Ministrul României la Roma s-a aflat într-o situație complicată ca urmare a poziției Italiei

în relațiile internaționale și a viziunii diferite asupra sistemului mondial față de Carlo Fasciotti,
ministrul italian în România. Guvernul de la Roma și cel de la București, sesizând interesele
comune, au încercat să își sincronizeze acțiunile în momentul intrării în război. Nu au reușit, în
bună parte, datorită condițiilor impuse de negocierile secrete purtate de italieni cu reprezentanții
Antantei. Activitatea diplomatică i-a fost îngreunată de acțiunile contradictorii ale guvernului de
la București, impuse de politica neutralității și de faptul că șeful guvernului nu îi oferea
informații suficiente. Cele mai mari dificultăți le-a întâmpinat când a fost vorba de achiziția de
echipament militar italienii, nedorind să furnizeze arme care ar fi putut fi folosite mai târziu
contra lor1. Prin rapoartele întocmite a reușit să anticipeze atât faptul că Italia va intra în război
cât și tabăra2. Carlo Fasciotti avea o atitudine ostilă față de Franța și, în aceste condiții, intra în
contradicție cu analizele lui Dimitrie I. Gr. Ghica. Ion I. C. Brătianu dădea mai mult crezare
reprezentantului Italiei în România decât ministrului său în Italia. Diplomatul a refuzat să accepte
legația de la Washington din cauza bugetului legației, considerând că 300 de dolari era o sumă
foarte mică3. După război a revenit la conducerea legației de la Paris (1920), iar mai apoi a fost
numit ministru al Afacerilor Străine în guvernul Nicolae Iorga – Constantin Argetoianu în anii
1931-1932.
La sfârșitul anului 1919, a fost convocat primul Parlament al României Mari, ales pe baza
votului universal, la care au participat și alegătorii din provinciile dezrobite. După ce a candidat
în Ardeal, unde a obținut un rezultat slab, iar partidul pe care îl conducea nu a obținut rezultatele
dorite nici în Vechiul Regat, Ion I. C. Brătianu avea să fie primit de parlamentari cu răceală și
ostilitate. Pe de altă parte, Alexandru Marghiloman, făcând rechizitoriul guvernului condus de
Ion I. C. Brătianu din timpul războiului a fost aplaudat 4. Imaginea destul de neplăcută pentru
conducătorul Partidului Național Liberal este explicabilă în contextul politic al momentului,
liberalii trecând la sfârșitul războiului printr-un puternic proces de contestare în spațiul public.
Scena petrecută în Parlament era în vădită contradicție cu importanța politicii externe dusă de Ion
I. C. Brătianu în timpul Primului Război Mondial.

1
Ibidem, p. 193.
2
Constantin Argetoianu, op. cit., vol. II, partea a IV-a, p. 141.
3
Dimitrie Ghyka, op. cit., p. 214.
4
Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, București, Editura GESA, 1991, p. 33.
 Supranumit „Sfinxul” sau „Taciturnul” 5 datorită faptului că nici prietenii nici adversarii
nu îi intuiau adevăratele intenții, Ion I. C. Brătianu a fost creatorul liniei directoare a diplomației
românești din perioada războiului, demers început în 1914, continuat în anii neutralității,
menținut în timpul intervenției militare, neabandonat în perioada de pace separată și care a
urmărit realizarea României Unite și impunerea acesteia ca factor de putere regională .
La o sută de ani de la Marea Unire putem să ne întrebăm care ar fi lecția din perspectiva
zilei de azi. Unirea din 1918 a avut o însemnătate majoră pentru toți românii, indiferent de
regiune, întrucât a reprezentat dezideratul național formulat la momentul intrării României în
război. Fiecare provincie care a decis să se unească a avut de suferit de pe urma stăpânirii străine
și a politicilor de deznaționalizare desfășurate de-a lungul timpului de cancelariile de la Sankt
Petersburg, Viena ori Budapesta. Basarabia, Bucovina și Transilvania au decis în mod liber să
adere la proiectul național. Dincolo de anumite pierderi, provocate de al Doilea Război Mondial,
Unirea înfăptuită la 1918 a rezistat.
În același timp Marea Unire a reprezentat și exemplul unei elite politice care, indiferent
de coloratură și de modul a privi lucrurile, a colaborat pentru realizarea idealului național. Ea a
crezut într-un țel, indiferent cât de mici păreau de la început șansele de realizare. A avut de
înfruntat greutăți mult mai mari decât în vremurile de pace, dar a reușit să găsească cele mai
bune soluții în vederea realizării binelui comun. Românii, conducători și conduși, au luptat nu
doar pentru o țară mai mare, ci și pentru una mai bună, în care toți cetățenii să fie egali în fața
legii prin acordarea votului universal și respectarea drepturilor cetățenești, și pentru o țară mai
prosperă, în care reforma agrară să de pământ țăranilor, iar muncitorii să beneficieze de condiții
mai bune. În același timp a fost și dorința românilor de a se înscrie în rândul popoarelor europene
care împărtășesc valori comune precum democrația, colaborarea și cooperarea la nivel regional și
european în vederea asigurării păcii și prosperității.

5
Ioan Theodor Florescu, vicepreședintele liberal al Adunării Deputaților, redă următoarea scenă petrecută în 1916 în
timpul neutralității, ilustrativă pentru premierul român: „– Brătianu a dejunat azi cu Von dem Buche, ministrul
Germaniei, - afirma încruntat un membru al opoziției naționale. Este la mijloc trădare! – Stați, nu vă grăbiți,
întrerupea un altul, - eu sunt informat că aseară a prânzit cu d-l de Saint-Aulaire, ministrul Franței. Este o speranță!
Noi cei care făceam parte din majoritatea parlamentară și care susțineam guvernul Brătianu treceam prin chinuri cu
adevărat tantalice”. În Ion Th. Florescu, Gânduri de altădată, [București], Editura Institutul de Arte Grafice
„Tiparnița”, [1940], p. 145-146.