Bătrânețea, perioada practicării virtuților după tratatul ciceronian De

senectute

Un articol de: Diana Baraboi - 31 August 2023

În martie 44 î.Hr., Cicero a redactat o mică lucrare numită Cato Maior,

cunoscută mai ales sub numele De senectute (Despre bătrânețe), dedicată
prietenului său Titus Pomponius Atticus. A fost scrisă sub forma unui dialog
fictiv care ar fi avut loc în anul 150 î.Hr. între Cato cel Bătrân și tinerii Scipio
Aemilianus (Scipio cel Tânăr) și Gaius Laelius Sapiens.

Dialog în aparență, căci, în esență, cei doi tineri intervin doar la începutul lucrării, admirându-
i puterea lui Cato cel Bătrân, pe atunci în vârstă de 84 de ani, și provocându-l la discuție, el
oferindu-le o amplă pledoarie asupra bătrâneții. Astfel, Cicero, prin glasul lui Cato cel Bătrân,
combate cele patru acuzații care se aduc în mod obișnuit bătrâneții: aceasta îi împiedică pe
oameni să mai desfășoare activitățile obișnuite, le slăbește trupul, îi lipsește de plăceri și îi
apropie inevitabil de moarte. În linii mari, este păstrată o structură unitară, mai exact, fiecare
acuzație este tratată separat, dar, pe alocuri, se întâlnesc și completări sau reveniri la cele
expuse anterior, precum și digresiuni (relațiile dintre bătrâni și tineri, importanța moralității,
precum și cultivarea virtuților). Cicero, ca un veritabil avocat, nu numai că apără bătrânețea,
ba, chiar mai mult, pare a o considera superioară celorlalte etape ale vieții omului, întreaga
lucrare emanând un optimist covârșitor.

Încă de la începutul lucrării, bătrânețea este prezentată ca fiind un paradox, căci toți doresc să
ajungă la o vârstă înaintată, dar, odată ce o dobândesc, sunt nemulțumiți: „bătrânețea, pe care
toți doresc să o dobândească, și, odată dobândită, pe aceeași o acuză; atât de mare este
nestatornicia și depravarea prostiei” (De senectute 4, 10). Întrucât viața omului are un curs
stabilit, iar fiecare etapă are rostul și frumusețea ei, lupta împotriva firescului devine absurdă
și lipsită de sens, astfel, cheia reușitei nu este nicidecum împotrivirea, ci acceptarea bătrâneții
ca pe un fapt normal și descoperirea beneficiilor pe care aceasta i le aduce omului. Mai exact,
pentru a face față împovărărilor bătrâneții, Cicero recomandă ocupațiile intelectuale și
practicarea virtuților.

Chiar dacă forța fizică slăbește, omului îi rămân nenumărate lucruri pentru care nu aceasta din
urmă, ci mintea îi este necesară, precum chibzuința, înțelepciunea, dreapta judecată, iar toate
acestea vin împreună cu înaintarea în vârstă. De altfel, neputința fizică nu este neapărat o
consecință a bătrâneții, chiar mulți tineri fiind bolnavi și în suferință. În ceea ce privește
memoria, aceasta slăbește doar dacă nu este folosită și, atât timp cât interesul este viu, și
puterea minții rămâne întreagă, căci bătrânii trebuie să se îngrijească atât de trup, cât și de
minte. Un om poate fi bătrân la trup, dar nu e obligatoriu să fie și la suflet, deoarece vârsta nu
slăbește interesul pentru anumite lucruri. Dacă îmbătrânirea trupului nu poate fi evitată, ea
fiind o consecință a unei legi a firii, omul poate evita îmbătrânirea sufletului, Cicero amintind
de unii oameni pe care bătrânețea i-a găsit scriind și învățând; bătrânețea poate fi mai ușor
trăită și cu ajutorul amintirilor din tinerețe, de pildă marii cuceritori care se hrănesc cu
imaginea lor din tinerețe.

Un bătrân înțelept nu poate fi niciodată de nesuportat în ochii tinerilor, ci, dimpotrivă, mulți îl
vor căuta pentru sfaturi, imaginea unui bătrân înconjurat de tineri dornici de învățătură fiind
una dintre cele mai plăcute. Deși sunt adesea acuzați că ar fi morocănoși ori irascibili, aceste
defecte nu le sunt proprii bătrânilor, ci țin de firea omului și, așa cum unii tineri sunt nesăbuiți
sau chiar desfrânați, firește că există și bătrâni cu mai puțină înțelepciune, dar nu trebuie
generalizat. Până la urmă, fiecare etapă a vieții este dificilă și, la fel cum fiecare vârstă aduce
cu sine momente de bucurie, cu siguranță se confruntă și cu diverse provocări.

În ceea ce privește cea de-a treia acuzație, și anume că bătrânețea ar fi lipsită de plăceri,
Cicero încuviințează acest lucru, dar îl consideră a fi în avantajul omului, căci uneori plăcerile
pot fi rele, iar atunci când pofta stăpânește trupul se nasc numeroase nelegiuiri. Cumpătarea și
virtutea nu pot coexista împreună cu plăcerile, întrucât acestea din urmă întunecă rațiunea,
făcându-i pe oameni să săvârșească lucruri necugetate. Prin urmare, un bătrân trebuie să evite
plăcerile care duc la excese sau să le ia doar pe cele bune: nu ospețele în sine contează, ci
compania prietenilor, conversația. De altfel, cel care nu dorește un lucru, nici nu-i simte lipsa
dacă nu îl are, așadar, așa cum tinerii nu mai caută acele lucruri atât de plăcute copiilor, nici
bătrânii nu se mai bucură de cele ale tinerilor.

Încheierea, în care este combătută apropierea de moarte, reprezintă partea cea mai mișcătoare
din întreaga lucrare în care îl vedem pe Cicero-omul. De fapt, acuzația este lipsită de temei,
căci, dimpotrivă, tânărul nădăjduiește să trăiască mult, în timp ce bătrânul a trăit deja; moartea
îi surprinde în egală măsură pe bătrâni și pe tineri, dar, dacă în cazul ultimilor ea este adesea
violentă, în cazul primilor ea apare cumva firească și naturală. Cicero amintește ambele
variante posibile după moarte, și anume sufletul ori dispare pe deplin, ori ajunge într-un loc
unde va trăi veșnic, o a treia variantă nefiind cu putință, el fiind fidel celei din urmă. Căci
dacă după moarte n-ar mai fi nimic, atunci oamenii nu s-ar mai strădui să câștige faimă și să
lase o amintire curată posterității; de bună seamă faima nemuririi i-a făcut pe unii să dorească
mai mult, să lupte mai mult. Sfârșitul tratatului se aseamănă cu încheierea Apologiei lui
Socrate, atunci când acesta din urmă, osândit la moarte, compara somnul cu moartea și
expunea cele două posibilități.

Trupul este văzut ca o închisoare a sufletului, așa cum era văzut în majoritatea curentelor
filozofice din acea vreme, din care omul se eliberează la un moment dat, în timp ce sufletul e
ceresc, el doar a poposit pentru un timp pe pământ, acest loc contrar naturii lui divine și eterne
(locum divinae naturae aeternitatique contrarium, De senectute 77, 10). Sufletul este dat de
zei și nu este muritor, astfel, după moarte, el se va întoarce acolo unde îi este locul, căci viața
reprezintă un spațiu pentru a poposi, nu pentru a locui (commorandi [...] devorsorium [...],
non habitandi, De senectute 84, 5). Așa cum sufletul nu se vede nici atunci când este în trup,
nu va putea fi văzut nici după moarte, dar el totuși există.

Cicero considera că, pentru unii oameni, moartea este chiar un lucru benefic, deoarece atunci
ei se vor întâlni cu cei iubiți pe care i-au pierdut, dar și cu aceia despre care doar au citit și pe
care i-au admirat. Aici, în spatele lui Cato, care deplângea pierderea fiului său, Marcus
Licinianus, și suporta durerea mângâindu-se cu ideea reîntâlnirii, îl putem lesne vedea pe
Cicero, devastat de moartea fiicei sale, Tulliola.
Nu în ultimul rând, vârsta înaintată aduce cu sine autoritate și respect din partea celor tineri,
lucru care întrece orice plăcere, de pildă cel mai bătrân este primul ascultat și este onorat chiar
și în cele mai mărunte lucruri.

Pentru Cicero, moralitatea era esențială, astfel, omul trebuie să trăiască frumos și moral, căci,
după moarte, nu rămâne decât ceea ce omul a adunat prin virtute și fapte bune. O viață plină
de virtuți nu piere din memoria oamenilor, astfel încât, după moarte, amintirea omului bun și
virtuos rămâne vie în inimile celor rămași.