UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

DEPARTAMENTUL DREPT PROCEDURAL

ȚURCAN VALENTIN

ASIGURAREA DREPTULUI LA APĂRARE A ÎNVINUITULUI ÎN FAZA

DE URMĂRIRE PENALĂ

Teză de master
DREPT
Master de profesionalizare
Proces penal și criminalistică

Șef Departament: ______________ Vîzdoagă Tatiana, dr.conf.univ.,

(semnătura)

Conducător ştiinţific: _____________ Vîzdoagă Tatiana, dr.conf.univ.,

(semnătura)

Autorul: _____________
(semnătura)

CHIŞINĂU-2018

0
 CUPRINS
Adnotare………………………………………………………………………………………….2
Annotation………………………………………………………………………………………..3
Lista abrevierilor………………………………………………………………………………...4
Introducere ………………………………………………………………………………………5
I. Analiza situației în domeniul asigurării dreptului la apărare a învinuitului în faza de
urmărire penală.
I.1. Analiza studiilor realizate în Republica Moldova și Romania privind asigurarea dreptului la
apărare a învinuitului la faza de urmărire penală …………………………………………………8
I.2. Analiza cercetărilor privind asigurarea dreptului la apărare a învinuitului la faza de urmărire
penală în alte state ...……………………………………………………………………………..16
I.3. Concluzii la capitolul I…..…………………………………………………………………..21
II. Consideraţii generale privind dreptul invinuitului la apărare
II.1. Concept, natura juridica şi evolutia instituţiei apărării ………….
……….............................23
II.2. Instrumente juridice naţionale şi internaţionale privind dreptul la apărar ..
….......................26
II.3. Formele de realizare a dreptului la
apărare ............................................................................31
II.4. Concluzii la capitolul II….
………………………………………………………………….36
III. Obligaţia organelor de urmărire penală, a procurorului şi a instanţei de judecată de a
asigura din oficiu dreptul la apărare a învinuitului
3.1. Obligaţiile organului de urmărire penală în vederea asiguării din oficiu a dreptului la apărare
a învinuitului în faza de urmărire penală ……………………......................................................38
3.2. Obligaţiile procurorului în vederea asigurării din oficiu a dreptului la apărare a învinuitului
în faza de urmărire penală..............................................................................................................47
3.3. Asigurarea dreptului la apărare a învinuitului în faza de urmărire penală de către instanţa de
judecată, prin intermediul controlul efectuat de către judecătorul de instrucţie……....................57
3.4. Concluzii la capitolul III…………………………………………………………………….61
IV. Dreptul învinuitului de a avea un apărător ales sau numit din oficiu
4.1. Noţiunea şi felurile de asistenţă juridică.................................................................................63
4.2. Persoanele care pot avea calitatea de apărător, poziţia lor procesuală, interdicţii..................65

1
4.3. Apărarea învinuitului în faza de urmărire penală prin intermediul unui apărător ales sau
numit din oficiu.............................................................................................................................71
4.4. Concluzii generale și Recomandări ………………………………………………………...80
Bibliografie……………………………………………………………………………………...83
Declarație………………………………………………………………………………………..86
ADNOTARE
Țurcan Valentin. Asigurarea dreptului la apărare a învinuitului în faza de urmărire
penală. Teză de master. Master de profesionalizare. Proces penal și criminalistică.
Structura tezei conține: introducerea, patru capitole, în final cuprinde concluzii generale
și recomandări, precum este însoțită și de bibliografia cu 71 de titluri, volumul total de 84 pagini
text de bază.
Cuvintele Cheie: Apărare, apărător, asistență juridică obligatorie, bănuit, învinuit, organ
de urmărire penală, procuror, judecător de instrucție.
Domeniul de studiu: Proceduri judiciare penale.
Scopul și obiectivele tezei: Identificarea şi sistematizarea obligaţiilor de bază ale
organelor de urmărire penală, ale procurorului şi a judecătorului de instrucţie, în vederea
asigurării dreptului la apărare a învinuitului în faza de urmărire penală, indentificarea abuzurilor
care se comit în legătură cu îndeplinirea acestor obligaţii şi evidenţierea unei modalităţi de
pedepsire efectivă a persoanelor vinovate de încălcarea sau neîndeplinirea necorespunzătoare a
acestor obligaţii.
Noutatea și originalitatea științifică derivă din cercetarea științifică, teoretică, complexă
și multilaterală a legislației, monografiilor, articolelor științifice, etc. Tema este pe larg abordată
atât în literatura autohtonă cât și în literatura de specialitate străină.
Valoarea aplicativă a lucrării constă în posibilitatea utilizării sugestiilor, concluziilor și
recomandărilor formulate, în procesul de asigurare dreptului la apărare a învinuitului în faza de
urmărire penală.

2
 Annotation
Țurcan Valentin. Ensure the defendant's right of defense during the criminal
investigation phase. Master Thesis. Master of Professionalism. Criminal procedure and
criminalistics.
Structure of the thesis contains: the introduction, four chapters, finally contains general
conclusions and recomandation, as well asthe bibliography with 71 titles, the total volume of 84
pages of basic text.
Key words: Defense, lawyer, mandatory legal assistance, suspected, accused, criminal
investigation, criminal prosecution authority, prosecutors and instruction judges.
Field of study: Criminal procedure.
The purpose and the objectives of the thesis: Identification and systematization of the
basic obligations of criminal prosecution authority, prosecutors and instruction judges in order to
ensure the right to defend the accused in the criminal investigation phase, to identify abuses
committed in connection with the fulfillment of these obligations and to highlight a way of
effective punishment of those guilty of the breach or inappropriate non-fulfillment of these
obligations.
The novelty and scientific originality derives from the scientific, theoretical, complex
and multilateral research of legislation, monographs, scientific articles, etc. The theme is widely
addressed both in native literature and in foreign literature.
The applicative value of the paper is the possibility to use the suggestions, conclusions
and recommendations formulated in the process of assuring the defendant's right to defense in
the criminal prosecution phase.

3
Lista abrevierilor:
Alin. – aliniat;
Art. – articol;
CtEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
CEDO – Convenția Europeană pentru Drepturile Omului;
CPP – Codul de Procedură Penală;
CP – Codul Penal;
RM – Republica Moldova;
Ibidem – în același loc;
Nr. – numărul;
Pag. – pagină;
Par. – paragraf;
Pct. – punctul;
Ș.a. – și alții (altele);
Vol. – volumul;

4
 INTRODUCERE
Eficienţa legislaţiei constă în aplicarea corespunzătoare şi respectarea cu stricteţe a
acesteia, ceea ce denotă supremaţia legii şi a principiilor fundamentale consfinţite atît în actele
cu caracter naţional cît şi cele internaţionale.
Unul din cele mai importante drepturi consfinţite, este dreptul la apărare, fiind un dreptul
iminent şi necesar fiecărei persoane în parte, care necesită o reglementare amănunţită din toate
punctele de vedere. Astfel dreptul la apărare constituie facultăţile sau posibilităţile recunoscute
prin lege persoanelor, în vederea valorificării intereselor legitime încălcate şi apărarea împotriva
unor învinuiri drepte sau nedrepte.
Într-o accepţie mai largă, dreptul la apărare, cuprinde totalitatea posibilităţilor şi regulilor
procedurale ce pot fi folosite de o persoană pentru materializarea apărării sale, împotriva
învinuirilor ce i se aduc, sau împotriva tentativelor de încălcare a drepturilor sale, precum şi
posibilitatea de a-şi valorifica cererile şi de a dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului.
Totodată, evidenţiem rolul major al organelor de drept în vederea asigurării dreptului la
apărare a persoanei, pe parcursul procesului penal, mai ales în faza urmăririi penale, astfel fiind
determinate obligaţiile acestora.
Este incontestabil faptul că, anume în faza de urmărire penală au loc cele mai dese şi grave
încălcări privind asigurarea dreptului la apărare, drept dovadă putem evidenţia numeroasele
condamnări ale Republicii Moldova de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în privinţa
violării articolului 5§4 şi 6§3(c) a Convenţiei privind Drepturile şi Libertăţile Fundamentale ale
Omului.
Conform legislaţiei procesuale moldoveneşti organele împuternicite de a efectua urmărirea
penală cît şi împuternicite de a controla efectuarea acesteia sunt următoarele: organul de urmărire
penală cît şi organul care exercită activitatea operativă de investigaţii; procurorul și judecătorul
de instrucţie.
Astfel, fiecărui organ în parte îi revine obligaţia specifică de a asigura dreptul la apărare a
bănuitului sau învinuitului în faza de urmărire penală.

5
 Totodată, ţinem să menţionăm că lucrarea dată evidenţiază în mod special şi prioritar doar
o singură categorie de persoane, faţă de care organele sus menţionate sunt obligate să le asigure
dreptul la apărare, şi anume - învinuitului.
În acest sens a fost lăsată fără elucidare particularităţile asigurării dreptului la apărare a
bănuitului, dar atragem atenţia asupra faptului că, potrivit prevederilor articolelor 63 şi 66 din
Codul de Procedură Penală a RM, drepturile acestor subiecţi sunt asemănătoare. Mai mult ca atît,
calitatea de învinuit în faza de urmărire penală prevede o reglementare mult mai amplă şi
minuţioasă, deoarece în raport cu acesta pot fi întreprinse mai multe încălcări în ceea ce priveşte
asigurarea dreptului la apărare.
Din acest punct de vedere, consider că abordarea temei date este binevenită, actuală, şi
prezintă un interes ştiinţifico-practic indiscutabil. Deoarece la momentul de faţă se evidenţiază
tot mai mult faptul că deciziile organului de urmărire penală sau a procurorului sunt luate în
scopul obţinerii unui avantaj propriu sau sunt dominate de opinia sau de dorinţa organelor
executive sau legislative din stat1, care provoacă consecinţe nedorite atît învinuitului cît şi
societăţii în ansamblu.
Din aceste considerente am dorit, să evidenţiez obligaţiile acestor organe privind asigurarea
dreptului la apărare a învinuitului şi identificarea unor eventuale încălcări în raport cu executarea
acestor obligaţii.
Iată de ce, capitolul III, al prezentei lucrări este dedicat obligaţiilor organelor de urmărire
penală, a procurorului şi a instanţei de judecată de a asigura din oficiu dreptul la apărare a
învinuitului. Prin care se evidenţiază acele stricte şi necesare obligaţii pe care aceste organe din
oficiu trebuie să le îndeplinească în conformitate cu legea, în vederea asigurării dreptului la
apărare a învinuitului.
Obligaţiile organelor menţionate în vederea asigurării dreptului la apărare sunt efectuate
din oficiu, adică organul de urmărire penală, procurorul sau judecătorul de instrucţie, trebuie în
mod conştient, independent şi în strictă conformitate cu legea să asigure apărarea învinuitului
fără a exista careva indicaţii directe în acest sens.
Totodată, nu excludem faptul că, odată ce învinuitul solicită prezenţa avocatului numit de
către el, organul de urmărire penală sau procurorul sunt obligaţi de a îndeplini această solicitare,
totodată fiind obligaţi să asigure şi să prevadă posibilitatea învinuitului de a-şi chema avocatul
său într-un termen rezonabil şi efectiv.
Al II-lea capitol al acestei teze întitulat: „Consideraţii generale privind dreptul învinuitului
la apărare”, cuprinde conceptul şi natura juridică privind dreptul la apărare. Astfel, fiind
1
cauza Guja v. Moldova

6
evidenţiate cele mai importante definiţii ale dreptului la apărare, cît şi descrierea instituţiei
apărării şi modului de exercitare a dreptului la apărare. Totodată, primul capitol, mai cuprinde şi
principalele instrumente juridice naţionale şi internaţionale privind dreptul la apărare şi
informaţia privind formele de realizare a dreptului la apărare consacrate atît în doctrina procesual
penală cît şi în legislaţie.
Capitolul IV al acestei lucrări, cuprinde dreptul învinuitului de a avea un apărător ales sau
numit din oficiu, fiind astfel evidenţiate, noţiunile şi felurile de asistenţă juridică, care servesc la
identificarea rapidă şi corectă a formei asistenţei juridice acordate sau stabilirea asistenţei
juridice necesare de a fi acordată.
Mai mult ca atît, capitolul III, evidenţiază şi persoanele care pot avea calitatea de apărător,
poziţia lor procesulă şi interdicţiile de oferire a asistenţei juridice calificate. Totodată, sunt
descrise situaţiile privind apărarea învinuitului în faza de urmărie penală prin intermediul unui
apărător ales sau desemnat.
În vederea asigurării unui conţinut corespunzător temei date, se va pune accentul în mare
parte pe prevederile legislaţiei procesulale penale moldoveneşti, de asemenea, va fi utilizată
doctrina rusească şi românească în coraport cu cea naţională, întru evidenţierea şi descrierea
detaliată a conţinutului prezentei lucrări.
Totodată, în vederea depistării neajunsurilor legislaţiei naţionale privind reglementarea
asigurării dreptului la apărare a învinuitului în faza de urmărire penală, cît şi identificării celor
mai frecvente încălcări comise de către organele de urmărire penală, procurori sau judecători, va
fi analizată practica judiciară a Curţii Europene pentru Drepturile Omului, în special acele cauze
în care Republica Moldova are calitate de pîrît.
În ultimă instanţă, scopul acestei lucrări fiind de a identifica şi de a sistematiza obligaţiile
de bază ale organelor de urmărire penală, ale procurorului şi a judecătorului de instrucţie, în
vederea asigurării dreptului la apărare a învinuitului în faza de urmărire penală, de a indentifica
abuzurile care se comit în legătură cu îndeplinirea acestor obligaţii şi evidenţierea unei modalităţi
de pedepsire efectivă a persoanelor vinovate de încălcarea sau neîndeplinirea necorespunzătoare
a acestor obligaţii.
Toate acestea sunt necesare în vederea atingerii scopului iminent şi primordial al lucrării, şi
anume de a ridica nivelul culturii juridice a învinuitului în special şi a întregii societăţi în general
privind dreptul la apărare, de a reduce sau chiar de a evita acţiunile organelor de drept
competente, care duc la încălcarea dreptului la apărare a învinuitului în faza de urmărire penală
şi de ce nu, şi pe parcursul întregului proces de judecată.

7
 Astfel, dacă scopul final va fi îndeplinit măcar parţial, cultura juridică şi atitudinea
fiecăruia în parte se va schimba, astfel fiind instituit respectul faţă de persoane (chiar dacă sunt
bănuieli rezonabile că aceasta a comis o infracţiune) din partea organelor de drept, şi viceversa,
respectul şi încrederea în protecţia din partea organelor de drept (în special faţă de organul de
urmărire penală şi procuratură) fiind astfel instaurată supremaţa reală şi efectivă a legii.
I. ANALIZA SITUAȚIEI ÎN DOMENIUL ASIGURĂRII DREPTULUI LA APĂRARE A
ÎNVINUITULUI ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ
1.1. Analiza studiilor realizate în Republica Moldova și Romania privind
asigurarea dreptului la apărare a învinuitului la faza de urmărire penală.
Dintre multitudinea drepturilor ce le are omul, un loc important îl are dreptul bănuitului,
învinuitului, inculpatului şi condamnatului la apărare. Acestui principiu i se atribuie un loc aparte
în sistemul principiilor unui stat democratic. Înfăptuirea dreptului la apărare este nu numai o
manifestare a democratismului, dar şi o condiţie necesară pentru realizarea eficientă a justiţiei.
Respectarea garanţiilor procesuale a învinuitului în procesul penal în care lipsesc contradicţiile
între interesele legale a persoanei şi cele ale statului, asigură supremaţia legii şi dreptăţii în
procesul înfăptuirii justiţiei.2
Dreptul la apărare reprezintă o prerogativă fundamentală recunoscută individului acuzat de
săvîrşirea unei infracţiuni condamnabile în virtutea normelor de drept penal, de a răspunde în
mod coerent, prompt şi adecvat acuzaţiei înaintate. Dreptul la apărare constituie un drept
subiectiv general, care conform Convenţiei europene a adrepturilor omului în sfera sa include
mai multe drepturi efective şi concrete, precum dreptul de a fi informat despre cauza şi natura
acuzării, dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare apărării, dreptul la auto-apărare,
dreptul la alegerea avocatului, dreptul la asistenţa gratuită a unui avocat, dreptul la asistenţa
gratuită a unui interpret, dreptul la audierea martorilor.3
Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă ce vinovăţia sa va fi
dovedită în mod legal în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate
garanţiile necesare apărării sale.
Învinuitul, reprezintă persoana fizică faţă de care s-a emis o ordonanţă de punere sub
învinuire, care dispune de anumite drepturi, şi anume: în caz de reţinere, să primească consultaţie
juridică din partea apărătorului pînă la începutul primei audieri în calitate de învinuit; din
momentul punerii sub învinuire, să fie asistat de un apărător ales de el, iar dacă nu are mijloace
2
Tudor Osoianu, consacrarea normativă și doctrinară a dreptului la apărare, Revista „Avocatul Poporului” nr. 12, 2008.
3
Tatiana Vîzdoagă, Mihai Poalelungi ș. a. Manualul judecătorului pentru cauze penale, Chişinău: Tipografia Centrală, 2013;

8
de a plăti apărătorul, să fie asistat în mod gratuit de un avocat care acordă asistenţă juridică
garantată de stat, precum şi, în cazurile admise de lege, să renunţe la apărător şi să se apere el
însuşi; să aibă întrevederi cu apărătorul său în condiţii confidenţiale, fără a se limita numărul şi
durata lor; dacă acceptă să fie audiat, la cererea sa, să fie audiat în prezenţa apărătorului; să
participe la efectuarea acţiunilor procesuale fiind asistat de apărător.
Asigurarea dreptului învinuitului la apărare este reglementată prin dispoziţiile Constituţiei
Republicii Moldova, Legii Republicii Moldova cu privire la asistenţa juridică garantată de stat,
Codului de procedură penală al Republicii Moldova, tratatelor internaţionale la care Republica
Moldova este parte, de principiile ce rezultă din Convenţia Europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului si a Libertăţilor Fundamentale (Convenţie) și din jurisprudenţa relevantă a
Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO).
Principiile generale şi normele dreptului internaţional şi ale tratatelor internaţionale la care
Republica Moldova este parte, constituie elemente integrante ale dreptului procesual penal şi
nemijlocit dau naştere drepturilor şi libertăţilor omului în procesul penal.
Constituția în art. 26 consacră expres dreptul la apărare, şi anume: dreptul la apărare este
garantat; fiecare om are dreptul să reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea
drepturilor şi libertăţilor sale; în tot cursul  procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un
avocat, ales sau numit din oficiu; amestecul în activitatea persoanelor care exercită apărarea în
limitele prevăzute se pedepseşte prin lege.
Conform art. 17 din Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova, denumit
„Asigurarea dreptului la apărare”, legiuitorul prevede: în tot cursul procesului penal, părţile
(bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă) au
dreptul să fie asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător, ales sau de un avocat care
acordă asistenţă juridică garantată de stat; organul de urmărire penală şi instanţa judecătorească
sînt obligate să asigure participanţilor la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor
procesuale; organul de urmărire penală şi instanţa sînt obligate să asigure bănuitului,
învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el
sau a unui avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat, independent de aceste organe;
la audierea părţii vătămate şi a martorului, organul de urmărire penală nu este în drept să
interzică prezenţa avocatului invitat de persoana audiată în calitate de reprezentant; în cazul în
care bănuitul, învinuitul, inculpatul nu au mijloace de a plăti apărătorul, ei sînt asistaţi gratuit de
cîte un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.
Totodată, art. 16 al Codului de Procedură Penală al Republicii Moldova, cu denumirea
„Limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret” stipulează că în desfăşurarea

9
procesului penal se utilizează limba de stat; persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de
stat are dreptul să ia cunoştinţă de toate actele şi materialele dosarului, să vorbească în faţa
organului de urmărire penală şi în instanţa de judecată prin interpret; procesul penal se poate, de
asemenea, desfăşura în limba acceptată de majoritatea persoanelor care participă la proces, în
acest caz, hotărîrile procesuale se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba de stat; actele
procedurale ale organului de urmărire penală şi cele ale instanţei de judecată se înmînează
bănuitului, învinuitului, inculpatului, fiind traduse în limba lui maternă sau în limba pe care
acesta o cunoaşte, în modul stabilit de prezentul cod.
Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prevede în art. 14 al. 3 că orice
persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul, în condiţii de deplină egalitate,
la cel puţin următoarele garanţii: să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o
înţelege, şi în mod detaliat despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduce; să dispună de timpul
şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul pe care şi-l alege; să
fie judecată fără o întîrziere excesivă; să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să
dispună de asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre
dreptul de a-l avea şi, ori de cîte ori interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din
oficiu, fără plată dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera; să interogheze sau să facă a fi
interogaţi martorii acuzării şi să obţină înfăţişarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi
condiţii ca şi martorii acuzării; să beneficieze de asistenţa gratuită a unui interpret, dacă nu
înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la şedinţa de judecată; să nu fie silită să mărturisească
împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată.
Art. 6 § 3 al Convenţiei europene a drepturilor omului prevede: „orice acuzat are, mai ales,
dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod
amănunţit, despre natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul şi de
înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător
ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat
gratuit de un avocat din oficiu, atunci cînd interesele justiţiei o cer; d) să audieze sau să solicite
audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii
ca şi martorii acuzării; e) să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte
limba folosită la audiere”.
Realizarea justiţiei într-un stat de drept se poate realiza numai prin respectarea drepturilor
şi intereselor legale ale omului.

10
 Spre exemplu, în România, unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal este
principiul garantării dreptului de apărare, fiind nu numai o manifestare a statului de drept, dar şi
o condiţie necesară pentru realizarea eficientă a justiţiei.
Fiind unul dintre drepturile fundamentale ale cetăţenilor, dreptul la apărare este înscris într-
o serie de acte naţionale care consacră aceste drepturi.
În România, Constituţia înscrie acest drept în art. 24 care consfinţeşte faptul că dreptul de
apărare este garantat în tot cursul procesului penal, părţile având dreptul să fie asistate de un
avocat ales sau din oficiu.
O asemenea reglementare întâlnim şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
prevăzută în art. 15 după cum urmează: „Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul
procesului, părţile au dreptul să fie reprezentate, sau după caz asistate de un apărător, ales sau
numit din oficiu, potrivit legii”.
Noul cod de procedură penală al României veghează și el la respectarea dreptului la
apărare a învinuitului, din moment ce este implicat într-un proces penal, prin urmare acest drept
este prevăzut în art. 10 al NCPP: „Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se
apăra ei înşişi sau de a fi asistaţi de avocat. Părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au
dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării. Suspectul are dreptul
de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează
urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată
despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a
acesteia. Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au
dreptul de a nu face nici o declaraţie. Organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea
deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali în tot
cursul procesului penal. Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului
pentru care a fost recunoscut de lege”.
Dreptul la apărare, în accepțiunea sa, nu cuprinde doar modul de pregătire a apărării, de
sinestătător sau prin intermediul avocatului, ci acesta cuprinde și alte forme, cum ar fi dreptul de
a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal sau dreptul suspectului,
inculpatului, de a solicita să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală. În acest sens,
prin consultarea dosarului se are în vedere dreptul de a studia actele dosarului; dreptul de a nota
date sau informații din dosar și dreptul de a obține fotocopii ale actelor dosarului pe cheltuiala
clientului, cu asigurarea protecției datelor cu caracter personal (prin eliminarea acestora din
cuprinsul fotocopiilor).

11
 În cursul urmării penale, competența de a stabili data și durata consultării dosarului
aparține exclusiv procurorului care trebuie să stabilească exercitarea dreptului la apărare într-un
termen rezonabil având în vedere data solicitării, precum și volumul dosarului de urmărire
penală (ce trebuie studiate sau fotocopiate); astfel procurorul poate stabili ziua și ora la care
avocatul trebuie să se prezinte la sediul organului judiciar pentru a studia dosarul, durata
perioadei în care avocatul poate studia și nota date și informații din dosarul de urmărire penală,
data la care vor fi eliberate fotocopii ale actelor solicitate.
De asemenea, procurorul este organul judiciar competent să dispună restricționarea
accesului la dosar dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfășurări a urmăririi
penale; restricționarea se poate dispune pe o durată de cel mult zece zile după punerea în mișcare
a acțiunii penale și pe o durată nelimitată de timp înainte de acest moment procesual.
Specific este faptul că o persoană poate dobândi calitatea de suspect și după dispunerea
efectuării în continuare a urmăririi penale dacă procurorul procedează la extinderea urmăririi
penale pentru alte fapte sau față de alte persoane. În vederea garantării dreptului la apărare, după
dispunerea continuării efectuării urmăririi penale față de suspect, organele de urmărire penală
trebuie să procedeze la audierea acestuia potrivit dispozițiilor art. 109 și 110 NCPP.
Dacă suspectul este o persoană juridică, aducerea la cunoștință a calității, drepturilor și
obligațiilor se realizează prin reprezentantul său legal. Dacă pentru faptă sau fapte conexe s-a
dispus efectuarea urmăririi penale și împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, acesta
va trebui să își desemneze un mandatar, în caz contrar procurorul dispunând desemnarea ca
mandatar a unei persoane din rândul practicienilor de insolvență, autorizați potrivit legii.
În situația în care, suspectul este un minor cu vârsta între 14-16 ani, organul de urmărire
penală are obligația de a cita la orice ascultare sau confruntare a minorului părinții acestuia ori,
după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar
minorul, precum și Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului din localitatea
unde se desfășoară audierea. În ipoteza în care suspectul minor are vârsta între 16-18 ani, organul
de urmărire penală, poate cita la orice ascultare sau confruntare a minorului părinții acestuia ori,
după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar
minorul, precum și Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului din localitatea
unde se desfășoară audierea numai dacă consideră necesar.
Este relevant faptul că încălcarea dreptului la apărare poate atrage nulitatea relativă a
actelor de urmărire penală efectuate în condițiile art. 282 NCPP.
Fiind unul dintre dreptului fundamentale ale cetăţenilor, dreptul la apărare este înscris și
într-o serie de acte internaţionale care consacră aceste drepturi.

12
 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950) prevede în art. 6 punctul 3 lit. c) că
orice acuzat are, în special, dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care
o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; să dispună
de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; să se apere el însuşi sau să fie asistat
de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloace necesare pentru a plăti un apărător, să
poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; să
întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor
apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; să fie asistat în mod gratuit de un interpret,
dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în art. 47 prevede că, orice persoană ale
cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac
eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul
articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în
fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice
persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată. Asistența juridică gratuită se
acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru
a-i asigura accesul efectiv la justiție.
Este important de menționat că, statul român întru respectarea efectivă a dreptului la
apărare și reglementarea detaliată a comunicării, inclusiv în scris, a drepturilor și obligațiilor
procesuale înaintea primei ascultări, suspectului sau inculpatului, la adoptarea NCPP a transpus
în dreptul intern Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai
2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, care prevede că statele membre
se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc informații cu privire la fapta penală de a
cărei comitere aceasta sunt suspectate sau acuzate. Informațiile respective se furnizează cu
promptitudine și cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al
procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare. Tot astfel, la pct. 27 al preambulului
Directivei se prevede că persoanele acuzate de săvârșirea unei infracțiuni ar trebui să primească
toate informațiile referitoare la acuzare, astfel încât să-și poată pregăti apărarea și să se garanteze
echitatea procedurilor penale.
Este necesar de menționat că, în cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să
asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să le
administreze probele necesare în apărare și dreptul părților de a fi asistate de apărător în tot
cursul procesului penal.
În acest context, este relevant faptul că apărarea în cursul procesului penal este un drept şi

13
nu o obligaţie a suspectului sau inculpatului, iar statul este obligat să-i asigure dreptul la apărare.
Prin urmare, organele judiciare au obligaţia să aducă la cunoștință, de îndată şi mai înainte
de a-l audia, pe suspect sau inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a
acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
De asemenea, organele judiciare au obligaţia să înștiințeze pe suspect sau inculpat, înainte
de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se
aceasta în procesul verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele
judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a suspectului sau
inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.
Din conţinutul acestor reglementări rezultă că realizarea justiţiei penale într-un stat de
drept trebuie să se facă cu respectarea tuturor drepturilor şi intereselor procesuale ale părţilor.
Asigurarea reală a apărării este o garanţie a cercetării obiective complete a probelor,
deoarece numai în acest mod poate fi emisă o sentinţă legală.
De altfel, prin apărare, suspectul, inculpatul sau apărătorul desfăşoară toate acţiunile pe
care le consideră necesare pentru respingerea acuzării, încât acestea să determine fie achitarea
sa, fie o sancţiune mai uşoară.
Dar, garantarea dreptului la apărare, ca principiu fundamental al procesului penal
presupune mai mult decât asistenţa juridică.
Unii autori4 apreciază că dreptul la apărare are un conţinut complex, manifestat sub trei
aspecte principale: (i) părţile au posibilitatea de a-şi asigura singure apărarea. Astfel, suspectul
sau inculpatul beneficiază de o serie de drepturi procesuale cum ar fi „învinuitul sau inculpatul
are dreptul de a cunoaşte învinuirea şi de a o combate prin probe; învinuitul sau inculpatul are
posibilitatea să participe direct le efectuarea actelor de urmărire penală şi la actele de judecată;
învinuitul sau inculpatul are dreptul să i se prezinte materialul de urmărire penală; părţile pot
exercita dreptul de apărare în cadrul dezbaterilor, pot exercita căi ordinare de atac sau în unele
condiţii căi extraordinare de atac”.
Dreptul la apărare se acordă absolut tuturor învinuiţilor şi inculpaţilor și poate fi realizat
personal sau prin intermediul unui apărător. Aşadar, apărarea este o noţiune mai largă decât
noţiunea de apărător, pentru că apărarea poate fi efectuată fie personal de către suspect sau
inculpat, fie de apărătorul ales sau desemnat din oficiu. Obligaţia organelor judiciare de a avea
în vedere, din oficiu aspectele favorabile părţilor. Având în vedere că tot potrivit unui principiu
fundamental al procesului penal, orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea
vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă, asigurându-se protecţia juridico-procesuală a
4
I. Neagu, Drept procesual penal, partea generală, Bucureşti, 1992, p. 68-70

14
persoanei, în calitatea ei de subiect al raportului juridic procesual penal, în administrarea
probelor, organele judiciare trebuie să ţină seama şi de probele care prezintă aspecte favorabile
părţilor.
Dreptul părţilor la asistenţă juridică. Atunci când partea consideră necesar, poate cere
sprijinul unui avocat care poate acorda asistenţă juridică. 5 Apărarea trebuie să se refere la cauză
în complexitatea ei, atât în fapt, cât şi în drept şi trebuie să se desfăşoare prin actele şi îndeplinită
după formele procesuale prescrise de lege, ea neputând fi îndeplinită în mod temeinic şi în toată
amploarea decât de un apărător cu pregătire juridică, de un avocat.
Aşadar, de regulă participarea avocatului în procesul penal ţine de dorinţa suspectului sau
inculpatului, fiind facultativă (ii). Totuşi în condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele
judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a suspectului şi
inculpatului dacă acesta nu are apărător ales. Astfel, asistenţa juridică este obligatorie (iii) când
suspectului sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut
medical educativ, când este reţinut sau arestat chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost
dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă
cauză ori când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că suspectului ori inculpatul nu
şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
În cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede
pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau
mai mare. În aceste situaţii, dacă suspectului sau inculpatul nu şi-a ales apărător, se iau măsuri
pentru desemnarea apărătorului din oficiu. Această asistenţă se acordă atât în cursul urmăririi
penale, cât şi în cursul judecăţii, fiind vorba de forme de asistenţă gratuite pentru beneficiarii lor,
avocatul primind un onorariu din fondurile Ministerului de Justiţie.
Avocatul trebuie să depună toata diligenţa pentru apărarea libertăţilor, drepturilor și
intereselor legitime ale clientului trebuind să îl informeze cu privire la evoluţia cazului ce i-a
fost încredinţat.
Noul cod de procedură penală nu conţine prevederi referitoare la condiţiile de venit ale
suspectului sau inculpatului. Acestea ar putea fi însă aplicabile în cazul în care asistenţa juridică
ar fi solicitată baroului, direct de către un suspect sau inculpat pentru care asigurarea apărării nu
este obligatorie. În acest caz, asistența judiciară se acordă dacă drepturile persoanei lipsite de
mijloace materiale ar fi prejudiciate prin întârziere și în cazurile în care se apreciază că
persoanele se găsesc în imposibilitate vădită de a plăti onorariul.
Aşadar, dreptul la apărare şi accesul la justiţie sunt drepturi fundamentale, garantate de
5
A. L. Lorincz, op. cit., p. 66

15
constituţie şi tratatele internaţionale, şi care nu pot să depindă de nivelul economic al
justiţiabilului sau de resursele pe care le consideră suficiente statul6.

1.2.Analiza cercetărilor privind asigurarea dreptului la apărare a învinuitului

în faza de urmărire penală în alte state.
Recunoaşterea dreptului la apărare este un numitor comun în toate sistemele procedurale
ale statelor democratice. Garantarea dreptului la apărare este de regulă prevăzută în majoritatea
legislaţiilor ca de altfel şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 şi Pactul
Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Dreptul internaţional al drepturilor omului
cunoaşte tribunale internaţionale specializate asemănându-se din acest punct de vedere cu dreptul
internaţional penal şi cu dreptul comunitar. Astfel, există trei tribunale specializate, la nivel
regional: Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului şi
Curtea Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor. Normele internaţionale vizează direct
individul, care dobândeşte drepturi direct din tratate şi are acces direct la organele de jurisdicţie,
iar în plan procesual (ex. în fata CEDO), individul se află pe o poziţie de egalitate cu statul.7
În acest mod, tratatele, convenţiile şi protocoalele acestora adiţionale au devenit parte
integrantă a dreptului intern a fiecărui stat care a ratificat la acestea, având prioritate faţă de
legislația națională. Altfel spus C.E.D.O. şi protocoalele adiţionale au devenit izvor de drept
intern obligatoriu şi prioritar pentru Republica Moldova, ceea ce, în plan naţional, are drept
consecinţă imediată aplicarea convenţiei şi protocoalelor de către instanţele judecătoreşti
nașionale, iar în plan internaţional acceptarea controlului prevăzut de C.E.D.O. cu privire la
hotărârile judecătoreşti naţionale.
Dreptul la apărare a învinuitului la faza urmării penale cuprinde mai multe forme, dreptul
înviuitului de a fi apărat de un avocat ales sau acordat de stat, de a fi însoțit de un interpret sau
procesul să se desfășoare într-o limbă cunoscută acestuia, învinuitul are dreptul să prezinte
probe, să solicite audierea martorilor, să facă cuoștință cu dosarul și probele prin care i se
incriminează învnuirea, dar cel mai importat și necesar, este dreptul la tăcere. Dreptul la tăcere
presupune faptul că învinuitul alege după intima convingere dacă să declare sau nu careva fapte
sau circumstanțe împotriva sa și care i-ar înrăutăți situația. Anume acest aspect al dreptului la
apărare a învinuitului, urmează să fie analizat și studiat în continuare în principal și celelelate
aspecte în plan secundar.
6
http://www.just.ro/files/Raport%20CRJ%202005.doc
7
Garantarea dreptului la apărare în lumina dispoziţiilor tratatelor internaţionale specializate în materia drepturilor omului şi
jurisprudenţei CEDO, Lect. univ. dr. Laura Magdalena TROCAN, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Litere, Universitatea „Constantin
Brâncuşi” din Târgu-Jiu.

16
 În perioada contemporană, este relativ unanim recunoscut că dreptul la tăcere, în
dimensiunile în care este recunoscut astăzi, inclusiv de către Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, dar mai ales de către majoritatea legislaţiilor care consacră, tradiţional, acest drept, se
datorează sistemului de common law şi îndeosebi jurisprudenţei Curţii Supreme a SUA, această
din urmă instanţă, prin bogata sa jurisprudenţă clarificând prin valoroase decizii multe dintre
aspectele deosebit de problematice apărute în practica penală cu privire la această garanţie
procedurală. Bogata practică judiciară menţionată s-a întemeiat pe prevederea relativ sintetică a
amendamentului V al Constituţiei SUA, care dispune: „...nicio persoană nu va putea ca, într-o
cauză penală, să fie obligată să depună mărturie împotriva sa”3.8
În Canada, Carta canadiană a drepturilor şi libertăţilor, în art. 11 lit. c) consacră dreptul
oricărei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni de a nu fi constrânsă să dea declaraţii în
procedura pornită împotriva ei cu privire la respectiva faptă. Aceeaşi Cartă, în art. 13 consacră
dreptul la neautoincriminare în favoarea martorului: „Un martor care depune în orice procedură
are dreptul ca orice probă incriminatoare furnizată astfel să nu fie folosită pentru a-l incrimina pe
acel martor în orice altă procedură, cu excepţia uneia pentru mărturie mincinoasă sau pentru
oferirea de probe contradictorii”. Observăm că, dacă acuzatul are dreptul la tăcere, martorul îl are
pe cel la neautoincriminare.
În Anglia, reglementarea este mai amplă şi ea este conţinută în Police and Criminal
Evidence Act 1984 (PACE), fiind de interes ultima formă, cea în vigoare din 23 octombrie 2013.
Acest act, la rândul său, are două secţiuni de interes: Code of Practice C6 (priveşte interogarea
suspecţilor de infracţiuni, dar nu de terorism) şi Code of Practice H (priveşte interogarea
suspecţilor de terorism). Cele două secţiuni sunt foarte cuprinzătoare, având un total de 92 şi,
respectiv, de 77 de pagini, ceea ce reflectă, în mod cert, interesul crescut al legiuitorului englez
pentru aspectele sensibile care privesc interogarea persoanelor suspectate sau acuzate de
comiterea unor infracţiuni, în primele faze ale procesului penal, în contactul cu organele de
poliţie. Art. 10.1. dispune: „O persoană cu privire la care există motive de a o suspecta de
săvârşirea unei infracţiuni, trebuie să fie avertizată înaintea oricărei întrebări despre infracţiune
sau a oricărei alte întrebări suplimentare, dacă răspunsurile pot constitui un temei de suspiciune,
pentru ca fie răspunsurile suspectului, fie tăcerea sa (respectiv refuzul sau incapacitatea de a
răspunde sau de a răspunde satisfăcător) să poată fi oferită ca probă. Persoana nu trebuie
avertizată dacă întrebările sunt pentru alte scopuri…”, iar potrivit art. 10.5, avertismentul va
îmbrăca forma următoare: „Nu ești obligat să spui nimic. Dar îţi poate dăuna apărării dacă nu
8
Aspecte critice privind reglementarea dreptului la tăcere şi la neautoincriminare în procedura penală română, cu
referințe de drept comparat, Lect. univ. dr.Voicu PUȘCAȘU, Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de
Drept

17
menţionezi, atunci când ești întrebat, ceva pe care te bazezi mai târziu în instanţă. Orice spui,
poate fi folosit ca probă”, însă, conform art. 10.7, formula menţionată nu are o formă obligatorie,
iar modificările minore ale termenilor acestui avertisment nu constituie o încălcare a Codului,
atât timp cât sensul avertismentului se păstrează. Mai important, însă, art. 10.8 stabileşte
necesitatea ca „după orice pauză în interogarea sub avertisment, persoana interogată trebuie să
fie avertizată că rămâne sub avertisment. Dacă există vreun dubiu, avertismentul relevant trebuie
să fie acordat încă o dată în întregime când interogarea se reia”. De asemenea, art. 10.10 are o
importanţă deosebită: „Când un suspect interogat la o secţie de poliţie sau la un loc de detenţie
autorizat, după arest, refuză sau nu reuşeşte să răspundă la anumite întrebări, sau să răspundă în
mod satisfăcător, după avertizarea corespunzătoare, o instanţă sau un juriu poate să tragă acele
consecinţe care apar adecvate…”. Cu toate acestea, în continuare sunt reglementate cazurile
restrânse în care asemenea concluzii pot fi trase.
Sistemele juridice continentale, istoric inchizitoriale, au refuzat vreme îndelungată să
recunoască dreptul la tăcere al suspectului sau acuzatului, deoarece tradiţia inchizitorială,
concentrată în jurul obiectivului primordial al aflării adevărului, nu a ezitat să transforme fiinţa
umană într-un instrument de obţinere a probelor şi de realizare a acestui obiectiv. Acest lucru s-a
schimbat, însă, treptat, şi, sub autoritatea decisivă a practicii Curţii Europene a Drepturilor
Omului, care recunoscuse garanţia procedurală sub puternica influenţă a soluţiilor Curţii
Supreme a SUA, mai ales din perioada Warren, statele europene au introdus în legislaţiile lor
această garanţie procedurală, de o manieră relativ diversă.
În sistemul Convenţiei europene a drepturilor omului, deşi lipseşte o reglementare expresă
a acestui drept, acest lucru nu a împiedicat Curtea să îl recunoască. Astfel, în cauza Saunders c.
Marea Britanie Curtea afirma că „deşi nu sunt în mod explicit menţionate în art. 6 din Convenţie,
dreptul de a tăcea şi cel de a nu se autoincrimina sunt standarde generale, unanim recunoscute
care stau la baza noţiunii de proces echitabil din art. 6”. În această privinţă, instanţa europeană
siguranţă a avut în vedere faptul că aceste drepturi fuseseră deja consacrate, încă din anul 1966,
în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care, în art. 14 alin. (3) lit. g)
dispune: „Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul, în condiţii de
deplină egalitate… să nu fie silită să mărturisească împotriva sa însăşi sau să se recunoască
vinovată”. De asemenea, la nivel european, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a fost
prima instanţă care a recunoscut, în beneficiul persoanelor juridice, dreptul de a nu depune
mărturie împotriva propriei persoane în domeniul infracţiunilor împotriva dreptului concurenţei.
Puţine instituţii juridice sunt atât de eterogene la nivelul consacrărilor statale cum este cea
a dreptului la tăcere şi la neautoincriminare.

18
 În Franţa, reglementarea pe acest plan a cunoscut o evoluţie foarte interesantă. Legea din
15 iunie 2000 care a instituit măsuri pentru consolidarea prezumţiei de nevinovăţie a modificat
art. 63-1 C. pr. pen., care prevede un avertisment în sensul că „persoana are dreptul de a nu
răspunde întrebărilor care îi sunt adresate de anchetatori”, textul respectiv a suferit, însă, mai
multe modificări ulterioare. Legea nr. 392 din 2011 a adus ultimele modificări acestui articol,
astfel că, în forma actuală, se prevede o complexă şi imediată înștiinţare a persoanei reţinute cu
privire la drepturile sale, printre care şi cu privire la dreptul său ca, „la momentul audierii, după
ce şi-a declinat identitatea, să dea declaraţii, să răspundă la întrebări sau să păstreze tăcerea”.
astfel, legislația franceză permite persoanei reţinute comunicarea cu un avocat pe o durată
maximă de 30 de minute într-un interval de 24 de ore şi, dacă solicită, se permite prezenţa
avocatului său la audierea sa, caz în care avocatul va fi așteptat o perioadă de maximum 2 ore de
la momentul înștiinţării (dacă avocatul sosește după expirarea acestui interval, el poate asista la
audiere, dacă persoana reţinută solicită aceasta), dar şi de la această regulă există excepţii, în
cazul unor situaţii de urgenţă, fie când audierea poate începe imediat, fără a se aştepta prezenţa
avocatului, fie când prezenţa apărătorului este amânată, pentru o durată ce poate ajunge şi la 24
de ore (art. 63-4 şi 63-4-2 C. pr. pen.). De asemenea, potrivit art. 116 C. pr. pen., după efectuarea
notificării prevăzute de art. 80-2 (care conţine citarea de a se prezenta în faţa judecătorului de
instrucţie şi faptele cu privire la care s-a efectuat sesizarea acestuia), judecătorul de instrucţie,
înainte de a proceda la punerea sub inculpare, procedează la avertizarea celui în cauză, asistat de
avocat, în sensul că „are libertatea de alegere între a tăcea, a da declaraţie şi a fi interogat.
Menţiunea acestui avertisment este înscrisă în procesul-verbal. Acceptul pentru interogare nu
poate fi dat decât în prezenţa unui avocat”. Cu toate acestea, în temeiul art. 117, judecătorul de
instrucţie poate proceda la un interogatoriu sau la o confruntare de urgenţă atunci când un martor
se află în pericol de moarte sau există riscul dispariţiei unor probe.
În Italia, C. pr. pen. (Codice di procedura penale), forma la zi, prevede în art. 64 alin. (2) că
„nu pot fi utilizate, nici chiar cu acordul persoanei cercetate penal, metode sau tehnici apte să
influenţeze libertatea sa de autodeterminare sau să altereze capacitatea sa de a-şi aminti şi de a
evalua faptele”, pentru ca, în alineatul următor să se prevadă că: „Înainte de începerea
interogatoriului, persoana cercetată penal trebuie avertizată că: a. declaraţiile sale pot fi
întotdeauna utilizate împotriva sa; b. cu excepţia dispoziţiilor art. 66 alin. (1) (care
reglementează obligaţia de a furniza datele de identificare – n.n.), are dreptul de a nu răspunde la
nicio întrebare, dar că, totuşi, procesul îşi va urma cursul; c. dacă va da declaraţii cu privire la
responsabilitatea penală a altor persoane, îşi va asuma, cu privire la acele fapte, statutul de
martor, cu excepţia incompatibilităţilor prevăzute de art. 197...”, iar în alin. 3-bis se prevede

19
faptul că nerespectarea dispoziţiilor alin. (3), lit. a) şi b) fac inutilizabile declaraţiile obţinute de
la persoana interogată, la fel după cum nu vor putea fi folosite declaraţiile date de către persoana
în cauză, în contextul lit. c), dacă nu a fost avertizată asupra consecinţelor declaraţiei sale. Dar,
foarte important, acelaşi Cod, în art. 63 face referire şi la declaraţiile date de către o persoană
care nu este încă cercetată penal sau acuzată, arătându-se că, dacă o asemenea persoană dă
declaraţii în faţa unei autorităţi judiciare sau a poliţiei judiciare, declaraţii „din care reies indiciile
săvârşirii unei infracţiuni, autoritatea în cauză întrerupe examinarea, avertizând-o că, urmare a
unor asemenea declaraţii pot fi declanșate proceduri de urmărire împotriva ei, şi o invită să își
desemneze un apărător. Declaraţiile anterioare nu pot fi folosite împotriva persoanei care le-a
făcut”. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, „dacă persoana trebuia ascultată încă de la început în
calitate de acuzat sau de suspect, declaraţiile sale nu pot fi utilizate”. De foarte mare interes este
şi art. 350 C. pr. pen., care, în alin. (5) instituie dreptul organelor de poliţie judiciară de a
proceda, la locul faptei sau în imediata apropiere a acestuia, la interogarea persoanei cu privire la
care se desfăşoară activităţile de cercetare, chiar în absenţa avocatului acesteia, în scopul de a
obţine informaţiile necesare desfăşurării imediate a urmăririi penale. Cu toate acestea, alineatul
următor prevede interdicţia probării şi utilizării informaţiilor astfel obţinute – fără asistenţa unui
apărător. Alin. (7) al aceluiaşi articol prevede dreptul organelor de poliţie judiciară de a primi
declaraţii spontane din partea persoanei cu privire la care se desfăşoară activitatea de urmărire,
dar acestea nu pot fi folosite în procesul deliberării, cu excepţia situaţiei în care sunt utilizate
pentru discreditarea altei declaraţii, legal date.
În Germania, reglementarea care interesează este cea a art. 163a raportată la art. 136 C. pr.
pen. (Strafprozeßordnung, StPO). Art. 163a alin. (4) prevede că acuzatul va fi informat cu privire
la infracţiunea de care este acuzat când este prima dată interogat de organele de poliţie. La prima
interogare, suspectului i se vor aplica dispoziţiile art. 136 alin. (1), subpar. 2-4, alin. (2) şi (3) şi
ale art. 136a. Art. 136 alin. (1) dispune: „La începerea primei examinări, acuzatul va fi
informat… că legea îi conferă dreptul de a răspunde la acuzaţie sau de a nu face nicio declaraţie
asupra acesteia şi de a se consulta cu un avocat liber ales, chiar înainte de interogare. Va fi în
continuare instruit că poate să solicite administrarea de probe în apărare…” Art. 136a precizează
contextul în care voinţa acuzatului nu mai este liberă, arătându-se faptul că „libertatea de formare
a voinţei şi de exprimare a acesteia nu poate fi afectată de rele tratamente, oboseala indusă,
interferenţă fizică, administrare de droguri, tortură, inducere în eroare sau hipnoză.
Constrângerea poate fi folosită numai atât cât este permisă de Codul de procedură penală.
Ameninţarea acuzatului cu măsuri care nu sunt permise potrivit acestor dispoziţii sau prezentarea
posibilităţii oferirii unui avantaj nereglementat de norme este interzisă”.

20
 În Spania, art. 396 alin. (1) din Legea de procedură penală (Ley de Enjuiciamiento
Criminal) dispune: „Acuzatului i se permite să dea declaraţii în măsura în care doreşte să se
exculpe sau să explice faptele…”; art. 400 prevede: „Acuzatul poate să dea declaraţii de câte ori
doreşte, iar magistratul va primi de îndată declaraţia dacă are legătură cu cauza"; art. 520 alin. (2)
prevede: „Orice persoană arestată va fi informată imediat, şi într-o manieră în care înţelege…cu
privire la drepturile pe care le are, şi, în special, cu privire la următoarele: a. dreptul de a păstra
tăcerea şi de a nu face declaraţii dacă nu doreşte, şi de a nu răspunde niciuneia dintre întrebările
puse, sau de a afirma că doreşte să vorbească numai în faţa unui judecător; b. dreptul de a nu face
nicio declaraţie autoincriminatoare şi de a nu-şi mărturisi vinovăţia; c. dreptul de a desemna un
avocat şi de a solicita prezenţa lui ca sprijin în timpul interogatoriilor poliţiei şi judiciare…Dacă
persoana arestată nu desemnează un avocat, unul îi va fi oficial desemnat”.
În Rusia, art. 49 alin. (2) din Constituţia Rusiei (Конституция Российской Федерации),
în secţiunea referitoare la drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului, dispune: „Acuzatul
nu va fi obligat să îşi probeze nevinovăţia”, iar art. 51 alin. (1) prevede: „Nimeni nu poate fi
obligat să ofere probe incriminatoare, nici soţul, soţia sau rudele apropiate, care vor fi
determinate prin lege federală”. Codul de procedură penală (уголовно-процессуальный кодекс
Российской Федерации) reglementează în favoarea suspectului [art. 46 alin. (4) pct. 2] şi a
acuzatului [art. 47 alin. (4) pct. 3] dreptul de a da explicaţii şi a furniza probe, în apărare, cu
privire la suspiciunea/acuzaţia existentă împotriva sa sau de a refuza să furnizeze probe. Dacă
acceptă să furnizeze probe, el trebuie să fie avertizat că probele sale pot fi folosite în procesul
penal şi că acest lucru se va realiza chiar dacă ulterior neagă respectiva probă. De asemenea,
Codul de procedură penală, în art. 5 pct. 40 definește imunitatea martorului ca reprezentând
„dreptul unei persoane de a nu furniza probe împotriva sa sau a rudelor sale apropiate ori în alte
situaţii indicate în acest act normativ”. Potrivit art. 42 alin. (2) pct. 3 din Cod, persoana vătămată
are „dreptul de a refuza să dea declaraţii autoincriminatorii sau împotriva soţului/soţiei sale ori a
altor rude apropiate al căror cerc este stabilit de art. 5 alin. (4) al Codului15. Dacă victima este de
acord să producă proba, ea va fi avertizată că declaraţia sa poate fi folosită ca probă în procesul
penal, inclusiv în cazul în care, ulterior, îşi retrage acea declaraţie”. Acelaşi drept este
recunoscut, conform art. 44 alin. (4) pct. 7 şi părţii civile.

1.3. CONCLUZII
Astfel, vreau să menţionez faptul că, legislaţia procesual penală moldovenească,
românească cît și a altor state reglementează în detaliu, obligaţiile fiecărui organ în parte,

21
competente să asigure dreptul la apărare a învinuitului în faza de urmărire penală. În acest sens,
au fost pe larg descrise, analizate şi comentate, articolele corespunzătoare.
Țin să menționez că, reglementările procesual-penale a fiecărui stat în parte sunt combinate
cu principiile generale ale procesului penal consfinţite în actele juridice naționale cît şi în
tratatele şi convenţiile internaţionale la care acestea fac parte.
Dovada că dreptul la apărare a învinuitului la faza urmăririi penale este esențial în procesul
penal, o probează și faptul că este reglementat la nivel internațional prin tratate, convenții,
directive și au fost formate instituții internaționale care veghează la respectarea acestuia și nu
doar, ele sunt obligatorii pentru statele care au ratificat actele internaționale și evident că statele
ratificante răspund în fața instituțiilor internaționale.
Totodată, dreptul la apărare este în același timp o cerință și o garanție, necesare în
realizarea echilibrului dintre interesele învinuitului (persoanei) și cele ale societății. Din acest
motiv, legiuitorul a impus organelor de drept obligația de a asigura efectiv învinuitului, utilizarea
tuturor mijloacelor procesuale în vederea stabilirii adevărului, astfel încât, cele incriminate să fie
pe deplin dovedite sub toate aspectele, beneficiind de sprijinul avocaților aleși sau numiți din
oficiu în condițiile legii.

22
 II. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTUL ÎNVINUITULUI LA
APĂRARE
2.1.Aspecte istorice, concept, natura juridică privind dreptul la apărare
Încă din timpurile vechi, s-a născut convingerea că indivizii au anumite drepturi din însăşi
natura umană. Sofiştii au fost primii gînditori care au avansat teza că „omul este stăpînul
destinului său”. Platon şi Aristotel au dezvoltat ideea, postulînd că „din punct de vedere natural
oamenii sunt egali şi numai prin lege devine cineva liber sau sclav”.
În secolele XVII – XVIII, raţionaliştii 9 vor pune bazele ştiinţifice ale doctrinei drepturilor
individuale ale omului, substituind revelaţia cu raţiunea, din această şcoală dezvoltîndu-se
ulterior teoria contractului social10. Şcoala istorică contestă teoria drepturilor naturale imanente şi
recunoaşte importanţa libertăţilor individuale, precum şi necesitatea justiţiei sociale în forma
organizată a societăţii11.
În sistemul acuzatorial şi în special la greci şi la romani, apărarea era exercitată de
profesionişti.
La romani, la început, asistenţa în justiţie o îndeplineau patronii pentru clienţii lor, apoi
oratores, care pledau în favoarea litiganţilor; acestora li s-au asociat ulterior jurisconsulţii, ce
lămureau litigiul în fapt şi în drept, pe baza legilor şi principiilor de drept; în timp, cele două
funcţii au fost contopite într-o singură persoană, avocatul îmbinînd arta oratoriei cu ştiinţa
dreptului. Astfel, din oficiul aristocratic şi gratuit, avocatura dobîndeşte caracteristica esenţială
unei profesiuni. În timpul Republicii, la romani şi la greci, avocaţii s-au ridicat la cele mai înalte
demnităţi, bucurîndu-se de mare prestigiu12.
În perioada imperiului, avocatura a fost organizată în ordine, organizaţii profesionale
denumite consorţii sau corporaţii, în care erau înscrişi avocaţii.
În sistemul inchizitorial – căruia îi erau specifice probele legale, judecătorul avînd rol
predominant, procedura era scrisă, funcţiile procesuale nefiind separate, existînd concepţia că
inculpatul este obiectul şi nu subiectul procedurii. Funcţia de apărare era lipsită de orice garanţie,
judecătorul fiind şi apărător.
În sistemul acuzatorial modern (procedural mixt), apărarea şi avocatul dobîndesc o
dezvoltare accentuată.
9
Jphannes Althuis, Jean Jaques Rousseau, Montesquieu, Thomas Hobes.
10
o put: Jidovu N., Dreptul la apărare, pag. 5, J.J. Rousseau, Contractul social, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1957,
pag. 157.
11
Jidovu N. op. Cit., pag. 5, Friedrich von Savigny, von Beruf unserer Zeit fur Gesetygebung und
Rechtswissenschaft (1914), Robert Owen, Pier Joseph Proudhon.
12
Cato, Cicero, Scevola, Pericle, Demostene, Eschine.

23
 Statul de drept conferă şi garantează cetăţeanului cele mai largi drepturi şi libertăţi în toate
domeniile vieţii sociale. Realizarea drepturilor şi libertăţior constituţionale ale persoanei se
efectuează prin acţiunile statului de prevenire şi combatere a atentatelor criminale asupra acestor
drepturi, de pedepsire a infractorilor şi recuperare a prejudiciului. Doar în caz de necesitate
cetăţeanul de sine stătător întreprinde careva acţiuni ce produc efecte juridice în vederea
realizării şi apărării drepturilor şi libertăţilor sale13.
În realizara justiţiei penale, respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale indivizilor
are o conotaţie privată şi o alta publică. Astfel, dacă societatea, prin forma sa organizată, statul,
are dreptul şi interesul ca cel ce a săvîrşit o faptă penală să fie pedepsit, potrivit vinovăţiei şi
periculozităţii sale, învinuitul are interesul şi dreptul să-şi dovedească nevinovăţia sau gradul de
vinovăţie, astfel să nu primească o sancţiune mai aspră decît i se cuvine. Societatea este
interesată să nu fie pedepsiţi nevinovaţii, pentru a asigura liniştea publică şi ordinea de drept, să
poată realiza dreptatea, să poată asigura ordinea în justiţie, cu garantarea drepturilor şi libertăţilor
indivizilor. Aceste sunt motivele pentru care este necesar un sistem eficient de garanţii, mai ales
că acuzatorul public, prin calitatea sa de subiect procesual oficial, pregătirea sa tehnică şi
mijloacele pe care le are la îndemînă, se află într-o evidienţă şi netă superioritate faţă de învinuit.
Totalitatea valorilor protejate de legislaţia penală are la bază atît experienţa legislativă
înternaţională cît şi priorităţile declarate de Republica Moldova care sunt: supremaţia
individului, a drepturilor şi intereselor acestuia.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie în hotărîrile sale explicative, privind aplicarea legislaţiei
procesual-penale, întodeauna sublinia importanţa asigurării realizării dreptului la apărare a
bănuitului, învinuitului, deoarece nerespectarea principiilor fundamentale ale procesului penal,
constituie una din principalele cauze ale erorilor judiciare. Practica demonstrează că respectarea
strictă a drepturilor bănuitului, învinuitului şi inculpatului exclude posibilitatea condamnării
ilegale şi neîntemeiate, a aplicării greşite a legii penle, la fel a aplicării unei pedepse
inechitabile14.
Prin recunoaşterea şi garantarea exercitării efective a dreptului la apărare al învinuitului,
prin asistarea sa de către un avocat cu pregătirea adecvată a acuzatorului, se armonizează cele
două interese publice (apărarea şi acuzarea). Raţiunea şi esenţa apărării o constituie salvgardarea
acestor interese ale societăţii şi individului, pentru o cît mai bună realizare a justiţiei penale şi a
apărării sociale.

13
Богдановская В., Конституционное право на защиту в сфере уголовного судопроизвотство: проблемы
реализации // Адвокат, №2, 2005, pag. 23;
14
Brînză L., Stabilirea adevărului obiectiv şi asigurarea dreptului la apărare - principii iminente reabilitării
persoanei în procesul penal // Analele Ştiinţifice ale USM, 2002, pag. 306;

24
 Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova , în art. 6 utilizează termenul de apărare,
fiind înţeles ca o activitate procesuală efectuată de partea apărării în scopul combaterii, în tot sau
în parte, a învinuirii sau în scopul atenuării pedepsei, apărării drepturilor şi intereselor
persoanelor bănuite sau învinuite de comiterea unei infracţiuni, precum şi în scopul reabilitării
persoanelor supuse ilegal urmăririi penale.
Apărarea, presupune activitatea desfăşurată de o persoană în vederea valorificării
intereselor sale legale care i-au fost lezate şi de a combina acuzaţiile ce i se aduc.
Dreptul la apărare constă în facultăţile sau posibilităţile recunoscute prin lege persoanelor,
de a-şi valorifica interesele legitime încălcate şi de a se apăra împotriva unor învinuiri drepte sau
nedrepte.
Într-o accepţie mai largă, dreptul la apărare, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor
procedurale ce pot fi folosite de o persoană pentru materializarea apărării împotriva învinuirilor
şi acuzaţiilor ce i se aduc, sau împotriva tentativelor de încălcare a drepturilor sale, precum şi
posibilitatea de a-şi valorifica cererile şi de a dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului. După
unii autori, dreptul la apărare constă în totalitatea prerogativelor, formalităţilor, garanţiilor
procesuale şi posibilităţilor pe care, potrivit legii le are o persoană învinuită, pentru apărarea
intereselor sale15.
Ca principiu de drept, dreptul la apărare se interferează cu principiile legalităţii, al libertăţii
persoanei, al echităţii, a justiţiei, responsabilităţii etc.
Dreptul la apărare este garantat bănuitului, învinuitui, înculpatului, precum şi altor părţi, în
tot cursul procesului penal, în condiţiile şi modul prevăzut de lege. Realizarea acestui drept este
efectuat prin organizarea şi funcţionarea organelor de urmărire penală, procuraturii şi instanţelor
judecătoreşti, prin dispoziţiile procedurale prevăzute de lege, precum şi prin asistenţă juridică16.
În literatura juridică, funcţia procesuală se stabileşte ca „totalitate de proceduri procesuale,
îndreptate spre dezminţirea acuzaţiei şi spre stabilirea nevinovăţiei acuzatului sau reducerea
răspunderii lui”.17
Faptul, că apărarea este reglementată de legislaţia procesual-penală, mărturiseşte despre
natura procesuală a tuturor procedurilor, executate pentru apărarea intereselor acuzatului. Însă,
„orice activitate procesual-penală, precum şi apărarea, nu poate fi alcătuită doar din proceduri
procesuale, deoarece cuprinde în sine şi acele relaţii procesuale la care iau parte, efectuînd astfel
de proceduri, participanţii, subiecţii activităţii procesual-penale”18

15
Nemoianu N., Despre dreptul la apărare // Drepturile Omului, nr. 4, 1993, pag. 33;
16
Dicţionar de procedură penală, Bucureşti, 1988 p. 123;
17
Строгович М. С., Избранные труды, Том 2, Москва, pag. 258;
18
Стецовский Ю.И., Уголовно-процесуальная деятельность защитника, Москва. 1982. pag. 97;

25
 Apărarea constă nu numai în dezminţirea (deplină sau parţială) şi elucidarea
circumstanţelor, care ar putea dovedi vinovăţia învinuitului, dar constă şi în asigurarea tuturor
drepturilor şi intereselor acestuia protejate de lege, în legătură cu ce funcţia procesuală de
apărare se arată ca totalitatea drepturilor existente în vederea exercitării anumitor acţiuni şi
legături procesuale îndreptate spre dezminţirea deplină sau parţială a învinuirii, elucidarea
circumstanţelor care reduc răspunderea învinuitului şi asigură toate drepturile şi interesele
protejate de lege ale acestuia.

2.2. Instrumentele juridice naţionale şi internaţionale privind dreptul la

apărare
Consecinţele tragice ale celui de-al doilea război mondial au determinat comunitatea
internaţională să adopte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, moment în care în ţara
noastră se înregistra fenomenul de regres al dreptului, întrucît se declanşase procesul de
instaurare a dictaturii comuniste. Prin textul acestui document internaţional, s-au pus bazele
tratamentului juridic egal al fiinţei umane, indiferent de naţionalitate, sex, culoare, religie, vîrstă,
origine etnică etc.19
Dezvoltări ale dreptului la apărare stipulat în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului 20,
sunt aduse prin Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice 21 şi prin Convenţia
pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale 22 amendată de Protocolul nr.
11, însoţită de protocolul adiţional şi de Protocoalele nr. 4, 6, şi 7. Astfel, în art. 14 se prevede
că: toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie. Orice persoană are dreptul ca
litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal competent,
independent şi imparţial, stabilit prin lege, care să decidă asupra contestărilor privind drepturile
şi obligaţiile sale cu caracter civil. Şedinţa de judecată poate fi declarată secretă în totalitate sau
pentru o parte a desfăşurării ei, fie în interesul bunelor moravuri, ale ordinei publice sau a
securităţii naţionale într-o societate democratică, fie dacă interesele vieţii particulare ale părţilor
în cauză o cer, fie în măsura în care tribunalul ar socoti acest lucru ca absolut necesar, cînd
datorită circumstanţelor speciale ale cauzei, publicitatea ar dăuna intereselor justiţiei; cu toate
acestea, pronunţarea oricărei hotărîri în materie penală sau civilă va fi publicată, afară de cazurile
cînd interesul minorului cere să se procedeze altfel, sau cînd procesul se referă la diferende
matrimoniale ori la tutela copiilor.
19
Prin art. 9 s-a stipulat că”nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar”.
20
Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948;
21
Adoptat de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966;
22
Adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953;

26
 Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni are dreptul, în condiţii de deplină
egalitate, la cel puţin următoarele garanţii:
1. să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod
detaliat, despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduce;
2. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărătii sale şi să comunice
cu apărătorul pe care şi-l alege;
3. să fie judecată fără o întîrziere excesivă;
4. să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător
ales de el; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea şi, ori de cîte ori
interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă ea nu are mijloace
pentru a-l remedida;
5. să interogheze sau să facă a fi interogaţi martorii acuzării şi să obţină înfăţişarea şi
interogarea martorilor apărării, în aceleaşi condiţii cu martorii acuzării;
6. să beneficieze de asistenţă gratuită a unui interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte
limba folosită în şedinţa de judecată;
7. să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată.
În procedura aplicabilă tinerilor se va ţine cont de vîrsta lor şi de interesul reeducării lor.
Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune, are dreptul de a obţine examinarea de
către o instanţă superioară, în conformitate cu legea, a declarării vinovăţiei şi a condamnării sale.
Cînd o condamnare penală definitivă, este ulterior anulată sau se acordă graţierea deoarece
un fapt nou sau nou decoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit
o pedeapsă în urma acestei condamnări va primi o indemnizaţie în conformitate cu legea, afară
de cazul cînd s-a dovedit că nedescoperirea în timp util al faptului necunoscut ei, îi este
imputabilă în întregime sau în parte.
Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit din pricina unei infracţiuni pentru care a fost deja
achitat sau condamnat printr-o hotărîre definitivă, în conformitate cu legea şi cu procedura
penală a fiecărui stat.
Conformîndu-se Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi Pactului Internaţional
privind Drepturile Civile şi Politice, Constituţia Republicii Moldova23, a înscris dreptul la apărare
în articolul 26 care prevede că : „(1) Dreptul la apărare este garantat;(2) Fiecare om are dreptul
să reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale;
(3) În tot cursul  procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu; (4) Amestecul  în activitatea persoanelor care exercită apărarea în limitele prevăzute se
23
Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994, în vigoare la 27 august 1994;

27
pedepseşte prin lege.” Codul de Procedură Penală a Republicii Moldova în articolul 17 ”
Asigurarea dreptului la apărare” care prevede că: ”(1) În tot cursul procesului penal, părţile
(bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă) au
dreptul să fie asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător ales sau numit din oficiu; (2)
Organul de urmărire penală şi instanţa judecătorească sînt obligate să asigure participanţilor la
procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale, în condiţiile prezentului cod; (3)
Organul de urmărire penală şi instanţa sînt obligate să asigure bănuitului, învinuitului,
inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau numit
din oficiu, independent de aceste organe; (4) La audierea părţii vătămate şi a martorului, organul
de urmărire penală nu este în drept să interzică prezenţa avocatului invitat de persoana audiată în
calitate de reprezentant; (5) În cazul în care bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are mijloace de a
plăti un apărător, el este asistat în mod gratuit de către un avocat din oficiu.”
În procesul penal, unde ilicitul penal reprezintă una din cele mai grave încălcări ale ordinii
de drept, este pe deplin justificată preocuparea legiuitorului şi a doctrinei juridice privind
garantarea şi exercitarea deplină, cu mijloace juridice, a dreptului la apărare.
După cum este cunoscut, infracţiunea are repercursiuni atît în planul răspunderii penale a
autorului, cît şi asupra părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente. Necesitatea
garantării dreptului la apărare şi exercitării efective a acestuia a apărut datorită lipsei de
cunoştinţe de specialitate şi a posibilităţilor restrînse de a contribui la aflarea adevărului a
persoanelor a căror răspundere este reantrenată prin săvîrşirea infracţiunii, precum şi a celor care
au fost prejudiciaţi prin aceasta.
Codul de procedură penală din 1961 prevedea în articolul 13 garantarea dreptului la
apărare, care avea următorul conţinut: „În tot cursul  procesului penal, părţile au dreptul să
fie  asistate de un apărător, ales sau numit.
Persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul şi instanţa de judecată
în cursul procesului penal au obligaţia să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor
procesuale în condiţiile prevăzute de prezentul  Cod  şi  să  administreze  probele necesare în
apărare.
Persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul
şi  instanţa  de  judecată au obligaţia să  încunoştinţeze  pe  bănuit, învinuit sau inculpat despre
fapta pentru care este bănuit sau învinuit, încadrarea  juridică  a acesteia şi să-i asigure
posibilitatea de  a  se apăra  cu mijloacele şi metodele stabilite de lege, precum şi  protecţia
drepturilor lor personale şi patrimoniale.

28
 Persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul
şi  instanţa  de  judecată au obligaţia să  încunoştinţeze  pe  bănuit, învinuit  sau  inculpat  despre
dreptul de a se apăra singur,  de  a  fi asistat de un apărător, consemnăndu-se aceasta într-un
proces-verbal, şi în  condiţiile  şi  cazurile prevăzute de lege  să-i  asigure  asistenţă
juridică,  dacă  acesta nu are apărător ales sau nu are mijloace  pentru remunerarea apărătorului.”
Prin prisma vechilor reglementări procesual-penale şi acelor noi (în vigoare), putem
evidenţia evoluţia dreptului la apărare. Deci, dreptul la apărare în Republica Moldova a evoluat
în următoarele aspecte:
- însuşi titlul articolului care prevede principiul, dreptul la apărare, a fost modificat, din
„garantarea dreptului la apărare” în „asigurarea dreptului la apărare”, pe cînd Constituţia
Republicii Moldova de asemenea prevede în art. 26 - „garantarea dreptului la apărare”, deducem
că această modificare nu este semnificativă, sensul fiind asemănător (conform Dex-lui aceste
două noţiuni sunt sinonime), adică fiecărei părţi îi este asigurat dreptul la apărare din partea
organului de urmărire penală şi instanţei de judeactă;
- art. 17 din CPP RM (2003), expres prevede categoriile de persoanelor cărora trebuie să le
fie asigurat dreptul la apărare, astfel, alin (1) prevede că părţile sunt: bănuitul, învinuitul,
inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă, pe cînd art. 13 din CPP
(1961) nu prevede o astfel de descriere, concludem că art. 17 din CPP RM (2003) a evoluat şi
este mult mai detaliat în acest sens;
- de asemenea noul Cod de Procedură Penală a Republicii Moldova în art. 17, prevede o
descriere mai succintă şi generală privind organele care sunt obligate să asigure dreptul la
apărare participanţilor la procesul penal, adică: „organul de urmărire penală şi instanţa de
judecată”, pe când vechea reglementare prevedea: „persoana care efectuează cercetarea penală,
anchetatorul, procurorul şi  instanţa  de  judecată”, ceea ce denotă o aplicare necoresunzătoare a
alin. (7) a art. 5 din Legea privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale
administraţiei publice centrale şi locale24 care prevede că: ”Actul normativ trebuie să întrunească
condiţiile legalităţii, accesibilităţii, preciziei şi, o dată intrat în vigoare, este executoriu şi
opozabil tuturor subiectelor de drept”
- alin (3) art. 17 din CPP RM (2003) prevede expres obligaţia organului de urmărire penală
şi a instanţei de judecată de a asigura bănuituitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă
juridică calificată din partea unui apărărtor ales de el sau numit din oficiu, pe cînd art. 13 din

24
Legea privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale,
nr. 317-XV din 18.07.2003

29
CPP RM (1961) prevede că organele oficiale sunt obligate să încunoştinţeze bănuitul, învinuitul,
inculpatul, despre dreptul de a se apăra singur, de a fi asistat de un apărător, şi asigură doar
asistenţa juridică în cazul în care aceştia nu au un apărător ales, sau nu au mijloace pentru
remunerarea apărătorului. Deci, evidenţiem o evoluţia sigură a principiului asigurării dreptului
la apărare, deoarece vechea reglementare asigura asistenţa juridică doar în cazurile strict indicat
în lege, adică „dacă acesta nu are apărător ales sau nu are mijloace pentru remunerarea
apărătorului”, îar în celelalte cazuri organele oficiale „doar încunoştinţează”, constatăm că noua
reglementare este binevenită,
- prevederea din vechea legislaţie procesual penală care reglementa că: „Persoana care
efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul şi  instanţa  de  judecată au obligaţia
să  încunoştinţeze  pe  bănuit, învinuit sau inculpat despre fapta pentru care este bănuit sau
învinuit, încadrarea  juridică  a acesteia şi să-i asigure posibilitatea de  a  se apăra  cu mijloacele
şi metodele stabilite de lege, precum şi  protecţia drepturilor lor personale şi patrimoniale”,
constituie o reglementare haotică a dreptului bănuitului, învinuitului, inculpatului, la apărare şi
drepturile generale pe care le au aceste părţi în procesul penal, adică „dreptul de a cunoaşte fapta
pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia…”, ceea ce în noua reglementare este
divizat în două articole diferite, şi anume: alin (2) art. 17 „Organul de urmărire penală şi instanţa
judecătorească sînt obligate să asigure participanţilor la procesul penal deplina exercitare a
drepturilor lor procesuale, în condiţiile prezentului cod” şi art. 66 alin (1): „Învinuitul sau, după
caz, inculpatul are dreptul la apărare. Organul de  urmărire  penală sau, după caz, instanţa de
judecată îi asigură învinuitului, inculpatului posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apărare prin
toate mijloacele şi metodele neinterzise de lege. (2) Învinuitul, inculpatul, conform prevederilor
prezentului cod, are dreptul: 1) să ştie pentru ce faptă este învinuit  şi, în legătură cu aceasta, la
punerea sub învinuire, precum şi imediat după reţinerea în stare de arest sau după ce i s-a adus la
cunoştinţă ordonanţa de aplicare a măsurii preventive, să primească de la organul de urmărire
penală copia de pe ordonanţa de punere sub învinuire;  (…)”.
Iarăşi deducem că, noua reglementare este mai reuşită şi deci reprezintă o evoluţie
pozitivă a reglementării dreptului la apărare în legislaţia procesual penală moldovenească.

2.3. Formele de realizare a dreptului la apărare

30
 Conform alin. (2) al art. 1 din CPP RM „procesul penal are ca scop protejarea persoanei,
societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale
ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor
presupuse sau săvîrşite, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită
potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi
condamnată”. Rolul apărătorului este acela de a preîntîmpina greşelile justiţiei represive, dar şi a
abuzurilor organelor de urmărire penală prin care s-ar viola drepturile şi libertăţile fundamentale
ale persoanei puse sub învinuire.25
S-a apreciat26 că, dacă învinuitului îi este îngăduit să facă orice pentru salvarea sa cînd îşi
face autoapărare, atunci apărătorului nu-i este permis să încalce legea. În acest context, „prin
menirea şi importanţa sa, apărarea este considerată o adevărată instituţie de interes public”.
Trebuie să menţionăm că, această opinie denaturează posibilităţile persoanei învinuite de a se
apăra, căci atît ea cît şi apărătorul ei pot „acţiona” doar în limitele strict prestabilite de legislaţia
procesual penală, însă nu „să facă orice pentru salvarea sa”.
Se consideră27 că „rolul apărării este tot atît de nobil ca şi cel al acuzării, societatea fiind
interesată ca aceste două oficii să poată participa la realizarea „justiţiei represive”, prin
asigurarea unei egalităţi de drepturi şi garanţii pentru aceste instituţii, egalitate care reprezintă tot
ce poate fi mai util şi mai sănătos pentru împărţirea dreptăţii”.
Formularea acestui principiu în Codul de Procedură Penală a Republicii Moldova ca
„asigurarea dreptului la apărare”, diferă după conţinut de sintagma „asigurarea dreptului de
apărare”. Această formulare însă nu reduce totalitatea formelor de exercitare a dreptului la
apărare doar la prezenţa unui avocat. Alin. (2) al art. 17 din CPP RM prescrie obligaţia organului
de urmărire penală de a asigura învinuitului în faza de urmărire penală, deplina exercitare a
drepturilor lui procesuale în condiţiile prevăzute de legea procesuală. Formularea menţionată
este una legală şi include în sine toate prerogativele, facilităţile şi posibilităţile exercitării apărării
unei persoane. Avînd în vedere importanţa fundamentală a dreptului la apărare, Constituţia
Republicii Moldova în art. 26, consacră garanţia dreptului la apărare28.
Acest principiu îsi găseşte fundamentul într-un alt principiu, şi anume, cel al
contradictorialităţii, în sensul că, nici o persoană nu trebuie să fie lovită de sancţiunile penale
fără a afla învinuirile ce i se aduc şi probele ce o acuză, sens în care este necesar să fie ascultată
pentru a se dezvinovăţi.

25
Jidovu, N. op.cit., pag.20;
26
I. Tanoviceanu, Tratat de Procedură Penală, Vol V, p7;
27
I. Tanoviceanu, op.cit. p.8
28
Sergiu Ursu, Asigurarea dreptului la apărare,Drept Procesual Penal, editura Cartier, Chişinău 2005, pag. 96;

31
 Dreptul la apărare nu trebuie confundat cu asistenţa apărătorului. Dreptul la apărare constă
în totalitatea prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor pe care, potrivit legii le au justiţiabilii
pentru apărarea intereselor lor. Asistenţa apărătorului este unul din componentele dreptului la
apărare şi se realizează prin darea de sfaturi şi îndrumări, întocmirea de cereri şi demersuri.29
Conţinutul complex al dreptului la apărare se manifestă sub următoarele aspecte30:
1. dreptul părţii de a se apăra prin orice metodă şi mijloc legal;
2. obligaţia organului de urmărire penală şi a procurorului de a avea în vedere din oficiu
toate aspectele favorabile părţii, indiferent de faptul dacă cunoaşte sau nu acesta despre existenţa
lor şi necătînd la aceea cooperează sau nu în vederea aflării adevărului.
3. dreptul de a beneficia de asistenţa juridică calificată.
1. Dreptul învinuitului de a se apăra singur prin orice metodă şi mijloc legal.
Regula în procesul penal este lipsa obligativităţii apărării, iar excepţia, atunci cînd legea
consacră apărarea obligatorie. Învinuitul nu este obligat să contribuie la aflarea adevărului,
interesul său fiind ca fapta să nu fie descoperită, desluşită şi probată, în toate capetele esenţiale
de învinuire, în vederea diminuării vinovăţiei sau chiar a sustragerii de la răspundere penală, în
cazul în care el a comis o faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea penală.
În condiţiile în care nu încalcă alte norme penale, învinuitul nu va săvîrşi o nouă
infracţiune, pe cînd prin intermediul apărării se va încerca să diminueze adevărul. Totuşi,
consecinţele denaturării adevărului vor apărea la individualizarea judiciară a pedepsei, unde
instanţa de judecată va ţine seama de comportamentul său.31
Deci, dreptul la apărare implică şi dreptul persoanei de a se apăra singură. Codul de
procedură penală stabileşte acest drept ca pe unul principal, deoarece impunerea unui apărător în
mod forţat ar încălca însuşi principiul dreptului la apărare. Nu trebuie de interpretat în acest sens
art. 69 al CPP RM, unde sunt enumerate cazurile de participare obligatorie a apărătorului în
cauza penală:
- aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul;
- bănuitul, învinuitul, inculpatul întîmpină dificultăţi pentru a se apăra el însuşi, fiind mut,
surd,  orb sau avînd alte dereglări esenţiale ale vorbirii, auzului, vederii, precum şi defecte fizice
sau mintale;
- bănuitul, învinuitul, inculpatul nu posedă sau posedă în măsură insuficientă limba în care
se desfăşoară procesul penal;

29
Vintilă Dongoroz şi alţii, Explicaţii teoretice ale Codului de Procedură Penală Român, partea generală, Vol
V, editura Academiei române, ALL Beck, Bucureşti 2003, pag.195;
30
Ion Neagu, Tratat de Drept Procesual Penal, partea generală, Bucureşti 2007, pag.74;
31
Nicu Jidovu, op. cit. pag. 21;

32
 - bănuitul, învinuitul, inculpatul este minor;
- bănuitul, învinuitul, inculpatul este militar în termen;
- bănuitului, învinuitului, inculpatului i se incriminează o infracţiune gravă, deosebit de
gravă sau excepţional de gravă;
- bănuitul, învinuitul, inculpatul este ţinut în stare de arest ca măsură preventivă sau este
trimis la expertiza judiciară  psihiatrică în condiţii de staţionar;
- interesele bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor sînt contradictorii şi cel puţin unul din ei
este asistat  de apărător;
- în cauza respectivă participă apărătorul părţii vătămate sau al părţii civile;
- interesele justiţiei  cer participarea lui în şedinţa de judecată în primă instanţă, în apel şi
în recurs, precum şi la judecarea cauzei  pe cale extraordinară de atac;
- procesul penal se desfăşoară în privinţa unei persoane iresponsabile, căreia i se
incriminează săvîrşirea unor fapte prejudiciabile sau în privinţa unei persoane care s-a
îmbolnăvit mintal după  săvîrşirea unor asemenea fapte;
- procesul penal se desfăşoară în privinţa reabilitării unei persoane decedate la momentul
examinării cauzei.
CEDO a considerat că dreptul acuzatului de a se apăra personal nu este absolut. În cauza
Croissant v. Germania32, ea a considerat că obligaţia acuzatului de a accepta asistenţa unui
consilier la toate etapele procesului nu era incompatibilă cu articolul 6 alin. (3) pct. c) a
Convenţiei.
2. Obligaţia organului de urmărire penală şi a procurorului de a avea în vedere din oficiu
toate aspectele favorabile părţii, indiferent de faptul dacă cunoaşte sau nu acesta despre existenţa
lor şi necătînd la aceea cooperează sau nu în vederea aflării adevărului.
Această obligaţie derivă din principiul rolului activ al organului de urmărire penală,
consacrat în art. 254 CPP RM: ”organul de urmărire penală este obligat să ia toate măsurile
prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor
cauzei pentru stabilirea adevărului. Activitatea organului de urmărire penală prevăzută în alin.(1)
se efectuează şi în cazul în care învinuitul îşi recunoaşte vinovăţia”. Art. 19 CPP RM prevede în
alin. 3) că: „organul de urmărire penală are obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege
pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei, de a
evidenţia atît circumstanţele care dovedesc vinovăţia învinuitului, cît şi cele care îl
dezvinovăţesc, precum şi circumstanţele care îi atenuează sau agravează răspunderea”, iar alin.1)
al art. 28 CPP RM prevede că: „procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia, în limitele
32
Hotărîrea din 25 septembrie 1992;

33
competenţei lor, de a porni urmărirea penală în cazul în care sînt sesizate, în modul prevăzut de
prezentul cod,  că s-a săvîrşit o infracţiune şi de a efectua acţiunile necesare în vederea
constatării faptei penale şi a persoanei vinovate”.
Aşa cum este arătat în art. 8 al CPP RM, învinuitul beneficiază de prezumţia nevinovăţiei
şi deci nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia sa, şi orice persoană este considerată
nevinovată pînă la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărîre judecătorească de condamnare
definitivă.
Astfel, organul de urmărire penală trebuie să administreze probe din oficiu pentru stabilirea
adevărului obiectiv, încercînd conform art. 252 CPP RM să colecteze probele necesare cu privire
la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului, pentru a se constata dacă este sau nu cazul
să se transmită cauza penală în judecată în condiţiile legii şi pentru a stabili răspunderea acestuia.
Organul de urmărire penală este obligat să asigure participanţilor la procesul penal deplina
exercitare a drepturilor lor procesuale. CPP RM în pct. 14) din alin (2) al art 57, prevede
obligaţia organului de urmărire penală de a asigura învinuitului prezenţa avocatului ales sau,
după caz, din oficiu.
Pentru a înlătura abuzurile din partea subiecţilor oficiali ai procesului penal, legea
procesuală interzice organului de urmărire penală să refuze participarea avocatului în cazurile
prevătute de lege.
Jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului pe cauzele Can v. Austria (1985)
şi Campbell şi Fill v. Regatul Unit (1984), recunoaşte dreptul persoanelor la o comunicare
nestingherită cu avocatul lor. Prezenţa poliţiştilor sau al altor persoane de pază în timpul
consultaţiilor nu permite realizarea deplină a acestui drept. Totuşi, Curtea în cauza Compbell şi
Fill, a evidenţiat că în anumite împrejurări excepţionale, statul poate limita aceste consultaţii
particulare, atunci cînd exisă temeiuri rezonabile pentru a bănui avocatul în abuzul de situaţia sa
profesională, acţionînd în secret, în înţelegere cu clientul său pentru a ascunde sau distruge probe
sau obstrucţionînd în mod serios mersul justiţiei. Tot Curtea, în cazul Domenichini v. Italia
(1966), a apreciat că interzicerea trimiterii unei scrisori de la un prizioner către avocatul lui,
constituie o încălcare a art. 6 a Convenţiei33.
De asemenea, Curtea a constatat încălcarea articolului 6 alin. (3) pct. c) a Convenţiei în
cazurile Oferta Plus v. Moldova34 şi Modarca v. Moldova35, dîn cauza prezenţei peretelui
despărţitor de sticlă în camera de întrevederi dintre învinuit şi avocatul său din cadrul Centrului
de Combatere a Crimelor Economice şi Corupţie. Ţinem să menţionăm că în urma tratativelor
33
Sergiu Ursu, op. cit. pag.98;
34
Hotărîrea nr. 14385/04 din 19.12.06;
35
Hotărîrea nr. 14437/05 din 10.05.07.

34
duse cu directorul Centrului de Combatere a Crimelor Economice şi Corupţie peretele de sticlă a
fost scos în aprilie 2007 (căci din cauza acestuia statul Republica Moldova a fost condamnat de
nenumătare ori privind încălcarea articolului 6 alin. (3) pct. c) a Convenţiei).
3. Dreptul de a beneficia de asistenţa juridică calificată.
Conform art. 26 din Constituţia Republicii Moldova, învinuitul în tot cursul urmăririi
penale, are dreptul să fie asistat de către un avocat ales sau numit din oficiu.
În exercitarea drepturilor, prerogativelor şi mijloacelor procesuale, care asigură dreptul la
apărare, partea interesată nu-şi poate desfăşura plenar activitatea, şi de aceea este necesar să
poată beneficia de asistenţa juridică calificată, prestată de către cineva cu pregătire juridică
corespunzătoare, respectiv de către un avocat.
Ca urmare, avocatul este un profesionist abilitat să presteze cetăţenilor asistenţă juridică în
faţa justiţiei şi a altor organe.
Garantarea dreptului la apărare este realizat şi printr-o serie de norme din CPP RM, care
cuprind ca şi în Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, în pct. 3) art. 6 „dreptul
persoanei:
- să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi într-o manieră
detaliată, asupra naturii şi cauzei acuzării împotriva sa, ca şi în art.64 CPP RM;
- să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii sale”.
Asigurarea dreptului la apărare obligă organul de urmărire penală să asigure învinuitului,
dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau numit din oficiu pct.
14) din alin. (2) al art. 57 din CPP RM.
Aşadar, realizarea principiului „garantarea dreptului la apărare” este asigurată de
următoarele garanţii:
- acordarea de drepturi procesuale învinuitului pe tot parcursul urmăririi penale, cum ar fi:
dreptul de a cunoaşte învinuirea ce i se aduce, încadrarea juridică a acesteia şi de a i se asigura
posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării; dreptul de a fi asistat de un apărător ales sau numit
din oficiu şi alte drepturi prevăzute expres în Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova.
- acordarea de garanţii procesuale care asigură exercitarea de către părţi a drepturilor
procesuale prevăzute de lege. Pe de o parte, acestea constau în obligaţia organelor oficiale de a
efectua anumite acte, pe de altă parte, în obligaţia organelor de a aduce la cunoştinţă părţilor,
drepturile procesuale pe care le au şi de a le ajuta în exercitarea lor. Constituie garanţii
procesuale şi prevederile legale care stabilesc condiţiile şi formele în care organele oficiale îşi
desfăşoară activitatea care asigură cadrul necesar pentru exercitarea dreptului la apărare, precum

35
şi instituirea unui control eficient de natură a descoperi cazurile în care dreptul la apărare este
încălcat.
- asigurarea asistenţei juridice de către un apărător. Trebuie scoase în evidenţă mai multe
aspecte. În primul rînd, apărător poate fi un avocat care îndeplineşte condiţiile de studii şi este
abilitat potrivit Legii cu privire la avocatură. În al doilea rînd, asistenţa este obligatorie, în
cazurile prevăzute de art. 69 CPP RM., şi facultativă în celelalte cazuri. În al treilea rînd,
prestaţia avocatului se face în baza unui onorariu plătit de cel ce solicită un apărător, iar în cazul
desemnării unui avocat din oficiu, cheltuielile sunt suportate de stat pentru că apărarea se impune
datorită complexităţii cauzei, dar partea nu are posibilităţi materiale. Curtea a statuat că dreptul
la asistenţă juridică gratuită, atunci cînd interesele justiţiei o cer, nu constituie o alternativă la
dreptul de a se apăra singur, ci un drept independent cu privire la care se aplică norme obiective.
Dacă o cauză ridică anumite probleme juridice ce necesită un anumit nivel de cunoştinţe
profesionale, statul nu trebuie să-l lase pe cel învinuit să răspundă singur la exigenţele
profesionale.
Încălcarea dispoziţiilor care garantează dreptul la apărare este sancţionată cu nulitatea
actelor încheiate în acest fel.
Principiul garantării dreptului la apărare este limitat de principiul legalităţii, se corelează cu
principiile oficialităţii rolului activ şi aflării adevărului, este garantat de principiile respectării
demnităţii umane şi folosirea limbii oficiale prin interpret şi se întemeiază pe principiul
prezumţiei nevinovăţiei.
2.4 CONCLUZII
În ceea ce priveşte abordarea conţinutului acestui capitol, şi anume consideraţiile generale
privind dreptul la apărare, au fost identificate cele mai bune şi apropiate ca sens, noțiuni ale
dreptului la apărare, conceptul şi natura juridică precum şi formele de realizare a dreptului la
apărare, fiind utilizate monografiile lui N. Jidovu, I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, Богдановская
В., Строгович М. С., Стецовский Ю.И. şi alţii.
Este de menționat că, dreptul la apărare se regăsește din cele mai vechi timpuri încă din
dreptul roman, când nimeni nu putea fi judecat, nici măcar sclavul, fără a fi apărat și continuă a fi
și astăzi un drept fundamental în procesul penal, atât în Republica Moldova cât și în toate statele
de drept, fiind evidențiată evoluția formele de realizare a dreptului la apărare și eficiența
normelor juridice în timp.
În concepția mea, dreptul la apărare reprezintă acel drept recunoscut învinuitului,
inculpatului și celorlalte părți din procesul penal, în toate fazele acestuia, prin care se realizează
o egalitate de mijloace, necesare în scopul armonizării intereselor de apărare ale societății cu

36
drepturile și libertățile individului, ceea ce impune ca, garantarea dreptului de apărare în procesul
penal ca principiu fundamental al dreptului procesual să fie abordat doar în conexiune cu
celelalte principii fundamentale care guvernează această ramura de drept și implicit procesul
penal.
De asemenea, consider că unul din scopurile primordiale ale principiului garantării
dreptului la apărare, în procesul penal, este ca în final nici o persoană nevinovată să nu fie
condamnată și nici un vinovat să nu fie pedepsit mai aspru decât legea penală o permite și în
acest sens au fost identificate instrumentele juridice naționale și internaționale prin intermediul
cărora se realizează asigurarea dreptului la apărare a învinuitului la faza de urmărire penală.

III. OBLIGAȚIA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ, A PROCURORULUI ȘI A

INSTANȚEI DE JUDECATĂ DE A ASIGURA DIN OFICIU DREPTUL LA APĂRARE
A ÎNVINUITULUI
3.1. Obligaţiile organului de urmărire penală în vederea asiguării din oficiu a
dreptului la apărare a învinuitului în faza de urmărire penală

37
 Aşa cum, reiese din dispoziţiile art. 19 alin. 3 şi art 254 CPP RM, organul de urmărire
penală are obligaţia să strîngă probele necesare pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub
toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. Totodată, el este obligat să adune probele,
atît în favoarea, cît şi în defavoarea învinuitului.
Organul de urmărire penală nu se limitează la administrarea probelor ce duc la soluţionarea
cauzei, ci trebuie să strîngă date şi cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau
favorizat săvîrşirea infracţiunii, pentru a avea posibilitatea să acţioneze direct sau prin
intermediul altor organe ale statului, în vederea prevenirii şi combaterii fenomenului infracţional.
Chiar în condiţiile în care învinuitul recunoaşte fapta, nu solicită administrarea de probe în
apărare sau se împotriveşte la administrarea probelor ce l-ar dezvinovăţi, organul de urmărire
penală este obligat, prin dispoziţiile art. 254 alin 2, CPP RM, să nu ţină cont de poziţia acestuia,
interesul fiind superior celui individual, societatea fiind cea care are interesul în stabilirea
adevărului, în tragerea la răspundere penală numai a vinovaţilor, evitîndu-se astfel erorile
judiciare.
Garanţiile realizării dreptului la apărare al învinuitului
1. Obligativitatea informării (citării) învinuitului de către organul de urmărire penală.
Pentru ca învinuitul să-şi poată susţine şi apăra singur interesele legale sau cu ajutorul
avocatului ales, trebuie să cunoască faptul că împotriva sa se desfăşoară un proces penal36.
În acest sens, art. 281 CPP RM prevede procedura de punere sub învinuire şi emiterea
ordonanaţei de punere sub invinuire, care constă în : ” (1) Dacă, după examinarea raportului
organului de urmărire  penală şi a materialelor cauzei, procurorul consideră că probele acumulate
sînt concludente şi suficiente, el emite o ordonanţă de punere sub învinuire a persoanei; (2)
Ordonanţa de punere sub învinuire trebuie să cuprindă: data şi locul întocmirii; de către cine a
fost întocmită; numele, prenumele, ziua, luna, anul şi locul naşterii persoanei puse sub învinuire,
precum şi alte date despre persoană care au importanţă juridică în cauză; formularea învinuirii cu
indicarea datei, locului, mijloacelor şi modului de săvîrşire a infracţiunii şi consecinţele ei,
caracterului vinei, motivelor şi semnelor calificative pentru încadrarea juridică a faptei,
circumstanţelor în virtutea cărora infracţiunea nu a fost consumată în cazul pregătirii sau
tentativei de infracţiune, menţiunea despre punerea persoanei respective sub învinuire în calitate
de învinuit în această cauză conform articolului, alineatului şi literei articolului din Codul penal

36
În procedura penală franceză, cel cercetat este convocat la prima înfăţişare prin scrisoare recomandată, cu
menţiune a că are dreptul la apărător ales sau din oficiu sau prin notificare din partea ofiţerului de poliţie judiciară,
cu precizarea de a se prezenta în faţa instanţei, constatată prin proces verbal semnat de cel interesat, care primeşte o
copie. Potrivit art. 80-2 şi art. 114 alin. 2-3, acesta are dreptul la studierea dosarului cu 4 zile lucrătoare înainte de
prima înfăţişare, Jean Pradel, Procedure penale, Editions Cujas, 10 edition 2000/2001, Paris, p. 562.

38
care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă; (3) În cazul în care învinuitul este tras la
răspundere pentru săvîrşirea mai multor infracţiuni care urmează a fi încadrate juridic în baza
diferitelor articole, alineate sau litere ale articolului din Codul penal, în ordonanţă se arată care
anume infracţiuni au fost săvîrşite şi articolele, alineatele sau literele articolelor care prevăd
răspunderea pentru aceste infracţiuni.” iar art. 282 CPP RM prevede procedura de înaintare a
acuzării învinuitului, care constă în: „(1) Înaintarea acuzării învinuitului se va face de către
procuror în prezenţa avocatului în decurs de 48 de ore din momentul emiterii ordonanţei de
punere sub învinuire, dar nu mai tîrziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în
mod silit; (2) Procurorul, după stabilirea identităţii învinuitului, îi aduce la cunoştinţă ordonanţa
de punere sub învinuire şi îi explică conţinutul ei. Aceste acţiuni se atestă cu semnăturile
procurorului, învinuitului, avocatului şi ale altor persoane care  participă la această acţiune
procesuală, aplicate pe ordonanţa de punere sub învinuire, indicîndu-se data şi ora punerii sub
învinuire; (3) După înaintarea acuzării, procurorul îi va explica învinuitului drepturile şi
obligaţiile acestuia prevăzute în art.66. Învinuitului i se înmînează copia de pe ordonanţa de
punere sub învinuire şi informaţia în scris privind drepturile şi obligaţiile lui. Acţiunile
nominalizate, de asemenea, se consemnează în ordonanţa de punere sub învinuire în modul
prevăzut în alin.(2) ; (4) Învinuitul este audiat în aceeaşi zi în condiţiile prevăzute în art.104.”
Articolul 66 alin.2, cifra 26) prevede dreptul învinuitului de a fi informat de către organul
de urmărire penală despre toate hotărîrile adoptate care se referă la  drepturile şi interesele sale,
să primească, la solicitarea sa, copii de pe aceste hotărîri, precum şi copii de pe  ordonanţele de
aplicare în privinţa sa a măsurilor preventive şi a altor măsuri procesuale de constrîngere, copii
de pe  rechizitoriu sau de pe un alt act de finalizare a urmăririi penale, de pe acţiunea civilă, de
pe  sentinţă,  apel şi recurs, de pe decizia prin care sentinţa a devenit definitivă, de pe  hotărîrea
definitivă a instanţei care a judecat cauza pe cale extraordinară de atac.
Articolele 235 – 243 din CPP RM, prevăd obligativitatea organului de urmărire penală de a
cita învinuitul, astfel asigurînd prezenţa lui în faţa sa, în vederea desfăşurării normale a urmăririi
penale. La rîndul său, conform art. 66 alin. 5 pct. 1), învinuitul este obligat să se prezinte la
citarea organului de urmărire penală.
Odată cu aplicarea acestor norme în practică, apar numeroase probleme şi încălcări, în ceea
ce priveşte modalitatea citării învinuitului, astefel punîndu-se la îndoială asigurarea drepturilor
învinuitului prevăzute atît de Constituţie cît şi de Convenţie, şi anume a dreptului de a se apăra şi
de a se pregăti efectiv pentru apărare într-un termen rezonabil.
Excepţia de bază a acestor prevederi legale o găsim în art. 236 alin. (2) CPP RM, care
prevede că: „Citarea se va face în aşa fel ca persoanei chemate să i se înmîneze citaţia cu cel

39
puţin 5 zile înainte de data cînd ea trebuie să se prezinte conform citaţiei în faţa organului
respectiv. Această regulă nu se aplică la citarea bănuitului, învinuitului, inculpatului, a altor
participanţi la proces pentru efectuarea unor acţiuni procesuale de urgenţă în cadrul desfăşurării
urmăririi penale sau al judecării cauzei.” Deci, rezultă că în cazurile de urgenţă în cadrul
desfăşurării urmărirei penale, învinuitul nu este citat ci „adus” în faţa organului respectiv37.
Procedura generală a citării prevede obligativitatea citării învinuitului la adresa unde
locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, citaţia va fi trimisă la locul său de muncă, prin
serviciul de personal al instituţiei în care lucrează38(art. 238 alin (1) CPP RM).
Dacă printr-o declaraţie dată anterior în cursul procesului penal, învinuitul a indicat un alt
loc pentru a fi citat, citaţia va fi înaintată la adresa indicată39(art. 238 alin. (2) CPP RM).
Dacă pe perioada efectuării activităţii de urmărire penală, învinuitul şi-a schimbat adresa
arătată în declaraţie, agentul de la oficiul poştal afişează citaţia pe uşa locuinţei indicate în
citaţie, şi se informează pentru a afla noua adresă, menţionînd în procesul verbal datele obţinute,
pe care le înaintează organului de urmărire penală, care procedează la citarea persoanei în cauză,
la noua adresă (art. 241 CPP RM).
În situaţia în care învinuitul şi-a schimbat adresa cunoscută, fără a înforma organul de
urmărire penală cu privire la noua adresă, iar în cauză nu există nici un indiciu referitor la
schimbarea intervenită, organul judiciar nu este obligat a-l cita la noua adresă.
Dacă nu se cunoaşte adresa unde locuieşte învinuitul şi nici locul său de muncă, citaţia se
afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea.
În condiţiile în care organul de urmărire penală apreciază că este absolut obligatorie
prezenţa învinuitului pentru rezolvarea cauzei, poate dispune, chiar înainte de a fi citat, aducerea
acestuia cu mandat, executat de către organul de poliţie sau comandantul unităţii militare ori al
garnizoanei, cînd persoana cercetată este militar. Nu poate fi considerată îndeplinită procedura
de citare în situaţia în care, deşi organul de urmărire penală a dispus aducerea învinuitului cu
mandat, acesta nu a fost executat de către organele în drept, chiar în condiţiile în care procedura
de citare a acestuia era legal îndeplinită. Emiterea unui asemenea act procesual demonstrează
prin el însuşi necesitatea realizării rolului activ al organului de urmărire penală în aflarea
adevărului, rezolvarea cauzei în lipsa celui acuzat neputînd conduce la o soluţie justă şi dreaptă.
37
În acest caz, Curtea a statuat că nu este o încălcare a articolului 6 din Convenţie, în situaţia în care ofiţerii de
urmărire penală, îmbrăcaţi în civil, au bătut la uşa învinuitului solicitîndui să-i urmeze, ci este o măsură de siguranţă,
mai ales dacă învinuitul este bănuit de săvîrşirea unei infracţiuni deosebit de grave (asfel nefiind respectată
procedura citării invocate de către învinuit);
38
Dacă inculpatul s-a mutat de la domiciliu, atunci el se citează atît la adresa indicată în cursul cercetărilor, cît şi
prin serviciul de personal al instituţiei unde lucrează şi nicidecum prin afişare;
39
Citarea învinuitului numai la adresa de domiciliu, deşi, în declaraţiile date anterior în faza de urmărire penală,
acesta indicase o altă adresă unde locuia fără forme legale, echivalează cu lipsă de procedură;

40
 Datorită acestor argumente, nu împărtăşesc opinia îmbrăţişată de jurisprudenţă, potrivit
căreia nu ar fi încălcate dispoziţiile art. 238-240 CPP RM, în astfel de situaţii.
Cînd învinuitul se află internat într-o casă de sănătate sau într-un spital sau altă instituţie
medicală, va fi citat prin administraţia acestora (art. 238 alin. (4)), chiar dacă anterior a fost
prezent la unul din termenele fixate de organele de urmărire penală.
Dacă învinuitul locuieşte în străinătate, citarea lor se efectzuează în condiţiile prevederilor
tratatelor de asistenţă juridică în materie penală (art. 238 alin. (7)).
Dispoziţiile procedurale impun obligaţia înmînării citaţiei destinatarului, iar, cînd acesta
refuză să o primească sau să semneze, agentul trebuie să indice - în procesul verbal pe care-l
încheie - motivul pentru care nu s-a putut obţine semnătura. Cînd învinuitul nu se află la
domiciliu, agentul înmînează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu el
ori, care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa, persoana respectivă semnînd dovada de
primire, iar agentul, certificându-i identitatea şi semnătura. În nici un caz, agentul nu poate
înmîna citaţia unui minor sub 14 ani, sau unei persoane bolnave mintal, fiind pusă sub semnul
îndoielii, posibilitatea luării la cunoştinţă de către învinuit, a datei procesului.
Raţiunea informării învinuitului cu privire la urmărirea penală ce se desfăşoară împotriva
sa, constă în faptul că el trebuie să ştie că are dreptul să participe efectiv şi activ la activitatea de
administrare şi respectiv combatere a probelor în acuzare, personal sau cu sprijin calificat
acordat de un avocat.
2. Obligativitatea informării învinuitului de către organul de urmărire penală, cu privire la
drepturile sale procesuale.
Conform dispoziţiilor art. 17 alin. (2) şi art 66 alin (2), pct. 3), organul de urmărire penală
este obligat să-i explice învinuitului, precum şi celorlalte părţi, drepturile lor procesuale, cît şi
sunt obligate să asigure acestora, deplina exercitare a acestor drepturi, în special posibilitatea
exercitării dreptului la apărare prin toate metodele şi mijloacele neînterzise prin lege.
Totodată, organul de urmărire penală trebuie să-l informeze pe învinuit înainte de a i se lua
prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, această activitate consemnîndu-se
în procesul verbal de audiere (art. 66 alin (2), pct. 3)).
Aşa cum reiese din prevederile art. 66 alin (2), pct. 2), învinuitului i se aduce la cunoştinţă
dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgîndu-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi
folosit şi împotriva sa.
Îndeplinirea acestei obligaţii este verificată de către procurorul care conduce urmărirea
penală cît şi de către procurorul ierarhic superior celui care conduce urmărirea peanlă. Aceste
prevederi le deducem din articolele 2962, 298, 299 CPP RM.

41
 Confirmarea executării acestei obligaţii din partea organului de urmărire penală se face
doar prin simpla semnare a procesului verbal de audiere, de către învinuit, prin care acesta
confirmă acest fapt. Aceste obligaţii fiind expres inserate în actul dat, însă citirea acestora sau
chiar realizarea lor nu poate fi confirmată, luînd în considerare perioada scurtă de timp pe care o
are la dispoziţie învinuitul în vederea citirii acestui proces-verbal. Mai mult ca atît trebuie să
atragem atenţia şi asupra eventualelor presiuni psihice asupra învinuitului din partea ofiţerilor de
urmărire penale, în perioada întocmirii acestui proces – verbal, dar mai ales în timpul citirii şi
semnării acestuia de către învinuit, a se vedea cauza Vetrenco v. Moldova40.
Astfel, nu vom putea demonstra faptul că asupra învinuitului a fost aplicată o constrîngere
psihică sau presiune psihică, în vederea obţinerii de la acesta a unor informaţii sau chiar a
semnăturii, adică impunerii semnării procesului verbal, deoarece confirmarea respectării
drepturilor procesuale ale învinuitului, inserate în procesul – verbal de audiere se face prin
simplul fapt a semnării în rubrica dată. În acest caz, legislaţia procesual penal moldovenească nu
prevede o altă posibilitate de confirmare a executării acestor obligaţii. Deşi, există o soluţie, şi
anume iscusinţa apărătorului învinuitului, care va putea sesiza eventuala încălcare şi o va putea
înlătura prin efectuarea unor inscrieri corespunzătoare chiar în preocesul-verbal de audiere sau
ulterior, iar organul de urmărire penală va fi obligat să examineze această încălcare şi să înlăture
eventualele consecinţe negative.
Mai mult, organul de urmărire penală este obligat să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei
juridice a învinuitului, dacă acesta nu are apărător ales, în condiţiile şi în cazurile prevăzute de
art. 66 alin (2), cifra 5), şi art. 70 alin. (3), cifra 2) CPP RM. Apreciem că, chiar în condiţiile în
care nu este obligatorie asistenţa juridică, dar învinuitul şi-a manifestat dorinţa de a beneficia de
serviciile unui avocat - considerînd că nu-şi poate face singur o apărare eficientă - organul de
urmărire penală ar trebui să desemneze un apărător din oficiu. În acelaşi sens, Curtea Europeană
a decis că s-au violat prevederile art. 6 alin. 1 pct. 3 lit. c din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, atunci când mai multe persoane - care trăiau din ajutorul social - au fost arestate, fără a
li se acorda asistenţă juridică gratuită, cu toate că nu dispuneau de posibilităţi materiale pentru a
recurge la serviciile unui avocat, deşi interesele justiţiei recomandau un asemenea procedeu,
pentru un proces echitabil41.
În baza art. 69 CPP RM, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, dînd o
apreciere situaţiei învinuitului şi dacă constată existenţa temeiurilor menţionate din articolul dat,

Cauza nr. 36552/02;

40

41
Notes a information no. 11 sur la jurisprudence de Cour, octobre 1999, Hotărârea din 24 mai 1991 aC. E.
D. O., adoptată în cazul Guaranta contra Elveţiei.

42
numeşte în mod obligatoriu un avocat din oficiu. Necesitatea unei asemenea reglementări s-a
impus cu atît mai mult cu cît probele administrate în faza de urmărire penală au o importanţă
covîrşitoare pentru desfăşurarea ulterioară a procesului penal, cu o influenţă evidentă la formarea
opiniei completului de judecată, fiind mult îngreunată combaterea acestora în faza publică a
procesului. Bineînţeles, în aceste condiţii, dreptul la asistenţa juridică gratuită nu trebuie să
capete un caracter absolut, în dependență de interpretarea tuturor circumstanţelor cauzei
(gravitatea infracţiunii, severitatea pedepsei aplicabile, posibilitatea privării de libertate, vîrsta,
pregătirea şcolară şi profesională, mediul familial şi social, posibilităţile financiare ale persoanei
cercetate, antecedentele sale penale etc).
Acest drept la asistenţa juridică gratuită reprezintă o componentă a noţiunii de proces
echitabil în materie penală, care în esenţă este condiţionat de două elemente: lipsa mijloacelor
necesare pentru a plăti un apărător ales şi interesele justiţiei, care reclamă o astfel de asistenţă
juridică.
3. Informarea învinuitului de către organul de urmărire penală în limba pe care o înţelege,
în cel mai scurt timp, asupra faptei de care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia.
Prevederile art. 66 şi art. 282 CPP RM, obligă organul de urmărire penală să-l informeze pe
învinuit despre fapta pentru care este învinuit, în mod detaliat şi încadrarea juridică a acesteia, de
îndată şi mai înainte de a-l audia, asigurîndu-i posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
Art. 280 CPP RM prevede că : ” 1) În cazul în care există suficiente probe că infracţiunea a
fost săvîrşită de o anumită persoană, organul de urmărire penală întocmeşte un raport cu
propunerea de a pune persoana respectivă sub învinuire. Raportul cu materialele cauzei se
înaintează procurorului; (2) În cazul în care organul de urmărire penală consideră că sînt
întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii preventive, el înaintează propuneri şi
în această privinţă. ”
Aşa cum rezultă, art. 282 CPP RM reprezintă în plan procesual penal materializarea
conţinutului art. 25 alin. 5) din Constituţia Republicii Moldova, aducerea la cunoştinţă a
învinuirii se face în limba pe care acesta o înţelege, iar când nu este vorbitor de limba română,
organul de urmărire penală are obligaţia de a-i asigura traducător. Numai cunoscînd în mod
complet şi deplin acuzaţiile ce i se aduc, învinuitul îşi poate organiza o apărare eficientă.
Asigurarea interpretului se face în mod gratuit, acesta trebuind să fie autorizat şi să cunoască atît
limba română, cât şi limba maternă a învinuitului.
Folosirea interpretului este obligatorie şi atunci când înscrisurile ce constituie probe
materiale sau mijloace de probă - aflate la dosarul cauzei - sunt redactate într-o altă limbă decît
cea română (rusă), ori învinuitul nu se poate exprima, datorită unor deficienţe fizice.

43
 În acest sens, Curtea Europeană de la Strasbourg a dat o interpretare exhaustivă
dispoziţiilor art. 6 pct. 3 lit. e din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atunci cînd a
apreciat că i s-a încălcat dreptul la apărare unei persoane de origine kurdă 42, care a fost arestată
de statul turc şi în timpul instrucţiei preliminare a recunoscut săvîrşirea unor infracţiuni, fără a i
se asigura un interpret, deşi el era cetăţean turc. S-a motivat că necunoscând acuzaţiile şi piesele
dosarului, nu a putut să-şi organizeze o apărare eficientă.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. 5) din Constituţia RM, materializate prin art. 282 CPP
RM, organul de urmărire penală este obligat de a aduce de îndată la cunoştinţa celui reţinut sau
arestat, motivele măsurii preventive, iar învinuirea, în cel mai scurt termen, în prezenţa unui
avocat. Sintagmele de îndată şi în cel mai scurt termen, credem că au aceeaşi semnificaţie
juridică, în sensul că nu contează durata măsurilor preventive, ci faptul că acuzaţiile trebuiesc
comunicate din momentul în care se conturează existenţa lor. O asemena interpretare se
desprinde şi din analiza logică a textului procedural, fiind chiar în interesul subiecţilor oficiali să
nu desfăşoare o muncă zadarnică, care ar putea fi anulată prin administrarea probelor în apărare
propuse de învinuit.
4. Asigurarea timpului şi înlesnirilor necesare pregătirii apărării învinuitului.
După ce este chemat de către organul de urmărire penală şi i se aduce la cunoştinţă
învinuirea şi probele care acuză persoana sa ca autor al infracţiunii, învinuitului trebuie să i se
ofere timpul necesar pentru a le studia, căci doar în cunoştinţă deplină de cauză le va putea
combate.
Practica a demonstrat că, în majoritatea cazurilor, învinuitul are un adevărat şoc cînd este
informat cu privire la învinuire, nemaifiind în stare să invoce în apărare aspecte esenţiale ce ar
infirma acuzaţiile aduse. Această stare de lucruri face ca de multe ori instanţa de judecată să fie
circumspectă cu privire la unele probatorii invocate de învinuit în descărcarea vinovăţiei -
datorită dubiului cauzat de neinvocarea lor în cursul fazei de urmărire penală - creîndu-se astfel
posibilitatea erorilor judiciare.
După aducerea la cunoştinţă a învinuirii, se impune cu şi mai multă acuitate acordarea unui
interval de timp rezonabil în vederea pregătirii apărării, în condiţiile în care probele în acuzare
sunt numeroase, iar dosarul este complex şi voluminos.
Din dispoziţiile art. 66 alin. (2), cifra 6) şi 14) cît şi art. 296 alin (2), deducem că organul de
urmărire penală trebuie să asigure învinuitului posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării, atît
sub aspectul intervalului de timp necesar studierii cauzei, cât şi sub aspectul facilitării
contactului efectiv şi nestînjenit dintre acesta şi avocul său.
42
Cauza Zana c. Turciei, nr. 69/1996/688/886 din 25.11.97;

44
 Contactul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stînjenit sau controlat, direct sau indirect,
de nici un organ al statului. Această prevedere legală de cele mai dese ori este încălcată de
existenţa pretelui dispărţitor din sticlă, a Centrului de Combatere a Crimelor Economice şi
Corupţie, din camera de întîlniri dintre avocat şi învinuit, care în mod flagrant încalcă atît
prevederile legislaţiei naţionale cît şi celei internaţionale, şi anume prevederile art. 6 alin (3) lit.
c) din Convenţie.
5. Audierea învinuitului de către organul de urmărire penală.
Declaraţiile învinuitului sunt de o importanţă majoră în faza de urmărire penală, întrucît
este persoana care cunoaşte cel mai bine condiţiile, împrejurările şi modalitatea de săvîrşire a
infracţiunii. Ca mijloc de probă, declaraţiile sale constituie o garantare suplimentară a dreptului
la apărare, reprezentînd prima modalitate prin care acesta se apără.
Codul de Procedură Penală a Republicii Moldova prevede dreptul învinuitului de a refuza
în a face declaraţii împotriva sa (art. 21).
Conform dispoziţiilor articolelor 101 şi 254 CPP RM, declaraţiile învinuitului făcute în
cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate
cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Învinuitul nu prestează jurămînt, întrucît s-ar aduce atingere libertăţii apărării, el putîndu-şi
schimba tactica în apărare atunci când consideră necesar43.
Audierea învinuitului, se face numai în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu,
imediat după reţinerea bănuitului sau, după caz, după punerea sub învinuire, dacă acesta acceptă
să fie audiat. Nu se permite audierea, învinuitului, în stare de oboseală, precum şi în timpul
nopţii, decît doar la cererea persoanei audiate în cazurile ce nu suferă amînare, care vor fi
motivate în procesul-verbal al audierii.
Persoana care efectuează urmărirea penală, înainte de a-l audia învinuit, îl întreabă numele,
prenumele, data, luna, anul şi locul naşterii, precizează cetăţenia, studiile, situaţia militară,
situaţia familială şi persoanele pe care le întreţine, ocupaţia, domiciliul şi altă informaţie
necesară pentru identificarea  persoanei lui în cauza respectivă, după aceea îl întreabă dacă el
acceptă să facă declaraţii asupra învinuirii care i se incriminează. În cazul în care bănuitul,
învinuitul  refuză să facă declaraţii, aceasta se menţionează în procesul-verbal al audierii. Dacă
învinuitul acceptă să facă declaraţii, persoana care efectuează audierea îl întreabă dacă
recunoaşte învinuirea ce i se impută şi îi propune să facă în scris explicaţii asupra acesteia, iar

43
În dreptul francez, potrivit art. 114, judecătorul este obligat să-l interogheze cel puţin o dată pe prev enit în
timpul instrucţiei, operînd principiul loialităţii acestuia şi fiind interzise folosirea mijloacelor coercitive ca
tortura, brutalitatea sau metodele de interogatoriu epuizante fizic şi psihic, J. Pradel, op. cit., p. 366-369.

45
dacă învinuitul nu poate scrie sau refuză să scrie personal declaraţia, aceasta se consemnează în
procesul-verbal de către persoana care efectuează audierea (alin. (1) art. 104 CPP RM).
Audierea învinuitului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta
le-a depus anterior. Învinuitul nu poate prezenta sau citi o declaraţie scrisă mai înainte, însă poate
utiliza notele sale asupra amănuntelor greu de  memorizat.
Fiecare învinuit este audiat separat. Persoana care efectuează audierea trebuie să ia măsuri
ca bănuiţii, învinuiţii chemaţi în aceeaşi cauză să nu comunice între ei.
Declaraţiile învinuitului se consemnează în procesul-verbal al audierii, întocmit în
conformitate cu prevederile art.260 şi 261 CPP RM.
În cazul în care învinuitul revine asupra vreuneia din declaraţiile sale anterioare sau are de
făcut completări, rectificări ori precizări, acestea se consemnează şi se semnează în condiţiile
articolelor menţionate în alin.(5) art. 104 CPP RM.
Dacă învinuitul nu are posibilitate de a se prezenta pentru a fi audiat, organul de urmărire
penală procedează la audierea acestuia la locul  aflării lui. Cu ocazia audierii sale, acesta are
dreptul să solicite reascultarea martorilor în acuzare, audierea martorilor în apărare, confruntare.
Mai mult, prin noua organizare a corpului de experţi s-a creat premisa numirii unor experţi,
specialişti şi din partea învinuitului, în situaţia efectuării unor expertize de specialitate (art. 66
alin 2), pct. 18) – să înainteze cereri, inclusiv asistenţa medicală independentă).
De regulă, în faza de urmărire penală învinuitul este ascultat la începutul acesteia şi la
sfîrşit, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală. Aceştia pot fi reascultaţi ori de cîte
ori nevoile urmăririi penale o cere.
6. Obligaţia organului de urmărire penală de a se pronunţa asupra cererilor de probatoriu şi,
eventual, de a verifica probele în apărare propuse de învinuit
Aşa cum s-a arătat mai sus, organul de urmărire penală este obligat potrivit art. 19 alin. 3)
şi art. 254 CPP RM, să administreze probe şi în apărarea învinuitului. De altfel, organul de
urmărire penală este obligat să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe, aşa cum
prevede alin. (2) al art. 254 CPP RM în vederea aflării adevărului, această sarcină revenindu-i în
mod exclusiv organului de urmărire penală.
Cu atît mai mult, atunci cînd învinuitul propune probe în apărare, atîta timp cît, aparent, ele
pot conduce la o altă concluzie decît cea a probelor în acuzare, în sensul că sunt concludente şi
utile, organul de urmărire penală este obligat să procedeze la administrarea lor (art. 66, 100, 101
CPP RM).

46
 Spre deosebire de urmărirea penală, în faza de judecată admiterea sau respingerea cererilor
prin care se propun probe - indiferent de poziţia procesuală a părţii din proces se face motivat,
prin încheierea instanţei de judecată.
În cazul în care cererea de probatorii a fost considerată ca fiind întemeiată, organul de
urmărire penală procedează la administrarea probelor propuse în apărare.
Cînd cererea de noi probatorii a fost făcută de către învinuit cu ocazia activităţii de
prezentare a materialului de urmărire penală, organul de urmărire penală, după ce examinează
temeinicia acesteia, dispune, prin ordonanţă, admiterea sau respingerea ei. Dacă, din declaraţiile
suplimentare sau din răspunsurile învinuitului date cu această ocazie, rezultă necesitatea
completării cercetărilor, prin aceiaşi ordonanţă se dispune şi completarea urmăririi penale.
După verificarea probelor propuse în apărare, dacă în urma administrării acestora se
impune în continuare trimiterea în judecată a învinuitului, ori trebuie schimbată încadrarea
juridică a faptei, se procedează din nou la prezentarea materialului de urmărire penală.

3.2. Obligaţiile procurorului în vederea asigurării din oficiu a dreptului la

apărare a învinuitului în faza de urmărire penală;
1. Obligativitatea procurorului de a se întîlni nemijlocit cu învinuitul pe parcursul urmăririi
penale.
Prima întîlnire dintre învinuit, faţă de care nu s-a luat nici o măsură preventivă şi procuror,
reprezintă cea inserată în conţinutul art. 282 CPP RM, cînd are loc înaintarea acuzării. Înaintarea
acuzării învinuitului se va face de către procuror în prezenţa avocatului în decurs de 48 de ore
din momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, dar nu mai tîrziu de ziua în care
învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit.
După înaintarea acuzării, procurorul îi va explica învinuitului drepturile şi obligaţiile
acestuia prevăzute în art.66. Învinuitului i se înmînează copia de pe ordonanţa de punere sub
învinuire şi informaţia în scris privind drepturile şi obligaţiile lui. Acţiunile nominalizate, de
asemenea, se consemnează în ordonanţa de punere sub învinuire în modul prevăzut în alin.(2).
Învinuitul este audiat în aceeaşi zi în condiţiile prevăzute în art.104.
A doua întîlnire, are loc la terminarea urmărirei penale şi anume la prezentarea materialelor
de urmărire penală, care conform art. 293 CPP RM prevede că după verificarea de către procuror
a materialelor cauzei şi adoptarea uneia din soluţiile prevăzute în art.291CPP RM, procurorul
aduce la cunoştinţă învinuitului, reprezentantului lui legal, apărătorului, despre terminarea
urmăririi penale, locul şi termenul în care ei pot lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale.

47
 Materialele urmăririi penale se aduc la cunoştinţa învinuitului arestat în prezenţa
apărătorului lui, iar la cererea învinuitului - fiecăruia dintre ei, în mod separat.
Pentru a se lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale, ele se prezintă cusute în dosar,
numerotate şi înscrise în borderou. La cererea învinuitului sau apărătorului lui, vor fi prezentate
şi corpurile delicte, vor fi reproduse înregistrările audio şi video, cu excepţia cazurilor prevăzute
în art.110 CPP RM. Dacă dosarul penal are mai multe volume, acestea se prezintă concomitent
pentru a se lua cunoştinţă de materialele respective ca persoana care ia cunoştinţă de ele să poată
reveni la oricare din aceste volume de mai multe ori. Pentru a se lua cunoştinţă de dosarele
voluminoase, procurorul, printr-o ordonanţă, poate întocmi un grafic, coordonat cu apărătorul,
prin care stabileşte data şi numărul volumelor pentru studiere.
După ce au luat cunoştinţă de materialele urmăririi penale, persoanele menţionate în  alin.
(1) pot formula cereri noi în legătură cu urmărirea penală, care se soluţionează conform
prevederilor art.245-247 CPP RM.
Despre prezentarea materialelor de urmărire penală se întocmeşte proces-verbal în care,
afară de menţiunile prevăzute în art.260 CPP RM, se indică numărul de volume şi numărul de foi
în fiecare volum al dosarului de care s-a luat cunoştinţă, corpurile delicte, înregistrările audio şi
video reproduse. În procesul-verbal se indică data, ora şi minutele începutului şi sfîrşitului luării
de cunoştinţă de dosar pentru fiecare zi.
În procesul-verbal se consemnează cererile şi declaraţiile înaintate la desfăşurarea acestei
acţiuni, iar cererile scrise se anexează la procesul-verbal şi despre aceasta în el se face menţiune.
Despre informarea fiecărei persoane menţionate în art.293 alin.(1) CPP RM se întocmeşte
proces-verbal separat. În cazul în care învinuitul ia cunoştinţă de materialele cauzei în prezenţa
apărătorului său, se întocmeşte un proces-verbal unic.
Cererile înaintate de către învinuit sau apărătorul său, după ce s-a luat cunoştinţă de
materialele urmăririi  penale se examinează de către procuror imediat, prin ordonanţă motivată se
dispune admiterea sau respingerea lor şi, în termen de 24 de ore, se aduc la cunoştinţă
persoanelor care le-au înaintat (art. 295 CPP RM).
În cazul în care procurorul dispune admiterea cererilor, dispune, totodată, în cazurile
necesare, şi completarea urmăririi penale, indicînd acţiunile suplimentare care vor fi efectuate, şi,
după caz, transmite dosarul organului de urmărire penală pentru executare, cu stabilirea
termenului executării.
Respingerea de către procuror a cererii sau a demersului nu privează învinuitul sau
apărătorul său, de dreptul de a le înainta ulterior în instanţa judecătorească.

48
 Nu poate fi considerată ca prezentare a materialului de urmărire penală activitatea
procurorului care cheamă pe învinuitul arestat, aflat în refuz de hrană de şase zile, la sediul
procuraturii şi în baza unui referat întocmit de medicul de penitenciar consemnează că i-a
prezentat probele cauzei, cuprinse în trei volume cu peste 1.300 de pagini, în decurs de zece
minute, în condiţiile în care învinuitul i-a prezentat acte medicale şi i-a solicitat supunerea la o
expertiză medico-legală care să ateste că starea sa fizică şi psihică îl pune in incapacitate de a citi
probele şi a-şi formula apărările cele mai eficiente44.
Dacă învinuitul nearestat nu ştie să citească sau nu poate citi (este bolnav, nu vede, etc),
procurorul îi va citi dosarul şi-i va prezenta, personal, probele cauzei.
După ce are cunoştinţă de întreg dosarul, procurorul îl întreabă dacă doreşte să formuleze
noi cereri sau să facă declaraţii suplimentare, pe care le consemnează în procesul verbal de
prezentare a materialului de urmărire penală.
În cazul în care procurorul, în aceiaşi zi în care a desemnat apărătorul din oficiu, a purces la
întocmirea procesului verbal de prezentare a materialului de urmărire penală, cuprins în 54 de
volume, şi dacă în acest proces verbal învinuitului precizează că are apărător ales şi că nu i s-a
acordat timpul necesar şi nu i s-au pus la dispoziţie probele administrate în acuzarea sa, atunci
acest proces verbal nu va fi admis ca probă de instanţa de judecată.
A treia întîlnire, are loc la întocmirea rechizitoriului şi trimiterea cauzei în judecată, care
conform art. 297 CPP RM, atunci cînd procurorul care a întocmit rechizitoriul este obligat sa
anunţe învinuitul şi să-l citeze pentru a lua cunoştinţă cu materialele cauzei şi să primească
rechizitoriul. În cazul în care învinuitul se abţine de a se prezenta pentru a lua cunoştinţă de
materialele cauzei şi a primi rechizitoriul, procurorul trimite cauza în judecată fără efectuarea
acestor acţiuni procesuale, dar cu anexarea la dosar a probelor care confirmă abţinerea
învinuitului, iar în cazul sustragerii - şi a informaţiei despre măsurile luate pentru căutarea
acestuia, dacă judecarea cauzei este posibilă în lipsa învinuitului.
Copia de pe rechizitoriu se înmînează, în mod obligatoriu, apărătorului învinuitului şi
reprezentantului lui legal, cărora li se prezintă şi materialele cauzei pentru a lua cunoştinţă de ele.
Legislaţia procesual-penală în articolele 1961 şi 1962, prevede atribuţiile şi respectiv
obligaţiile procurorului ierarhic superior, la confirmarea rechizitoriului.
Primind dosarul pentru confirmarea rechizitoriului, procurorul ierarhic superior este obligat
să verifice:
1) existenţa faptei imputate învinuitului şi dacă această faptă constituie o infracţiune;
2) dacă nu există vreuna din împrejurările care impun încetarea procesului penal;
44
Practica judiciară-trib. Bucureşti, sentinţa nr. 147/27.02.2001, dosarul nr. 3969/1999;

49
 3) dacă urmărirea penală a fost efectuată sub toate aspectele, complet şi obiectiv;
4) dacă învinuirea este confirmată de probele din dosar;
5) dacă învinuirea a fost înaintată pentru toate infracţiunile, stabilite prin urmărirea penală
în sarcina învinuitului;
6) dacă au fost puse sub învinuire toate persoanele care s-au dovedit să fi săvîrşit
infracţiunea;
7) dacă legea penală a fost aplicată just faptelor săvîrşite de învinuit;
8) dacă rechizitoriul a fost întocmit în conformitate cu dispoziţiile prezentului cod;
9) dacă măsura preventivă aplicată a fost aleasă just;
11) dacă s-au clarificat cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii şi
dacă s-au luat măsuri pentru înlăturarea lor (art. 2961 CPP RM).
Procurorul ierarhic superior este obligat, în termen de cel mult 5 zile, să examineze  cauza
primită şi să adopte în privinţa ei una din următoarele hotărîri:
1) să confirme, prin rezoluţia sa, rechizitoriul dacă constată că există temeiuri pentru a
trimite cauza instanţei de judecată;
2) să reia urmărirea penală şi să restituie cauza persoanei care a efectuat urmărirea penală,
cu indicaţiile scrise în vederea efectuării unei urmăriri penale suplimentare;
3) să dispună încetarea urmăririi penale printr-o ordonanţă motivată;
4) să restituie cauza procurorului ierarhic inferior pentru refacerea rechizitoriului dacă
acesta nu a fost întocmit în condiţiile art.296 CPP RM.
Dacă nu este de acord cu rechizitoriul, procurorul ierarhic superior întocmeşte un
rechizitoriu nou, cel întocmit anterior fiind eliminat din dosar şi restituit procurorului care l-a
întocmit, cu indicarea greşelilor constatate.
Procurorul ierarhic superior are dreptul de a revoca sau modifica măsura preventivă aleasă
anterior sau de a alege măsura preventivă dacă ea nu a fost aleasă, cu excepţia măsurilor date în
competenţa exclusivă a judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată. Procurorul ierarhic
superior are dreptul de a modifica lista persoanelor care urmează a fi citate în şedinţa judiciară.
Procurorul ierarhic superior are dreptul, prin ordonanţa sa, să scoată din rechizitoriu
anumite capete de învinuire şi, de asemenea, să aplice legea privind infracţiunea mai uşoară. În
aceste cazuri, se întocmeşte, dacă este necesar, un rechizitoriu nou.
Dacă trebuie să schimbe învinuirea într-una mai gravă sau într-una care, prin împrejurările
ei, de fapt, se deosebeşte esenţial  de învinuirea iniţială, procurorul ierarhic superior restituie
cauza procurorului care a condus sau a exercitat urmărirea penală, pentru a se înainta noua
învinuire.

50
 2. Controlul procurorului asupra întregii activităţi de urmărire penală.
Aşa cum rezultă din prevederile art. 52 CPP RM, procurorul exercită supravegherea întregii
activităţi de urmărire penală, atribut în baza căruia el conduce şi controlează activitatea de
urmărire penală a organului de urmărire penală şi a altor organe. Supravegherea exercitată de
procuror asupra activităţii de urmărire penală are ca scop aflarea adevărului, însă cu respectarea
strictă a legii.
Procurorul exercită supravegherea de pe poziţia de conducător al urmăririi penale, avînd
drept de intervenţie şi decizie asupra activităţii desfăşurate de organul de urmărire penală.
Activitatea de supraveghere se exercită permanent şi complet, pe tot parcursul desfăşurării
urmăririi penale, luînd şi dînd dispoziţii scrise şi motivate, care sunt aduse obligatoriu la
îndeplinire de către organul de urmărire penală.
La rîndul său, în situaţia în care procurorul efectuează urmărirea penală obligatorie - în
cazurile şi în condiţiile prevăzute de art. 270 CPP RM - activitatea desfăşurată de acesta este
supravegheată şi controlată de procurorul ierarhic superior.
Pentru a fi asigurată o cît mai bună calitate a activităţii de urmărire penală şi în sensul
respectării tuturor garanţiilor dreptului de apărare, procurorul care a întocmit rechizitorului este
obligat în corespundere cu prevederile art. 2961 şi art. 2962 CPP RM să transmită rechizitoriul
procurorului ierarhic superior pentru a confirmarea acestuia. Cauza se transmite în judeactă de
către procurorul care a întocmit rechizitoriul (art. 297 CPP RM).
Unii autori consideră că nu se poate vorbi de o supraveghere a urmăririi penale efectuate de
procuror, deoarece confirmarea ordonanţei prin care s-a dispus arestarea preventivă şi a
rechizitoriului de către procuror sau de către procurorul ierarhic superior, nu acoperă instituţia
supravegherii care are o arie mult mai largă şi mai complexă 45. Alţi autori46, apreciază că se poate
discuta şi în acest caz de o supraveghere într-o formă mai redusă. În plus, conducătorul
procuraturii sau procurorul ierarhic superior - în baza principiului subordonării ierarhice - poate
să ia cauza şi să o repartizeze spre instrumentare altui procuror.
Actele şi măsurile procesuale, efectuate şi dispuse de organul de urmărire penală să fie în
conformitate cu legea.
Procurorul veghează ca organul de urmărire penală să întocmească numai acele acte şi să
dispună numai acele măsuri procesuale care sunt prevăzute de lege.

45
I. Neagu, op. cit., p. 414.
46
Gr. Theodoru, T. Plăeşu, op. cit, Partea specială, p. 28; Gh. Mateuţ, op. cit., Partea specială, vol. II, p.
139-140.

51
 De asemenea, acesta urmăreşte ca întreaga activitate de administrare a probelor desfăşurată
de organul de urmărire penală, să se facă cu respectarea întocmai a legii (în cazurile de asistenţă
juridică obligatorie, să administreze probele în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu).
Cînd, teritorial, organul de urmărire peanlă efectuează urmărirea penală într-o cauză de
competenţa altui organ de urmărire penală, procurorul dispune trecerea cauzei la organul
competent.
La luarea anumitor măsuri, procurorul urmăreşte ca organul de urmărire penală să
întocmească actele şi formalităţile prevăzute de lege.
Organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă începerea urmărirei penale în
baza alin (1) art. 274 CPP RM (informînd în termen de 24 h. procurorul privind acest fapt), cît şi
poate dispune reţinerea persoanei în baza alin. (1) art. 166 CPP RM (informînd procurorul în
timp de 6 ore de la întocmirea procesului verbal de reţinere despre acest fapt).
De asemenea, organul de urmărire penală are obligaţia de a face propunerile necesare,
procurorului privind: extinderea urmărirei penale, arestarea preventivă, obligarea de a nu părăsi
localitatea, încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, clasarea cauzei etc. Prin
urmare, procurorul veghează ca organul de urmărire peanlă să nu-şi depăşească aceste atribuţii
ce ţin de competenţa lor materială.
a. Motivarea actelor şi măsurilor procesuale dispuse de organul de urmărire peanlă în
procesul penal
Cu ocazia verificării lucrărilor de urmărire penală, procurorul urmăreşte ca acţiunile
procesuale dispuse de organul de urmărire penală, să aibă o motivare convingătoare şi să fi fost
impuse de necesitatea desfăşurării urmăririi penale în bune condiţii, încercînd să prevină şi să
înlăture abuzurile prin care s-ar încălca drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei
învinuite. Astfel, procurorul nu poate să emită o ordonanţă de începere a urmărirei penale sau de
aplicare a unei măsuri preventive, fără a exista probe şi temeiuri de bănuială rezonabilă că a fost
săvîrşită o infracţiune de către o anumită persoană şi fără ca interesul urmăririi penale să impună
o asemenea măsură, numai pe considerentul că, ulterior, vor fi identificate şi administrate probe
în dovedirea vinovăţiei învinuitului.
Cu privire la motivarea actelor şi măsurilor procesuale, obligaţia revine în egală măsură
procurorului, ca organ de urmărire penală, cît şi instanţei de judecată, atunci cînd se pronunţă cu
privire la starea de libertate a învinuitului (prelungirea arestării preventive, înlocuirea, revocarea
acesteia etc). Astfel, în cazul prelungirii arestării preventive, judecătorul de instrucţie trebuie să
redea situaţia de fapt rezultată din probele cauzei pînă în acel moment, temeiurile şi motivele
pentru care s-a dispus măsura preventivă, argumentele pe care se sprijină cererea de prelungire şi

52
totodată să motiveze necesitatea privării de libertate a învinuitului, respectiv a pericolului pe care
îl reprezintă lăsarea sa în libertate.
b. Prelungirea, înlocuirea, revocarea sau încetarea măsurilor preventive luate faţă de
învinuit
Cînd pe parcursul desfăşurării procesului penal intervin anumite împrejurări care impun
prelungirea, înlocuirea, revocarea sau încetarea măsurii preventive dispuse iniţial faţă de
învinuit, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată sunt obligaţi să procedeze potrivit
dispoziţiilor art. 195 CPP RM. Măsurila preventivă se înlocuieşte din oficiu la iniţiativa
organului de urmărire penală. Pot constitui temei pentru înlocuirea măsurii preventive cu una
mai aspră, dacă necesitatea acesteia este confirmată prin probe, sau cu una mai uşoară, dacă prin
aplicarea ei se va asigura comportamentul respectiv al învinuitului, în scopul desfăşurării
normale a procesului penal (alin. 1, art. 195 CPP RM).
Măsura preventivă se revocă de către organul care a dispus-o în cazul în care au dispărut
temeiurile pentru aplicarea acesteia.
Măsura preventivă sub formă de arestare preventivă, arestare la domiciliu, liberare
provizorie sub control judiciar şi liberare provizorie sub cauţiune poate fi înlocuită sau revocată
de judecătorul de instrucţie.
În cazul înlocuirii sau revocării reţinerii sau arestării preventive, organul respectiv trimite,
în aceiaşi zi, administraţiei locului de detenţie copia de pe hotărîre.
Măsura preventivă încetează de drept: 1) la expirarea termenelor prevăzute de lege ori
stabilite de organul de urmărire penală sau instanţă, dacă nu a fost prelungită în conformitate cu
legea; 2) în caz de scoatere a persoanei de sub urmărire penală, de încetare a procesului penal sau
de achitare a persoanei (în cazul dat procurorul sau judecătorul de instrucţie sunt obligaţi să
trimită imediat copiile de pe hotărîrile respective administraţiei locului de deţinere a persoanei
arestate pentru executare). În cazurile menţionate administraţia locului de reţinere sau de
deţinere este obligată să elibereze imediat persoana reţinută sau arestată.
Cel arestat preventiv are dreptul de a cere revocarea sau înlocuirea măsurii preventive ori
de cîte ori se consideră îndreptăţit, fiind lipsit de importanţă la ce etapă a urmăririi penale a
formulat cererea.
O dată revocată măsura preventivă, ea nu mai poate fi înlocuită cu altă măsură căci lipseşte
chiar obiectul înlocuirii.
Organul de urmărire penală este obligat să-l informeze pe procuror despre schimbarea ori
încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive.

53
 Avînd în vedere importanţa dreptului la libertate al persoanei, chiar în condiţiile în care
organul de urmărire penală urmează să se desesizeze, declinîndu-şi competenţa, are obligaţia ca
mai întîi să înlocuiască sau să revoce măsura preventivă cînd s-au schimbat sau nu mai există
temeiurile care au determinat luarea ei.
Dispunerea revocării măsurii preventive implică repunerea învinuitului în starea iniţială
fără a mai fi supus vreunei constrîngeri. În cazul în care lipsesc temeiuri pentru aplicarea unei
măsuri preventive faţă de învinuit, de la el se ia obligaţia în scris de  a se prezenta la citarea
organului  de urmărire  penală şi de a le informa despre schimbarea domiciliului (alin. 4, art. 176
CPP RM).
Procurorul, dacă apreciază că informaţiile primite de la organul de urmărire penală justifică
înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune aceasta ori, după caz, sesizează judecătorul de
instrucţie. Atunci când constată el însuşi că nu mai există temeiul care a justificat aplicarea
măsurii preventive este obligat să sesizeze din oficiu judecătorul de instrucţie.
Măsura preventivă se revocă din oficiu şi cînd a fost luată cu încălcarea prevederilor legale.
c. Durata măsurilor procesuale luate faţă de învinuit să nu depăşească limita legală
În temeiul şi pentru aducerea la îndeplinire a atribuţiilor prevăzute în art. 52 CPP RM,
procurorul ca şi conducător al urmăririi penale veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută sau
arestată decît în condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege.
Conform dispoziţiilor alin. 5, art. 195 CPP RM, măsura preventivă încetează de drept: 1) la
expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de organul de urmărire penală sau instanţă,
dacă nu a fost prelungită în conformitate cu legea; 2) în caz de scoatere a persoanei de sub
urmărire penală sau de încetare a procesului penal (cu transmiterea imediată de către procuror
sau de către judecătorul de instrucţie a copiilor de pe hotărîrile respective administraţiei locului
de deţinere a persoanei arestate pentru executare). În cazurile menţionate, administraţia locului
de reţinere sau de deţinere este obligată să elibereze imediat persoana reţinută sau arestată.
Procurorul verifică condiţiile în care sunt ţinute persoanele reţinute sau arestate preventiv,
în locurile de detenţie special amenajate în acest scop. De asemenea, pe baza adeverinţelor de
încarcerare și în raport cu durata măsurii preventive înscrisă în actul procesual de luare a
acesteia, el verifică ca persoanele să nu fie lipsite de libertate cu încălcarea legii.
Obligatoriu se va controla dacă minorii sunt ţinuţi separat de majori, femeile separat de
bărbaţi şi condamnaţii definitiv separat de cei arestaţi preventiv.
3. Posibilitatea legală a învinuitului de a se plînge împotriva actelor şi măsurilor de
urmărire penală care i-au vătămat interesele.

54
 Potrivit dispoziţiilor art. 299 CPP RM, învinuitul, reprezentantul lui legal şi apărătorul pot
înainta plîngere împotriva acţiunilor şi inacţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului
care exercită activitate operativă de investigaţii.
Plîngerile împotriva acţiunilor şi inacţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului
care exercită activitate operativă de investigaţii se adresează procurorului care conduce urmărirea
penală. În cazul în care plîngerea se referă la procurorul care conduce urmărirea penală sau
exercită nemijlocit urmărirea penală în cauza respectivă, acesta este obligat să înainteze
plîngerea depusă, însoţită de explicaţiile lui, în termen de pînă la 24 de ore, procurorului ierarhic
superior.
Plîngerea depusă nu suspendă executarea acţiunii atacate dacă persoana care efectuează
urmărirea penală sau activitate operativă de investigaţii  nu  consideră aceasta necesar.
Orice declaraţie, plîngere sau alte circumstanţe ce oferă temei de a presupune că învinuitul
a fost supus acţiunilor de tortură, tratament inuman sau degradant urmează a fi examinate de
către procuror, în modul prevăzut la art. 274 CPP RM, în procedură separată.
Învinuitul se poate plînge atît împotriva actelor şi măsurilor efectuate de procuror, cît şi
împotriva celor care au fost efectuate de organul de urmărire penală, dar pe baza şi în temeiul
dispoziţiilor procurorului. Reglementarea din art. 298 CPP RM, a avut în vedere că ambele
categorii de acte sunt considerate ca aparţinînd procurorului, constituind manifestări de voinţă
ale acestuia în legătură cu desfăşurarea urmăririi penale47.
Art. 20 din Constituţia RM permite accesul liber la justiţie al celor care urmăresc apărarea
unui drept legitim. Nu împărtăşim opinia potrivit căreia învinuitul nu ar fi afectat prin soluţiile
adoptate de procuror în cursul urmăririi penale şi ca atare nu ar justifica un interes legitim pentru
accesul liber la justiţie, întrucît drepturile sale ulterioare unei astfel de rezolvări a cauzei penale
depind în mod direct de temeiul de drept în baza căruia s-a închis procesul penal.
Procurorul, în termen de pînă la 72 de ore 48 de la primirea plîngerii, este obligat să o
examineze şi să comunice decizia sa persoanei care a depus plîngerea.  În cazul în care plîngerea
se respinge, procurorul, prin ordonanţă, urmează să expună motivele pentru care o consideră
neîntemeiată, explicînd, totodată, modalitatea contestării hotărîrii sale la  judecătorul de
instrucţie.
În cazul în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, persoanele menţionate la
art.298 alin.(1) CPP RM pot înainta, împotriva acţiunilor acestuia, plîngeri procurorului ierarhic

47
I. Neagu op. cit, p. 459
48
Legislaţia procesual penală a României prevede termenul de 20 zile pentru examinarea plingerilor adresate
de către învinuit sau apărătorul acestuia.

55
superior. Plîngerea se examinează de către procurorul ierarhic superior  în termenul şi în
condiţiile prevăzute la art.299 CPP RM.
De altfel, prin art. 300 CPP RM, legiuitorul a creat premisa legală pentru atacarea soluţiilor
de închidere a dosarelor de urmărire penală la procuratură, în faţa judecătorului de instrucţie.
Cu autorizarea judecătorului de instrucţie se efectuează acţiunile de urmărire penală legate
de limitarea inviolabilităţii persoanei, domiciliului, limitarea secretului corespondenţei,
convorbirilor telefonice, comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări, precum şi alte acţiuni
prevăzute de lege (art. 301 CPP RM).
Acţiunile de urmărire penală sub formă de percheziţie, cercetare la faţa locului în domiciliu
şi punerea bunurilor sub sechestru în urma percheziţiei pot fi efectuate, ca excepţie, fără
autorizarea judecătorului de instrucţie, în baza ordonanţei motivate a procurorului, în cazurile
infracţiunilor flagrante, precum şi în cazurile ce nu permit amînare. Judecătorul de instrucţie
trebuie să fie informat despre efectuarea acestor acţiuni de urmărire penală în termen de 24 de
ore, iar în scop de control, i se prezintă materialele cauzei penale în care sînt argumentate
acţiunile de urmărire penală efectuate.  În cazul în care sînt temeiuri suficiente, judecătorul de
instrucţie, prin încheiere motivată, declară acţiunea de urmărire penală legală sau, după caz,
ilegală.
Atît persoana faţă de care s-a adoptat soluţia de închidere a dosarului, cît şi cea care a făcut
plîngere, sunt citate la termenul de judecată, fără a fi obligatorie prezenţa lor. Procurorul, ca
reprezentant al organului de urmărire penală, participă obligatoriu la judecată, avînd cuvîntul în
contradictoriu cu inculpatul sau cu avocatul acestuia.

3.3. Asigurarea dreptului la apărare a învinuitului în faza de urmărire penală

de către instanţa de judecată, prin intermediul controlului efectuat de către
judecătorul de instrucţie
Judecătorul de instrucţie examinează demersurile procurorului privind autorizarea
efectuării acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţii şi de aplicare a
măsurilor procesuale de constrîngere care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale
persoanei (art. 300 CPP RM).
Judecătorul de instrucţie examinează plîngerile împotriva actelor ilegale ale organelor de
urmărire penală şi ale organelor care exercită activitate operativă de investigaţii dacă persoana nu

56
este de acord cu rezultatul examinării plîngerii sale de către procuror sau  nu a primit răspuns la
plîngerea sa de la procuror în termenul prevăzut de lege.
Judecătorul de instrucţie examinează plîngerile împotriva acţiunilor ilegale ale procurorului
care nemijlocit exercită acţiuni de urmărire penală dacă persoana nu este de acord cu rezultatul
examinării plîngerii sale de către procuror sau  nu a primit răspuns la plîngerea sa de la procuror
în termenul prevăzut de lege.
Demersurile şi plîngerile înaintate conform prevederilor alin.(1)-(3) art. 300 CPP RM se
examinează de către judecătorul de instrucţie la locul efectuării urmăririi penale sau a măsurii
operative de investigaţii.
Cu autorizarea judecătorului de instrucţie se efectuează acţiunile de urmărire penală legate
de limitarea inviolabilităţii persoanei, domiciliului, limitarea secretului corespondenţei,
convorbirilor telefonice, comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări, precum şi alte acţiuni
prevăzute de lege (art. 301 CPP RM).
Acţiunile de urmărire penală sub formă de percheziţie, cercetare la faţa locului în domiciliu
şi punerea bunurilor sub sechestru în urma percheziţiei pot fi efectuate, ca excepţie, fără
autorizarea judecătorului de instrucţie, în baza ordonanţei motivate a procurorului, în cazurile
infracţiunilor flagrante, precum şi în cazurile ce nu permit amînare. Judecătorul de instrucţie
trebuie să fie informat despre efectuarea acestor acţiuni de urmărire penală în termen de 24 de
ore, iar în scop de control, i se prezintă materialele cauzei penale în care sînt argumentate
acţiunile de urmărire penală efectuate.  În cazul în care sînt temeiuri suficiente, judecătorul de
instrucţie, prin încheiere motivată, declară acţiunea de urmărire penală legală sau, după caz,
ilegală.
În caz de neîndeplinire a cerinţelor legitime ale organului de urmărire penală, efectuarea
silită a examinării corporale, internarea persoanei într-o instituţie medicală pentru efectuarea
expertizei, luarea de probe pentru cercetare comparativă se face cu autorizarea judecătorului de
instrucţie (alin. 3 art. 301 CPP RM).
Plîngerile împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi ale
organelor care exercită activitate operativă de investigaţii  pot fi înaintate judecătorului de
instrucţie de către învinuit sau/şi apărătorul acestuia, în cazul în care învinuitul nu este de acord
cu rezultatul examinării plîngerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns la plîngerea sa de
la procuror în termenul prevăzut de lege.
Învinuitul şi/sau apărătorul acestuia sînt în drept de a ataca judecătorului de instrucţie:
1) refuzul organului de urmărire penală:
a) de a primi plîngerea sau denunţul privind pregătirea sau săvîrşirea infracţiunii;

57
 b) de a satisface  demersurile în cazurile prevăzute de lege;
c) de a începe urmărirea penală;
2) ordonanţele privind încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau  scoaterea
persoanei de sub urmărire penală;
3) alte acţiuni care afectează drepturile şi libertăţile constituţionale ale învinuitului.
Plîngerea poate fi înaintată, în termen de 10 zile, judecătorului de instrucţie la locul aflării
organului care a admis încălcarea. Plîngerea se examinează de către judecătorul de instrucţie în
termen de  10 zile, cu participarea procurorului şi cu citarea persoanei care a depus plîngerea.
Neprezentarea persoanei care a depus plîngerea nu împiedică examinarea plîngerii. Procurorul
este obligat să prezinte în instanţă materialele respective. În cadrul examinării plîngerii,
procurorul şi persoana care a depus plîngerea dau explicaţii (alin. 4 art. 313 CPP RM).
Judecătorul de instrucţie, considerînd plîngerea întemeiată, adoptă o încheiere prin care
obligă procurorul să lichideze încălcările depistate ale drepturilor şi libertăţilor omului sau ale
persoanei juridice şi, după caz, declară nulitatea actului sau acţiunii procesuale atacate.
Constatînd că actele sau acţiunile atacate au fost efectuate în conformitate cu legea şi că
drepturile sau libertăţile omului sau ale persoanei juridice nu au fost încălcate, judecătorul de
instrucţie pronunţă o încheiere despre respingerea plîngerii înaintate. Copia de pe încheiere se
expediază persoanei care a depus plîngerea (învinuitului şi apărătorului acestuia) şi procurorului.
Încheierea judecătorului de instrucţie este irevocabilă.
Controlul judiciar al legalităţii încheierii judecătorului de instrucţie privind măsurile
preventive aplicate şi prelungirea duratei lor, adoptate în condiţiile art.307-310 CPP RM, se
efectuează de către instanţa judecătorească ierarhic superioară într-un complet format din 3
judecători (alin. 1, art. 312 CPP RM). Instanţa de recurs judecă recursul în decurs de 3 zile din
momentul primirii lui.
Controlul judiciar privind legalitatea arestării se efectuează în şedinţă închisă, cu
participarea procurorului, învinuitului, apărătorului şi a reprezentantului lui legal. Neprezentarea
învinuitului care nu este privat de libertate şi a reprezentantului lui legal, care au fost citaţi în
modul prevăzut de lege, nu împiedică examinarea recursului (alin. 3 art. 312 CPP RM).
La deschiderea şedinţei de judecată în instanţa de recurs, preşedintele şedinţei anunţă ce
recurs va fi examinat, concretizează dacă persoanelor prezente la şedinţă le sînt clare drepturile şi
obligaţiile lor. După aceea recurentul, dacă participă la şedinţă, argumentează recursul, apoi sînt
audiate celelalte persoane prezente în şedinţă.
În urma controlului judiciar efectuat, instanţa de recurs pronunţă una din următoarele
decizii:

58
 1) admite recursul prin:
a) anularea măsurii preventive dispuse de judecătorul de instrucţie sau anularea prelungirii
duratei acesteia şi, dacă este cazul, eliberarea persoanei de sub arest;
b) aplicarea măsurii preventive respective care a fost respinsă de judecătorul de instrucţie,
cu eliberarea mandatului de arestare sau aplicarea unei alte măsuri preventive, la alegerea
instanţei de recurs, însă nu mai aspră decît cea solicitată în demersul procurorului, sau cu
prelungirea duratei măsurii respective;
2) respinge recursul.
În cazul în care în şedinţa de judecată nu au fost prezentate materiale ce confirmă
legalitatea  aplicării măsurii preventive respective sau prelungirii duratei ei, instanţa de recurs
pronunţă decizia de anulare a  măsurii  preventive dispuse sau, după caz, a prelungirii duratei ei
şi eliberează  persoana reţinută sau arestată.
Copia de pe decizia instanţei de recurs sau, după caz, mandatul de arestare se înmînează
procurorului şi învinuitului imediat, iar dacă a fost pronunţată o decizie prin care a fost anulată
măsura preventivă sau anulată prelungirea duratei acesteia, copia de pe decizie se expediază în
aceeaşi zi la locul de deţinere a persoanei arestate sau, respectiv, la secţia de poliţie de la locul de
trai al învinuitului. Dacă în privinţa învinuitului a fost  anulată arestarea preventivă sau arestarea
la domiciliu ori care a fost eliberat provizoriu, participă la şedinţa de judecată, el se eliberează
imediat din sala de şedinţă.
În caz de respingere a recursului, examinarea unui nou recurs privind aceeaşi persoană în
aceeaşi cauză se admite la fiecare prelungire a duratei măsurii preventive respective sau la
dispariţia  temeiurilor deţinerii preventive.
Instanţa se pronunţă nu numai asupra legalităţii măsurii preventive, ci şi asupra temeiniciei,
verificînd dacă aceasta s-a luat cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond. Astfel, dacă
învinuitul a fost arestat preventiv fără să fi fost audiat şi asistat de apărător ales sau numit din
oficiu, măsura este dispusă în condiţii de nelegalitate, putînd fi revocată. Nu este necesar să
constate că inculpatul este vinovat de săvîrşirea infracţiunii, fiind suficient ca datele cauzei să
justifice presupunerea ca persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvîrşit o
infracţiune.
În cazul reţinerii învinuitului pe o perioada de 72 de ore, se prevede posibilitatea unui
asemenea control din partea procurorului, la cererea celui privat de libertate. Raţiunea pe care
legiuitorul a avut-o în vedere, se pare că a constat în durata scurtă de timp a reţinerii şi termenul
relativ lung de înaintare a dosarului la instanţă.

59
 Considerăm că ar trebui legiferată şi posiblitatea atacării în instanţă a măsurii privative de
libertate a reţinerii, caz în care intervalul de timp de trimitere la instanţă a dosarului cauzei s-ar
reduce corespunzător. Argumentul constă în faptul că în discuţie este unul din cele mai
importante drepturi ale omului, şi anume libertatea şi siguranţa sa individuală.
Controlul instanţei asupra legalităţii luării şi menţinerii măsurii arestului preventiv a
învinuitului peste limita de 30 de zile, este declanşat şi cu ocazia prelungirii acesteia.
Cu ocazia soluţionării sesizării procurorului, instanţa apreciază nu numai asupra necesităţii
şi motivelor invocate în sprijinul prelungirii duratei privării de libertate a învinuitului, dar
verifică şi dacă s-au respectat condiţiile impuse de lege - cu ocazia luării acesteia - în ceea ce
priveşte-asigurarea dreptului la apărare. Astfel49, prima instanţă a respins cererea de prelungire a
arestului preventiv a învinuitului, întrucît, verificînd dosarul de urmărire penală, nu a putut
constata temeinicia motivelor invocate în sesizare şi nici justificarea măsurii preventive luate faţă
de acesta, lipsind declaraţiile sale care neagă acuzaţiile. Din dosar nu au rezultat faptele imputate
coautorului pentru a verifica legătura dintre acestea cu ale învinuitului, neexistînd nici chiar
mandatul de arestare preventivă al său.
La judecarea propunerii de prelungire a arestului preventiv, obligatoriu învinuitul va fi adus
şi va fi asistat de apărător. Cînd este internat în spital, sănătatea nu-i permite sau în alte cazuri
deosebite în care deplasarea sa nu este posibilă (motive care să-l vizeze exclusiv pe învinuit),
judecata se va desfăşura în lipsa sa, dar în prezenta apărătorului, căruia i se dă cuvîntul pentru a-
şi expune concluziile.
Din practica judiciară s-a constatat că, dacă apărătorul ales de învinuit pentru faza
procesuală a urmăririi penale - care are dreptul să-i asigure asistenţa juridică şi la dezbaterea
cererii procurorului, de prelungire a duratei arestării preventive - nu s-a prezentat nejustificat sau
pentru că nu a fost anunţat, iar instanţa a desemnat un apărător din oficiu, cu privire la care
învinuitul si-a exprimat acordul, nu există nici o vătămare a dreptului său la apărare.
Dacă însă apărătorul ales a formulat o cerere de amînare pentru imposibilitate de
prezentare, desemnarea unui apărător din oficiu încalcă dreptul învinuitului de a-şi alege
avocatul, vătămarea dreptului sau la apărare fiind evidentă.
Instanţa sesizată cu propunerea de prelungire a arestului preventiv nu este obligată să
procedeze la ascultarea învinuitului (o asemenea obligaţie incubînd organului judiciar numai la
luarea măsurii preventive) şi că este suficient ca chestiunea prelungirii arestului preventiv să fie
pusă în discuţia părtilor, cărora li se consemnează concluziile.

49
Culegere C.Ap. Suceava, anul 2000, dosarul penal nr. 833/31.07.2000;

60
 Concludem că există o diferenţă între intenţia legiuitorului şi practica judiciară, deoarece în
legislaţie nu justifică prezenţa învinuitului la judecarea cererii de prelungire decît în condiţiile
audierii lui obligatorii.
3.4 Concluzii
În conţinutul capitolului trei a fost evidenţiată relaţia dintre învinuit - organele de drept
care de cele mai dese ori constituie esenţa aplicării eficiente a prevederilor legale privind
asigurarea dreptului la apărare a învinuitului în faza de urmărire penală. Ţin să menţionez că
anume modul de creare a acestor raporturi şi determină de cele mai dese ori apariţia încălcărilor
legislaţiei şi în ultimă instanţă duc la încălcarea prevederilor Convenţiei.
Consider că dreptul la apărare este indispensabil în procesul penal, încât legiuitorul a
impus organelor de drept obligația de a asigura efectiv învinuitului, utilizarea tuturor mijloacelor
procesuale în vederea stabilirii adevărului, astfel încât, cele incriminate să fie pe deplin dovedite
sub toate aspectele, beneficiind de sprijinul avocaților aleși sau numiți din oficiu în condițiile
legii. Preocuparea legiuitorului pentru garantarea și exercitarea deplină cu mijloace juridice a
dreptului la apărare în procesul penal se justifică prin aceea că, infracțiunea reprezintă una din
cele mai grave încălcări ale ordinii de drept, ce are consecințe nu doar în planul răspunderii
penale a autorului, ci se răsfrânge și asupra altor persoane care au legătură cu infracțiunea
respectivă, cum ar fi partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente.
Totodată, existenţa acestora prevederi legale nu presupune şi aplicarea lor corectă de către
organele competente de a face acest lucru. Deseori sunt comise greşeli grave privind asigurarea
necorespunzătoare sau lipsa asigurării învinuitului cu dreptul la apărare în faza de urmărire
penală. În rezultat creându-se o apatie totală faţă de lege şi persoanele obligate să o aplice şi să o
respecte. Deoarece au fost evidenţiate organele de drept şi anume: organul de urmărire penală,
procuratura şi instanţa de judecată, care nemijlocit sunt obligate să aplice şi deci să respecte
prevederile legale în ceea ce priveşte asigurarea dreptului la apărare a învinuitului în faza de
urmărire penală.
Astfel, trebuie să fie evitate formalităţile de numire a avocatului din oficiu, acesta trebuie
să fie ales de către învinuit, ofiţerul de urmărire penală sau procurorul fiind obligaţi în acelaşi
timp să-i asigure prezenţa unui avocat calificat şi competent cauzei pentru care este solicitat.
Din cauza numeroaselor condamnări a Republicii Moldova de către CtEDO, consider
necesar efectuarea unor seminare de instruire a ofiţerilor de urmărire penală şi a procurorilor,
privind evidenţierea importanţei majore pe care o au în vederea asigurării dreptului la apărare a
învinuitului cît şi importanţa avocatului în faza de urmărire penală, ceea ce va duce la
conlucrarea efectivă, în baza legii, dintre apărător şi organul de urmărire penală, privind

61
implicarea activă a organului de urmărire penală la numirea şi alegerea din oficiu a avocatului şi
respectiv asigurarea prezenţei efective şi oportune a avocatului în faza urmăririi penale în
vederea respectării termenilor legali privind efectuarea acţiunilor procesuale în cadrul urmăririi
penale şi desigur respectării aplicării întocmai a legii, evitîndu-se în aces sens abuzurile de
serviciu sau şi mai grav creşterea protecţionismului şi a corupţiei.
Deci, evidenţiez rolul eminent al organelor de urmărire penală, a procuraturii şi instanţei
de judecată în vederea asigurării efective şi calificate a apărării învinuitului în faza de urmărire
penală. În acelaş timp, deosebirea dintre asistenţa acordată de către un apărător ales şi cel numit
din oficiu, nu trebuie să existe, în acest sens obligaţia principală îi revine statului, deoarece el
trebuie să asigure avocaţii din oficiu cu salarii decente, ceea ce va contribui la îndeplinirea
acestui obiectiv.

IV. DREPTUL ÎNVINUITULUI DE A AVEA UN APĂRĂTOR ALES SAU NUMIT

DIN OFICIU
4.1. Noţiunea şi felurile de asistenţă juridică
Asistenţa juridică – este o importantă componentă a dreptului la apărare, care constă în
apărarea, asistarea şi reprezentarea părţilor din proces şi a celorlalte persoane interesare, de către
avocaţi.
Apărarea – ca formă de asistenţă juridică, constă în activitatea procesuală de valorificare a
drepturilor şi intereselor părţilor sau a persoanelor interestate din proces.

62
 Conceptul de asistenţă juridică sau asistare, se referă la ajutorul dat de către apărător,
justiţiabilului, ceea ce presupune prezenţa efectivă şi activă a apărătorului alături de acesta, pe
care îl îndrumă şi îl ajută permanent.
Apărarea prin intermediul asistenţei juridice trebuie să fie demnă, serioasă, pusă în slujba
adevărului, pentru că de altfel, avocatul ar deveni apărătorul infracţiunii.
Avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului şi regulamentului eticii
profesionale. Cu alte cuvinte, el nu colaborează cu organele judiciare în vederea stabilirii
vinovăţiei învinuitului şi trimiterii acestuia în judecată, spre a fi tras la răspundere penală,
nefiind subordonat lor.50
În literatura juridică, apărarea, care se petrece în conformitate cu art. 69 CPP RM, se
numeşte apărare obligatorie, apărarea care se petrece de avocaţi în toate celelalte cazuri, se
numeşte neobligatorie (benevolă) sau facultativă.
Divizarea apărării în obligatorie şi facultativă (benevolă) a îndreptăţit aşteptările şi are o
însemnătate practică deosebită deoarece urmărirea şi examinarea judiciară a dosarului în lipsa
apărătorului în aceste cazuri, cînd participarea acestuia se consideră obligatorie în baza
prescrierii legii, este o încălcare gravă a normelor legislaţiei procesuale, ce are drept urmare
anularea sentinţei51.
O altă garanţie reală şi concretă a dreptului la apărare a învinuitului o constituie
consacrarea legislativă a apărării formale necesare. De esenţa asistenţei juridice obligatorii este
faptul că desemnarea avocatului se face chiar împotriva voinţei învinuitului, datorită situaţiei
speciale în care acesta se află (minor, militar, deţinut etc). De aceea, se impune adoptarea unui
sistem de garanţii a dreptului la apărare mult mai eficace decît în cazul asistenţei juridice
facultative.
Asistenţa juridică obligatorie constituie excepţia de la regula asistenţei juridice facultative,
primind alegerea făcută de învinuit, cu privire la persoana avocatului, delegaţia apărătorului din
oficiu încetînd în momentul prezentării apărătorului ales.
Corolării asistenţei juridice obligatorii pot fi apreciate ca fiind: dispoziţiile procedurale
care obligă organul judiciar de a desemna un apărător din oficiu atunci când învinuitul nu şi-a
ales un avocat, deşi apărarea era obligatorie; desemnarea avocatului trebuie să aibă loc o dată cu
începerea urmăririi penale şi nu pe parcursul sau la sfîşitul acesteia, ori la audierea persoanei
cercetate sau la prezentarea materialului de urmărire penală; avocatul trebuie să-l asiste pe
învinuit la efectuarea tuturor actelor şi activităţilor de urmărire penală.

50
Ursu S; op cit. pag. 97;
51
Jidovu N. op.cit., p. 39;

63
 Asistenţa la cerere se realizează prin încheierea unui contract de asistenţă juridică, încheiat
în formă scrisă. Împuternicirile avocatului se confirmă prin mandatul eliberat de către biroul de
avocaţi. În mandat se indică numărul licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat şi data
eliberării acesteia (art. 52 din Legea cu privire la avocatură). Munca avocatului este remunerată
din contul onorariilor primite de la persoanele fizice şi juridice. Mărimea onorariului se stabileşte
prin acordul părţilor şi nu poate fi schimbată de autorităţile publice sau de instanţa de judecată.
Statul garantează avocaţilor retribuirea integrală a asistenţei juridice acordate din oficiu la
solicitarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti. Plata pentru asistenţa
juridică, acordată de avocat din oficiu la solicitarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor
de judecată, se achită de către Ministerul Justiţiei din contul mijloacelor bugetului de stat. În
acest caz, volumul şi modul de remunerare a avocatului se determină de către Ministerul
Justiţiei, de comun acord cu Ministerul Finanţelor şi Consiliul Baroului (art. 54 din Legea cu
privire la avocatură).
Asistenţa juridică facultativă este asistenţa juridică acordată în urma solicitării unei părţi
din proces la cerere, iar avocatul angajat devine apărător ales52.
Potrivit dispoziţiilor art. 68 CPP RM, apărătorul ales de învinuit, sau cel numit din oficiu
are dreptul să-l asiste pe acesta la efectuarea oricărui act de urmărire penală, putînd formula
cereri şi depune memorii în numele acestuia. Atunci cînd asistenta juridică este facultativă şi
există dovada că avocatul a fost informat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală,
neprezentarea lui nu împiedică efectuarea activităţii programate de organul de urmărire penală,
apărătorul avînd libertatea de apreciere cu privire la oportunitatea prezenţei sale.

4.2. Persoanele care pot avea calitatea de apărător, poziţia lor procesuală,
interdicţii
Ca participant în procesul penal avocatul- apărător deţine un statut procesual special
determinat de lege. Acesta în teoria dreptului procesual penal şi teoria avocaturii se tractează
multilateral:
1. apărătorul reprezintă interesele învinuitului, şi în acelaşi timp este un participant
îndependent în procesul penal 53;

52
Tulbure Adrian Ştefan, Angela Maria Tatu, Tratat de Drept procesual Penal, ediţia a 2-a, curs universitar, Allbeck,
Bucureşti 2003, pag. 96 ;
53
Корнеева Л.М., Лупинская П.А., Тыричев И.В., Советский уголовный процесс, Москва 1980, pag. 110;

64
 2. apărătorul - subiect independent al procesului penal, reprezintă interesele bănuitului şi
învinuitului54;
3. apărătorul – subiect independent al procesului penal, care nu depinde de invocările
ilegale şi neîntemeiate ale învinuitului55;
4. avocatul este reprezentantul învinuitului numit să-i acorde acestuia asistenţă juridică56;
5. statutul procesual al avocatului – reprezintă o totalitate a drepturilor şi obligaţiilor
procesuale stabilite doar de lege57;
Definiţiile cu privire la statutul procesual al avocatului-apărător, enunţate mai sus, nu sunt
aplicabile în primul rînd deoarece, nu conţin răspunsurile la întrebările conceptuale despre ceea
ce reprezintă statutul dat, de ce avocatul este subiectul independent al procesului sau
reprezentantul învinuitului, cine şi unde întăreşte statutul acestuia.
În conformitate cu legea, statutul juridico-procesual al avocatului - apărător, este
reglementat de normele de drept la nivel de stat – avocat. Aşadar, structura acestui raport
include: drepturile, obligaţiile, garanţiile corespunzătoare îndeplinirii acestor drepturi şi obligaţii,
capacitatea procesuală de exerciţiu şi de folosinţă, răspunderea avocatului.
Apărătorul este persoana calificată juridic care participă în procesul penal pentru a acorda
asistenţă juridică unei părţi58.
S-ar părea că există diferenţă de terminologie între dispoziţia constituţională care, în art.
26 alin (3), prevede că asistenţa juridică se acordă de către un „avocat” şi dispoziţiile Codului de
Procedură Penală a Republicii Moldova care folosesc termenul de „apărător”. Într-adevăr,
această diferenţă există deoarece „avocat” este persoana care a devenit membru al unui birou
individual de avocaţi sau birou asociat de avocaţi (art. 26 din Legea cu privire la avocatură), iar
„apărător” are un sens mai larg cuprinzînd noţiunea de „avocat”.
Anume legea stabileşte independenţa şi liberatea avocatului la îndeplinirea lui a rolului
apărătorului în proces, caracterul şi conţinutul raporturilor lui cu învinuitul, cît şi ofiţerul de
urmărire penală, procurorul sau judecătorul.
Codul de Procedură Penală a Republicii Moldova, în alin. (3) art. 6, defineşte apărarea ca
fiind activitatea procesuală efectuată de partea apărării în scopul combaterii, în tot sau în parte, a
învinuirii ori a atenuării pedepsei, apărării drepturilor şi intereselor persoanelor bănuite sau
învinuite de săvîrşirea unei infracţiuni, precum şi reabilitării persoanelor supuse ilegal urmăririi
penale.
54
Лупинская П.А., Уголовное право Российской Федерации, Москва 1997, pag.76
55
Гуценко К.Ф., Уголовный процесс, Москва 2000, pag.119;
56
Стешенко Л.А., Шамба Т.М, Адвокатура в Российской Федерации, Москва, 2001, pag. 198
57
Лубшев Ю.Ф., Адвокатура в России, Москва, 2001, pag. 665;
58
Tulbure Adrian Ştefan, op cit, pag. 95;

65
 În ceea ce priveşte subiecţii titulari ai dreptului de a exercita apărarea în procesul penal,
legislaţia moldovenească conţine reglementări contradictorii, şi chiar care se exclud reciproc.
Astfel, art. 26 din Constituţia RM, consfinţînd dreptul la apărare, a stabillit următoarele
reglementări:
a) Fiecare om are dreptul să reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea
drepturilor şi libertăţilor sale;
b) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu.
Deci, subiectul care realizează dreptul la apărare poate fi orice persoană împlicată în
procesul penal, şi mai întîi de toate învinuitul şi avocatul ales de acesta sau desemnat din oficiu.
Art. 67 CPP RM menţionează că calitatea de apărător în procesul penal pot participa:
1)avocatul;
2)alte persoane abilitate prin lege cu atribuţii de apărător;
3)un avocat din străinătate în cazul în care acesta este asistat de o persoană indicată la
pct.1) art.67 CPP RM.  
Această normă în pofida Costituţiei Republicii Moldova, a lărgit cercul de persoane care au
dreptul de a fi apărători de persoane. Totodată, art. 7 din Legea supremă a Republicii Moldova,
stabileşte că forţa juridică o are doar prevederea art. 67 din CPP RM, care admite în calitate de
apărător - avocaţii.
Hotărîrea Plenului CSJ nr. 30 din 09.XI.1998, cu privire la practica aplicării legilor pentru
asigurarea dreptului la apărare în procedură penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului,
menţionează că în calitate de apărător se admit avocaţii, iar prin decizia judecătorului sau
ordonanţa ofiţerului de urmărire penală, pot fi admise şi alte persoane care dispun de licenţa
respectivă, fără a preciza însă care sunt aceste persoane.
Legea procesual-penală rusă, menţionează în calitate de apărător următoarele categorii de
persoane:
a) avocaţii, adică persoanele care sunt membrii Colegiului de Avocaţi şi care exercită
apărarea la urmărirea penală şi în instanţa de judecată;
b) reprezentanţi ai organizaţiilor obşteşti – le acordă asistenţă juridică membrilor
organizaţiei sau rudelor acestora, atraşi la răspundere penală, în calitate de apărători fiind
antrenaţi jurisconsulţii organizaţiei. În acest caz reprezentantul v-a acţiona în nume propriu,
avînd drepturi şi obligaţii identice ca ale avocaţilor.
c) rudele apropiate ale făptuitorului (părinţii, copiii, înfietorii, copiii înfiaţi, fraţii şi
surorile, buneii şi nepoţii lor) – la prezentarea actelor ce le confirmă rudenia cu învinuitul;

66
 d) reprezentanţii legali (părinţii, înfietorii, curatorul, alte persoane cărora acest drept le este
acordat prin lege);
e) alte persoane, cărora învinuitul consideră că le poate încredinţa apărarea drepturilor şi
intereselor sale legitime. Aceste persoane nu pot fi apărători în faza de urmărire penală, ci doar
în instanţa de judecată.
Societatea înaintează faţă de avocat cerinţe foarte înalte – el trebuie să fie conştienticios şi
să aibă spirit de iniţiativă, cugetare independentă, adîncă şi largă, să fie discret şi să se poată
stăpîni în situaţii complicate. Mai este nevoie de perseverenţă, asiduitate, insistenţă şi disciplină.
Avocatul se caracterizează nu doar prin ceea ce face, dar şi prin modul cum o face. 59
În art. 8 din Legea cu privire la avocatură, sunt enumerate cerinţele înaintate de stat faţă de
candidatul în funcţia de avocat. Avocat poate fi cetăţeanul Republicii Moldova, cu capacitate
deplină de exerciţiu, licenţiat în drept, care se bucură de o reputaţie ireproşabilă, a efectuat
stagiul profesional şi a susţinut examenul de calificare.
În legislaţia Federaţiei Ruse este prevăzut faptul că sunt admise în avocatură şi persoanele
care deşi nu sunt licenţiate în drept, dar care posedă titlul de doctor în drept. Uneori se întîmplă
că persoana a absolvit o facultate tehnică sau medicală, de exemplu, a activat o perioadă într-o
instituţie de expertiză judiciară şi şi-a apărat teza de doctor într-o manieră juridică. El de
asemenea ar fi îndreptăţit să obţină licenţa de avocat60.
Nu au dreptul de a pretinde pentru obţinerea statutului de avocat persoanele recunoscute ca
fiind limitate sau lipsite de capacitatea de exerciţiu prin hotărîrea de judecată în conformitate cu
prevederile legii. Art. 24 din Codul Civil al RM, stipulează că persoana care în urma unei
tulburări psihice (boli mintale sau deficiene mintale), nu poate conştientiza sau dirija acţiunile
sale poate fi declarată de către instanţa de judecată ca incapabilă. Asupra ei se instituie tutela.
Actele juridice în numele persoanei declarate incapabile se încheie de către tuture. Persoana, care
în urma consumului abuziv de alcool sau consumului de droguri şi de alte substanţe psihotrope,
înrăutăţeşte starea materială a familiei sale poate fi limitată de către instanţa de judecată în
capacitatea de exerciţiu. Asupra acestei persoane se instituie curatela.
Avocatura este un gen de activitate destul de complicat, anume din acest considerent ea
poate fi exercitată doar de persoane care dispun de capacitate deplină de exerciţiu.
Existenţa unei condamnări anterioare nu privează persoana de dreptul de a pretinde la
obţinerea statutului de avocat cu condiţia că au fost stinse antecedentele penale. Interdicţia este
instituită doar asupra cetăţenilor care au fodt condamnaţi anterior pentru infracţiuni grave

59
Лубшев Ю., Курс адвокатского права, Москва 2003, pag. 146-147;
60
Ibidem ;

67
săvîrşite cu intenţie, chiar dacă au fost stinse antecedentele penale. Condiţiile de stingere a
antecedentelor penale sunt prevăzute de art. 111 Cod penal RM. Prezenţa condamnării anterioare
pentru o infracţiune săvîrşită cu intenţie îl privează pe individ de dreptul de a cere de la terţi, în
special de la colaboratorii organelor de urmărire penală, procurori, judecători, persoane cu
funcţii de răspundere din cadrul organelor de stat, respectarea prevederilor legii. Sub aspect etic,
cetăţeanul condamnat poate fi o persoană ce se caracterizează pozitiv în societate, un jurist
competent, dar de pe poziţia interdicţiei legale, confruntarea permanenetă cu această situaţie cu
timpul v-a trece într-un conflict. Prin aceasta se explică instituirea prohibiţiei sus menţionate.
La fel nu se admite cererea persoanei care a fost anterior exclusă din avocatură sau i s-a
retras licenţa pentru acordarea asistenţei juridice din motive compromiţătoare, precum şi dacă a
fost concediată din cadrul organelor de drept, din fucţia de judecător, notar, consultant juridic sau
funcţionar public din aceleaşi motive.
O altă cerinţă înaintată faţă de candidaţi în avocaţi este efectuarea stagiului profesional pe
un termen de pînă la un an, în dependenţă de nivelul de pregătire profesională al avocatului
stagiar (alin. 1 art. 10 din Legea cu privire la avocatură). În Legea dată se prevede efectuarea
stagiului profesional cu durata de la 1 la 2 ani. Efectuarea stagiului este necesar pentru a asigura
avocaţilor nu doar cunoştinţe teoretice, dar şi unele deprinderi practice. A începe activitatea de
avocat imediat după băncile universitare, este foarte dificil. Condiţiile efectuării stagiului
profesional sunt stipulate în contractul încheiat între avocat ul stagiar şi avocatul care asigură
efectuarea stagiului.
Admiterea în profesia de avocat se efectuează în baza unui examen de calificare susţinut în
faţa Comisiei de Licenţiere a profesiei de avocat. În componenţa ei intră 11 persoane : 6 avocaţi
aleşi de către Congres, 2 reprezentanţi ai organelor de drept, un lector universitar în materie de
drept ales de senat şi 2 reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei.
În concluzie menţionăm că, pentru obţinerea hotărîrei de admitere în profesia de avocat se
cer întrunirea a trei condiţii :
1) candidatul trebuie să se pregătească corespunzător şi să susţină examenul de calificare ;
2) examinul se susţine în faţa Comisiei de Licenţiere ;
3) hotărîrea de admitere în profesia de avocat se adoptă de către acesta în baza rezultatelor
examenului de calificare.
Candidatul care nu a susţinut examenul poate fi admis la susţinerea repetată a examenului,
dar nu mai devreme decît 6 luni. Hotărîrea privind refuzul admiterii în profesia de avocat poate fi
atacată în instanţa de judecată.

68
 Avocatul trebuie să respecte pe lîngă dispoziţiile procesuale şi o serie de reguli de
deontologie profesională61 şi anume :
- este dator să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredinţate, angajate sau din oficiu,
să se prezinte la fiecare termen la instanţa de judecată sau la organele de urmărire penală
conform mandatului încredinţat, să manifeste conştiinciozitate şi probitate profesională, să
pledeze cu demnitate faţă de judecători şi părţile din proces;
- este obligat să restituie actele ce i s-au încredinţat persoanei de la care le-a primit;
- este interzis ca, în mod nemijlocit sau prin persdoanae interpuse, să folosească procedee
incompatibile cu demnitatea profesiei în scopul dobîndirii clientelei.
Instituţia avocaturii reprezintă un atribut inerent sistemului judiciar al tuturor statelor
contemporane. În Belgia statutul juridic al avocatului este determinat de Codul Judiciar din 1967.
Avocat poate deveni persoana care este cetăţean belgian sau a altui stat din Uniunea Europeană
şi care are titlul de doctor în drept. De obicei pentru obţinerea licenţei de avocat este nevoie de o
stagiere de 3 ani. În SUA pentru a obţine dreptul de a practica avocatura este necesar de a
susţine examenele organizate de către judecători. În majoritatea statelor, pentru admiterea la
examene sînt necesare studii juridice superioare. Avocaţii au dreptul de a practica doar în
teritoriul statului său, pentru a activa în alt stat este nevoie de a susţine iarăşi un examen62.
În conformitate cu art. 19 CPP RM, organul de urmărire penală are obligaţia de a lua toate
măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă,
a  circumstanţelor cauzei, de a evidenţia atît circumstanţele care dovedesc vinovăţia bănuitului,
învinuitului, inculpatului, cît şi cele care  îl  dezvinovăţesc, precum şi circumstanţele care  îi
atenuează sau  agravează răspunderea.
Intrarea în proces a unui jurist bine pregătit îi permite învinuitului să aibă parte de un ajutor
calificat, în deplină măsură să-şi realizeze drepturile sale procesuale, mai uşor să clarifice
circumstanţele care combat învinuirea sau îi atenuează răspunderea, precum şi să motiveze
versiunea pe care o înaintează în apărarea sa. În plus, participarea apărătorului sporeşte nivelul
de obiectivitate a cercetări, permite ofiţerului de urmărire penală să analizeze mai multilateral
circumstanţele cauzei şi probele, facilitează descoperirea la timp a greşelilor de procedură sau
chiar evitarea lor.
Apărătorul învinuitului este admis în proces în conformitate cu art. 69 CPP RM, care
prevede admiterea din momentul ce:

61
Tulbure Adrian Ştefan, op cit., pag. 96;
62
Григонис Э.П., Правохранительные органы, Санкт Петербург, 2002, pag. 463-465

69
 1) bănuitul, învinuitul, inculpatul a solicitat participarea acestuia – în cazul prevăzut la alin.
(1) pct.1);
2) bănuitului, învinuitului, inculpatului i s-a adus la cunoştinţă hotărîrea organului de
urmărire penală cu privire la:
a) reţinerea, aplicarea măsurii preventive sau punerea sub învinuire – în cazurile prevăzute
la alin.(1) pct.2)-7);
b) trimiterea la expertiza judiciară psihiatrică în condiţii de staţionar – în cazul prevăzut la
alin.(1) pct.7);
c) aplicarea măsurii preventive sub formă de arest – în cazul prevăzut la alin.(1) pct.7);
3) bănuitul, învinuitul, inculpatul a decedat şi a fost depusă o cerere de reabilitare din
partea rudelor sau altor persoane – în cazul prevăzut la alin.(1) pct.12).
Legea prevede două modalităţi de participare a apărătorului în procesul penal : 1) la
invitaţia învinuitului, reprezentantului legal al acestuia, sau la solicitarea altor persoane, cu
consinţămîntul persoanei interesate cărora urmeză să o apere ; 2) la numirea din oficiu de către
organul de urmărire penală ori 3) la numirea de către birolul de avocaţi (alin 1, art. 70 CPP RM).
Ofiţerul de urmărire penală, este obligat imediat după reţinerea persoanei bănuite de
săvîrşirea unei infracţiuni să-i prezinte informaţie în scris despre drepturile de c are dispune,
inclusiv dreptul de a invita un apărător (alin. 2 art. 64 CPP RM). La fel în sarcina acestuia se
pune obligaţia de a intreprinde toate măsurile necesare pentru numirea unui apărător de către
biroul de avocaţi sau de informare la timp a avocatului ales despre începerea misiunii.
În conformitate cu prevederile alin. (7) art. 70 CPP RM, avocatul este admis în process în
calitate de apărător după prezentarea organului de urmărire penală a următoarele acte ce-i
confirmă calitatea şi împuternicirile:
1) documentul ce confirmă apartenenţa lui la avocatură;
2) documentul ce confirmă  că  are permisiunea de a practica calitatea de apărător conform
legislaţiei Republicii Moldova;          
3) mandatul biroului de avocaţi sau un alt document ce îi confirmă împuternicirile.       
Persoana care pretinde să participe în cauza dată în calitate de apărător, dar nu prezintă
documentele ce îi confirmă calitatea şi împuternicirile de apărător nu este admisă să participe la
desfăşurarea procesului penal în calitatea respectivă, fapt asupra căruia se adoptă o hotărîrea
motivată (art. 70 CPP RM).
Dreptul de a fi asistat de apărător este un drept subiectiv al învinuitului. El poate beneficia
de acest drept în tot cursul procesului penal sau în orice moment poate refuza serviciile unui
apărător concret şi să învite un alt apărător ori, conform prevederilor art. 71 CPP RM, să-şi

70
exercite el însuşi apărarea, fără a apela la serviciile unui apărător. Acest drept acţionează în toate
cauzele penale, inclusiv în acelea în care participarea apărătorului este obligatorie. Cu toate
acestea, organul de urmărire penală este în drept să nu accepte renunaţarea învinuitului la
apărătorîn cazurile prevăzute de alin. 1 art. 69 CPP RM, precum şi în cazurile cînd interesele
justiţiei o cer. La fel nu se admite renunţarea la apărător în cazul în care ea este motivată prin
imposibilitatea de a plăti serviciile avocatului sau este dictată de alte circumstanţe. Renunţarea la
apărător trebuie să fie făcută benevol de către învinuit, în prezenţa apărătorului care ar putea fi
numit din oficiu, iar cererea se anexează la materialele cauzei.
Constituţia RM în pct 1) al art. 26, garantează dreptul la apărare. Această garantare se
extinde şi asupra asigurării prezenţei unui avocat din oficiu. Diferenţa dintre avocatul ales şi cel
din oficiu, trebuie să se limiteze doar la sursa remunerării activităţii sale, şi să nu afecteze
calitatea asistenţei juridice acordate de către el63.

4.3. Apărarea învinuitului în faza de urmărire penală prin intermediul unui

apărător ales sau numit din oficiu
Sub aspectul naturii juridice, într-o opinie se apreciază că apărătorul ar fi un „alter ego al
învinuitului”, „urechea şi gura juridică al învinuitului”, „eul format al învinuitului”.
Potrivit altor autori, apărătorul ar fi reprezentantul învinuitului, în sensul că ar interveni în
procesul penal în numele şi în intereseul acestuia, ori el, în realitate, dezvoltă o activitate
autonomă în nume propriu, asistîndu-l pe învinuit; alţii l-au asimilat substitutului procesual,
întrucît ar interveni în procesul penal în baza unei facultăţi conferite direct de lege, lucrînd în
nume propriu şi avînd un drept procesual propriu, dar pentru interesul altuia.
În alte concepţii, apărătorul are un consorte processuales al inculpatului, ambii constituind
„o parte procesuală unică reprezentată de două organe”, activităţile lor intregindu-se tehnic una
pe alta, fiecare însă păstrîndu-şi autonomia de conduită, astfel că avocatul nu poate fi considerat
consorte in lite.
Într-o altă opinie, se indică numai felul activităţii apărătorului, în sensul că el ar fi
asistentul, consultantul juridic al învinuitului.
În realitate, activitatea desfăşurată de apărător este un serviciu de necesitate publică, pentru
realizarea justiţiei penale şi a apărării sociale, acestea fiind şi elementele ce determină natura
juridică a apărării.

63
Ursu S., op. cit. pag. 97.

71
 Articolul 69 al CPP RM enumeră cazurile de participare obligatorie a apărătorului în cauza
penală:
- cînd aceasta o cere învinuitul;
- cînd persoana nu se poate apăra singură din cauza unor difecţiuni fiziologice sau
mintale;
- cînd învinuitul nu cunoaşte limba de procedură, este militar în termen, este minor, cînd i
se încriminează o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă;
- învinuitul este ţinut în stare de arest ca măsură preventivă sau este trimis la expertiza
judiciară psihiatrică în condiţii de staţionar;
- ineresele justiţiei cer, şi în alte cazuri prevăzute de prezentul articol.
Prezenţa obligatorie a avocatului în cazul în care interesele justiţiei cer participarea lui,
Hotărîrea Plenului CSJ nr. 30 din 09.XI.1998, cu privire la practica aplicării legilor pentru
asigurarea dreptului la apărare în procedură penală a bănuitului, învinuitului, şi inculpatului,
recomandă de a lua în consideraţie unele criterii pentru a stabili dacă ”interesele justiţiei cer” sau
nu prezenţa obligatorie a avocatului:
a) complexitatea cazului – cu cît cazul este mai complicat, cu atît este mai mare
necesitatea prezenţei obligatorii a avocatului;
b) capaciatatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur.
c) importanţa şi pericolul faptei de comiterea căreia, este bănuită sau învinuită persoana şi
sentinţa probabilă.
Acest ultim criteriu poate fi suficient pentru prezenţa obligatorie a apărătorului.
Asigurarea obligatorie a prezenţei apărătorului trebuie să fie reală ci nu formală. Astfel,
CEDO în cauza Goddi v. Italia a constata încălcarea lit. (c) alin (3) al art. 6 din convenţie, atunci
cînd avocatul „desemnat” nu a intreprins nimic pentru apărarea persoanelor şi ele au fost
condamnate. Într-o altă cauză, Curtea a explicat că prezenţa obl igatorie a apărătorului în cazurile
cînd interesele justiţiei o cer, nu este o alternativă a dreptului persoanei de a se apărasingură, ci
un drept individual, la care se aplică standarte obietive, de a aprecia dacă realmente persoana se
apără sau nu efectiv. Chiar dacă apare un conflict cînd persoana căreia i se acordă apărarea
obligatorie nu colaborează cu apărărătorul, acesta din urmă trebuie să fie prezent la acţiunile
respective şi să vegheze asupra legalităţii procesului din punctul de vedere al apărării.
Organul de urmărire penală trebuie să asigure dreptul inculpatului de a avea apărător în
cazurile prevăzute de legea procesul penală şi anume:
- în cazul reţinerii, să primească consultaţie juridică din partea apărătorului pînă la
începutul audierii în calitate de învinuit (pct. 3) din alin. (2) al art. 66 din CPP RM);

72
 - din momentul punerii sub învinuire, să aibă asistenţa unui apărător ales de el, iar dacă nu
are mijloace de a plăti apărătorul, să fie asistat în mod gratuit de către unul din oficiu, precum şi,
în cazurile admise de lege, să renunţe la apărător şi să se apere el însuşi (pct. 5) din alin. (2) al
art. 66 din CPP RM);
- dacă acceptă să fie audiat, la cererea sa, să fie audiat în prezenţa apărătorului (pct. 7) din
alin. (2) al art. 66 din CPP RM);
- să participe la efectuarea acţiunilor procesuale asistat de către un apărător (pct. 12) din
alin. (2) al art. 66 din CPP RM).
În cazurile menţionate mai sus apărarea este facultativă, adică depinde de voinţa
justiţiabilului.
În cazul asistenţei juridice obligatorii, legea obligă organul de urmărire penală să asigure
prezenţa apărătorului în cazurile prevăzute de art. 69 CPP RM şi anume:
1) aceasta o cere învinuitul;
2) învinuitul, întîmpină dificultăţi pentru a se apăra el însuşi, fiind mut, surd,  orb sau
avînd alte dereglări esenţiale ale vorbirii, auzului, vederii, precum şi defecte fizice sau mintale;
3) învinuitul nu posedă sau posedă în măsură insuficientă limba în care se desfăşoară
procesul penal;
4) învinuitul este minor;
5) învinuitul este militar în termen;
6) învinuitului i se incriminează o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de
gravă;
7) învinuitul este ţinut în stare de arest ca măsură preventivă sau este trimis la expertiza
judiciară  psihiatrică în condiţii de staţionar;
8) interesele învinuiţilor sînt contradictorii şi cel puţin unul din ei este asistat  de apărător;
9) în cauza respectivă participă apărătorul părţii vătămate sau al părţii civile;
10) interesele justiţiei  cer participarea lui în şedinţa de judecată în primă instanţă, în apel
şi în recurs, precum şi la judecarea cauzei  pe cale extraordinară de atac;
11) procesul penal se desfăşoară în privinţa unei persoane iresponsabile, căreia i se
incriminează săvîrşirea unor fapte prejudiciabile sau în privinţa unei persoane care s-a
îmbolnăvit mintal după  săvîrşirea unor asemenea fapte;
12) procesul penal se desfăşoară în privinţa reabilitării unei persoane decedate la
momentul examinării cauzei.
Legislaţia procesual penală rusă prevede şi alte cazuri în care prezenţa apărătorului este
obligatorie şi anume:

73
 - cînd examinarea cauzei va avea loc în curtea cu juraţi;
- detenţiune pe viaţă sau pedeapsa cu moartea (art. 51 (1) CPP Federaţiei Ruse)
- Hotărînd întrebarea cu privire la asigurarea participării avocatului în cauza penală, trebuie
de luat în consideraţie adoptarea la cel de al VIII-lea Congres ONU, cu privire la lupta cu
corupţia şi preîntîmpinarea criminalităţii, din august 1990, din New-York, întăresc obligaţia
statului de a garanta fisăruia dreptul de a primi ajutor din partea unui avocat la alegerea lui în caz
de arest, reţinere şi încărcerare sau la învinuirea de comitere a unei infracţiuni (art. 5).
Participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie din momentul cînd:
1) învinuitul a solicitat participarea acestuia - în cazul prevăzut la alin.(1) pct.1) art. 69
CPP RM;
2) învinuitului i s-a adus la cunoştinţă hotărîrea organului de urmărire penală cu privire la:
a) reţinerea, aplicarea măsurii preventive sau punerea sub învinuire - în cazurile prevăzute
la alin.(1) pct.2)-6) art. 69 CPP RM;
b) trimiterea la expertiza judiciară  psihiatrică în condiţii de staţionar - în cazul prevăzut la
alin.(1) pct.7) art. 69 CPP RM;
c) aplicarea măsurii preventive sub formă de arest - în cazul prevăzut la alin.(1) pct.7) art.
69 CPP RM;
3) învinuitul a decedat şi a fost  depusă  o cerere de reabilitare din partea rudelor sau altor
persoane - în cazul prevăzut la alin.(1) pct.12) art. 69 CPP RM.
Participarea obligatorie a apărătorului la procesul penal este asigurată de organul de
urmărire penală sau de instanţă.
Această reglementare considerăm că este deficitară, neasigurîndu-se exercitarea plenară a
dreptului la apărare, din moment ce apărătorul nu participă şi la administrarea probelor în scopul
asigurării contradictorialităţii urmăririi penale. De altfel, această prevedere este contradictorie şi
chiar anulează dispoziţia potrivit căreia, apărătorul învinuitului are dreptul să asiste la efectuarea
oricărui act de urmărire penală. De aceiea, credem că organul de urmărire penală nu poate
proceda la administrarea de probatorii decît în prezenţa apărătorului ales sau desemnat din oficiu
în astfel de situaţii, fiind obligat să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea prezenţei fizice
efective a avocatului alături de învinuit64. Organul de urmărire poate să efectueze activităţile
programate în lipsa nejustificată a învinuitului dar în prezenţa apărătorului ales sau numit din
oficiu, întrucît legea nu instituie obligativitatea amînării lor ca în faza de judecată65.

64
. I. A. Teodorescu, II -T. Petrescu // Asigurarea asistenţei juridice obligatorii în cursul urmăririi penale,
Revista Română de Drept // 7/1971, p. 88; I. Pora, Modul în care se exercita dreptul la asistenţa juridică
obligatorie în cursul urmăririi penale, Revista Română de Drept nr. 9/1971, p. 96 - 97.
65
I. A. Teodorescu, op. cit. pag 32;

74
 Cînd apărătorul este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face menţiune
despre aceasta, actul respectiv fiind semnat şi de avocat.
În practica judiciară s-a apreciat că desemnarea avocatului din oficiu, în aceeaşi zi în care a
avut loc audierea învinuitului, încalcă dreptul la apărare, datorită lipsei timpului necesar pentru
pregătirea şi exercitarea strategiei de apărare. Dimpotrivă, dacă învinuitul a fost ascultat şi arestat
în prezenţa apărătorului din oficiu, care a şi semnat declaraţia acestuia, însă, datorită orelor tîrzii
în care a avut loc audierea, nu a mai fost posibilă eliberarea mandatului de apărător decît a doua
zi, s-a considerat că nu au fost încălcate prerogativele dreptului la apărare.
Învinuitul are dreptul să fie în contact permanent cu avocatul său. În legătură cu acest
aspect, nu se ridică probleme deosebite în situaţia în care învinuitul se află în stare de libertate,
contactul dintre cei doi fiind nelimitat. În cazul reţinerii sau arestării preventive a învinuitului,
legătura, scrisă sau telefonică al acestuia cu apărătorul său, necesită unele formalităţi speciale.
Astfel, avocatul poate să-l viziteze la locul de reţinere sau poate coresponda cu clientul său
(trimiterea şi primirea de scrisori)66.
Pentru astfel de legături, sunt suficiente numai prezentarea mandatului de apărător şi o
legitimare a acestuia cu un act de identitate, fără a fi necesară aprobarea specială a vreunui organ
de urmărire penală; în baza delegaţiei de apărător, aceştia pot introduce cereri, demersuri etc, în
numele clienţilor lor. Contactul dintre apărător şi învinuit, ar trebui să se bazeze pe o comunicare
nelimitată, fără supravegherea telefoanelor, cenzurarea corespondenţei, fiind permisă intervenţia
organului de urmărire peanlă şi/sau a judecătorului de instrucţie, numai în cazuri bine
determinate, în condiţiile legale, cînd este pusă în pericol siguranţa statului67.
În cazul apărării învinuitulu în faţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului, iar
reprezentantul acestuia nu deţine licenţa de avocat, Curtea a statuat că organele de detenţie sunt
obligate să permită accesul acestora la clienţii lor odată ce au fost prezentate acte care confirmă
statutul de reprezentat la Curte, adică a fost prezentat contractul de asistenţă juridică sau procura.
Desigur această regulă este valabilă şi în cazul necesităţii efectuării tuturor acţiunile efective
îndreptate întru asigurarea dreptulu la apărare a învinuitului.
În cazul în care acuzatul are dreptul la o asistenţă juridică gratuită, aceasta terbuie să fie
concretă şi eficientă, şi nu teoretică şi iluzorie. Astfel, CEDO a afirmat, în cazul Artico v. Italia 68,
că chiar dacă autorităţile nu ar fi obligate să fie responsabile de toate carenţele avocatului numit

66
V. Rămureanu,// Asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului în faza de urmărire penală,// Revista
Română de Drept nr. 7/1972, p. 23-35.
67
Referatul Dr. Wolf Okresek susţinut la Conferinţa privind transformarea procuraturii într-o autoritate
corespunzătoare principiului statului de drept, Viena nr.11 din 14.05.1993.
68
Hotărîrea din 30 aprilie 1980;

75
din oficiu şi comportamentul apărării(…) articolul 6(3)c (…) vorbeşte despre „asistenţă” şi nu
despre „numire”, sau cea de-a doua nu asigură prin sine însăşi eficienţa primei, dacă avocatul
din oficiu poate deceda, cădea grav bolnav, avea un impediment de lungă durată sau s-ar eschiva
de la obligaţiile sale. Dacă ar fi avertizate, autorităţile ar trebui să-l înlocuiască sau să-l
determine sa-şi îndeplinească sarcinile.
Judecătorii de la Strasbourg totuşi au ţinut să facă următoarele precizări în cazul
Kamasinski v. Austria69 : articolul 6(3)c nu obligă autorităţile naţionale competente să intervină,
decît dacă carenţa avocatului din oficiu este evidentă sau dacă ele l-au informat suficient în
oricare altă modalitate.
Atunci cînd este clar că avocatul, care-l reprezintă pe acuzat în faţa instanţei naţionale, nu a
dispus de timpul şi de înlesnirile necesare pentru a-şi pregăti dosarul în modul cuvenit,
judecătorul preşedinte are datoria de a lua măsuri concrete pentru a-şi îndeplini obligaţiile faţă
de apărător. În general, el pronunţă amînarea procesului70.
Comisia a considerat că dreptul de a alege un avocat nu există decît în cazul în care
acuzatul are mijloace pentru remunerarea apărătorului. Beneficiarul de asistenţă juridică nu are
deci dreptul de a-şi alege reprezentantul în justiţie sau de a fi consultat în această problemă 71. În
orice caz, dreptul de a-şi alege apărătorul este absolut, statul fiind liber să reglementeze
înfăţişarea avocaţilor în faţa instanţelor şi, în unele circumstanţe, să refuze de a accepta anumiţi
apărători72.
Dreptul acuzatului de a beneficia de asistenţă juridică gratuită depinde de două
circumstanţe. În primul rînd, de faptul că acuzatul nu are mijloace pentru a-şi permite un avocat.
Organele de la Strasbourg au primit puţine cereri referitoare la această condiţie, dar se pare că
nivelul necesar al dovezilor pentru a justifica ajutorul nu este prea înalt.
Într-al doilea rînd, faptul că interesele justiţiei impun acordarea asistenţei juridice. Este
necesar de a lua în considerare mai multe elemente. CEDO ţine în special cont de capacitatea
acuzatului de a-şi prezenta cauza fără asistenţa unui avocat. În cazul Hoang v. Franţa 73,
judecătorii de la Strasbourg au declarat că dacă problemele puse în joc sunt complexe şi dacă
apărătorul nu dispune de o pregătire juridică necesară pentru a prezenta şi a desfăşura
argumentele valabile şi dacă doar un singur avocat experimentat este capabil să pregătească
dosarul, ineresele justiţiei cer ca un avocat să fie oficial responsabil de dosar.

69
Hotărîrea din 19 decembrie 1989;
70
Cauza Goddi v. Italia, din 9 aprilie 1984;
71
Cauza M. v. Regatul Unit, 36 D.R. 155;
72
Cauza Ensslin şi alţii v. RFG, 14 D.R. 64 şi X v. Regatul Unit, 15 D.R. 242;
73
Hotărîrea din 29 august 1992;

76
 De asemenea CEDO ţine cont de complexitatea cazului. În fine, gravitatea pedepsei riscate
de asemenea contribuie la determinarea oportunităţii acordării asistenţei juridice. CEDO în
special a menţionat, în cazul Benham v. Regatul Unit 74, că atunci cînd în joc este pusă
privaţiunea imediată de libertate, interesele justiţiei cer în principal reprezentarea printr-un
consultant, precizînd că acuzatul, conform prevederilor legislaţiei naţionale, nu putea pretinde să
fie reprezentat.
Unele jurizdicţii dîn Statele membre ale Consiliului Europei, cum ar fi cele din Cipru, nu
prevăd acordarea asistenţei juridice, dar statul poate acorda în anumite cazuri indemnizaţii 75.
Întrebarea de a şti, dacă această carenţă a sistemului judiciar poate fi asimilată unei încălcări a
Convenţiei, depinde deci de circumstanţele cazului.
Asistenţa juridică a învinuitului minor
Potrivit dispoziţiilor art 21 CP RM, minorul care nu a împlinit vîrsta de 14 ani nu este
pasibil de răspundere penală.
Minorul care are vîrsta între 14 şi 16 ani este pasibil de răspundere penală numai pentru
săvîrşirea infracţiunilor prevăzute la articolele indicate în alin. 2 al art. 21 CP RM.
Minorul care în momentul săvîrşirii infracţiunii a împlinit vîrsta de 16 ani este pasibil de
răspundere penală.
Avînd în vedere că, datorită vîrstei, minorul are o dezvoltare bio - psiho - fizică
insuficientă, că discernămîntul său nu este pe deplin format şi că este lipsit de experienţa vieţii,
nefiind în stare să-şi facă singur cele mai complete apărări, legiuitorul a consacrat obligativitatea
asistenţei juridice a acestuia cînd are calitatea de învinuit.
Audierea învinuitului minor se efectuează în condiţiile art.104 CPP RM şi nu poate dura
mai mult de 2 ore fără întrerupere, iar în total nu poate  depăşi 4 ore pe zi. La audierea
învinuitului minor, participarea apărătorului şi a pedagogului sau psihologului este obligatorie.
La soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive în privinţa minorului, în
fiecare caz se discută, în mod obligatoriu, posibilitatea transmiterii lui sub  supraveghere
conform dispoziţiilor art.184 CPP RM.
Reţinerea minorului, precum şi arestarea lui preventivă în temeiurile  prevăzute în art.166,
176, 185, 186 CPP RM, pot fi aplicate doar în cazuri excepţionale cînd au fost săvîrşite
infracţiuni grave cu  aplicarea violenţei, deosebit de grave sau  excepţional de grave.

74
Hotărîrea din 10 iunie 1996;
75
Cauza Andronicou şi Constantinou v. Cipru, 9 octombrie 1997;

77
 Despre reţinerea sau arestarea preventivă a minorului se înştiinţează imediat procurorul şi
părinţii sau alţi reprezentanţi legali ai minorului, fapt care se consemnează în procesul-verbal de
reţinere.
Chemarea învinuitului minor, care nu se află în stare de arest, la organul de urmărire penală
sau în instanţa judecătorească se face prin părinţii acestuia sau prin alţi reprezentanţi legali, iar în
cazul în care minorul se găseşte într-o instituţie specială pentru minori, prin administraţia acestei
instituţii.
Trebuie să menţionăm faptul că reprezentantul legal sau cel convenţional pevăzut de art. 77
şi 79 CPP RM, de asemenea prezintă o formă a dreptului la apărare a învinuitului minor în faza
de urmărire penală, iată de ce ţinem să atragem o atenţie deosebită asupra importanţiii respectării
acelor prevederi procesual penale care reglementează obligativitatea prezenţii reprezentantului
legal, chiar dacă lipseşte apărătorul ales sau numit din oficii. Deşi, conform prevederilor cifrei 4)
alin. (1) al art. 69 CPP RM, este obligatoria participarea apărătoruluiîn cazul în care învinuitul
este minor.
Participarea reprezentantului legal al învinuitului minor în procesul penal este obligatorie,
cu excepţia prevăzută de art. 480 CPP RM.
Reprezentantul legal al învinuitului minor se admite în procesul penal din momentul
reţinerii sau arestării preventive, sau al primei audieri a minorului care nu este reţinut sau arestat,
prin ordonanţă a organului de urmărire penală. La momentul admiterii reprezentantului legal al
minorului la proces, acestuia i se înmînează informaţie în scris despre drepturile şi obligaţiile
prevăzute în art.78 CPP RM şi despre aceasta se face menţiune în ordonanţă.
Reprezentantul legal al minorului poate fi înlăturat din procesul penal şi înlocuit cu altul,
cînd aceasta este posibil, în cazul în care sînt temeiuri de a considera că acţiunile lui aduc
prejudicii intereselor minorului. Despre înlăturarea reprezentantului legal al minorului şi
înlocuirea lui cu un alt reprezentant, organul care efectuează urmărirea  penală sau, după caz,
instanţa judecătorească adoptă o hotărîre motivată.
La terminarea urmăririi penale în  privinţa minorului, organul de urmărire penală, prin
ordonanţă motivată, poate să nu prezinte învinuitului minor unele materiale ale urmăririi penale
care, la părerea sa, pot influenţa negativ asupra minorului, însă aceste materiale se prezintă
reprezentantului legal al minorului.
Dacă însă, după efectuarea parţială a urmăririi penale, învinuitul a devenit major, pentru
restul urmăririi penale nu mai beneficiază de serviciile unui avocat din oficiu, el avînd garantat
dreptul la apărare, întrucît poate să-şi formuleze singur apărările sau să-şi angajeze un apărător
ales.

78
 Pe plan procesual penal s-a instituit o procedură specială de urmărire si judecare a
infractorilor minori, pentru a se asigura un plus de garanţii procesuale acestora, faţă de lipsa lor
de maturitate psihică şi intelectuală. Toate cele menţionate pînă în prezent referitor la garanţiile
dreptului la apărare în cursul urmăririi penale sunt valabile şi pentru învinuitul minor,
adăugîndu-se două garanţii suplimentare, şi anume, chemarea anumitor persoane la ascultarea
acestora de către organul de urmărire penală şi întocmirea anchetei sociale.
Legea procesuală penală instituie în sarcina organului de urmărire penală obligaţia de a
analiza, în funcţie de fiecare caz în parte, dacă la ascultarea şi la confruntarea minorilor cu vîrsta
cuprinsă între 14 şi 16 ani, este cazul a fi sau nu citaţi: delegatul autorităţii tutelare din cadrul
unităţii administrativ - teritoriale care este primăria şi reprezentantul legal al învinuitului minor
care poate fi părinte, tutore, curator ori persoană în îngrijirea şi supravegherea căreia se află.
Prin instituirea acestor obligaţii s-a urmărit a se evita situaţiile de denaturare a realităţii şi
exagerare în relatarea unor fapte de către învinuitul minor, tendinţe specifice vîrstei acestora.
Datorită importanţei acestui moment în desfăşurarea urmăririi penale, persoanele din
anturajul şi mediul său familial care îi cunosc suficient personalitatea, îl pot ajuta să formuleze
noi cereri în apărare, să combată acuzarea eficient şi îi pot determina să facă declaraţii
suplimentare, dacă interesul minorului le justifică.
Neprezentarea în faţa organului de urmărire penală a acestor categorii de persoane, în
condiţiile în care se face dovada îndeplinirii obligaţiei de înştiinţare a lor, nu împiedică
efectuarea acţiunilor de urmărire penală planificate.
Cum sancţiunea neîndeplinirii obligaţiei este nulitatea relativă, omisiunea citării acestor
persoane poate fi acoperită în faza următoare a procesului penal şi anume cu ocazia judecăţii.
Alin 2, art.475 CPP RM prevede că în cazul cînd se constată că minorul suferă de debilitate
mintală, care nu este legată de o boală psihică, trebuie să se stabilească, de asemenea, dacă el a
fost pe deplin conştient de săvîrşirea actului. Pentru a se stabili aceste circumstanţe, vor fi
ascultaţi părinţii minorului,  învăţătorii, educatorii lui şi alte persoane care ar  putea
comunica  datele necesare, precum şi se va cere  efectuarea unei anchete sociale, prezentarea
documentelor necesare şi se vor efectua alte acte de urmărire penală şi judiciare.
De această dată legiuitorul a fost ferm şi a impus în faza de urmărire penală, în sarcina
organului de urmărire penală, strîngerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o are în
mod obişnuit, starea şi dezvoltarea sa fizică şi mentală, antecedentele sale, condiţiile şi mediul în
care a fost crescut şi a trăit, modul în care persoanele sub îngrijirea cărora se află îşi îndeplinesc
îndatoririle faţă de el etc., concretizate într-un referat denumit anchetă socială.

79
 Practic, prin această activitate se urmăreşte stabilirea cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor
care au determinat şi favorizat comportamentul antisocial al minorului, cunoaşterea mediului de
trai zilnic al său, pentru aplicarea celei mai potrivite măsuri sau sancţiuni şi pentru evaluarea
posibilităţilor de îndreptare a sa.
Ancheta socială se efectuează de către persoane desemnate de autoritatea tutelară a
consiliului local în a cărui rază teritorială domiciliază minorul, ce trebuie să aibă experinţa şi
pregătirea profesională adecvată.
4.4. Concluzii generale și Recomandări
În urma analizei minuţioase a acestei teme, asigurarea dreptului la apărare a învinuitului în
faza de urmărire penală, am costatat actualitatea şi importanţa ei enormă. Deoarece, examinînd
situaţia reală cu care se confruntă la moment organele de urmărire penală, procurorii, instanţele
de judecată, analizînd situaţia politico-economică în republică, constat o coeziune între
reglementarea legislativă privind asigurarea dreptului la apărare şi aplicarea altor reglementări.
Însă în primul rînd, vreau să menţioneaz faptul că, legislaţia procesual penală
moldovenească, reglementează în detaliu, obligaţiile fiecărui organ în parte comptente să
asigure dreptul la apărare a învinuitului în faza de urmărire penală. În acest sens, au fost pe larg
descrise, detalizate şi comentate, articolele corespunzătoare, în cuprinsul prezentei lucrări, aceste
articole reglementînd: procurorul şi atribuţiile lui; organul de urmărire penală şi atribuţiile lui;
invinuitul, drepturile şi obligaţiile acestuia ; urmărirea penală; controlul efectuat de către
procuror cît şi contrulul judiciar al procedurii prejudiciare. Toate aceste reglementări procesual-
penale fiind combinate cu principiile generale ale procesului penal consfinţite în Codul de
Procedură Penală, în Constituţia Republicii Moldova, cît şi în tratatele şi convenţiile
internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Totodată, existenţa acestori prevederi legale nu presupune şi aplicarea lor corectă dă către
organele competente de a face acest lucru. Dese ori sunt comise greşeli grave privind asigurarea
necorespunzătoare sau lipsa asigurării învinuitului cu dreptului la apărare în faza de urmărire
penală. În rezultat creîndu-se o apatie totală faţă de lege şi persoanele obligate să o aplice şi să o
respecte. Deoarece au fost evidenţiate organele de drept şi anume: organul de urmărire penală,
procuratura şi instanţa de judeactă, care nemijlocit sunt obligate să aplice şi deci să respecte
prevederile legale în ceea ce priveşte asigurarea dreptului la apărare a învinuitului în faza de
urmărire penală.
Totodată fiind identificate noţiunile şi felurile de asistenţă juridică, şi acele persoane care
pot avea calitatea de apărător, poziţia lor procesuală şi interdicţiile. Deci, conceptul de asistenţă
juridică sau asistare, se referă la ajutorul dat de către apărător, justiţiabilului, ceea ce presupune

80
prezenţa efectivă şi activă a apărătorului alături de acesta, pe care îl îndrumă şi îl ajută
permanent.
În conţinutul capitolului trei au fost evidenţiate categoriile de persoane care pot avea
calitatea de apărător şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească acestea. În acest sens trebuie
de făcut deosebirea dintre avocat –apărător şi avocat – reprezentant, căci în cadrul procesului
penal, şi anume în faza de urmărire penală se utilizează doar noţiunea de avocat-apărător, care
conform prevederilor art. 67 alin 1, CPP RM, este persoana care, pe parcursul procesului penal,
reprezintă interesele bănuitului, învinuitului, înculpatului, îi acordă asistenţă juridică prin toate
mijloacele şi metodele neînterzise de lege. Apărătorul nu poate fi asimilat de către organele de
stat şi persoanele cu funcţii de răspundere cu persoana interesele căreia le apără şi cu caracterul
cauzei penale care se examinează cu participarea lui.
Pe cînd apărător-reprezentant, conform art. 79 alin 1 şi 2 din CPP RM, este persoana
împuternicită de victimă, părtea vătămată, părtea civilă şi partea civilmente responsabilă, să le
reprezinte interesele în cursul desfăşurării procesului în cauza penală. Din aceste considerente,
adică diferenţele de reglementare şi respectiv aplicare, statul este obligat să asigure învinuitului
un apărător-avocat, numit sau ales.
În acest context, evidenţiem relaţia dintre apărător-învinuit, şi apărător- organul de
urmărire penală/procuror, învinuit-organele de drept care de cele mai dese ori constituie esenţa
aplicării eficiente a prevederilor legale privind asigurarea dreptului la apărare a învinuitului în
faza de urmărire penală. Ţin să menţionez că anume modul de creare a cestor raporturi şi
determină de cele mai dese ori apariţia încălcărilor legislaţiei şi în ultimă instanţă duc la
încălcarea prevederilor Convenţiei.
Iată de ce propun efectuarea unor seminare de înstruire a ofiţerilor de urmărire penală şi a
procurorilor, privind evidenţierea importanţei majore pe care o au în vederea asigurarii dreptului
la apărare a învinuitului cît şi importanţa avocatului în faza de urmărire penală, ceea ce va duce
la conlucrarea efectivă, în baza legii, dintre apărător şi organul de urmărire penală avocat,
privind implicarea activă a organului de urmărire penală la numirea şi alegerea din oficiu a
avocatului şi respectiv asigurarea prezenţei efective şi oportune a avocatului în faza urmăririi
penale în vederea respectării termenilor legali privind efectuarea acţiunilor procesuale în cadrul
urmărirei penale şi desigur respectării aplicării întocamai a legii, evitîndu-se în aces sens
abuzurile de serviciu sau şi mai grav creşterea protecţionizmului şi a corupţiei.
Astfel, trebuie să fie evitate formalităţile de numire a avocatului din oficiu, acesta trebuie
să fie selectat și ales de către învinuit, ofiţerul de urmărire penală sau procurorul fiind obligaţi în

81
acelaş timp să-i asigure prezenţa unui avocat calificat şi competent cauzei pentru care este
solicitat.
Deci, evidenţiez rolul eminent al organelor de urmărire penală, a procuraturii şi instanţei
de judecată în vederea asigurării efective şi calificate a apărării învinuitului în faza de urmărire
penală. În acelaş timp, deosebirea dintre asitenţa acordată de către apărătorul ales şi cel numit din
oficiu, nu trebuie să existe, în acest sens obligaţia principală îi revine statului, deoarece el trebuie
să asigure avocaţii din oficiu cu salarii decente, ceea ce v-a contribui la îndeplinirea acestui
obiectiv.
Totodată, propun întroducerea noilor prevederi legale care ar stabili pedepsirea directă, atît
disciplinară cît şi administrativă, a acelor funcţionari care vor încălca, prevederile legale privind
asigurarea dreptului la apărare în special, şi a legilaţiei în general. Mai mult ca atît propun
pedepsirea acelor ofiţeri de urmărire penală, procurori sau judecători, care din cauza acţiunilor
ilegale ale acestora, Republica Moldova v-a fi condamnată de către Curtea Europeană privind
Drepturile Omului. Asfel, ei fiind obligaţi din propriile mijloace financiare să repare prejudiciile
materiale şi cele morale care au fost cauzate peroanei, în urma acţiunilor lor ilegale.
În fine, vreau să menţionez că această lucrare reprezintă o relatarea a principalelor teze
privind dreptul la apărare, privind persoanele obligate să asigure dreptul la apărare a învinuitului
în faza de urmărire penală şi în special rolul apărătorului în asigurarea dreptului la apărare a
învinuitului în faza de urmărire penală. Privită în linii generale lucrarea dată reprezenta un suport
practic privind ridicarea nivelului de cultură juridică a societăţii privind faptul cine asigură
dreptul la apărare în faza de urmărire penală, şi care sunt obligaţiile de bază a acestor organe,
dar în special ce drepturi speciale consfinţite în lege le are învinuitul, în ceea ce priveşte
asigurare apărării lui.

Bibliografie
1. Andre Klip, Dreptul Penal European, o abordare integrativă, Editura Cartier, Ediția I, aprilie
2014;

82
 2. Avornic Gh.//Mijloacele procesuale de asigurare a dreptului la apărare într-un stat democratic
de drept// RND, nr. 8, iulie 2004 ;
3. Brînză L., //Stabilirea adevărului obiectiv şi asigurarea dreptului la apărare - principii
imanente reabilitării persoanei în procesul penal // Analele Ştiinţifice ale USM, 2002;
4. Buneci Petru. Drept Procesual Penal. Bucureşti 2003;
5. Cauza Guaranta contra Elveţiei, Hotărârea CEDO din 24 mai 1991;
6. Cauza Zana c. Turciei, nr. 69/1996/688/886 din 25.11.97;
7. Cazul Artico v. Italia, hotărîrea din 30 aprilie 1980;
8. Cazul Campbell şi Fill v. Regatul Unit (1984);
9. Cazul Can v. Austria (1985);
10. Cazul Domenichini v. Italia (1966);
11. Cazul Kamasinski v. Austria, hotărîrea din 19 decembrie 1989;
12. Cazul Modarca v. Moldova, hotărîrea nr. 14437/05 din 10.05.07;
13. Cazul Oferta Plus v. Moldova, Hotărîrea nr. 14385/04 din 19.12.06;
14. Cîrnaţ T., Cobăneanu S., //Dreptrul la apărare// Legea şi viaţa, nr. 5, 2003;
15. Codul Civil al Republicii Moldova din 06 iunie 2002;
16. Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova din 14 martie 2003, intrat în vigoare din 12
iunie 2003;
17. Codul Penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002;
18. Conea N.,//Cîteva consideraţii în legătură cu deosebirea dintre reţinere şi unele măsuri
poliţieneşti//Revista Dreptul nr. 4/1995.
19. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994, în vigoare la 27 august 1994;
20. Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi Libertăţilor Fundamentale din 04.11.1950;
21. Corneliu Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Editura C. H. Beck;
22. Culegere C.Ap. Suceava, anul 2000, dosarul penal nr. 833/31.07.2000;
23. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, din 10 decembrie 1948;
24. Dicţionar de procedură penală, Bucureşti, 1988;
25. Dolea I., Roman D., Vizdoagă T. , Rotaru V, Codul de Procedură Penală Comentariu, editura
Cartier, Chişinău, 2005;
26. Dolea I., Roman D., Vizdoagă T. , Rotaru V.ş. a., Drept Procesual Penal, editura Cartier,
Chişinău, 2005;
27. Doltu I., //Rolul procurorului în prima fază a procesului penal, cu privire la respectarea
normelor procesual penale care asigură şi garantează dreptul la apărare al învinuitului şi

83
 inculpatului,//Revista Dreptul nr.7/ 1994//Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, mijloc
de apărare în procesul penal//Revista Dreptul nr. 10 - 11/1994;
28. Dumitru I.,//Obligativitatea asistenţei juridice//Revista Dreptul nr. 6/1995 ;
29. Frunze Iu. Avocatura-note de curs, ULIM, Chişinău, 2001;
30. Gomien D, Întroducere în CEDO, Bucureşti, 1996 ;
31. Hotărîrea Plenului CSJ nr. 30 din 09.XI.1998, cu privire la practica aplicării legilor pentru
asigurarea dreptului la apărare în procedură penală a bănuitului, învinuitului, şi inculpatului;
32. Igor Dolea, Drepturile persoanei în probatoriul penal: conceptul promovării elementului
privat, Chişinău: Cartea Juridică, 2009;
33. Jean Pradel, Procedure penale, Editions Cujas, 10 edition 2000/2001, Paris;
34. Jidovu N. Dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului. Rosetti, Bucureşti, 2004;
35. Karen Reid. Ghidul Specialistului în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, editura
Cartier, Chişinău, 2005;
36. Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură nr. 1260-XV din 19.07.2002;
37. Lichii Boris, Urmărirea penală, Chişinău, 2000;
38. Luke Clements, Nuala Mole, Alan Simmons. Drepturile Europene ale Omului, editura Cartier,
Chişinău 2005;
39. Marinescu P.//Asigurarea asistenţei juridice obligatoriei în cursul urmăririi penale", Revista
Română de Drept nr. 4/1972 ;
40. Mateuţ Gh., Procedura penală. Partea specială, vol. I, II, Lumin a Lex, Iaşi 1997;
41. Mrejeru Th., Drept Procesual Penal, Sylvi, Bucureşti 2001;
42. Neagu I., Crisu A. Ciobanu A. , Drept Procesual Penal, All beck, Bucureşti 2003;
43. Neagu I.“Tratat de Drept Procesual Penal”, partea generală, Bucureşti 2005;
44. Nemoianu N., //Despre dreptul la apărare // Drepturile Omului, nr. 4, 1993;.
45. Niculeanu C.//Garantarea şi asigurarea dreptului la apărare// Revista Dreptul nr. 8/1998;
46. Nuala Mole, Catarina Harbay. Ghid pentru punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei
Europene pentru Drepturile Omlului, Consiliul Europei 2001, editat în Republica Moldova
2003;
47. Osoianu Tudor, Procedură penală, Chişinău 2000;
48. Pactul Internaţional privind drepturile politice şi civile, din 16 decembrie 1966;
49. Paraschiv C. S. Drept Procesual Penal, Lumina LEx, Bucureşti 2002;
50. Paraschiv G., Mazilu D.//Reţinerea. Controverse in practica judiciară// Revista de Drept Penal
nr. 4/1998;

84
51. Pasca V.,//Exercitarea dreptului la apărare si sancţiunile încălcării sale// Revista Dreptul nr.
3/1995;
52. Păvăleanu Vasile. Drept Procesual Penal. Lumina Lex, Bucureşti 2001;
53. Pintea Al., Drept Procesual Penal, p. generală şi p. specială, Lumina LEX, Bucureşti 2002;
54. Pora I. „Modul în care se exercita dreptul la asistenţa juridică obligatorie în cursul urmăririi
penale//Revista Română de Drept, nr. 9/1971 ;
55. Rămureanu V.//Asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului în faza de urmărire
penală//Revista Română de Drept nr. 7/1972 ;
56. Şterbeţ V.//Modul şi ordinea de confirmarea calităţii şi împuternicirilor avocatului în
procesele judiciare// Avocatul poporului, nr. 3, 2005 ;
57. Tatiana Vîzdoagă, Mihai Poalelungi ș. a. Manualul judecătorului pentru cauze penale,
Chişinău: Tipografia Centrală, 2013;
58. Teodorescu A., Petrescu T., „Asigurarea asistenţei juridice obligatorii în cursul urmăririi
penale//Revista Română de Drept. 7/1971;
59. Tulbure Adrian Ştefan, Angela Maria Tatu, Tratat de Drept procesual Penal, ediţia a 2-a, curs
universitar, Allbeck, Bucureşti 2003 ;
60. Ursu Sergiu, Asigurarea dreptului la apărare. Drept Procesual Penal, editura Cartier, Chişinău
2005;
61. Vintilă Dongoroz şi alţii, Explicaţii teoretice ale Codului de Procedură Penală Român, partea
generală, Vol V, editura Academiei române, ALL Beck, Bucureşti 2003, pag.195;
62. Башкатов Л.П., Ветрова П.Н. ,Уголовный процесс, Москва 2002;
63. Богдановская В.,//Конституционное право на защиту в сфере уголовного
судопроизвотство: проблемы реализации// Адвокат, №2, 2005;
64. Вожьев В.П., Уголовный процес, Спарк, Москва 2004;
65. Григонис Э.П., Правохранительные органы, Санкт Петербург, 2002;
66. Гуценко К.Ф., Головко Л.В. Филимонов Б.В., Уголовный процесс, Москва 2002;
67. Кисеев Н.М., Уголовный процесс, Кишинев 2006;
68. Смирнов А.В., Калиновский К.Б. Уголовный процесс, Кишинев, 2005;
69. Фамин М.А. Сторона защиты в уголовном процесе. Из. Юрлитинором, Москва 2004;
70. Якимович Т.Д., Досудебное производство по УПК Рос. Федерации, Санкт Петербург,
2004;
71. Якиров Р.Х. Уголовный процесс, Москва, 2004;

85