In Evul Mediu, alimentele erau clasate dupa propietatea lor de a raci sau a incalzi

temperamental uman. Aceasta lege dietetic permite mascarea inegalitatilor sociale.

Alimentele reci si uscate, grosiere si hranitoare, dar si dificil de digerat, erau carnea de vita si
alte produse animale. Alimentele reci si umede, dificil de digerat, sunt unele fructe si pestele.
Alimentele calde si uscate, care le incalzesc pe cele reci sunt plantele aromate, al caror rol
este sa faca alimentele digestibile, sis a dea subtilitate celor grosiere. In Evul Mediu,
alimentatia romanilor era compusa din cereale cum sunt graul, orzul, secara, dar si din carne
de porc si pasari, la care se adauga si varza. Cum orasele erau slab dezvoltate, taranii
alcatuiau cea mai mare parte a populatiei Europei. In jur noua din 10 oameni erau tarani, care
erau fermieri si lucratori ai pamantului. Chiar daca munceau mult, ei se hraneau destul de
prost. Ei mancau carne foarte rar, deoarece era foarte scumpe. Bogatasii consumau mai des
vita, iepure. Taranii mancau legume fierte. Abundenta era modelul de ospitalitate care era
mentionat de cele mai multe ori de calatorii straini in cazul Tarilor Romane.

Mirodeniile erau la mare cautare in localitatile sasesti, si in restul Transilvaniei. Piperul

si sofranul erau cele mai apreciate condimente. Jumatate din totalul marfurilor destinate
oraselor, targurilor locale din Transilvania, si a altor puncte de desfacere central-europene o
constituiau produsele alimentare. Alte mirodenii cautate erau ghimbirul, cuisoarele,
scortisoara, nucsoara, chimianul, migdalele. Si se adauga ca indulcitor, zaharul, introdus pe
filiera araba, intr-o Europa in care pana atunci se folosea mierea. Toate acestea creaza ierarhii
alimentare, traduse in limbajul istoria mentalitatilor prin bucataria popular si bucataria
elitelor. Deci, alimentatia in Evul Mediu era un semn al prosperitatii si bogatiei. De aceea, cei
bogati consumau la ospete platouri cu carne. Pentru burghezi, macelarii nu propuneau doar
foloseau doar carnea de vita, ci si pe cea de pasare. In Evul Mediu, se manca de doua ori pe
zi. Prima masa se serveau in jurul orelor 10 si 11 dimineata, apoi, intre orele 16 si 19.

Taranii puteau sa serveasca masa de prinz in zori, intarziind cu ora cinei. Orele erau pe
atunci dictate de munca campului pe domeniul seniorului sau al boierului. Bucataria lor se
gasea in partea principal a casei Pentru pregatirea mesei se serveau de o sursa de caldura si
lumina. In conacele domnesti si boieresti, si princiare, bucataria era separate de camera in
care se manca si era amplasata la subsolul cladirii, dar mai ales in corpuri izolate de restul
casei. Mancarea se gatea prin fierbere lenta si inabusita, sau prin prajire. Gratarele nu au
aparut decât in mediul urban si castele. La sfarsitul secolului XV, hrana buna facea parte din
bucuria vietii. Bucataria oferea un amestec de miros, culori si arome dintre cele mai diverse,
si erau o adevarata placere pentru gurmanzi. Bucatarii medievali stapanau perfect arta legarii
sosurilor si texturilor fine. Ei excelau in arta sosurilor colorate, usoare, fara grosime si faina,
legate cu galbenus de nou, cu paine prajita, sau uscata, si rasa, apoi pusa intr-un lichide
structurat prin etamina si pusa in sos.
 Legumele erau tocate si apoi strecurate prin etamina, preparau foarte bine, de
exemplu, ficatul de pasare. Arta taieri carnii prinde forma celei deja cunoscute prin legume.
Importanta data condimentarii si sosurilor o depaseau pe aceea a preparii propiu-zise. Se
proceda adesea la o prefierbere, care fixa culoare si indeparta amareala unor legume,
prevenea uscarea carnii înainte de a o face fripturi. Carnea era frecvent, ,,bronzata’’. Iepurele
era putin perpelit înainte de a fi facut ostropel. Cuptoarele permiteau diversificarea modurilor
de preparare. In Evul Mediu, imaginea finala a preparatelor era foarte importanta. Bucatarii
rivalizau in ingeniozitate pentru a surprinde si triumfa, de exemplu, preparate cu coaja de
paine, pauni ,,imbracati’’, pasari care scot flacari, preparate umplute cu pasari, carne de vitel,
peste in aspic. Este sigur ca bucatarii medievali se distingeau in privinta culorii. Carnea era
fripta si aurita, dupa dorinta, preparetele cu coaja de paine sunt colorate cu sofran, se mai
adauga si galbenusul de ou.

Produsele pentru inverzire erau patrunjelul, spanacul, frunza de vie, macrisul, graul
verde. Sunt folositi si coloranti artificiali, cum este sucul rosu de lemn santal, zis si sangele
dragonului, suc rosu de cedru, suc licheni. Se lucreaza la asocierea culorilor, colorandu-se
diferit fiecare jumatate de preparat. Este o logica a culorii care o impuneau pe cea a gustului.
In Evul Mediu, usturoiul s-a raspandit in Europa. Reprezentantii claselor inferioare mancau
multa ceapa. Medicii medievali, favorizau uzul utilizarea cepei in alimente pentru efectul
incalzitor si diuretic. Prazul se manca in perioada medieval in toate Europa. Alte alimente
consumate erau branza si untul, mazarea si fasolea. Bucatarii pregateau preparatele in ceaune
deasupra unui foc. Carnea fiarta era scoasa din ceaun cu un carlig de fier. Sosurile cu care se
serveau carnea erau facute din ierburi culese din gradina castelului, amestecate cu vin, otet,
ceapa, piper, scortisoara sau mustar. Pestele era pescuit din iazul castelului sau dintr-un rau
din apropiere sau direct din mare. Era preferat heringul afumat, sarat sau codul peste.
Heringul proaspat era condimentat cu ghimbir. Oaspetii erau asezati in functie de statut. Cei
mai important erau pusi la mesele inalte, cu locurile cele mai importante.

Dupa ce spuneau rugaciunea, servitorii aduceau mancarea. Intai se aducea painea cu untul,
urmand vinul si berea. La masa se tinea cont de anumite reguli. Exista un anumit protocol, un
mod corect de a te comporta la masa. Era foarte importanta ordinea in care erau servite
preparatele, unde erau ele puse, era important câte degete foloseau, cand aveau in mana
anumite mancaruri. Oaspetii si servitorii trebuiau sa nu stea cu coatele pe masa, sa manance
cu grija si sa nu i-a imbucaturi mari. Datorita mancatului cu degetele si a impartirii unei
farfurii, se avea grija ca cei care mancau sa aiba mainele si degete curate, sa se curete mai
intai la gura si apoi sa bea. In fiecare zi, in jurul orei 10 dimineata, se servea masa care era
din doua sau trei feluri, servite in farfurii separate, ultimul era format din fructe, branza si vin.
In schimb, taranii medievali aveau un regim alimentar mult mai simplu.
 De obicei, graul recolat era vandut, iar painea taraneasca se facea din orz si secara,
coapte in paine neagra si grea. Se bea bere facuta din orz, dar si apa indulcita cu miere.
Alimentatia taranului avea putine proteine, mai des din mazare si fasole, care se adaugau in
paine si supe sau ciorbe. Fierturile erau de multe ori preferate in locul painii, deoarece nu
nesecitau cereal pe care moralul le pazea cu strasnicie. Ceapa, varza, usturoiul, nucile,
fructele de padure, prazul, spanacul, patrunjelul, erau alimente care ingrosau supa. Legumele
crude erau considerate nesanatoase, si rareori se consumau ca atare. Foarte rar, in unele zile
de sarbatoare, mancau carne, in medie de doua ori pe luna. Le era interzisa carnea de vanat.
Pe de alta parte, cavalerii, animate de spiritual valorilor sfinte, dar si al cuceririi,, pleaca in
cruciade. Renasterea comertului intre Occident si Orient, permite descoperirea unor produse
pana atunci necunoscute. Nu s-au găsti dovezi referitoare la consumul de lapte sau ouă. Ceea ce
se afirmă cu certitudine este că în  perioada medievală românii erau mari consumatori de carne și
de vin.

Un loc foarte important in gastronomia medievala era ocupat de condimente. Pentru ca

proveneau de departe, din Indii, Africa, Orient, erau ingrediente scumpe, asa ca majoritatea
erau rezervate familiilor bogate, de nobili. Nu erau folosite doar pentru a potenta gustul
mancarii, ci si ca prescriptie medicala, pentru ca in acea vreme se credea ca existau anumite
alimente potrivite fiecarui temperament. Cel mai des intalnite condimente erau piperul,
scortisoara si ghimbirul, cuisoarele, nucsoara, cardamomul. Alternanta gras si slab facea si ea
parte dintre principiile gastronomice medievale. Iar acest lucru se traducea, mai precis, prin
ceea ce astazi este cunoscut ca zile de dulce”si zile de post. Datorita puternicei influente
religioase din evul mediu, postul era o parte importanta din viata tuturor. Acesta era
obligatoriu in zilele de miercuri si vineri, la Paste se tinea post timp de 40 de zile, in timp ce
calugarii trebuiau sa tina post tot timpul anului.

Postul era cu precadere important in familiile elitelor, intrucat acolo existau cele mai
mari sanse de a gasi alimente precum unt sau carne, lucru care nu se intampla cu o frecventa
atat de mare in familiile oamenilor simpli, marcate mai mult de austeritate. Inainte de
inceputul cinei, servitorii trebuiau sa treaca pe la fiecare oaspete si sa-i intinda un bol cu apa
inmirasmata cu petale de flori, pe rand, iar invitatii trebuiau sa isi spele mainile cu apa din
acel bol, pregatindu-se astfel pentru masa. In acele vremuri, nu existau tacamuri, asa ca
mesenii trebuiau sa manance cu mana. Obiceiul era sa se manance cu mana dreapta, stanga
fiind considerata unealta diavolului. Exista service a la francaise, insa in loc de farfurii,
mancarea era servita pe felii mari de paine. Atunci cand preparatele erau aduse la masa,
existau servitori care aveau sarcini foarte specifice. De exemplu, cei pusi sa taie carnea in
bucati la masa, in special pentru doamne. Desi acum poate parea ciudat, pe atunci vinul se
bea diluat cu apa, condimentat si indulcit, iar femeile nu aveau voie sa il bea.
 Punându-ne întrebări despre problema alimentaţiei pe care o avea populaţia din
Moldova medievală, constatăm cu surprindere că sursele de informaţie sunt foarte sărace în
acest sens şi de aceea, dacă vrem răspunsuri la întrebările acestea trebuie să le căutăm făcând
analogii sau să dăm frâu liber imaginaţiei. Cercetând diferite izvoare istorice, istoricii, au
reuşit să alcătuiască o istorie a mentalităţilor pentru medievalitatea europeană din care, prin
analogie, putem să acceptăm o similitudine în multe aspecte ale vieţii cotidiene din ţările
române cu cea din Europa occidental . Cerealele care au cunoscut un destin strălucit  sunt
grâul, orezul şi porumbul. Aceste cereale au devenit, datorită importanţei lor în alimentaţie,
plante de civilizaţie. Nu se îngrijesc să dobândească prin muncă ceea ce ar putea să aibă, ci se
mulţumesc să adune în jitniţe numai atât cât le trebuie pentru hrana lor vreme de un an sau,
cum au ei obiceiul să zică, până la pâinea cea nouă.

Pâinea cea nouă se producea pe Câmpiile Moldovei unde în anii bogaţi grâul dă
locuitorilor de douăzeci şi patru de ori sămânţa semănată, secara de treizeci de ori, meiul dă
de trei sute de ori, lucru de necrezut pentru cel ce nu vede cu ochii lui. Chiar dacă meiul a
fost înlocuit treptat de cultura porumbului, rămâne cert faptul că această cereală care a
aparţinut Europei, deci şi Moldovei, a asigurat alături de grâu, hrana ţăranilor europeni şi ,
implicit români, care la acea vreme îşi făceau  din mei o pită pe care o mănâncă până nu se
răceşte, adeseori cu unt. Această cereală avea în plus un mare avantaj pentru că ea putea fi
stocată chiar douăzeci de ani, ceea ce nu era de aici de acolo pentru acele vremuri în care
oamenii dormeau la propriu cu sabia sub cap. Astfel meiul putea asigura hrana oştenilor din
cetăţile asediate şi care rezistau un timp îndelungat.

Străinii se puteau baza pe ospitalitatea moldovenilor care dau bucuroşi drumeţilor

pâine, brânză, ceapă, lapte şi altele de acest fel ce se găsesc în casa lor,  şi de aceea, puteau
umbla prin toată Moldova fără mijloace de drum. Pentru moldovean, băutura cea mai la
îndemână era vinul, cele mai renumite fiind atunci, vinurile de la Cotnari, Hârlău, Huşi,
Odobeşti, Nicoreşti, Costeşti, deoarece în Moldova. Păunul reprezenta senzaţia unui ospat,
deşi carnea sa era tare, aţoasă, era totuşi prăjit, împodobit cu penele sale şi adus la masă,
pentru a hrăni privirile invitaţilor. Produsele de patiserie accesibile nobililor, erau de
asemenea variate. Existau clătite, prăjituri în formă de fagure, rulouri cu frişcă, turtă dulce,
tarte cu fructe, cu cremă şi cu brânză, plăcinte. Gemurile de fructe, dulceţurile cu miere şi
marmeladă, drajeurile cu miez din sâmbure de pin sau de migdală, au apărut înaintea
bomboanelor. În anul 1457, patiserul Heinrich Drasdow din Torgau a creat specialitatea
pentru Crăciun numită Christstollen.

Mult timp a produs prăjitura ilegal. Problema era că pentru a putea fi consumată de
Crăciun se cocea în timpul postului când era interzisă. În mediul francez, în casele ţărăneşti
nu lipseau încăperile pentru depozitarea alimentelor afumate, în special carnea de porc, având
în vedere că porcii erau sacrificaţi în fiecare iarnă. Excesul în consumul de carne în lunile
decembrie, ianuarie, februarie a condus la apariţia unor boli de piele şi erupţii.
 Ţăranii creşteau porci, pe care îi sacrificau în noiembrie şi decembrie şi pregăteau
specialităţi variate, foarte apreciat fiind sângeretele. Carnea sărată, afumată şi şunca erau
conservate în vase cu sare. În anotimpurile calde, familiile de ţărani se hrăneau în general cu
plante, cu pâine neagră, terci şi piure de grâne, păstăi şi fructe. Mazărea, lintea şi fasolea
creşteau în fiecare grădină. La acestea se mai adăuga şi ceea ce oamenii puteau lua din
pădure, mlaştină şi lacuri. În sudul Germaniei şi în anumite ţinuturi ale Austriei, ţăranii
pregăteau cidru de pere şi mere, precum şi berea care era de asemenea fiind foarte apreciată.
S-a mai constatat că în secolele al IX-lea şi al XII-lea, an de an, fiecărui locuitor îi reveneau
erau 500 de litri de lapte. Călugării mâncau covrigei atunci când beau bere şi forma lor a dat
de gândit specialiştilor în bucătăria medieval. Boabele de legume erau pregătite de călugării
bucătari, care găteau după reguli stricte, stabilite în mănăstire. După ce se spălau pe mâini se
rugau de trei ori şi apoi spălau boabele în trei ape succesive, după care le puneau la fiert într-
un cazan. Boabele care nu erau bune se ridicau la suprafaţă şi erau înlăturate cu o spumieră
care servea şi la curăţarea vasului de arsura care se depunea în timpul fierberii. După fierbere,
boabele din păstăi erau vărsate într-o oală acoperită bine şi erau coapte cu slănină, care de
fapt nu era servită cu boabele, ci era asortată cu legume verzi care fuseseră spălate în apă
clocotită. În ceea ce priveşte boabele, odată coapte, se amestecau cu grăsime şi bucătarul
trebuia să le guste pentru a se asigura că sunt sărate bine. Alte legume cu păstăi preferate la
erau mazărea şi lintea. Ca legume verzi se găseau prazul, care se mânca crud si pătrunjelul.
Fructele erau foarte variate, anume mai des se mancau pere, gutui, piersici, nuci, alune,
cireşe, căpşuni, smochine, prune, castane şi struguri când se apropia vremea culesului viilor.

Ouăle erau pregătite în mai multe feluri, în special prăjite sau fierte, fiind condimentate
cu foarte mult piper. Mâncărurile cu peşte cuprindeau o gamă variată de specii, cum este
somonul, ţiparul, sepia, crapul, păstrăvul şi alte soiuri cu denumiri enigmatice. Atenţia se
îndreaptă şi către ustensilele utilizate la gătit, deoarece ne ajute sa fie refacuta imaginea
bucătăriei medievale. Este înzestrată cu trei cazane folosite pentru prepararea boabelor,
pentru legume şi pentru spălarea rufelor. În încăpere se mai aflau şi patru lighene cu toarte,
fiecare având o întrebuinţare precisă. Unul era rezervat pentru boabele semi-coapte, în al
doilea se spălau boabele înainte de a fi puse în cazan, al treilea era folosit pentru spălarea
veselei, şi al patrulea nu are o întrebuinţare precisă. Bucătarii aveau şi patru perechi de
mâneci care îi ajutau să nu îşi murdărească hainele şi alte două perechi de mănuşi care le
protejau mâinile când mutau cazanul încins de pe foc.

Setul de ustensile mai cuprindea un cuţit pentru slănină şi o piatră pentru a-l ascuţi, un
vas mic pentru fiert apa şi pentru a stropi grăsimea şi un alt vas mai mic pentru a capta
grăsimea. Sarea este nelipsită, fiind stocată într-o cutie, alături de un cufăr pentru depozitarea
obiectelor mai mici şi un ulcior pentru apă. Este de semnalat prezenţa în bucătărie a două
mături mici pentru curăţarea cazanelor după fierbere. În plus sunt menţionate şi două bucăţi
de material poros pentru spălarea vaselor şi a cazanelor. Sursa ne oferă şi informaţii ce
privesc amenajarea interioară a bucătăriei: două rafturi pentru aranjarea vaselor, două scaune
mici, un scaun de bucătărie jos, cu patru picioare, pe care călugării aşezau ligheanul cu
legume înainte de a-l vărsa în cazan, o piatră de moară unde se punea cazanul cu boabe sau
legume, şi o altă piatră peste care se punea un alt lighean unde se spălau blidurile între mese;
bucătăria mai era echipată cu foale pentru a aţâţa focul, un jgheab sau o putină unde se ţinea
mereu apă cu săpun pentru spălarea mâinilor.
 Bucătăria se pare că era prevăzută cu un sistem de scripeţi cu care cazanele erau
mutate, umplute cu apă din conducte şi apoi aşezate fără probleme deasupra focului. La
curţile nobililor preparatele şi băuturile se puneau în mai multe recipiente şi erau degustate
înainte de a fi servite. Teama de otrăvire era mare, din acest motiv unele tacâmuri fiind
realizate din materiale care reacţionau la substanţe nocive. Fiecare obiect avea locul său
precis pe masă şi fiecare gest al servitorilor, fiecare mişcare de mână erau dinainte stabilite.
Ardelenii obişnuiau să taie partea de sus şi de jos la pâinile mici şi rotunde, încât nu mai
rămânea decât miezul pentru mâncare. Desertul consta în fructe, alese în funcţie de anotimp,
şi era însoţit întotdeauna o ridiche mare şi neagră. Pentru prospeţimea fructelor, comisarul,
sau un nobil tânăr de la curte, delegat de principe, spărgea cu cuţitul o bucată mare de gheaţă
şi stropea cu ea desertul, iar când vremea era caldă, un servitor trebuia să alunge muştele de
pe masă şi de pe bucate, cu un mătăuz de pene de păun, pe care-l plimba peste bucate, care se
răceau din această cauză.

Cert este că atât nobilii, cât şi ţăranii, mâncau foarte multe grăsimi pe care încercau
să le dizolve cu vin şi acest lucru s-a menţinut până în secolul al XIX-lea. Pâinea reprezenta
elementul de bază în hrana medievală şi era consumată de ţărani, nobili, şi orăşeni. Totuşi
existau diferenţe între pâinea consumată de nobili şi cea consumată de orăşeni şi ţărani. Cea a
nobililor era pregătită din făină de grâu fin măcinat, cea pentru orăşeni era din făină mai puţin
măcinată, iar cea rezervată ţăranilor era o pâinea neagră, asemănătoare cu pâinea cu seminţe
de astăzi. Putem si observa nobili care preluau de la slujitorii din dreapta platourile cu carne
pe care le dau din mână în mână pentru a ajunge cu ele mai infata. În dreptul fiecărui invitat
se află, probabil, suporturi dreptunghiulare de farfurii şi cuţitele elegante sunt aşezate în
dreapta. Tot pe partea dreaptă se află şi câte o pâine rotundă, albă, însă nici o urmă de linguri
sau furculiţe. Pe partea stângă, în peretele zugrăvit în culoarea roşie, şi care este decorat cu
motive vegetale aurii, se află o fereastră largă, iar lângă ea o masă cu farfurii rotunde şi un
teanc de suporturi dreptunghiulare. Puţină atenţie necesită şi servitorul care apare în cadrul
ferestrei şi are în mâna stângă un polonic pe care îl ţine deasupra unei farfurii rotunde, deşi nu
pare să verse nimic în ea.

Condimentele obișnuite din repertoriul dulce-acrișor foarte condimentat tipic

pentru mâncarea medievală de clasă superioară includ verdura, vinul și oțetul în combinație
cu condimente precum ardeiul negru, șofranul și ghimbirul. Acestea, împreună cu utilizarea
pe scară largă a zahărului sau a mierii, au oferit multor preparate o aromă dulce-acră.
Migdalele erau foarte populare ca îngroșător în supe, tocană și sosuri, în special ca lapte de
migdale. Incepând cu secolul al XIII-lea a fost spre o interpretare mai legalistă a postului.
Nobilii au avut grijă să nu mănânce carne în zilele repezi, dar tot au luat masa cu stil, carnea
înlocuită de pește, adesea sub formă de șuncă de imitație și slănină, laptele de migdale a
înlocuit laptele animal ca o alternativă scumpă pentru produsele lactate. Înainte de masa
propiu-zis, stomacul trebuia sa primeasca o gustare usuara. Uleiul de măsline a fost un
ingredient omniprezent în culturile mediteraneene, dar a rămas un import scump în nord,
unde uleiurile de mac, nuc, alun și filbert au fost cele mai accesibile alternative. Untul și
untura, mai ales după mortalitatea teribilă din timpul Morții Negre, le-au făcut mai puține, au
fost utilizate în cantități considerabile în regiunile nordice și nord-vestice, în special în țările
joase.
 Toate tipurile de gătit implicau utilizarea directă a focului. Sobele de bucătărie
nu au apărut până în secolul XVIII bucătarii au trebuit să știe să gătească direct pe foc
deschis. S-au folosit cuptoare, dar au fost costisitoare de construit și au existat doar în
gospodării și brutării destul de mari. Fructele erau ușor combinate cu carne, pește și ouă.
Laptele era o sursă importantă de proteine animale pentru cei care nu-și permiteau carnea.
Acesta provine în mare parte de la vaci, dar laptele de la capre și ovine era de asemenea
comun. Laptele proaspăt simplu nu a fost consumat de adulți, cu excepția celor săraci sau
bolnavi, și a fost rezervat de obicei celor mici sau vârstnici. Adulții săraci ar bea uneori lapte
de zahăr sau zer sau lapte care a fost copt sau udat. Laptele proaspăt era în general mai puțin
obișnuit decât celelalte produse lactate din cauza lipsei tehnologiei pentru a nu-l strica.
Ocazional, a fost folosit în bucătăriile clasei superioare în tocanite, dar era dificil să păstreze
proaspăt în vrac, iar lapte de migdale era în general folosit în locul său. Brânza era mult mai
importantă ca aliment, în special pentru oamenii obișnuiți și s-a sugerat că a fost, în multe
perioade, principalul furnizor de proteine animale printre clasele inferioare.

În timp ce în timpurile moderne, apa este adesea băută cu o masă, în Evul

Mediu, cu toate acestea, preocupările privind puritatea, recomandările medicale și valoarea
scăzută a prestigiului au făcut-o mai puțin favorizată, iar băuturile alcoolice au fost preferate.
Au fost văzuți ca mai nutritivi și mai benefici pentru digestie decât apa, cu avantajul neprețuit
de a fi mai puțin predispuși la putrefacție din cauza conținutului de alcool. Vinul a fost
consumat zilnic în cea mai mare parte a Franței și în toată vestul Mediteranei, oriunde au fost
cultivate struguri. Mai la nord a rămas băutura preferată a burgheziei și a nobilimii care și-au
putut permite, și mult mai puțin obișnuită în rândul țăranilor și muncitorilor. Băutura
obișnuită din zonele de nord ale continentului era în principal bere sau bere. Sucurile,
precum și vinurile, dintr-o multitudine de fructe și fructe de pădure au fost cunoscute cel
puțin încă din antichitatea romană și erau încă consumate în Evul Mediu, vinuri de rodie și
mure, pere și cidru de mere, care era deosebit de popular în nordul unde atât merele, cât și
perele erau din belșug.

Vinul era băut în mod obișnuit și era considerat și cea mai prestigioasă și mai
sănătoasă alegere. Aceasta a fost considerată caldă și uscată, dar aceste calități au fost
moderate atunci când vinul a fost udat. Spre deosebire de apă sau bere, care erau considerate
reci și umede, consumul de vin cu moderație, în special vinul roșu, a fost, printre altele, cred
că ajută digestia, generează sânge bun și luminează starea de spirit. Calitatea vinului a diferit
considerabil în funcție de epocă, de tipul de struguri și, mai important, de numărul de
struguri. Prima presare s-a făcut în cele mai fine și mai scumpe vinuri rezervate claselor
superioare. A doua și a treia presare au fost ulterior de calitate inferioară și conținut de alcool.
De obicei, oamenii obișnuiți au trebuit să se mulțumească cu un alb sau rosé ieftin de la o a
doua sau chiar a treia presare, ceea ce înseamnă că poate fi consumat în cantități destul de
generoase, fără a duce la o intoxicație grea. Pentru cei mai săraci, oțetul ar fi adesea singura
alegere disponibilă. Deși vinul era cea mai obișnuită băutură de masă în mare parte din
Europa, acest lucru nu a fost cazul în regiunile nordice unde strugurii nu au fost cultivați.
 Cei care își permiteau să bea vin importat, dar chiar și pentru nobilimea din aceste
zone era obișnuit să bea bere sau ale, în special spre sfârșitul Evului Mediu. În Anglia, țările
joase, nordul Germaniei, Polonia și Scandinavia, berea a fost consumată zilnic de oameni din
toate clasele sociale și grupuri de vârstă. Până la mijlocul secolului al XV-lea, orzul, o cereală
cunoscută ca fiind oarecum slab potrivită pentru fabricarea pâinii, dar excelentă pentru
producerea berii, a reprezentat 27% din totalul suprafeței de cereale din Anglia. Dar, oricare
ar fi acesta, fie din ovăz, orz sau grâu, dăunează capului și stomacului, provoacă respirație
proastă și strică dinții, umple stomacul cu fum urât și, ca urmare, oricine îl bea împreună
vinul se bea repede; dar are proprietatea de a facilita urinarea și face carnea albă și netedă. Se
credea că efectul intoxicant al berii durează mai mult decât cel al vinului, dar s-a admis, de
asemenea, că nu a creat setea falsă asociată cu vinul. Deși mai puțin proeminentă decât în
nord, berea a fost consumată în nordul Franței șI Italia. În Evul Mediu timpuriu, berea se
producea în principal în mănăstiri și la o scară mai mică în gospodăriile individuale. Până la
Evul Mediu, fabricile de bere din orașele medievale în vigoare din nordul Germaniei au
început să preia producția.

Deși majoritatea fabricilor de bere erau mici întreprinderi familiale care au angajat cel
mult opt până la zece persoane, producția obișnuită a permis investiții în echipamente mai
bune și experimentare sporită cu noi rețete și tehnici de fabricare a berii. Ierburi obișnuite,
cum ar fi salvia, muștarul și pătrunjelul au fost cultivate și folosite în gătitul în toată Europa,
la fel ca și carafa, menta, mărarul și feniculul. Multe dintre aceste plante au crescut în toată
Europa sau au fost cultivate în grădini și au fost o alternativă mai ieftină la condimentele
exotice. Termenul desert provine de la vechiul desservir francez, adica pentru a șterge o
masă, si inseamna literalmente pentru a nu servi, și a avut originea în Evul Mediu. În mod
obișnuit, acesta ar fi format din dragées și vin mulat însoțit de brânză îmbătrânită, iar în Evul
Mediu târziu ar putea include, de asemenea, fructe proaspete acoperite cu zahăr, miere sau
sirop și paste de fructe fierte.