cuprinde statuile a
patru reformatori: Guillame Farel, Calvin, Theodore de Bèze şi John Knox; Monumentul
comemorativ „Titanic” dedicat victimelor naufragiului celebrului transatlantic, din Belfast
(Irlanda de Nord); Coloana lui Alexandru situată în centrul Pieţii Palatului din Sankt
Petersburg, ridicată în 1834 pentru a comemora victoria ţarului Alexandru I în războiul
antinapoleonian; Monumentul Mileniului din Budapesta, o coloană de 38 m înălţime, ce

18
simbolizează 1000 de ani de istorie a Ungariei; Coloana Infinitului din Târgu Jiu, operă a
marelui sculptor român Constantin Brâncuşi, simbol al etnogenezei poporului român; Statuia
ecvestră a lui Mihai Viteazu din Alba Iulia, etc.

2.2.4. Obiective economice cu funcţie turistică

Ingeniozitatea omenească, dublată de noile materiale şi metode tehnice, a stat la baza
apariţiei unor clădiri spectaculoase care merită să-şi ocupe locul între marile minuni ale
umanităţii. De exemplu, stilul constructiv dar mai ales materialele utilizate au făcut din
Muzeul Guggenheim din Bilbao una dintre cele mai vizitate instituţii de acest tip. Clădirea a
fost construită în 1997, din blocuri de calcar acoperite cu titaniu, pereţii fiind făcuţi din sticlă.
Cea mai înaltă clădire din lume, recunoscută în mod oficial, este turnul Burj Khalifa
din Dubai (828 m). Construcţia turnului a început la 21 septembrie 2004, exteriorul fiind
finalizat la 1 octombrie 2009. Clădirea a fost inaugurată oficial la data de 4 ianuarie 2010,
costul întregului proiect ridicându-se la 1,4 miliarde de dolari. Burj Khalifa, cu cele 160 de
etaje ale sale, deţine şi recordul de construcţie cu cele mai multe etaje din lume. Totodată, este
şi deţinătoarea lifturilor cu cea mai mare viteză din lume (64 km/h sau 18 m/s)
Această construcţie a detronat din clasament alte construcţii celebre care s-au luptat
de-a lungul timpului pentru titlul de cea mai înaltă structură arhitectonică din lume, respectiv:
Shanghai Tower (632 m), cea mai înaltă clădire din China, proiect demarat în anul 2008,
Mkkah Royal Clock Tower din Arabia Saudita (601 m), turnul Taipei 101 din Taiwan (508
m), Centrului Financiar Mondial din Shanghai (492 m), Turnurile Petronas, Kuala Lumpur -
Malaysia (451,9 m) şi turnul Sears din Chicago (442,1 m) care a deţinut cea mai lungă
perioadă de timp recordul de înălţime.
În timpurile noastre, la începutul Milemiului III, marile metropole ale lumii se mândresc
cu clădirile lor impresionante, care atrag atenţia prin arhitectură şi grandoare. Sediile unor
firme (BMW din München, General Motors din Detroit etc), marile complexe expoziţionale
(Hanovra, Osaka, Montreal, Torino, Bucureşti etc), instituţiile financiare (Paris, New York,
Londra Amsterdam etc) dezvăluie admiratorilor din toată lumea geniul creatorilor lor, liniile
îndrăzneţe ale arhitecturii, precum şi soluţiile ingenioase în amplasarea lor spaţială.

2.2.5. Manifestările culturale

Pe lângă obiectivele turistice analizate anterior, concretizate în peisaj printr-o
materializare certă – ceea ce le conferă şi atributul permanenţei – potenţialul atractiv de
origine antropică înglobează şi o serie de activităţi şi manifestări nematerializate spaţial. În
consecinţă, ele vor deveni o sursă a interesului turistic doar în anumite intervale ale anului.
(Cocean P. 1996). Astfel de activităţi şi manifestări umane, specifice marilor centre urbane,
sunt: carnavalurile, festivalurile artistice, târgurile şi expoziţiile.
Dintre manifestările culturale cu funcţie turistică am ales spre exemplificare pe cele din
Belgia, unde folclorul este mult mai prezent decât în alte ţări din Europa Occidentală. Dintre
principalele evenimente amintim: Giganţii – defilare a personajelor biblice şi a celor născute
din tradiţia orală, a legendelor, ce se desfăşoară în ultimul week-end din august; Procesiunile -
fiecare oraş avându-şi propriul patron spiritual care este celebrat într-o anume zi a anului;
Carnavalul – ultima serbare înaintea postului Paştelui, cu majorete şi dansuri tradiţionale cu
saboţi de lemn.
Interesante sub acest aspect sunt şi Jocurile din Highlands (Scoţia), o veritabilă versiune
modernă a celor 12 munci ale lui Hercule. Îmbrăcaţi în kilt-ul tradiţional, concurenţii se întrec
în trasul de frânghie, aruncarea cu pietre uriaşe sau trunchiuri de arbori, atletism, lupte,
precum şi dansul tradiţional Highland. Aceste manifestări atrag anual mii de turişti, locurile
de cazare fiind rezervate cu mult timp înainte.

19
 Oraşul Tromso din Norvegia este locul de desfăşurare a numeroase festivaluri:
Festivalul Aurorelor Boreale, Maratonul Soarelui de la Miezul Zilei Polare, Festivalul Berii,
Festivalul Pescuitului, Festivalul Filmului, etc. San Remo este locul de desfăşurare al
celebrului Festival de Muzică Uşoară, Kazanlâk (Bulgaria) locul de desfăşurare a Festivalului
Trandafirului (oraşul fiind cunoscut şi sub numele de capitala trandafirilor), iar Pamplona este
un oraş devenit celebru în toată lumea în urma imaginii taurilor lăsaţi liberi în mulţimea
extaziată cu ocazia Sărbătorilor de San Fermin.
Un număr mare de vizitatori se înregistrează la târgurile şi expoziţiile internaţionale.
Marile metropole ale lumii găzduiesc anual asemenea manifestări, un motiv în plus pentru
turiştii avizaţi de a alege ca destinaţie turistică aceste locuri. Interesante sunt şi expoziţiile
internaţionale cu specific, cum sunt celebrele Saloane Auto (Paris, Detroit, Bucureşti, etc) sau
Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt, cel mai important de acest fel din lume, care are
loc anual în prima parte a lunii octombrie, începând din 1949.

RECAPITULARE

EXERCIŢII DE VERIFICARE:

1. Nominalizaţi principalele categorii care compun fondul turistic.

2. Explicaţi potenţialul de atractivitate al fondului morfoturistic.
3. Subliniaţi elementele de favorabilitate şi, respectiv, restrictive datorate manifestărilor
elementelor climatice în desfăşurarea actului turistic.
4. Evidenţiaţi importanţa elementelor hidrologice ca suport în desfăşurarea activităţii
turistice.
5. Explicaţi rolul turistic al elementelor de vegetaţie şi faună.
6. Nominalizaţi principalele categorii de elemente care compun fondul turistic antropic.
7. Prezentaţi relaţiile şi interacţiunile dintre resursele turistice şi modalităţile de valorificare a
acestora.

SURSE DE DOCUMENTARE:

▪ Cândea Melinda, Erdeli G., Simion Tamara, 2000, România, potenţial turistic şi
turism, Edit. Universităţii din Bucureşti.
▪ Cocean P., Vlăsceanu Gh., Negoiescu B., 2002, Geografia generală a turismului, Edit.
Meteor Press, Bucureşti.
▪ Erdeli G., Istrate I., 1996, Potenţialul turistic al României, Edit. Universităţii din
Bucureşti.
▪ Gheorghilaş A., 2005, Geografia turismului internaţional, Edit. Universitară, Bucureşti.
▪ Glăvan V., 2010, Resursele turistice pe Terra, Edit. Economică, Bucureşti.
▪ Neguţ S., Suditu B., 2003, Europa. Ghid de călătorie, Edit. Ziua, Bucureşti.
▪ Snak O., Baron P., Neacşu N., 2011, Economia turismului, Edit. Expert, Bucureşti.

20