Adela

Garabet Ibraileanu
"Adela" este romanul dragostei unui barbat de patruzeci de ani, complexat
de propria varsta, incapabil sa reziste avalansei biologice. Actiunea incepe
in statiunea Baltatesti, intr-un decor desuet, de sfarsit de secol al XlX-lea,
in care doctorul Emil Codrescu are surpriza de a o redescoperi, dupa trei
ani, pe Adela, o femeie frumoasa, plina de farmec, pe care o cunostea
inca de copila, cu toate manifestarile de ingenuitate si de candoare ale
varstei infantile. Barbatul are surpriza maturizarii bruste a tinerei fete,
fiindca in cei trei ani Adela "s-a maritat si s-a despartit", incat de la
inceput barbatul se comporta indecis, extrem de precaut si de ezitant in
exprimarea sentimentelor. Dragostea fata de Adela i se aprinde in mod
fulgerator, dar doctorul incearca sa se convinga ca este vorba doar de o
simpla amicitie, care continua scenele pline de farmec si de candoare
petrecute in copilaria fetei. O simpla plecare a Adelei la Manastirea
Neamtu, la "Piatra", are insa un efect teribil asupra barbatului, pentru ca
timpul se dilata la nesfarsit in aceste ore ale despartirii. Femeia nu
intelege motivul pentru care barbatul isi marturiseste batranetea si chiar
se supara in acest moment: "Si eu am sa fiu batrana atunci",
complicitatile dintre cei doi avand voluptati nebanuite. Discutiile despre
"Razboi si pace", de Lev Tolstoi, prilejuiesc sentimente ciudate barbatului:
"Ce simte ea? imi pare ca astazi mi-a vorbit din nou despre noi cand imi
raspundea la indigestele mele pedanterii, in care toate cuvintele strigau:
Te ador!". Barbatul se plimba si converseaza cu fosta fetita de altadata,
marturisindu-i in unul din aceste peripluri ca are pentru ea "un sentiment
foarte curios", la care fata ii replica: "- Adica bun de pus la muzeu?"
Astfel de sentimente ezitante si contradictorii nu pot aparea decat intr-un
decor romantic, cu o anume vetustete, de sfarsit de secol XIX, prilej
pentru scriitor de a descrie, in stilul calatoriilor lui Vasile Alecsandri
("Balta-Alba"), o statiune izolata, "inconjurata de singuratati", Baltatesti:
"O improvizare de balci, pe soseaua care vine de la Piatra, trece prin
mijlocul satului, stramba, serpuind printre rapi, si se duce la TarguNeamtului...". Lumea face parte dintr-un decor realist, domnii au
"jambiere si sepci impermeabile", trec cu alpenstock-uri spre un "peisaj
meschin", format dintr-o "colina intinsa, trista, patata de cativa arbori
schilozi". intr-un astfel de spatiu nu poate exista decat o stare de plictis
existential, in care lectura devine un mod de supravietuire. Principala
tema a romanului este a ezitarii, drama nehotararii personajului de a-si
stabili in mod clar destinul. Pentru Codrescu, frica cea mai puternica este
de a trai, de a birui eshatologia individuala: "in strigatul de iubire - cugeta
el, reluand o maxima din Privind viata - barbatul cere femeii ajutor

impotriva mortii. [...] De aceea posibilitatea imaginilor voluptoase de a

tine piept in constiinta imaginii infioratoare a mortii." Personajul are gustul
voluptatii analizei introspective, iar Adela constituie o prezenta "rumena si
frageda", "femeia incantatoare", incapabila sa se decida in pozitia ei fata
de barbatul cvadragenar. in tot acest plan al relatiilor se contureaza
intreaga dimensiune psihica a dramei traite de Codrescu. Legatura dintre
cei doi este minata de diferenta de varsta: Adela este tanara, iar el are
patruzeci de ani, aceasta fiind, dupa parerea barbatului extrem de reflexiv,
dar lipsit de inclinatii catre actiune, "varsta amintirilor si recapitularilor".
Pentru Codrescu, tineretea pare un vis indepartat, trecerea timpului fiind
nemiloasa: "Si dupa cativa ani, care trec ca fulger, alunecarea
vertiginoasa, fara putinta de oprire, intre maluri uniforme, intr-o lumina
sura si rece de toamna, spre apropriata prapastie."
in aceasta dilema se contureaza portretul moral complex al personajului.
Emil Codrescu este un ganditor boem, traind pentru carti, tragand din
tigari ca un pictor flamand al secolului al XVII-lea. Starile de reverie sunt
suspendate de "hipertrofia [...] cerebrala" proprie, actionand ca un
anestezic al sentimentelor: "Cu mania de a analiza, care nu ma paraseste
un moment, m-am felicitat ca, pentru un moment, am putut ramanea in
atitudine contemplativa fata de ea. Dar cand s-a dus sa-si ia batista de pe
masa, geniul nemilos si-a luat revansa." Chiar dictionarul de ocazie, in
vacanta, reprezinta pentru Codreanu un moment de reverie: "Si tot asa, in
partea a doua, la numele proprii - un rege merovingian, un promontoriu, o
primadona italiana." La Baltatesti sunt recitite pagini de Diogen Laertiu,
versuri de Baudelaire ("Les hiboux"): "L homme, ivre d une ombre qui
passe, porte toujours le chatiment d avoir voulu changer de place...",
incat aparitia Adelei, atemporala, "aceeasi, ca si acum trei ani", tulbura tot
acest echilibru al barbatului.
Cu toate acestea, Adela ii pare lui Codrescu o femeie potrivita nu pentru
casatorie, ci pentru discutii cat mai sofisticate, ocolitoare pentru atractia
irepresibila dintre ei: "Aproape in fiecare seara stau de vorba cu Adela in
cerdac. [...] Femeia asta tanara si curioasa de viata si de stari sufletesti
ma scruteaza necontenit, fara sa aiba aerul. Eu imi ingros cat se poate
epiderma sufletului, s-o fac impermeabila. Dar cu femeile jocul e pierdut
intotdeauna. Ele privesc in sufletul barbatului ca intr-o vitrina." Dar
Codrescu este incapabil sa faca pasul decisiv al marturisirii iubirii,
inchipuindu-se, aproape obsesiv, zdrobit de povara inexorabila a anilor
trecuti, de povara biologica a varstei, semanand cu un bolnav care isi
marturiseste boala. Femeia nu poate suporta insa ideea batranetii,
arhetipul spiritual, ramasita a arhetipului fizic si sufletesc total, si respinge
aceasta boala: "... Pentru ce s-a suparat cand ii spuneam ca sunt batran?"

intr-o astfel de atmosfera, barbatul refuza sa iubeasca femeia: "Nu iubesc

si nu vreau sa iubesc pe Adela". Constiinta fiintei imbatranite il apasa
grav, ca o pata rusinoasa, ca o inexorabila decadenta biologica. Femeia
este observata in sunetul menuetului din "Sonata a VH-a", cu "coroana ei
de par galben, scanteind in razele soarelui", "blanche comme lait...",
"douce comme un agnelet...", "fraiche comme rose...". Ritmul muzicii este
eteric, indemnand la plutire, la degustarea poeziei vietii. Se creeaza, in
felul acesta, o antinomie intre imaginea femeii, tanara, aflata in pragul
ascensiunii biologice, si cea a barbatului, cu o imagine psihica mult
diminuata.
Adela a patruns in viata launtrica a protagonistului in momentul cand
acesta a realizat ca e femeie: "in urma, zi cu zi, ideea a fost confirmata
mereu, inconstient, de fapte: de aspectul nou, mai bogat, al frumusetii ei,
de temperatura urcata a feminitatii ei si de cei patruzeci de ani ai tai...".
Femeia apare ca o madona, dimineata, cand scutura cuverturile, avand "o
polcuta albastra si cu o digrimea pe cap." Imaginea genuina a tinerei fiinte
aduce un suflu de prospetime pentru barbatul cuprins de toate spaimele
varstei de mijloc, pentru ca ea actioneaza ca o stavila impotriva
imbatranirii instantanee. intr-o plimbare cu trasura spre Baltatesti,
senzatiile se succed instantaneu, Adela participand la un ritual al trecerii
timpului, "supusa si vibranta", in timp ce el, atent la schimbarea vremii, ii
pune un pardesiu pe umeri. intre timp, ii tine un adevarat curs de
astronomie sentimentala. Sentimentele de obsesie a diferentei temporale
se accentueaza: "Pana acum nu imbatraneam, pentru ca imbatraneam
fara sa stiu, ca arborii. Problema mi s-a pus intaia oara in viata cand am
revazut-o pe Adela...".
Sentimentul erotic se amplifica in mijlocul naturii dezlantuite, noi ipostaze
ale acestuia fiind descoperite in functie de peisajul arcadian in care cei doi
protagonisti isi petrec prelungita vacanta. intr-un rand, ca intr-un ritual
stravechi, isi lipesc obrajii de pamant, intr-un gest de comuninune, de
transcendenta cosmica, dincolo de care verticala devine orizontala, iar
infinitul se apropie. Adela este fotografiata, de data aceasta, cu ochii
mintii, de acelasi narator obsedat de inferioritatea secventei temporale in
care se afla, ca o ipostaza eterna a feminitatii fruste, cu "rochia roz, cu
capul gol, cu o mana pe san, cu linia corpului onduland si accentuand
depresiunea taliei, cu poala rochiei in evantai", fiind "un bloc de frumuseti
vii si calde...".
Raporturile dintre cei doi raman, cu toate acestea, imprecise: intr-o
reverie aproape involuntara barbatului se surprinde undeva, pe un drum
de munte, imaginandu-si ca o strange de talie. in poiana in care ajung nu
se mai afla nimic decat singuratatea naturii: "Nimic, in afara de noi, decat

viata obscura a pamantului, a pietrei, a vegetatiei marunte si cativa fluturi

care se urmareau, se intalneau o clipa cu intentii de harjoana [...] Printr-o
deschizatura a copacilor scanteiau privelisti din vale, marginite departe
tare de dealurile albastre, sterse ca niste nouri gata sa dispara la orizont."
Indecizia alegerii ramane si dupa aceasta plimbare romantica; in timp ce
peisajul se roteste, gandurile ii sunt neclare: "Mi-e capul gol si sufletul
greu...". Emil Codrescu are gandirea unui "geniu pustiu", incercand sa-si
domine pulsiunile enorme ale sufletului. Nevoia de senzualitate deriva din
aceasta sabie a lui Damocles ce atarna asupra barbatului, care il
determina sa sufere. Daca la inceput Codrescu are o "constiinta adormita",
el incearca treptat sa iasa din aceasta stare de marasm existential, sa
recupereze "tineretea pierduta", la fel cum Proust incerca, la modul ideal,
sa recupereze "timpul pierdut". Atractia dintre Adela si Codrescu, extrem
de spiritualizata, se compune dintr-o obsesie a unuia pentru celalalt, o
conjugare a simturilor superioare celor fizice, plutind intr-un mediu
abstract.
Paroxismul crizei erotice duce la un sentiment de teroare existentiala, in
care fiinta iubita e in stare sa-si dea si viata, Adela devenind femeia unica,
arhetipul in jurul caruia se invart gandurile barbatului. Adela devine o tinta
nu prea indepartata, dar nici prea apropiata, "stanca pe care creste
floarea-reginei". Pentru exprimarea iubirii, pictura si sculptura i se par
inferioare barbatului indragostit, in timp ce muzica sugereaza starea de
elevatie necesara pentru sublimul absolut. Renuntarea la excursii i se pare
o alta forma de manifestare a batranetii, barbatul amagindu-se ca este
doar un supraom spiritual, nu si unul fizic, care se sacrifica pentru fericirea
Adelei.
Despartirea de natura, intr-un tablou romantic, este plina de resemnari: "Luna se tine mereu dupa noi de catva timp, aici, la Varatic...". Sentimentul
realitatii este pierdut, din cauza inlunatiei, iar Adela ii va lua o mana si o
va pune pe genunchiul ei, stare continuata si mult timp dupa aceasta,
cand intra in Baltatesti. Manifestarile dragostei sunt aproape
adolescentine, iar personajul este cuprins de o rusine putin explicabila,
pentru ca si o diferenta de numai zece ani intre el si tanara ar fi fost
inconvenienta. Pentru barbatul infrant psihic dinainte, iubirea venind din
partea femeii tinere este un lucru improbabil. De aceea, identificarea
sentimentelor intre cei doi urmeaza insa acelasi traseu al pertractarilor:
intrebat de Adela ce simte pentru ea, barbatul raspunde ca "un sentiment
foarte curios", "bun de pus la muzeu", un fel de "vis in vis", multiplicat la
infinit. Sentimentul cu care se despart cei doi este de durere si de fericire
in acelasi timp, iar favoarea ceruta de barbat este de a o striga pe nume,
"Adelina!".

Despartirea finala, prin plecarea femeii, urmeaza acelasi traseu de "vis in

vis", sentiment ce se perpetueaza prin contemplarea absentei acesteia,
prin reveniri inopinate in casa iubitei, sub spectrul simbolic al toamnei in
care ploua "marunt si rece". Umbra Adelei este zarita in cerdac, in fiecare
camera, "pe jiltul de trestie, pe capatul canapelei din odaia de primire...".
Materializarea fapturii iubitei se realizeaza peste tot, in vibratia aerului, in
obiectele pe care aceasta le-a atins. Doar natura ramane impasibila in
marea cautare: "Cand am iesit in cerdac, prin draperiile grele de pe deal
s-a furisat o raza, raspandind peste plai un abur de aur, ca atunci pe
Ceahlau. Dar in curand raza se stinse in negurile tomnatice de pe
inaltimi." Sentimentul nedefinit al iubirii se afla in legatura stransa cu
aceasta persistenta a negurilor de toamna peste inaltimi. Drama lui Emil
Codrescu este de a se lasa coplesit de tulburele sentiment al imbatranirii
fizice, de a nu se elibera de presiunea timpului, fapt ce declanseaza o
intreaga tragedie interioara, determinand lipsa de hotarare a personajului,
proiectarea iubirii catre trecut si catre ariile inefabile ale absolutului.