Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Așa cum am văzut, Cartea Iov are o viziune ambivalentă asupra bătrâneții: pe
de o parte, ea este văzută ca o perioadă a vieții de împlinire spirituală și
intelectuală, înțelepciunea fiind un atribut al bătrânilor, așa cum aflăm prin
cuvintele Dreptului Iov: „Oare nu la bătrâni sălășluiește înțelepciunea și
priceperea nu merge mână în mână cu vârsta înaintată” (Iov 12, 12), pe de
altă parte, Elihu, în aceeași carte susține că: „Nu cei bătrâni sunt înțelepți și
nici moșnegii nu sunt cei ce înțeleg totdeauna dreptatea” (Iov 32, 9). Această
dualitate poate fi observată și în întreaga filosofie antică greco-latină.
Blestemată în Munci și zile, la Hesiod, bătrânețea este trimisă oamenilor ca pedeapsă alături
de muncă și boală: „Oamenii încep de atunci să îmbătrânească în necazuri” (v. 93).
Odioasă în ochii autorilor de tragedii, bătrânețea constituie cea mai mare dintre nenorociri,
astfel încât moartea nu poate fi percepută decât ca un remediu: „Căci viața prea lungă/ Mai
multe amaruri aduce/ Decât bucurie” (Sofocle, Oedip la Colonus, vv. 1214-1216), neaducând
nici o bucurie omului: „Bătrânețea, cu-a ei șubrezeală/ Și-a ei sihăstrie! Ah, hâdă-i!/ Ea trage
cu sine șirag de amaruri” (vv. 1236-1238). Aceasta este repusă în valoare ca perioadă a
înțelepciunii de către Homer, prin chipul luminos al bătrânului Nestor: „Uite că iarăși cu
sfatul, bătrâne, tu bați toți Aheii!/ O, dacă, Zeus Părinte, și-Athena, și mândre Apollon,/ Zece-
aș avea eu asemenea sfetnici prin oastea ahee,/ Duce-s-ar iute la fund, ea, cetatea stăpânului
Priam” (Iliada II, 370; 372); chiar dacă neputințele trupești îi împiedică pe bătrâni să se
avânte în lupte, sfatul acestora este obligatoriu spre dobândirea biruinței: „Tânăr eram eu
atunci, iar acum bătrânețea m-apasă./ Dar și așa eu la care voi fi și îndemn căpăta-vor,/ Sfat și
cuvânt de la mine: atât au bătrânii cinstire!” (Iliada IV, 321-323). Aristotel îi face bătrâneții
un portret destul de respingător, asemănător oarecum cu cel din dramaturgia greacă: „Ei
(bătrânii) își dau cu părerea, dar nu știu nimic, iar întrucât stau la îndoială, adaugă mereu acel
probabil sau poate, și vorbesc pe de-a întregul astfel, însă deloc cu fermitate. Ei sunt și de un
caracter rău […]. În plus sunt suspicioși din neîncredere, apoi neîncrezători din experiență”
(Retorica II, 13). Stagiritul continuă discursul său despre bătrâni, prezentându-i ca meschini,
zgârciți, lași, egoiști, reci, concluzia sa fiind că bătrânii „trăiesc pentru interes, iar nu pentru
ceea ce este nobil” (Retorica II, 13). Bătrânețea nu este pentru Aristotel o garanție nici a
înțelepciunii, nici a capacității politice, cum susținea Platon. Nici măcar experiența bătrânilor
nu constituie un element pozitiv: este adesea doar o acumulare de erori într-o minte întărită de
vârstă. Spre deosebire de Platon, pentru care capacitățile spirituale beneficiază de slăbirea
simțurilor și eliberează omul de sclavia patimilor, Aristotel remarcă că în virtutea unirii
sufletului cu trupul, decrepitudinea unuia ajunge inevitabil la celălalt (Georges Minois,
Histoire de la vieillesse en Occident: De l’Antiquité à la Renaissance, Ed. Fayard, Paris,
1987, p. 91).
Din punct de vedere moral, Aristotel se arată necruţător cu bătrâneţea, pe care o acuză de
toate relele. Astfel, în Etica Nicomahică, bătrânii sunt avari, nu cunosc prietenie dezinteresată,
căutând doar ceea ce le poate satisface nevoile egoiste, se atașază doar de cei care le pot fi de
folos; cu ei, iubirea dispare prin oboseală sau subzistă numai prin obişnuinţă; natura lor
dificilă face oricum să fie foarte incertă nașterea unei adevărate prietenii (G. Minois, Histoire
de la vieillesse, p. 92).
În tratatul său Cato Maior de senectute, dedicată lui T. Pomponius Atticus, Cicero, prin gura
lui Cato Maior, laudă bătrânețea și ne invită „să învățăm să îmbătrânim”. Prin locul pe care îl
ocupă în literatură, prin calitățile stilistice și argumentația ei, De senectute reprezintă o piatră
de hotar sine qua non pentru înțelegerea mentalității europene asupra cinstirii bătrânilor.
Printr-un strălucit dialog între Cato cel Bătrân, Scipio cel Tânăr și Laelius, Cicero ne
convinge că bătrânețea este la fel de frumoasă ca și tinerețea, chiar, de multe ori, preferabilă
acesteia. Cele mai bune mijloace de apărare a bătrâneții, spune Cicero, sunt în bună măsură
ocupațiile intelectuale și practicarea virtuților, care, cultivate tot timpul, dau, după ce ai trăit o
viață lungă și bogată, roade minunate nu numai fiindcă nu ne părăsesc niciodată, nici măcar în
ultima parte a vieții, deși aceasta este într-adevăr foarte mult, dar și fiindcă conștiința unei
vieți frumos trăite și amintirea faptelor noastre bune sunt nespus de plăcute (De senectute III).