Învăţătura Bisericii Catolice cu privire la Exorcismul Major

Autor: pr. Eduard Giurgi

Sursa: Actualitatea creştină, februarie 2006

Exorcismul, termen provenit din latinescul „exorcismus”, însemnând “legare prin

jurământ”.
Exorcizarea este o rugăciune, sau o sumă de rugăciuni care cheamă în ajutor puterea
Domnului spre a alunga Diavolul, sau a altor entități malefice asociate acestuia, din anumite
locuri, obiecte, persoane presupuse a fi posedate. În funcție de ritualurile specifice credinței
exorcistului, procesul exorcizării se face provocând entitatea la un jurământ, printr-un
procedeu complicat sau pur și simplu poruncind entității să plece, în numele unei puteri
superioare. Exorcismul se practică în sistemul de credințe al mai multor culturi și religii.

ENCICLOPEDIA CATOLICĂ DEFINEȘTE EXORCIZAREA CA „ACȚIUNEA DE A

ALUNGA SAU DE A ÎNDEPĂRTA DEMONII SAU SPIRITELE RELE DIN PERSOANE,
LOCURI SAU LUCRURI DESPRE CARE SE CREDE CĂ SUNT POSEDATE SAU
INFESTATE DE ACEȘTIA”.

Ce este posedarea demonică?

Prin posedare, o entitate poate controla corpul unui om, dar și obiecte sau animale. De
exemplu, în Japonia, sabia (katana) era considerată „sufletul războinicului”, deoarece se
credea că războinicul își poate canaliza energia spirituală prin sabie, iar sabia devenea un fel
de prelungire a corpului său. Cu siguranță ați văzut în filme acest clișeu al parcurilor de
distracție sau al muzeelor bântuite. Aceste clișee se bazează pe ipoteza că locuri ca acelea în
care există reprezentări de persoane, animale și alte ființe, pot crea un fel de realitate paralelă
care este un mediu favorabil spiritelor ce vor să se agațe de ceva. Motivul principal pentru
care se spune că cimitirele sunt bântuite este tocmai din cauza credinței că spiritele pot fi încă
atașate de corpurile pe care le-au părăsit. În funcție de religie și context, posedarea poate fi
voluntară sau involuntară, cu efecte benefice sau malefice. Exorcizarea este acel ritual
religios menit să alunge entitățile invadatoare. De-a lungul timpului, acest subiect a fost
extrem de studiat, căutându-se rezolvări la problema posedării.
În 1612, inchizitorul dominican francez Sebastian Michaelis a publicat lucrarea Histoire
admirable de la possesion d’une penitente în care oferea cititorilor o clasificare a
demonilor. Acest studiu a fost realizat în baza cercetărilor realizate de inchizitor în vremea
procesului posedărilor din Aix-en-Provence, la rezolvarea cărora a participat. Exorcism este
un termen provenit din latinescul exorcismus, însemnând „legare prin jurământ”. Exorcizarea
este o rugăciune, sau o sumă de rugăciuni care cheamă în ajutor puterea Domnului spre a
alunga Diavolul, sau a altor entități malefice asociate acestuia, din anumite locuri, obiecte,
sau persoane presupuse a fi posedate.

Ritualul de exorcizare

În funcție de ritualurile specifice credinței exorcistului, procesul exorcizării se face

provocând entitatea la un jurământ, printr-un procedeu complicat sau pur și simplu poruncind
entității să plece, în numele unei puteri superioare. Exorcizarea se practică în sistemul de
credințe al mai multor culturi și religii. Potrivit dogmei bisericești creștine, din cauza
păcatului strămoșesc, diavolul are o anumită putere de stăpânire asupra oamenilor. Scopul
suprem al Diavolului este să împiedice omul să-L slăvească pe Dumnezeu. Cele mai eficiente
arme împotriva Diavolului care îl ispitește pe om sau care deja s-a instalat în om, sunt
rugăciunea, postul și exorcizarea. La creștini, exorcizarea este un act al Bisericii, prin care se
cere, în numele lui Iisus Cristos, ca o persoană sau un obiect să fie apărat împotriva influenței
diavolului și eliberat de sub stăpânirea lui. De asemenea, la creștini, însuși actul botezului,
Taina Sfântului Botez, debutează cu câteva cuvinte adesea folosite în ritualurile de
exorcizare, atunci când nașii sunt puși să spună „mă lepăd de Satana”. Diavolul folosește tot
felul de șiretlicuri, bazându-se pe slăbiciunea oamenilor, pentru a-i stăpâni. Diavolul ispitește
la tot felul de păcate, precum: păcatul protopărinților, fratricidul lui Cain, trădarea lui Iuda,
tăgăduirea lui Petru, minciuna lui Anania. În ciuda acestor lucruri, tot Biserica spune că
Diavolul îl poate ispiti pe om numai atât cât îngăduie Dumnezeu, în Înțelepciunea lui.
Părintele Malachi Martin, un iezuit care a fost consilierul a trei papi a scris o serie de cărți
despre posesiunea demonică și exorcizare, inclusiv Hostage to the Devil. Întrebat de ce
anume asistăm la o creștere atât de spectaculoasă a numărului de oameni posedați de demoni
și a necesității exorcizării, el a replicat, asemenea Sfântului Pavel: Există un război spiritual,
un război cu spiritele, un război cu puterile nevăzute ce râvnesc la sufletele oamenilor.
Descriind procesul de exorcizare, Martin a explicat că acesta reprezintă o confruntare, nu
doar o simplă rostire de rugăciuni. Exorcistul se află în război cu demonii. O dată început,
 procesul trebuie dus până la capăt. Dacă exorcistul, din anumite motive, încetează ritualurile,
demonul îl va urmări. Exorcizarea continuă cu un fel de dialog între demon și exorcist, care
încearcă să afle cât mai repede posibil numele duhului rău. Adesea, numele reprezintă o
reflectare sau un simbol al modului cum se comportă demonul și acesta trebuie obligat să-l
recunoască. Demonul batjocorește sistematic iubirea și credința umană și caută să descopere
orice eventuală slăbiciune a exorcistului, orice pată neagră din trecutul acestuia. Obiectele
din încăpere se pot ridica în aer, ferestrele se pot zgâlțâi, ușile se închid și se deschid singure.
Malachi Martin spune: La un moment dat, orice om aflat în cameră știe că acolo există ceva
care îți dorește răul. Este ceva groaznic să știi că, dacă vei da greș, ai putea muri pe loc.
Martin mai spune că nu toate exorcizările se încheie cu triumful asupra demonilor. Uneori,
demonul nu se lasă alungat, iar victima rămâne posedată. Chiar și când demonul este alungat
din corpul gazdei sale umane, el poate rătăci, căutând alți oameni vulnerabili, în al căror trup
să se poată cuibări. Și exorcistul poate încă suferi din cauza încercărilor sale de a alunga
demonii. Martin relata că fusese aruncat din pat, lovit cu scaunul și avusese un umar dislocat
– indicii ale faptului că demonul se afla încă în preajmă și era foarte furios pe el.

Care sunt semnele posedării demonice?

Un gen deosebit de atac al diavolului este posedarea, îndrăcirea, în care spiritul rău ia în
stăpânire cu violență trupul omului, astfel încât organele corpului și puterile inferioare ale
sufletului sunt stăpânite de el, însă nu și puterile superioare ale sufletului. Cum arată un om
posedat? Potrivit exorciștilor, există câteva semne clare de posedare demonică:
 Cel posedat poate vorbi o limbă stranie, sau un dialect al unei limbi demult dispărute
 Victima poate vorbi despre lucruri ciudate sau poate prezice cu exactitate anumite
fapte
 Putere fizică supraomenească
 Voce schimbată, ca și cum cineva ar vorbi prin corpul posedatului sau poate scoate
sunete animalice
 Cel posedat își poate provoca singur răni, prezintă agresivitate, neliniște, repulsie față
de rugăciuni, tămâie, agheasmă și alte obiecte sfinte

După ritualul exorcizării se observă întotdeauna o refacere extrem de rapidă a individului.

Unii spun că posedarea survine anumitor păcate grave, în urma lepădării de credință, în urma
folosirii magiei, invocarea Diavolului în anumite ritualuri oculte, sau a unui pact cu însuși
Diavolul, prin care i se dă dreptul la posesiune. Totuși, se pare că au existat și cazuri de sfinți,
posedați temporar. De obicei, posedații pot fi eliberați numai dacă vor asta. Cazurile de
exorcizare foarte complicate pot fi realizate numai de un preot care are de la Episcop o licență
specială în acest sens. Acesta poartă denumirea de „preot exorcist”. Licența de a săvârși
exorcizări trebuie acordată numai preoților care se disting prin evlavie, știință, prudență și
viață cinstită. In afară de cazurile mai complexe de exorcizare, există rugăciuni care se pot
spune de către orice preot, cu permisiunea Episcopului, atunci când se consideră că există o
influență satanică asupra unor locuri, obiecte sau persoane, fără a se ajunge la stadiul unei
posesiuni adevărate. De asemenea, există rugăciuni și texte care pot fi recitate în particular de
către toți credincioșii, atunci când au senzația că sunt ispitiți de Diavol. Astfel de texte includ
Psalmii 91 și 23 atunci când intervine sentimentul de frică, iar stropirea ferestrelor și ușilor cu
apă sfințită poate fi văzută ca o metodă de purificare și de alungare a entităților nedorite dintr-
o casă.

Straniul caz de posedare la Vatican

În 11 septembrie 2000 ziarele din întreaga lume publicau o veste despre invadarea
Vaticanului de forțele Întunericului, care-l insultaseră pe însuși papa Ioan Paul al II-lea, prin
intermediul unei adolescente, care fusese o „fată de o puritate și o bunătate desăvârșite”, până
să fie luată în stăpânire de diavol, la vârsta de 12 ani. Tânăra, care avea 19 ani în 2000, a
început să urle, cu o voce „guturală”, în timpul unei audiențe generale date de papă în piața
San Pietro. În ciuda eforturilor papei de a potoli atacul, Diavolul a râs în fața eforturilor
Sfântului Părinte de a-l alunga. Când gărzile Vaticanului au încercat să o imobilizeze pe fată,
ea le-a respins, dovedind o putere supraomenească. Exorcistul Vaticanului, părintele Gabriele
Amorth spunea că împreună cu un alt exorcist, părintele Giancarlo Gramolazzo, au încercat
să o exorcizeze, anterior, pe fată și că papa petrecuse cu ea jumătate de oră, în ziua
precedentă, și o exorcizase. Curând, a devenit clar, când fata a început să-l insulte pe papă și
să-i vorbească în limbi necunoscute, în timpul audienței, că niciuna dintre ședințele de
exorcism nu reușise să alunge spiritul rău. Surse din cadrul Vaticanului, s-au grăbit să
reamintească despre exorcizarea reușită, în 1982, a unei italience, Francesca Fabrizzi. Spre
sfârșitul lunii septembrie 2000, reverendul James Le Bar, exorcistul diocezei din New York,
își exprima părerea că în ultimii ani se produsese o veritabilă „explozie” de exorcizări. Doar
în New York, afirma el, numărul crescuse de la zero în 1990, la un total de 300 în ultimii zece
ani.
Reverendul Le Bar spunea ca, în condițiile în care oamenii și-au diminuat respectul față de
propria ființă și au renunțat să mai respecte spiritualitatea, alte ființe umane și viața, în
general, demonii lui Satana se puteau strecura în sufletul lor și „îi puteau ataca, posedându-i
și făcându-i neputincioși”. În 26 noiembrie 2000, o știre a Associated Press relevă că în
Ciudad de Mexico, un grup de bărbați și femei, care se credeau posedați, pătrunsese, printr-o
amplă ceremonie, în parohia romano-catolică locală, cerând să fie exoricizați de opt preoți
numiți de arhiepiscop spre a-l înfrunta pe Satana și pe demonii acestuia. Reverendul Alberto
Juarez își amintea că văzuse o tânără care începuse să țipe, cu glas masculin și apoi să mârâie
ca un câine. Părintele Enrique Maldonado vorbea despre case unde văzuse ușile încuiate
deschizându-se singure și obiecte zburând prin încăperi. Reverendul Daniel Gagnon
mărturisea că încercase, cândva, să adopte o abordare științifică, pragmatică, dar se
răzgândise. „Inițial recurgi la psihologie, dar ulterior îți dai seama că există o arie a
fenomenelor pe care știința nu o poate acoperi”, spunea el. Scoaterea demonilor și vindecarea
bolnavilor și handicapaților au fost două dintre elementele activității apostolice pe care Iisus a
încredințat-o susținătorilor săi, dar practica efectuării de exorcizări asupra candidaților la
botez a fost consemnată, pentru prima oară, de către unul dintre părinții bisericii, Hippolytus
(c.170-c.235), la Roma, în secolul al III-lea. Preotul sau laicul care-I avea în grijă pe cei ce
doreau să se alăture bisericii, era învățat să-și așeze palmele pe capetele novicilor și să se
roage. Se credea că ar fi fost imposibil, pentru o entitate demonică, să rămână tăcută și să
treacă neobservată în acel moment, trădându-și astfel prezența și făcând din nefericita gazdă
umană un candidat sigur la exorcizare.

Originile ritualului de exorcizare

Potrivit numărului din 1 septembre 2000 al publicației National Catholic Reporter, prima
mențiune a unei astfel de practici ca funcție în cadrul Bisericii romano-catolice apare într-o
scrisoare a papei Cornelius, din 253. Istoricul Jeffrey Burton Russel afirma că în primele
liturghii medievale existau trei feluri de exorcizare comune – exorcizarea sau binecuvântarea
caselor sau lucrurilor, exorcizarea celor ce primeau botezul și exorcizarea oamenilor care
credeau că sunt posedați de demoni. În diferite părți ale Europei, preotul care efectua
exorcizarea putea apela și la rituri de alungare a unor divinități precreștine, precum Thor sau
Odin. Descrieri ale posesiunii demonice au apărut frecvent în Egiptul Antic, în Babilon și
Persia, încă din cele mai vechi timpuri. Deși nu există relatări privind exorcizările în Vechiul
Testament, alungarea demonilor constituie o parte esențială a misiunii lui Iisus și un
important aspect al sarcinilor încredințate de el apostolilor ,,I-a chemat pe cei doisprezece și a
început să-i trimită doi câte doi și le-a dat putere asupra duhurilor necurate”(Marcu 6:7).
Noul Testament se referă și la exorciștii evrei care au început să scoată demoni în numele lui
Iisus ,, I-a zis Ioan: Învățătorule, am văzut pe unul care scotea diavoli în numele Tău, și i-am
interzis, pentru că nu ne urmează. Dar Iisus i-a spus: Nu-l opriți; căci nimeni care, face o
minune în numele Meu, nu poate, îndată, să mă vorbească de rău, pentru că cine nu este
împotriva noastră este pentru noi” (Marcu 9:38-40). Nici Iisus, nici cei ce scoteau demoni în
numele Său nu sunt numiți „exorciști” în Noul Testament, iar verbul „a exorciza” nu apare
nicăieri în Biblie, în contextul alungării demonilor. În contrast cu exorcizările șamanice ale
spiritelor malefice din culturile tribale, care puteau dura ore sau zile, cu ritualurile alungării
demonilor în Egiptul antic sau în Europa păgână, precum și cu ritualurile de exorcizare ale
Bisericii romano-catolice, ce pot dura multe zile, luni și chiar ani, exorcizările lui Iisus
constau în adresarea directă, către demon, de a părăsi trupul gazdei sale. Când Iisus învingea
ușor entitățile malefice care au infestat trupul și sufletul victimei, în multe cazuri descrise în
Evanghelii, aceste entități sunt întotdeauna demoni, nu Satana însuși. Chiar dacă acestea
reprezintă victorii care slăbesc puterile pământești ale lui Satana, se crede că marea bătălie
dintre Iisus, Fiul lui Dumnezeu, și Satana, Stăpânul Lumii, se va desfășura la Armageddon, în
timpul Apocalipsei. Deși nu se găsesc nicăieri scrieri despre exorcisme în Vechiul Testament,
tradiția iudaică târzie a dobândit un ritual ce implica suflatul în șofar (instrument folosit în
muzica de cult la vechii evrei; era confecționat dintr-un corn de berbec, bine curățat pe
dinăuntru, vârful cornului devenind locul de suflat), citirea de rugăciuni și ungerea persoanei
afectate, deasupra căreia s-au citit pasaje din Psalmi, cu untdelemn și apă. Ca și în
exorcismul creștin, este important de aflat adevărata identitate a demonilor, astfel încât
acestora să li se spună pe nume, când li se cere să părăsească trupul victimei. În tradiția
cabalistică, exorcistul insista să cunoască și păcatele care l-au făcut pe demon să se atașeze de
sufletul uman, astfel încât după alungarea Răului, sufletul să fie îndreptat și liniștit. John L.
Allen, Jr., redactor la National Catholic Reporter, recunoștea că în puține cazuri mediatizate
„eșecul de a diagnostica o posibilă tulburare psihică, înainte de practicarea exorcizării, a dus
la dezastre”. Allen menționează un caz din 1976, în care doi preoți din Bavaria au fost
condamnați pentru ucidere prin imprudență, când tratamentul medical al unei epileptice de 23
de ani a fost întrerupt, în favoarea unui ritual de exorcizare, iar tânăra a murit.

El se referă și la un caz din 1996, în care un exorcist protestant coreean din California a fost
acuzat de omor prin imprudență și condamnat la patru ani de închisoare pentru că a ucis,
involuntar, o femeie, în timpul unui exorcism de patru ore. Exorcistul Vaticanului, părintele
Gabriele Amorth, spunea că el cere întotdeauna documentele medicale ale persoanei ce
urmează a fi exorcizate și se consultă cu un psihiatru, dacă e de părere că informațiile pe care
urmează să le afle vor putea fi de folos. Susține totuși că doar practicarea exorcizării poate
oferi certitudini, fiindcă din răspunsul dat riturilor, preoții pot depista prezența demonului.
Deși mulți preoți par să creadă că un exorcism obișnuit nu ar putea dăuna nimănui, părintele
Joseph Mahoney, un capelan catolic din Detroit, care lucrează cu persoane suferind de
sindromul personalității multiple, vede lucrurile total diferit. El consideră că o exorcizare
poate fi „extrem de distructiv” atunci când e aplicat unor pacienți cu sindrom de personalitate
multiplă nediagnosticat, și se referă la studiul întreprins la Spitalul Regal din Ottawa, Canada,
care a demonstrat că procesul exorcizării poate crea noi personalități, în acești subiecți.

În ianuarie 1999, Vaticanul a emis un nou ritual de exorcizare, pentru prima oară după
1614, reafirmând existența lui Satana și relevând o nouă imagine a acestuia, în context
actual. Oficialii au subliniat că biserica nu a modificat referirile evanghelice la diavol și nici
nu a sugerat că oamenii trebuie să înceteze a mai crede în existența Necuratului. Dar preoții
care desfășoară astfel de ritualuri trebuie să facă față răului ca o forță aflată în interiorul
fiecărui individ, nu una care-i amenință pe oameni din exterior.

Ritualul de exorcizare la diverse popoare

Încă din vremurile străvechi, în numeroase culturi și religii au fost consemnate manifestări
demonice asupra oamenilor.

Exorcismul la sumerieni

De pildă, sumerienii credeau că maladiile sunt provocate de așa-numiții gid-dim – spiritele

morților ajunse în Iad. Pentru sumerieni, o persoană era formată din gid-dim (sufletul)
și adda (corpul). Puterea unui astfel de gid-dim stătea în realizările din timpul vieții și în
numărul de copii pe care răposatul îi avea. Spiritele se puteau întoarce în lumea celor vii
pentru a-i bântui și pedepsi pe cei ce lăsau persoanele decedate neîngropate sau dacă nu li se
cinstea memoria.
Exorcismul la romani

Romanii credeau că nu doar ființele umane puteau fi posedate, ci și animalele, plantele, chiar
și obiectele neînsuflețite. În secolul V, Papa Gregoriu I scria despre o călugăriță posedată de
un demon care intrase în corpul său prin intermediul unei frunze de salată pe care ea o
mâncase.

Exorcismul la evrei

Conceptul de „influență demonică” din creștinism se aseamănă cu cel evreiesc. În Noul

Testament sunt descrise episoade în care Iisus întâlnește persoane demonizate, pe care le
vindeca prin alungarea entităților malefice din corpurile posedaților.

Exorcismul la musulmani

Musulmanii cred și ei în Iblis (Diavol) și în existența demonilor și a acoliților

lor, djinnii (duhuri) care pot poseda oameni. În religia islamică ritualul de exorcizare se
numește ruqya. Ritualurile islamice de exorcizare fac parte din Al-Tibb al-Nabawi (Medicina
Profetului). Exorcismul islamic constă în punerea la pământ a persoanei posedate, în timp ce
un imam (preot musulman) îi recită posedatului versete coranice, ținându-i mâna pe frunte.
Versetele coranice specifice exorcizării sunt incluse în capitolul 72 din Coran, intitulat Al-
Jinn (Spiritele), dar și în capitolul următor numit Al-Muzzammil (Cel învăluit), și în ultimele
sure din Coran, numite Al-Ikhlas (Crezul), Al-Falaq (Zorii) și An-Nas (Oamenii). Toate
aceste versete constau în preaslăvirea lui Allah (Dumnezeu) și în alungarea demonilor în
numele Său.

Exorcismul în Iudaism

În Iudaism, exorcismul nu este menit doar să alunge entitatea care cauzează posedarea. După
alungarea acestei entități, ritualul de exorcizare care a fost înfăptuit trebuie să aibă puterea de
a vindeca atât persoana care a fost posedată, cât și spiritul care a cauzat posedarea, în așa fel
încât ambii să își găsească liniștea. Cartea Minchat Yehuda a rabinului Yehuda Fetaya
vorbește în extenso despre problema posedărilor și necesitatea exorcizării. În Iudaism,
exorcismul trebuie să fie condus de un rabin care a fost inițiat și în misterele Kabbalei.
Ritualul se realizează în prezența unui grup de 10 bărbați maturi, numit minyan. Acești
bărbați formează un cerc în jurul persoanei posedate și recită psalmul 91 de trei ori, după care
rabinul suflă într-un corn special numit șofar. Efectul sunetului acestui corn este acela de a
slăbi legătura prin care entitatea este atașată de corpul victimei. Apoi, cei 10 bărbați așezați în
cerc vor spune rugăciuni, în vreme ce rabinul va purta un dialog cu entitatea, pentru a o liniști
și a o convinge să plece.

Exorcismul în Hinduism

Și hindușii practică exorcismul. Dintre toate cele patru Vede (cărțile sacre ale hinduismului),
se spune că numai Atharva-Veda conține secrete legate de magie și alchimie, dar și de
ritualuri care țin de exorcizare. Mijloacele de bază ale exorcismului hindus sunt repetarea
succesiva de mantre și practicarea ritualului yajna, adică ceremonii prin care sunt oferite
diverse ofrande. Ca o paranteza în ceea ce privește ofrandele, în unele religii, florile sunt
pentru zei, iar fructele sunt pentru demoni. Dintre scrierile puranice ce trebuie citite în timpul
ritualului de exorcizare, oficiat de un brahman (preot hindus), se numără Bhagavata Purana,
Padma Purana și Garuda Purana, dar și textul Kāttakaṃ din Yajur-Veda. De asemenea în
timpul exorcizării, cei prezenți trebuie să țină posedatul, în timp ce recită mantrele zeilor, în
special mantrele zeilor Hanuman și Narasimha, mantre special folosite în exorcizare. Tot în
timpul ritualului trebuie să existe imagini sau statui ale zeităților hinduse, mai ales ale celor
doi amintiți anterior, pentru a opri dezlănțuirea puterii demonului.

Exorcismul la japonezi

Japonia este un caz unic, aici reunindu-se elemente din Shintoism, Budism, Taoism și
Confucianism. În ritualul lor de exorcizare, puterile și abilitățile ascetului sunt folosite în
combinație cu cele ale mediumului. În japonia există două metode de exorcizare. Prima se
referă la procesul prin care entitatea malefică este identificată și obligată să părăsească trupul
victimei, proces care este realizat de ascetul singur. A doua metodă este mai veche, ea forțând
entitatea care posedează să se transfere în corpul unei gazde prin intermediul căreia va fi
obligată să comunice și să-și dezvăluie astfel adevărata identitate. „Gazdele” sunt mediumi
fără experiență în domeniu, de obicei femei tinere sau copii. În momentul transferului, gazda
inițială a spiritului se liniștește și mediumul, care nu cunoaște gazda inițială, se află într-o altă
cameră și începe să se comporte exact ca prima victimă pe durata posedării.
Aflată în corpul mediumului, entitatea care posedează este obligată să comunice și, din
această cauză, de multe ori, entitățile pot refuza transferul. Din acest motiv, acest tip de
exorcizare este mai puțin folosit azi. Metoda cea mai întâlnită este o-shirabe, și implică
dialogul prin care entitatea va fi convinsă să părăsească corpul victimei. Cel care realizează
exorcizarea poate fi un preot budist de rit Shingon sau Tendai, un yamabushi (pustnic din
munți) sau un onmyouji (un maestru Yin-Yang din tradiția ezoterică japoneză). Pregătirea
necesară spre a putea conduce un ritual de exorcizare, poate consta în pregătirea a 100 de zile
de aragyou care încep în fiecare an pe data de întâi noiembrie. Această metodă de purificare
începe zilnic la ora trei dimineața cu un duș de apă rece neîncepută care se repetă o dată la
fiecare trei ore până la ora nouă seara. Există doar două mese de prânz pe zi și se spune
încontinuu Sutra Lotusului și se fac exercițiile de bokken, sabia de lemn. Japonezii spun că
există patru tipuri de simptome ale posedării. Primul se referă la dureri inexplicabile, febră,
pierderea cunoștinței. Cel de-al doilea tip se referă la diversele halucinații vizuale sau
auditive, care nu schimbă nicicum personalitatea celui posedat. Al treilea tip implică
schimbări de personalitate. În acest caz, entitatea nu se manifestă direct prin trupul gazdei,
dar induce stări de transă. Ultimul tip de posedare include toate cazurile în care entitatea
manipulează corpul gazdei pentru a se manifesta. Cel mai cunoscut caz de acest gen
este Kitsunetsuki: posedarea cauzată de spiritul unei vulpi. Ritualul de exorcizare o-
shirabe debutează cu o întrebare adresată entității care posedează: „Îți vei schimba
atitudinea?”. Această întrebare se referă la posibilitatea unei schimbări în bine, în caz de
posedare. Când răspunsul este negativ, se trece la etapa de settoku, adică persuasiunea. Se
insistă cu această întrebare până când demonul răspunde pozitiv. Următoarea etapă este una
de cercetare, prin care se urmărește aflarea unor informații, privind circumstanțele începerii
posedării și când se va sfârși ea. Aceste detalii ajută la identificarea tipologiei entității
respective. Printre cauzele unei posedări se numără un blestem, ura, cererile, dorințele,
nemulțumirile etc. Entitățile care posedează trebuie să fie satisfăcute pentru a putea părăsi
corpul gazdei, după care ele trebuie să fie transformate în spirite protectoare încadrate în
altarul familiei. Astfel ele vor fi venerate și, nemaifiind neglijate, vor fi mulțumite și chiar
vor putea oferi protecție membrilor respectivei familii. În general, în Japonia, ritualurile de
exorcizare sunt realizate cu discreție, majoritatea persoanelor posedate fiind din rândul
femeilor. Iată și tipurile de entități care posedează. Cele mai frecvente sunt, așa cum spuneam
mai sus, posedările de Kitsunetsuki, spiritele vulpilor.
Acestea pot fi vulpi bune sau vulpi rele (vulpile cu 9 cozi). Vulpile albe Yako sunt vulpi bune,
mesageri ai zeului Inari, zeu al orezului și al prosperității. Alte entități pot
fi Youkai (demoni), Bakeneko (pisica demonică cu două cozi și puteri de
necromanție), Inugami (demoni câini numiți Maken, când devin răi), Mujina (spiritul
bursucului japonez), Kami (zei), Jorougumo (demoni
păianjeni), Yuurei (fantome), Shiryo (spirite moarte), Borei (spirite plecate din această
lume), Onryou (fantome răzbunătoare), Goryou (fantome răzbunătoare ale martirilor
aristocrați), Ubume (fantomele femeilor care au murit în timp ce dădeau naștere sau cu mari
griji privind copiii lor) și multe altele. Cazurile posedării de Ikiryou se referă la posedarea
cauzată de o persoană aflată în viață asupra altei persoane, tot în viață. Când o persoană are
niște sentimente negative foarte puternice față de o altă persoană, aceste energii negative se
pot manifesta sub forma unei entități negative care o poate poseda persoana căreia îi sunt
adresate. Mai există și posedările făcute de zei și care sunt văzute ca fiind benefice, deoarece
se consideră că zeul vrea să transmită un mesaj unui om sau unei comunități. Când mesajul a
fost transmis, posedarea încetează. Japonezii văd totul în mare detaliu. Astfel, pentru ei,
există anumite locuri, sau perioade de timp când delimitarea dintre lumea oamenilor și lumea
de dincolo se subțiază și cele două lumi pot interacționa. În această privință, în Japonia, ora
nefastă este cuprinsă între două și trei noaptea. De asemenea, pe parcursul festivalului O-Bon,
care cinstește spiritele morților, acestea se pot întoarce să viziteze din nou locurile în care au
trăit în forma umană pe care au deținut-o în timpul vieții. În Tokyo, tunelul Shirogane este
considerat ca fiind o punte de legătură între cele două lumi și locul prin care Shinigami, Zeii
Morții, intră în lumea celor vii.

Exorcismul în Evul Mediu

În Evul Mediu, teologii considerau posedarea ca fiind o erezie și oricine avea capacități
paranormale era suspectat de a fi influențat de entități malefice. Diavolul și spiritele sale
acolite erau denumiți energumenus, în timp ce posedaților li se spunea energumen. În această
perioadă, creștinii au cunoscut o apropiere fără precedent față de religie, temându-se foarte
mult de Diavol. Credința populară era că între Dumnezeu și Satana se poartă un război
continuu pentru sufletele muritorilor. Credincioșii erau convinși că posedarea se putea
înfăptui pe două căi. Fie spiritele intrau direct în corpul victimei, fie entitatea era trimisă de o
altă persoana cu ajutorul forțelor întunericului, prin blestem sau ritualuri magice oculte.
 Oamenii credeau că Dumnezeu permitea Satanei să-i testeze cu ispite și greutăți, bazându-se
pe pilda lui Iov. De fiecare dată când se întâmpla o nenorocire (recolte distruse, turme
moarte, boli grave) oamenii căutau o vrăjitoare pe care să dea vina. Urmarea era că această,
vinovată sau nu, era arsă pe rug. Multe văduve lipsite de ajutor au fost deposedate de
proprietățile lor și arse, fiind declarate vrăjitoare.

Exorcizarea din punct de vedere spiritual

În general, se consideră că posedatul are caracteristicile violente descrise mai sus, însă,
acestea sunt stări extreme. Foarte mulți oameni sunt în diferite forme de posesie. Haideți să
ne gândim la dorinţa de avuţie, de asemenea, disperarea (de orice fel dar cu precădere cea
cauzată de lipsurile materiale), depresia, frica, dorinţa de dominare şi control, acceptarea
dominării şi controlului, dorinţa sexuală extremă, lipsa dorinţei sexuale, nervozitatea,
nerăbdarea, angoasele, lăudăroșenia şi lauda de sine, minciuna cu forma ei minimală –
ascunderea adevărului, nebunia, furia, ura, răzbunarea, slăbirea, îngrăşatul, tristeţea, veselia
isterică, victimizarea, alcoolismul etc. Cam orice lucru care îți provoacă o dependență este
cumva egal cu o energie/entitate care te consumă și cere tot mai mult să-ți satisfaci acea
dependență. Alimentarea acestor stări/dependențe/entități înseamnă posesiune. Formele prin
care trece omul către aceste stări, care produc suferinţă sunt:
 Stupoarea – Trecerea bruscă de la o stare de maximă de fericire la cea mai cumplită
şi profundă nefericire.
 Angoasa – Suferinţa este trăită în spasme şi nelinişti.
 Constanţa – Disperarea, deznădejdea şi depresia par că nu mai au răgaz, nu există
speranţă şi nici liman. Nici măcar moartea nu se grăbeşte.
 Amintirea – În această stare perplexă de suferinţă generalizată se proiectează
fericirea trecută, imaginea prosperităţii şi a demnităţii pierdute.
 Condamnarea – Oprobriul public, plecarea prietenilor, solitudinea impusă. După
căderea socială, după pierderea tuturor valorilor, individul rămâne exasperat, plictisit şi
nemângâiat.
 Revolta – Lupta cu destinul, învinovăţirea Providenţei, negăsirea niciunui sens pentru
suferinţă. Şi aici exemplul lui Iov rămâne ca un reper: un om care se chinuie, căzut în cenusă
şi noroi, cuprins de lepră, cu faţa plină de lacrimi.

Entitățile întunecate, fără lumină, numite și demoni, îşi iau energia de la oamenii cu care pot
să intre în rezonanţă (oamenii care în gândurile, în sentimentele şi prin faptele lor dau naştere
la întuneric, la lipsa de lumină şi de iubire). Deci de la oameni vulnerabili. Nici un demon,
nici o altă fiinţă a energiei întunericului nu poate să atace pur şi simplu un om pentru că n-ar
avea altceva de făcut. Dacă însă cineva cu o aură imperfectă rătăceşte încoace şi încolo,
porţiunea vulnerabilă este atacată imediat de ceva demonic şi atunci se vorbeşte despre
posedare. Demonii infestează oamenii cu frică, frica fiind o emoție negativă puternică ce
destabilizează psihicul și sufletul uman. De notat este faptul că demonul nu poate face nimic
prin el însuși, nu se poate manifesta în lumea noastră; el lucrează doar prin oameni. Demonul
pătrunde în conștiință, se agaţă de om, omul devenind vehiculul lui.

Posedarea - posibile explicații științifice

Medicina modernă vine cu argumente care să demonteze ideea de posedare. Medicina spune
că posedarea este de fapt una din numeroasele forme ale tulburărilor mentale, explicația
aflându-se în funcționarea anormală a creierului și a sistemului nervos. Criticii exorcismului
afirmă că așa-numitele „posesii” sunt, de fapt, boli psihice nediagnosticate, iar practicarea
exorcizării în asemenea cazuri exacerbează boala și poate fi considerată chiar abuz. Au
existat cazuri de exorcizare care au dus la deces. Posesia demonică nu este un diagnostic
medical sau psihiatric valid. Simptomele descrise de cei care se cred în posesia demonică
sunt similare celor asociate unor boli mentale, cum ar fi isterie, manie, psihoză, Sindromul
Tourette, epilepsie, schizofrenie sau personalitatea multiplă.

Personalitatea multiplă

Personalitatea multiplă, sau tulburarea disociativă de identitate, se remarcă prin prezența a

două sau a mai multor identități, fiecare cu modul propriu de a percepe sinele și mediul
înconjurător și imposibilitatea de a-și aminti lucruri esențiale despre sinele propriu, în mod
normal imposibil de uitat. Un demon aflat într-o persoană își are propriul scop, atitudine,
manierisme, stil de a vorbi și chiar voce. Persoanei posedate îi e imposibil să-și amintească
perioada de timp în care demonul s-a manifestat prin intermediul ei, faptele și rezultatele
acțiunilor sale. Acest tip de comportament se regăsește în totalitate în principiul tulburării
disociative de identitate. În cazurile de personalitate multiplă, dintre persoanele care sunt
întrebate despre personalitatea lor alternativă, 29% din ele se identifică ca demoni. În plus,
într-o formă de monomanie numită demonomanie sau demonopatie pacientul crede că este
posedat de unul sau mai mulți demoni.
Schizofrenia

Schizofrenia este caracterizată prin prezența iluziilor și halucinațiilor, vorbire dezorganizată,

comportament catatonic, răspunsuri afective și emoționale aplatizate. Episoadele psihotice
pot simula foarte fidel starea de posedare demonică prin intermediul iluziilor și halucinațiilor,
sentimente de vină și de grandomanie (persoana se crede Dumnezeu, Satana, sau că unul din
ei îi vorbește și îi dă instrucțiuni pentru o misiune specială). Reprezentativă pentru acest caz
este și așa numita folie a deux (s-ar traduce prin „nebunie în doi”), un sindrom destul de rar,
prin care psihoza este transmisă de la un individ la altul, de obicei de la bolnav la persoanele
apropiate, care sunt convinse până la urmă de existența unei entități malefice și care iau parte
la așa-zisa misiune. După caz, aceasta se poate transmite mai multor indivizi, fiind denumită
folie a trois (trad. „nebunie în trei”), folie a quatre (trad. „nebunie în patru”), folie a la famille
(trad. „nebunie în familie”), folie a plusieurs (trad. „nebunie în mai mulți”). Indivizii care
suferă de schizofrenie exprimată prin comportament catatonic, au tendința de a-și contorsiona
corpurile în poziții bizare pentru perioade lungi de timp, având expresii faciale și manierisme
exagerate, precum și imitarea stării de transă.

Sindromul Tourette

Sindromul Tourette a fost cel mai adesea explicat ca un semn al posedării, din cauza
manifestărilor sale: ticurile motorii și vocale (tuse, răcnete, mârâieli, fornăit, repetarea
obsesivă a cuvintelor sau a frazelor, încrețirea nasului, ridicarea umerilor, salturi, rotiri,
atingerea unor persoane sau obiecte), coprolalia (tendința patologică de a folosi cuvinte
obscene), se credeau a fi o parte din manifestările malefice. Sindromul poartă numele
neurologului francez care l-a descris pentru prima dată în 1885, Gilles de la Tourette. Gilles
de la Tourette, un elev al unui alt celebru neurolog Charcot, a descris în 1885 acest sindrom
uimitor care e caracterizat printr-un exces de energie nervoasă și o mare bogăție de mișcări și
comportamente bizare: ticuri, smucituri, afectări, strâmbături, zgomote, înjurături, imitații
involuntare și tot felul de gesturi forțate, însoțite de un umor ștrengăresc ciudat, precum și de
înclinația spre un gen caraghios și neobișnuit de jocuri. Pentru Tourette și contemporanii săi
era limpede că acest sindrom era un fel de intrare în stăpânirea unor impulsuri și porniri
primitive, pornind de la o bază organică – o tulburare neurologică evidentă, chiar dacă la acel
moment nu fusese încă descoperită cauza.
Așa cum s-a descoperit mai târziu, acest sindrom chiar ține de „forța oarbă a subcortexului”,
așa cum spunea Pavlov. Adică, este vorba, de acele părți primitive ale creierului care
controlează „pornirea” și „acțiunea”. În parkinsonism, care afectează mișcarea, dar nu și
acțiunea ca atare, dereglarea se află în mezencefal și în conexiunile acestuia. În choree
(sindrom acut sau cronic caracterizat prin apariţia unor mişcări involuntare scurte, rapide, ne-
regulate şi predominând la rădăcina membrelor – umăr, şold) afecțiunea se găsește la nivelul
superior al ganglionilor bazali. În Sindromul Tourette, unde există o stimulare a emoțiilor și
pasiunilor, o afectare a bazelor primare, instinctive ale comportamentului, dereglarea pare a
se afla chiar în cele mai înalte zone ale “vechiului creier”: talamusul, hipotalamusul, sistemul
limbic și amigdala, locuri unde sunt situate determinantele afective și instinctive ale
personalității. Așadar, Sindromul Tourette este o verigă lipsă între corp și minte, aflându-se
între choree și manie. Sindromul Tourette poate fi provocat și de cauze fizice precum atacuri
cerebrale, tumori cerebrale, intoxicații, sau infecții. Pacienții cu Tourette par a avea un exces
de transmițători ai excitației în creier, în special transmițătorul numit dopamină. Iluzia că
exorcizarea ar funcționa pe oamenii cu simptomele respective este atribuită de obicei puterii
de sugestie. Unele persoane presupus posedate sunt de fapt narcisiste sau suferă de lipsa
încrederii în sine și joacă rolul de „persoană posedată” pentru a atrage atenția. Unii psihiatri
văd ritualul exorcizarea drept o psihodramă, în acest caz vindecarea izvorând din acceptarea
credinței bolnavului conform căreia el/ea este posedat de un duh, pe care psihodrama îl
„îndepărtează” din mintea lui/ei printr-un spectacol corespunzător acestei convingeri. Deși
mulți medici sau cercetători consideră că nu există demoni, fantome, zei sau alte spirite, și
cred doar în știința palpabilă și în explicațiile oferite de resursele acesteia fie ele cât de
limitate, există lucruri care ridică semne de întrebare. Neurologia și neurochimia nu au
descoperit chiar toate răspunsurile la așa-zisele cazuri de posedare… Sunt multe cazuri în
care posesia demonică și o boală psihică nu au mare legătură, deşi se pot manifesta, până la
un punct, asemănător. Ridicarea obiectelor în aer, forța supraomenească, metoda japoneză
amintită anterior în care se transferă entitatea din corpul posedatului în corpul unui medium
care nu îl cunoaște pe posedat, fiind chiar izolat de acesta, și felul în care acest mediu preia
exact simptomele avute de posedatul inițial, precum și cazurile de vorbit în limbi străine sau
previziunile făcute în timpul ritualului de exorcizare sunt lucruri pe care știința nu le poate
explica nici până acum.1

1
https://misterio.ro/ritualul-de-exorcizare/
 Din cele mai vechi timpuri si până astăzi, exorcismul a fascinat minţile popoarelor din
toate culturile. Acest adevăr se probează mai ales atunci când vine vorba de ritualul catolic al
exorcizării. Desigur, exemple de ritualuri de exorcizare găsim atât în Sfânta Scriptură (vezi 1
Sam. 16, 14 – 23; Tobia 8, 1 – 3; Mc. 1, 21 – 28; Mt. 12, 22 – 23 etc) cât şi în culturile altor
popoare din vechime, cum ar fi cel egiptean, babilonian, şi cel caldeean. Noul ritual al
exorcizării, care se intitulează: „De Exorcismis et Supplicationibus Quibusdam,” a fost
promulgat de Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor pe data de 22
noiembrie 1998. Noul ritual a stârnit foarte mult interes atât în sânul Bisericii Catolice cât şi
în afara ei.
Din păcate, această fascinaţie pentru exorcism a fost şi este uneori însoţită de o
înţelegere greşită a învăţăturii Bisericii Catolice despre exorcism
Există două extreme care trebuie evitate, şi anume: pe de o parte, tendinţa de a prezenta
ritualul exorcizării în termeni de magie sau ritual superstiţios, iar pe de altă parte, refuzul de a
recunoaşte eficacitatea exorcismului şi al principiilor teologice care stau la baza ritualului.
Iată pentru ce considerăm ca este necesar să vedem care este învăţătura autentică a Bisericii
privitoare la exorcism.
Ce este exorcismul? Cine este ministrul exorcizării? Cine dă permisiunea pentru a săvârşi
exorcisme? Cine este subiectul exorcizării? Cum putem şti dacă o persoană este posedată?
Cine poate beneficia de acest rit? Ce este exorcismul? Răspunsul la această întrebare nu se
găseşte în noul ritual al exorcizării şi nici în Codul de Drept Canonic. Totuşi, comentariile
asupra canonului 1172 din Codul de Drept Canonic, ca de altfel şi literatura canonică, ce s-a
dezvoltat pe această temă, definesc exorcismul în două feluri: în sensul larg al termenului şi
în sensul strict al termenului.
În sensul larg al cuvântului, exorcismul este invocarea numelui divin pentru
îndepărtarea prezenţei demonice dintr-o persoană, dintr-un loc sau lucru, ori să protejeze o
persoană, un loc sau un lucru de prezenţa demonică. De asemenea, exorcismul, înţeles în
sensul larg al cuvântului poate fi public sau privat. Exorcismul public este cel exercitat de
către un ministru autorizat pentru asta şi după ritualul legitim aprobat de Biserică. In acest
caz, exorcismul este o acţiune liturgică a Bisericii, exercitată în numele ei (vezi canonul 834,
§ 2). Pe de altă parte, exorcismul privat nu este exercitat în numele Bisericii şi, de aceea, nu
necesită permisiunea ei. Exorcismul privat include toate acele căi prin care se caută
îndepărtarea puterii celui rău. El constă, în principal, în rugăciuni şi post pentru persoana în
cauză.
În sensul strict al cuvântului, exorcismul poate fi definit ca sacramental al Bisericii exercitat
de către un ministru autorizat, după ritualul aprobat, prin care se caută îndepărtarea influenţei
demonice din preajma unei persoane care se află în pericolul de a cădea în această influenţă
(este vorba de persoana nebotezată), sau care este deja posedată trupeşte. În acest caz,
exorcismul este un act public de cult divin, autorizat de către Biserică, pentru sfinţirea
poporului lui Dumnezeu. Înţeles în acest sens, exorcismul poate fi: simplu sau solemn.
Exorcismul simplu (sau exorcismul minor) este parte din iniţierea creştină a nebotezaţilor. El
are loc la botez. Scopul acestui exorcism este protejarea, fie a catecumenilor, fie a copiilor, de
influenţa răului şi întărirea acestora în angajamentul creştin pe care şi-l asumă în ziua
botezului. Exorcismul solemn (sau exorcismul major) are ca scop eliberarea persoanei
posedate de spiritul demonic. El este întotdeauna un act public al Bisericii şi poate fi exercitat
numai de o persoană autorizată de Biserică, ce trebuie să folosească, în acest caz, ritualul
aprobat de Biserică. De asemenea, trebuie notat că, exorcismul major mai este numit şi
exorcism ordinar. Este numit aşa pentru a-l putea distinge de exorcismul extraordinar, care
are loc în virtutea carismei unei persoane şi nu datorită exercitării lui de către un ministru
autorizat de Biserică, ce foloseşte ritualul aprobat de Biserică. Prin urmare, exorcismul
extraordinar nu este un act public al Bisericii şi nici nu este guvernat de normele ecleziastice
despre exorcism.

Cine este ministrul exorcizării?

Codul de Drept Canonic, în canonul 1172, § 2, spune că numai preotul poate săvârşi
exorcisme. Acelaşi canon evidenţiază faptul că numai preotul cu evlavie, ştiinţă, prudenţă şi
integritate morală poate fi ales pentru a săvârşi exorcisme. Virtutea evlaviei este necesară
preotului pentru a fi pe deplin întărit asupra încercării la care este supus, şi anume, să lupte
intens cu răul. Virtutea ştiinţei este necesară pentru a fi capabil să distingă, în fiecare caz în
parte, dacă exorcismul trebuie săvârşit, după normele bisericeşti, sau poate exista alta metodă
pastorală prin care persoana în cauză poate fi ajutată. Virtutea prudenţei este necesară pentru
a judeca cu grijă daca exorcismul trebuie săvârşit sau nu, şi, dacă trebuie săvârşit, să decidă
cine să fie prezent şi în ce loc. În sfârşit, integritatea morală este o altă virtute necesară
preotului pentru a fi cântărit şi găsit potrivit pentru săvârşirea exorcismelor.
Odată încredinţată această sarcină unui preot, acesta trebuie să-şi îndeplinească misiunea cu
încredere şi umilinţă, şi întotdeauna sub îndrumarea episcopului diecezan. Trebuie notat că
diaconii şi credincioşii laici nu pot săvârşi exorcisme. Acest lucru a fost evidenţiat de
Congregaţia pentru Cultul Divin si Doctrina Sacramentelor într-o scrisoare adresată
episcopilor în 1985.
Cine dă permisiunea de a săvârşi exorcisme?
Canonul 1172, § 1 spune: „Nimeni nu poate săvârşi în mod legitim exorcisme asupra
celor posedaţi, dacă nu a obţinut permisiunea specială şi expresă de la ordinariul locului.”
Acest canon vorbeşte de permisiunea ordinariului pentru a săvârşi exorcisme. Canonul nu
face nici o distincţie între episcopul diecezan şi ceilalţi ordinari ai locului, cum ar fi vicarul
general sau vicarul Episcopal. Deoarece canonul nu face nici o distincţie, e clar că oricare
dintre ei poate da permisiunea unui preot de a săvârşi exorcisme. Totuşi, noul ritual a introdus
o distincţie evidenţiind: „că, de regulă, va fi episcopul diecezan” (De Exorcismis et
Supplicationibus Quibusdam, 13), care va da permisiunea. Preotul care săvârşeşte exorcisme
fără permisiunea episcopului diecezan, acţionează ilicit şi poate fi sancţionat cu o pedeapsă
canonică justă (vezi canonul 1384).
Cine este subiectul exorcizării?
Exorcismul este săvârşit asupra spiritului rău ca să elibereze persoana pe care o
posedă. Acest lucru este bine de reţinut. Ritualul exorcizării trebuie folosit numai în cazul
persoanelor posedate, şi nu în cazul persoanelor care vor să beneficieze de acest sacramental
al Bisericii.

Cum putem şti dacă o persoană este posedată?

Aceasta este într-adevăr o sarcină grea pentru preoţii care se confruntă cu astfel de
cazuri. Ei trebuie să aibă capacitatea de a distinge între adevărata posesie şi alte fenomene,
cum ar fi: efectele consumului de droguri, boli fizice ori psihice, sau chiar încercarea unor
persoane de a simula că sunt posedate. Noul ritual al exorcizării menţionează patru semne
care pot indica o persoană posedată. Este vorba de patru semne şi nu probe sigure. Dar, aceste
semne îl pot ajuta pe preotul pus în faţa cazului concret să ajungă la certitudinea morală,
cerută de ritual, pentru a săvârşi exorcismul.
Primul semn este folosirea unor limbi străine de către persoana în cauză, pe care nu le ştia
înainte. Acest lucru trebuie probat consultând persoane care o cunosc pe persoana în cauză şi
prin testarea persoanei în cauză, cerându-i să traducă un text din limba proprie în alte limbi
necunoscute pentru ea până atunci. Al doilea semn este inexplicabila capacitate a persoanei
de a descoperi lucruri care ar trebui să-i fie necunoscute, sau faptul că prezice evenimente
viitoare. Şi în acest caz, spusele persoanei în cauză trebuie verificate. Al treilea semn este
manifestarea unei puteri fizice care depăşeşte aşteptările, cunoscând vârsta şi condiţia fizică a
persoanei în cauză. De exemplu, un copil care este capabil să săvârşească lucruri pe care, în
mod normal, numai un om adult le poate săvârşi. Al patrulea semn este aversiunea sau ura
împotriva religiei. Acest lucru se manifestă prin blasfemii, aversiune pentru lucrurile sfinte,
schimbarea sentimentelor la auzul numelor divine, al Cuvântului lui Dumnezeu, al numelui
Sfintei Fecioare Maria şi al altor sfinţi. In sfârşit, este bine şi chiar sunt sfătuiţi preoţii care se
confruntă cu astfel de cazuri, să consulte diferiţi experţi, psihologi, psihiatri şi alţi medici,
înainte da a lua o decizie finală.
Cine poate beneficia de acest ritual?
Orice persoană, botezată sau nebotezată, în comuniune cu Biserica Catolică sau
excomunicată, poate beneficia de acest sacramental. Fiind un sacramental, e clar că nu e
rezervat numai persoanelor botezate. Pe scurt, întrebările şi răspunsurile prezentate în acest
articol sperăm să aducă mai multă lumină şi înţelegere asupra învăţăturii Bisericii cu privire
la exorcism. Cu siguranţă, pentru o înţelegere mai profundă a învăţăturii Bisericii asupra
acestui sacramental ar fi bine să facem o prezentare istorică a exorcismului şi apoi
prezentarea noului ritual al exorcizării.

2
https://lumea.catholica.ro/2014/02/invatatura-bisericii-catolice-cu-privire-la-exorcismul-major/