Bucătăria indiană

India este tara cu 100 dialecte, 1000 religii si 2000 zei. Aceasta diversitate se regaseste si in bucataria sa
traditionala.
Contrar parerii generale, arta culinara indiana nu se rezuma la orez, curry si chutney. In India nu exista un
stil culinar sau o mancare nationala, ci o diversitate uimitoare de preparate si ingrediente.

Textele sacre  Ayur Veda dicteaza dozarea si combinarea condimentelor, afirmand ca o mancare puternic
condimentata garanteaza o stare buna de sanatate. Un indian poate indica originea, religia si casta de
provenienta a bucatarului, doar gustand din preparate sale.

Bucataria indiana este simpla, echilibrata, bazata pe retete si principii milenare, in care medicina
traditionala joaca un rol important. Astfel, o mancare grea va fi atenuata de alta acida, care contine rosii,
otet sau lamaie.

India ofera o varietate de stiluri culinare, fiecare avand aroma lor specifica, desi se pot identifica puncte
comune. Astfel, condimentele sunt extrem de importante atat in nordul cat si in sudul Indiei, dand o aroma
intensa mancarurilor indiene si reprezentand nota distincta a Indiei. Dar, in timp ce sudul prefera plantele
aromatice proaspete, nordul tinde sa utilizeze amestecul de plante sub forma de pudra.

Sudul Indiei foloseste uleiul de floarea soarelui pentru gatit - cu exceptia regiunii Kerala unde domneste
uleiul de nuca de cocos. Ghee, un tip de unt topit, este utilizat in mod traditional pentru gatit in nordul
Indiei.

Bucataria indiana are origini antice si reprezinta o combinatie intre diversele moduri de gatit ale numeroaselor
etnii ce traiesc pe teritoriul acestei tari.
Aceste combinatii au dat nastere unei adevarate arte care variaza in functie de religie, bogatie, gust si mai ales
clima.

Aroma incredibila a Indiei nu consta numai in parfumul de iasomie si trandafiri, ci si in aroma mancarurilor
specifice, preparate cu multe condimente.

Diversitatea mirodeniilor si parfumurilor existente in India fac din bucataria acestei tari una extrem de
savuroasa. Indienii folosesc aproximativ 20 de condimente diferite, printre care cele mai cunoscute sunt piperul,
sofranul, ghimbirul, menta, coriandrul, rododendronul, chimenul si nucsoara.

Desi nu toti locuitorii sunt vegetarieni aici se prepara mult mai multa mancare vegetariana dacat in Europa, mai
ales in partea sudica.

In nord, datorita climei mai reci, mesele contin mai multa carne, accentul cade pe condimente, dar nu pe chili.
In zonele de nord ale Indiei, orezul nu este foarte popular.

In sud, unde clima este foarte calda, se intalnesc multi vegetarieni (o influenta a hinduismului), iar orezul este
la loc de cinste, acesta fiind mancat intotdeauna cu mana.

Nordul si vestul Indiei au fost mult influentate de ocupatia musulmana, astfel ca exista feluri de mancare
inrudite cu cele din bucataria Orientului Mijlociu si a Asiei Centrale, precum kebab, kofta si biryani:

 Rogan Josh (miel picant);

 Gushtaba (chiftelute picante in iaurt);
 deliciosul Biryani (carne de miel sau de pui in orez cu aroma de portocale stropit cu zahar).

In est, predomina influentele bengaleze, reprezentate de pui cu curry sau linte. Cat despre coastele Indiei, se
spune ca mancarea de aici este divina. Se consuma mult peste, fructe de mare si nuca de cocos.
In sud-estul Indiei, chili este regele mesei, folosit uneori in exces. In ceea ce priveste produsele lactate, se
folosesc foarte mult:

 untul (ghee)
 si iaurtul (dahi).

Primul este utilizat in prepararea celor mai multe feluri de mancare, asa cum occidentalii folosesc uleiul, al
doilea intra in componenta mancarii sau este servit alaturi de aceasta, combinat cu diverse condimente.

In partea sudica mancarurile tind sa fie ceva mai picante si sunt in general mai mult vegetariene. Puteti cauta
aici urmatoarele specialitati:

 Bhaji, curry de legume;

 Dosa, Ildi si Samba, clatite cu orez, gogosi cu muraturi si curry de legume.

Un ingredient foarte des folosit in bucataria indiana este nuca de cocos. Deserturile sunt in general gatite cu
lapte, cele mai apreciate fiind:

 Kulfi, inghetata indiana;

 Jalebi, clatite cu sirop.

Pe langa numeroasele tipuri de deserturi aici veti gasi o mare diversitate de fructe tropicale, mango, pepeni si
rodii si temperate, caise, mere si capsuni.

Masa este asezata in asa fel incat toate preparatele sunt servite in acelasi timp. Felurile importante de mancare
sunt asezate in mijlocul mesei, fiind inconjurate de celelalte, considerate mai putin importante. Painea si orezul
se afla din abundenta pe masa indienilor.

In India reprezinta un semn al bunei educatii folosirea mainii drepte atunci cand se serveste masa. Daca nu
mananca totusi cu mana, indienii folosesc doar lingura si furculita, niciodata cutitul, spunand adesea ca "pentru
servirea unui curry bine gatit nu este niciodata nevoie de cutit".

Ca bauturi, la masa se consuma in general apa sau sucuri de fructe. Daca aveti pofta de un pahar de vin, cel
rose este cel mai indicat, vinul alb si cel rosu nereprezentand o buna optiune pentru a fi combinat cu mancarea
indiana. La sfarsitul mesei se serveste o cana de ceai sau de cafea insotite in general de plante ce ajuta la
digestie. Apa imbuteliata este esentiala pentru vizitatori dar aveti grija sa fie sigilata corespunzator.
 Bucătăria rusească
Un vechi proverb rusesc spune: „Kasha este mama noastră, iar pâinea de secară – tatăl nostru”

Bucătăria rusă este una din cele mai variate din lume. Nelipsite de pe masa ruşilor sunt supele (reci sau
fierbinţi), mâncărurile cu carne urmate, în mod constant, de o băutură tradiţională. Specificul bucătăriei
ruse este reprezentat prin multitudinea de feluri de mâncare, cu un bogat sortiment de gustări picante.

Varza, ceapa şi colţunaşii sunt la mare cinste printre gurmanzii ruşi (şi nu numai). Nu numai la micul
dejun, ci la orice oră din zi şi după orice masă, este bine venit ceaiul rusesc. La masa de dimineaţă, unii
ruşi aleg cafeaua, dar ceaiul fierbinte este probabil cel mai popular.

O mare varietate de tipuri de pâine (pâinea neagră fiind adesea asociată cu zona rurală), blini, mezelurile,
ouăle prăjite şi castraveţii muraţi sunt componentele specifice unui mic dejun rusesc. Kasha - un fel de
cereale rezervate în mod special copiilor - se serveşte adesea cu tvorog (un soi de brânză moale
asemănătoare cu ricotta) sau cu iaurt şi zahăr.

La masa de prânz în Rusia, în Ucraina şi în Polonia, borşul este un fel de „zeamă naţională”. În funcţie de
buzunarul fiecăruia, acolo borşul se face cu mai multe sau mai puţine ingrediente, una din marile sale
calităţi fiind aceea că se poate adapta tuturor categoriilor sociale.

O bună bucătăreasă apreciază însă că în fiertură trebuie să intre o bucată de carne de vacă, varză şi cartofi.
Nelipsită de la orice masă este smântâna tipic rusească - acidă şi subţire (ori, în lipsa ei, smântâna
proaspătă) - aceasta fiind adăugată în farfuria de borş la masă şi care se serveşte într-un vas separat.
Românii au împrumutat de la bucătăria rusească reţetele de borş rusesc şi salata de bœuf. La cină tot acest
festin culinar se repetă.

Kasha a fost şi rămâne mâncarea tradiţională a ruşilor

Primele date despre bucătăria rusă apar în letopiseţe (scrieri vechi din secolele X-XV). Tot în letopiseţe
sunt descrise condiţiile naturale şi aşezarea geografică a Rusiei care au contribuit la dezvoltarea culturii
sale gastronomice. Râurile şi lacurile bogate în peşte, pădurile întinse pe suprafeţe imense sunt o dovadă a
apariţiei în bucătăria rusă a multor preparate pe bază de peşte, vânat, ciuperci şi fructe de pădure.

De asemenea, din cele mai vechi timpuri, ocupaţia principală a ruşilor a fost agricultura. Pe pământurile
lor, ţăranii cultivau grâu, hrişcă, orz, ovăz, orez, secară şi altele. Din aceste cereale ruşii fierbeau “kаша”
(kasha). Cele mai populare sunt pe bază de ovăz, hrişcă şi orz. Kasha a fost şi rămâne mâncarea
tradiţională a ruşilor. În popor, kasha este numita „strabunica” pâinii. Un vechi proverb rusesc spune:
„Kasha este mama noastră, iar pâinea de secară – tatăl nostru”. Acest fel de mâncare însoţeşte poporul rus
pe parcursul întregii vieţi: copiii mici mănâncă griş cu lapte, maturii preferând kasha din hrişcă sau din
fulgi de ovăz.

Începând cu secolul X, în bucătăria rusească încep să fie folosite tot mai des varza, sfecla, ridichea,
mazărea, castraveţii. Acestea erau servite crude, fierte sau murate. Cartoful s-a răspândit, în Rusia, abia în
secolul XVIII, iar roşiile în secolul XIX. Până la începutul secolului XIX, în bucătăria rusă nu existau
salate. Primele salate erau pregătite dintr-un singur fel de legumă, astfel încât ele au primit denumirea de:
salată de varză, salată de castraveţi sau salată de cartofi. Mai târziu, reţetele de salate s-au diversificat:
conţinând mai multe feluri de legume, carne şi chiar peşte. Au apărut şi primele denumiri: „Primăvara”,
„Sănătate”, „Perla marină” şi altele.
Astăzi, la mare căutare este salata „shuba“, aceasta fiind nelipsită de la masa de Revelion a ruşilor.
Preparatele calde (lichide), care erau numite „fierturi”, au apărut în bucătăria rusă încă din perioada antică.
Primele au fost: borşul de peşte (uha), ciorba de varză (shi) şi apoi, mai târziu, borşul rusesc, rasolnik
(supa tradiţională) şi soleanca. În secolul XIX, toate aceste feluri de mâncare caldă au primit denumirea
comună de supe. În bucătăria rusă întâlnim şi supele reci. Printre acestea, o popularitate deosebită a
cunoscut-o „acroshka”. Este o supă delicioasă, perfectă pentru zilele însorite de vară.

În categoria deserturilor tradiţionale, primul loc îl ocupă clătitele (blini, blincichi şi oladii), checurile,
plăcintele (cu cartofi, cu brânză şi carne), turtele dulci aromate (preaniki). Există nenumărate feluri de
„blini”, care diferă după formă şi compoziţie. De obicei, se servesc cu dulceaţă, fructe de pădure şi
smântână.

Băuturile tradiţionale - Kisel (băutură din fructe), morş, mied (o băutură din miere) sau kvas sunt câteva
dintre băuturile cele mai renumite din gastronomia rusă. Vodka (băutura alcoolică) a fost adusă pentru
prima dată în Rusia, în secolul XV, dar fusese interzisă. Ea apare, din nou, pe timpul lui Ivan cel Groaznic,
la mijlocul secolului XVI.

Deosebit de gustoase sunt: kasha, supele de mazăre sau ciorba de varză pregătite în cuptoare ruseşti.

Cuptorul rusesc - specificul bucătăriei ruseşti este reprezentat nu atât de diversitatea mâncărurilor, ci de
metodele de preparare. Mâncarea gătită în cuptoarele ruseşti are un gust deosebit, datorită veselei
specifice, a regimului de temperatură şi a încălzirii uniforme. Încă din timpurile străvechi, mâncarea era
gătită în vase de lut. Fără ulei sau alte grăsimi, ea fierbe în vasul de pământ doar în suc propriu.

Pereţii vasului sunt poroşi, absorbind lichidele, iar de aici până la formarea aburului nu mai e decât un pas.
Deosebit de gustoase sunt: kasha, supele de mazăre sau ciorba de varză pregătite în cuptoare ruseşti.
Cuptorul a fost un atribut de indispensabil în gospodăria rusească timp de 3.000 de ani, dar acum este
înlocuit treptat de noile cuptoare electrice.

Samovarul - denumirea de „samovar” provine de la expresia „fierbe singur”. El este o invenţie pur
rusească, iar originile sale sunt legate de cele ale ceaiului. În secolul XVII ceaiul a fost adus în Rusia din
Mongolia şi folosit mai întâi în familiile nobile. În componenţa sa intrau apa, ierburile medicinale şi
mierea. La sfârşitul secolului XVIII, samovarul a devenit unic prin forma sa şi originalitatea elementelor
tehnico-funcţionale, necesare încălzirii apei.

Datorită pierderilor mici de căldură, apa din samovar fierbe repede iar căldura se păstrează mult timp.
Samovarul a cunoscut o adevărată evoluţie în ceea ce priveşte aspectul său şi a îmbrăcat diferite forme
artistice. După detaliile de exterior, se deosebesc samovare din argint, cupru, oţel, fier şi lemn. Samovarul
a devenit simbolul ospitalităţii ruseşti, dar şi un semn al prosperităţii.

Bucataria ruseasca provine din fostul mare imperiu rus si, mai apoi, din Uniunea Sovietica. Nu face parte
din bucatariile de mare finete ale lumii, ci e mai degraba inclinata spre partea populara si clasica a
gatitului. Dietetic, e bine de stiut ca bucataria ruseasca e mai degraba dominata de carbohidrati si de
grasimi, decat de proteine, dar acest lucru se intampla datorita specificului vremii...
 Bucătăria japoneză
Bucataria japoneza este renumita pentru modul de prezentare a preparatelor. Desi exista bucatarii mai
complexe, niciuna nu poate egala simtul estetic al artei culinare nipone. Toate ingredientele sunt taiate si
aranjate in mod artistic, nu doar pentru a fi placute, dar si pentru a se conforma simbolismului cultural
japonez.
Spre deosebire de traditiile culinare occidentale, unde se tinde spre combinarea aromelor, in Japonia
mancarurile sunt compuse din alimente separate, fiecare pastrandu-si aroma si aspectul natural.

Pestele si fructele de mare au cea mai mare importanta in dieta zilnica. In piata  Tsukiji din Tokyo,  cea
mai mare piata de peste din lume, se gasesc peste 400 specii de fructe de mare, alge marine si peste.
Atmosfera agitata, labirintul de standuri pline de produse marine si miile de vanzatori si cumparatori, fac
din piata Tsukiji o adevarata atractie turistica.

Tehnicile culinare variaza considerabil de la o regiune la alta. Totusi, trasatura comuna a tuturor este
orezul, prezent de la micul dejun si pana la cina.
In Japonia, portiile sunt intotdeauna minuscule, creand impresia ca fiecare masa este o selectie de mostre
culinare, aduse pentru degustare. Japonezii nu pun mare pret pe alimentele exotice sau produsele in extra
sezon, deoarece fiecare perioada a anului are specialitatile sale.
Luarea mesei este o parte importanta a culturii japoneze. Modul in care ingredientele sunt preparate, gatite
si consumate este o forma de arta in care traditiile, religia si istoria joaca un rol poate mai important decat
mancarea insasi.
Fiecare ingredient isi are locul bine stabilit pe masa, iar in loc de furculite se folosesc betigasele. La
sfarsitul mesei, fiecare invitat primeste un bol de apa calda, parfumata cu o felie de lamaie, pentru a se
spala pe maini.
Toate farfuriile sunt puse pe masa, astfel incat invitatii sa se poata servi, creand combinatiile dorite.
Bauturile traditionale sunt sake, ceai verde, supa, care se serveste la sfarsitul mesei pentru a facilita
digestia.

Este important de adaugat ca masa japoneza nu contine dulciuri, decat in rare ocazii. In general, la sfarsit
se consuma un fruct de sezon (para japoneza, etc).

Algele in bucataria japoneza, algele sunt utilizate in forma lor deshidrata. Principalele tipuri sunt wakame
alga cu gust puternic, folosita la supele miso si nori alga cu gust mai discret, folosita pentru sushi...

Naturală şi armonioasă, este considerată una din cele mai sănătoase din lume. Conţine puţine
calorii, este bogată în proteine şi fier, fără a avea mult colesterol sau diverse grăsimi.
În comparaţie cu alte bucătării se remarcă absenţa aproape totală a condimentelor, abundenţa
orezului, a produselor pe bază de soia (miso, tofu), a peştelui, fructelor de mare, algelor şi
legumelor. Este faimoasă pentru mâncărurile sale simple, minunat prezentate, în care nici unul
din ingrediente nu eclipsează gustul celorlalte.

Unul din motivele longevităţii japonezilor este regimul lor alimentar armonios, tradiţional. În bucătăria
japoneză domneşte principiul sezonier, care constă în selectarea ingredientelor astfel încât acestea să fie
consumate în perioade atent alese. Potrivit conceptului shun, fiecare ingredient (peştii, legumele şi
fructele) are în decursul anului o perioadă anume, de aproximativ 10 zile, în care calităţile lui nutritive
sunt optime.

Naturală şi armonioasă…
Clima Japoniei diferă de la regiune la regiune dar există un element comun…
Şi anume, baza a mai tuturor felurilor de mâncare o constituie orezul. Clima în Japonia este deosebit de
propice cultivării acestei plante pretenţioase. În plus, în Japonia, mai ales în vremurile de demult, aproape
că nu se consuma nici un fel de altă carne în afară de peşte. Carnea nu se bucură de o prea mare trecere.
De fapt, pentru a caracteriza bucătăria japoneză ajung două cuvinte: naturală şi armonioasă".

Sushi
Sushi are o istorie de 1300 de ani. Bucătarul japonez Hanaya Yohei a fost primul care a preparat sushi-ul
aşa cum îl cunoaştem astăzi. În principiu, acesta se compune dintr-o felie de peşte pusă pe o mică buletă
de orez, cu un pic de hrean japonez (wasabi). La preparare se foloseşte peşte de cea mai bună calitate şi
oţet. Bineînţeles se aleg cele mai gustoase părţi ale peştelui.
 Bucătăria Turcească
 

Facem cunostinta astazi cu o noua bucatarie grandioasa, bucataria turceasca. Reminiscenta a Imperiului
Otoman, bucataria turceasca grupeaza o serie intreaga de influente din Asia si din zona Balcanilor. Fiind
apropiata geografic de noi, vom remarca mai multe similitudini cu bucataria romaneasca. Iar dupa anii
’90, stim cu totii ce a insemnat prezenta kebabului, care a devenit aproape un fel romanesc, omniprezent
in toate orasele tarii...

Bazele bucatariei turcesti au fost puse inca din perioada nomada. Graul a fost cultivat inca din aceasta
perioada si tot de atunci dateaza si practica gatirii carnii pe frigarui (kebaburi) si folosirea intensiva a
produselor lactate.

Bazele bucatariei turcesti au fost puse inca din perioada nomada. Graul a fost cultivat inca din aceasta
perioada si tot de atunci dateaza si practica gatirii carnii pe frigarui (kebaburi) si folosirea intensiva a
produselor lactate. Datorita accesului la mare si climatului diferit pe suprafata tarii, Turcia a avut
intotdeauna o abundenta de produse proaspete, peste si fructe de mare, ceea ce a dus la o dieta foarte
variata. Alimentele de baza sunt orezul si graul, iar carnurile de baza sunt mielul si puiul, porcul fiind
foarte putin consumat.

Bazele bucatariei turcesti

Felurile de mancare de baza sunt relativ neschimbate din perioada otomana: orezul, produsele din grau,
feluri culinare comune cu Grecia cum ar fi meze (aperitive) si baklavaua, pilafurile, sis si doner kebab,
salatele cu iaurt, peste in ulei de masline, legume umplute si frunze de vita umplute (dolma).

Cele mai aromate branzeturi albe si iaurt sunt preparate din laptele de oaie. Desi orezul, numit pilav (pilaf)
reprezinta un pilon al bucatariei turcesti, bulgurul (burghul) preparat din grau poate fi folosit pentru
acelasi scop.

Painea este preparata din grau, orz si porumb. Cateva tipuri de paine turceasca sunt pide, o paine de grau
plata, rotunda si lata, ekmeði (paine coapta pe peretii interiori ai unui cuptor rotund de lut numir tandir),
simit sau gevrek, o paine in forma de inel acoperita cu seminte de susan, mancata fie simpla fie cu branza
sau gem.

O caracteristica importanta a meselor turcesti este faptul ca hrana se serveste in cantitati mici si se
mananca foarte multa paine. Pana si alte feluri de baza cum ar fi orezul si bulgurul se mananca cu paine.

La micul dejun se consuma branza, masline, paine, oua si gem, iar in unele regiuni se adauga carnatii,
rosiile si castravetii. Masa de pranz nu este de obicei masa principala a zilei, si de aceea de obicei turcii
mananca supe sau salate cu desert, iar felurile de mancare cu carne, care iau mult timp de preparare, sunt
lasate pentru cina. Cina consista de obicei din supa, felul principal, salata si desert.

Ingredientele cele mai folosite sunt vinetele, piperul verde, ceapa, lintea, fasolea, rosiile, usturoiul si
castravetii. Fructe si nuci: strugurii, caisele, ciresele, pepenele galben si verde, smochinele, lamaile,
fisticul, nucile, migdalele si alunele. Condimentele si verdeturile preferate sunt patrunjelul, chimionul,
piperul, paprika, menta si cimbrul.
Felul de mancare principal

Pilaful (pilavul) este bastionul bucatariei turcesti. Este preparat de obicei din orez, dar poate fi facut si din
bulgur (grau pisat), si uneori din sehriye (vermicelli - taitei subtiri si transparenti din orez).

Traditional, pilaful se servea drept fel principal, de obicei insotit de carne, pui sau peste. In ziua de azi,
pilaful se serveste drept garnitura la feluri de mancare din carne sau pui. Pilaful poate fi preparat mai usor,
mai putin satios inlocuind carnea cu mazare, fasole, patlagele vinete sau naut.

Variatiunile de pilaf sunt fara numar, dar au o caracteristica in comun: orezul nu trebuie sa fie lipicios.
Spre deosebire de orezul italian, trebuie sa se poata separa in boabe individuale.

Carnea

Carnea, in special sis kebabul, se pregateste marinata si fripta la foc deschis. Turcii, in majoritate
musulmani, consuma numai carne halaal (animalele din care provine sunt sacificate dupa o modalitate
traditionala). Tipul de carne favorit este mielul de lapte.

Döner kebabul consta din miel sau pui feliat fript incet pe o frigaruie rotativa verticala. Sis kebabul este o
frigaruie din lemn sau metal cu cuburi mici de carne de orice tip, pasare sau peste, cu sau fara legume,
fripta pe gratar. Legumele folosite de obicei sunt vinetele, rosiile, ceapa, ciupercile si gogosarii.

Döner kebabul se serveste sub forma de sandwich din pita sau paine normala cu salata, rosii, sos de
smantana si ulei, eventual cartofi prajiti.

O delicatesa specifica este pastrama de vita pastirma. Carnatii traditionali, serviti la micul dejun se numesc
sucuk.

Carnea a fost dintotdeauna un aliment de lux pentru turci, in principal deoarece mieii de lapte nu sunt o
sursa foarte abundenta.

Carnea era de obicei consumata numai la nunti si in timpul sarbatorii Eid ul-Adha (Sarbatoarea
sacrificiului), sub forma de etli pilav (pilaf cu carne), nu kebab. Odata cu aparitia lanturilor de fast-food si
introducerea productiei industriale de carne, acest aliment a devenit parte integranta din dieta zilnica a
majoritatii turcilor sub forma, mai ales, de döner kebab. Insa chiar in ziua de azi principala modalitate de
pregatire a carnii este de a adauga carnea tocata in cantitati mici la feluri de mancare din legume, ce poarta
nume cum ar fi fasole cu carne tocata.

Deserturi

Cel mai bine cunoscut desert turcesc este baklavaua (foietaj cu miere si nuci tocate). Alte deserturi sunt
budincile de orez si amidon (muhallebi, sutlac), halvaua (halvah), cataiful (kataifi), si revani (facut din
amidon si gris).

Se bea kaymak (smantana inchegata) pentru a contracara dulceata deserturilor turcesti. Ceaiul si cafeaua
turceasca, cu sau fara zahar, se servesc de obicei dupa cina sau mai rar odata cu deserturile.
Cafeaua turceasca

Un proverb turcesc descrie cafeaua astfel: "Cafeaua trebuie sa fie neagra ca iadul, tare ca moartea si dulce
ca dragostea."

Cafeaua turceasca este de fapt o modalitate specifica de preparare a cafelei, nu o varietate separata. Se
foloseste echipamentul specific, un ibric (ibrik), o lingurita si un aparat de incalzit. Ingredientele sunt:
cafea macinata foarte fin, apa rece si zahar dupa gust (zaharul se adauga in apa inainte de preparare). Se
poate adauga nucsoara pentru aroma.

Cafeaua turceasca trebuie sa fie macinata pudra. Este cea mai fina varianta de macinare. Este de preferat o
varianta de cafea neagra, cu boabe prajite proaspat. Pentru fiecare ceasca, se folosesc una sau doua
lingurite cu varf.

Se adauga cafeaua si zaharul in apa si se amesteca bine pana la dizolvarea zaharului si scufundarea cafelei.
Cafeaua nu se mai amesteca dupa ce se pune pe foc, pentru a nu se dizolva spuma. Spuma cafelei turcesti
trebuie sa fie groasa si omogena, fara particule observabile.Cand incepe sa fiarba, se inlatura ibricul de pe
foc si se toarna in cesti. Se serveste in cesti mici.

Toata cafeaua din ibric se toarna in cesti, dar nu se bea toata, se lasa zatul gros. Mai apoi, ceasca se pune
pe farfuriuta rasturnata pentru a se raci, iar modelele din zat se folosesc la ghicit.

Cafeaua se bea incet alaturi de un pahar de apa, sau lichior de menta dupa cina. Nu se adauga niciodata
frisca sau lapte.

Ayranul este o bautura foarte populara, facuta dintr-un amestec de iaurt si apa. Iaurtul folosit este gras,
preparat din lapte de oaie, cu un gust satios. Se adauga de obicei sare pentru aroma, si uneori piper negru.
Se serveste rece, alaturi de döner kebab, banitsa sau diverse foietaje.
 Bucătăria Mongoleză
 

Bucataria mongoleza este putin cunoscuta pe plan mondial. In ciuda teritoriului imens al
tarii, ingredientele oferite de natura nu sunt numeroase, iar mongolezii au trebuit in timp
sa-si adapteze nevoie in functie de si carnea alcatuiesc grosul acestei bucatarii
considerata primitiva...

Ingredientele de baza

Lactatele – reprezinta principala sursa de alimentatie, laptele fiind obtinut de la oi, capre, vite, camile sau
de la iaci; in cele mai multe cazuri laptele se consuma fermentat;

Carnea– mongolezii, in special populatia care locuieste in preerie, sunt dependenti de carnea de animale
si de grasimile obtinute de la aceste animale; desi este nesanatoasa, grasimea animala ii ajuta pe
mongolezi sa treaca peste iernile grele; carnea de miel si de oaie, de capra, de vita sau de iac (animal
specific zonei desertului Gobi) este consumata regulat;

Feluri renumite de mancare

Buuz– este felul national si reprezinta  coltunasi umpluti cu carne tocata de miel, oaie sau de iac, si facute
apoi la aburi; carnea este condimentata cu ceapa, usturoi si sare; se mananca doar cu mana;

Khuushuur – este similar cu buuz-ul, insa coltunasii umpluti cu carne tocata sunt prajiti in ulei sau in
grasime animala, in loc sa fie facuti la aburi;

Borts – este o specialitate pe baza de carne uscata; carnea proaspata se taie in fasii lungi de 5-7 centimetri
si se intinde pe sarme sau pe sfori la uscat, unde se lasa aproximativ o luna; la final dimensiunea se reduce
foarte mult insa in acest fel mongolezii isi conserva carnea pentru mai multe luni sau chiar ani;

Guriltai Shul – este supa cea mai cunoscuta a Mongoliei, pe baza de legume, carne, toate taiate marunt, si
taietei prajiti; tot acest amestec se fierbe in apa;

Boortsog – este cel mai cunoscut desert mongolez, reprezentand, la prima vedere, o gogoasa prajita in
ulei; diferenta este ca aceasta gogoasa mongoleza este mai tare, avand consistenta unui biscuite; se servesc
alaturi de zahar, unt  sau de miere;

Bauturile bucatariei mongoleze

Si bauturile mongolezilor au la baza tot produsele obtinute de la animale.

Airagul este cea mai cunoscuta si este o bautura pe baza de lapte fermentat de iapa.
Nermalike ste o bautura alcoolica asemanatoare cu vodka si este obtinuta din iaurt.

Ca bautura calda, mongolezii consuma regulat ceaiul cu lapte (Suutei Tsai), care este facut din apa, lapte
proaspat si frunze uscate de ceai, toate fiind fierte in acelasi timp.

Inedit despre bucataria mongoleza

Unii dintre mongolezii care se muta cu animalele din loc in loc, isi amenajeaza traditionalele corturi, yurt-
uri, ca restaurante mobile. Sub denumirea de “Guanz”, aceste yurt-uri prepara pentru client in principal
mancare la wok (tigaia concava mai cunoscuta in bucataria chinezeasca).

O confuzie grava se face intre denumirea “Mongolian Barbecue”, care este un important lant international
de restaurante care prepara carne pe plita incinsa in fata clientilor, si bucataria traditionale mongoleza.
Practic, singura legatura este legata de carne, insa mongolezii prefera pietrele incinse la foc mare pentru
coacerea carnii, decat plita incinsa.

Si mongolii mananca doar cu ajutorul betigaselor, cu exceptia felurilor amintite care se pot consuma cu
ajutorul mainilor.