Ultima noapte de dragoste, Întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Alături de Eugen Lovinescu si de George Calinescu, Camil Petrescu este

una dintre marile conștiinte literare ale generației interbelice. Spirit
neliniștit, de înaltă intelectualitate, receptiv la experientele literare ale vremii,
Camil Petrescu prezintă o operă diversificată ca formă și specii literare, dar
unitară în tematică și conținut, cuprinzând poezie, proză, teatru, eseistică,
filosofie, chiar și note de jurnal și de calatorie.
Literatura lui poate fi mai bine înţeleasă cunoscându-i concepţia despre
artă, principiile estetice. Promotor al înnoirii literaturii, prozatorul adoptă
formule narative moderne. Ca şi la Proust, timpul este subiectiv, iar romanul
este înţeles ca experienţă interioară. Prezentul nu este decât o “curgere de
stări interioare, de reflecţii, de îndoieli”, totul se reduce la experienţa intimă a
protagonistului. De aici şi aspiraţia spre autenticitate şi introspecţie. În “Noua
structură şi opera lui Marcel Proust” el afirmă programatic: “Să nu descriu
decât ceea ca văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce
gândesc eu […]. Din mine însumi eu nu pot ieşi […]. Eu nu pot vorbi onest
decât la persoana întâi”.
Romanul "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi",
publicat în 1930, raspunde tendintei moderniste promovate de
cenaclul "Sburatorul", condus de criticul literar Eugen Lovinescu, aceea de a
se trece, în literatura română , de la romanul rural la romanul citadin, într-o
necesitate de sincronizare cu spiritul veacului, cu experiențele literare
europene.
Camil Petrescu va scrie deci un roman citadin, cu o problematică acută,
vizând puternice drame existențiale și de conștiință. Cele două părți ale
romanului "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", redactate
la persoana întai, pentru a le spori nota de autenticitate, au fiecare cate o
temă distinctă. Prima este radiografia unui sentiment, gelozia, cea de-a
doua relatează experienta contactului nemijlocit cu moartea pe front (o
subtila corelatie intre eros si thanatos, în care întâlnirea cu moartea întărește
personajul si il vindeca, în final, de dramele sentimentale).
Titlul însuşi sugerează structura (compoziția) romanului: prima parte
este relatarea iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi soţia sa, Ela, iar a doua este
jurnalul eroului aflat pe frontul primului război mondial. Chiar dacă cele două
părţi au o existenţă de sine stătătoare, ele sunt complementare. Gheorghidiu
mărturiseşte: “Căutam o verificare şi o identificare a eului meu”, astfel că
evenimentele pe care le trăieşte ȋl clarifică interior. “În faţa morţii şi în dragoste
omul apare în autenticitatea lui”, mărturiseşte Camil Petrescu, justificând
indirect opţiunea pentru cele două ipostaze ale eroului şi, deci, pentru cele
două părţi ale romanului.
 Tema romanului este condiţia intelectualului superior, inadaptat,
incapabil să accepte compromisurile şi valorile mărunte ale lumii în care
trăieşte, o lume guvernată de interese meschine.
----
Prin Ștefan Gheorghidiu, Camil Petrescu introduce în literatura română
un nou tip de personaj. Este vorba de intelectualul ca structură de caracter:
însetat de absolut, lucid, idealist, inadaptat și orgolios, cu un înalt
sentiment al onoarei.
Student sărac la Filosofie, Ștefan este un intelectual care trăiește în
lumea ideilor absolute. Căsătorit din dragoste cu o studentă de aceeași
condiție socială, protagonistul se îmbogățește peste noapte, ca urmare a
surprinzătorului testament lăsat de unchiul Tache.
Primul capitol al romanului îl prezintă ca proaspăt sublocotenent în
armata română, în Primul Război Mondial. Eroul poate fi considerat un
personaj alter ego al autorului, deoarece poartă amprenta acestuia, dovedind
o chinuitoare sete de absolut. Personajul este conturat pe parcursul evoluției
sale printr-o suită de tehnici specifice prozei moderne, analitice: monologul
interior, introspecția, memoria afectivă, reproducerea fluxului conștiinței.
Dată fiind perspectiva narativă unică, subiectivă ce rezultă din însăşi
natura romanului, pe tot parcursul acţiunii nu avem decât un singur reper în
interpretarea faptelor şi a personajului – mărturisirile lui Gheorghidiu. De
aceea, cu câteva excepţii unde personajul se autocaracterizează sau e
caracterizat direct de alţii (o doamnă îi spune că are o „sensibilitate
năzdrăvană”), apar aproape exclusiv mijloace indirecte de caracterizare.
Trăsăturile personajului principal masculin se desprind doar din faptele reţinute
de el şi din versiunea pe care tot el o oferă asupra lor.
Autocaracterizarea subliniază natura sufletească foarte complicată a
eroului, conştient că e prizonierul propriilor fantasme şi iluzii, dar
incapabil, ca majoritatea eroilor lui Camil Petrescu, să se desprindă de
jocul magic al propriei conştiinţe. Ampla lui confesiune este o mărturie a
nivelului intelectual al personajului. Superior moral celorlalţi prin aspiraţia
către ideal, către iubire, perfecţiune – o caracteristică atuturor personajelor
camilpetresciene care vizează absolutul, ideea, esenţa, Ştefan Gheorghidiu nu
se adaptează unei lumi ale cărei structuri preţuiesc numai aparenţele. El e o
conştiinţă incapabilă de compromisuri, de aceea se izolează, se retrage din
afacerile cu Nae Gheorghidiu, incapabil să practice ipocrizia şi jocul acceptat
de societate.
Ștefan Gheorghidiu trăiește o dramă autentică și profundă, izvorâtă din
cele două experiențe ale cunoașterii: iubirea și războiul. Iubirea este trăită
sub semnul incertitudinii, iar suferința provine din dragostea înșelată. Pentru
protagonist, iubirea reprezintă un proces de autosugestie. Sentimentele sale
pentru Ela se nasc din admirație, din duioșie, dar și din orgoliul de a fi iubit de
cea mai frumoasă dintre studente.
Naratorul-personaj îşi analizează viaţa sentimentală cu luciditate, notând
febril – ca într-un jurnal – ceea ce a simţit şi a trăit din experienţa iubirii, de la
apariţia acesteia până la declin. „Disecându-şi” sufletul, eroul şi dezvăluie
trăirile de la început, când simţea milă pentru Ela, care era în stare să-l
aştepte oricât, întâmpinându-l cu ochii înlăcrimaţi, dar fericită. Apoi orgoliul îi
este satisfăcut că cea mai frumoasă studentă de la „franceză şi română” îl
iubea, fără să facă un secret din asta. Învaţă şi el să o iubească, dar
dragostea lui trece de limita obişnuită. Superior lumii căreia nu i se poate
adapta, Gheorghidiu simte că experienţa lui erotică trebuie să atingă absolutul.
Obținerea absolutului in iubire, printr-o reiterare a mitului lui
Pygmalion, urmeaza, dupa Gheorghidiu, algoritmi, scheme, o serie de
procese definitorii: el incearca sa-si ridice sotia la nivelul abstractiunilor sale
teoretice. Aceasta reprezintă una din cauzele destrămării cuplului, alături de
gelozie sau noua condiție oferită de moștenire.
Ceea ce-l deosebeşte pe protagonist de majoritate este natura lui
reflexivă, căci totul devine act de cunoaştere prin răsfrângere în spirit. De
altfel, el însuşi notează la un moment dat că „în afară de conştiinţă, totul e
bestialitate.” De aici, şi luciditatea cu care analizează şi se autoanalizează şi,
probabil, sursa esenţială a dramei sale.

Abolind timpul cronologic, eroul se lasă în voia fluxului memoriei

amintindu-şi, mai ales, acele întâmplări ce-i adâncesc durerea sufletească, pe
care şi-o analizează cu sinceritate şi cu luciditate, ca şi cum i-ar fi făcut
plăcere să-şi răsucească în rană un cuţit. E cazul excursiei la Odobeşti, în
timpul căreia încearcă să-şi mascheze durerea provocată nu numai de Ela, ci
şi faptul că el însuşi s-a înşelat cu privire la nevasta lui, despre care crezuse
că toate bucuriile şi durerile ei nu pot veni decât de la el. Suferinţa cauzată de
incertitudine, de neputinţa de a afla adevărul oscilează între acuză şi scuză,
între bănuială şi iertare. Introspecţia este rapidă şi nervoasă, sentimentele
dezvăluite fiind diverse, dar provocând aceleaşi manifestări dureroase. Atunci
când are certitudinea că Ela îl înşală, deci i se relevă adevărul despre femeia
iubită. Astfel, hotărârea de a se despărți este definitivă.
Iubirea trăită ca experienţă intelectuală, prin raportare continuă la absolut,
eşuează, şi de coşmarul trădării din partea Elei va fi eliberat după plecarea pe
front.
Un alt aspect al dramei îndrăgostitului de absolut îl constituie neputința de
a se adapta într-o lume care are un alt sistem de valori decât al său.
Intelectual pur, care refuză orice formă de compromis, Ștefan nu se poate
integra într-o lume de analfabeți sau de politicieni corupți, precum Nae
Gheorghidiu.
O altă experienţă trăită pe câmpul de luptă îi va arăta altfel lumea şi
existenţa, din perspectiva combatantului aflat în faţa morţii iminente.
Nu lupta în sine contează, ci viaţa interioară a individului participant la o
crimă universală, declanşată nu se ştie pentru ce. Naratorul – în ipostaza de
luptător – observă, cu aceeaşi luciditate, farsa pregătirilor pentru război, aşa
cum e descrisă în capitolul „La Piatra Craiului, în munte”. Experienţa de front
este înfricoşătoare şi e resimţită de erou ca o ameninţare torturantă. Este
monografia sentimentului de frică, pe care naratorul – locotenent îl
mărturiseşte, fără nici o urmă de eroism.
 Pentru Ștefan, moartea devine un dureros mijloc de autocunoaștere.
În viziunea lui, nimic nu poate fi mai real decât absolutul morții. Confruntat
cu o situație-limită, protagonistul se autoanalizează cu luciditate, considerând
că experiența războiului îi este necesară: N-aș vrea să existe pe lume o
experiență definitivă de la care să lipsesc. Această experiență este văzută,
prin urmare, ca una inițiatică – definitivă – care-i va da puterea ca în final să
renunțe la tot și să o ia de la capăt.
Capitolul "Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu" dezvaluie tragismul
confruntarii cu moartea, eroul insusi privindu-se din exterior ca pe un obiect,
avand sentimentul ca e ca la inceputul lumii.
Notatiile lui Camil Petrescu despre razboi sunt de o mare autenticitate,
viata oamenilor fiind la cheremul hazardului: "cadem cu sufletele rupte in
genunchi, apoi alergam, coboram speriati (...) nu mai e nimic omenesc in noi".
Toti camarazii lui simt panica, frica, lasitatea, groaza, nicidecum n-au
sentimentul eroismului si al vitejiei, al luptei cu dusmanul.
Gandindu-se la suferintele care-l chinuisera din cauza Elei, Gheorghidiu
se simte detasat parca de sine si de tot ce a fost, "acum totul e parca din alt
tărâm, iar intre noi abia daca e firul de ata al gandului intamplator". Drama
iubirii lui intra definitiv in umbra, experienta dramatica a frontului fiind decisivă.
Ranit si spitalizat, se intoarce acasa la Bucuresti, dar simte fata de Ela o
instrainare definitiva, "sunt obosit, mi-e indiferent chiar daca e nevinovata" si-i
lasa ei "tot trecutul".
În opinia mea, personajul Ștefan Gheorghidiu este reprezentantul cel mai
de seamă al intelectualului inadaptat din literatura română. De asemenea, el
ocupă un loc special în opera lui Camil Petrescu, fiind singurul dintre
personajele sale care supraviețuiește la finalului romanului.
Ȋn concluzie, prin drama lui Ştefan Gheorghidiu, Ultima noapte de
dragoste, ȋntȃia noapte de război de Camil Petrescu oferă o viziune lucidă
asupra societății moderne, o societate care promovează mediocritatea,
mercantilismul, superficialitatea, nonvalorile şi care condamnă spiritele
superioare la izolare şi inadaptare.