Ion

Liviu Rebreanu
Scena horei

Liviu Rebreanu este creatorul primului roman obiectiv modern, publicat în anul 1920, „Ion”, ce
înfă ţişează universul rural în mod realist. În roman există secvenţe narative semnificative pentru destinul
personajelor. O astfel de scenă simbolică este hora de la începutul romanului. Caracterul monografic al
romanului trasează o coordonată rituală a satului prin descrierea obiceiurilor tradiţionale.
Rezumat
Duminică , satul se adună la horă în curtea Todosiei, vă duva lui Maxim Oprea. Cei trei lă utari, Briceag,
Holbea și Gă van câ ntă lâ ngă șopron. Jucă torii dansează Someșana timp de o oră , iar câ nd lă utarii obosesc,
flă că ii țipă la ei să câ nte în continuare. Fetele neinvitate la horă privesc cu invidie, iar mamele și bă trâ nele
stau de o parte, avâ nd grijă de copii. Bă rbații stau lâ ngă casă sau la poartă , vorbind de treburile de zi cu zi.
Primarul și Trifon Tă taru, împreună cu alți oameni mai înstă riți ai satului, stau de vorbă , în timp ce
Alexandru Glanetașu trage cu urechea, temâ ndu-se să se amestece în discuții. După terminarea dansului,
Ana și Ion se întâ lnesc în livadă . Sunt vă zuți de că tre Ilie Onu, acesta ducâ nd o sticlă de rachiu pentru George.
Între timp, la horă își fac apariția preotul Belciug și familia Herdelea. George îi poftește pe Titu și Laura la
horă , dar aceștia refuză . Câ nd Titu întreabă unde este Ion, Ilie Onu spune cum l-a vă zut împreună cu Ana în
gradină . Auzind acestea, George se înfurie și-și promite să joace doar cu Florica. Odată ce jocul reîncepe,
Vasile Baciu, beat, merge la George, de la care află că Ana s-a întâ lnit cu Ion. Ză rindu-și fata, încearcă să o
lovească , dar este oprit de Ion.Hora se încheie, iar oamenii merg să își continuie petrecerea la câ rciuma
luiAvrum. Aici pornește o cearta legată de plata lă utarilor, care se încheie cu o bă taie mult așteptată dintre
Ion și George.
Simboluri
Descrierea jocului tradiţional reprezintă o pagină etnografică memorabilă , prin portul popular, paşii
specifici, vigoarea dansului şi nă vala câ ntecului susţinut de figurile pitoreşti ale lă utarilor. Cercul horei,
centru al lumii satului, este o descă tuşare dionisiacă de energii. Obiectivul romancierului înregistrează pe
râ nd lă utarii care câ ntă sub şopron, ritmul îndră cit al jocului, gesturile flă că ilor: „Zecile de perechi bat
Someşana cu atâ ta pasiune, că potcoavele flă că ilor scapă ră scâ ntei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de
pe jos se învâ ltoreşte, se aşază în straturi groase pe feţele bră zdate de sudoare, luminate de oboseală şi de
mulţumire. Cu câ t Briceag iuţeşte câ ntecul, cu atâ t flă că ii se îndâ rjesc, îşi înfloresc jocul, trec fetele pe sub
mâ nă , le dau drumul să se învâ rtească singure, ţopă ie pe loc ridicâ nd tă lpile, îşi ciocnesc zgomotos că lcâ iele,
îşi pleznesc tureacii cizmelor cu palmele nă duşite’’.Jocul devine unul al vieții și al morții, al iubirii și al urii, al
intereselor materiale și al pasiunilor sufletești.
Rolul horei în viața comunită ții să tești este acela de a-i asigura coeziunea și de a facilita întemeierea
de noi familii, dar cu respectarea principiului economic. De aceea în joc sunt numai fete și flă că i. Forma
circulară a horei sugerează că începutul se confundă cu sfâ rșitul, fă câ nd astfel trimitere la destinul omenesc
în general. În tradiția populară , „ieșitul la horă ” înseamnă trecerea în râ ndul fetelor și flă că ilor, a celor care
împlineau vâ rsta cuvenită . De numele acestui dans se leagă și expresia„dacă ai intrat în horă , trebuie să joci”,
ceea ce simbolizează că un lucru început trebuie dus pâ nă la capă t.
Așezarea privitorilor reflectă relațiile sociale.
Încă din această primă secvență , a horei, se poate observa o noutate a viziunii artistice a lumii satului
și obiectivitatea acesteia. Cu desă vâ rşită mă iestrie,Rebrenu realizează un tablou complet, detaliat, în care
fiecare îşi are locul, statutul şi importanţa, în funcţie de sex, vâ rstă , stare civilă precum şi avere sau poziţia
deţinută în cadrul societă ţii satului ardelenesc. Hora nu mai este ca la pretradiționaliști, un simbol al unită ții,
armoniei și echilibrului lumii reale. Hora din Pripas denotă scindarea evidentă a satului.

Cele două grupuri ale bă rbaților respectă stratificarea economică .Astfel, fruntaşii satului, primarul şi
chiaburii, discută separat de ţă ranii mijlocaşi aşezaţi pe prispă . În satul tradiţional, lipsa pă mâ ntului, ca
unică dovadă a avuţiei, este echivalentă cu lipsa demnită ţii umane, fapt redat indirect prin atitudinea lui
Alexandru Glanetaşu: „Pe de lă turi, ca un câ ine la uşa bucă tă riei, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu,
dornic să se amestece în vorbă , sfiindu-se totuşi să se amestece între bogă taşi.’’
În centrul adună rii se află grupul jucă torilor.
Fetele ră mase nepoftite privesc la horă , iar mamele și babele, mai retrase, vorbesc despre
gospodă rie. Copiii se amestecă în joacă printre adulți. Este prezentă și Savista, oloaga satului, piaza rea,
colpotoare a veștilor rele în sat, înfă țiștă cu un portret grotesc: „Are picioarele încâ rcite din naștere, iar
brațele lungi și osoase ca niște că ngi anume spre a-și tă rîschilozenia, și o gură enormă cu buzele alburii de
sub care se întind gingiile îmbă late, cu colți de dinți galbeni, rari și lungi”..
La eveniment iau parte şi intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învă ţă torului Herdelea, ce vin
să privească „petrecerea poporului’’, fă ră a se amesteca însă în joc. Insistenţele lui George adresate atâ t
Laurei câ t şi lui Titu, de a participa activ la să rbă toare, par chiar să jignească provocâ nd indignarea doamnei
Herdelea, „care nu ar fi îngă duit nici în ruptul capului ca fata ei să se amestece printre ţă rani’’, dar şi a fetei
ce pare tare surprinsă de îndră zneala flă că ului: „O, auzi ce idee!”.
Conturul întregii scene are caracter simbolic. În concepţia exegeţilor această horă ar avea o foarte
mare contribuţie în derularea fabulei, fiind scena în care destinul fiecarui personaj este scris fă ră vreo
posibilitate prea mare de a mai fi schimbat: „Hora din primul capitol este o horă a soartei. Vasile Baciu
exclamă :« O fată am şi eu şi nu-mi place fata pe care o am. ». Conflictul e deja schiţat. Bă taia dintre Ion şi
George, de la câ rciumă , este ca o repetiţie generală în vederea crimei.” (N. Manolescu).
Trăsăturile personajului
Încă din prima scenă importantă a romanului şi anume scena horei, se remarcă protagonistul operei,
Ion. Spre deosebire de tată l să u, el nu-şi asumă condiţia de să rac şi dansează cu Ana, fiica celui mai înstă rit
om din sat, Vasile Baciu. Vestimentaţia personajului îi reflectă condiţia socială de ţă ran, iar numele devine
emblematic. În vederea atingerii scopului propus, protagonistul renunţă la fata pe care o îndră gea, Florica, o
fată frumoasă , dar să racă , alegâ nd-o pe Ana doar pentru pă mâ nturi. Gesturile şi mimica îi tră dează
intenţiile: „Ion o urmă ri pe Ana câ teva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug
neprefă cut.” Imediat apare Florica, iar la vederea ei „Flă că ul clipi aspru, ca şi câ nd ar fi vrut să -şi alunge un
gâ nd din creieri.” Comportamentul lui Ion reflectă intenţiile faţă de celelalte personaje. La horă este tandru:
„o strâ nge la piept pe Ana cu mai multă gingă şie, dar şi mai prelung.”, urmâ nd ca după ce obţine ce-şi
doreşte să se comporte foarte urâ t cu aceasta. Înfruntarea verbală a lui Ion cu tată l Anei la horă anticipează
conflictul permanent dintre cei doi. Dorinţa lu Ion de a se ră zbuna pe acesta porneste de la insultele aduse la
adresa lui de că tre Vasile Baciu, în faţa tuturor, la horă . Acesta îl numeşte „hoţ”, „tâ lhar”, „să ră ntoc”. În
acelaşi timp, relaţia dintre Ion şi George este una tensionantă deoarece cel din urmă trebuia să se
că să torească cu Ana. Prin Ion este înfă ţişată întreaga categorie a ţă ranilor să raci, fă ră avere, care sunt
dispreţuiţi şi umiliţi de cei bogaţi.
Expresivitatea
Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu se individualizează prin câ teva tră să turi: respectul pentru
adevă r, de unde reiese obiectivarea și realismul romanului; precizia termenilor, acuratețea și concizia
exprimă rii; sobrietatea stilului; stilul anticalofil, lipsit de imagini artistice, întrucâ t crezul prozatorului era că
„stră lucirile artistice, cel puțin în opere de creație, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei și al mișcă rii
de viață (...), e mult mai ușor a scrie frumos, decâ t a exprima exact.
Limbajul stilului narativ este figurat. Se creează imagini artistice motorii: ”Toate perechile se
imbulzesc”; vizuale: ”la urechi si in cosite au si ele buchetele de vazdoage”, dar si auditive: ”incepe o
chiuitura”. Ele au rol in a contura dinamica si aspectul jocului. Toate personajele, dar mai ales inflacararea
tinerilor este descrisa detaliat, creandu-se imaginea unei hore traditionale. Naratorul se foloseste de un
limbaj bogat si cu ajutorul figurilor de stil creeaza moment artistice. Figurile de stil prezente in text sunt:
epitete cromatice ”pete albe”; comparatii “tiganurat si negruca un harap” si personificari” locul geme” ,
”praful ce ii imbratiseaza pe toti” si metafore: ”isi infloresc jocul”, ”soarele ingalbenit de necaz”. Tudor Vianu
observa utilizarea registrelor lexicale diverse in limbajul personajelor, in functie de conditia lor sociala:
”variatiile de vocabular in trecerea de la mediu rural la acela orasenesc au la acela intelectual”.
Narator
Naratorul este omniscient si omnipresent, relatand intamplarile la persoana a III-a, dar nu este pe
deplin obiectiv. Marcile subiectivitatii sunt surpirinse prin comentariile explicative sau prin exprimari ca: “o
muiere nepriceputa”, “cantecult salta aprig”. O mare importanta in realizarea unui roman realist o are si
descrierea. Felul in care este expusa realitatea il poate face pe cititor sa se implice intr-o mai mare masura,
crescand si valoarea operei. In cazul romanului “Ion”, acest element este asigurat chiar de autorul sau, Liviu
Rebreanu. El foloseste descrierea pentru prezentarea cadrului actiunii (spatiu si timp). “Dumineca. Satul e la
hora. Si hora e pe Ulita din dos, la Todosia, vaduva lui Maxim Oprea. Casa vaduvei vine chiar peste drum de
bisericuta batrana, pleostita si darapanata.”
Referinţe critice
„Spre deosebire de literatura poporanistă şi să mă nă toristă , lă rgind şi aducâ nd observaţia realistă din
proza lui Slavici, romanul lui Rebreanu înfaţişează un univers rural adâ nc diferenţiat. Întregul conflict al
că rţii se bizuie pe lupta aprigă pentru pă mâ nt. Chiar din primele pagini ne izbeşte o realitate socială
complexă , în care ierarhiile sunt precizate şi determină întregul mecanism al rezistenţei. Scurta petrecere
duminicală la horă , se desfă şoară după anumite norme rezumative pentru viaţa zilnică a satului. Ş tefan
Hotnog, „un chiabur cu burta umflată ”, pe care şi-o mâ ngâ ie mereu, „parcă ar avea junghiuri” tronează în
mijlocul oamenilor vâ rstnici şi-i caută în conversaţi, „cleniuri” primarului, spre a-şi dovedi importanţa.
Alexandru Glanetaşu, „pe de lă turi ca un câ ine la uşa bucă tă riei, trage cu urechea, dornic să se amestece în
vorbă , sfiindu-se totuşi să se vâ re între bogă taşi”. Aceştia se ţin semeţi chiar înaintea autorită ţilor, de altfel
foarte prevenitoare cu ei. Vasile Baciu nu se sfiieşte nici de popă , nici de învă ţă tor. El nu concepe să -şi mă rite
fata decâ t tot cu un gospodar de seama lui „Mie-mi trebuie ginere cumsecade, nu fleandură ...” declară
ră spicat. Pe Ion îl numeşte „golan”, „hoţ”, în faţa întregului sat. „Ce are hoţul cu fata mea? Ce are...”, strigă ,
mâ nios în gura mare. Ş i George se poartă ca un fecior de oameni bogaţi, cinsteşte pe flă că i la câ rciumă ,
plă teşte lă utarii...Tovară şii să i de chef îl înconjoară cu o prietenie mai mult sevrilă decâ t respectuoasă .
Dar în sat există şi ţă rani să raci lipiţi, care trudesc fă ră spor, asemenea lui Ion, pe o sfoară nenorocită
de pă mâ nt. Ei simt în fiecare moment al vieţii apă sarea mizeriei.” (Ov. S. Crohmă lniceanu, „Literatura
româ nă între cele două ră zboaie mondiale”- Realismul dur).
„Urmâ ndu-l, intră m şi ieşim, ca printr-o poartă , din roman. E o cale de acces, la capă tul lui se află
realul, iar la celă lalt imaginarul, două lumi asemă nă toare şi diferite, vecine şi totuşi iremediabil despă rţite,
ceea ce le desparte este ceea ce le leagă : drumul.’’ (N. Manolescu, „Arca lui Noe’’)