Dragostea nu poate să fie niciodată o prostie

Interviu acordat de Octavian Paler revistei Tango (iunie 2006)

R. : Spuneați înainte că n-aveați nici o slăbiciune specială pentru artiste. Dar pentru femeie, în general, aveți o
slăbiciune?
O. P. : E foarte complicată o opinie… În primul rînd, sunt conștient că trăiesc într-o țară de misogini. Cred că
România este o țară de misogini. Și dacă mă veți contrazice, vă voi ruga să-mi dați un exemplu, măcar unul, de
mare poveste de dragoste la români. În toate culturile, mai mari sau mai mici, există o poveste de dragoste:
„Tristan și Isolda“, „Romeo și Julieta“, „Anna Karenina“… până și cei din peșteri au desenat un corp de femeie.
La noi nu există nici o poveste de dragoste. După cum nu există sentiment tragic. Cred că dragostea, la noi,
parcurge doar distanța dintre romanță și pat. Altfel spus, dragostea nu este un sentiment puternic, care să tulbure
spiritele.
R. :: Și credeți că asta se întîmplă din cauza lipsei de prețuire profundă față de femei?
O. P. : Nu, din cauza psihologiei noastre, care este o psihologie de popor superficial, de popor care poate frige
mititei pe orice Golgota. Înțeleg, din punct de vedere istoric, de ce s-a întâmplat așa, pentru că asta ne-a ajutat să
facem față multor nenorociri, multor drame, multor mizerii, multor vicisitudini. Am ieșit din toate tragediile
prin zeflemea, prin bancuri.
R. : Dar Octavia Paler  cum a ieșit din dramele sau din tragediile sentimentale?
O. P.: Eu n-am avut tragedii sentimentale. 
R. : Dar singurătatea dumneavostră, care apare pretutindeni, în tot ceea ce scrieți, și care este reală și
profundă…
O. P. :  E reală. E un blestem.
R. : Această singurătate este o dovadă a faptului că nu ați întâlnit acea dragoste care te face să nu te mai simți
singur? 
O. P. : Dragostea este, după părerea mea, experiența cea mai profundă pe care poți s-o ai într-o viață.
R. : Dumneavoastră cînd v-ați conștientizat această singurătate?
O. P. : Vorbesc despre singurătate de când mă știu. Și aici au colaborat două lucruri: întâi este vorba de
structura mea, ușor anapoda. Știți cum zicea Heraclit (și zicea bine):  „Destinul este propriul nostru caracter“.
Caracterul meu m-a făcut să am o comunicare grea cu lumea. Am vrut să știu să spun bancuri, am vrut să am
farmec în societate. Din păcate, m-am învârtit ca un fel de elefant printre porțelanuri.
R. : Dar astăzi aveți succes cu această imagine…
O. P. : Ce-i acela succes?
R. : Sunteți urmărit, respectat și luat în seamă…
O. P. : Și ăsta-i succes?! Mi-ar fi plăcut să nu fiu un inhibat, un rigid. În societate, fie vorbesc prea tare, ca să
par necomplexat, fie mă retrag. E limpede, a fi om de lume e un dar.  Pe care îl ai sau nu-l ai. Eu nu l-am avut.
În al doilea rând, experiența mea de viață a fost complice caracterului meu, pentru a consolida această
singurătate. Trebuie să știți că eu am venit din Evul Mediu în secolul 20, am venit dintr-un sat în care
funcționau regulile din secolul 17. De altfel, în România, și astăzi sunt prelungiri de Ev Mediu. Când am venit
din Lisa în București, nu știam mai mult de jumătate dintre cuvintele limbii române, nu pentru că n-aș fi fost
născut din părinți români, dar n-auzisem în viața mea de electricitate, de tren, de șosele, de telefon sau de
ascensor, de concerte, de cinematograf și așa mai departe. Am povestit în cartea mea, „Autoportret într-o
oglindă spartă“, cum am nimerit, ca bursier, la Liceul „Spiru Haret“, care era liceul cel mai simandicos din
vremea aceea. Erau acolo numai fii de miniștri, de mari boieri, de mari industriași. Aproape toți colegii mei din
clasă știau franțuzește de-acasă, aveau lecții de pian…
R. : Dar dumneavoastră aveați lecții de metafizică din copilărie…
O. P. : De metafizică am auzit în București. În Lisa mă uităm la Carul Mare și-mi populam mintea cu diverse
fantasme. Dar să revin la relațiile cu colegii mei de liceu. Ei făceau, săracii, tot ce se putea ca să mă integreze și
pe mine, dar eu, că un câine râios ce eram, mă țineam deoparte.
R. : Erați ca România, azi, față în față cu comunitatea 
occidentală. Toți trag de ea să ne integreze!
O. P. : Cam așa, da. Sigur, s-au accentuat niște lucruri. Căci n-aveam bani să mă duc să văd un film. Eu n-am
văzut un film până la începutul studenției. N-aveam bani să mă duc la un teatru. Am descoperit bibliotecile din
București, singurele care aveau intrarea liberă, așa că am năvălit spre cărți. Îmi luam cărți acasă, cu brațul, și am

ajuns să mă visez în multe realități paralele. Știam mai multe despre războiul peloponesiac decât despre al
Doilea Război Mondial.
R. : Cît ați rezistat astfel, pentru că ați povestit undeva că, în timp,  ați pierdut bucuria asta, de a citi năvalnic?
O. P. :  Da, n-o mai am. Pe vremea aia citeam pînă la 1 noaptea. Într-o noapte, chiar am scris pe o foaie de
hârtie toate materiile școlare și am tăiat jumătate dintre ele. Am zis: gata, la astea nu mai pregătesc nici o lecție.
Ca să-mi fac timp de lectură. E adevărat că asta m-a costat faptul că astăzi știu puțină anatomie… și altele.
Citeam fără nici un program, fără nici un criteriu, fără nici un Dumnezeu, tot ce îmi pica în mînă, dar citeam cu
o libertate, cu o pasiune virginală. Acum, de exemplu, când citesc, nu mai pot citi normal, judec stilistic fiecare
frază, citesc criticind sau admirând stilul.
R. : Cărțile dumneavoastră cum le recitiți? Va mulțumesc sau le citiți cu o stringere de inimă? 
O. P. :  Nu prea le recitesc.
R. : În sistemul dumneavoastră interior, ați sacrificat vreodată dragostea pentru carieră, sau carieră jurnalistică
pentru creația pur culturală? Pe care dintre ipostaze ați sacrificat-o mai mult în favoarea celorlalte?
O. P. : Cred că n-am fost fericit decât în clipa în care am putut spune și eu, ca orice om, că am iubit. Nu ca
scriitor am fost fericit și nici ca gazetar.
R. : Când ați iubit cel mai mult?
O. P. : Prima mea dragoste s-a petrecut când aveam 19 ani și a rămas și acum unul dintre cele mai luminoase
episoade din viața mea. Cu iluziile dragostei am început mai devreme, pe la vreo 16 ani…
R. : Ce ați început devreme? Să va luați în seamă ca bărbat?
O. P. :  Nu, nu eram în postura asta, dar cred că aveam vreo 15-16 ani, în timpul războiului, când am trăit o
întâmplare idilică într-o gară. Ea era tot elevă și pleca la Sibiu, eu plecam la București. Am stat în gara aceea,
era iarnă, lăsând să treacă trei trenuri ale ei și trei trenuri ale mele. Aveam o stare, o căldură interioară, pe care
n-ai norocul s-o întâlnești mereu.
R. : Înseamnă că și fata respectivă avea aceeași căldură dacă a rezistat.
O. P. : Presupun că da, din moment ce și ea a lăsat trei trenuri să treacă. Eram găzduit, în vremea aceea, în
calitate de bursier, într-o clădire a liceului, unde locuia și directorul liceului. Într-o zi acesta a apărut la ușa mea
cu un plic alb, întrebându-mă: „Ce-i asta?“. Era o scrisoare de la fata din gară. M-a întrebat „Ce-i asta?“ cu
aerul că un mucos ca mine se ține de prostii, primește scrisori de amor. Culmea este că prima scrisoare de
dragoste pe care am primit-o nici măcar n-am citit-o, pentru că nu mi-a fost dată.
R. : Dar ați avut vreodată sentimentul că dragostea este o prostie? 
O. P. : Nu, dragostea nu poate să fie niciodată o prostie. Dragostea e o șansă, un miracol. 
R. : De ce, totuși, uneori nu rezistă, de ce ni se pare că trăim miracolul ăsta și, peste numai o lună, un an, se
risipește totul?
O. P. : Misterul ăsta n-a fost dezlegat de când se vorbește despre el.
R. : Dar prima dragoste, de care vorbeați, a fost de lungă durata, sau a fost o explozie de moment?
O. P. : De lungă durata, trei, patru ani. Atunci nu mă mai interesa diferența dintre eternitate și clipă.
R. : Ce relație ați avut cu părinții dumneavoastră?
O. P. : Am avut niște părinți de excepție, pe care nu i-am meritat, după părerea mea. Pentru că n-am știut, cât au
trăit, să le spun cât de mult i-am iubit. Și, într-un fel, m-am dovedit cam ingrat în relațiile cu ei, considerind că,
din moment ce m-au adus pe lume, era de datoria lor să mă iubească. Eu consideram că n-aveam nici un fel de
datorie să le răsplătesc sentimentele. Am povestit recent în revista „Cultura“, și m-am referit la asta de
nenumărate ori în cărțile mele, despre o rană a mea, care sîngerează încă după 52 de ani. Tatăl meu a murit în
1954, în ianuarie, în urma unui accident, deoarece, dus la spital, i s-a făcut operație, dar nu i s-au administrat
antibiotice, pentru că nu era colectivist, refuzase. Și atunci regula care funcționa era să nu se dea antibiotice
decât celor care erau înscriși în cooperativele agricole de producție. Până m-am dus eu din București la Făgăraș,
până am reușit să fac rost de câteva flacoane de Streptomicină, tata a făcut septicemie și a murit. Eram reporter
la Radio în vremea aceea și m-am întors după marele viscol din iarna lui 1954. Am umblat trei zile prin troiene,
năucit de catastrofa care se întîmplase în viață mea. Am iubit-o și pe mama foarte mult, dar tata a fost pentru
mine modelul cel mai înalt din viață. Nu vreau să insist pe tema asta, dar atunci, dacă n-aș fi fost laș, ar fi
trebuit să nu-mi pese de nimic și să încerc să fac un scandal monstru, pentru că tatăl meu fusese, practic,
asasinat. Iată de ce nu mă pot considera un fiu care să poată afirma că și-a meritat părinții.
R. : Dar ca tată cum ați fost?
O. P. :  Îmi fac reproșuri mari. Am un fiu, Alexandru, care e în Italia acum. Am relații excelente cu el, e un fiu
cum nu merit eu să am, un fiu atât de bun…
R. : Dumneavoastră nu va meritați nici părinții, nici fiul?
O. P. : Așa e.
R. : Este o trăsătură a oamenilor foarte sensibili, să se simtă vinovați…
O. P. :  Nu, nu este așa și vă spun și de ce. Pentru că acum, la bătrânețe, toate greșelile sunt, din păcate,
ireparabile. Când fiul meu era copil, n-am fost alături chiar de toate micile lui întrebări, de toate nedumeririle
lui, de toate micile lui probleme. Eu mă ocupam de lucrurile mari, să fie totul în regulă, să-i asigur tot ce era
necesar, dar viața e făcută și din detalii.
R. : Povestiți-ne cum v-a schimbat viața apariția unui copil. Cum l-ați așteptat și cum ați primit venirea lui pe
lume?
O. P. : Am fost fericit.
R. : V-ați dorit acest copil?
O. P. :  Sigur, foarte mult. Și cred că dacă vă spun următorul lucru, va spun tot: deseori am fost întrebat dacă,
dând timpul înapoi, aș vrea să schimb ceva. Niciodată, dar niciodată, n-am putut să fac abstracție de anul în care
a apărut fiul meu, 1955. Cu alte cuvinte, nu doresc să-mi schimb viața de dinainte de existența lui. Pot să-mi
doresc să fi făcut altceva după ce el a apărut pe lume. El este pentru mine un punct fix.