Andrei PLEŞU | nici aşa, nici

altminteri
Texte comentate

„Indiferenţa şade bine bătrîneţii. Mă gîndesc la X,

octogenar, care se agită cu privire la te miri ce. Se
spune că e «viu», cînd de fapt nu e decît ridicol şi
lamentabil. La nici o vîrstă nu trebuie să te intereseze
totul. Excesul de curiozitate e semn de frivolitate şi
infantilism. A gîndi e a refuza, a elimina, a selecţiona. Disponibilitatea
excesivă suprimă selecţia; pentru ea, totul e important; ceea ce revine la
a pune pe acelaşi plan catastrofa şi fleacul.“ (Cioran, Cahiers 1957-1972,
Gallimard, 1997, p. 496)

1. Arta de a îmbătrîni e arta de a ceda teritorii. Te retragi, dar nu pentru că

abandonezi, ci pentru că alegi. Deschiderii juvenile îi preferi concentrarea.
Atenţiei distributive – intenţia focalizării. Bătrîneţea „dinamică“, browniană, care
îşi ţine toate simţurile „treze“ e punerea în scenă a unui mecanism de
autoînşelare. Sloganul, tipic modern, al senectuţii „branşate“, „angajate“,
„sportive“, recomandată ca sursă garantată a longevităţii nu e decît o utopie
medicală printre altele. Bătrînii care nu se pot opri, care se obligă la „activitate“,
care concurează vesel tînăra generaţie sfîrşesc în penibil. Priviţi
cohortele turiştilor de vîrsta a treia care împînzesc mapamondul:
în pantaloni scurţi, ceea ce exhibă triste colecţii de muşchi
delabraţi şi oase strîmbe, cu şepci zglobii, cu aparate de
fotografiat pe piept şi cu raniţe cochete în spate, lacomi fără
vlagă, curioşi fără perspective, tonici cu un soi de disperare, bine-
dispuşi în mod iresponsabil. „Foarte frumos!“ – se grăbesc să
spună apologeţii îmbătrînirii igienice, falnice, „verzi“. Ca şi cum sănătatea sau
înţelepciunea sînt specii ale agitaţiei. Fireşte, nu pledez pentru anchiloză şi
somnolenţă. Pledez pentru adecvare. Senectuţii îi şade bine contemplativitatea.
Contemplativitatea aceea, mereu amînată, de urgenţele vîrstei de mijloc.
Bătrînului i se potriveşte plimbarea senină, forajul în adîncime, relectura,
recapitularea. El iradiază exemplar în ipostază statică. Un moş care ţopăie e la fel
de caraghios ca un hemiplegic care îşi ciupeşte de fund infirmiera. Trebuie să ştii
să te retragi la timp într-o experienţă a intensităţii, într-o bună obsesivitate. În
acest sens, trebuie spus că o doză convenabilă de „bătrîneţe“ face parte din
înzestrarea tuturor vîrstelor care se vor productive. „La nici o vîrstă nu trebuie să
te intereseze totul.“ E esenţial să triezi, să pui bine accentele, să temperezi
impulsul cogniţiei gratuite, oricît de ispititor şi de „nobil“ s-ar prezenta acest
impuls. Curiozitatea trebuie să fie orientată, să aibă un „sens“ (adică o direcţie),
să fie însoţită mereu de un discernămînt drastic. Altfel spus, e de dorit să
îmbătrîneşti din vreme. În materie de cunoaştere, „tinereţea fără bătrîneţe“ e o
formă de imaturitate. În cel mai bun caz, ea se va epuiza într-un enciclopedism
factice, fără temei şi fără ţintă.