ATESTAT

Arii protejate din

Parcul Național Piatra Craiului

CUPRINS

Argument...............................................................................................................................3
Capitolul I ARII PROTEJATE
I.1. Descriere.......................................................................................................................4

1
I.2. Clasificarea ariilor protejate.........................................................................................

Capitolul II Arii protejate din Parcul Național Piatra Craiului

II.1.Scopul..........................................................................................................................9

Capitolul III – STUDIU DE CAZ: GAROFIȚA PIETREI CRAIULUI

III.1

Concluzii........................................................................................................................
Bibliografie.......................................................................................................................

2
 Argument

Ariile naturale protejate sunt esențiale în conservarea capitalului natural și cultural

întrucât include cele mai reprezentative și semnificative zone din punct de vedere al
biodiversității, al valorilor naturale și cultural asociate. Măsurile de management în aceste arii se
elaborează și se implementează în așa fel încât să se mențină sau chiar să se refacă, acolo unde
este nevoie, ecosistemele naturale și populațiile de specii sălbatice menținându-se în același timp
sau căutându-se soluții pentru utilizarea durabilă a resurselor naturale.

Înființarea de arii protejate și managementul eficient al acestora reprezintă o necesitate

deoarece:
–Reprezintă cel mai eficient mod de conservare in-situ, întrucât fiind desemnate adesea pe
suprafețe relative mari, pot include ecosisteme naturale și seminaturale reprezentative și permit
conservarea și monitorizarea lor.
–Sunt zone model, unde acțiunile eficiente de conservare a ecosistemelor naturale și
seminaturale, inclusiv prin utilizare durabilă, pot demonstra că, menținerea într-o stare
corespunzatoare a componentelor capitalului natural permite asigurarea resurselor și serviciilor
ce stau la baza dezvoltării socio-economice durabile.
–Sunt adevărate “laboratoare” în care acțiunile de protecție strictă sau management activ cu scop
de conservare a biodiversității permit acumularea de cunoștințe valoroase. fie cu privire la
procesele naturale, fie pentru găsirea “formulelor” eficiente, pentru asigurarea tranziției de la o
dezvoltare economică concentrată pe profit la un model de dezvoltare durabilă.
–Li se mai spune “săli de clasă în aer liber” în care oamenii pot fi educați cu privire la
importanța naturii și necesitatea conservării și a dezvoltării durabile.
–Ele reprezintă piatra de temelie a practic tuturor strategiilor naţionale şi internaţionale de
conservare, fiind rezervate pentru menţinerea funcţionării ecosistemelor, pentru a servi ca refugii
3
pentru specii şi a menţine procese ecologice care nu ar putea supravieţui în majoritatea peisajelor
terestre sau marine intens gestionate.

Capitolul I ARII PROTEJATE

I.1. Descriere
Comisia Parcurilor Naţionale şi a Ariilor Protejate (CNPPA), din cadrul Uniunii
Internaţionale pentru Conservarea Naturii (IUCN), defineşte aria protejată ca o suprafaţă de teren
sau acvatică destinată în mod special protecţiei şi conservării biodiversităţii, resurselor naturale
şi culturale şi gestionată conform unor legi şi reglementări juridice; fiecare ţară optează pentru
categorii diferite de arii protejate, în funcţie de potenţialul natural şi cultural de care aceasta
dispune şi de obiectivele urmărite.
Ariile protejate acţionează ca repere prin intermediul cărora am putea înţelege interacţiunea
omului cu lumea naturală. Astăzi, ele sunt adesea singura speranţă care ne-a mai rămas de a
stopa dispariţia a multe specii ameninţate sau endemice. Ele vin în completarea măsurilor de
realizare a conservării şi utilizării durabile a biodiversităţii adoptate în afara ariilor protejate
conform îndrumărilor CDB, cum ar fi Principiile Malawi şi Addis Abeba (CDB VII/11–12).
Majoritatea ariilor protejate se află în ecosisteme naturale sau aproape naturale, sau care au fost
refăcute, deşi există excepţii. Multe arii protejate conţin caracteristici majore ale istoriei
pământului şi ale proceselor geologice, în timp ce altele oglindesc interacţiunea subtilă dintre
activităţile omului şi natură, în cadrul peisajelor culturale. Ariile protejate mai mari şi cu valoare
naturală ridicată oferă de asemenea condiţii favorabile unei evoluţii şi unei viitoare adaptări şi
refaceri ecologice, ambele devenite tot mai importante în condiţiile unei schimbări climatice
rapide.
Astfel de locuri prezintă şi avantaje directe pentru om. Oamenii – atât cei care locuiesc în
interiorul sau în apropierea ariilor protejate, ca şi cei aflaţi la mai mare depărtare – au de câştigat
de pe urma oportunităţilor de recreere şi refacere oferite de parcurile naţionale şi de ariile
naturale de sălbăticie, prin prisma potenţialului genetic al speciilor sălbatice şi al serviciilor de
mediu oferite de ecosistemele naturale, cum ar fi de exemplu proviziile de apă. Multe arii
protejate au şi un rol esenţial pentru societăţile umane vulnerabile şi păstrează locuri de valoare
precum siturile naturale sacre. Deşi multe arii protejate sunt desemnate de guverne, altele sunt tot
mai adesea desemnate de comunităţi locale, populaţii indigene, societăţi caritabile de mediu,
persoane private, companii şi alţii.
Există un interes uriaş şi în continuă creştere faţă de lumea naturală, iar ariile naturale ne oferă
oportunităţi de a interacţiona cu natura într-un mod tot mai puţin accesibil în alte condiţii. Ele ne
oferă spaţiul care altfel ne lipseşte, pe o planetă tot mai exploatată şi mai aglomerată.

I.2. Clasificarea ariilor protejate

IUCN (Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii) a definit şase categorii
principale de arii protejate în funcţie de obiectivele principale de management. Chiar dacă, aşa
cum s-a arătat mai sus, fiecare ţară îşi defineşte propriile categorii de arii protejate, este de dorit
ca fiecare ţară să accepte şi să realizeze o corespondenţă cu categoriile definite de IUCN, care se
constituie într-un standard global pentru planificarea, desemnarea şi managementul ariilor
protejate.
Categoriile IUCN prezentate la Congresul Mondial de Conservare al IUCN de la Barcelona din
2008 sunt rezultatul unui lung proces de definire şi îmbunătăţire a sistemului de categorii de
management, proces ce a început în 1962 şi a trecut prin mai multe etape, îmbunătăţind treptat
sistemul de categorii prin încorporarea experienţelor acumulate de-a lungul deceniilor în
managementul ariilor protejate la nivel mondial.
4
Ultima revizuire s-a făcut în perioada 2004 – 2008 şi a dus la o definire mai clară a celor 6
categorii de management, categorii ce vor fi prezentate în mod succint în cele ce urmează,
utilizându-se în principal informaţiile prezentate în Ghidul pentru utilizare a Categoriilor de
Management IUCN, 2008.

Catogoria Ia: arii protejate administrate în special pentru interes ştiinţific

Definiţie: Arii protejate stricte desemnate pentru protecţia biodiversităţii şi eventual a
caracteristicilor geologice/geofizice, cu un control strict şi limitarea vizitării, utilizării şi
impactului uman pentru a se asigura protecţia valorilor de conservare. Asemenea arii protejate
pot servi ca zone de referinţă indispensable pentru cercetare ştiinţifică şi monitorizare.
Obiectivul principal este de a conserva ecosisteme şi specii excepţionale la nivel regional,
naţional sau global şi/sau caracteristici de geodiversitate în situaţii în care toate acestea s-au
format în cea mai mare parte sau integral prin forţe non-umane şi vor fi degradate sau distruse
sub impactul unor forţe ce nu depind de om.
În aceste rezervaţii se urmăreşte menţinerea ecosistemelor în stare cât mai naturală, cu
intervenţii umane minime. Constituie adevărate laboratoare de cercetare pentru anumite specii şi
ecosisteme, exemple relevante pentru monitoring şi educaţie şi refugii de siguranţă maximă
pentru specii rare, ameninţate sau periclitate. Prin planificare şi management se urmăreşte
reducerea la minim a modificărilor ce ar putea apărea în urma cercetării sau a altor activităţi.
Dacă este cazul, se urmăreşte păstrarea valorilor culturale şi spirituale asociate cu natura.
Categoria de arie protejată definită în România care corespunde acestei categorii IUCN
este rezervaţia ştiinţifică. La noi în ţară suprafaţa acestora poate varia de la câteva hectare, cum
ar fi de exemplu Rezervaţia Ştiinţifică Piatra Rea (50 ha) la câteva sute de hectare, cum ar fi
Rezervatia Ştiinţifică Gemenele din Parcul Naţional Retezat (cca 1.600 ha) sau chiar zeci de mii
de hectare cum sunt rezervaţiile ştiinţifice din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării Sacalin –
Zătoane (21.410 ha) şi Roşca Buhaiova (peste 9.000 ha). Accesul în aceste zone este permis unui
număr limitat de vizitatori, în principal cercetători şi numai cu aprobări speciale.

Categoria Ib: Zone de sălbăticie: arie protejată administrată în special pentru protecţia zonelor
naturale sălbatice
Definiţie: Arii protejate constituite pe suprafeţe întinse, nemodificate sau puţin modificate, ce îşi
menţin caracterul natural, fără a avea aşezări umane permanente sau semnificative, adică aşezări
cu consum relativ redus de resurse naturale şi impact redus, arii protejate administrate pentru
menţinerea stării naturale.
Obiectivul principal este de a proteja pe termen lung integritatea ecologică a ariilor naturale
neafectate în mod semnificativ de activităţi umane, fără infrastructură modernă, în care
predomină forţele şi procesele naturale.
Sunt suprafeţe foarte întinse, de adevărată sălbăticie, cum în puţine locuri se mai găsesc pe
planeta noastră. Ţara noastră nu dispune de asemenea zone. Un exemplu relevant în acest sens
poate fi aria protejată Noatak Wilderness, Alaska, SUA.

5
6
Categoria II: Parc
naţional: arie protejată
administrată în special
pentru protejarea
ecosistemelor şi recreere.
Definiţie: Arii protejate
cu suprafeţe naturale sau
aproape naturale întinse
desemnate pentru a
proteja procese ecologice
la scară mare împreună
cu complexul de specii şi
ecosisteme caracteristice
zonei, care oferă bazele
necesare pentru
experienţe spirituale,
ştiinţifice, educative, de
recreere şi de vizitare compatibile ecologic şi cultural cu zona respectivă. Obiectivul principal
este de a proteja biodiversitatea naturală împreună cu structurile ecologice şi procesele naturale
asociate şi de a promova educaţia şi recrearea.
Sunt zone relativ întinse, cu suprafeţe variind la noi în ţară între câteva mii de hectare şi peste
40.000 ha, cu specii şi ecosisteme rare, peisaje deosebite şi un impact redus al activităţilor umane
pe cea mai mare parte a suprafeţei. În general activităţile umane nu sunt permise pe mare parte
din suprafaţa acestor parcuri, excepţie făcând unele activităţi tradiţionale pe care localnicii
le desfăşoară de secole. Dar şi aceste activităţi tradiţionale sunt reglementate astfel încât
biodiversitatea şi procesele naturale să fie cât mai bine menţinute. Trebuie însă menţionat că, în
majoritatea parcurilor naţionale din România sunt suprafeţe, uneori destul de întinse, în care este
permisă exploatarea resurselor naturale şi cu scop comercial, nu neapărat în beneficiul
comunităţilor locale. Dar, în cazul în care parcul naţional este gospodărit în conformitate cu
obiectivele de management ce se impun categoriei II IUCN, şi în cazul acestor activităţi de
exploatare a resurselor ar trebui să se impună standarde deosebite, care să reducă în mod
semnificativ impactul asupra biodiversităşii.
Majoritatea parcurilor naţionale nu au aşezări umane pe suprafaţa lor. În interiorul parcurilor
naţionale se delimitează diferite zone, cu specificarea clară a restricţiilor pentru fiecare din aceste
zone. Activităţile de management sunt adaptate acestei zonări, iar regulamentul parcului şi planul
de management stabilesc regulile de utilizare a resurselor naturale pentru fiecare zonă de
management definită. În cazul României acestei categorii îi corespunde categoria de parcuri
naţionale.
Categoria III: Monumente ale naturii: arie protejată administrată în special pentru conservarea
caracteristicilor naturale specifice.
Arii protejate desemnate pentru a proteja monumente naturale specifice, respectiv o anumită
formaţiune terestră, cavernă submarină, formaţiune geologică cum ar fi o peşteră sau chiar un
organism viu cum ar fi un arbore secular. Sunt în general arii protejate mici şi adesea au valoare
deosebită pentru vizitatori.
Obiectivul principal este de a proteja formaţiuni naturale excepţionale precum şi biodiversitatea
şi habitatele asociate. În ţara noastră acestei categorii IUCN îi corespunde categoria de
monumente ale naturii. Câteva exemple: Doisperezece Apostoli (Munţii Călimani), Peştera
Smeilor de la Onceasa (Munţii Apuseni), Masa Jidovului (Comuna Şugag, satul Tău Bistra,
judeţul Bihor), Gheţarul Focul Viu (Parcul Natural Apuseni), etc.
6
Categoria V. Arii cu management activ al habitatului sau speciei: arie protejată gospodărită în
special pentru conservare prin măsuri de management active.

6
Definiţie: Arii protejate desemnate pentru protecţia anumitor specii sau habitate şi în care
managementul reflectă această prioritate. Multe arii protejate din categoria IV necesită intervenţii
periodice active pentru a satisface cererile anumitor specii sau pentru menţinerea habitatelor, dar
acest management activ nu este obligatoriu pentru ariile protejate din această categorie.
Obiectivul principal îl constituie menţinerea, conservarea şi refacerea speciilor şi habitatelor.
În România în acestei categorie se încadrează rezervaţiile naturale ce se pot întinde pe suprafeţe
de câţiva ari sau pe zeci, foarte rar pe cîteva mii de hectare. Adesea sunt înfiinţate pentru
conservarea unor habitate ce au apărut prin modificarea celor naturale sub acţiunea umană, cum
ar fi de exemplu mozaicurile de fâneţe şi păduri extrem de bogate în specii şi din ce în ce mai
rare în Europa. Exemple de rezervaţii naturale la noi în ţară: Valea Neajlovului (DB), Peştera
Izverna (MH), Pădurea Lapiş (SL), Lacul Tătarilor (SB), Dealurile Beştepe (TL), Dealul cu
Fluturi (CJ), Rusca Montană (CS).

Categoria V: Peisaj terestru / marin protejat: arie protejată administrată în special

pentru conservarea peisajului terestru/marin şi recreere.

Definiţie: Arie protejată în care interacţiunea dintre oameni şi natură de-a lungul timpului a
produs o zonă cu un caracter distinctiv, cu o semnificativă valoare ecologică, biologică, culturală
şi estetică şi în care păstrarea integrităţii acestei interacţiuni tradiţionale este vitală pentru
protecţia şi menţinerea zonei şi a valorilor de conservare a naturii asociate precum şi a altor
valori.
Obiectivul principal îl constituie protejarea ecosistemelor naturale şi utilizarea durabilă a
resurselor naturale atunci când conservarea şi utilizarea durabilă pot fi reciproc benefice una
alteia.Sunt arii protejate care se întind de obicei pe suprafeţe mari, de ordinul zecilor de mii de
hectare. La noi cele mai mari depăşesc 150.000 de hectare. Pe suprafaţa lor se regăsesc şi aşezări
umane, de multe ori chiar şi oraşe. Ca şi în cazul parcurilor naţionale, se realizează o zonare
internă prin care se indică activităţile ce sunt premise. Restricţiile, când sunt necesare, se impun
în funcţie de valorile de biodiversitate şi culturale.

Suprafeţele în care se impun restricţii importante pentru conservarea biodiversităţii sunt

semnificativ mai reduse decât în cazul categoriei II. În aceste arii protejate se recomandă ca toate
activităţile economice să se desfăşoare cu o atenţie deosebită la valorile pentru care sau fost
declarate. Ele ar trebui să se constituie în adevărate modele de dezvoltare durabilă, având la bază

7
principiile conservării naturii. În multe ţări peisajele protejate poartă denumirea de parcuri
naturale, dar adesea ele primesc denumirea de parcuri naţionale sau parcuri regionale. Cateoria
de arii protejate definită în legislaţia românească care corespunde acestei categorii IUCN este cea
de parc natural.

Categoria VI: Arie protejată destinată utilizării durabile a resurselor naturale.

Definiţie: Arii protejate desemnate pentru conservarea ecosistemelor şi habitatelor împreună cu
valorile culturale sociate şi sisteme tradiţionale de management ale resurselor naturale. Sunt în
general suprafeţe mari, predominant în stare naturală, cu o parte aflată sub un management
durabil al resurselor naturale şi unde aceste resurse sunt utilizate într-o măsură mică, ne-
industrial, utilizare considerată ca fiind unul din scopurile principale pentru aceste arii protejate,
fiind compatibilă cu conservarea naturii.
Obiectivul principal: protecţia ecosistemelor naturale şi utilizarea durabilă a resurselor naturale
cu condiţia ca una să fie în beneficiul celeilalte. O caracteristică distinctivă a acestei categorii
este că utilizarea durabilă a resurselor naturale devine mijlocul de conservare a naturii, fiind
combinată cu alte măsuri specifice celorlalte categorii, cum ar fi de exemplu protecţia anumitor
zone. Aceste arii protejate se întind în general pe suprafeţe foarte mari şi se constituie în sursă
permanentă de hrană şi bunuri pentru populaţiile indigene şi/sau locale, care, fiind reduse ca
număr, le exploatează extensiv, fără a afecta în mod semnificativ biodiversitatea. Se poate afirma
că în acest tip de arie protejată este cel mai evident model în care populaţii puţin numeroase au
trăit şi pot trăi în armonie cu natura, dovedind faptul că omul este parte integrantă a acestor
ecosisteme. Dar în aceste arii protejate nu se permite exploatarea industrială a resurselor
naturale. IUCN recomandă să se delimiteze şi zone în care să nu se utilizeze resursele naturale.
În unele ţări s-a luat decizia ca zonele care să fie excluse de la utilizare să reprezinte 75% din
suprafaţa totală a acestor arii protejate.

Arii protejate de
interes național declarate
prin Legea 5/2000, din
județul Argeș:
–Parcuri nationale: Parcul
național Piatra Craiului
–Rezervații și monumente
ale naturii: Zona carstică
Dâmbovicioara, Peștera
Dobreștilor, Peștera nr.15,
Peștera Dâmbovicioara,
Peștera Uluce, Peștera
Stanciului, Avenul din
Grind.
8

Capitolul II
Arii protejate din Parcul Național Piatra Craiului

II.1.Scopul.
8
Desemnarea Masivului Piatra Craiului ca și parc național este pentru a asigura conservarea
biodiversității și a peisajului, a speciilor valoroase, promovarea și încurajarea turismului,
conștientizarea și educarea publicului în spiritul protejării naturii și a valorilor sale.Conservarea
biodiversității, peisajului și speciilor valoroase presupune inventarierea, cartarea și monitorizarea
acestora și totodată măsuri de management adecvate pentru protejarea acestora.
Promovarea și încurajarea turismului are la bază asigurarea unei infrastructuri care să permită
vizitarea parcului într-un mod care să nu aducă prejudicii principiilor de conservare a
biodiversității, dar totodată să conducă la generarea de servicii și activități specifice în sânul
comunităților locale, care să contribuie la dezvoltarea pe baze durabile a acestora.
Conștientizarea și educarea publicului au ca scop o cât mai bună cunoaștere a valorilor parcului
național și a importanței eforturilor de conservare pe care administrația parcului le întreprinde,
toate având drept țintă o cât mai bună protejare a mediului natural..
II.2. Poziționare
Parcul Național Piatra Craiului este
situat în Carpații Meridionali
incluzând Creasta Pietrei Craiului,
în totalitate și spații din culoarele
intramontane limitrofe, Rucar-Bran
și Rucar-Zărnești. Parcul Național
Piatra Craiului se extinde pe raza
județelor Brașov și Argeș, incluzând
suprafețe aparținând localităților
Zărnești, Moeciu (satele Măgura și
Peștera), Bran, Rucar și
Dâmbovicioara. PNPC se întinde
între coordonatele de 450 22’ 1.73’’
și 450 34’ 49.55’’ latitudine nordică
și 250 08’ 51.61’’ și 250 21’ 57.21’’
longitudine estică. Suprafața totală a
Parcului Național Piatra Craiului
este de 14773 ha din care 7806 ha
în jud. Brașov și 6967 în județul
Argeș.
Peisajul specific al Parcului
Național Piara Craiului este
caracterizat de o creastă singuratică,
ce atinge o lungime de aproximativ
25 de km, ce este orientată pe
direcția NE-SV și pozitionată de-a
curmezișul pe direcția generală a
crestei Carpaților Meridionali.

Este cea mai lungă și cea mai inaltă creastă de calcar din tară. Inăltimea maximă a masivului este
atinsă în Vârful La Om (sau Piscul Baciului) care atinge 2 238m. Dacă studiem pe îndelete
particularitătile parcului, vom descoperi o mare varietate a formelor și dimensiunilor reliefului:
colți de stancă, ace, piramide, muchii, turnuri, brâuri și hornuri. Numărul mare de văi,
grohotișuri, arcade naturale și golurile alpine întregesc spectacolul vizual, alături de abrupturi
deosebit de spectaculoase.
II.3. Istoric

9
Prima rezervație naturală din Piatra Craiului a fost infiintată în 1938 și avea doar 440ha, insă în
1972 și-a dublat suprafața. Parcul național a fost înființat în 1990 și cuprinde aproape 15 000ha,
dintre care o treime constituie zonă de conservare specială.
În interiorul parcului este prevăzută o
zonă cu protecție strictă, în suprafață de
6053.8 ha (Brașov 2619ha, Argeș
3434.8 ha). Zonă cu protecție strictă
mai include și alte 4 zone carstice, și
anume Cheile Zarnestilor (Prăpăstiile
Zarnestilor) în județul Brașov și Cheile
Dambovicioarei, Cheile Brusturetului și
Cheile Dâmboviței, situate în județul
Argeș, precum și o arie de protecție cu
caracter de rezervație naturală
totalizând 1.5 ha (Peștera Liliecilor). În
interiorul zonei cu protecție strictă se
află și zona în care pășunatul este
interzis, cu o suprafață 515.5 ha. Zona
de protecție integrală are suprafața de
104,6 ha. Restul suprafeței constituie
zonă de conservare durabilă (6835.2
hă), respectiv zonă de dezvoltare
durabilă (1765,4 ha).
In noiembrie 1999 a inceput finantarea
Proiectului Managementul Conservarii
Biodiversitatii. Prin acest proiect s-a
asigurat finantarea activitatilor de
fundamentare a unei gospodariri
integrate a Parcului National Piatra
Craiului si de dezvoltare a unui sistem
de management care sa se constituie
intr-un model de gospodarire a
parcurilor nationale din Romania.
O componenta majora a procesului de fundamentare si dezvoltare a sistemului de
management a constituit-o elaborarea Planului de Management al Parcului National Piatra
Craiului. Administrarea Fondului Forestier se face in baza amenajamentelor silvice.
APNPC a fost desemnat sa administreze Parcul National Piatra Craiului de catre Ministerul
Apelor, Padurilor si Protectiei Mediului prin ord. nr. 287/2.04.1999.
10

10
II.4. Flora
Bogăția în specii a Parcului Național Piatra
Craiului este rezultatul condițiilor deosebit
de variate pe care le oferă acesta dezvoltării
lumii vegetale. Altitudinea care depășește
2200 m face ca aproape întreaga grupare a
speciilor montane și alpine, caracteristice
lanțului carpatic să găsească aici condiții
optime de dezvoltare. Existența pădurilor,
stâncariilor, grohotișurilor pajiștilor și a
ochiurilor de mlaștină favorizează
menținerea unei diversități botanice
deosebite. Ciupercile, mușchii, lichenii și
plantele cu flori găsesc aici un adevărat
paradis.
Pe teritoriul parcului au fost identificate un
număr total de 1170 de specii și subspecii
de plante. Cunoscând faptul că în flora
României s-au înregistrat 3136 de specii
spontane se poate afirma că Parcul Național
Piatra Craiului găzduiește peste 30 % din
speciile de plante superioare care se
întâlnesc pe teritoriul României. Un număr
de 181 de specii sunt incluse în "Lista roșie
a plantelor superioare din România" ca
specii endemice, rare sau vulnerabile. De
aici se poate observa importanța deosebită a
Parcului Național Piatra Craiului pentru
conservarea speciilor de floră, în special
pentru conservarea endemitelor carpatice.

Dintre aceste specii amintim doar pe cele mai cunoscute, care încântă ochii iubitorilor naturii,
care vizitează Piatra Craiului în lunile de vară, aceste specii fiind supuse unui regim strict de
protecție: garofița Piatrei Craiului (Dianthus callizonus) simbolul floristic al Pietrei Craiului,
acest munte fiind unicul loc din lume care o găzduiește (este o specie endemica pentru Piatra
Craiului); tisa (Taxus baccata); angelica (Angelica arhangelica); sângele voinicului (Nigritella
nigra și N. rubra); macul galben (Papaver alpinum ssp. corona-sancti-stefani); linăriță (Linaria
alpina); floarea de colț sau floarea Reginei (Leontopodium alpinum); bulbucii (Trolius
europaeus); bujorul de munte (Rhododendron mytifolium), gladiolă sălbatică (Gladiolus
imbricatus), ghințură galbenă (Gențiană lutea), iederă albă (Daphne blagayana), tulichină
(Daphne cneorum) etc.
Parcul Național Piatra Craiului adăpostește un număr impresionat de specii de orhidee de
munte-41 specii din 58 de specii existente pe teritoriul României. Nu vă așteptați însă să
descoperiți exoticele orhidee din țările calde. Orhideele din zonele temperate sunt mici și nu au o
înfățișare atât de spectaculoasă. Orhideele reprezintă unul dintre cele mai periclitate grupe de
plante la nivel mondial.

Datorită înclinării mari a versanților, aici se pot observa cel mai bine benzile altitudinale formate
datorită etajării vegetației, masivul fiind înconjurat de la bază spre creastă de brâie de fânețe,
păduri, stâncării și pajiști subalpine.

11
 II.5.Fauna
Fauna de nevertebrate este
deosebit de bogată
prezentând un deosebit
interes științific. Este de
remarcat prezența a 35 de
specii endemice și a 91 de
specii descrise de aici ca
fiind noi pentru știință.
Menționăm două specii
endemice pentru Piatra
Craiului: Nesticus
constantinescui
(Arahnida) și Rhagidia
carpatică (Arahnidă,
Acari).
Piatra Craiului adăpostește un număr mare de specii de fluturi, până în prezent fiind identificate
peste 216 de specii unele rare sau endemice: Psodos coracinus dioszeghy, subspecie endemică
alpină; Apamea zeta sandorokovacsi subspecie endemică în Carpați; Erebia pronoe, specie
cunoscută în Carpați numai din Piatra Craiului și Bucegi; Pieris bryoniae specie menționată în
lista roșie a fluturilor de zi din Europa, etc.
Fauna de pești, amfibieni și reptile este ceva mai săracă, comparativ cu celelate grupe de
vertebrate. De menționat că toate speciile de amfibieni și reptile de pe teritoriul României sunt
protejate fiind incluse în anexa 3 a legii 13 din 11 martie 1993 (Convenția de la Berna).
Parcul Național Piatra Craiului deține o ornitofaună bogată, reprezentată prin cele 111 specii
identificate până în prezent pe acest teritoriu, din acest punct de vedere fiind o zonă ideală pentru
observarea păsărilor. Multe dintre acestea sunt menționate ca specii strict protejate în Convenția
de la Bernă-Convenția pentru protejarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa
(legea nr. 13 din 11 martie 1993) și în Convenția de la Bonn -Convenția privind conservarea
speciilor migratoare de animale sălbatice (legea nr. 13 din 8 ian. 1998).
Condițiile climatice și geologice, geomorfologia și structura florei și vegetației din Parcul
Național Piatra Craiului au determinat păstrarea unei diversități aparte în grupul mamiferelor.
Din cele aproximativ 100 specii de mamifere din fauna întregii țări, peste 40% trăiesc și în
masivul Piatra Cariului. Până în prezent au fost identificate 21 de specii de lilieci, care se
adăpostesc în peșterile sau scorburile arborilor bătrâni de pe teritoriul parcului. Dintre acestea, o
mare parte intră în categoria specii strict protejate conform Convenției de la Berna, iar 6 sunt
specii de interes comunitar conform Directivei Consiliului Europei 92/43 EEC (Rhinolophus
ferrumequinum, R. euriale, Myotis bechsteinii, M. blythii, M. myotys, Barbastella barbastellus)
iar o specie -Vespertilio murinus-este inclusă în Convenția de la Bonn. De menționat că pe
teritoriul României sunt protejate toate speciile de lilieci conform legii 90 din 10 mai 2000
pentru aderarea României la Acordul privind conservarea liliecilor în Europa , adoptat la Londra
la 4 decembrie 1991.
Parcul Național Piatra Craiului găzduiește o populație bogată de carnivore mari: urs-Ursus
arctos; lup-Canis lupus; râs-Lynx lynx. Studiile realizate au arătat existența a trei culoare de
circulație ale acestor specii între masivele Piatra Craiului și Bucegi, culoare care vor avea un
regim special de protecție.
II.6. Clima
Prin poziția geografică, Parcul Național Piatra Craiului, se încadrează zonal în clima temperata,
iar regional la tranziția dintre climatul continental vestic de nuanța atlantică și cel excesiv
12
continental. Zona se încadrează în sectorul cu clima de munte, ținutul munților înalți. În general,
clima masivului nu diferă mult de a celorlalte zone montane învecinate. Totuși, poziția
geografică, înălțimea, orientarea și configurația reliefului imprimă climei unele particularități
locale.
II.7. Temperatura
În Parcul Național Piatra Craiului repartiția temperaturii anuale a aerului scade în funcție de
creșterea altitudinii: Rucar (>7ºC), Zărnești (5-7ºC), Podu Dâmboviței (5-7ºC), Fundată (4-5ºC),
Curmătura (4-5ºC), Piatra Mică (2-4ºC), Vf. Piscul Baciului (0-2ºC). Numărul mediu anual al
zilelor de vară cu temperatura maximă ³25ºC, scade în următoarea ordine: Rucar 40-20, Zărnești
40-20, FundatA 20-0, Piscul Baciului 0 .
Variațiile valorilor medii ale temperaturii aerului în cursul anului, cu amplitudinea anuală de
18,9ºC (stația Fundată) și 19,4ºC (stația Predeal) imprimă teritoriului caracterul unui climat
continental.
II.8. Precipitațiile
Precipitațiile sunt puternic influențate de direcția perpendiculară a masivului față de vânturile din
vest și nord-vest, el acționând, în general,ca un paravan în calea maselor de aer cald. Se observă
o creștere a cantității de precipitații corelată cu creșterea altitudinii, până la înălțimi de 1700-
200m. Mai sus de aceste altitudini cantitatea de precipitații începe să scadă. Din datele
înregistrate la mai multe stații meteorologice din zonă, se constată că precipitațiile au o
distribuție neuniformă, ele crescând treptat din punct de vedere cantitativ în raport cu altitudinea,
variind de la 900-1000 mm în zonele joase la aproape 1300 mm, în părțile mai înalte ale
teritoriului.
În afara volumului de precipitații lunare și anuale, este important de cunoscut și modul în care
acestea se repartizeazain cursul anului, adică frecvența zilelor cu precipitații (peste 0,1 mm).
Numărul acestor zile este de 180-200, cele mai multe zile înregistrându-se în sezonul de
vegetație, lunile mai-august, în acesta perioadă căzând 47-52% din totalul precipitațiilor dintr-un
an.
Predominarea în cursul anului a precipitațiilor sub formă solidă pe măsură ce crește altitudinea,
atrage după sine creșterea grosimii stratului de zăpada și a duratei menținerii lui (140-200 zile).
Prima ninsoare se înregistrează la mijlocul lunii octombrie (12.X) în zonele mai joase, ea
devenind din ce în ce mai timpurie în raport cu crosterea altitudinii, astfel că în partea superioară
a pășunii Funduri Prelungi această se produce spre sfârșitul lunii septembrie (27.09).
II.9. Vântul
Avand in vedere pozitia si orientarea masivului Piatra Craiului,frecventa cea mai mare o au
vanturile care bat din sectorul vestic si nord-vestic. Pe versantul estic, din cauza adapostului,
zapada se acumuleaza in cantitati mari in portiunile concave ale terenului, unde este afanata si
troienita.
Dimpotriva, pe versantul vestic, expus vanturilor, zapada este, in general, viscolita si compacta,
avand o grosime mai mica.
Frecventa calmului are o valoare medie de 8-9% si este mai mare in zonele joase ale teritoriului,
11% la statia Fundata, si mai mica, 6-7%, cu cat ne apropiem de creasta.
In ceea ce priveste intensitatea (viteza) medie a vantului, ea creste cu altitudinea, variind in
functie de directia lui. Numarul mediu al zilelor cu vant puternic (V ³11m/sec) este, in medie 40,
iar al zilelor cu furtuna (V ³16m/sec) este in medie 8. Lunile cele mai periculoase din acest punct
de vedere sunt martie-mai.

13
 II.10. Rețeaua hidrografică
Constituția geologică a Pietrei
Craiului, preponderent calcaroasă,
se caracterizează prin
imposibilitatea reținerii apelor de
infiltrație sau de șiroire, pentru a da
naștere unor pânze freatice și, în
final, unor văi cu apă. Așa se
explică faptul că în timp ce văile
care brăzdează trupul masivului
sunt lipsite de apă, singurele văi cu
apă sunt cele de la periferia
masivului: Bârsa, Dâmbovița,
Dâmbovicioara, cu unii din
afluenții lor.
Râurile de pe teritoriul parcului
aparțin de două bazine hidrografice
principale: Bazinul Oltului în N și
bazinul Dâmboviței în S. Cumpăna
de ape dintre ele urmărește
aliniamentul La Umeri-Vf. Grindu-
La Table-Dl. Sasu-Vf. Sterghiori.
Pe teritoriul Parcului Național se
delimitează patru bazine
hidrografice:
*Bazinul Bârsei - În partea nordică
a masivului, Bârsa Mare, afluent al
Oltului, este principalul râu
colector, care marchează limita
nordică a parcului.
*Bazinul Râul Mare al Zarneștilor - Principalul colector al apelor de pe versantul estic al
masivului Piatra Craiului este Râul Mare al Zarneștilor sau Valea Prăpăstiilor, afluent al Bârsei
Mari. El captează toate pâraiele ce vin de pe versantul de răsărit, pășunile Zănoaga, Curmătura și
Vladușca care nu au un debit permanent. Ele pot să sece vara, în special în regiunea cheilor, sau
să înregistreze un debit relativ mare în perioada de topire a zăpezilor sau în timpul ploilor de
primăvară (lunile mai-iunie).
*Bazinul Dâmbovicioarei - Râul Dâmbovicioara marchează o parte din limita estică a parcului,
captând o serie de pâraie dintre care cele mai importante sunt: Valea Grindu, Valea Căpățânelor,
Valea Steghii, Valea cu Apă, Valea Muierii etc. Râul își mărește considerabil debitul în aval unde
primește apele izvoarelor carstice Gâlgoaie (300 l/s), care reprezintă de fapt, izvoarele râului
Dâmbovicioara.
*Bazinul Dâmboviței - Principalele cursuri de apă colectate de pe teritoriul parcului sunt:Valea
Dragoslovenilor cu afluenții Valea Tămașului și Padina Lăncii, Valea lui Ivan, valea Urzicii,
Valea Largă, Valea Speriată, Valea Gruiului și Valea Berila.

14
II. 11. Cheile Dâmbovicioarei au o lungime de chei propriu zise de 3 km, sunt situate în arealul
montan calcaros al Munților Piatra Craiului, pe traseul Rucăr-Bran. Dâmbovicioara izvorăște din
versantul sudic al Vârfului „La Om” (2230) m, din munții Piatra Craiului, și este unul dintre
afluenții Dâmboviței, care curge pe direcția de nord-sud. În amonte de chei, se află la confluența
cu Valea Muierii un izvor numit „La Galgoaie”, de unde apa curge cu o viteză torențială în
Dâmbovicioara urmat de o cheie îngustă, aprope inaccesibilă presărată cu cascade. Mai există și
alte chei în apropiere ca de pildă Cheile Brusteretului, Cheia Lungă și Cheia Strâmtă.
Cheile Dâmbovicioarei au un aspect impunător și face parte dintr-o serie de cel puțin 20 de chei
situate în bazinul hidrografic al Dâmboviței. Dâmbovicioara a săpat în formațiunile de roci
sedimentare, calcaroase, și gresii,
conglomerate un adevărat canion lung de 8
km, care în unele porțiuni valea are pereți
verticali ce depășesc 200 de m înălțime.

II. 12. Peștera Dâmbovicioara

Peștera Dâmbovicioara este situată în
partea de sud a Masivului Piatra
Craiului, în versantul stâng al văii
Dâmbovicioara, la 1 km nord de satul
Dâmbovicioara. Peștera s-a format
datorită acțiunii apelor pârâului
Dambovicioara, care au tăiat în calcarele
de vârstă jurasică ale Masivului Piatra
Craiului. Este situată pe stânga Văii
Dâmbovicioara, în Cheile Mici, fiind una
dintre peşterile cele mai cunoscute din ţara
15
noastră, notează volumul "Peşteri din România" (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976).
Un prim plan al peşterii a fost întocmit de T. Constantinescu în 1973, fiind efectuate numeroase
cercetări biospeologice, paleozoologice şi de speologie fizică. Totodată, au existat numeroase
încercări de a găsi o altă comunicare cu exteriorul, întreprinse de grupul de speologi amatori din
Braşov (Fr. Thomas şi W. Gutt), scrie acelaşi volum.
Săpată în calcare jurasice de cel mai important afluent al râului Dâmboviţa - Dâmbovicioara, este
formată dintr-o galerie lungă de 555 metri (din care 245 de metri sunt accesibili publicului). Ca
aspect, ea se reduce practic la o galerie fosilă uşor ascendentă, orientată sud-vest, nord-est.
Peştera are o lăţime ce variază între 3 şi 4 metri, precum şi o înălţime ce are valori cuprinse
între 4 şi 5 metri, fiind slab ramificată. Galeria, după 150 de metri de la intrarea în peşteră,
începe să se îngusteze considerabil.
În peşteră există un curent de aer care circulă din profunzime spre deschidere, peştera
fiind legată de exterior printr-un horn înalt de 10 m. Este o peşteră caldă (10-12 grade
Celsius), cu o umiditate moderată, potrivit volumului "Peşteri din România" (Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976).
Existenţa acestei peşteri a fost semnalată încă din secolul al XVIII-lea, fiind folosită de
localnici drept ascunzătoare împotriva invadatorilor. Este primul fenomen carstic ce a
servit drept model unui pictor celebru (tabloul „Peştera Dâmbovicioarei“, de Nicolae
Grigorescu).
Legenda spune că în vremea primului război mondial Fulga şi Budac şi-au găsit adăpost în
cea mai mare dintre cele 50 de peşteri din Rezervația Piatra Craiului. Aceştia erau
apropiaţi de localnici, nu pierdeau prilejul de a chefui alături de ei la orice eveniment festiv
al vremurilor trecute, respectiv, la nunţi şi cumetrii. În legendă se mai spune că Fulga şi
Budac furau numai de la cei bogaţi şi împărţeau totul cu săracii. În final, Budac a fost
împuşcat, iar Fulga a fost prins, au rămas, după ei, doinele de jale. Deasemenea, s-au găsit
resturi de fosile ale ursului de pestera (Ursus spelaeus).

II. 13. Peștera sau

Cerdacul Stanciului
Peștera Stanciului este o
arie protejată de interes
național ce corespunde
categoriei a IV-a IUCN
(rezervație naturală de
tip speologic), situată în
județul Argeș, pe
teritoriul administrativ
al comunei
Dâmbovicioara.
Rezervația naturală
(monument al naturii)
cu o suprafață de 0,50
hectare, inclusă în
Parcul Național Piatra Craiului, a fost declarată arie protojată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000
(privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național - Secțiunea a III-a - zone
protejate) și reprezintă o cavernă (peșteră, gol natural) săpată în abrupturile calcaroase din
Munții Piatra Craiului.
Cerdacul Stanciului este legat de o legendă, și anume cea a haiducului Stanciu Bratu. Se spune
16
că el își trăia zilele prin această regiune, avându-și ascunzișul în peștera de la Cerdacul
Stanciului. De asemenea, se pare că haiducul este chiar o figură pomenită pe la sfârșit de secol
XVIII alături de ceata sa. Exista chiar și balade în care este pomenit.
"Stanciu al Bratului

Foicica bobului,

Sus pe plaiul muntelui,

La culmea Drăganului,
Sub cetina bradului,
Urcă Stanciu Bratului
Cu Ion al Geantului,
Marin al Şelarului,
Dobre al Ploscarului
Cu Liţă şi Comăniţă
De loc după Dâmboviţă.
Pasă ei în haiducie,
Ca să scape de robie,
Ca boierii din domnie,
Nici unul să nu mai fie.
Sus la plaiu muntelui,
Sub cetina bradului
Şi foiţa fagului,
La Valea Ivanului
E cerdacul Stanciului,
Stanciului al Bratului."

Capitolul III – STUDIU DE CAZ:

GAROFIȚA PIETREI CRAIULUI

III.1. Descriere
Garofița Pietrei Craiului,
numită și Floarea Craiului, face parte
din familia Caryophyllaceae care
17
cuprinde 86 de genuri și în jur de 2.500 de specii. Garofița pe numele orficial Dianthus
callizonus crește numai în Munții Piatra Craiului fiind una din plantele endemice. Este protejată
de lege și destul de rară, dar din fericire nu este în pericol. Este o planta monument al naturii.
Genul Dianthus, care în greacă înseamnă floare divină, (dios – zeu, anthos – floare) cuprinde
aproximativ 300 de specii anuale si perene, numeroase varietăți și hibrizi.
Floarea are tulpina este scurtă, de cel mult 10 centimetri înălţime. Poartă la vîrf o floare cu corola
de cu diametrul de 2-3 centimetri, de culoare roşu-carmin, formata din cinci petale, dinţate la
vîrf. Florile la bază au o pată purpurie, împestriţată cu alb şi cu peri albi, mătăsoşi, strălucitori. În
centrul florii se află un inel purpuriu caracteristic. Pe dos, petalele sînt alb-verzui.
Ea creşte numai pe brânele stâncoase şi grohotişurile din Piatra Craiului, fiind endemică pentru
acest masiv din România. Planta nu mai este întâlnită în niciunul din masivele muntoase
învecinate şi nici nu se aseamănă cu vreuna din garofiţele din Europa, întrunind caracterele a
două grupe sistematice ale genului, iar originea ei însă nu a fost pe deplin lamurită. Pe de altă
parte, această garofiţă nu seamănă cu garofiţele cunoscute.
Acum vreo 150 de ani, Garofiţa Pietrei Craiului planta nu era cunoscută. A fost
descoperită pe crestele prăpăstioase ale Pietrei Craiului, de doi botanişti transilvăneni. Apariţia ei
a produs senzaţie şi nedumerire în lumea ştiinţei.
Supravieţuirea ei în Piatra Craiului s-ar explica prin poziţia oarecum izolată a masivului. Dar şi
aici se găseşte mai ales pe culmea vestică a masivului, dinspre valea Dâmboviţei, la limita dintre
etajele subalpin şi alpin, ori rătăcită prin iarba ce acoperă stâncăriile din partea inferioară a zonei
alpine. Aşadar, o floare rară, care se pare că ar creşte doar într-un singur loc pe planetă – pe
crestele din Piatra Craiului.
Unul dintre locurile cele mai accesibile în care se poate întâlni este pe traseul ce pleacă de la
Plaiul Foii (bandă roșie) și merge către Marele Grohotiș (triunghi albastru). După ce ați trecut de
pădure și ați ajuns la zona în care poteca merge de-a lungul peretelui, puteți întâlni floarea pe
brânele înierbate.
Garofița Pietrei Craiului este o plantă ocrotită prin lege, așa că trebuie ocrotită. Nu rupeți
exemplarele găsite și luați cu voi acasă doar amintirea unei întâlniri memorabile, cu o floare rară
ce trăiește doar într-un singur loc din lume.

III.2. Legenda
Povestea spune că demult, în vremuri îndepărtate, trăia, la poalele unor munți înalți din
Carpați, un pădurar cu familia sa: soția și cei doi copii. Cel mai mic poreclit "Degetăruț", blond,
cu un glas ca un clinchet de clopoței și surioara lui "Garofița" (de vreo 5 ani), brunetă, cu ochi
negrii strălucitori, ce purta o rochiță roz-cărămizie încrețită și cu dungi mai închise dispuse în
cerculețe.
Pădurarul era cunoscut de toți pentru blândețea lui și grija ce o avea față de animalele sălbatice,
el le punea hrană pe vreme de iarnă. Uneori, îngrijea câte un pui de căprioară rătăcit, alteori lega
rănile unui ieduț încolțit de fiare, ce se ivea în drumul lui pe cărările din pădure. Mama lor i-a
părăsit plecând în sat, unde s-a căsătorit cu alt om, pentru că nu-i plăcea să stea în pădure.
Într-o zi, aproape de căsuța lor, a căzut un pui de acvilă (pajură) rănit la un picior de o
săgeată. Pădurarul l-a luat în brațe, i-a scos săgeata și l-a pansat. L-a mai îngrijit apoi câteva zile,
până a mai prins putere și umbla fără să șchiopăteze. Copiii l-au îndrăgit și îl hrăneau cu resturi
din mâncarea lor. I-au pus apă într-o albie din curte, să bea și să se scalde, ceea ce tare îi plăcea
puiului de pajură.
Astfel, s-a legat o strânsă prietenie între copii și pasărea care parcă le înțelegea graiul. Cât erau
singuri acasă, tatăl lor fiind în pădure la lucru, pasărea aceasta frumoasă era preocuparea lor.
După câteva zile, acvila simțindu-se în putere, se înălța în aer, rotindu-se de câteva ori apoi, iute
ca săgeata, coborî din înaltul cerului jos în curtea pădurarului de unde cei doi copii o urmăreau,
minunându-se de frumusețea ei. Mult iși doreau și copiii să vadă munții cu vârfurile lor semețe,
să zboare și ei spre înaltul cerului.
Într-o zi, și-au spus dorința acvilei, iar aceasta înțelegându-i, a dat afirmativ din cap, în semn că

18
îi va plimba până la munții învecinați.
Zis și făcut! Fiind iar singuri acasă, acvila le-a făcut semn să vină, să se așeze pe spatele ei; fetița
îl ținea în brațe pe frățiorul ei mai mic și cu băsmăluța ce o avea pe cap, a înfășurat gâtul acvilei,
ținându-se de el ca de căpăstru. Când totul a fost gata, acvila a făcut un semn din cap, parcă ar fi
zis: "fiți gata, pornim!".
Erau uimiți de tot ce vedeau, zburând peste nesfârșite păduri de brazi. După câtva timp, acvila s-
a rotit în cerc, coborând lângă niște stânci, aproape de un lac imens, care în lumina apusului de
soare sclipea ca niște solzi de aur. Era marele lac Bâlea. Copiii s-au dat jos de pe spatele păsării
și în timp ce ei culegeau afine și strugurei din acele locuri, aproape de pădure, acvila, bucuroasă
că a găsit o bucată de carne de căprioară, s-a ospătat, mâncând pe săturate, iar apoi a băut apă din
lacul cu apa rece, cristalină. Dar, bucuria a fost de scurtă durată, deoarece dintr-o dată, biata
acvilă a căzut la pământ, moartă. Se vede că acea carne, era otrăvită, pusă drept momeală pentru
animalele din pădure, vânate pentru blana lor prețioasă (râși, jderi, vulpi etc). Bieții copii au
plâns amarnic, pentru că erau departe de casă, nu aveau cum să mai ajungă la ei acasă, unde,
desigur, îi aștepta tatăl lor îngrijorat. Copilașii au umblat ținându-se de mână, prin preajma
locului, sperând că doar-doar vor întâlni pe cineva să-i găzduiască.
Soarele apunea, se înseră, când spre bucuria lor, au zărit în pădurea din apropiere un castel în
care jucau razele soarelui, în asfințit. S-au îndreptat într-acolo și într-adevăr i-a întâmpinat o
minunată zână îmbrăcată în alb, pe fruntea căreia strălucea o diademă: era zâna acelor munți.
Copiii au îngenunchiat și cu lacrimi în ochi, o implorau să-i găzduiască peste noapte. Dar, în
zadar o rugau, parcă avea inimă de piatră. În loc să-i ajute, le-a spus: "în palatul meu de cristal nu
au voie să intre pământenii. Singurul lucru ce pot să-l fac este să va transform în două flori alese,
să creșteți în stâncile calcaroase ale munților din apropiere, pe care voi nu-i cunoașteți, dar se
numesc Munții Piatra Craiului, așezați sub Munții Făgăraș. Veți crește acoperind stâncile ca un
covor verde, iar primăvara, veți înflori, înfrumusețând aceste locuri. Numai dacă un tânăr
îndrăzneț va ajunge prin aceste locuri, și va aduce cu el apa tămăduitoare de la șapte izvoare, de
pe malul Oltului, și vă va stropi, veți redeveni ființe omenești și vă veți bucura de viața hărăzita
oamenilor buni de pe pământ".
19
Ținând un glob de aur strălucitor în mână, zâna munților i-a fermecat, transformându-i în două
flori frumoase, rare care nu se mai găsesc în toată Europa: Garofița roșu-cărămizie și Degetarul,
care cu clinchetul lui cristalin trezește toate florile de munte la viață.
În acele timpuri îndepărtate, pe malul Dunării, într-un castel, s-a născut unicul fiu al unui
domnitor, căruia la naștere i-au dat numele Dunăre-Voinicul. Se spune că una din ursitoare i-ar fi
prezis că, atunci când va crește mare, va face un drum lung, ținând firul unei ape și că în stâncile
calcaroase ale munților își va găsi aleasa inimii, dar pentru a o afla, va trebui să ducă apa vie
tămăduitoare din toate izvoarele înșirate ca o salbă în drumul său și apa aceasta o va trezi la viață
îndată ce va fi stropită cu ea.
Cam grea încercare îl aștepta pe Dunăre-Voinicul, care ajuns flăcău mare, nu-și mai găsea
astâmpăr acasă. Așa că, într-o zi de primăvară, Dunăre-Voinicul, care acum se făcuse un flăcău
chipeș, plin de curaj și credință în Dumnezeu, porni la drum. Trecând prin locuri cu izvoare
tămăduitoare, în fiecare ulcior a pus apa, începând de la Olănești, Govora, Călimănești și
Căciulata, iar pe locul unde azi este Mănăstirea Cozia, era o mânăstire veche, iar călugării l-au
binecuvântat și l-au uns cu sfântul mir. Așa a trecut și Munții Cozia, ajungând la poalele
Munților Făgăraș. Aici a poposit la poalele Munților Piatra Craiului.
S-a odihnit în poiana din apropiere, unde pe stâncile calcaroase creștea o floare de culoare roz-
cărămiziu, cu niște crețuri și cerculețe mai închise. Dunăre-Voinicul a ațipit și i s-a părut că
dintre acele flori înainta spre el o zâna în veșmânt roz-cărămiziu, cu un păr negru și o privire
strălucitoare. Din vorba în vorba, Dunăre-Voinicul află toată povestea ei și că pe zâna florilor o
cheamă Garofița.
Tânărul îi dădu să bea apa din ulciorul adus de la cele șapte izvoare și o stropi cu această apă.
Atunci s-a înfăptuit minunea mult așteptată. Cei doi tineri îndrăgostiți de la prima vedere, și-au
jurat credință până la moarte. Însă Garofița l-a rugat pe Dunăre-Voinicul să-l trezească și pe

19
fratele ei, Degetăruț, care se afla în apropiere de marele lac Bâlea. Trezit la viață, Degetăruț se
îmbrățișează cu sora lui, Garofița, și îi mulțumi lui Dunăre-Voinicul pentru că a avut curajul să
înfrunte atâtea greutăți până i-a găsit pe aceste meleaguri stâncoase. Apoi, cu toții au pornit în
pădurea învecinată ca să-l găsească pe tatăl lor. Ajunși cu bine acasă, l-au găsit pe tatăl lor slăbit
și îmbătrânit de atâția ani cât a trăit singur, dar curând a prins puteri bând din apa de la izvoarele
tămăduitoare, adusă de Dunăre-Voinicul. Au încălecat apoi pe caii năzdrăvani care îi duceau ca
vântul și ca gândul spre castelul unde pe Dunăre-Voinicul îl așteptau părinții. Erau atât de fericiți
când au văzut-o pe frumoasa Garofița, pe fratele și pe tatăl ei încât au făcut o nuntă mare, cu alai
domnesc cum nu s-a mai pomenit prin acele părți ale Dunării.
Ei au trăit ani mulți fericiți, până s-au stins de bătrânețe, dar în munți, semințele
răspândite de cele două flori, până să le găsească Dunăre-Voinicul, au perpetuat neamul lor, încât
astăzi ele împodobesc cu frumusețea lor pajiștile munților noștri și răzbesc pe frig și viscol, ca și
tinerii din povestea de demult."

Bibliografie:

www.pcrai.ro
www.wikipedia.ro
www.turismdambovicioara.ro
www.propark.ro
Ghidul privind Aplicarea Categoriilor de Management al Ariilor Protejate

20
21

21