UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA

,,IAȘI”
FACULTATEA DE ISTORIE

EXPANSIUNEA ARABĂ ȘI IMPACTUL

ASUPRA EUROPEI

Profesor Student
Laurențiu Rădvan Casian Gămănuț
 Expansiunea arabilor în secolele VII-VIII a fost fără precedent, atât prin surpriza
provocată de revărsarea armatelor dintr-o zonă necunoscută până atunci, cât și prin rapiditatea
prin care aceasta a fost efectuată,ce poate fi comparată doar cu cea prin care mongolii lui
Ginghis-Han sau armatele lui Timur Lenk și-au construit imperiile. Mai mult decât atât,
succesele arabilor au provocat efecte durabile, spre deosebire de cele ale mongolilor, care au fost
relativ efemere.1 De asemenea, arabii s-au impus ca o nouă putere dominantă în Orientul
Mijlociu și Apropiat pe parcursul a câtorva secole, iar această dominație a adus schimbări
importante atât pe plan politic, social și economic, cât și cultural. Însă cea mai mare inovație
adusă de arabi a fost, fără îndoială, pe plan religios și spiritual. Religia arabilor a constituit cea
mai importantă motivație pentru extinderea teritorială a acestora și unul din principalii factori
care au favorizat această extindere.2 De asemenea, spre diferență de progresul lent al
creștinismului, islamul s-a răspândit fulgerător și, în majoritatea teritoriilor, încă funcționează ca
religie de stat.3 Cu toate că unitatea califatului se va destrăma în secolul al X-lea (mai mult o
destrămare pe plan intern, din cauza apariției unor califate rivale în Egipt și Spania), pe teritoriul
dintre Spania și Himalaya s-a format o unitate culturală și socială care s-a menținut. O mare parte
a populației devenise musulmană, chiar dacă se păstraseră și comunități iudaice, creștine sau de
altă religie. Limba arabă se răspândise și devenise mijlocul de transmitere a unei culturi care
încorporase elemente din tradițiile popoarelor contopite în lumea musulmană și își găsea expresia
în literatură, în sistemele juridice, teologice și spirituale.4

Pentru a înțelege succesele arabilor pe plan politic și militar, se impune să urmărim

evoluția politică din secolelor precedente a Imperiului Bizantin și al celui Persan Sassanid. În
ceea ce-i privește pe bizantini, aceștia duc lupte neîncetate fie cu rivalii lor din Orientul Apropiat
și Mijlociu, fie cu barbarii care amenințau din Peninsula Balcanică și chiar Constantinopolul.
5
După perioada reprezentată de domnia lui Iustinian și încercările sale de restaurare a Imperiului,

1
Henri Pirenne, Mohammed and Charlemagne, Medidian Books, New York, 1959, p. 149
2
Manole Neagoe, Mari bătălii din istoria lumii, Editura scrisului românesc,Craiova, 1973, p. 83
3
Henri Pirenne, op. cit., p. 149
4
Albert Hourani, Istoria popoarelor arabe, Edutira Polirom, București, 2010 p. 39
5
Manole Neagoe, op. cit. , p. 42
statul bizantin s-a văzut epuizat de resursele necesare instaurării și menținerii autorității în
bazinul răsăritean al Mediteranei. Iustinian purtase lupte fără succes în nordul și răsăritul
imperiului, cu slavii, cu hunii și avarii veniți din inima Asiei, precum și cu statul persan. În a
doua jumătate a secolului al VI-lea, împărații Justin al II-lea, Mauriciu și Phocas luptă și ei
împotriva perșilor. În același interval de timp, avarii și slavii pustiesc posesiunile imperiale din
Europa și numai zidurile Constantinopolului salvează imperiul. 6

În ceea ce-i privește pe perși, aceștia și-au concentrat forțele pe plan extern în special
împotriva bizantinilor, scopul lor principal fiind acela de a răzbate înspre Marea Mediterană și
Marea Neagră pentru a domina în întregime drumurile comerciale ce legau statele mediteraneene
cu India și China. Cu excepția intereselor asupra teritoriilor bizantine, aceștia ocupă Yemenul în
572, care aparținea etiopienilor aliați cu bizanțul. Astfel, aceștia iau sub control drumul
comercial de caravane ce ducea din Siria spre Yemen și unea țările din răsăritul bazinului
mediteraneean cu India. De asemenea, ei își canalizează forțele pentru a opri invaziile turcice din
nordul Iranului,din regiunea fluviului Amu-Daria.7

Conflictele dintre persani și bizantini au durat pentru aproape 70 de ani fără întrerupere
în decursul secolelor VI-VII. În 613, perșii invadează Siria, damascul este ocupat, iar în 619 este
pierdut și Egiptul, grânarul de unde se aproviziona imperiul. În aceeași perioadă, avarii ajung la
porțile Constantinopolului, iar noi provincii sunt pierdute. Împăratul bizantin Heraclius (610-
642) reia ofensiva în 623, dar în 626 avarii, slavii și alte neamuri atacă Constantinopolului, în
timp ce perșii atacau din răsărit. Sprijinite de tiurci și de hazarii care acționau dinspre Caucaz,
capitala va fi salvată din nou. În anul următor, Heraclius pornește din nou împotriva perșilor,iar
în bătălia de la Niniveh regele Khosrau al II-lea este ucis. Astfel, bizantinii restabilesc granițele
antice ale Imperiului Roman în Orientul Mijlociu, iar în interiorul regatului persan va fi declanșat
un război civil. Astfel, în 628, bizantinii și-au impus complet autoritatea în Orientul Apropiat,
profitând de decadența statului rival, iar revitalizarea statului era neîndoielnică. De asemenea,
cuceririle din Orient și victoriile împotriva perșilor au compensat pierderea unei părți a Italiei în
favoarea longobarzilor și a posesiunilor din Peninsula Iberică în favoarea vizigoților în 624.

6
Paul K. Davis, 100 Decisive Battles: From Ancient Times to the Present, Oxford University Press, Oxford, 2001, p.
112

7
N. A.Sidorova, Istoria Universală, vol III, Editura Științifică, București, 1960, p. 77
Suveranul din India i-a trimis felicitări împăratului din Bizanț, iar regele franc Daghobert a
încheiat o pace perpetuă cu acesta.8 Oricum, aceste războaie au epuizat resursele Imperiului
Bizantin; aceasta,cumulată cu decăderea Sassanizilor, au pregătit terenul pentru viitoarele
cuceriri arabe.

Cauzele și premisele ce au favorizat expansiunea arabilor sunt complexe și apar atât pe

plan politic, cât și pe plan religios. Așa cum au fost prezentate mai sus, luptele dintre bizantini și
perși au fost aproape neîncetate și au antrenat aproape toate forțele celor două imperii,
epuizându-le resursele și făcându-le vulnerabile în fața unui posibil inamic comun. Preocupate
mai mult de conflictul lor secular, nici bizantinii și nici persanii nu au văzut în triburile ce se
revărsau din deșerturile Arabiei ca fiind ceva cu adevărat amenințător. De asemenea, ambele
imperii aveau probleme și pe plan intern, în special din punct de vedere religios. Imperiul
Bizantin se confrunta cu erezia monofizismului, iar în Persia luau amploare acțiunile agresive
împotriva adepților mazdakismului. Monofizismul promova ideea că Hristos avusese o singură
natură, și anume cea divină, iar această teorie a fost respinsă oficial în urma conciliului de la
Calcedon, din 451. În ceea ce privește mazdakismul, această religie dualistă a fost înființată
inițial susținută de regii sassanizi, însă începând cu masacrele efectuate de Anushiravan și
uciderea lui Mazdak, adepții acestei religii încep să fie persecutați. Astfel, mare parte din
populația celor două imperii era nemulțumită de guvernarea bizantină sau sassanidă. De
asemenea,cei mai mulți dintre cei supuși căutau un conducător imparțial, fie că erau conduși de
iranieni, greci sau arabi. În majoritatea cazurilor, autoritatea era exercitată asupra vieții de la
orașe și din apropierea lor, iar cei implicați direct erau aristocrații. 9 În ceea ce privește pe
majoritatea oamenilor, aceștia nu căutau decât să trăiască în pace și siguranță și să fie supuși
unor impozite acceptabile. Din acest punct de vedere, venirea arabilor a fost chiar un avantaj,
pentru că nemulțumirea populației față de stăpânirea bizantină sau religioasă se manifesta sub
forma disidențelor religioase, iar conducătorii arabi erau imparțiali față de grupurile creștine. De
asemenea, noua religie încă nu-și formase o doctrină particulară, iar principiile de bază ale
acesteia probabil că nu le erau străine. Ba mai mult, în primii ani de viața ai noii religii, Sfantul
Ioan din Damasc considera pe musulmani ca un fel de schismatici, fără a fi prea diferiți de
adepții ereziilor precedente. 10
8
Henri Pirenne, op. cit., p. 148
9
Albert Hourani, op. cit. , p. 40
10
Henri Pirenne, op. cit. , p. 151
 De asemenea,nu trebuie neglijat factorul psihologic. Arabii au fost motivați să evadeze
din Peninsulă atât de necesitatea căutării de noi resurse , în condițiile în care exista o
suprapopulare a acesteia, iar pământurile sărace nu puteau susține creșterea demografică. Dar un
factor psihologic mai important decât acesta a fost dorința de a răspândi noua religie, războiul
sfânt (djihad) fiind unul din cei șase stâlpi ai Islamului. Coranul spune că ,, Allah iubește pe cei
care luptă pentru cauza sa, iar ostenelile războiului sunt mult mai meritorii decât postul și
rugăciunea. Vitejii căzuți pe câmpul de luptă vor urca în ceruri”. Iar cerurile musulmanilor sunt
bogate în bunuri pămîntești, bunuri care îi atrag pe războinicii de rând și care pot fi luate de la
greci. ,,Nu, nu pentru paradis ai părăsit tu viața de nomad, ci mai degrabă a fost dorul tău după
pâine și curmale”.11 De asemenea, beduinii aveau și un avantaj psihologic în ceea ce privește
războiul, deoarece deșertul nu le lăsa decât optiunea atacului, iar luptătorul arab învățase că
retragerea era sinonimă cu moartea. Pe de altă parte, mercenarul bizantin,care nu era însuflețit de
nici un ideal, nu putea rezista în fața atacurilor disperate ale beduinilor. 12 Strict din punct de
vedere militar, arabii erau superiori la capitolul mobilitate, dar și în ceea ce privește rezistența
fizică, călită în timpul viețuirii în deșert, pe care adversarii lor nu o aveau. Aceste avantaje vor
atârna mult în ceea ce privește victoriile într-un climat aspru. Cuceririle arabe au fost în parte
ușurate și de slăbirea, care se observase demult, a legăturilor economice dintre Bizanț și
provinciile de răsărit.13

La moartea lui Mahomed, în 632, evenimentele din Peninsula Arabă nu îngrijorau prea
mult pe bizantini sau persani, în special în condițiile în care unitatea realizată de Profet a fost
tulburată imediat după moartea acestuia. 14 Astfel, misiunea de a readuce triburile sub control i-a
revenit urmașului lui Mahommed, Abu Bakr. Acesta unește definitiv triburile arabe sub egida
Islamului, folosindu-se în principal de forță, iar astfel va începe expansiunea în posesiunile
bizantine și persane. În 634, arabii ocupă cetatea bizantină Bothra din Transiordania, iar tot în
acest an moare și primul calif.15 Moștenitorul lui, califul Omar, a format practic Califatul Arab,
pe baze militaro-teocratice. Cucerirea acestei zone a Orientului Apropiat a fost facilitată de
predominanța triburilor de origine arabă și a înrudiților nabateeeni, care au îmbrățișat cu

11
Manole Neagoe, op. cit. , p. 43
12
Ibidem p. 44
13
N. A. Sidorova, op. cit. , p. 84
14
Albert Hourani, op. cit. p. 41
15
Ibidem p. 41
încredere pe cei veniți să înlăture ocupația bizantină. În anul imediat următor,a urmat cucerirea
Damascului.

În anul 635 a avut loc prima mare confruntare intre arabi și trupele bizantine, bătălia fiind
dată la Yarmouk. Cucerirea prealabilă a Siriei fusese bazată mai degrabă pe tactică decât pe
forță. În ciuda renumitului avânt al armatelor arabe, pentru cucerirea orașelor bizantine erau
vitale abilitățile tactice, pentru că aceștia dezvoltaseră un sistem defensiv excelent. În urma
acestei victorii, Siria intră sub controlul califatului. Această bătălie este văzută ca un exemplu
excelent pentru istoria militară, în care o armată inferioară din punct de vedere numeric și tehnic
reușește să învingă pe una superioară datorită liderilor ei, care au aplicat tactici excelente.16

În 637 are loc celebra bătălie de la Khadisiya,în care forțele persane sunt zdrobite de către
arabi.Până în 638, Palestina va fi cucerită după ce, cu un an în urmă, arabii au ocupat capitala
Persiei Sassanide, Ctesiphon.17 În 642 va fi ocupat Egiptul de către Amr ib al-Aas cu numai
câteva mii de oameni, iar până în același an, regatul Sassanid va fi desființat, dar cucerirea
completă a Iranului va dura până în 651. Cu un an în urmă fusese ocupată și Ectabana,iar arabii
ajung astfel până în Asia Centrală. Între anii 644 și 656, califul Othman a construit o flotă în
Mediterana care concura fără probleme cu cea bizantină. 18

Aceste cuceriri fulgerătoare ale arabilor au fost favorizate de factorii prezentați mai sus,
însă nu trebuie neglijată importanța liderilor militari de prestigiu pe care i-a avut acastă armată. E
adevărat că disciplina și motivația soldaților, alături de abilitățile lor războinice deosebite au
contribuit de asemenea,dar armatele arabe au avut și comandanți militari care au opreat excelent
în plan tactic și strategic. Unul dintre aceștia a fost Khaled ibn al-Walid, probabil cel mai renumit
general arab, cunoscut în istoria califatului sub supranumele de Sayf Allah al-Maslul, care tradus
înseamnă ,,Sabia Lui Dumnezeu”. Despre el se spune că ar fi câștigat 100 de bătălii, fiind
adevăratul conducător al armatelor de beduini de la Mahomed până la Omar. Cert este că sub
conducerea lui militară Arabia a fost unită într-o singură entitate politică, iar printre realizările
sale se numără, pe lângă unificarea triburilor Arabiei, și cucerirea Mesopotamiei, aflată sub

16
Vladimir Zodian, Adrian Pandea, Mihai Zodian, Enciclopedie de istorie militară universală, Editura militară,
București, 2006, p. 445

17
Manole Neagoe, op. cit. , p. 44
18
Vladimir Zodian, Adrian Pandea, Mihai Zodian, op. cit. , p. 445
dominație persană, sau cucerirea Siriei Bizantine. Acesta a condus armata arabă în celebrele
bătălii de la Yamamah, Firaz, Walaja sau Yarmouk, rămânând în istorie ca unul dintre cei mai
buni tacticieni și unul din cei mai mari comandanți de oști.

Între 660 și 705, califii Muawia, Yazid I și Abd al-Malik împing frontierele statului
Omeyad în Asia Centrală și Nordul Africii. Asasinarea califului Othman de către un sclav în 656
a dus la o criză ce se va liniști odată cu numirae lui Muawia drept calif în 660. 19 Flota acestuia va
începe cucerirea Mediteranei, iar în 660 ocupă insula Cipru, pentru ca mai apoi să obțină o
victorie pe coasta Asiei mici chiar împotriva împăratului Constantius al III-lea. Rhodosul, Creta
si Sicilia vor fi ocupate, iar după cucerirea portului Cyzicus, Constantinopolul va fi constant
asediat începând cu anul 669. Însă acesta va rezista cu succes asediilor flotelor musulmane,
utilizând și focul grecesc, până când aceștia vor renunța în anul 679. 20 Între timp avusese loc p
încercare de cucerire a Spaniei printr-un atac pe mare, dar flota arabă fusese respinsă de către
vizigoți.21 În 680 devine calif Yazid I, despre care Cronica mozarabă din 754 îl descrie ca fiind
,,foarte plăcut de toți oamenii aflați sub conducerea sa. El nu căuta să abuzeze de putere doar
pentru că era rege, așa cum este obiceiul oamenilor, ci trăia ca un cetățean obișnuit împreună cu
toți ceilalți”22 Acesta moare în 683, iar următorul calif va fi Abd al-Malik, pe care istoricul arab
Ibn Khaldun (1332-1406) îl va descrie astfel: ,,Abd al Malik ibn-Marwan este unul din cei mai
mari califi arabi și musulmani. Acesta a călcat pe urmele lui Umar ibn al-Khattab în ceea ce
privește treburile statului” .

În ceea ce privește cuceririle din Africa, statul bizantin nu a fost un inamic pe atât de
periculos pe cât au fost triburile berbere. Avansarea în Africa o va iniția emirul Egiptului, Ibn
Saud, care va obține victorii facile împotriva lui Gregorie, fostul guvernator al Egiptului
Bizantin. Oricum, cetățile construite în timpul lui Iustinian au rezistat, iar berberii, uitând de
vechea lor ostilitate față de romani, au colaborat cu bizantinii împotriva noilor invadatori.
Importanța Africii va fi din nou dovedită, asta după ce cucerirea vandală a provocat un declin
evident al Imperiului Roman din Occident. De Africa depindea siguranța Siciliei și, implicit, a
19
Henri Pirenne, op. cit. , p. 152
20
Vladimir Zodian, Adrian Pandea, Mihai Zodian, op. cit. 445
21
Henri Pirenne, op. cit. , p. 155
22
Gerli, Michael E., Medieval Iberia, An Encyclopedia, Routlage, New York, 2003 p. 587
Italiei, iar aceasta asigura și pasajul maritim către Occident. După o serie de eșecuri ale arabilor,
Okba-ben-Nafi construiește Kairuan, oraș ce va juca un rol foarte importannt în viitor. Acesta
avea rolul de a opri ofensivele berbere și bizantine, care controlau coasta de nord a continentului.
De la Kairouan au fost organizate raiduri împotriva berberilor care s-au soldat cu masacre crunte
ale acestora. În 689, prințul berber Kossalya intră cuceritor în Kairouan, dar apoi va fi atacat de
trupele bizantine, iar la Barka el va fi ucis și trupele lui masacrate. Această victorie, care a readus
coasta Africii în posesia bizantinilor, i-a facut pe arabi să reia atacurile, care au fost încheiate cu
ocuparea Cartaginei în 695. Împăratul Leontius a raelizat pericolul, iar o flotă condusă de către
patricianul Ioan a recucerit orașul. Între timp, berberii vor fi reuniți de către misterioasa regină
Kahina, care i-a învins pe arabi lângă Tabesa și i-a alungat înapoi în Tripolitania. Totuși, în anul
următor, Hassan a capturat din nou cartagina, de data aceasta definitiv. Pe ruinele vechiului oraș
a fost construită o nouă captală: Tunis, al cărui viitor port-Goletta- va deveni o bază importantă
pentru controlul Mediteranei. Flota bizantină va fi dispersată, iar rezistența berberă sub regina
Kahina va fi încheiată, aceasta fiind prinsă în munți, masacrată, ia rcapul ei trimis Califului. În
anii următori arabii s-au impus în Africa, Marocul fiind cucerit de către Musa Ibn Nosair, pe
când triburile berbere vor adopta Islamismul.23

În 711, berberul Tariq trece stramtoarea care îi va purta numele și arabii încep cucerirea
Spaniei. În același timp, califul Suleiman își propune să cucerească Constantinopulul, făurind un
plan măreț prin care armatele sale trebuia să facă joncțiunea cu cele venite din Spania în nordul
Italiei, iar Mediterana să fi devenit lac arab, iar Europa ar fi fost ,,întoarsă cu fața spre Mecca,
psalmodiind versetele Coranului în cadență domoală, ritmată pe mersul cămilei”.24 Pentru
cucerirea Constantinopolului, Suleiman atacă mai întâi posesiunile bizantine din Asia Mică, dar
armatele nu sunt foarte numeroase, iar Leon reușește să le respingă. În anul următor, 717, arabii
pregătesc, după spusele cronicarilor, o armată de 80.000 de oameni, cifră ce nu mai fusese
întâlnită până atunci decât în epoca imperială romană. Aceștia urmau să fie transportați sub
zidurile Constantinopolului de o flotă de 1.800 de corăbii, ceea ce se va întâmpla la 15 august
717 sub comanda generalului Maslamah. Acesta, conștient fiind că cetatea nu poate fi asaltată,
își propune s-o blocheze și s-o forțeze în acest fel să se predea din lipsă de hrană. În ciuda
victoriilor navale ale bizantinilor, asediul a rezistat pe parcursul iernii, iar în primăvara lui 718

23
Henri Pirenne, op. cit. , p. 156
24
Manole Neagoe, op. cit. , p. 43
asediatorii primeau întăriri navale din Egipt și Asia Mică. Este cunoscut faptul că arabii solicitau
celor cuceriți să participe la viitoarele acțiuni militare, iar acest lucru s-a întâmplat și de această
dată. Majoritatea egiptenilor erau, totuși, creștini, iar din solidaritate față de asediați, mulți dintre
ei dezertează și fug în Constantinopol, unde îi informează pe bizantini asupra efectivelor arabilor
și strategiilor lor. Astfel, împăratul Leon al III-lea pregătește un atac surpriză împotriva flotei
arabe, iar victoria acestuia va fi deplină. În continuare, el va trece o parte a armatei în Asia Mică,
unde va înfrânge și efectivele terestre ale arabilor. De asemenea, bizantinii negociază cu hanul
Tervel al bulgarilor, iar aceștia pornesc în sprijinul Constantinopolului. Bulgarii vor fi
întâmpinați de armata lui Maslamah undeva în apropiere de Adrianopole, însă cei din urmă vor fi
înfrânți. În urma acestor episoade, Maslamah va fi rechemat în Orient, dar flota sa va fi distrusă
de o furtună. Din 1800 de nave pornite împotriva Constantinopolului se vor întoarce doar cinci,
pe când pierderile umane ale arabilor se ridică la 150000 de oameni, cifră probabil exagerată din
cauza puternicului impact pe care l-au avut aceste înfrângeri asupra cuceritorilor arabi.25

În aproximativ aceeași perioadă, armatele arabe trec în Spania vizigotă, acolo unde
situația politică s-a dovedit a fi desemenea favorabilă invadatorilor. Stăpânirea vizigotă nu era
una bine închegată, Spania fiind divizată între mai multe căpetenii care se certau deseori pentru
spăpânirea pământurilor. Fiecare șef vizigot avea o curte separată, , acolo unde exploatau
populația ibero-romanică, în mare parte țărani dependenți. Exista totuși un rege ales în urma
multr certuri și intrigi (un primus inter pares), ales dintre acești șefi locali, și carea vea parte de
tot sprijinul clerului catolic, care la rândul lui deținea numeroase moșii și țărani. 26 În perioada în
care Peninsula Iberică a fost invadată de arabi, rege era Roderic, ducele vizigot de Baetica și care
obținuse și autoritate asupra regiunii de Toledo. Acesta l-a îndepărtat pe Achila, care va fi forțat
să fugă în Maroc, teritoriu stăpânit de musulmani. Înainte de acesta, regele Egica i-a acuzat pe
evrei că au conspirat cu musulmanii, iar persecuțiile la care aceștia au fost supuși probabil i-a
făcut să vadă într-o eventuală cucerire arabă o salvare. 27

25
Ibidem p. 45
26
Alexandru Florin Platon, Laurențiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul
Mediu,Editura Polirom, Iași, 2010, p. 51

27
Henri Pirenne, op. cit. p. 157
 Musa ibn Nosair, comandantul Ifrikyei, trimite o scrisoare califului El Walid prin care
argument oportunitatea unui atac în Spania. În ciuda aparentului skepticism, califul e de acord cu
propunerea lui Musa, iar în urma primelor recunoașteri în teritoriul ce urma a fi atacat, arabii
primesc o propunere neașteptată: un oarecare comite Julian își oferă serviciile musulmanilor și le
pune la dispoziție castelul de la Algesiras drept bază de observație. 28 După trecerea strâmtorii a
7000 de berberi sub comanda lui Zyad ibn Tarik acesta face un gest neașteptat și ordonă ca toate
corăbiile să fie arse. În acest fel, le arată alor săi că singura opțiune tactică este ofensiva :
,,Vedeți,dar, dacă dăm înapoi, ne așteaptă valurile: înainte!” 29 La numai patru zile după acest
eveniment, o altă armată, de data aceasta de 12 000 de oameni, debarchează pe malurile
Andaluziei. Înainte ca regele Roderic să-și poată mobilize trupele corespunzător, arabii
înaintaseră adânc în teritoriile vizigote. Cu toate că armata vizigotă era indubitabil superioară
numeric, contradiciile interne ale acesteia, alături de informațiile deținute de arabi prin evreii din
interiorul regatului, au făcut ca victoria arabilor să fie facilitată. Prima bătălie, care s-a dovedit a
fi și decisivă s-a dat lângă laguna Yanda, acolo unde Roderic este înfrânt și ucis în luptă. Pentru
continuarea ofensivei va intervene însuși Musa, care va obține victorii la Medina, Sidonia,
Carmona și Sevilla, în timp ce Tarik înainta în podișul iberic. Joncțiunea dintre cele două armate
se va face în urma cuceririi orașului Toledo de către Tarik. Înaintarae în Spania va continua prin
cucerirea Aragonului, Asturiei și Galiciei, iar aceasta se va orpi atunci când Tarik va fi rechemat
la Damasc.30

În istoriografie cucerirea Spaniei și căderea regatului vizigot sunt puse pe seama lipsei de
coeziune și colaborare între conducătorii vizigoți, însă factorii care au influențat această cucerire
sunt mult mai complecși și cu siguranță ea nu poate fi pusă numai pe seama acestui lucru. În
primul rând, cifrele menționate mai sus aparțin cronicilor vremii, însă estimări mai realiste
consider că arabii probabil nu dețineau mai mult de 5 000 de soldați, în timp ce numărul
vizigoților nu depășea cu mult această cifră. De asemenea, armata regală vizigotă reunea doar
membri ai câtorva zeci de familii aristocrate, iar faptul că societatea vizigotă nu era organizată
pentru război și cu atât mai puțin pentru o invazie precum cea a arabilor este demonstrate de
faptul că statul vizigot nu mai cunoscuse în istoria sa amenintări externe, cu exceptia unor atacuri
ale ducilor din Aquitania. În ceea ce privește ducii locali, aceștia au preferat să colaboreze cu
28
Ablay Mehmet, Arabii. De la Mecca la Cordoba, Editura Științifică, București, 1968. pag. 114.
29
Charles Emmanuel Sedillot, Historire generale des Arabes, vol II, Paris, 1877
30
Manole Neagoe, op. cit. , p. 85
invadatorii și să accepte plata unui tribut în schimbul promisiunii de a li se menține autoritatea
administrativă și liberatea de cult, ambele promisiuni fiind respectate de către arabi. La acest
specific contribuise și geografia locală, care a fost un avantaj și un dezavantaj deopotrivă.
Granițele naturale ale Spaniei au redus substanțial intențiile de expansiune ale vizigoților (care ar
fi fost fără îndoială una extreme de riscantă), precum și așteptările lor de a fi atacați din exterior,
ceea ce a redus,evident, și din precauție. Chiar și așa, impunerea controlului arab a necesitat
mulți ani și s-a făcut atât pe plan militar, cât și pe cel diplomatic. 31

Nu a trecut mult după ce Peninsula Iberică fusese cucerită, că arabii au pornit spre
cucerirea teritoriilor de la nord de Pirinei. În 721 aceștia cuceresc Narbonensis, după care
asediază Toulouse și se îndreaptă către regatul francilor. Ducele de Aquitania îi oprește, dar
Narbonensis rămâne a arabilor, iar în anul următor, acesta va fi punctul de plecare către cucerirea
orașelor Carcassone și Nimes, pentru ca în 726 cavaleria arabă să ajungă la valea Ronului și să
devasteze Burgundia.32 În 732 va avea loc un nou atac, de data aceasta condus de către Emirul
Spaniei, Abbderahman (Abd er-Rrahman). Acesta pleacă din Pamplona, trece Pirineii, îl învinge
pe Eudo (care mai apoi se va refugia la majordomul din Austrasia, Carol Martel) și cucerește
Bordeaux. Armatele arabe se vor îndrepta apoi spre Tours, dar vor fi întâmpinate de către Carol
Martel la Poitiers, în același loc în care Clovis i-a învins pe vizigoți. 33 Francii vor opune
numeroasei cavalerii arabe o armată format preponderent din infanterie. Este foarte greu de
estimate numărul celor ce s-au înfruntat în această bătălie. Un cronicar arab menționează că
oastea era imensă: ,, Atunci ieșiră din Spania sarazinii, și un rege al lor care se numea Abdirames
și aveau cu ei femeile și copiii și toată hrana, și erau așa mulți că nici un om n-ar fi putut să-I
numere și să-i socotească: armurile și tot ce aveau aduceau cu ei ca și cum ar fi vrut să se
stabilească în Franța”. De cealaltă parte, acelașii cronicar arab spune că ,,toate armatele francilor
tremurau în fața acestei armate teribile”. Cert este că acțiunile de jaf ale arabilor care însoțeau
mereu orice expediție militară au creat o aură exagerată în rândul contemporanilor, fie ei franci
sau musulmani. Este evident că ne aflăm în fața unor exagerări, iar acest lucru este demonstrate
de certitudinea că Abduramah a avansat cu oastea din Pamplona pe o singură coloană, ceea ce
înseamnă că efectivele sale nu erau prea numeroase. Intersectarea celor două armate l-a făcut pe
comandantul arab să hotărască retragerea, însă trupele sale refuză, iar ciocnirea va avea loc în
31
Alexandru Florin Platon, Laurențiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, op. cit. , p. 52
32
Paul K. Davis, op. cit. , p. 115
33
Henri Pirenne, op. cit. , p. 159
octombri 732. Cert este că armata francă nu deținea cavalerie, iar astfel ei au s-au organizat într-
un mod defensiv ce amintea de falanga antică. Se spune că cele două armate ar fi rămas 7 zile
fără să preia inițiativa, ceea ce demostrează din nou că efectivele arabilor erau limitate. Totuși,
francii nu-și permitea să cedeze, din moment ce orice spațiu liber ar fi lăsat cavaleriei arabe un
avantaj considerabil. Astfel, cei care vor ataca vor fi arabii, însă fără succes. Venirea trupelor lui
Eudo pare să fi creat avantajul decisiv în această bătălie, rezultatul fiind dezastruos pentru arabi.
34
Abderamah moare în luptă, însă arabii nu se vor retrage din Franța după acest eveniment, astfel
încât ei vor captura Avignon-ul în 737. Totuși, o nouă ofensivă a lui Carol Martel va duce la
cedarea majorității orașelor capturate anterior de arabi. 35

Semnificația luptei la Poitiers și a victoriei francilor în general este importantă prin aceea
că, după acest episod, arabii nu vor mai efectua campanii de cucerire importante. Posesiunile de
la nord de Pirinei vor fi pierdute rapid de către arabi, iar în timpul domniei lui Carol cel Mare
(771-814) și o parte din nordul Spaniei va fi trecut în posesiune francă. Disensiunile din
interiorul califatului vor duce la apariția unor state noi, care erau numai formal dependente de
Baghdad.36 În 750 va avea loc schimbarea dinastiei ommeyade cu cea a abassizilor. În anul
următor, expansinea arabă se va lovi de cea a Imperiul Tang din China. Între cele două mari forțe
ale Orientului se va da o bătălie de proporții la Talas, acolo unde arabii vor fi înfrânți de
numeroase puternica și numeroasa infanterie chineză. În urma acestui eveniment, cele două state
vor dezvolta o relație comercială strânsă, iar alte ciocniri pe plan militar nu au mai avut loc.37

Expansiunea arabă poate fi considerată încheiată odată cu înfrângerile de la

Constantinopol, Poitiers și Talas. Totuși, statul creat în decursul acestui secol va continua să
influențeze puternic spațiul european, atât pe plan politic, cât și pe plan social și cultural.
Dezmembrarea califatului de la Baghdad nu va defavoriza persistența arabilor în Europa, ba
chiar va crea contextul favorabil apariției unui stat înfloritor. În urma evenimentelor de la
Poitiers, fiecare șef arab și-a ales un teritoriu în Peninsula Iberică pe care îl va exploata. O
stăpânire închegată va fi creată în Spania de către fugarul Abd er-Rahman I. La acest lucru va
contribui din plin situația politică externă. La nord de Pirinei, creștinii nu erau interesați de
atacarea musulmanilor din sud, iar în Africa va apărea o nouă dinastie, a fatimizilor, care se va
34
Manole Neagoe, op. cit. , p. 85
35
Henri Pirenne, op. cit. , p. 161
36
Manole Neagoe, op. cit. , p. 84
37
N. A. Sidorova, op. cit. p. 90
rupe de centrul de la Baghdad și va separa astfel Peninsul Iberică de restul califatului. Astfel va
începe Spania, sub orânduirea unor conducători abili, o epocă de înflorire economică și culturală
nemaiîntâlnită până atunci pe teritoriul Islamului. Acest stat, care își avea centrul la Cordoba, va
fi extins în nord până la fluviile Duoro și Duero de către Abd er-Rahman al III-lea, care în 935 se
intitulează și el calif. Astfel, toată dominația acestor prinți omeyazi din Spania poartă denumirea
de califatul de Cordoba, ce a dănuit din 756 până în 1031. Stăpânirea musulmană în Spania va
mai dura încă peste 3 secole după 1031, iar influența sa asupra lumii europene este indubitabilă.
Cordoba se va dezvolta impresionant în timpul arabilor, remarcându-se prin celebra moschee
care este cea mai impresionantă construcție religioasă din Europa. Dar nu numai Cordoba s-a
dezvoltat impresionant în această perioadă, ci și alte orașe: Sevilla număra 300 000 de locuitori și
aproximativ 6000 de țesătorii de mătase,iar Toledo număra 200 000 de locuitori. Numai regiunea
Salamanca avea 12 de orașe și târguri, iar după relatarea unui călător contemporan, în Sania se
găseau atunci șase orașe care puteau fi oricând capitala unui imperiu. Minele de cupru, zinc și
mercur din țară dădeau de lucru altor ateliere și târguri. În tot Evul Mediu lama de oțel din
Toledo și pieile din Cordoba au făcut ocolul lumii cunoscute până atunci. Stăpănirea arabă în
Spania se va menține până în 1492, când va fi definitivată Reconquista. 38

Islamul va continua să fie un factor de influență important asupra Europei și sub alte
forme. În 1453 Cosntantinopolul va cădea în mâna turcilor otomani, al căror impact asupra
Europei este mult prea cunoscut pentru a fi reluat aici. De asemenea, infleunța Islamului se va
manifesta și pe plan cultural, iar cultura arabă a fost, probabil, cea mai dezvoltată din Evul
Mediu.

O bună parte a dezvoltării științelor exacte este datorată arabilor. Aceștia au realizat
progrese impresionante care vor marca semnificativ evoluția umanității. Un rol important în
acest aspect l-a avut dezvoltarea relațiilor dintre Occident și Orient, precum și legăturile pe care
le-au avut arabii cu civilizațiile din Orientul Îndepărtat, care erau necunoscute europenilor până
atunci. Este oarecum surprinzător cum Orientul este atât de recunoscut pentru filosofia și artele
sale, iar planul științific este relativ ignorat.39

38
Ablay Mehmet, op. cit. , p. 191
39
Ibidem p 233
 Unul din cele mai importante domenii dezvoltate de arabi a fost astronomia. În aproape
toate teritoriile ocupate de arabi erau răspândite observatoarele astronomice, cele mai renumite
fiind cele de la Samarkand, Damasc, Baghdad, Cairo, Toledo, Fez și Cordoba. Aceștia au
determinat ecliptica cu o precizie impresionantă, foarte aproape de cifra reală. Are loc o reformă
a calendarului, care preceda cu șase secole reforma gregoriană și căreia îi este superioară. De
asemenea, aceștia determină cu precizie echinocțiile, fixează cu aproximație locurile unor
planete și stabilesc latitudinea Baghdadului la o cifră cu 10 secunde diferită față de realitate. Se
poate afirma că la finalul secolului al X-lea, școala arabă ajunsese la apogeul care putea fi atins
de știința astronomiei, fără ajutorul telescopului sau al lunetei.

De asemenea, arabii au corectat și au îmbunătățit tabelele lui Ptolomeu, în special datorită

cercetărilor lui Al-Battani, celebru în epoca medievală și modernă europeană prin a sa Scientia
Stellarum. Prin eforturile sale și ale altor astronomi, aceștia calculează cu o precizie
impresionantă longitudinea Tangerului sau marele ax al Mediteranei Tanger-Tripoli, precum și
liniile geografice latitudinale. Geograful și astronomul Al-Biruni publică tabelele sale cu
longitudinea și latitudinea principalelor localități din teritoriile arabe.40

În tabelele alfonsine ale regelui Alfons al X-lea se constată ca arabii, cu mult înaintea lui
Copernic sau Kepler, au ajuns la date esențiale despre mișcările eliptice și mobilitatea
Pământului. Aceste tabele alfonsine fuseseră în întregime împrumutate de la arabi, după cum și
noțiunile de zenit, nadir, azimut, fără de care nu se poate lucra în astronomie, precum și
descoperirea unor stele. Cronicarul Ben al Nabdi, vizitând biblioteca centraă din Cairo în 1040,
numără 6000 de lucrări astronomice și matematice, plus 2 globuri mari cerești.

În ceea ce privește algebra, contribuția arabilor în acest domeniu poate fi dovedită de

însăși originea cuvântului (al djabr). Califul El Mamun, un mare încurajator al științei, a
însărcinat pe Mahomed ben Musa de a compune un tratat de algebră cu caracter popular.
Europenii au luat din acest tratat noțiunile fundamentale de algebră și trigonometrie. 41

De asemenea, arabii au pus la îndemâna europenilor propriile lor opere. În jurul anului
1100, englezul Adherald a tradus din arabă Elementele lui Euclid, necunoscute în Europa până
atunci, iar Platon din Tivoli traduce Sfricele lui Teodosiu și planisfera lui Ptolomeu. Problema
40
Albert Hourani, op. cit. , p. 108
41
Ablay Mehmet, op. cit. p. 261
cifrelor rămâne totuși discutată, însă este cert că originea cuvântului vine de la termenul arab
sîfîr, care înseamnă zero, noțiune străină europenilor. Cel mai important manuscris referitor la
fizica arabă este Tratatul despre optică al lui Alhazan, care va servi mult lui Kepler pentru
lucrarea cu același titlu. De asemenea, orologiile arabe au fost renumite în Evul Mediu, harun al
Rașid facându-i un asemenea dar lui Carol cel Mare. Mecanismul complicat al acestor orologii
demonstrează gradul înaintat de avansare al arabilor în ceea ce privește mecanica. Geografia a
fost și ea foarte dezvoltată, iar marii geografi arabi au fost deopotrivă și astronomi renumiți.
Aceștia i-au informat prima dată pe arabi despre Extremul Orient și despre posibilele lor legături
navale cu acesta, iar geografi renumiți precum Ibn Battuta, Abdul Hassan sau Idrisi oferă
informații prețioase despre harta lumii, ultimul oferind singurul manual de geografie ce circula în
Occident în Evul Mediu. De asemenea, științele geologice au avut reprezentanți importanți
precum Kazvini sau Ibn-Sina.

Unul dintre cele mai renumite domenii create și dezvoltate de arabi este alchimia,
denumire dată de aceștia chimiei. În timp s-a dezvoltat o concepție eronată despre alchimie cum
că ar fi un fel de vrăjitorie, fără baze științifice, care urmărea transformarea oricărui metal în aur.
Evul Mediu nu a avut alt manual de chimie decât Suma Perfecțiunii a lui Abu Musa Djaber.
Arabii au mai oferit pe celebrul Rhazes, care, deși medic, a oferit informații prețioase în legătură
cu alcoolul sau zahărul. De asemenea, chirurgul Abukasis a adus o contribuție importantă la
dezvoltarea acestui domeniu, cea mai importantă operă a sa fiind Al Mansuri.

Nu mai puțin renumite sunt științele umaniste ale arabilor. Pe lângă o litaratură foarte
bogată, aceștia au oferit și filozofi de seamă, care, în mod surprinzător, se opuneau drastic
principiilor islamului. De exemplu, Hulala Tenuki, în secolul X, afirma că ,,Lumea este împărțită
în două feluri de oameni:unii care posedă în cap spirit și deloc religie, iar alții care posedă religie
și deloc spirit.” Teologul care era însărcinat să apere Islamul de asemenea afirmații dăunătoare
religiei a fost Al Gazali (1058-1112). Cu toate că acesta se menține teoretic pe liniile trasate de
către Profet, filosofia acestuia depășește cu mul dogma Coranului. Prin disputele izvorâte din
diverse opinii filosofice a apărut o deschidere largă spre filosofia greacă, Aristotel ocupând un
loc important în scrierile unor filosofi precum Al-Farabi sau Averroes (în special opera sa
,,Metafizica”), care l-au făcut practic cunoscut pe Aristotel Occidentului. Un impact puternic
asupra mentalității Europei au avut-o ideile lui Averroes, care a găsit totuși o opoziție dârză din
partea episcopilor catolici. Astfel,este neîndoielnic că arabii au contribuit profund și multilateral
la dezvoltarea culturii în Evul Mediu. 42

Putem afirma, așadar, că apariția și dezvoltarea Islamului a avut un impact imens asupra
lumii medievale, care se face resimțit și astăzi. Expansiunea politică și militară a arabilor a fost
ipresionantă, ei reușind în numai un secol să cuprindă teritoriile dintre Indus și Himalaya până la
Oceanul Atlantic. După oprirea expansiunii și destrămarea unității califatului a continuat să fie
simțită timp de secole civilizația creată de aceștia. Cultura arabă a fost una impresionantă și de
primă importanță pentru Evul Mediu, iar europenii au fost puternic influențați de către aceasta.
Însă probabil cea mai importantă moștenire lăsată de către arabi este Islamul, religie care încă
este dominantă în Orientul Apropiat și cel Mijlociu.

Bibliografie

Davis, K. Paul, 100 Decisive Battles: From Ancient Times to the Present, Oxford
University Press, Oxford, 2001

Gerli, Michael E., Medieval Iberia, An Encyclopedia, Routlage, New York, 2003

42
Ibidem, p. 272
Hourani, Albert, Istoria popoarelor arabe, Edutira Polirom, București, 2010.

Mehmet, Ablai Arabii. De la Mecca la Cordoba, Editura Științifică, București, 1968.

Neagoe, Manole, Mari bătălii din istoria lumii, Editura scrisului românesc,Craiova, 1973.

Pirenne, Henri, Mohammed and Charlemagne, Medidian Books, New York, 1959.

Platon, Florin-Alexandru, Rădvan, Laurențiu, Maleon, Petru Bogdan, O istorie a Europei

de Apus în Evul Mediu,Editura Polirom, Iași, 2010

Sedillot, Charles-Emmanuel Historire generale des Arabes, vol II, Paris, 1877

Sidorova,N.A. Istoria Universală, vol III, Editura Științifică, București, 1960.

Zodian, Vladimir, Pandea, Adrian, Zodian, Mihai, Enciclopedie de istorie militară

universală, Editura militară, București, 2006