UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT

PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A
DREPTURILOR OMULUI
Ediţie revizuită şi adăugită
(Curs ID/FR)
Anul IV, semestrul al II-lea

BENONE PUŞCĂ

ANA ALINA IONESCU DUMITRACHE

Editura Universitară „Danubius”, Galaţi

2015
 © Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (cod 111)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NEGRUŢ, VASILICA
    Drept administrativ : anul I, semestrul I / Vasilica Negruţ. - Galaţi : Editura
Universitară Danubius, 2016
    Conţine bibliografie
    ISBN 978-606-533-377-2

342.9(498)(075.8)

Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171

Protecţia internaţională a drepturilor omului 2

CUPRINS
1. Drepturile omului și reglementarea acestora
1.1. Apariția și evoluția protecției juridice a drepturilor omului.........................................8
1.1.1. Concepții și idei despre drepturile omului....................................................................8
1.2. Drepturi și libertăți ale omului.......................................................................................11
1.2.1. Drepturile cetățeanului.................................................................................................11
1.2.2. Drepturile fundamentale. Concept și trăsături..........................................................12
1.2.3. Libertăți fundamentale.................................................................................................13
1.3. Categorii de drepturi fundamentale...............................................................................14
1.4. Documente constituționale care garantează drepturile omului...................................17
1.4.1. Primele consacrări juridice ale drepturilor omului în România.............................18
1.4.2. Cadrul normativ pre-constituțional al protecției drepturilor omului......................23
1.5. Conceptul și trăsăturile protecției internaționale a drepturilor omului...................25
Rezumat...................................................................................................................................27
Teste de autoevaluare.............................................................................................................27
Bibliografie minimală.............................................................................................................28

2. Instrumente juridice și mecanisme internaționale de protecție și

garantare a drepturilor omului
2.1. Principalele instrumente juridice internaționale care garantează drepturile omului
...................................................................................................................................................30
2.2. Mecanisme internaționale regionale de protecție și promovare a drepturilor omului
...................................................................................................................................................41
Rezumat...................................................................................................................................51
Teste de autoevaluare.............................................................................................................52
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 și 2..................................................................52
Bibliografie minimală.............................................................................................................53

Protecţia internaţională a drepturilor omului 3

3. Sisteme internaționale de protecție a drepturilor omului
3.1. Sistemul european de protecție a drepturilor omului...................................................44
3.2. Sistemul interamerican al drepturilor omului..............................................................51
3.3. Sistemul african al drepturilor omului și popoarelor...................................................59
Rezumat...................................................................................................................................63
Teste de autoevaluare.............................................................................................................64
Bibliografie minimală.............................................................................................................65

4. Reglementarea drepturilor omului în România.

4.1. Protecția juridică a drepturilor omului în România....................................................67
4.2. Respectarea drepturilor omului și controlului constituționalității..............................76
Rezumat...................................................................................................................................90
Teste de autoevaluare.............................................................................................................90
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 și 4..................................................................91
Bibliografie minimală.............................................................................................................92

Protecţia internaţională a drepturilor omului 4

INTRODUCERE
Modulul intitulat Protecția internațională a drepturilor omului se studiază în
anul IV, sem. al II-lea și vizează dobândirea de competențe în domeniul
drepturilor omului.

Competentele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

 definirea protecției internaționale a drepturilor omului ca disciplină
juridică;
 explicarea genezei și evoluției protecției juridice a drepturilor omului;
 identificarea documentelor constituționale și internaționale care
garantează drepturile omului;
 determinarea principalelor sisteme internaționale de protecție a
drepturilor omului;
 rezumarea politicii statului român față de dezvoltarea și aplicarea
drepturilor omului;
 asumarea practicii Curții Constituționale privind drepturile omului.

Conținutul este structurat în următoarele unități de învățare:

- Drepturile omului și reglementarea acestora
- Instrumente juridice și mecanisme internaționale de protecție și
garantare a drepturilor omului
- Sisteme internaționale de protecție a drepturilor omului
- Reglementarea drepturilor omului în România.
În prima unitate de învățare, intitulată Drepturile omului și reglementarea
acestora, vei regăsi a operaționalizarea următoarelor obiective specifice:
- să definești noțiunile de drepturi și libertăți ale omului;
- să enumeri documentele care garantează protecția juridică a
drepturilor omului;
- să identifici concepțiile privind drepturile omului în România,
după ce vei studia conținutul cursului și vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare și autoevaluare îți propun exerciții și teste adecvate.
După ce ai parcurs informația esențială, în a doua unitate de învățare,
Instrumente juridice și mecanisme internaționale de protecție și garantare a
drepturilor omului, vei achiziționa cunoștințele oferite, care îți vor permite să
operaționalizezi obiective specifice precum:
- să relaționezi textele mijloacelor interne și ale celor internaționale de
protecție a drepturilor omului;
- să elaborezi un text de comentariu al principalelor convenții
internaționale privind protecția drepturilor omului;
- să identifici procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.
care îți vor permite să rezolvi testele propuse și lucrarea de verificare
corespunzătoare primelor două unități de învățare.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 5

 După ce ai parcurs informația esențială, în a treia unitate de învățare, Sisteme
internaționale de protecție a drepturilor omului, vei achiziționa, odată cu
cunoștințele oferite, noi competențe. Capacitățile nou dobândite îți vor permite:
- să descrii sistemului european regional de protecție a drepturilor
civile, politice, economice și sociale;
- să dezvolți într-un text de o pagină ideea legăturii între drepturile
omului și preocupările pentru securitate;
- să rezumi drepturile fundamentale prevăzute în Declarația Americană
- să relaționezi dispozițiile Cartei cu ale Pactelor internaționale privind
drepturile omului;
- să prezinți sistemul african al drepturilor omului și popoarelor.
După ce ai parcurs informația esențială, în a patra unitate de învățare, intitulată
Reglementarea drepturilor omului în România, vei achiziționa, odată cu cunoștințele
oferite, noi competențe. Drept consecință, vei fi capabil:
- să analizezi conținutul dispozițiilor constituționale referitoare la
drepturile omului;
- să interpretezi dispozițiile constituționale în concordanță cu Declarația
Universală, cu Pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
- să dezvolți într-un eseu necesitatea controlului constituționalității
legilor;
- să rezumi într-un text de o pagină principiul constituționalității legilor.
A doua lucrare de verificare îți va permite sa-ți autoevaluezi randamentul
studiului și al învățării. Voi avea ocazia să verific astfel validitatea metodei din
prezentul manual.
Pentru o învățare eficientă ai nevoie de următorii pași obligatorii:
 Citești modulul cu maximă atenție;
 Evidențiezi informațiile esențiale în rezervat special în stânga paginii;
 Răspunzi la întrebări și rezolvi exercițiile propuse;
 Compari rezultatul cu suportul de curs și explică-ți de ce ai eliminat
anumite secvențe;
 În caz de rezultat îndoielnic, reia întreg demersul de învățare.
Sarcinile de lucru menționate în curs vor fi verificate de tutore în cadrul
întâlnirilor tutoriale.
Pe măsură ce vei parcurge modulul îți vor fi administrate două lucrări de
verificare pe care le vei regăsi la sfârșitul unităților de învățare 2 și 4. Vei
răspunde în scris la aceste cerințe, folosindu-te de suportul de curs și de
următoarele resurse suplimentare (autori, titluri, pagini). Vei fi evaluat după
gradul în care ai reușit să operaționalizezi competențele. Se va ține cont de
acuratețea rezolvării, de modul de prezentare și de promptitudinea răspunsului.
Pentru neclarități și informații suplimentare vei apela la tutorele indicat.
Răspunsurile la examen/colocviu/lucrări practice - 80%; activități aplicative
atestate/laborator/lucrări practice/proiect etc. - 10%; teste pe parcursul
semestrului - 5% și teme de control - 5%.
N.B. Informația de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în
consecință, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor și lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei
putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învățare.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 6

1. DREPTURILE OMULUI ȘI REGLEMENTAREA
ACESTORA

1.1. Apariția și evoluția protecției juridice a drepturilor omului.....................................8

1.1.1. Concepții și idei despre drepturile omului............................................................8
1.2. Drepturi și libertăți ale omului...................................................................................11
1.2.1. Drepturile cetățeanului.........................................................................................11
1.2.2. Drepturile fundamentale. Concept și trăsături...................................................12
1.2.3. Libertăți fundamentale.........................................................................................13
1.3. Categorii de drepturi fundamentale...........................................................................14
1.4. Documente constituționale care garantează drepturile omului...............................17
1.4.1. Primele consacrări juridice ale drepturilor omului în România.....................18
1.4.2. Cadrul normativ pre-constituțional al protecției drepturilor omului..............23
1.5. Conceptul și trăsăturile protecției internaționale a drepturilor omului...............25
Rezumat................................................................................................................................27
Teste de autoevaluare..........................................................................................................27
Bibliografie minimală.........................................................................................................28

Obiective specifice:
La sfârșitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să definești noțiunile de drepturi și libertăți ale omului;

 să delimitați principalele categorii de drepturi;
 să enumeri documentele care garantează protecția juridică a
drepturilor omului;
 să identifici concepțiile privind drepturile omului în România;
 să identifici obiectul de studiu al disciplinei Protecția internațională
a drepturilor omului și principalele caracteristici ale acestei
discipline.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore

Protecţia internaţională a drepturilor omului 7

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora

1.1. Apariția și evoluția protecției juridice a drepturilor omului

1.1.1. Concepții și idei despre drepturile omului
Asemenea legilor, drepturile nu trebuie privite ca organisme imuabile
aparținând diferitelor legislații sau instituții ci ca formațiuni istorice dinamice
modelate și influențate de procesele economice, politice și sociale ( Ibhawoh,
2007, p. 17)
Drepturile omului-temă relativ nouă în dreptul internațional public-reprezintă
câmpul de exprimare a unui număr tot mai mare de teze și orientări, de
concepții juridice și filosofice despre om și societate.

Așa cum se subliniază într-o lucrare teoretică românească asupra drepturilor

omului, scrisă în 1992, intitulată sugestiv „Drepturile omului - religie a
sfârșitului de secol”, semnată de prof. univ. dr. Adrian Năstase, cunoscut
specialist în acest domeniu,
„conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a născut în perioada de pregătire individuală
a revoluțiilor burgheze din Europa”[ CITATION Năs92 \p 18 \l 1048 ].
În opinia sa, drepturile omului reprezintă prerogativele conferite de dreptul
intern și recunoscute de dreptul internațional fiecărui individ, în raporturile sale
cu colectivitatea și cu statul care dau expresie unor valori sociale fundamentale
și care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esențiale și a unor aspirații
legitime în contextul economico-social, politic, cultural și istoric ale unei
anumite societăți.
Ideea drepturilor omului, însă, are origini îndepărtate în concepțiile filosofice și
juridice care au marcat istoria gândirii umane[ CITATION Dia01 \p 16 \l 1048 ].
Astfel, cunoscutul filosof Protagoras din Abdera emitea ideea că „omul este
măsura tuturor lucrurilor”[ CITATION Dic78 \p 565 \l 1048 ] , raportând toate
fenomenele naturale și sociale la om. Sintetizând pe plan juridic marile idei
umaniste, jurisconsultul Ulpian sublinia că, în esență, principiile dreptului
trebuiau să fie următoarele: să duci o viață onestă, să nu vatămi ceea ce
aparține altuia și să atribui fiecăruia ceea ce este al său (Juris praecepta sunt
haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere [ CITATION
Ulp \p 2 \l 1048 ].
Trebuie menționat faptul că antichitatea a elaborat nu numai o viziune
cuprinzătoare despre om, incluzând recunoașterea demnității sale și valoarea
normelor juridice de conduită, dar și conceptul de „homo politicus”, înțelegând
prin aceasta vocația de care trebuiau să se bucure toți oamenii pentru a
participa în condiții de egalitate deplină la conducerea treburilor
cetății[ CITATION Ari68 \p 14 \l 1048 ].

În lucrarea sa „Politica”, Aristotel arăta că „omul este social prin natura sa”,
iar familia este „prima treaptă de asociere a oamenilor”; asocierea mai
multor familii „duce la crearea satelor și orașelor”; unirea mai multor sate și
orașe „dau naștere statului” și că „orice asociațiune se întocmește în scopul
unui bine oarecare”.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 8

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora
In pofida acestor idei generoase, societatea antică cunoștea, totuși, sclavia pe
care o considera ca fiind un fapt pe deplin firesc. Juriștii romani, care au
elaborat concepția lui “jus naturalae”, făceau o distincție între dreptul natural
și dreptul civil, considerând că dreptul natural este valabil, în egală măsură,
pentru toate ființele umane, indiferent dacă oamenii s-au născut liberi sau
sclavi, în timp ce considerau că dreptul civil este aplicabil numai membrilor cu
drepturi egale ai cetății (jus civile).

În Institutele împăratului Justinian, justiția era definită ca „dorința constantă

și perpetuă de a da oricărui om ceea ce îi este datorat”, iar știința dreptului a
fost definită ca fiind „cunoașterea lucrurilor divine și omenești și capacitatea
de a discerne cu exactitate ceea ce este drept de ceea ce este
nedrept”[ CITATION Duc94 \p 12 \l 1048 ].

Acolo unde este societate este drept (Ubi societas ibi jus) susțineau romanii,
care nu puteau concepe societatea fără drept. Ei porneau de la convingerea că
„dreptul este veșnic”, așa cum „societatea este veșnică”[ CITATION Dum96 \l
1048 ]. În decursul timpului, chiar în societatea sclavagistă romană, și-au făcut
drum o serie de reglementări juridice, inclusiv cele care interziceau uciderea
sclavilor.
O influență benefică asupra afirmării concepțiilor umaniste a avut-o religia
creștină care a ridicat la rangul de principiu conceptul fraternității umane, al
egalității tuturor oamenilor în fața divinității, propovăduind ideea că oamenii,
în relațiile lor reciproce, trebuie să dea dovadă de toleranță, de respectul
dreptului oricărei ființe de a trăi conform propriilor obiceiuri, într-un spirit de
înțelegere și deplin respect[ CITATION Bol95 \p 91 \l 1048 ] . Religiile au avut un
rol esențial în propovăduirea concepțiilor umaniste, concepții consacrate în
lucrările unor specialiști de prestigiu ai teologiei, în hotărârile unor congrese
eclesiastice. Dar, din păcate, în practica unor religii, lupta împotriva credințelor
ostile s-a transformat în intoleranță, ducând în final la sacrificarea multor
persoane acuzate de diferite erezii, de încălcări ale normelor de conduită umană
propovăduită de Biserică. Cu toate acestea, însă, influența religiilor la
afirmarea conceptului de drepturi ale omului reprezintă un fapt notabil, care a
determinat impactul concepțiilor filosofice și morale asupra elaborării tuturor
instituțiilor ce garantează drepturile omului[ CITATION Duc94 \p 13 \l 1048 ].
Rolul religiilor în apărarea drepturilor omului s-a conturat prin stabilirea unor
viziuni și standarde normative în forma unor coduri morale cu privire la
demnitatea ființelor umane și modul în care acestea trebuie să fie tratate.
Dezvoltând aceste imperative morale, viziunile religiilor au susținut
dezvoltarea unui concept esențial pentru drepturile omului: responsabilitatea de
a acționa în binele celorlalți. De asemenea, religiile au creat o punte de legătură
între drepturi și obligații. (Lauren, 2013, pp. 6-9).
Marile confruntări filosofice au pus și ele în centrul atenției lor problemele
emancipării ființei umane. Filosofi de cele mai variate orientări au căutat să
deslușească rolul pe care omul trebuie să-1 aibă nu numai în societate, dar și în
istorie. Marele filosof francez Jean Jacques Rousseau aprecia că „omul s-a
născut liber, dar pretutindeni este în lanțuri”, referindu-se prin aceasta la
cerința eliminării oricăror structuri sau mecanisme politice care ar fi fost de
natură să afecteze demnitatea omului.
Protecţia internaţională a drepturilor omului 9
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora
Revoluția franceză a avut o influență decisivă asupra afirmării concepțiilor
umaniste, constând în aceea că a proclamat în documente drepturile
fundamentale ale omului, ce se cereau reflectate și garantate în orice societate
democratică. Filosofii revoluției au fundamentat idei care își păstrează
actualitatea și astăzi, demonstrând legătura indisolubilă între edificarea unei
ordini de drept și garantarea drepturilor omului. Așa, de pildă, Montesquieu
susținea că libertatea reprezintă „dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; și
dacă un cetățean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea
libertate, pentru că și ceilalți ar putea să facă la fel” [ CITATION Mon64 \p 193 \l
1048 ].
Ideile remarcabile ale gândirii filosofice produse în secolele XVII și XVIII
încununau, de fapt, o întreagă evoluție în care ideile dreptului natural s-au
impus cu deosebită vigoare în gândirea politică a timpurilor. În cunoscuta sa
lucrare “De jure belli ac pacis”, Hugo Grotius aprecia că omul deține un
anumit instinct social care îl îndeamnă să trăiască în comunități cu semenii săi,
de unde ideea dreptului natural, chemat să guverneze conduita oamenilor în
societate în concordanță cu regulile dreptului rațiunii.

Un precept fundamental al dreptului natural - în concepția lui Hugo Grotius -

este „respectarea a tot ceea ce este al altuia” (aliendi abstinentia), precept
care a devenit unul din cele mai importante principii și norme de drept, care
postulează viața omului în comunitate.

Un alt principiu fundamental al dreptului natural este „repararea pagubelor

pricinuite altora” (damni culpa dati reparatio).

Atent observator al relațiilor interumane, Hugo Grotius a ajuns la concluzia că,

dincolo de motivațiile invocate de oameni, în diferite ipostaze, repararea
pagubelor pricinuite altora se impune cu necesitate, deoarece numai pe această
cale va fi descurajată provocarea unor pagube, iar oamenii se vor simți la
adăpost de acte sau fapte comise împotriva lor [ CITATION Dum96 \p 45 \l 1048 ] .
Relevantă este și teoria lui Thomas Hobbes, potrivit căreia dreptul natural
reprezenta libertatea pe care omul o are fiecare de a folosi proprietatea, de a
folosi propria sa putere pentru apărarea propriei sale naturi, adică a vieții sale.
În concepția acestui gânditor, „dacă natura i-a făcut pe oameni egali, această
egalitate trebuie să fie recunoscută”. Pentru juristul și filosoful englez John
Locke[ CITATION Dia01 \p 17 \l 1048 ] , principalele drepturi naturale pe care
omul nu le-a transmis statului, sunt: libertatea, egalitatea și dreptul de
proprietate. Mai târziu, concepția contractului social fundamentată, mai ales, în
opera lui Rousseau, recunoștea chiar dreptul cetățenilor de a înlătura pe acei
conducători politici care încalcă „pactul fundamental”, dând astfel expresii noi
dezvoltării ideilor de democrație și conviețuire în societate.
Evoluția ideilor și acțiunii în domeniul drepturilor omului a fost influențată de
filosofia iluminiștilor. Gânditori francezi ca Voltaire în „Les lettres anglaises”
(1734) și Montesquieu în „Esprit des lois” (1748) exaltau libertățile engleze,
sub forma parlamentului ales, și a habeas corpus, pe care le vedeau ca protecție
eficientă contra abuzurilor.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 10

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora

Sarcina de lucru 1
Explică în trei fraze definiția științei dreptului pornind de la următorul
punct de vedere: „cunoașterea lucrurilor divine și omenești și capacitatea
de a discerne cu exactitate ceea ce este drept de ceea ce este nedrept”.
Compară, în final, decalogul acesta cu corpusul modern legislativ.

1.2. Drepturi și libertăți ale omului

Drepturile omului, drepturile cetățeanului, drepturile și libertățile fundamentale
sunt concepte care trebuie supuse unei analize minuțioase astfel încât să fie
reliefate caracteristicile fiecăruia dintre ele.
În accepțiunea Declarației Universale a Drepturilor Omului, drepturile omului
reprezintă acele drepturi care își au izvorul în inerenta demnitate a ființei
umane.
În preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului, adoptată la 10
decembrie 1948 de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, se prevede:
ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care
revoltă conștiința oamenilor. Recunoașterea demnității inerente tuturor
membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie
fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume.
Conceptul de drepturile omului a cunoscut în decursul istoriei numeroase
interpretări și definiții.
Din punct de vedere socio-politic, drepturile omului reprezintă un concept
atribuit ființelor umane ca titulare de drepturi universale.
Drepturile omului sunt acele drepturi minimale de care trebuie să beneficieze
fiecare individ, drepturi opozabile statului precum și oricăror autorități publice
doar în virtutea faptului că titularul lor face parte din familia umană.
Din perspectivă internațională, prin drepturile omului sunt evocate drepturile
ființei umane care este înzestrată cu rațiune și conștiință și căreia îi sunt
recunoscute drepturile sale naturale ca drepturi inalienabile și imprescriptibile.

1.2.1. Drepturile cetățeanului

Existența ființei umane într-o societate organizată stat, din punct de vedere
juridic, prezintă trei ipostaze: cetățean, străin sau apatrid (Iancu, 2002, p. 3).
Integrându-se într-un anumit sistem social politic omul devine cetățean și
beneficiază în această calitate de o serie de drepturi reglementate și garantate
prin legea fundamental a statului al cărui cetățean este.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 11

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora
Așadar, conceptul de drepturile omului are o interpretare mai largă comparativ
drepturilor cetățeanului, primele fiind drepturi universal valabile, aplicabile
tuturor ființelor umane pe când drepturile cetățeanului sunt aplicabile unor
categorii distincte: ființele umane integrate într-o anumită colectivitate
organizată în stat care funcționează în baza unui cadru de reguli juridice
religioase, morale etc. (Tomescu, 2013, p. 14).
Cetățenii unui anumit stat au aptitudinea de a se bucura de toate drepturile
statornicite în legea fundamentală a statului din care fac parte.
Referitor la persoanele fără cetățenie, apatrizi sau străini, aceste categorii vor
beneficia de anumite drepturi prevăzute de legea fundamentală a statului, de
regulă de drepturile indispensabile ființei umane.

1.2.2. Drepturile fundamentale. Concept și trăsături.

Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective care aparțin oricărei
ființe umane și care sunt esențiale pentru viața, demnitatea, integritatea fizică și
morală a acesteia, drepturi consacrate juridic la nivel național și internațional,
recunoscute și garantate prin legea fundamentală, și care sunt opozabile statului
precum și oricărei alte autorități.
Constituția României, în art. 15, reglementează universalitatea drepturilor și
libertăților fundamentale. Potrivit acestui articol, cetățenii beneficiază de
drepturile și de libertățile consacrate prin constituție și prin alte legi și au
obligațiile prevăzute de acestea.
Subiectul universalității drepturilor omului trebuie abordat din perspectiva
relației universalism-individualism.
Sintagma drepturile omului se referă la om privit ca individ emancipat care
aparține unei societăți iar drepturile care îi sunt recunoscute își au fundamentul
în universalitatea rasei umane.
Prin caracterul subiectiv al drepturilor fundamentale se înțelege aptitudinea
titularilor lor de a avea o anumită conduită și de a impune o conduită
corespunzătoare celorlalți participanți la raporturile juridice precum de a se
bucura de protecția statului în realizarea pretențiilor lor legitime.
Drepturile omului au mai fost definite ca fiind acele drepturi esențiale omului,
ce cuprind, în principal, drepturile civile, politice, economice, sociale și
culturale, fiind considerate drepturi de primă generație. (Dicționar de Drepturile
Omului. Adnotat cu jurisprudență 1957- 2013, 2014, p. 295)
Jean Jack Rousseau, în lucrarea Discurs asupra originii și fundamentelor
inegalităților dintre oameni, sublinia caracterul de drepturi esențiale pentru
oameni al drepturilor fundamentale: drepturile omului sunt daruri esențiale ale
naturii de care nimeni nu se poate atinge în niciun fel.
Caracterul de drepturi esențiale al drepturilor fundamentale a fost menționat
în definirea acestui concept, unii autori definind drepturile fundamentale ca
fiind acele drepturi consacrate de constituții și care sunt determinante pentru
statutul juridic al cetățeanului. În absența acestor drepturi, bunăstarea morală,
fizică, socială nu ar fi posibilă.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 12

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora
Drepturile fundamentale sunt consacrate juridic, fiind reglementate în
sistemele de drept naționale și internaționale, în cazul nerespectării lor fiind
aplicate sancțiuni juridice. (Predescu, & Vlădoiu, 2014, p. 13)
Titularul dreptului fundamental are capacitatea de a-și realiza interesele în
raporturile sale cu puterile statului, din această perspectivă, drepturile
omului având valoarea unor privilegii.
Conchidem prin a sublinia lipsa oricărui sens al existenței drepturilor omului
dacă acestea nu sunt înscrise în sistemele constituționale ale statelor dobândind
astfel caracterul de drepturi fundamentale deoarece ființa umană nu poate
exista independent de o anumită societate organizată în stat, pentru un sistem
politic condus de normele juridice.

1.2.3. Libertăți fundamentale

Libertatea reprezintă acea facultate pe care o are fiecare om de a acționa în
mod liber, autonom, potrivit propriei sale voințe (libertatea interioară) precum
și în posibilitatea de a acționa potrivit dorințelor sale (libertate exterioară).
Libertatea reprezintă capacitatea ființei umane de autodeterminare, de a-și
alege în mod liber conduita personală.
Art. 4 din Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789 definește
libertatea ca fiind posibilitatea de a face tot ceea ce nu dăunează altora.
Exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu cunoaște limite cu excepția
celei care asigură celorlalți membri ai societății posibilitatea de a se bucura de
aceleași drepturi. Aceste limite pot fi determinate doar prin lege.
În abordarea conceptelor de drepturi ale omului și libertăți fundamentale
trebuie să avem în vedere întrebarea dacă aceste concepte desemnează aceleași
categorii de drepturi.
În literatura de specialitate franceză, a fost subliniat faptul că fundamentalitatea
drepturilor și libertăților nu se reduce doar la prevederea acestora în
constituțiile statelor. Limitarea libertăților publice la accepțiunea de garanții a
fost accentuată de promotorii conceptului de drepturi fundamentale. (Desplats,
2010, pp. 3-16).
Libertățile fundamentale sunt acele libertăți prevăzute expres de Constituție,
beneficiind astfel de un statut privilegiat sub aspectul protecției și garantării lor
(Crouzatier-Durand, 2009, pp. 9-12).
Drepturile civile și garanțiile fundamentale sunt acordate cetățenilor pentru
exercitarea libertăților publice.
Conceptul de libertate publică a fost asimilat conceptului de privilegiu care
aparține titularului său de a acționa potrivit propriei sale voințe, de a alege o
anumită conduită care nu implică vreo responsabilitate din partea altor
persoane în legătură cu acțiunea, omisiunea sau starea de fapt la care se referă
libertatea.
Rădăcinile conceptului de libertăți publice sunt identificate în a doua parte a
secolului al XIX-lea concomitent cu recunoașterea drepturilor și libertăților
omului în activitățile sale sociale și colective, dincolo de raporturile stabilite

Protecţia internaţională a drepturilor omului 13

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora
între om și stat (libertatea de reuniune, de manifestare, de întrunire și de
asociere etc.).
1.3. Categorii de drepturi fundamentale
Criteriile principale în funcție de care se realizează clasificarea drepturilor
fundamentale sunt: titularul lor; conținut, evoluție istorică, domeniul la care se
referă și modul de exercitare.
I. În funcție de titularul sau beneficiarul drepturilor fundamentale, distingem:
a) Drepturi generale și drepturi specifice;
Drepturile generale sunt acele drepturi recunoscute tuturor oamenilor.
Drepturile specifice sunt recunoscute anumitor categorii de persoane în
funcție de anumite particularități-persoane încadrate în muncă, femei, copii,
bătrâni etc. (Predescu & Vlădoiu, 2014, p. 13).
b) Drepturi individuale și drepturi colective;
Drepturile individuale sunt recunoscute oricărei persoane indiferent dacă
exercitarea lor se face individual sau colectiv-dreptul la asociere.
Drepturile individulale înglobează atât drepturile civile cât și drepturile
politice, protejând viața, libertatea, egalitatea, securitatea, integritatea morală și
fizică a persoanei, proprietatea etc.
Această categorie de drepturi se subclasifică în:
- Drepturi și garanții de egalitate-se referă la exercitarea drepturilor și
libertăților în mod egal pentru toți oamenii, fără discriminare.
- Drepturi și garanții de libertate-se referă la dreptul oricărei persoane de a
acționa potrivit propriei voințe, în mod liber, autoritățile statului având
obligația de a nu interveni în exercitarea acestora.
- Drepturi și garanții de securitate juridică-individual trebuie protejat de orice
intervenție arbitrară sau abuzivă din partea autorităților statului. (Lopez, 2004,
pp. 45- 51)
Drepturile colective1 aparțin indivizilor care fac parte dintr-un anumit grup și
care sunt titulari în mod colectiv ai acestora.
Considerăm relevantă, în înțelegerea drepturilor colective, abordarea autorului
Tom Campbell, potrivit căruia grupurile au dreptul la o existență socială reală
independent de caracteristicile fiecărui membru al lor. Membrii grupului pot
avea anumite drepturi pe care ceilalți indivizi nu le au. De exemplu, suporterii
unei anumite echipe de fotbal au dreptul de a purta culorile care reprezintă acea
echipă. Dincolo de această abordare simplistă a drepturilor colective, autorul
menționează exemplul grupurilor etnice. Acestea au dreptul fundamental la
învățătură dar pot avea și dreptul de a învăța într-o anumită limbă, beneficiu de
care se bucură doar membrii grupului etnic dintr-o anumită instituție de
învățământ nu și ceilalți indivizi care nu fac parte din acel grup etnic. Dreptul
1
La nivelul Uniunii Europene a fost adoptată Directiva 2014/26/UE a Parlamentului European și a Consiliului
din 26 februarie 2014 privind gestiunea colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe și acordarea de
licențe multiteritoriale pentru drepturile asupra operelor muzicale pentru utilizare online pe piața internă. Scopul
acestui instrument european este de a stabili cerințele aplicabile organismelor de gestiune colectivă, pentru a
asigura standarde înalte de guvernanță, gestiune financiară, transparență și raportare.
Protecţia internaţională a drepturilor omului 14
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora
de a învăța într-o anumită limbă este un bun al grupului și nu o sumă a
bunurilor indivizilor care fac parte din acel grup (Campbell, 2011, p. 175).
II. În funcție de conținutul lor, drepturile fundamentale sunt:
a) Drepturi civile și politice;
Această categorie de drepturi a stat la baza adoptării Convenției Europene a
Drepturilor Omului. Ceea ce este caracteristic drepturilor civile și politice este
faptul că au un conținut determinat, titularul lor este determinat și sunt
opozabile statului care, relativ la majoritatea acestor drepturi, are obligația
negativă de a nu interveni sau de a acționa arbitrar.
Drepturile civile sunt împuternicirile pe care le are individul în relația sa cu
societatea-dreptul la viață, dreptul la viață privată, dreptul la securitate,
libertatea de exprimare, dreptul la opinie etc.
Drepturile politice conferă titularilor lor posibilitatea de a participa la
administrarea statului și societății-dreptul la cetățenie, dreptul de a alege și de a
fi ales etc.2
Aceste drepturi pot fi atât individuale cât și colective. De exemplu, libertatea
de exprimare și libertatea de opinie dau naștere la libertatea de asociere și
libertatea de a-și alege în mod liber reprezentanții. (Jaque, 2013, pp. 132- 133).
Documentele internaționale care consacră drepturile civile și politice sunt:
Carta Națiunilor Unite3, Declarația Universală a Drepturilor Omului4, Pactul
internațional cu privire la drepturile civile și politice 5, Convenția Europeană a
Drepturilor Omului6.
In art. 6- 27 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice
sunt reglementate o serie de drepturi din această categorie, precum: dreptul la
viață; interzicerea torturii și a pedepselor inumane sau degradante; interzicerea
arestării sau deținerii în mod arbitrar; dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și
religiei; dreptul la libertatea de exprimare; dreptul la întrunire pașnică; dreptul
de a lua parte la conducerea treburilor publice, de a vota și de a fi ales.
Comitetul Drepturilor Omului reprezintă mecanismul de control al respectării
acestor drepturi, deciziile sale neavând valoare coercitivă sau sancționatorie ci
reprezentând doar puncte de vedere. Acest mecanism de control a fost
dezvoltat prin primul Protocol Facultativ la Pactul internațional cu privire la
drepturile civile și politice, protocol potrivit căruia victimele încălcărilor
vreunuia dintre drepturile prevăzute în Pact, după epuizarea căilor interne de
atac, se pot adresa prin comunicări scrise, Comitetului Drepturilor Omului.
b) Drepturi economice, sociale și culturale
La sfârșitul secolului al XVIII –lea, Declarația franceză a drepturilor
recunoștea această categorie de drepturi prin folosirea unor concepte precum:

3
Semnată la San Francisco la 26 iunie 1945 și intră în vigoare la data de 24 octombrie 1945.
4
Adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 217 A III
5
Intrat în vigoare la 23 martie 1976, Ratificat de Ronia prin Decretul 212/ 1974.
6
Adoptată în 1950. Amendată de 15 Protocoale adiționale. Ratificată de România prin Legea nr. 30/ 1994 (M.
Of. Nr. 135 din 31 mai 1994).
Protecţia internaţională a drepturilor omului 15
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora
căutarea fericirii, egalitate, fraternitate, dreptul de a crea sindicate, dreptul de
negociere colective, condiții de muncă în siguranță etc.
La nivel mondial, prima instituție de apărare a acestei categorii de drepturi a
fost Organizația Internațională a Muncii7
Declarația Universală a Drepturilor Omului, reiterând faptul că fundamentul
libertății, dreptății și păcii în lume îl reprezintă recunoașterea demnității
inerente și a drepturilor egale a tuturor membrilor familiei umane și
reglementează o serie de drepturi economice, sociale și culturale alături de cele
civile și politice. Astfel, în art. 23- 27 enunță drepturile economice, sociale și
culturale: dreptul la securitate socială, dreptul la muncă, la libera alegere a
muncii, dreptul la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, ocrotirea
împotriva șomajului, dreptul la retribuire echitabilă care să asigure omului și
familiei sale o existență conformă cu demnitatea umană și completată, la
nevoie, prin alte mijloace de protecție socială; dreptul la un nivel de trai care să
îi asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale; dreptul la învățătură;
dreptul de a lua parte la viața culturală a colectivității etc.
Prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului cu privire la drepturile
economice, sociale și culturale sunt consacrate detaliat de Pactul cu privire la
drepturile economice, sociale și culturale, adoptat de Adunarea Generală a
ONU în anul 19668.
Comunitatea internațională și-a concentrat atenția, în anii 1965, asupra
drepturilor anumitor categorii sociale: grupuri rasiale și etnice, femei, copii,
bătrâni.
Drepturile sociale acoperă aspecte esențiale ale vieții: sănătatea, munca,
educația, corespunzând unor nevoi esențiale ale oamenilor. Existența acestor
drepturi și respectarea lor asigură oricărei persoane un nivel de trai decent
specific demnității sale și nu doar supraviețuirea.
De asemenea, aceste drepturi privesc protecția socială, scutul riscurilor sociale:
boli, bătrânețe, șomaj, văduvia, poluarea etc. (Aliprantis, 2010, p. 3)
III. În funcție de criteriul evoluției lor istorice:
a) Drepturi de prima generație-drepturi civile și politice
b) Drepturi din a doua generație - drepturi economice, sociale și culturale
Drepturi din a treia generație (drepturi de solidaritate)-titularul acestor
drepturi este comunitatea națională și internațională (Uldaricio, 2012, p. 134),
conceptul de drepturi ale omului depășind sfera individualistă și migrând în cea
a umanității și a generațiilor viitoare (Dicționar de Drepturile Omului. Adnotat
cu jurisprudență 1957- 2013, 2014, p. 295) - dreptul la dezvoltare, dreptul la
un mediu sănătos.
Apariția acestei categorii de drepturi reflectă realitatea Lumii a Treia,
redistribuirea globală a puterii și a altor valori și aptitudini. Această categorie
de drepturi cuprinde: dreptul la autodeterminare politică, economic, social,
culturală; dreptul la dezvoltare economic și socială; dreptul de a participa și de

7
Creată în anul 1919, devine instituție specializată a ONU în anul 1946.
8
Adoptat prin Rezoluția Adunării Generale a ONU 2200A(XXI).
Protecţia internaţională a drepturilor omului 16
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora
a beneficia de patrimoniul comun al omenirii; dreptul la pace, dreptul la un
mediu sănătos, dreptul la resursele natural etc.
IV. În funcție de domeniul la care se referă:
a) Drepturi negative-care impun o obligație corelativă terților de a se abține
de la orice intervenție în exercitarea acestor drepturi de către titularul lor. De
exemplu, dreptul la libera exprimare a unei persoane reclamă obligația generală
negativă de a se abține de la orice acțiune care ar interfera cu exercițiul acestei
libertăți.
b) Drepturi pozitive-sunt acele drepturi care impun o obligație corelativă care
constă într-o acțiune din partea terților (persoane, instituții sau stat). (Orend,
2002, pp. 31-32)
În funcție de modul de exercitare:
a) Drepturi de autonomie;
b) Drepturi de participare;
c) Beneficii. (Lopez, 2004, pp. 45-51)

1.4. Documente constituționale care garantează drepturile omului

Ideile și concepțiile generoase exprimate în operele unor filosofi și juriști de
prestigiu, s-au regăsit în numeroase documente cu caracter constituțional care
pun în evidență o concepție pe deplin elaborată și structurată cu privire la
drepturile omului, dar istoria propriu-zisă a drepturilor omului începe, în
Europa, cu Magna Carta Libertatum dată de Ioan fără de Țară, la 15 iunie
1215. Acest document constituțional schițează elemente ale unei protecții
juridice a persoanei umane[ CITATION Năs92 \p 18 \l 1048 ][ CITATION Ciu98 \p
38 \l 1048 ][ CITATION Mor96 \p 6 \l 1048 ].
Astfel, punctul 39 al acestui important document prevedea că „Nici un om liber
nu va fi arestat sau întemnițat sau deposedat de bunurile sale sau declarat în
afara legii (out law), sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom
merge împotriva lui și nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o
judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea țării” [ CITATION Duv64 \p
311 \l 1048 ].
Libertățile britanice, însă, erau limitate la aristocrație, la clasele avute, dar cu
toate acestea iluminiștii francezi au reținut practica tradițională a libertății, care
exista din 1215. Una din primele experiențe ale luptei pentru libertate a fost
concepția parlamentarismului, ca rezistență față de putere, care milita pentru
exercitarea unui anumit control asupra constituționalității legilor edictate de
rege, prin care se urmărea respectarea, mai ales a proprietății împotriva
arbitrariului[ CITATION Dia01 \p 19 \l 1048 ].

Un document celebru, care și-a păstrat actualitatea peste veacuri, Declarația

Drepturilor Omului și Cetățeanului, adoptată de Revoluția franceză la 26
august 1789, înscrie, chiar în primul său articol: „oamenii se nasc și rămân
liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fundamentate decât pe
egalitatea comună”[ CITATION Duv64 \p 3 \l 1048 ] , stabilind ca scop al
oricărei asociații politice apărarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale
Protecţia internaţională a drepturilor omului 17
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora
omului: libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența împotriva asupririi.

Ideea care consacră principiul că „toți oamenii sunt prin natura lor în mod
egal liberi și independenți și au anumite drepturi înnăscute” se regăsește și
în „Declarația drepturilor din statul Virginia” din 1776. „Declarația de
independență a SUA” din 14 iulie 1776, subliniază și ea că „oamenii au fost
creați egali, ei fiind înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile,
cum ar fi de exemplu viața, libertatea și căutarea fericirii”. Deosebit de
valoroasă este și ideea consacrată de acest document, potrivit căruia toate
guvernările au fost stabilite de oameni pentru a garanta aceste drepturi:
„Oricând o formă de guvernare devine contrară acestui scop, poporul are
dreptul de a o schimba sau de a o aboli și de a stabili un nou guvernământ”.
Dar ideile libertății politice înscrise în Declarația americană de independență
duceau, de fapt, mai departe conceptele valoroase fundamentate în „Magna
Charta Libertatum”, dată de Ioan fără de Țară, la 15 iunie 1215, de „Petiția
drepturilor” din 1628, „Habeas Corpus Act” din 1679 sau „Bill of Rights”
din 1689.
În secolele care au urmat revoluțiilor engleză, americană și franceză s-a
desfășurat un proces de generalizare treptată a recunoașterii de către state a
drepturilor și libertăților persoanei umane. Desigur, într-o serie de cazuri, o
atare evoluție nu s-a putut desfășura anterior dobândirii (sau redobândirii)
independenței și suveranității respectivelor state. În acest sens, prăbușirea
imperiilor otoman și habsburgic a jucat un rol crucial în recâștigarea demnității
de sine a numeroase state europene, ceea ce a permis statelor nou apărute să
treacă la edificarea unor societăți democratice[ CITATION Năs92 \p 19 \l 1048 ].
Toate documentele pe care le-am menționat, elaborate în Anglia, S.U.A și
Franța, au reprezentat, la acea vreme, manifestări curajoase ale tendinței de a
proteja drepturile legitime ale cetățeanului împotriva tentativelor „puterii” de a-
și extinde prerogativele în detrimentul drepturilor omului [ CITATION Duc94 \p 16
\l 1048 ].
Consacrarea propriu-zisă a drepturilor omului pe plan național în constituțiile
statelor, s-a realizat relativ târziu, pentru că drepturile omului reprezintă o idee
modernă ce nu se poate explica decât în contextul unei lumi cu un anumit
nivel de dezvoltare.
1.4.1. Primele consacrări juridice ale drepturilor omului în România

Concepțiile privind drepturile omului în România s-au cristalizat și afirmat în

procesul înfăptuirii aspirațiilor de libertate și unitate națională. Sub influența
Renașterii s-au dezvoltat în Transilvania idei umaniste, însumate în operele
lui Nicolaus Olahus, Ioan Honterus, Oprea Diacul și alții. În Moldova și Țara
Românească, începând cu secolul al XVI-lea, se afirmă idei umaniste în
operele lui Iacob Heraclid (Despot Vodă), Neagoe Basarab, Petru Cercel și
alții. Cărturarii Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino,
Dimitrie Cantemir, mitropolitul Dosoftei și Antim Ivireanu, întemeiază o
adevărată școală umanistă în contextul european, care fundamentează
originea, continuitatea și unitatea poporului român[ CITATION Duc94 \p 19 \l
1048 ].

Protecţia internaţională a drepturilor omului 18

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora
Alături de ideile umaniste care s-au făcut simțite de timpuriu în gândirea și
practica noastră juridică, în dreptul românesc, au existat și unele pedepse care
prin prisma evoluției istorice par depășite, dar care trebuie raportate la morala
timpului respectiv.
Așa bunăoară, în Pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab se menționează,
printre alte pedepse, scoaterea ochilor pentru cel care fură a treia oară,
tăierea mâinilor pentru paricid, care era urmată de execuție; arderea de viu a
celui care punea foc la o casă; plimbarea goi și bătaia în public a bigamilor,
etc.
Deși, în România, problematica drepturilor omului a început să capete un
contur modern în contextul Revoluției de la 1848 (în special Proclamația de la
Izlaz), elemente care pot fi asimilate dreptului au existat începând cu secolul al
XV-lea. „Pravilele” de la Târgoviște (1452), Putna (1581), mănăstirea Bistrița
(1618), precum și alte documente asemănătoare conțin referiri la condiția
juridică a persoanelor prin care se apără omul și demnitatea sa [ CITATION
Năs92 \p 117 \l 1048 ].

Prima codificare legislativă a dreptului nostru este considerată „Carte

românească de învățătură”, tipărită de logofătul Eustație în anul 1646, în
care este apărat dreptul de proprietate și este interzisă stăpânilor uciderea
robilor de pe moșii. Ulterior, Codul Civil al lui Scarlat Calimah, din 1817,
condamna robia, considerând-o „împotriva firescului drit al omului”. Norme
juridice importante se regăsesc și în Legiuirea Caragea, din 1818, care viza
mai ales raporturile de drept privat[ CITATION Duc94 \p 21 \l 1048 ].

Pe planul organizării politice sunt de semnalat o serie de memorii, elaborate de

reprezentanți ai boierimii, care propuneau reforme politice, memorii care au
fost supuse împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei în 1770. Asemenea memorii
au fost adresate și Austriei și aveau în vedere, în special, emanciparea
Principatelor de sub dominația Porții Otomane.

Elemente de organizare politică se regăsesc și în așezămintele lui Constantin

Mavrocordat, din 1740 și 1743 și în „Pravilniceasca condică”, tipărită în 1780
de către Alexandru Ipsilanti.
In Transilvania, în 1791, din inițiativa unor episcopi români, este adresată
împăratului Leopold al II-lea al Austriei, petiția „Suplex libellus Valachorum”
prin care se revendica egalitatea națiunii române, din punct de vedere politic,
cu populația de alte naționalități existentă în Transilvania.
Un ecou dintre cele mai importante îl are programul de reformare elaborat de
Tudor Vladimirescu, în 1821. Este remarcabil și memoriul „Cărvunarilor” din
13 septembrie 1822, cunoscut în istorie sub denumirea de Constituția
„Cărvunarilor”, pe care A. D. Xenopol l-a calificat ca fiind „cea dintâi
întrupare a unei gândiri constituționale în Țările Române” și „cea dintâi
manifestare politică a cugetării liberale”[ CITATION Xen10 \p 99 \l 1048 ] . Marele
istoric Nicolae Iorga considera că ideile cuprinse în Constituția „Cărvunarilor”
au contribuit la „regenerarea noastră națională”. Printre ideile valoroase
cuprinse în memoriul „cărvunarilor” care au marcat dezvoltarea constituțională
ulterioară, trebuie reținute: recunoașterea statutului de independență al

Protecţia internaţională a drepturilor omului 19

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora
Moldovei; înființarea sfatului obștesc (adunarea reprezentativă) din care urmau
să facă parte și boierii de rang mai mic; garantarea dreptului de proprietate;
principiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Erau, de asemenea,
inserate norme asemănătoare celor cuprinse în Declarația Drepturilor Omului și
Cetățeanului din Franța, cum ar fi: libertatea religioasă, egalitatea tuturor la
dobândirea unor slujbe publice „numai după meritul bunelor fapte și după
puterea vredniciei fiecăruia pentru slujba ce avea să i se încredințeze”.

Constituția „Cărvunarilor” dovedea o concepție novatoare prin restrângerea

puterilor domnești și încredințarea dreptului de conducere efectivă a țării
Sfatului obștesc, organ reprezentativ. Domnul exercita, împreună cu sfatul
obștesc, puterea supremă în conducerea țării. Importante dispoziții ale
Constituției „Cărvunarilor” aveau menirea să lichideze situația abuzivă din
trecut în activitatea financiară și administrativă. În privința armatei, se
preconiza ca oștile țării să nu poată fi recrutate dintre străini, ci să se creeze
o armată pământeană. Fără îndoială, proiectul de Constituție a
„Cărvunarilor” prezintă o valoare certă, deoarece exprimă gândirea politică
națională la începutul secolului al XIX-lea[ CITATION Oro92 \p 198 \l 1048 ] și
preocuparea pentru făurirea unei instituții moderne.

Regulamentul Organic, adoptat în 1831 în Muntenia și în 1832 în Moldova, a

consfințit o puternică influență a Rusiei în Principatele Române [ CITATION
Neg42 \p 178 \l 1048 ]. Cu toate criticile care se aduc Regulamentului Organic,
este de notat că el a înlocuit arbitrariul puterii domnitorului și a introdus norme
și instituții moderne de organizare a statului, a consacrat separația puterilor
legislative, administrative și judecătorești și a introdus regimul parlamentar.
Revoluția franceză a avut o influență deosebit de puternică în Țările Române,
unde aspirațiile de unitate și emancipare națională s-au regăsit în documentele
programatice ale revoluției de la 1848 din Moldova, Țara Românească și
Transilvania.

Documentul inițiat de M. Kogălniceanu în Moldova, intitulat „Dorințele

partidei naționale”, propunea un adevărat program de reglementări
democratice, printre care desființarea rangurilor și privilegiilor personale
sau din naștere, desființarea robiei, a boierescului și împroprietărirea
țăranilor, egalitatea drepturilor civile și politice, adunarea obștească
compusă din toate stările societății, responsabilitatea miniștrilor și a tuturor
funcționarilor publici, libertatea tiparului, libertatea individului și a
domiciliului, desființarea pedepsei cu moartea, instrucțiune egală, gratuită
pentru toți românii, neamestecul domnitorilor în activitatea instanțelor
judecătorești etc.

În Muntenia a fost adoptată, la 9 (21) iunie 1848, „Proclamația de la Izlaz”,

acceptată de domnitorul Gheorghe Bibescu, sub presiunea maselor.
Proclamația de la Izlaz a avut valoarea unui act constituțional, conținând
prevederi cu caracter social, politic și juridic.
În Transilvania, în același an revoluționar, se remarcă „Moțiunea de la Blaj”,
adoptată de Adunarea Populară de la Blaj la 4 (16) mai 1848. Moțiunea
preconizează recunoașterea drepturilor românilor ca națiune, libertăți
Protecţia internaţională a drepturilor omului 20
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora
democratice moderne. În acest document se arată că națiunea română pretinde
independența națională în respectul politic, reprezentanți în dieta țării,
dregătorii în toate ramurile administrative, judecătorești și militare, folosirea
limbii materne atât în „legislațiune”, cât și în administrație [ CITATION Bar90 \p
119 \l 1048 ]. În Moțiunea de la Blaj sunt cuprinse și alte idei care se refereau la
egalitatea în drepturi și foloase a bisericii române cu celelalte biserici din
Transilvania, la libertatea tiparului, asigurarea libertății adunărilor și a libertății
personale, înființarea de tribunale cu jurați, înarmarea poporului, înființarea de
școli românești în toate satele și orașele, a unei universități românești,
gimnazii, institute militare și tehnice și seminarii preoțești, etc.
Așa cum se desprinde din cele prezentate, conceptul românesc de drepturi ale
omului a fost elaborat din multiple unghiuri de vedere, ținând seama de
interesele țării, în armonie definitivă cu unitatea și independența națională. În
concepția lui Nicolae Bălcescu,
„Libertatea dinăuntru este peste putință a dobândi fără libertatea din afară, libertatea de sub
dominarea străină, aceasta implicând unitatea și libertatea națională”[ CITATION Băl40 \p 99 \l
1048 ].
În timpul domniei lui Barbu Știrbei, a fost promulgată „Condica criminală”,
care a început să fie aplicată din 1852. Dintre prevederile ei cele mai
importante, reținem principiul legalității incriminării și împiedicarea comiterii
abuzurilor.
După Unirea Principatelor (1859), au fost elaborate o serie de instrumente
juridice bazate pe o concepție umanistă, cum ar fi: principiul legalității
pedepsei, abolirea pedepsei inumane, precum și al consfințirii dreptului de
apărare și a egalității în fața legii[ CITATION Năs92 \p 118 \l 1048 ].

Fundamentând ideea egalității tuturor cetățenilor, Ion Ghica demonstra

valoarea deosebită a acestui concept și importanța lui pentru societatea
românească, în cuvintele următoare: „egalitatea este o aspirație nobilă și
generoasă a omului de bine, a omului înzestrat cu simțul dreptății și al
echității, este îndemnul și speranța celui inteligent, celui învățat și muncitor,
a celui care dorește suirea nivelului social, dezvoltarea progresului și a
civilizației”[ CITATION Ghi67 \p 235 \l 1048 ].

Evenimentele de după Unirea Principatelor au marcat o nouă etapă pe drumul

cristalizării instituțiilor moderne ale României. În această ordine de idei, este
de remarcat Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris (1864), proclamat de
Alexandru Ioan Cuza, care cuprinde importante prevederi constituționale. De
pildă, sunt de notat: consfințirea ideii de bicameralism, prin crearea „Corpului
ponderator”, care alături de Adunarea electivă, trebuie să constituie puterea
legiuitoare. Este consfințită și ideea că ocuparea unor dregătorii sau funcții
administrative este incompatibilă cu mandatul de deputat.
Ca urmare a înlăturării lui Alexandru Ioan Cuza la 11 februarie 1866, a fost
instituită o locotenență domnească, formată din Nicolae Golescu, Lascăr
Catargi și colonelul Nicolae Haralambie. După refuzul contelui Filip de
Flandra de a primi tronul Principatelor Unite, este adresată o cerere prințului
Carol de Hohenzolern, care a acceptat. O comisie a elaborat proiectul de
constituție care a fost supusă spre aprobare Domnului și Adunării elective.
Protecţia internaţională a drepturilor omului 21
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora
Constituția din 28 iunie 1866 este inspirată din constituția belgiană din 1831,
considerată, la acea vreme, cea mai liberală din Europa. Ea a consfințit o serie
de idei democratice, printre care: principiul suveranității naționale, principiul
separației puterilor, principiul guvernământului reprezentativ, responsabilitatea
ministerială, recunoașterea drepturilor omului și a cetățeanului[ CITATION
Puş01 \p 160 \l 1048 ].
Trebuie remarcat faptul că procesul prelucrării a tot ceea ce a fost mai înaintat
în gândirea politică a altor popoare, s-a împletit în mod permanent cu
elaborarea unor instituții juridice proprii, capabile să dea expresie năzuințelor
autentice de libertate și de dreptate ale poporului român. Instituțiile unui popor
n-au valoare decât dacă sunt opera națională a acelui popor, făurit în focul
luptelor și al suferințelor, în slujba idealului pe care viața 1-a sădit în fiecare
națiune[ CITATION Neg42 \p 209 \l 1048 ].
După Marea Unire din 1918, a fost adoptată Constituția din 29 martie 1923,
document ce a reprezentat un instrument juridic mult mai elaborat decât
Constituția din 1866 și care a fost orientată nemijlocit spre cerințele dezvoltării
societății într-un stat de drept. Sunt de remarcat prevederile art. 21 din
Constituția din 1923, care dispun că „toți factorii producției se bucură de o
egală ocrotire”, consacrând libertatea muncii și dreptul statului de a interveni
prin legi spre a preveni conflictele economice sau sociale. De asemenea,
trebuie menționate și prevederile art. 22, care declară absolută libertate
conștiinței, art. 25 care consfințește libertatea tuturor de a comunica și publica
ideile și opiniile prin grai, prin scris și prin presă, răspunderea pentru abuzul
acestora nefiind de natură să ducă la restrângerea în sine a dreptului ca
atare[ CITATION Duc94 \p 29 \l 1048 ].

Constituția din 1923 a oferit un cadru de seamă al înfăptuirii democrației în

țara noastră, ea răspunzând standardelor moderne de elaborare a
documentelor de acest gen. Această constituție a fost înlocuită formal la 20
februarie 1938, când a fost proclamată o nouă constituție, elaborată din
inițiativa regelui Carol al II-lea. Elaborarea Constituției din 1938 a fost
determinată de degradarea climatului politic, de climatul internațional
neprielnic și tendințele de concentrare a puterii în mâinile monarhului, care
dobândește prerogative deosebit de mari.

În condițiile instaurării dictaturii regale, Constituția din 1938, care păstra

aceeași formulare a drepturilor ca și cea din 1923, include prevederea potrivit
căreia, în caz de pericol de stat, se poate institui starea de asediu generală sau
parțială. In acest fel, se crea mijlocul practic de suspendare a garanțiilor
constituționale, deci chiar a celor privitoare la drepturile fundamentale.
Dictatura regelui Carol al II-lea a inaugurat o perioadă de peste cinci decenii, în
care violarea drepturilor omului a constituit regula sistemului politic în
România[ CITATION Năs92 \p 119 \l 1048 ].
Considerăm că dacă țara noastră nu ar fi fost abandonată sferei sovietice de
influență, prin înțelegerea de la Yalta, la scurt timp după război, s-ar fi produs
revirimentul democratic așteptat de popor după anii grei ai unui război, în care
România a dat o jertfă de sânge, care o situează pe locul al patrulea în rândul
țărilor beligerante.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 22

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora
Alegerile din toamna anului 1946, falsificate de comuniști, aveau să spulbere
speranța reîntoarcerii la democrație și pluralism. Cei 45 de ani de regim
totalitar comunist, au fost dominați de practicile sistematice de violare a
drepturilor și libertăților fundamentale. Cadrul normativ, care nu contravenea
flagrant standardelor internaționale, a fost pentru moment încălcat, totul fiind
subordonat binecunoscutelor dogme și lozinci prin care se proslăveau așa-
zisele virtuți umaniste ale regimului comunist.
Deși în această perioadă a fost ratificată majoritatea convențiilor și acordurilor
internaționale din domeniul drepturilor omului, preocuparea guvernanților a
fost inventarea unor subterfugii prin care să se eludeze aplicarea lor[ CITATION
Năs92 \p 120 \l 1048 ].

Sarcina de lucru 2

Redactează un text de 15-20 de rânduri prin care să explici conceptul

românesc de drepturi ale omului pornind de la următoarea afirmație:
„Libertatea dinăuntru este peste putință a dobândi fără libertatea din
afară, libertatea de sub dominarea străină, aceasta implicând unitatea
și libertatea națională”. Reformulează citatul în termeni juridici
contemporani.

1.4.2. Cadrul normativ pre-constituțional al protecției drepturilor omului

În cei peste 18 ani de la Revoluția din decembrie 1989, România s-a angajat în
mod ireversibil pe drumul spre democrație, libertate și demnitate umană, spre
edificarea unui autentic sistem democratic al drepturilor și libertăților omului.

Primul document al Revoluției Române „Comunicatul către țară al

Consiliului Frontului Salvării Naționale” din 22 decembrie 1989, a consacrat
abolirea dictaturii, dar nu a specificat în mod expres regimul constituțional al
țării și nici forma de guvernământ a statului[ CITATION Duc94 \p 41 \l 1048 ].

Inexistența unor prevederi clare cu privire la forma de guvernământ a statului și

regimul constituțional aplicabil au generat o diversitate de interpretări cu
privire la semnificația acestui Comunicat. De pildă, s-a susținut că Revoluția
din Decembrie 1989 nu a abrogat decât parțial prevederile Constituției din
1965, rămânând în vigoare toate acele dispoziții care nu priveau structurile de
putere ale fostei dictaturi. De aceea, ar fi fost preferabil ca primul document al
Revoluției Române să precizeze expres situația Constituției din 1965, cerință
indispensabilă pentru stabilirea cadrului juridic în care urma să fie edificat
ulterior noul stat de drept. De asemenea, trebuie menționat că, în primele zile
ale Revoluției din Decembrie, au fost abrogate o serie de acte normative emise
de fostul regim. Această împrejurare putea fi folosită drept argument de cei

Protecţia internaţională a drepturilor omului 23

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora
care susțin că, de vreme ce nu s-a produs o abrogare expresă a Constituției din
1965, aceasta ar fi rămas, parțial, în vigoare.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 24

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora
Un loc important în reconstrucția democratică a țării, l-au ocupat legea
electorală și organizarea primelor alegeri libere la 20 mai 1990. Legea
electorală a pus bazele funcționării democratice a noului parlament, care a fost
investit și cu atribuțiile unei Adunări Constituante.
Ca urmare a alegerilor de la 20 mai 1990, a fost constituit noul Parlament al
țării, într-o structură bicamerală: Camera Deputaților, cuprinzând 396 de
deputați și Senatul, cuprinzând 119 senatori.
La 11 iulie 1990, Camera Deputaților și Senatul au adoptat, în ședință comună,
prin Hotărârea nr. 1/1990, Regulamentul Adunării Constituante, alcătuindu-se
totodată și Comitetul Adunării Constituante, compus din președinții,
vicepreședinții și secretarii celor două Camere. A fost aleasă, de asemenea,
Comisia de redactare a Proiectului Constituției României, alcătuită din
deputați, senatori, specialiști în dreptul constituțional și alte discipline socio-
umane. Componența acestei comisii a fost aprobată în aceeași ședință, ea
cuprinzând 28 de membri, nominalizați în Anexa la Regulamentul Comisiei de
elaborare a Proiectului de Constituție[ CITATION Duc94 \p 47 \l 1048 ].
Comisia a redactat mai întâi, potrivit art. 9 din Regulament, Tezele pentru
elaborarea proiectului de Constituție Adunarea Constituantă începând
dezbaterea acestora la 13 februarie 1991. Dezbaterea proiectului de Constituție
a început în ziua de 12 septembrie 1991, textul în întregime fiind votat în ziua
de 21 noiembrie 1991. După adoptarea de către Adunarea Constituantă, a fost
supusă spre aprobare Referendumului național în ziua de 8 decembrie 1991. În
componența Comisiei de redactare au fost incluși specialiști aparținând unor
diferite partide, ceea ce a facilitat apropierea pozițiilor și întocmirea proiectului
într-o formă elaborată. Dar datorită presiunii timpului, a grijii de a nu depăși
termenul, calitatea muncii desfășurate de Constituantă, s-a repercutat nu
întotdeauna în mod pozitiv. Trebuie menționat și faptul că activitatea
Constituantei nu s-a desfășurat numai în legătură cu adoptarea noii constituții,
căci cele două Camere au lucrat separat, adoptând peste 150 de acte normative
în probleme esențiale legate de trecerea la economia de piață, edificarea
statului de drept, protecția socială, repararea injustițiilor comise de regimul
comunist, etc.
In această perioadă (de la 22 decembrie 1989 la 20 mai 1990), au fost adoptate
o serie de legi ordinare importante, cum ar fi: legea privatizării societăților
comerciale, legea fondului funciar, legea privind protecția socială a șomerilor
și reintegrarea lor profesională, legea cetățeniei române, legea siguranței
naționale, legea audiovizualului etc., care, deși controversate, cuprinzând
evident dispoziții perfectibile, s-au înscris totuși în cadrul edificării noilor
instituții ale statului de drept. Nu trebuie uitat faptul că perioada ce a urmat
Revoluției din Decembrie 1989, a fost și perioada unei ample și spectaculoase
reintegrări a țării noastre în ordinea juridică internațională.
Este cunoscut faptul că, în timpul dictaturii comuniste, a existat o mare reținere
pentru acceptarea unor documente și convenții internaționale referitoare la
drepturile omului. De asemenea, se cunoaște că, la încheierea reuniunii de la
Viena a reprezentanților statelor participante la Conferința pentru Securitate și
Cooperare în Europa, din 15 ianuarie 1989, delegația română a fost singura
care a formulat o serie de rezerve, desolidarizându-se de unele principii și idei
novatoare în domeniul drepturilor omului (inclusiv cele religioase) care
Protecţia internaţională a drepturilor omului 25
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora
fuseseră deja adoptate de toate celelalte state participante. S-a motivat atunci că
acestea pot deschide calea amestecului în treburile interne ale statelor.
La 6 ianuarie 1990, Ministerul Afacerilor Externe român a declarat că țara
noastră și-a retras „rezervele și declarațiile interpretative formulate din ordinul
vechiului regim la 15 ianuarie 1989, în legătură cu documentul adoptat la
Viena, confirmând acceptarea integrală a acestui document și exprimându-și
voința de a acționa pentru aplicarea neabătută și cu bună credință a ideilor
novatoare în domeniul drepturilor omului.
În perioada postrevoluționară, România a devenit parte la numeroase
instrumente juridice internaționale, adoptând prevederi pentru adaptarea
legislației interne la exigențele convențiilor internaționale, cu dorința fermă de
a aplica și traduce în viață documentele fundamentale cu privire la drepturile
omului.

1.5. Conceptul și trăsăturile protecției internaționale a drepturilor omului

Drepturile omului sunt recunoscute și garantate de Constituție fiind astfel
protejate de ordinea juridică a statului. Dar protecția drepturilor omului nu
trebuie să se limiteze la granițele unui anumit stat ci, recunoașterea drepturilor
și libertăților fundamentale trebuie să se realizeze la nivel internațional.
Așadar, protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului implică
două dimensiuni: cea internă, fundamentată pe reglementarea drepturilor și
libertăților fundamentale în constituția statului precum și în cadrul juridic
național care derivă din legea fundamental; cea internațională, fundamentată
pe documentele și instrumentele create la nivel internațional special pentru
protecția drepturilor ființei umane.
Pentru realizarea unei protecții a drepturilor și libertăților fundamentale a
omului era necesară o ramură de drept distinctă care să studieze instrumentele
juridice naționale și internaționale de protecție a drepturilor omului. Dreptul
reprezintă instrumentul indispensabil pentru a obține o asemenea protecție
deoarece organizează și îndrumă eforturile statelor democratice în vederea
atingerii unuia dintre scopurile esențiale ale acestora: respectarea și
promovarea drepturilor persoanei umane privită individual dar și la nivel
social.
Protecția internațională a drepturilor omului derivă din dreptul internațional
public, o disciplină care, prin reglementarea relațiilor dintre state a trebuit să
aprofundeze problematica drepturilor cetățenilor acestor state. Așadar, atenția
deosebită acordată în dreptul internațional individului într-un anumit stat, a
condus la afirmația potrivit căreia ar exista o umanizare a acestei ramuri de
drept.
Deși este o disciplină derivată din dreptul internațional public, protecției
internaționale a drepturilor omului nu îi este negată autonomia, aceasta având
propriul obiect de studiu și se bazează pe propriile principii de interpretare
distincte de cele ale dreptului internațional public. (Casal, 2008, p. 26)
Protecția internațională a drepturilor omului reprezintă o ramură de drept
derivată din dreptul internațional public care are ca scop protecția persoanelor
care nu beneficiază de respectarea drepturilor lor la nivelul statului ai cărui
Protecţia internaţională a drepturilor omului 26
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora
cetățeni sunt, fie din cauza lipsei fie din cauza ineficienței instituțiilor
respectivului stat.
Totalitatea instrumentelor juridice internaționale (tratate, convenții, rezoluții,
declarații, directive, regulamente etc.) reprezintă corpus juris al protecției
internaționale a drepturilor omului.
Caracteristicile protecției internaționale a drepturilor omului (Predescu, &
Vlădoiu, 2014, pp. 10- 11):
- Competența națională exclusivă în material drepturilor omului este exclusă;
- Prezența unor mecanisme internaționale jurisdicționale sau
nonjurisdicționale de monitorizare a modului în care statele respectă drepturile
omului;
- Excluderea regulii reciprocității și crearea unui regim internațional de ordine
publică;
- Operarea principiului subsidiarității în ceea ce privește consacrarea și
garantarea drepturilor omului în legislația națională și legislația internațională;
- Majoritatea normelor internaționale în materia drepturilor omului sunt de
aplicabilitate direct;
- Aptitudinea individului de a fi titular de drepturi și obligații și de a lua parte
la anumite proceduri jurisdicționale și non-jurisdicționale în materia dreptului
internațional.

Sarcina de lucru 3
Identifică cel puțin o împrejurare ce putea fi folosită drept argument în
sprijinul concepției conform căreia dacă nu a intervenit o abrogare
expresă a Constituției din 1965, aceasta ar fi rămas, parțial, în vigoare. În
10-15 rânduri, include printre argumente și o opinie personală.

Rezumat
Drepturile omului sunt entitatea concretă a oricărui act juridic și au
devenit în ultimul timp o problemă centrală a relațiilor internaționale, a
activității multor organizații internaționale, guvernamentale și
neguvernamentale, căpătând proporțiile unui autentic fenomen politic și
juridic internațional.
În timpul dictaturii comuniste a existat o mare reținere pentru acceptarea
unor documente și convenții internaționale referitoare la drepturile
omului.
La a6drepturilor
Protecţia internaţională ianuarie omului
1990,
Ministerul Afacerilor Externe român a declarat că 27
țara noastră și-a retras „rezervele", exprimându-și voința de a acționa
pentru aplicarea neabătută și cu bună credință” a ideilor novatoare în
domeniul drepturilor omului.
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora

Teste de autoevaluare
1. Cine a scris „L’esprit des lois”?”
a. J.J. Rousseau;
b. John Locke;
c. Montesquieu.

2. Magna Carta Libertatum a fost dată de Ioan fără de Țară la:

a. 15 iunie 1215;
b. 14 iulie 1628;
c. 20 august 1679.

3. Memoriul „Cărvunarilor”, cunoscut în istorie sub denumirea de Constituția

„Cărvunarilor” a fost formulat în anul:
a. 1770;
b. 1780;
c. 1822.

4. „Moțiunea de la Blaj” a fost adoptată de Adunarea Populară în anul:

a. 1848;
b. 1852;
c. 1859.

5. Constituția din 28 iunie 1866 a fost inspirată din:

a. Constituția franceză din 1791;
b. Constituția franceză din 1875;
c. Constituția belgiană din 1831.

Bibliografie minimală
Protecţia internaţională a drepturilor omului 28
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Drepturile omului şi reglementarea acestora
Diaconu, I. (2001). Drepturile omului în dreptul internațional contemporan.
București: Lumina Lex, pp. 10-89.
Duculescu, V. (2008). Protecția juridică a drepturilor omului. București:
Lumina Lex, pp. 17-74.
Mazilu, D. (2003). Drepturile omului. București: Lumina Lex, pp. 49-79.
Năstase, A. (1992). Drepturile omului-religie a sfârșitului de secol. București: IRDO, pp. 15-
72

Iancu, G. (2002). Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale în

România. București: Ed. All Beck, p. 3.
Tomescu, M. (2013). Tendințe și orientări contemporane. București: Ed.
ProUniversitaria, București, p. 14.
***Dicționar de Drepturile Omului. Adnotat cu jurisprudență 1957- 2013.
(2014). București: Ed. C.H. Beck, p. 295.
Predescu, O. & Vlădoiu, N.M. (2014). Drept european și internațional al
drepturilor omului. Note de curs. București: Ed. Hamangiu, p. 13.
Desplats, V. C. (2010). Des « libertés publiques » aux « droits fondamentaux »:
effets et enjeux d’un changement de dénomination. Jus Politicum, Nr. 5, pp. 3-
16.
Crouzatier-Durand, Florence (2009). Fiches de Libertes Publiques et Droits
Fondamentaux. Paris: Ellipses Edition Marketing S.A., pp. 9-12.
Lopez, M. B. (2004). Los derechos humanos en la globalizacion. Mecanismos
garantia y proteccion. Gipuzkoa: Ed. Alberdania, pp. 45- 51.
Campbell, T. (2011). Rights. A Critical Introduction. NY: Ed. Taylor&Francis,
p. 175.
Jaque, J. P. (2013). Les Relations entre l'Europe occidentale et les États-Unis
d'Amérique. France: Elsevier, pp. 132- 133.
Aliprantis, N. (2010). Droits Sociaux Dans Les Instruments Europeens et
Internationaux. Paris: Establissements Enile Brufant S.A., p. 3.
Figueroa, U. (2012). El sistema internacional y les derechos humanos. Pla-Ril
Editors, p. 134.
Orend, B. (2002). Human Rights. Concept and Context. Broadview Press, pp.
31-32.
Casal, J.M. (2008). Los derechos humanos y su proteccion. Caracas:
Universidad Catolica Andres, p. 26.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 29