Sprijină pe tatăl tău la bătrânețe și nu-l mâhni în viața lui (III)

Un articol de: Pr. Dr. Ștefan Zară - 30 Mai 2023

Așa cum am văzut, Cartea Iov are o viziune ambivalentă asupra bătrâneții: pe
de o parte, ea este văzută ca o perioadă a vieții de împlinire spirituală și
intelectuală, înțelepciunea fiind un atribut al bătrânilor, așa cum aflăm prin
cuvintele Dreptului Iov: „Oare nu la bătrâni sălășluiește înțelepciunea și
priceperea nu merge mână în mână cu vârsta înaintată” (Iov 12, 12), pe de
altă parte, Elihu, în aceeași carte susține că: „Nu cei bătrâni sunt înțelepți și
nici moșnegii nu sunt cei ce înțeleg totdeauna dreptatea” (Iov 32, 9). Această
dualitate poate fi observată și în întreaga filosofie antică greco-latină.

Blestemată în Munci și zile, la Hesiod, bătrânețea este trimisă oamenilor ca pedeapsă alături
de muncă și boală: „Oamenii încep de atunci să îmbătrânească în necazuri” (v. 93).

Bătrânețea în literatura și filosofia greacă

Odioasă în ochii autorilor de tragedii, bătrânețea constituie cea mai mare dintre nenorociri,
astfel încât moartea nu poate fi percepută decât ca un remediu: „Căci viața prea lungă/ Mai
multe amaruri aduce/ Decât bucurie” (Sofocle, Oedip la Colonus, vv. 1214-1216), neaducând
nici o bucurie omului: „Bătrânețea, cu-a ei șubrezeală/ Și-a ei sihăstrie! Ah, hâdă-i!/ Ea trage
cu sine șirag de amaruri” (vv. 1236-1238). Aceasta este repusă în valoare ca perioadă a
înțelepciunii de către Homer, prin chipul luminos al bătrânului Nestor: „Uite că iarăși cu
sfatul, bătrâne, tu bați toți Aheii!/ O, dacă, Zeus Părinte, și-Athena, și mândre Apollon,/ Zece-
aș avea eu asemenea sfetnici prin oastea ahee,/ Duce-s-ar iute la fund, ea, cetatea stăpânului
Priam” (Iliada II, 370; 372); chiar dacă neputințele trupești îi împiedică pe bătrâni să se
avânte în lupte, sfatul acestora este obligatoriu spre dobândirea biruinței: „Tânăr eram eu
atunci, iar acum bătrânețea m-apasă./ Dar și așa eu la care voi fi și îndemn căpăta-vor,/ Sfat și
cuvânt de la mine: atât au bătrânii cinstire!” (Iliada IV, 321-323). Aristotel îi face bătrâneții
un portret destul de respingător, asemănător oarecum cu cel din dramaturgia greacă: „Ei
(bătrânii) își dau cu părerea, dar nu știu nimic, iar întrucât stau la îndoială, adaugă mereu acel
probabil sau poate, și vorbesc pe de-a întregul astfel, însă deloc cu fermitate. Ei sunt și de un
caracter rău […]. În plus sunt suspicioși din neîncredere, apoi neîncrezători din experiență”
(Retorica II, 13). Stagiritul continuă discursul său despre bătrâni, prezentându-i ca meschini,
zgârciți, lași, egoiști, reci, concluzia sa fiind că bătrânii „trăiesc pentru interes, iar nu pentru
ceea ce este nobil” (Retorica II, 13). Bătrânețea nu este pentru Aristotel o garanție nici a
înțelepciunii, nici a capacității politice, cum susținea Platon. Nici măcar experiența bătrânilor
nu constituie un element pozitiv: este adesea doar o acumulare de erori într-o minte întărită de
vârstă. Spre deosebire de Platon, pentru care capacitățile spirituale beneficiază de slăbirea
simțurilor și eliberează omul de sclavia patimilor, Aristotel remarcă că în virtutea unirii
sufletului cu trupul, decrepitudinea unuia ajunge inevitabil la celălalt (Georges Minois,
Histoire de la vieillesse en Occident: De l’Antiquité à la Renaissance, Ed. Fayard, Paris,
1987, p. 91).

Din punct de vedere moral, Aristotel se arată necruţător cu bătrâneţea, pe care o acuză de
toate relele. Astfel, în Etica Nicomahică, bătrânii sunt avari, nu cunosc prietenie dezinteresată,
căutând doar ceea ce le poate satisface nevoile egoiste, se atașază doar de cei care le pot fi de
folos; cu ei, iubirea dispare prin oboseală sau subzistă numai prin obişnuinţă; natura lor
dificilă face oricum să fie foarte incertă nașterea unei adevărate prietenii (G. Minois, Histoire
de la vieillesse, p. 92).

Concepția platoniciană asupra bătrâneții este optimistă, chiar idealizează bătrânețea, și se

opune radical tabloului sumbru pe care Aristotel îl face acesteia. În lucrarea sa amintită,
Simone de Beauvoir descrie sistemul de aptitudini dorit de Platon drept gerontocrație:
„Domnia competențelor pe care și-o dorește Platon este așadar în același timp o gerontocrație.
Filosofia lui i-a permis să ignore declinul fizic al individului. Într-adevăr, potrivit lui, adevărul
omului rezidă în sufletul său nemuritor legat de Idei” (Simone de Beauvoir, La Vieillesse, p.
119). În Republica arată, fără posibilitate de a mai tăgădui, că nu unui tânăr trebuie să i se dea
guvernarea Cetății, ci celor în vârstă: „Un om în vârstă, am spus eu, trebuie să fie bunul
judecător, și nu unul tânăr, un om care a învățat târziu ce este nedreptatea pe care nu și-o știe
proprie, adăpostită în sufletu-i, ci, observând-o pe cea străină, din suflete străine, el află abia
după multă vreme în ce fel este răul, folosindu-se însă de știință, și nu de propria-i experiență”
(Platon, Republica, III, 409ab).

Să ne facem în fiecare zi socotelile cu viața - bătrânețea și experiența vieții la

Seneca

Reprezentarea pozitivă a bătrâneții în filosofia stoică, îndeosebi în cea reprezentată de Seneca,

rezultă din ceea ce filosoful numește autocultivare: „Sunt recunoscător fermei mele din
marginea orașului, pentru aceea că oriunde m-am întors, mi-am văzut bătrânețea. S-o
strângem la piept și să iubim această bătrânețe, căci, dacă știi s-o folosești, e plină de
desfătări” (Seneca, Scrisori către Lucilius, XII). Întreaga Scrisoare a XII-a către Lucilius este
o evocare sensibilă și foarte emoționantă a bătrâneții, aducând argumentul ultimului fruct care
pare a fi cel mai dulce: „Când poamele se trec, sunt mai gustoase ca oricând. Farmecul
copilăriei este mai mare, tocmai când ea se încheie [...]. Orice plăcere își păstrează la sfârșit
tot ce-i mai dulce într-însa. Cea mai frumoasă parte a vieții e cea care coboară și totuși nu-i la
marginea prăpastiei [...]. Cât de plăcut este să fi sleit de puteri poftele și să le fi părăsit! «Este
supărător, zici tu, să ai mereu moartea în fața ochilor». Mai întâi, ea trebuie să stea în fața
ochilor atât a celor bătrâni, cât și a celor tineri, căci ea nu ne cheamă la dânsa după registrul
de nașteri. Apoi, nimeni nu-i atât de bătrân ca să n-aibă dreptul să mai spere măcar la o zi”
(Scrisori către Lucilius, XII). Toți care ne facem planuri veșnice, spune Seneca, suntem siliți
să ne întoarcem cu gândul la moarte: „Așadar, să ne rânduim viața sufletească de parcă am fi
ajuns la capăt. Nici o amânare. Să ne facem în fiecare zi socotelile cu viața. Cel mai mare
neajuns al ei este că nu-i niciodată încheiată și că trecem mereu la altceva. Cel care-și încheie
socotelile în fiecare zi nu duce lipsă de timp” (Scrisori către Lucilius, CI).

Laud acea bătrânețe care se poate sprijini pe o temelie sigură a tinereții

În tratatul său Cato Maior de senectute, dedicată lui T. Pomponius Atticus, Cicero, prin gura
lui Cato Maior, laudă bătrânețea și ne invită „să învățăm să îmbătrânim”. Prin locul pe care îl
ocupă în literatură, prin calitățile stilistice și argumentația ei, De senectute reprezintă o piatră
de hotar sine qua non pentru înțelegerea mentalității europene asupra cinstirii bătrânilor.

Printr-un strălucit dialog între Cato cel Bătrân, Scipio cel Tânăr și Laelius, Cicero ne
convinge că bătrânețea este la fel de frumoasă ca și tinerețea, chiar, de multe ori, preferabilă
acesteia. Cele mai bune mijloace de apărare a bătrâneții, spune Cicero, sunt în bună măsură
ocupațiile intelectuale și practicarea virtuților, care, cultivate tot timpul, dau, după ce ai trăit o
viață lungă și bogată, roade minunate nu numai fiindcă nu ne părăsesc niciodată, nici măcar în
ultima parte a vieții, deși aceasta este într-adevăr foarte mult, dar și fiindcă conștiința unei
vieți frumos trăite și amintirea faptelor noastre bune sunt nespus de plăcute (De senectute III).

Cato respinge, rând pe rând, cu argumente ce nu pot fi răsturnate principalele obiecții ce se

aduc de obicei bătrâneții: bătrânețea ne împiedică de la o viață activă, slăbește forța fizică a
omului, e lipsită de plăceri și este o perioadă a vieții terifiată de apropierea morții. Minunatul
elogiu al bătrâneții se încheie prin îndemnul lui Cicero, sigur prin gura lui Cato cel Bătrân:
„Asta e tot ce aveam de spus despre bătrânețe. Aș dori să ajungeți și voi aici, ca să vă puteți
convinge prin experiența voastră de adevărul spuselor mele” (De senectute XXIII).