Antidot” pentru o clasă scăpată de sub

control
Publicat 19 ianuarie 2017


Intervenție psihologică

Educatorul/profesorul eficient este specialistul care știe cum să creeze o relație

pozitivă cu copiii, știe cum să disciplineze elevii într-un mod pozitiv și, nu în
ultimul rând, îi place ceea ce face, adică, pe de o parte, lucrul cu copiii îl bucură,
iar pe de altă parte, este pasionat de disciplina pe care o predă și de meseria
sa. Fără aceste ingrediente actul pedagogic se poate transforma într-o
corvoadă, atât pentru copiii cât și pentru educatori/profesori.
Mai jos sunt prezentate câteva sfaturi ce vă pot ajuta să soluționați eficient
dificultățile de disciplină cu care vă confruntați la nivelul clasei, astfel încât să
petreceți cât mai mult timp din oră cu educarea copiilor și mai puțin cu
soluționarea dificultăților de comportament manifestate de aceștia.
1. Captați atenția elevilor. Obțineți atenția tuturor copiilor din clasă înainte de
începerea propriu-zisă a orei. Asta înseamnă că predarea lecției, lectura sau
scrisul pe tablă vor începe abia când toți copiii au atenția focusată pe ceea ce
face educatorul/învățătorul. Pentru asta nu este nevoie să folosiți replici de tipul:
”Să fie liniște sau nu voi începe lecția până când nu este toată lumea gata”.
Modalitățile de captare a atenției pot fi reprezentate de un simplu mers prin fața
clasei și stârnirea interesului elevilor prin afirmații de tipul : ”Termometrul meu
a arătat 0 grade în această dimineață. Cred că v-a fost frig cât timp ați asteptat
autobuzul în stație.” sau ”Câți dintre voi au văzut The Hunger Games?”
Deschideți lecția prin momente de captare a atenției ce au fost planificate
anterior. Nu începeți predarea lecției până când nu v-ați asigurat că toate
privirile sunt ațintite asupra dumneavoastră și că toți elevii sunt la locurile lor.
2. Concentrați-vă pe elevii dificili. Dacă există elevi care nu acordă atenție sau
sunt ocupați cu alte activități, focusați-vă asupra lor folosind semnale
nonverbale. De exemplu, dacă vorbesc, faceți o pauză în vorbire și concentrați-
vă privirea asupra lor. În situația în care vă aflați în fața clasei, continuați lecția
în timp ce mergeți către locul în care se află banca elevului ”distrat” În cele mai
multe dintre cazuri elevul respectiv va face liniște și se va opri din activitățile pe
care le făcea, iar atenția întregii clase va fi concentrată asupra lecției predate
de dumneavoastră. În cazul în care există o discuție, adresați o întrebare
elevilor care nu vă acordă atenție, spre exemplu: ”Andrei, ești de acord că
punctul de cotitură al Primului Război Mondial au fost bătăliile de la Mărășești-
Mărăști-Oituz?” Auzindu-și numele acesta va fi din nou atent la activitatea
clasei, fără a-l jena sau umili ca în cazul în care ați fi spus : ”Andrei, iar nu ești
atent!” Nu uitați să-i folosiți numele atunci când îl întrebați, pentru că, în caz
contrar, el nu poate auzi întrebarea dumneavoastră. În cazul în care semnalele
nonverbal sunt ignorate, sau nu sunt luate în considerare, pasul următor va fi
impunerea unor măsuri de disciplină la nivelul întregii clase, stabilirea unui
sistem de reguli (împreună cu copiii) care să nu depășească 5-6 reguli. Precum
și elaborarea unor consecințe în cazul în care regulile nu sunt respectate.
3. Lasați elevii să își aleagă singuri locurile în clasă. La începutul anului școlar
lăsați elevii pentru câteva zile să își aleagă locurile în care doresc să stea. După
câteva zile le puteți spune să își aleagă un loc permanent pănă la finalul anului
școlar. În momentul în care le permiteți elevilor să își aleagă propriile locuri ei
dobândesc un fel de ”drept de proprietate” pentru acele locuri și prin urmare se
vor comporta bine pentru a evita să fie mutați.
4. Oferiți elevilor stimulente pentru a fi motivați să își îndeplinească cât mai
bine sarcinile. Dacă o sarcină nu este colectivă, nu este evaluată individual,
sau nu presupune o recompensă, elevii pot simți că nu au vreun motiv pentru
a depune efortul de a o realiza. Când sarcina nu prezintă una din caracterisitcile
prezentate mai sus, puteți spune elevilor că veți alege exercițiul unuia dintre ei,
aleator și apoi îl veți corecta. Dacă exercițiul său este realizat ”bine„ în procent
de 60%, atunci va avea posibilitatea să propună exercițiul de încălzire ce va fi
efectuat, de întreaga clasă, în ziua următoare. În cele mai multe dintre cazuri
elevii vor îndeplini sarcina pentru a avea posibilitatea să propună o activitate
colegilor. O altă strategie de motivare a elevilor care nu se implică în activitate,
 este aceea ca ei să rămană căteva minute în plus după terminarea orei pentru
a finaliza ce anume aveau de făcut (consecință logică). Dacă nu există în
prezent o consecință pentru neefecturea unei sarcini, crește probabilitatea ca
anumiți copii să refuze realizarea altor sarcini în viitor.
5. Mențineți contactul vizual cu elevii. Întregul colectiv va funcționa mai bine
dacă mențineți contactul vizual cu fiecare copil în parte. Poziționați-vă în așa
manieră încât întreaga clasă să fie vizibilă. Aveți grijă ca rafturile, consumabilele
din clasă sau alte echipamente să nu vă blocheze cadrul vizual. Când lucrați
cu un elev la biroul său încercați să vă poziționați astfel încât să vedeți cea mai
mare parte a clasei. Iar când vă miscați prin clasă nu urmați același traseu. Prin
schimbarea poziției, devine mai dificil pentru elevi să fie neatenți pentru că nu
știu unde vă veți poziționa.
6. Stabiliți consecințe pentru comportamentele indezirabile. Un bun
management al clasei de elevi începe din prima zi de școală. Dacă elevii știu
de la început că vor exista consecințe pentru comportamentele inadecvate vor
fi de acord cu acestea. Pașii pentru stabilirea consecințelor sunt: A) stabiliți,
împreună cu copiii, care sunt comportamentele indezirabile. Comportamentele
trebuie să fie specifice și ușor de identificat, de exemplu: țipatul, lovirea unui
coleg cu mâna sau piciorul; B) odată stabilite problemele de comportament, tot
împreună cu copiii, veți elabora un set de reguli care vor fi formulate pozitiv, de
exemplu: vorbim cu ton de interior (modelăm copiilor ce reprezintă tonul de
interior); mâinile și picioarele pe lângă corp. În funcție de vârstă, încercați să
aveți cât mai puține reguli – maxim trei reguli pentru copiii de 4-7 ani, iar pentru
copiii de 7-12 ani, maxim de 5 reguli. Regulile, ca și dificultățile
comportamentele, trebuie să fie cât mai specifice. Încercați să evitați cuvinte de
genul ”Cuminte”, ”Liniștit”, ”Atent”, ”Ascultător”, pentru că sunt vagi, generale,
greu de conceptualizat pentru un copil și, mai important decât atât, nu-i
specifică copilului ce anume are de făcut; C) împreună cu copiii, stabiliți care
vor fi consecințele nerespectării acestor reguli. O consecință poate fi – să stea
trei minute în plus după terminarea orelor de curs. Dacă elevul a fost implicat
în procesul de elaborare a regulilor și consecințelor, dacă regulile au fost
formulate pozitiv și specific și dacă există un sistem de recompense pentru
comporatamentul dezirabil (ex. atenția, încurajarea, lauda, activități plăcute
etc.), crește considerabil probabilitatea ca elevul să-și controlează propriul
comportament; D) demonstrați copiilor că sunteți serios și consecvent în ceea
ce privește respectarea regulilor și vă vor lua și ei în serios.
Nu uitați că managementul clasei de elevi este un proces continuu, dar, odată
stabilită fundația, este nevoie doar de reamintiri ocazionale. De asemenea,
managementul clasei trebuie să se realizeze într-o manieră pozitivă, adică,
focusul trebuie să fie pe recompensarea comportamantelor pozitive și nu pe
sancționarea comportamentelor indezirabile. Pedeapsa aplicată în mod repetat
afectează relația pe care o aveți cu copiii și scade probabilitatea apariției
comportamentelor dezirabile.
 Furtuna emoțională a copilului ca
strategie de adaptare la un nou context
familial
Publicat 7 ianuarie 2016


Intervenție psihologică

Deși adultul, în grija căruia rămâne copilul datorită plecării părinților la muncă
în străinătate, se așteaptă la o reacție negativă din partea copilului atunci
când acesta experimentează abandonul, de cele mai multe ori este luat prin
suprindere de intensitatea protestului emoțional și de rezistența înverșunată
manifestată de copil. Este cunoscut faptul că prin intermediul protestului
emoțional (manifestări emoționale intense – frică, furie, tristețe) copilul își
ventilează sentimentele de furie și tristețe generate de plecarea părintelui, iar
prin intermediul rezistenței (manifestări opoziționiste) se opune modificărilor
cerute de noul mediu familial încercând, în plan simbolic, să împiedice
plecarea părintelui și să grăbească întoarcerea acestuia. Atât protestul
emoțional cât și rezistența sunt răspunsuri normale din partea copilului și
reprezintă modul acestuia de a se adapta la o schimbare pe care nu a
anticipat-o, nu a dorit-o și pe care trebuie să o accepte fără a avea nici un
control.
În această situație, persoana adultă, care îngrijește copilul, trebuie să se
raporteze cu compasiune la aceste tipuri de răspunsuri și trebuie să înțeleagă
că este normal ca el să fie ”ținta”, atât a protestului emoțional
(furie/tristețe/frică) cât și a resistenței (opoziționismul). Ideal ar fi ca adultul să
acționeze în prealabil și să nu aștepte apariția protestului emoțional și a
rezistenței. Periodic, adultul se va angaja în discuții cu copilul pe marginea
celor două stări emoționale. Prin luarea inițiativei, adultul poate
”administra”/conține mai ușor aceste trăiri negative ale copilului și poate
construi un cadru relațional bazat pe suport, încredere, disponibilitate
emoțională și acceptare necondiționată a persoanei copilului. Întrebări cheie:
”Ce simți tu în legătură cu plecarea mamei/tatălui?” și ”Care sunt schimbările
pe care ai vrea să nu le faci?”
Protestul emoțional – ce poate face adultul
Protestul emoțional poate îmbrăca diferite forme:
• Copilul exprimă frica prin îngrijorări: ”Ce o să se întâmple cu mine acum?”
• Copilul exprimă tristețea prin evitarea contactelor sociale:”Stau singur și nu
mi-e bine
pentru că mama/tata a plecat.”
• Copilul exprimă furia prin comportamente agresive față de persoanele din
jurul său:”Nu este
drept ce se întâmplă! Numai tu ești vinovat!”
• Copilul exprimă neajutorarea prin victimizare:”Sunt o victimă a situației și nu
pot controla ce
se întâmplă.”
Adultul care ascultă activ (empatic și implicat) copilul, trebuie să posede
capacitatea de a se controla comportamental, adică: să nu întrerupă copilul,
să nu-l corecteze, să nu-l critice și să nu încerce să ”rezolve” emoțiile
exprimate de acesta. Ascultarea presupune acceptarea emoțiilor de tristețe,
furie, frică și durere. După o perioadă de timp, ar fi de dorit ca adultul să
limiteze momentele în care ascultă activ copilul, iar dacă ventilarea
emoțională a copilului (exprimarea emoțiilor de frică, furie, neajutorare,
învinovățire) continuă la aceeași intensitate și după primul an de la plecarea
părintelui, fără să se observe o minimă îmbunătățire a stării de bine, atunci,
este posibil ca în realitate aceste dialoguri să prelungească perioada de
acomodare, împiedicând finalizarea procesului de adaptare.
Repetarea rituală a momentelor în care copilul își exprimă emoțiile resimțite în
urma plecării părintelui poate fi privită tot ca o formă de rezitență la
schimbare, ce privează copilul de energia psihică necesară pentru
întreprinderea comportamentelor cu funcție adaptativă. În această situație se
impune ca adultul să-i solicite copilului să se implice în diverse
acțiuni/activități: ”Ce crezi că ai putea face ca să te simți mai bine?” Dacă
dificultățile de adaptare sunt semnificative și afectează negativ procesul de
dezvoltarea al copilului, se recomandă consultarea unui psiholog clinician.
Rezistența – ce poate face adultul
Rezistența sau opoziționismul este comportamentul prin care copilul spune
”nu” la orice instrucțiune sau solicitare venită din partea adultului. Poate fi
exprimată direct, pe cale verbală, sau poate fi manifestată pasiv, prin refuzul
de a respecta anumite reguli sau norme ce inițial au fost stabilite de comun
acord. Deoarece în momentul plecării părintelui, copilul a experimentat o
semnificativă lipsă de control, rezistența/opoziționismul este modalitatea prin
care încearcă să dobândească sentimentul de putere și control asupra
situației prezente.
Persoana adultă poate susține copilul în dezvoltarea sentimentului de control
asupra propriei existențe prin adoptarea unui stil relațional democratic ce
presupune: acceptarea necondiționată a persoanei copilului, comunicare
asertivă, negociere etc…
• Copilul își poate exprima obiecțiile, însă adultul trebuie să insiste cu tact
astfel încât să se
ajungă la o soluție de compromis, încurajând dezvoltarea complianței.
• Copilul își poate exprima refuzul vis-a-vis de anumite acțiuni sau situații
minore. Dacă
adultul insistă să obțină obediența totală a copilului, riscă să submineze
dezvoltarea
autonomiei copilului și implicit dezvoltarea sentimentului de control.
• Copilul poate îndeplini cerințele adultului cu întârziere, nu imediat ce cerința
a fost
formulată.
• Copilul primește mai multe posibilități din care să aleagă
Cu toate acestea, adultul nu trebuie să devină extrem de permisiv, pierzând
din vedere interesul superior al copilului în ceea ce privește dezvoltare psihică
– de exemplu ”nevoia” copilului de a experimenta limite juste.
Uneori, adultul poate privi stilul relațional democratic ca pe o renunțare la
autoritate, existând riscul să devină rigid și obsedat de control. Autoritatea
funcțională și eficientă, în cadrul relației adult-copil, nu trebuie să fie absolută
deoarece copiii au nevoie de ”un spațiu” determinat în care să-și poată
exprima libertatea și autonomia. În majoritatea situațiilor negocierea este cea
mai indicată metodă de a soluția micile conflicte: ”Poți să faci curat în cameră
mai târziu. Te rog să-mi spui când te vei ocupa de acest lucru?” Atunci când
adultul respectă rezistența copilului, respectă și nevoia acestuia de auto-
control. Trebuie reținut că de fiecare dată când copilul respectă promisiunea
făcută, învață să fie responsabil și să coopereze cu cei din jurul său.
 Modul în care copilul se adaptează la noul context familial generat de
plecarea părintelui la muncă în străinătate, este puternic influențat de calitatea
răspunsului dat de adult atunci când copilul manifestă o reactivitate
emoțională mare. Este important ca adultul să înțeleagă că protestulul
emoțional și rezistența sunt manifestări emoționale normale ce trebuie
abordate cu tact și empatie.

Începuturile bullying-ului – studiu de caz

Publicat 24 octombrie 2015


Intervenție psihologică

În momentul plecării părinților la muncă în străinătate, copiii experimentează

sentimente de abandon, neajutorare și vulnerabilitate. Pentru a face față
acestor sentimente, copiii reacționează în funcție de exemplele avute în jurul
lor, adică în funcție de reacțiile manifestate de persoanele adulte atunci când
acestea au trecut la rândul lor prin perioade dificile. Astfel, sunt copii care, în
urma plecării părintelui/părinților, devin retrași și evită contactele sociale, sunt
copii care devin temători și ocolesc situațiile/experiențele noi, dar, sunt și copii
care deven autoritari, manifestând tendința de a-i controla pe cei din jurul lor.
O fetiță (7 ani), ai cărei părinți au plecat la muncă în străinătate, a fost
transferată la o altă școală deoarece a ajuns în grija bunicilor care locuiau în
alt cartier. După o perioadă de timp în care a stat liniștită și retrasă, fără să
interacționeze cu ceilalți copii, a început să hărțuiască colegii de clasă, uneori
persistând atât de mult încât aceștia izbucneau în lacrimi. Devenea extrem de
furioasă când un alt copil ”îndrăznea” să nu-i asculte indicațiile. În jocurile ce
presupuneau asumarea diferitelor roluri, impunea copiilor ”scenariul” său, fără
să se țină cont și de preferințele acestora. Surprinzător a fost cât de puțin
protestau ceilalți copii atunci când fetița se manifesta autoritar: ”Nu, nu ești tu
prințesa. Eu sunt prințesa. Tu o să fii pisica mea.” Apoi exemplifica exact cum
trebuie să se comporte pisica. După un timp copiii au început să o evite: ”Nu
vrem să ne mai jucăm cu ea. Ne înfurie. Este o fetiță rea, nu?”
Fetiței i-a fost greu să se adapteze emoțional și comportamental la noul
context deoarece, nefiind familiarizată cu persoanele în grija cărora a rămas,
nu reușea să-și exprime emoțiile și gândurile. Ce poate fi mai înspăimântător
pentru o fetiță de șapte ani, decât schimbarea întregului ”univers”? Fetița
experimenta sentimente ambivalente față de părinții ei care, pe de o parte, îi
spuneau că o iubesc, iar pe de altă parte, au ”abandonat-o”, lăsând-o în grija
bunicilor. Ea nu putea să-și permită libertatea de a simți furie față de părinți.
Sentimentele ei normale vis-a-vis de aceștia erau complicate de faptul că a
fost pusă în situația de a se simți un copil neajutorat și vulnerabil. Astfel, nu e
de mirare că trebuie să fie fiica prințesă, iar și iar, pentru a putea restaura
ceva din identitatea ei construită în cadrul familiei, unde tata era regele, mama
era regina, iar ea era prințesa. Ea încerca să restaureze această identitate
prin metode și comportamente sociale neadecvate ce au avut ca și rezultat
marginalizarea ei. Inabilitatea fetiței de a permite altor copii să posede un rol
egal, a impiedicat-o să se integreze în colectivul clasei. Această imposibilitate
este consecința faptului că în momentul plecării părinților ea a ”jucat” rolul
victimei.
Jocul ”Vrăjitoarea” scotea și mai clar în evidență frica fetiței de a fi victimă în
cadrul relațiilor sociale. Chiar dacă ceilalți copii îi ofereau un model pozitiv în
ceea ce privește ”așteptarea rândului”, fetița dorea să fie mereu personajul
principal care realiza vrăjile. Acest lucru nu a fost pe placul colegilor care au
respins-o, refuzând să se mai joace cu ea. Datorită faptului că nu a existat o
ceartă pe acest subiect, urmată apoi de o discuție care să clarifice motivele
pentru care copiii au plecat de lângă ea, fetița nu a putut da un sens
experinței astfel încât să înțeleagă că atitudinea copiilor față de ea era o
consecință a felului în care s-a purtat cu ei. Acest lucru i-a întărit sentimentele
de abandon, neajutorare și vulnerabilitatea experimentate în momentul
plecării părinților și în momentul venirii în noul colectiv.
Astfel, se închide cercul vicios ce determină anumiți copii să-i hărțuiască pe
cei din jurul lor: comportamentele agresive, îndreptate în exterior, reduc
 intensitatea sentimentelor intolerabile de vulnerabilitate și neajutorare
resimțite în plan ”intern”. În cazul fetiței de mai sus este clar că toate
comportamentele negative sunt o reacție directă la faptul că părinții, prin
plecarea la muncă în străinătate, au ”abandonat-o”.
În astfel de situații, dacă copilul nu este în îngrijirea unei persoane disponibile
emoțional, care, pe de o parte, să înțeleagă motivele ce stau în spatele
comportamentelor de hărțuire și să acționeze/intervină asupra cauzelor (nu
asupra efectelor – comportamentelor externe), iar pe de altă parte, să fie
capabil să elaboreze reguli comportamentale flexibile și clare, există riscul că
acesta să devină un ”bully”. Copilul care se percepe pe sine ca fiind slab,
neajutorat, vulnerabil în anumite domenii ale vieții (ex. relația cu părinții plecați
la muncă în străinătate), va încerca să dobândească ”puterea” de a
controla/domina. Raționamentul din spatele acestui deziderat inconștient al
copilului este simplu: atât timp cât îi controlez/domin pe cei din jur, aceștia nu
mă vor ”răni”.

Plecarea părintelui și procesul de

Publicat 24 octombrie 2015


Intervenție psihologică
Lucian Muntean

Plecarea părinților la muncă în străinătate are un impact negativ asupra

statusului emoțional al copilului deoarece este o schimbare majoră, care se
produce abrupt și care durează luni, sau chiar ani. În general
copilul/adolescentul nu posedă resursele psihologice necesare pentru o
adaptare pozitivă la o astfel de schimbare. Pentru a minimiza impactul negativ
resimțit de copil în plan emoțional ar fi de dorit ca întregul proces de plecare al
părintelui să cuprindă următoarele etape: informarea, stabilizarea, adaptarea
și tranziția. Primele trei etape sunt parcurse înainte de plecarea
părintelui/părinților în străinătate.
Informarea copilului cu privire la plecarea în străinătate a părintelui este cel
mai dificil lucru de realizat în special datorită încărcăturii emoționale a
situației. Nu există un moment special în care părintele să poată vorbi cu
copilul despre plecare, însă cu cât este mai din timp, cu atât este mai bine,
deoarece copilul are timp să se obișnuiască cu gândurile ce vizează plecarea
părintelui. Copilul trebuie să primească argumentele reale ce stau în spatele
motivației părintelui de a pleca. Este important să i se comunice că nu el este
cauza plecării. Dacă acest lucru nu este specificat foarte clar copilul se poate
simți vinovat de plecarea părinților.
Totodată, părintele trebuie să pregătească relația dintre copil și persoana în
grija căruia va rămâne. Ar fi de preferat ca părintele să aleagă această
persoană împreună cu copilul și să se asigure în prealabil că persoana
posedă abilitățile psihologice și calitățile morale necesare îngrijirii unui copil.
Copilul trebuie să fie informat în legătură cu aspectele practice legate de noul
context în care o să trăiască (locație, rolul clar al persoanei în grija căruia va
ajunge copilul, ce anume se va schimba în viața copilului, care sunt
responsabilitățile copilului cât timp părinții sunt plecați la muncă în străinătate,
cine îl va duce la școală, regulile și obiceiurile casei, ocupația de bază a
îngrijitorului, pasiuni/hobby-uri, câți copii mai sunt etc.) La rândul lor,
persoanele care vor prelua rolul de îngrijitor, au nevoie să afle cât mai multe
despre copil (care sunt preferințele culinare, care sunt prietenii lui cei mai
buni, cu ce anume se mândrește, cum obișnuiește să fie de ajutor prin casă,
care sunt disciplinele școlare preferate etc.). Nu în ultimul rând, părintele
trebuie să informeze viitorul îngrijitor vis-a-vis de importanța participării și
implicării copilului la toate deciziile care îl privesc în mod direct. Aceste
informații reușesc să reducă nivelul de impredictibilitate, facilitând astfel
construirea unei relații pozitive între copil și persoana care îl va lua în îngrijire.
Etapa de stabilizare presupune acomodarea prealabilă a copilului cu adulții
în grija cărora urmează să rămână și are ca și obiectiv general reducerea
hiperexcitabilității emoționale a copilului, prin creșterea nivelului de siguranță
resimțit de acesta. Persoanele în grija cărora va rămâne copilul trebuie să
încerce să reducă hiperexcitabilitatea emoțională a copilului prin diferite
metode și, totodată, trebuie să ofere un mediu conținător în care adulții sunt
cei care setează și mențin tonul emoțional al relației. Cele mai bune antidoturi
prin care se poate preveni hiperexcitabilitatea copilului sunt: expunerea
gradată la noul mediu și consecvența adulților. Expunerea gradată urmărește
elaborarea și implementarea unor perioade de probă pe parcursul cărora
copilul să se acomodeze la noul context. Ar fi de dorit ca la început aceste
perioade de probă să aibă loc cu participarea părinților copilului. În timpul
acestor perioade de probă, adulții ce formează noul context relațional al
copilului, trebuie să dea dovadă de consecvență în relaționarea cu copilul și
vor încerca să-și respecte promisiunile și angajametele asumate față de copil
deoarece numai în acest mod se poate câștiga încrederea. Relatarea
adevărului în orice împrejurare poate fi considerată o ”tehnică” ce reduce
teama și frica copilului prin faptul că-i sugerează că poate avea încredere în
adultul respectiv. Regulile clare/specifice și rutina/programul zilnic ajută la
echilibrarea emoțională a copilului deoarece conferă mediului predictibilitate:
copilul știe care îi sunt limitele și care sunt consecințele exacte pentru
încalcarea lor și știe exact ce urmează să se întâmple în ziua/săptămâna
respectivă.
Există câțiva indicatori ce ne pot sugera că această etapă a fost îndeplinită:
copilul vorbește cu ușurință (cu persoanele în grija cărora va rămâne) despre
cât de dificilă este viața lui; reușește să manifeste și comportamente
prosociale în noul context; consideră noua ”casă” un mediu sigur; este capabil
să se simtă inconfortabil, speriat, frustrat.
În primele două etape (informare și stabilizare) copilul poate experimenta
emoții variate de furie, anxietate, tristețe, rușine, vinovăție etc. În aceste
momente copilul are nevoie ca părintele să-i demonstreze că înțelege ceea ce
simte și că este conștient de greutatea situației. Părintele trebuie să identifice
sentimentele copilului, să le numească și să le discute cu copilul, fără ca
acesta din urmă să se simtă judecat, criticat sau minimizat.
După împământenirea sentimentului de securitate în cadrul noilor relații,
copilul este capabil să diferențieze și să recunoască natura și rolul diferit al
acestora și să treacă de la poziția de persoană dependentă la poziția de
persoană autonomă, capabilă să mențină relații de interdependență. Aceasta
este etapa de adaptare. Misiunea adulților în această etapă este de a oferi
suport copilului să-și poată dezvolta abilitățile sociale, să-și poată dezvolta un
concept de sine pozitiv, să formeze relații noi cu persoanele din jurul său și să
experimenteze propria putere a controlului și a încrederii în sine, dobândind
astfel abilități cu caracter protectiv pe viitor. Calea regală de a atinge aceste
deziderate este dată de dezvoltarea deprinderilor de viață independentă:
abilitatea de a gestiona un buget, abilitatea de a acționa în diverse situații
astfel încât să fie în siguranță, abilitatea de a identifica și folosi resursele
comunitare, de a-și planifica timpul etc.
Dacă copilul posedă un sentiment de securitate în legătură cu mediul în care
urmează să se stabiliească după plecarea părinților și dacă are dezvoltată
autonomia, etapa tranziției poate fi o experiență pozitivă. Cu toate acestea,
studiile au demonstrat că orice tranziție trezește sentimente de pierdere și
abandon. Pentru a minimiza impactul acestor sentimente, orice acțiune ce are
legătură cu tranziția trebuie să fie predictibilă (copilul știe exact ziua, ora când
va fi lăsat la adultul ce-i va purta de grijă), planificată anterior împreună cu
copilul și trebuie să fie așteptată cu un set mintal pozitiv.
Certitudinea impactului emoțional negativ resimțit de copil în momentul
plecării părintelui la muncă în străinătate, obligă adultul să elaboreze și să
implementeze un plan de acomodare și adaptare al copilului la noul context în
care va trăi, încercându-se astfel prevenirea unor probleme grave de sănătate
mintală (depresie, anxietate etc.).