CAPITOLUL I.

1. Introducere
1.1. Caracteristicile mediului existenţial al omului

Mediul în care trăieşte şi cu care trebuie să

interacţioneze omul se deosebeşte structural şi calitativ
de mediul de existenţă al oricărei alte fiinţe vii. Din punct
de vedere structural , mediul are o dublă alcătuire, fiind
compus dintr-o componentă naturală şi una socială.
Componenta naturală nu îşi păstrează starea originară,
fiind nu numai rezultatul schimbărilor geofizice şi
pedoclimatice, ci într-o mare măsură şi rezultatul
activităţii transformatoare a omului însuşi. Putem spune
astfel că organizarea psihocomportamentală a omului
este o "reacţie reflexă", rezultantă a receptării,
prelucrării, interpretării şi integrării informaţiilor despre
proprietăţile şi semnificaţia stimulilor fizici naturali. Se
elaborează astfel în plan intern prin, intermediul acestor
operaţii şi procese, un model informaţional al lumii fizice
exterioare, model necesar existenţei şi adaptării. Cu cât
mediul natural are drept caracteristici diversitatea şi
variabilitatea (deci o gamă mai largă de stimuli şi
solicitări) cu atât dezvoltarea psihică internă a omului va
fi mai înaltă. Se impune însă specificarea existenţei
limitelor fireşti în ceea ce priveşte solicitările la care este
supus omul, limite care odată depăşite în loc să ducă la
o şi mai înaltă organizare şi dezvoltare psihică,
dimpotrivă, tind să destructureze psihismul. Ca fiinţă
creativă, omul nu se mărgineşte numai la a recepţiona şi
răspunde la stimuli şi solicitări fizice externe, ci el
desfăşoară o activitate deliberată, orientată axiologic.
Relaţionarea omului cu natura se face sub forma
activităţii. Prin aceasta el exercită o influenţă
transformatoare asupra naturii, modificându-i mai mult
sau mai puţin starea iniţială, în acord cu nevoile şi
scopurile sale existenţiale. Pe măsura evoluţiei sale, omul
îşi amplifică tot mai mult această influenţă
transformatoare. Transformând natura -prin conexiune
inversă- omul s-a transformat pe sine. Se ajunge astfel la
un mod de interacţiune în care delimitarea intern-extern
este relativă: internul (structura psihică a omului) fiind
traducerea şi transformarea externului în mintea omului,
iar externul fiind într-o bună măsură internul proiectat şi
obiectivat prin activitate. Observăm că dinamica
personalităţii este încadrată de două procese opuse care
se presupun şi se completează reciproc. Pe de-o parte
acomodarea şi adaptarea (intern), iar pe de altă parte
transformarea şi asimilarea (obiectivare , extern).
Componenta socială ocupă locul principal în
structura mediului existenţial al omului, influenţele sale

2
asupra formării personalităţii şi asupra creşterii ei având
rol esenţial şi decisiv. Omul nu poate trăi decât în şi prin
relaţionare cu ceilalţi semeni, cu colectivitatea, cu
societatea.
Faţă de mediul natural ale cărui elemente preexistă şi
preced omul, acesta găsindu-le ca dat obiectiv, mediul
social se elaborează şi se dezvoltă odată cu acesta.
Vedem că socialul şi psihologicul în contextul
interacţiunii om - lume sunt inseparabile trecând unul
într-altul. Întreaga evoluţie ontogenetică are loc prin
modelare şi dirijare socială. Din punct de vedere
psihologic, conştiinţa şi sentimentul apartenenţei la
mediul social sunt mai puternice şi cu efecte mai mari
asupra dinamicii interne a personalităţii, decât conştiinţa
şi sentimentul apartenenţei la mediul natural.
Mediul social - componentă principală a mediului
existenţial al omului - pe lângă caracterul extraordinar de
diversificat şi complex, este şi contradictoriu, punând de
fiecare dată pe individ în faţa necesităţii de opţiune,
alegere şi decizie.
Fie că pentru realizarea unui scop există mai multe
căi, fie că pe traiectoria oricărei acţiuni se interpune jocul
antagonic pierdere - câştig, întotdeauna individul este
confruntat cu situaţii contradictorii şi cu dileme
existenţiale.
 Pe de altă parte, trebuie arătat că atunci când se
vorbeşte despre rolul determinant al mediului social în
structura şi dezvoltarea personalităţii, în general se
subânţelege că influenţele lui asupra individului sunt
constructive şi de dorit. Ori realitatea demonstrează că
există şi un alt aspect: din punct de vedere al sănătăţii
fizice mediul social bombardează cvasipermanent cu
factori şi situaţii nocive, dăunătoare (poluare mecanică,
sonoră, chimică, biologică, alimentară, produse
sintetice); considerat din punct de vedere al sănătăţii
psihice echilibrul personalităţii şi al integrităţii psihice a
individului este permanent ameninţat cu deteriorarea
relaţiilor interpersonale punctată de agresivitate,
minciună, intoleranţă, suspiciune, neîncredere,
înşelătorie şi altele.
Din punct de vedere structural existenţa unor grupuri de
interese mai mult sau mai puţin opuse, care funcţionează în
virtutea unor norme şi mecanisme cu caracter restrictiv
ori/şi discriminatoriu, funcţionare bazată pe criterii mai
mult sau mai puţin subiective, conjuncturale ori arbitrare,
are efecte din ce în ce mai nefaste asupra formării şi
dezvoltării personalităţii cât şi asupra menţinerii
echilibrului şi aşa precar al sănătăţii mentale.
Ori iată că se impune o analiză mai profundă care
să identifice orientarea pozitivă sau negativă a influenţei

4
factorilor sociali şi culturali. În cele ce urmează, deşi nu
se neagă influenţele pozitive ale acestor factori se
urmăreşte punerea în evidenţă a disfuncţionalităţilor
unora dintre ei, schimbările ce s-au petrecut şi efectul
acestora în sfera psihologicului, recte a integrării şi
adaptării.

1.2. Coordonate ale schimbării; criza de adaptare

Având în vedere mutaţiile care s-au produs în

secolul XX, vom constata că acestea sunt cauza
generatoare şi fără precedent istoric a diversificării şi
complicării vieţii, cauză care are drept consecinţă
epuizarea mult mai rapidă a energiilor omului şi
reducerea disponibilităţilor organismului uman pe linie de
adaptare.
Înmulţirea factorilor care acţionează asupra omului
a dus inevitabil la amplificarea solicitărilor ce privesc
adaptarea la mediu. Valurile de excitaţii senzoriale
somatice şi afective, ritmul accelerat al existenţei
reclamat de bombardamentul informaţional la care ne
supun mijloacele de comunicare, consumul nervos care-l
pretinde civilizaţia modernă generează şi menţin o stare
cvasipermanentă mai mult sau mai puţin sesizabilă de
crispare şi încordare. Această stare se află la originea
unei senzaţii supărătoare de disconfort somatic şi
spiritual, pregătind chiar prin şubrezirea capacităţii de
apărare a organismului, terenul pentru nenumărate boli.
Iar orice stare tensională ori de efort mental are un ecou
puternic în planul sensibilităţii somatice, determinând
apariţia unei tensiuni musculare care la rândul ei
întreţine tensiunea psihică iniţială.
In concepţia lui H. Selye, energia de adaptare este
o cantitate dată , ereditar determinată, a forţei vitale,
omul folosind-o pentru a-şi satisface nevoia de
autoafirmare, indiferent de menirea pe care crede că o
are. Atât forţarea unei activităţi, cât şi împiedicarea
satisfacerii trebuinţelor fireşti, induc stări periculoase de
epuizare şi deprimare, prin a căror amplificare se poate
ajunge la probuşirea fizică şi/sau intelectuală, având în
vedere că nu toţi oamenii se nasc cu o cantitate egală de
energie de adaptare.
Transformările provocate condiţiei umane de
diverşi factori, determină de asemenea schimbări de
decor, chiar radicale care conferă ansamblului dezvoltării
o mare variabilitate. Aceste transformări aveau loc de
regulă de-a lungul generaţiilor. Însă trecerea de la
civilizaţia preindustrială la civilizaţia puternic
industrializată s-a făcut brusc, antrenând mutaţii
semnificative. Noul mediu creat de om în scopul de a-i

6
uşura traiul s-a amalgamat cu mediul natural.
Modificarea rapidă a cadrului de existenţă cu ajutorul
ştiinţei şi tehnicii a solicitat la maximum mecanismele de
adaptare ale fiinţei. Deşi organismul uman dispune de un
potenţial de adaptare suficient, ritmul prea alert de
desfăşurare nu a făcut posibilă valorificarea lui plenară.
Acest ritm alert al schimbării a avut repercursiuni
nu numai în planul individual al adaptării omului la
mediu, ci şi în planul relaţiilor interumane. Schimbările
tehnologice au dus la bulversări sociale, care l-au
însingurat pe om, l-au depărtat de semenii săi şi de
propriul sine. Caracterul relativ al valorilor, lipsa
modelelor ori inadecvarea şi sincretismul acestora,
transformarea omului din scop în mijloc, duc la deriva şi
dezorganizarea mai mult sau mai puţin acută a psihicului.
Viaţa cotidiană are ceva obositor desfăşurându-se “pe
muchie de cuţit” (A. Toffler). Nervii sunt într-o continuă
tensiune, agresaţi de tot felul de stimuli exteriori. Ca o
consecinţă, mulţimi de oameni cu identitatea
“zdruncinată”, caută să şi-o reântregească, ori să-şi
reintegreze personalitatea plutind în derivă.
Trei nevoi fundamentale sunt de satisfăcut pentru
ca viaţa emoţională să fie sănătoasă:
- nevoia de comunitate
- nevoia de structură
 - nevoia de sens
Înainte de toate orice societate acceptabilă trebuie
să genereze un sentiment de comunitate. Comunitatea
constituie un remediu împotriva însingurării, oferind
oamenilor sentimentul apartenenţei. Ori prezentul este
simţit în toate tehnosocietăţile prin dezagregarea şi
funcţionarea defectuoasă a instituţiilor de care depinde
comunitatea, răspândindu-se astfel flagelul singurătăţii
care, paradoxal, devine astfel o experienţă colectivă. Una
din cauzele singurătăţii este diversitatea socială
crescândă. Demasificarea societăţii, accentuarea
deosebirilor în dauna asemănărilor îi ajută pe oameni să
se individualizeze, sporind posibilităţile lor de
autoîmplinire. Totodată contactele interumane sunt astfel
îngreunate. Căci cu cât gradul de individualizare este mai
ridicat, cu atât este mai greu să găsim persoane cu care
să fie împărtăşite aceleaşi interese, valori, gusturi. Astfel
creşterea dificultăţilor în sfera relaţiilor sociale, se
exprimă prin precaritatea multor relaţii sau prin
împuţinarea lor semnificativă.
Însingurarea are drept consecinţă destructurarea şi
pierderea sensului vieţii individului, la care se adaugă
stress şi anxietate, echilibrul emoţional fiind dărâmat.
Indivizi aflaţi în această situaţie descriu trăirea ei ca fiind
o experienţă penibilă.

8
 Punctele de referinţă relativ fixe, oferite de o
structură inteligibilă constituie factorul organizator al
vieţii individului, lipsa acestora generând inevitabil
eşecul.
Sentimentul că viaţa individului “contează” îşi are
obârşia în relaţiile sănătoase cu mediul social - familie,
corporaţie, biserică, mişcare politică, depinzând şi de
măsura în care se poate face simţită apartenenţa la o
schemă mai mare, chiar cosmică, a lucrurilor.
Schimbarea brutală pe care o suferă regulile
sociale fundamentale, acutizarea diferenţei rolurilor, a
statutelor sociale şi a filierelor de autoritate, scufundarea
într-o cultură a tranzienţei, zdruncină imaginea despre
lume împărtăşită de majoritatea oamenilor. Rezultatul
este că mulţi indivizi cînd încearcă să cuprindă lumea cu
privirea sunt izbiţi de haosul în care plutesc, trăind o
stare de anxietate, neputinţă şi inutilitate.
Unii subzistă astfel, convertiţi la stoicism, alţii din
nevoia regăsirii sensului existenţei, echilibrului interior şi
a coerenţei lumii, apelează la construcţii imaginare,
uzează de stategii care să se preteze în a respinge ori a
se adapta mai bine agresiunii asupra Eului, decât
propriile mecanisme de apărare care nu mai fac faţă, ori
fac faţă cu greu.
 Iată motivele pentru care noile aspecte ale
nevrotismului, dezorganizarea psihismului indivizilor fac ca
delimitarea dintre normalitate şi anormalitate să fie din ce
în ce mai confuză, iar psihoterapia ca modalitate de
reinserţie socială şi de ameliorare a structurii personalităţii
să se confrunte cu noi categorii de pacienţi şi tulburări.

CAPITOLUL II.
1. Tulburări psihice generate de criza de adaptare la
mediu
1.1. Nevrozele

10
 Adăugând observaţiile făcute de clinicieni celor
spuse anterior, putem constata că orice om poate să se
decompenseze psihic dacă stressul depăşeşte o anumită
limită. Nevroza, în accepţiunea ei de tulburare mintală se
manifestă mai ales prin perturbarea afectivităţii. Starea
caracteristică acestei perturbări ia forma anxietăţii, care
exprimă conflictualitatea intrapsihică, apărută ca urmare
a dificultăţilor sau eşecului în rezolvarea problemelor
existenţei individului, în realizarea ideală a Eu-lui.
Impasul identificării cu sine însuşi şi al comunicării cu
semenii ilustrează fidel implicaţiile psihologice şi sociale
ale nevrozei.
Termenul este lansat de Cullen W., abordările
ulterioare lui decelând ca factor comun faptul că nevroza
este o boală funcţională în opoziţie cu boala somatică.
Beard atrage atenţia că deşi manifestându-se ca
afecţiune funcţională, ea nu prezintă leziuni ale
sistemului nervos. P. Janet o consideră alterare
degenerativă a sistemului nervos ce se exprimă prin
scăderea sintezei psihice, iar Freud vede în ea expresia
simbolică a unor stări conflictuale intrapsihice.
Din punct de vedere etiologic, criteriul medical al
nevrozei îl constituie suferinţa interioară având drept
caracteristici limitările, restricţiile şi inhibiţiile ce le
impune pe plan individual şi social. Factorii ce contribuie
la instalarea nevrozelor pot lua forma unei structuri de
personalitate predispusă către asemenea manifestări, fie
factori declanşatori ai conflictualităţii atât psihogeni cât
şi sociogeni (insuccese sexuale, matrimoniale, stări de
tensiune şi insatisfacţii afective infantile, parentale,
condiţii grele de existenţă, surmenaj, eşecuri
profesionale, inadaptabilitate la situaţii noi).
Intensitatea care o pot atinge aceşti factori poate
lua forma stressului, ori dacă acţiunea lor este lentă şi
îndelungată în timp, generează stări reactive ce prin
persistenţa lor constituie adevărate suferinţe nevrotice,
dereglări ale echilibrului adaptativ.
Din punct de vedere patogenetic, constituirea
anxietăţilor nevrotice are loc printr-un mecanism psiho-
socio-genetic unic ce şi-a primit confirmarea
experimentală.
Interpretarea psihiologică a lui J.Piaget precizează
că operaţiile mentale se fac ca urmare a aprehensiunii
realităţii (funcţia realului), acestea fiind ierarhizate
conform unui grad mai ridicat sau mai scăzut al tensiunii
psihice. Ca boală funcţională, nevroza se manifestă prin
perturbarea tensiunii psihice şi a funcţiei realului, având
drept consecinţă stoparea dezvoltării, însă fără
deteriorarea funcţiilor, tendinţa fiind aceea de înlocuire a
operaţiilor superioare cu cele inferioare. În formele

12
particulare ale nevrozei, urmând dezvoltarea sa, unele
din operaţiile superioare sunt suprimate ori încetinite.
Psihoastenia se manifestă ca tulburare a voinţei şi
atenţiei, ca urmare a acţiunii depresiei şi a agitaţiei.
Isteria apare în cazul unei depresii mintale caracterizată
prin reducerea câmpului conştiinţei, prin tendinţa de
disociaţie şi emancipare a sistemelor de idei, de funcţii,
care prin sinteza lor compun personalitatea.
Interpretarea psihanalitică pune accentul pe
nesatisfacerea pulsiunilor erotice, care-l determină pe
individ să caute o satisfacţie iluzorie prin refugiul în
boală. La baza nevrozei s-ar afla elemente inconştiente
compuse din dorinţe refulate, expresia unor amintiri
traumatizante generatoare de conflict psihologic
nerezolvat şi care se apără prin uitare. Regresiunea este
cea prin care nevroza se realizează evocâdu-se perioade
perimate din viaţa individului proiectându-l în trecut,
trezind perioade anterioare ale libidoului sau întoarcerea
la copilărie şi la viaţa sexuală a acesteia. Conform
psihanalizei, dorinţele refulate apar deformate în câmpul
conştiinţei, în conţinutul viselor, al actelor ratate şi în
simptomele nevrotice.
Absenţa unor criterii definitorii comune din partea
specialiştilor, ca şi a intervenţiei nespecialiştilor prin
etichetare a unor stări patologice dificil de identificat,
apar dificultăţi în ceea ce priveşte diagnosticarea
nevrozei, fiind imposibilă realizarea unei statistici
corecte. Nevrozele veritabile în forma lor tipică au o cotă
de 2,5 - 6,5% din totalul de 10% al bolilor psihice,
aproape echivalentă cu cea a psihozelor endogene.
Simptomatologia generală, comună nevrozelor se
manifestă prin alterări cu o gradualitate diferită ale
tendinţelor pulsional-instinctive de bază, configurându-se
într-o stare de disconfort general. Această stare include
şi tulburări ale ritmului somn - veghe, însoţite de astenie
şi deseori de depresie sau hipocondrie, manifestări
agresive, de la instabilitate, indecizie şi indiferenţă până
la stări obsesionale şi fobice, devieri ale activităţii
sexuale (masturbaţie, impotenţă, frigiditate), şi uneori
tulburări psihomotorii (balbism, enurezis). Astfel nevroza
apare ca suferinţă, boală a unui om cu un tip de structură
patologică, deficitară, ce poate atrage atenţia celui care
o are. Psihanaliştii numesc manifestările acestei
configuraţii predispusă la boală - nevroză de caracter - ce
se structurează printr-o fixare libidinală, narcisiacă, orală,
anală sau sado-masochistă. Din această perspectivă,
simptomele sunt considerate ca fiind expresia
inconştientă a luptei contra pulsiunilor sexuale şi
agresive, identificându-le cu mecanismele de apărare ale
Eu-lui ca urmare a conflictului intens determinat de

14
această luptă. Compromisul între forţele conflictuale face
ca nevroza să fie latentă şi se suprapune cu mecanismele
de apărare ale Eu-lui; dacă nu se realizează acest
compromis, apare o suferinţă internă excesivă ce
generează disconfortul prin producerea de limitări şi
restricţii importante în comunicarea cu alţii, propulsând
nevroza către manifestare.
Nevroza ca boală este însoţită de angoasă-
anxietate, una din manifestările afective nediferenţiate
net, caracteristice ei. Această manifestare am considerat-
o ca indicator principal în testările pe care le-am
efectuat, pentru a separa din lotul testat subiecţii cu
tendinţe nevrotice (şi pe care i-am instruit ulterior într-o
tehnică simplă de psihoterapie de orientare
experienţială). În continuare am considerat necesară o
sumară trecere în revistă a anxietăţii ca simptom central
al neurasteniei.

1.2.Anxietatea ca simptom central al neurasteniei

Anxietatea-angoasa rezultă din dezechilibrul dintre

un stimul stressant intens şi capacitatea redusă de a
acţiona a organismului, a persistenţei acestui deficit, sau
mai frecvent, a unui conflict pulsional nerezolvat, având
un efect difuz, o stare penibilă, dezagreabilă, jenantă.
Originea rămâne necunoscută conştiinţei, sporindu-i
astfel caracterul apăsător. Psihanaliştii plasează originea
anxietăţii în patru mari situaţii ale vieţii individului care
antrenează pulsiunile de autoconservare, generând
conflictualitate:
- angoasa traumatismului matern
- angoasa separării
- angoasa de castrare
- angoasa morală sau socială
Toate aceste stări de angoasă pot determina
apariţia nevrozei anxioase (neurastenia). Ca fenomen
psihic fundamental ea apare şi în psihoze şi în
psihosindroame organice cerebrale.
Endler, elaborând modelul interacţional al
anxietăţii face două distincţii conceptuale de importanţă
majoră între anxietatea-stare şi anxietatea-trăsătură (am
urmărit în testare acei sub. care prezentau anx. stare):
anxietatea-stare ca o condiţie emoţională tranzitorie se
deosebeşte de anxietatea trăsătură prin aceea că ultima
este o predispoziţie relativ stabilă de a răspunde la
anumite genuri de stress. Anxietatea-stare este o reacţie
constând în perceperea conştientă neplăcută a
tensiunilor; anxietatea-trăsătură exprimă diferenţele
interindividuale relativ stabile în predispoziţia anxioasă.

16
 Factorii situaţionali cât şi factorii de personalitate
au o pondere importantă în distincţia anxietate stare-
anxietate trăsătură, cât şi în predicţia schimbărilor în
stare de anxietate.
Implicat în derularea unei situaţii stressante un
individ cu anxietate-trăsătură constatată clar va
prezenta şi o anxietate stare mai accentuată decât un
individ la care anxietatea-trăsătură este mai slab
configurată.
Endler Hunt şi Rosenstein realizând o
autorelatare despre anxietate au sintetizat următorii trei
factori situaţionali:
-ameninţarea interpersonală (ego)
-pericolulul fizic
-ameninţarea ambiguă.
Putem astfel desprinde ideea că amplitudinea anxietăţii
depinde de modalitatea stilului declanşator.
Anxietatea şi stressul sunt în strânsă corelaţie
cu stările conflictuale,care se manifestă la toate nivelele
de organizare ale personalităţii: biochimic, neuronal,
perceptiv, motor şi la nivelul proceselor dobândite.
Oricărui conflict îi corespunde o stare de stress a
cărei intensitate va varia direct proporţional cu
dificultatea găsirii unei soluţii. Atâta timp cât pragurile
de toleranţă ale mecanismelor de autoreglare nu sunt
depăşite prin durata şi intensitatea stressului, anxietăţii
şi conflictelor, echilibrul psihocomportamental al
personalităţii este cvasistabil; odată pragurile depăşite
apar fenomene dezadaptative şi tulburări patologice.
Mediul cu care omul interacţionează are o
asemenea natură încât sursele de anxietate, stress şi
conflict nu pot fi evitate sau eliminate total. Într-o măsură
rezonabilă acestea sunt factori stimulativi în ce priveşte
adaptarea şi dezvoltarea. Dezirabil ar fi ca aceste surse
să fie ţinute sub control iar acţiunea lor raţionalizată pe
cât posibil astfel încât să nu depăşească potenţialul şi
resursele adaptative, reglatorii ale personalităţii.
Comportamentul nevrotic: la baza tulburărilor
desemnate de acest termen general stau conflictele
intrapsihice generatoare de anxietate, conflicte care-l
determină pe individ să încerce să facă faţă situaţiei
tensionante, prin “ajustarea” mecanismelor de apărare
ale Eu-lui într-o configuraţie cu caracter patologic, care
are drept consecinţă apariţia comportamentului
dezadaptativ.
Anxietatea ca problemă centrală, determină la
individ apariţia unui comportament încărcat de teamă,
deşi nu poate fi decelat nici un factor obiectiv de
ameninţare; când factorul anxiogen este identificat se
dovedeşte că acesta este un stimul minor, neanxiogen

18
pentru majoritatea. Acest fapt confirmă posibilitatea
condiţionării omului să simtă teamă şi la stimuli
nepericuloşi; anxietatea îl determină pe nevrotic să
aprecieze situaţiile neutre ca anxiogene şi să adopte un
comportament defensiv care perturbă evoluţia şi
împlinirea personalităţii, mai ales soluţionarea eficientă a
problemelor de viaţă.
Nevroticii au dificultăţi în stabilirea şi menţinerea
relaţiilor interpersonale adecvate, evitând confruntările şi
având frecvent sentimentul cupabilităţii.
Datorită eforturilor de a face faţă anxietăţii,
persoanelor nevrotice li se epuizează resursele
energetice, fapt care îi împiedică să mai poată acorda
atenţie şi altor aspecte ale vieţii. Eforturile de a reduce
anxietatea pot produce o uşurare momentană, dar
incapacitatea de a găsi o soluţie pe termen lung pentru
rezolvarea problemelor îi întăreşte tot mai mult
comportamentul dezadaptativ.
Stilul de viaţă nevrotic nu presupune existenţa
unor simptome precise ci mai curând se referă la un
anumit mod prin care individul îşi rezolvă problemele.
Stilul presupune trăsături psihopatologice de
personalitate şi modalităţi dezadaptative de
comportament (în planul atitudinilor, intereselor,
afinităţilor, preferinţelor, preocupărilor etc.)individul fiind
incapabil de a stabili relaţii interpersonale adecvate.
Particularităţile stilului nevrotic au următoarele
coordonate:
Rolul ihibiţiei în determinismul comportamentului
nevrotic: s-a constatat că individul poate fi condiţionat
încă din copilărie să raspundă prin reacţii anxioase la
stimuli neanxiogeni; reacţia se poate generaliza, individul
declanşând comportamentul anxios la toţi stimulii care
aparţin categoriei respective. O dată fixată reacţia
anxioasă, individul va încerca să evite toţi stimulii care o
provoacă. În categoria stimulilor percepuţi ca
ameninţători pot intra şi activităţi sau gânduri care au un
rol adaptativ important în viaţa persoanei. Acestea,
datorită faptului că vor provoca anxietate, vor fi inhibate,
făcând ca individul să nu mai funcţioneze eficient în
lume.
Deficitul manifestat în repertoriul
comportamentului adaptativ: comportamentele aşteptate
într-o anumită situaţie nu se mai produc datorită
blocajului pe care-l exercită anxietatea.
Tendinţele nevroticului de a reacţiona cu
inflexibilitate şi de o manieră exagerată, în direcţia
opusă comportamentelor care-i lipsesc, aceasta fiind o

20
reacţie de apărare a persoanei, care adesea nici nu este
conştientă de comportamentul său inhibat.
Datorită insuficienţei sistemelor de apărare ale Eu-
lui de tip nevrotic de a inhiba total anxietatea sau
ostilitatea , acestea se pot amnifesta indirect în plan
comportamental (pot apare semne neurovegetative ale
anxietăţii: transpiraţie, tensiune musculară etc.)
Aspectele interpersonale ale stilului nevrotic
constau într-o permanentă trăire negativă şi frustrare,
creând probleme serioase şi celor cu care
interacţionează.
De regulă nevroticii sunt dependenţi de partenerii
lor; persoanele echilibrate constată că le este greu să
facă faţă cerinţelor imprevizibile şi relaţiilor conflictuale
impuse de partenerii lor nevrotici, tinzând să rupă relaţia,
fapt care constituie o nouă sursă de frustrare şi anxietate
pentru nevrotic.
Stilul nevrotic afectează modul de viaţă, în timp ce
simptomele nevrotice îl fac pe individ să nu-şi poată
continua viaţa şi activitatea în condiţii satisfăcătoare.

2. Modelul patogenetic al sindromului general de

adaptare
H. Selye
 Neurastenia este centrată pe anxietate ca simptom
major ce induce disfuncţionalităţi în diferite
compartimente ale personalităţii. Substratul acestor
disfuncţionalităţi îl constituie tulburarea regiunii
diencefalice şi a formaţiei reticulate a trunchiului
cerebral, dereglările corelaţiei acestora cu formaţiunile
vecine, mai ales cu cortexul cerebral, antrenând
modificări lae neuromediatorilor.
Factorii generatori de anxietate nevrotică, de
origine psihosocială grefaţi pe o structură predispusă
către nevrotism, se identifică prin acţiunea lor brutală
sau îndelungată cu agenţi stressanţi determinanţi ai
şocului emoţional. Emoţia, ca tulbuare originară a
afectivităţii este o reacţie comună, nespecifică, la
stressul vieţii cotidiene (Selye). Reacţia globală a
persoanei poate fi echilibrat-adaptativă sau dezechilibrat-
inadaptativă. Reacţia dezechilibrat-inadaptativă se
manifestă prin suferinţa nevrotică dominată de un
amalgam al cărui constituenţi sunt anxietatea şi suferinţa
biologică, putând lua forma neurasteniei, a obsesiilor,
fobiilor, ori forma conversiunii somatice inconştiente a
conflictualităţii.
O explicaţie acceptabilă referitoare la modaliatea
de constituire a reacţiei nevrotice o oferă sindromul
general de adaptare descris de Hans Selye, angajând

22
aceleaşi mecanisme biologice şi aceleaşi modificări de
origine neurofiziologică. Selye distinge două modalităţi
de reacţie iniţială la un factor stressant:
1. reacţia de alarmă (şoc)
2. reacţia de apărare (contraşoc)
Reacţia de alarmă se manifestă prin scăderea
tensiunii arteriale, scăderea temperaturii corpului,
hipoglicemie etc., pe când reacţia de apărare determină
mobilizarea resurselor organismului, constând în
hiperactivitatea glandelor suprarenale (secreţie de
adrenalină, de hormoni ai cortexului suprarenal etc.).
Dacă agresiunile se repetă, se intră în stadiul de
rezistenţă care constă în totalitatea reacţiilor nespecifice,
ce se produc ca răspuns la agresiuni la care organismul
s-a adaptat. Însă rezistenţa organismului fiind
condiţionată de factori interni şi având o limită, depăşirea
acesteia conduce la apariţia fazei de epuizare când
adaptarea nu mai poate fi menţinută. În acest stadiu
modificările biologice sunt întrucâtva asemănătoare fazei
de alarmă cu specificaţia că ele se instaurează ireversibil.
Alexandru Olaru în lucrarea “Introducere în psihiatria
practică”, echivalează reacţia de şoc cu tensiunea psihică
(emoţia ca teamă), iar anxietatea ca exprimând
dezechilibrul produs de un stimul stressant intens şi
capacitatea scăzută de reacţie a organismului, plus
persistenţa acestui eşec. În cazul unui eşec trenant apar
manifestări ca tulburările vegetative, somn dificil populat
de vise terifiante legate de traumă, oboseală,
hipoprosexie şi uneori un comportament inadecvat, toate
acestea putând dura zile sau chiar săptămâni. Persistenţa
viselor terifiante reactualizează permanent conflictul
iniţial, iar frica, panica se transferă asupra somaticului,
repetarea ducând la o condiţionare îndelungată.
Diferenţiind conceptele de anxietate şi angoasă,
definim anxietatea ca fiind reacţia imediată şi adaptativă
la stimuli intenşi, modalitate de răspuns necesară pentru
scaderea stării de tensiune, şi situată în limitele
normalităţii. Angoasa este reacţia prelungită şi
inadaptativă la stimuli intenşi, repetaţi, o modalitate de
răspuns la o situaţie dificil de depăşit, limitând libertatea
persoanei prin recurgerea la mecanisme de apărare
asimilabile patologiei. Dacă din punct de vedere clinic
pot fi constatate semne de suferinţă produse de
anxietate sau angoasă acestea pot fi considerate drept
boală. Unii autori diferenţiază cele două concepte
încadrându-le în normal sau patologic în funcţie de
intensitatea şi de persistenţa răspunsului organismului.
Astfel anxietatea se manifestă ca teamă nedefinită, fără
obiect concret desfăşurată în sfera psihicului, cu o
accelerare vitală şi cu un comportament neliniştit,

24
necontrolat; angoasa este tot o stare de teamă
desfăşurată în sfera organo-viscerală, ca teamă
nedefinită pentru viitor, cu o inhibiţie vitală, cu un
comportament inhibat şi excesiv controlat. Descrierea
simptimatologică a nevrozei acceptă această delimitare a
conceptelor.

2.1. Descriere clinică

Din punct de vedere clinic apariţia nevrozei
anxioase poate fi favorizată de un factor de predispoziţie
constituţional, manifestările ei luând forma sindromului
mintal, sindromului somato-vegetativ, paroxismelor
anxioase şi anxietăţii cronice care vor fi descrise în
continuare:
Factorul predispozant este condiţionat genetic prin
moştenirea de la antecesori a unui teren fragil, configurat
într-o structură de personalitate nevrotică , dominată de
anxietate de-a lungul întregului curs al existenţei
individului şi care poate fi evidenţiată în condiţii
stressante. Este meritul psihologiei abisale de a fi descris
trăsăturile acestei constituţii. Copilăria e marcată de
nelinişte, timiditate, interiorizare, cu necesităţi de
tandreţe şi de protecţie familială şi socială. Reacţiile
anxioase şi depresive sunt generate de diferite situaţii
traumatizante (pubertate, menopauză, îmbătrânire, boli
eşecuri divorţuri, pierderea unor persoane apropiate),
starea depresivă costituind a doua trăsătură funciară a
acestora.
Sindromul mintal exprimă fondul de anxietate sub
forma unui disconfort general, urmare a unui complex
simptomatic în care domină starea de astenie globală de
mare fatigabilitate, cu senzaţii de incapacitate fizică şi
psihologică, urmare a insomniei şi însoţită de cefalee
psihogenă (sub formă constrictivă, în cască, localizată
mai ales occipital) derulată în amalgamul tulburărilor
afective întinse pe un continuum, de la tensiunea
emoţională a aşteptării unui pericol iminent, până la
starea depresivă, manifestându-se sub forma plictisului
vital cronic (taedium vitae), cu sentimentul tragic al
existen;ei, cu mizantropie progresivă, sentimente de
inferioritate şi eşec, şi cu un comportament relaţional
inadecvat pe plan social: timiditate, instabilitate, teamă,
slăbiciune, nevoie de protecţie, manifestări agresive.
Caracteristic este faptul că bolnavul îşi observă cu
atenţie şi permanent toate tulburările, caută să se
informeze asupra anumitor suferinţe şi îşi notează
autoobservaţiile sau le relatează verbal.
Sindromul somato-vegetativ (angoasa) reprezintă
migrarea anxietăţii din plan psihologic în plan somatic, al
funcţiilor structurii organice, implicând dereglări ale

26
sistemului nervos vegetativ (în sensul predominanţei
simpaticotoniei sau vagotoniei). Tulburărilor sindromului
psihic (astenie, insomnie...) se adaugă un context
simptomatologic somatic bogat fără însă ca amplitudinea
suferinţei să ia proporţii exagerate: ameţeală (vertij),
senzaţia deplasării obiectelor din jur, rahialgii, dificultăţi
de mers, nevralgii diverse, contracturi musculare şi
tremurături fine ale extremităţilor, hiperreflexivitate
osteotendinoasă, plus tulburări funcţionale
cardiovasculare (palpitaţii, extrasistole, modificări
discrete ale electrocardiogramei, variaţii ale tensiunii
arteriale, tulburări circulatorii centrale şi periferice),
tulburări respiratorii (mişcări rapide, superficiale,
hiperpnee cu alcaloză), tulburări hepatobiliare (colite,
tulburări urinare) şi fregvente tulburări ale dinamicii
sexuale (impotenţă, frigiditate, ejaculare precoce) cu
menţinerea apetitului (după Olaru, Alexandru
“Introducere în psihiatria practică”,ed Scrisul Românesc,
Craiova, 1990). Aceste tulburări funcţionale organice sunt
însoţite şi de tulburări vegetative care traduc o deranjare
a cenotimiei generale, bolnavul “suferind de toate”
(distimie vegetativă, cenestopatie) şi disfuncţii endocrine
(tulburări ale glicemiei, tulburări menstruale,
dismenoree, spasme urinare). Henry Ey evidenţia din
punct de vedere electroencefalografic prezenţa ritmului a
neregulat, subvoltat şi rapid.
Paroxismele anxioase sunt perturbări majore ale
întregului organism, putând fi provocate de diverse
cauze, cu manifestări somato-,vegetative (angoasă) şi
mintale (anxietate) amalgamate. Dintre manifestările
prevalent somato-vegetative pot fi enumerate stări
dispneice, crize astmatiforme, tuse, sughiţ, tahicardie,
algii precordiale, parestezii, senzaţii de nod în gât,
spasme gastrice şi intestinale, greaţă, vomă, diaree,
tenesme anorectale, ptialism, uscăciune a gurii, crize de
tremur, fibrilaţii faciale, prurit, transpiraţii, cefalee, crize
vertiginoase etc. Manifestările mintale sunt dominate de
iminenţa unui pericol, sentimentul tragic al existenţei,
(pesimism, sentimente paralizante) şi dezordine vitală ca
o consecinţă a atitudinii de revoltă a bolnavului împotriva
pericolului vag, iminent, şi imaginar.
Anxietatea cronică , persistentă în timp, crează o
stare de vulnerabilitate prin impregnarea personalităţii şi
colorarea penibilă a întregului tablou mental şi somato-
vegetativ descris. În plus se constată instalarea unor
decompensări paroxistice la situaţii frustrante ce
ilustrează fondul depresiv, şi paradoxal, deşi există o
solicitare de ajutor (bolnavul fiind dependent), el poate

28
avea o viaţă exterioară normală şi să-şi îndeplinească
obligaţiile socio-familiale.
Diagnosticul pozitiv al nevrozei anxioase se
stabileşte pe baza simptomatologiei mintale: tensiune
anxioasă, depresie cu dezgust vital, instabilitate cu
modificări ale caracterului şi echivalenţe somatice
(angoasă), tulburări ale somnului şi apetitului legate de
situaţiile stressante.
Diagnosticul diferenţial se bazează în primul rând
pe observarea afecţiunilor somatice manifeste (infarct
miocardic, suferinţe cerebrale toxice, infecţioase,
tumorale, afecţiuni endocrine), pe examenele paraclinice
de obiectivare a suferinţei somatice, pe observarea
manifestărilor somatice isterice (teatralism isteric, slabă
intensitate a angoasei) spre deosebire de nevroza
anxioasă (trăire intensă a angoasei, apariţia ei legată de
un şoc emoţional); se observă permanentizarea şi
sistematizarea fobiilor proprii nevrozei fobice, în
comparaţie cu nevroza anxioasă unde apar nosofobia
(teama de boală), tanatofobia (teama de moarte), teama
de el şi de alţii; diagnosticul diferenţial se bazează pe
psihosomatică unde cu ajutorul testelor proiective de
personalitate evidenţiază existenţa unei predispoziţii la
boli psihosomatice; de asemenea diagnosticul diferenţial
se face observând existenţa afecţiunilor psihotice cu
simptomele aferente: delir melancolic, durere morală
etc.; şi schizofrenia, în care negativismul, catatonia etc.
însoţesc crizele anxioase.
Evoluţia şi prognosticul: conjuncturile nefavorabile
ale vieţii pot provoca repetarea paroxismelor anxioase;
nevroza anxioasă nefiind nici stabilă şi nici durabilă,
anxietatea cronică poate fi remisă sau redusă (subacut),
ţinându-se seama că se poate manifesta încă din
copilărie; poate fi ameliorată sau vindecată odată cu
înlăturarea cauzelor ce o provoacă, prin ameliorarea
sistemului relaţional ori tratament. Uneori printr-o
structurare a anxietăţii într-o nevroză fobică, într-o isterie
de conversiune, printr-o decompensare psihotică
schizofreniformă, paranoiacă sau melancolică, ea se
poate complica nevrotic sau psihotic, trecere ce se
realizează prin simptome hipocondriace. Alte complicaţii
ce pot apare sunt: procese de somatizare (ulcer, astm...)
şi apariţia de stări depresive.
Capacitatea crescută a mecanismelor de rezistenţă
şi plasticitate ale Eu-lui este direct proporţională cu un
prognostic favorabil; această capacitate înseamnă a
suporta stressul şi anxietatea, a se adapta la real şi a se
realiza afectiv, sexual, profesional şi pragmatic. De
asemenea prognosticul mai depinde de situaţia obiectivă
defavorabilă: dacă aceasta poate fi modificată, dacă prin

30
realizarea pulsiunilor anxietatea dispare, dacă atitudinea
terapeutică este adecvată şi prin aceasta să-şi
dovedească eficienţa.

2.2. Tratamentul
Urmăreşte reducerea paroxismelor anxioase şi a
anxietăţii prin modificarea terenului predispozant,
suprimarea cauzelor generatoare, prin atenuarea până la
dispariţie a simptomelor (a sindromului mintal şi somato-
vegetativ). Vor fi folosite toate mijloacele terapeutice,
accentul căzând în special pe psihoterapie şi
chimioterapie psihotropă, uneori combinarea acestor
două plus angrenarea activă a bolnavului la proces,
durata tratamentului putând ajunge la 6 luni sau mai
mult.
Tratarea paroxismelor anxioase se face în principal
prin îndepărtarea factorilor etiologici: schimbarea
mediului psihotraumatizant cu altul adecvat, repaus
intelectual şi adoptarea unui regim ordonat de viaţă.
Psihoterapia suportivă utilizată în general de
medicul curant va fi combinată în cazurile mai severe cu
chimioterapia în care se vor utiliza după forma clinică a
bolii o medicaţie cu anxiolitice-trachilizante-ataractice;
tratamentul va fi continuat până la stingerea
paroxismului anxios.
În tratamentul anxietăţii cronice se urmăreşte
modificarea terenului predispozant şi reducerea
posibilităţii de acutizare a acesteia printr-un complex de
măsuri: în primul rând tehnici de psihoterapie adecvate
motivaţiilor bolnavului, mai ales de relaxare
psihomotorie (trainig autogen) şi de susţinere de lungă
durată prin consulturi, asociate administrării unor
anxiolitice în doze mici.

CAPITOLUL III
1.Probleme generale ale psihoterapiei

32
 Având în vedere aceste aspecte putem observa şi
considera întrucâtva “normală” creşterea vertiginoasă a
apariţiei tulburărilor de natură psihică. Expunerea omului
la toţi factorii perturbatori de care mediul este saturat
face pertinentă o asemenea afirmaţie.Urmarea logică a
unei asemenea expuneri este tensionarea în plan psihic.
Această tensiune, acumulându-se ajunge să răzbată în
plan comportamental reflectând adaptarea ineficientă,
ducând la deficienţe de integrare. Toate aceste urmări se
transformă în cauze şi se supraadaugă factorilor
perturbatori, amplificându-i şi formând astfel un cerc
vicios. În plus, dacă structura de personalitate este
vulnerabilă prin configuraţia ei, amplitudinea
dezechilibrului devine şi mai vizibilă.
Eforturile solitare şi lipsite de orientare, făcute de
individ pentru a sparge împresurarea aceasta nu sunt
sortite într-o prea mare măsură succesului.

1.1. Conceptul de psihoterapie

Etimologic , cuvântul provine din grecescul
“psiche” care înseamnă suflet şi “therapeia”-îngrijire.
În sens restrâns, termenul desemnează o terapie
de acţiune psihologică dirijată a unei persoane aflate în
dificultate existenţială sau suferind de o maladie psihică,
fără intervenţia asupra somaticului.
 Psihoterapia este cea care, depăşind demersurile
empirice şi individuale, “aplică sistematic şi conştient
mijloacele psihologiei pentru a influenţa comportamentul
uman” (Holdevici Irina, Ilie P. Vasilescu, “Psihoterapia-
tratment fără medicamente”). Dicţionarul de psihologie
(P.P.Neveanu) defineşte psihoterapia ca fiind o metodă
de tratament psihologic care se aplică tulburărilor de
natură psihogenă, ce poate fi folosită la subiecţii
nevrotici, psihotici şi cu adaptare defectuoasă.
Presupunând o interrelaţionare umană
fundamentată pe încrederea şi receptivitatea pacientului
faţă de psihoterapeut, relaţia care ia naştere este
încărcată de conţinuturi afective, în principal din partea
pacientului care manifestă atitudini emoţionale
inconştiente (afecţiune, ostilitate, ambivalenţă) cu
rădăcina în copilărie. Acest tip de relaţie este definit
drept “relaţie transferenţială”, determinată de regresia
indusă de boală.
Definirea psihoterapiei este marcată de
ambiguitate datorită creşterii complexităţii şi numărului
metodelor psihoterapeutice, definiţiile putând fi încadrate
de regulă în următoarele categorii (după dr. G. Ionescu):
-definiţii acţional-operaţionale care se referă la
“relaţia de îngrijire profund umană şi de încredere
reciprocă între pacientul care suferă de o tulburare

34
psihică şi terapeutul care posedă pregătirea, aptitudinile
şi motivaţia pentru a diminua această suferinţă prin
interacţiuni conştiente verbale şi nonverbale.”
(T.J.Poalino, Jr, 1981) sau care definesc psihoterapia
drept “un demers mutual între terapeut şi pacient,
demers orientat către investigarea şi înţelegerea naturii
suferinţei psihice a celui din urmă în scopul vindecării
acestuia” (T.B.Karasu, 1980)
- definiţii descriptiv-didactice conform cărora
psihoterapia este definită ca o “procedură de tratamente
sau ca o gamă de proceduri de tratament, mediat printr-
un schimb verbal între pacient şi clinician, al căror scop
este ameliorarea simptomelor şi îmbunătăţirea adaptării
sociale (H.J.Walton, 1983)”
Convingerea generală pe care se bazează orice
psihoterapie este că persoanele cu probleme psihologice
au capacitatea de a se modifica achiziţionând noi
strategii de percepţie-evaluare a realităţii, şi de
comportament. Suferinţa psihică se poate manifesta prin
intermediul unor atitudini, sentimente, stări,
comportamente sau simptome generatoare de tulburări,
de care persoana vrea să se elibereze. Psihoterapia are
ca obiect tocmai producerea unor modificări în sfera
personalităţii, modificare în sensul unei adaptări eficiente
şi stabile raportată la mediu. Pentru ca acest deziderat să
devină posibil, terapeutul demarează o evaluare a
personalităţii pacientului, căutând să “decanteze”
problemele principale şi să identifice particularităţile
psihice ale acestuia. Odată această etapă parcursă se
trece la sarcina principală a psihoterapiei: aceea de
a elibera pacientul de anxietate, depresie şi alte trăiri
afective cu rol de “frână” în adaptarea optimă la mediu,
trăiri perturbatoare şi cu efecte negative asupra
anturajului, cu repercursiuni adesea grave asupra vieţii
individului, activităţii profesionale, relaţiilor
interpersonale, imaginii de sine, vieţii sexuale etc.
Psihoterapia nu se mărgineşte numai la a acţiona
asupra unei game largi de tulburări psihice (crize
existenţiale, tulburări de personalitate, nevroze, afecţiuni
psihosomatice, boli organice cronice, ori psihoze aflate în
remisiune); ea vine şi în ajutorul acelor persoane normale
care au impresia că nu au trăit la nivelul expectaţiilor lor
şi nu şi-au realizat potenţialul psihic la nivelul maxim. Ea
intervine aici în autoreglarea mai eficientă a proceselor şi
funcţiilor psihice în dezvoltarea creativităţii şi în evoluţia
pe plan spiritual a individului.
Este cunoscut faptul că nu există un standard în
ceea ce priveşte modelul de normalitate, modalităţile de
adaptare ale omului la mediu fiind foarte diverse.
Referitor la eficienţa soluţiilor psihoterapeutice, într-un

36
caz aceasta poate să fie maximă, dar şi medie sau nulă în
alte cazuri. Dezideratul psihoterapiei nu este de a-l face
pe un individ să semene cu ceilalţi ci este restructurarea
şi optimizarea configuraţiei proprii a personalităţii astfel
încât să-şi poată rezolva problemele în mod realist, matur
şi cât mai puţin nevrotic.
Trei criterii stau la baza mecanismului
psihoterapeutic (după Strupp şi Hedley):
-trăirea subiectivă a pacientului să fie
pozitivă.
-recunoaşterea socială.
-materializarea expectaţiilor
psihoterapeutului referitoare la modificările din sfera
personalităţii şi comportamentului.

1.2. Obiectivele psihoterapiei

Ca demers ştiinţific psihoterapia trebuie să se
sprijine pe reguli bine stabilite şi pe un set de ipoteze
derivate din concepţia şcolii psihoterapeutice respective,
asupra personalităţii şi tulburărilor ei. Obiectivele trebuie
clar formulate iar pentru atingerea lor este esenţială
cunoaşterea funcţionării subsistemelor personalităţii,
raportat la care se structurează metodele de acţiune
adecvate fiecărui pacient.
În general obiectivele recunoscute ale
psihoterapiei sunt (după I.Holdevici):
-ieşirea din criza existenţială.
-eliminarea-reducerea simptomelor
-întărirea Eului şi a capacităţilor integrative ale
personalităţii
pacientului
-rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice
-modificare structurii personalităţii pentru eficienţa
adaptării la mediu
-identificare-reducerea-înlăturarea condiţiilor de mediu
perturbatoare
-ajustarea opiniilor eronate ale pacientului faţă de sine şi
lume
-dezvoltarea sentimentului de identitate personală

Obiectivele generale ale psihoterapiei se subîmpart

în obiective imediate (orientate către îmbunătăţirea
sănătăţii pacientului)
-intervenţia în criză şi ameliorarea anxietăţii
-soluţionarea unor probleme limitate
-estomparea simptomelor specifice
-clarificarea zonei circumscrise de conflict,

38
şi în obiective de perspectivă (ce vizează reorganizarea
personalităţii, adecvarea comportamentului şi
amplificarea disponibilităţilor de adaptare) -reducerea
intensităţii conflictului
-reorganizarea şi întărirea capacităţii defensive-
interactive
-reorganizarea personalităţii în direcţia
funcţionării adaptative
-redistribuirea investiţiilor afective pentru o mai
armonioasă dezvoltare a personalităţii
Psihoterapia se bazează pe presupunerea că rolul
semnificativ în evoluţia tulburărilor psihice îl deţine
modul de percepere şi evaluare a propriei stări de către
pacient; pe de altă parte strategiile adaptative, adoptate
în vederea unei evoluţii favorabile a afecţiunii deţin şi ele
o pondere apreciabilă.
Atingerea obiectivelor psihoterapeutice este uneori
dificilă. Imaginea distorsionată a individului despre lume,
deteriorarea imaginii de sine, pot să se datoreze
perioadei infantile când s-au conturat relaţiile patologice,
întărite ulterior prin experienţe de viaţă.
Pe de altă parte în situaţii de dezadaptare (socială,
profesională, maritală etc.), intervenţiei psihoterapeutice
i se adaugă şi operarea unor modificări in situaţia de
viaţă a pacientului.
 Există foarte multe orientări psihoterapeutice -de la
psihanaliza clasică până la utilizarea în folosul pacientului
a unor tehnici exotice, fiecare din aceste orientări făcând
faţă mai mult sau mai puţin bine în atingerea obiectivelor
specificate mai sus.
Majoritatea sistemelor psihoterapeutice gravitează
în jurul a trei concepte-criterii de bază:

-dinamic
-comportamental
-experienţial
Orientarea dinamică se bazează pe faptul că
fenomenele psihice sunt rezultatul interacţiunilor dintre
forţele intrapsihice conflictuale, inaccesibile conştiinţei,
astfel încât omul nu le poate opune rezistenţă, tehnicile
psihoterapeutice aparţinând acestei orientări încercând
să faciliteze emergenţa şi înţelegerea conţinutului
inconştient al psihismului.
Orientarea comportamentală are drept fundament
concepţia conform căreia orice comportament este
rezultatul unor deprinderi învăţate. Prin analogie, bolile
psihice ar fi fenomene achiziţionate prin învăţare sau
răspunsuri dobândite involuntar, întărite de stimuli din
mediu. Demersul psihoterapiei s-ar compune din

40
“şedinţe” de învăţare a unor comportamente adaptative
exersate în cursul psihoterapiei şi în afara ei.
Orientarea experienţială porneşte de la
considerentul că omul poate fi cunoscut odată cu
înţelegerea trăirilor lui interioare.
Fiecare din aceste concepte este de fapt un
domeniu tematic larg, cu sisteme de referinţă în funcţie
de care natura umană, simptomele psihopatologice,
demersul curativ şi natura relaţiilor terapeut-pacient sunt
interpretate.
Indiferent de orientare , un psihoterapeut
competent nu trebuie să fie superficial sau rigid în
diagnosticare. El va trebui să recurgă la explorarea
uneori anevoioasă a lumii interioare, pentru a putea
stabili şi folosi metoda psihoterapeutică cea mai
adecvată la care pacientul dovedeşte receptivitate
maximă.

2. Tehnicile meditative şi boala psihică din

perspectiva
psihologiei transpersonale

Alături de celelalte 3 “forţe” (behaviourism,

psihanaliză, psihologie umanistă), psihologia
transpersonală este considerată o prelungire şi adâncire
a psihologiei umaniste.
Curent apărut în S.U.A. anilor 1970, avându-i drept
întemeietori pe Stanislaw Grof, Abraham Maslow şi
Anthony Sutich, ea urmăreşte să extindă câmpul
cercetării psihologice printr-o transcendere a limitelor
obişnuite ale self-ului şi ale personalităţii, “înlocuind
paradigma dualismului cartezian cu una nouă care să
generalizeze gândirea şi practica, experienţa şi
cunoaşterea holistic-sistemică” (B.Wurtz). Astfel
cercetarea psihologică a omului s-a deplasat de la
conexiunea materie-excitaţie-reacţie (behaviourism), via
cercetarea persoanei umane cu toate nevoile ei
(psihologia umanistă), către considerarea omului în
conexiune cu universul.
Psihologia umanistă al cărei caracter
multidimensional reunea componentele ştiinţific-cultural-
practic-terapeutic-ideologic şi care a avut drept premisă
sinele uman, tinzând spre grup şi colectivitate, spre
integrarea cu ceva situat în afara sinelui, a constituit
fundamentul pe care s-a construit psihologia
transpersonală.
Corespunzătoare psihologiei transpersonale,
psihoterapia transpersonală (numită şi psihosinteză) e
definită ca “proces de totalizare, integralizare, vindecare

42
prin reunirea cu sine, cu ambianţa, cu omenirea şi cu
universul”, demersul curativ pornind de la premisa că
omul se poate ajuta numai singur.
Terapiile transpersonale de cunoaştere au
următoarele obiective:
descătuşarea energiilor blocate, imobilizate în
simptome emoţionale şi psihosomatice
transformarea echilibrului energetic încremenit
într-un “fluviu” de trăiri
În viziunea psihologiei transpersonale, “persoana”,
“eul” sunt anomalii care trebuie revocate, urmărindu-se
inserţia omului în câmpurile de forţă ale cosmosului
printr-o transformare antropofugă la capătul careia ar sta
pretinsa identitate cosmică a individului.
În psihologia transpersonală constituită,
psihoterapia şi religia trec una în alta, cel vindecat găsind
eliberarea, vindecarea prin resemnificarea lumii până
atunci absurde, precum şi sprijin moral la tot felul de
“zei”.
Fritjof Capra, fizician de marcă al vremurilor
noastre, prin analogie cu fizica modernă (teoria
bootstrap-urilor) atribuie psihologiei transpersonale o
perspectivă holistă şi dinamică, proprietăţile şi funcţiile
psihismului neputând fi înţelese prin reducţie la elemente
izolate. Concepţia fragmentaristă, corpuscular-
mecanicistă despre realitate constituie caracteristica
principală a îmbolnăvirii psihice a occidentalului, după
opinia lui Capra; cunoaşterea de sine sănătoasă şi
corectă este întotdeauna sesizarea întregului organism
ca totalitate nedecompozabilă, inclusiv cuplul spirit-trup.
Filosofiile orientale vechi şi fizica modernă oferă acelaşi
lucru despre univers: singura realitate este holosul, care
la limită pentru percepţia senzorială ia forme “corporal-
corpusculare” diverse (cu grad de realitate scăzut),
raportându-se unele faţă de altele prin prisma întregului.
Din această perspectivă boala psihică este o
consecinţă a incapacităţii individului de a integra
paradigmatic diferitele “componente”, ale organismului
propriu, ale lumii, sau ale sinelui cu lumea.
Ia naştere astfel o “psihologie a spectrului” în care
stările psihismului sunt situate pe continuumul dintre
extreme (K.Wilber), psihologie care susţine că planul
transpersonal este şi planul inconştientului colectiv şi al
fenomenelor descrise de Jung; este o conştiinţă în care
individul se identifică cu cosmosul, conform conceptului
tradiţional al spiritului uman transcendent. Această
conştiinţă ar transcende intelectul logic şi analiza
intelectuală, trăirea realităţii fiind nemijlocită, directă.
Această concepţie duce la redefinirea conceptului
de boală psihică, ceea ce este normal şi patologic

44
nemaiavând ca punct de plecare conţinuturile psihice sau
modul experienţei proprii, ci mai degrabă felul în care
individul manipulează aceste experienţe, de la măsura în
care individul e în stare să integreze aceste experienţe în
viaţa personală.
R.D. Laing lansează o critică socială a stării de
alienare şi somnolenţă, de obtuzitate senzorială şi
afectivă provocată de instituţiile actuale. “Alienarea
“normală” apare ca stare de sănătate pentru că nu iese
din comun, în timp ce formele care ies din comun sunt
catalogate drept boală psihică de majoritatea normală,
criteriile pentru definirea sănătăţii psihice pretinzând
compatibilitatea cu paradigma carteziană.”
Sănătatea psihică în viziunea lui Capra, ar
presupune o echilibrare între cele două forme de
cunoaştere, raţională şi intuitivă, adoptarea unui stil de
viaţă în care “identificarea sinelui propriu cu ego-ul să fie
mai mult ludică şi provizorie decât absolută şi stringentă,
iar grija posesivă să fie mai mult pragmatică decât
constrictivă.”
Toate acestea sugerează aplicarea psihoterapiei în
mai multe planuri diferite, corespunzătoare întregului
spectru al conştiinţei pacientului, încercându-se re-
armonizarea şi re-afectarea componentelor cu întregul.
 3. Tehnicile meditative în psihoterapie
Cele mai eficiente tehnici de psihoterapie, care au
efecte aproape imediate în tratarea nevrozei anxioase
sunt, după cum am menţionat, cele de relaxare
psihomotorie. Tinând cont de simptomatologia nevrozei
anxioase şi de faptul că în tratarea ei se urmăreşte
suprimarea cauzelor generatoare, modificarea terenului
predispozant până la dispariţia simptomelor şi nu în
ultimul rând de faptul că puţini pacienţi au timp şi
posibilităţi financiare de a urma o psihoterapie de lungă
durată, este dezirabilă folosirea unei metode de
combatere a acestui gen de afecţiuni care nu trebuie în
mod necesar aplicată de terpeuţi specializaţi.
Caracteristicile esenţiale ale unei astfel de metode
ar trebui să fie simplitatea, lipsa efectelor secundare,
înlăturarea simptomelor, agreabilitatea şi crearea unui
sentiment de bine general la cel care o adoptă.

Metoda abordată în cadrul lucrării de faţă este cea

a trinomului relaxare-respiraţie-concentrare, derivând din
studiul şi experimentarea tehnicilor meditative orientale
(Yoga, Zen, Sufism). Pentru a fi mai bine înţeleasă este
necesară o sumară trecere în revistă a acestor tehnici şi
ilustrată preluarea lor modificată (adaptată) sub forma

46
relaxării (asociată cu concentrarea şi autoreglarea
voluntară a respiraţiei) şi a efectelor acestora în plan
psiho-fiziologic.

3.1. Practicile meditative indiene

Practica meditativă cea mai cunoscută este fără
îndoială Yoga. Etimologic, termenul derivă din sanskritul
“yujir” însemnând propriu-zis “a lega împreună”, “a ţine
strâns”, “a înjuga”, “a uni”, ilustrând în principal un
sistem de evoluţie spirituală, element important al
culturii indiene, cât şi un sistem de autovindecare şi
autoreglare a funcţiilor psiho-fiziologice.
Scopul iniţial al acestei practici a fost de a
redescoperi şi dezvolta forţele spirituale pe care omul le
posedă, în vederea autoconstruirii unei personalităţi de
tip superior, care să fie în acord cu mediul şi cu ea însăşi.
Pe lângă Yoga “clasică”, expusă într-un mod
sistematizat de Patanjali în Yoga Sutra (scrisă
aproximativ în anul 3000 î.e.n.), mai există şi alte forme
de Yoga populare, nesistematizate, precum şi
nebrahmanice (vezi buddhismul).
Abordate din punct de vedere ştinţific, fenomenele
complexe care se produc, stările care se obţin prin
practica acestei discipline, nu pot fi analizate fără o
completare ce vine din partea metafizicii, permiţând
descrierea şi explicarea transcendenţei şi sacrului ca
straturi şi procese psihice specific umane. Premisele
filosofice ale acestei practici sunt în general mai puţin
pomenite atunci când se vorbeşte despre ea, accentul
căzând mai ales asupra sistemului riguros de tehnici de
concentrare mentală specifice. În egală măsură filosofii,
asceţii şi contemplativii au fost preocupaţi în mod serios
încă din epoca uppanişadică numai de o singură şi
importantă problemă: structura condiţiei umane.
Încercând să înţeleagă diferitele condiţionări ale fiinţei
umane, ei nu urmăreau în mod expres să explice integral
şi coerent omul, deşi au făcut-o , cât mai ales să
exploreze zonele condiţionate ale fiinţei, să le controleze
şi să le depăşească. Astfel, cu mult înainte de orice alt
demers psihologic, asceţii şi înţelepţii indieni sondează
zonele obscure ale inconştientului, identificând,
delimitând şi stăpânind aceste condiţionări fiziologice,
sociale, culturale şi religioase. Structurile şi conţinuturile
inconştientului erau considerate ca “reziduuri”, “latenţe”,
“impregnări”, constituind piedici majore în calea vieţii
ascetice, piedici provenind din inactivitatea
inconştientului.
Scopul acestui demers nu era cunoaşterea lor în
sine, ci luarea în stăpânire ţintind astfel la
“decondiţionarea fiinţei şi la restaurarea conştiinţei-

48
martor, degajată de structurile ei psiho-fiziologice şi
condiţionarea lor temporală” (Eliade, Mircea “Yoga-Nemurire
şi libertate”, ed.Humanitas , Bucureşti, 1993).
Eliade identifică punctul de pornire al tehnicilor
meditative în concentrarea asupra unui singur obiect.
Ekagrata (concentrarea într-un singur punct), “are ca
rezultat imediat eliminarea promptă şi lucidă a tuturor
neatenţiilor şi automatismelor mentale care domină şi la
drept vorbind, formează conştiinţa profană”, ( Eliade,
Mircea “Yoga-Nemurire şi libertate”). El explică “dominaţia”
acestor automatisme prin autoabandonarea individului
unei “infinităţi de momente disparate şi exterioare sieşi.”
Prin aceasta conştiinţa e invadată de reflectări şi senzaţii
corespondente obiectelor şi fenomenelor accesibile
simţurilor cât şi de “latenţele” şi “impregnările”
subconştientului care se insinuează în conştiinţă,
dominând-o şi modificând-o potrivit formei şi intensităţii
lor.
Toate tehnicile exotice încep într-un fel sau altul
prin a îngrădi fluxul acesta permanent oscilant al
gândurilor prin fixarea lui “într-un singur punct.” Acest
principiu este redat cel mai elocvent în Yoga Sutra:
“yogah cittavritti nirodhah” (“yoga este oprirea tuturor
modificărilor minţii”, Patanjali, Yoga-Sutra I,1). Pentru a
obţine controlul modificărilor minţii se uzează de
numeroase exerciţii şi tehnici subiacente în care
cunoaşterea fiziologiei are un rol important. Fixarea într-
un singur punct n-ar putea fi obţinută dacă, spre exemplu,
corpul s-ar afla într-o poziţie incomodă şi obositoare, sau
dacă respiraţia ar fi aritmică.
Iată de ce, Patanjali sintetizează prescripţiile filozofice şi
spirituale care premerg şi fac posibilă ekagrata şi în
ultimă instanţă eliberarea definitivă (samadhi).
Cele opt “braţe” (“anga”) care trebuiesc socotite
nivele în practica acestei tehnici, deci trebuiesc parcurse,
sunt:
1. înfrânările (yama) şi 2. disciplinele (nyama):
aceste două etape constau în zece comandamente
morale obligatorii care sunt simultan reguli şi exerciţii
pregătitoare, atât de purificare somatică, psihică şi
morală, cât şi modalităţi de reprogramare a
comportamentului, faţă de sine şi faţă de ceilalţi
3. posturi corporale (asanas): desemnează
exerciţiile de antrenament somatic ce vizează
menţinerea corpului într-o poziţie aşezată , “stabilă şi
agreabilă”, prin practicarea cărora se poate ajunge la un
control neobişnuit “al sistemului muscular şi osteo-
articular; la nivelul corpului asanele sunt o concentrare
într-un singur punct” şi prin aceasta, conştiinţa nu mai

50
este “tulburată de prezenţa trupului”, facilitându-se
ekagrata.
4. exerciţii de respiraţie (pranayama): constau în
disciplinarea respiraţiei; Bhoja, în comentariul sutrei I.34
afirmă: “există întotdeauna o legătură între respiraţie şi
stările mentale”; agitaţia psihică a unui individ are drept
consecinţă dereglarea, accelerarea şi superficializarea
ritmului respirator, fiind folosită doar partea superioară a
plămânilor (datorită încordării muşchilor toracelui), pe
când respiraţia ritmică, liniştită şi profundă se asociază
unui mental calm; astfel neregularitatea respiraţiei
produce fluiditate şi oscilaţie psihică, deci dispersia şi
instabilitatea atenţiei, făcând imposibilă ekagrata.
5. izolarea de stimuli perturbatori (pratyahara):
constă în sustragerea activităţii senzoriale de sub
dominaţia obiectelor exterioare, obţinându-se autonomia
faţă de stimulii externi şi de dinamismul subconştientului.
6. concentrarea mentală (dharana): faţă de
ekagrata, care are drept scop oprirea fluxului
psihomental şi fixarea într-un singur punct, dharana are
un sens noţional, “fixarea” realizându-se spre “a
înţelege”.
7. meditaţia (dhyana): este un “curent de gândire
unificată”, (Patanjali, Yoga sutra, III,2).; faţă de meditaţia
profană care se opreşte la forma exterioară ori la
valoarea obiectului la care se meditaeză, dhyana permite
“penetrarea” şi “luarea în stăpânire” a obiectului; Eliade
precizează că “ea nu trebuie concepută nici în felul
imaginii poetice, nici în felul unei intuiţii de tip
bergsonian; ceea ce distinge clar meditaţia yoghină de
aceste două elanuri iraţionale este coerenţa, starea de
luciditate care o însoţeşte.” (Eliade, Mircea, “Yoga-Nemurire şi
libertate”). Ea constituie un instrument cu ajutorul căruia
esenţa lucrurilor este pătrunsă şi cunoscută .
8. starea de eliberare (samadhi): este scopul ultim
al acestei discipline, “stare contemplativă în care
gândirea percepe imediat forma obiectului, fără ajutorul
categoriilor şi al imaginaţiei.” În comentariul lui Vacaspati
Misra la Yoga Sutra, acesta precizează că între actul
meditaţiei şi obiectul acesteia nu mai există distincţie,
coincidenţa mergând până la identificarea obiectului cu
actul cunoaşterii lui.
Toată această sumară trecere în revistă a tehnicii
meditative nu face decât să ilustreze etapele pe care
aspirantul trebuie să le parcurgă Specifică lumii şi
structurii sufleteşti orientale, această tehnică are fără
îndoială valoare şi din punct de vedere antropologic,
religios, cultural şi social, suportul teoretic al acesteia
înglobând numeroase observaţii şi reglementări
sistematizate de-a lungul timpului menite să ofere o cale

52
de ordonare şi trăire plenară a vieţii, un sistem de
evoluţie spirituală a fiinţei umane. Contactul dintre
civilizaţia orientală şi cea occidentală a făcut ca aceste
tehnici să migreze într-o formă relativ fidelă, dar
renunţându-se într-o bună măsură la aspectele specific
religioase apropiate sufletului indian. Acest “import” a
dus la adaptarea acestor tehnici în vederea obţinerii unui
maxim de avantaje pe care acestea le pot oferi. Studiile
serioase care au urmărit explicarea mecanismelor şi
efectelor acestor tehnici au relevat eficienţa pe care ele o
au în planul autoreglării, al dezvoltării psihice, al
prevenirii, ameliorării şi vindecării anumitor boli
psihosomatice. Avantajele pe care aceste tehnici
simplificate le prezintă într-o lume unde solicitările la
care este supus omul din punct de vedere adaptativ
încalcă limitele naturale, au inspirat numeroase metode
de reducere a acestor solicitări şi a efectelor negative pe
care le au. Principalul beneficiar este psihoterapia, care a
preluat şi adaptat la cerinţele ei specifice unele dintre
aceste metode.

4. Relaxarea
Toate metodele psihoterapiei inspirate din yoga au un element
comun, care este relaxarea. Definită ca “exerciţiul în virtutea
căruia se învaţă destinderea tuturor muşchilor sau
numai a unor părţi din ei, în scopul de a acţiona pe
această cale în chip favorabil asupra tensiunii psihice” (
Percek, Arcadie “Stressul şi relaxarea”, ed. Teora, Bucureşti, 1992),
ea se caracterizează printr-o serie de parametri
fiziologici specifici ce vor fi descrişi ulterior. Cel mai
important principiu ce se desprinde din această definiţie
este că influenţa psihicului asupra fizicului (somaticului)
nu este univocă; o dezordine psihică la rândul ei va putea
fi inlăturată şi printr-un efort fizic de o anumită factură
(asane).
Orice metodă de relaxare urmăreşte ca printr-o
decontractare neuro-musculară să inducă în organism un
“tonus de repaus”, echivalent unei stări complexe de
linişte, odihnă şi echilibru interior. Acest “tonus de
repaus” este atins pe cale naturală prin somn. Însă la el
se poate ajunge şi pe calea sugestiei, practicată în satre
de veghe -fapt caracteristic relaxării. Astfel prin relaxare
se poate beneficia de un repaus eficace, de economisirea
energiei nervoase, de diluarea stărilor tensionale şi chiar
de atingerea unor performanţe prin depăşirea condiţiei
fizice şi psihice.
Metodele de relaxare pot fi împărţite în mai multe
tipuri. Una din cele mai generale clasificări este făcută de
Eric de Winter după următoarele criterii:

54
 -criteriul raţional
- metode de relaxare medicale, ştiinţifice
- metode de relaxare extramedicale,
empirice
-criteriul conceptual
- metode de relaxare analitice (Jacobson)
- metode de relaxare sintetice (Schultz)
- metode de relaxare eclectice

Ele pot fi la rândul lor pasive sau active în funcţie

de rolul subiectului în realizarea stării.
Altă clasificare (G.Dobbelaere) încadrează
metodele de relaxare în alte trei categorii:
- metode cu dominantă psihologică (Kretschmer,
Stokvis, Schultz, Ajuriaguerra)
- metode cu dominantă psihofiziologică
(Jacobson, Jarreau-Klotz)
-metode cu dominantă fiziologică (Gerda-
Alexander, Aijinger)

4.1. Relaxarea şi controlul respiraţiei

 Funcţia respiratorie este una din funcţiile esenţiale
ale oricărei fiinţe vii. Calitatea schimbului de gaze care
are loc între organism şi mediu este reflectată în
metabolism, în starea generală de sănătate a
organismului, cât şi în echilibrul emoţional al individului.
Modul corect şi natural de respiraţie poate fi
observat la animale şi copii; adulţii, datorită condiţiilor de
existenţă, sedentarismului, stressului, anxietăţii şi
capacităţii insuficiente de control emoţional, au ritmul
respirator dereglat. Această dereglare se manifestă
printr-o superficializare şi aritmie a ciclului respirator,
având drept consecinţă creşterea predispoziţiei către
boli.
Respiraţia normală cuprinde două faze: inspirarea
şi expirarea aerului. Cantitatea de aer inhalată depinde
de mulţi factori: sex, greutate, natura activităţii
desfăşurate, calitatea atmosferei, starea de stress sau
repaus.
Gimnastica respiratorie asociată cu relaxarea şi
implicit cu concentrarea (asupra procesului respirator)
are efecte benefice în sfera metabolismului şi a activităţii
psihice. A fost observată interdependenţa dintre
relaxarea psihomotorie şi încetinirea ritmului respirator:
o stare de agitaţie psihică şi motorie are drept consecinţă
dereglarea ciclului respirator în sensul superficializării

56
cantităţii de oxigen absorbite şi accelerarea ritmului;
starea de calm se manifestă printr-o regularizare a
ritmului şi creşterea amplitudinii respiratorii. Controlul
voluntar al funcţiei respiratorii în sensul sesizării şi
desăvârşirii ei conştiente are ca efect apariţia stării de
relaxare, cu particularităţile descrise anterior.
Una din regulile ce trebuie respectate este ca respiraţia
să se facă pe nas, ceea ce asigură astfel filtrarea şi
încălzirea aerului care pătrunde în plămâni. Altă regulă
precizează că ritmarea respiraţiei trebuie făcută prin
sesizarea celor două etape (inspiraţie-expiraţie). Aceste
reguli au menirea de a transforma respiraţia dintr-un act
automatizat într-un act conştient şi voluntar.
Tehnicile meditative cunosc următoarele tipuri de
respiraţie:
respiraţia abdominală: este cel mai eficient tip,
realizându-se prin coborârea diafragmului şi umflarea
abdomenului, toracele rămânând nemişcat; aerul
pătrunde în zona inferioară a plămânilor.
- efecte: -masând organele din regiunea
abdominală, restabileşte activitatea stomacului şi
intestinelor
- scade tensiunea arterială
- înlesneşte activitatea inimii
- înlătură anxietatea
 respiraţia costală: inferioară respiraţiei
abdominale, se face prin ridicarea diafragmului,
contractarea abdomenului şi dilatarea cutiei toracice,
aerul fiind dirijat în zonele mijlocii ale plamânilor.
- efecte: - îmbunătăţeşte circulaţia sangvină în
organele regiunii
-creşte capacitatea de ventilaţie cu aer a
plămânilor în zona mediană
respiraţia claviculară: realizată prin ridicarea
uşoară a umerilor şi contractarea abdomenului, aerul
pătrunzând în partea superioară a plămânilor în cantitate
limitată; este cea mai neeconomicoasă formă de
respiraţie datorită consumului energetic ridicat şi al
profitului redus.
- efecte: - creşte capacitatea de ventilaţie
pulmonară printr-o mobilizare supravegheată a părţii
superioare
respiraţia completă: asigură organismului
cantitatea maximă de oxigen, nefiind altceva decât un
flux continuu al celor trei feluri de respiraţie descrise
anterior; se realizează prin coborârea diafragmului,
împingerea abdomenului, dilatarea toracelui şi ridicarea
umerilor. Cele trei secvenţe nu trebuie separate ci
trebuie îmbinate într-o mişcare lentă şi continuă.

58
 - efecte: -creşte rezistenţa la boli a aparatului
respirator
- creşte vitalitatea organismului
- tonifică şi repune în fincţiune glandele cu
secreţie
internă - creşte capacitatea de
rezistenţă la temperaturi scăzute
- întreaga reţea circulatorie şi nervoasă este
tonifiată

Există variante ritmate şi cu retenţie (apnee), dar

acestea nu sunt recomandate decât cu supravegherea
unui maestru care cunoaşte toate pericolele şi
dificultăţile acestora. În cazul celui mai mic semn de
durere sau disconfort, exerciţiile trebuie întrerupte.
Asocierea controlului voluntar al respiraţiei cu
posturi corect executate (asanas) conduce la
amplificarea efectelor benefice. Una din regulile cele mai
importante în executarea posturilor este ca acestea să fie
comode, cu coloana vertebrală dreaptă (culcat pe spate,
şezând, sau stând cu spatele drept). Această regulă
concură la obţinerea unei stabilităţi rigide a trupului,
reducând în acelaşi timp efortul fizic la minimum. Prin
aceasta se evită senzaţia stânjenitoare a oboselii, se
reglează anumite procese fiziologice (datorită
contracţiilor prin care se presează anumite puncte
nevralgice), îngăduind focalizarea atenţiei (asupra părţii
fluide a minţii).

5. Meditaţia
Meditaţia poate fi definită ca o “practică mentală
care limitează ”imputul” stimulilor exteriori, prin
direcţionarea atenţiei asupra unui stimul unic,
nemodificat sau repetitiv.” (I.Holdevici)
Starea care se instalează în urma practicării
meditaţiei este una de o factură aparte, încadrată în
categoria stărilor modificate ale conştiinţei.
Practica tradiţională situează meditaţia pe ultima
treaptă, înainte de “eliberare”, aceasta fiind scopul
întregului travaliu psihic şi somatic al practicii. Pentru ca
meditaţia “veritabilă” să apară, etapele anterioare ei nu
pot fi sărite, având rolul obligatoriu de a pregăti
aspirantul, fructificându-se prin ceea ce de obicei este
numit “meditaţie”.
Starea caracteristică meditaţiei poate apare şi
spontan, în afara oricărei practici spirituale. Numită de
psihologie -“peak experience”, această stare ce se

60
manifestă spontan este caracterizată prin efemeritatea
ei, spre deosebire de starea ce se obţine prin practică
(care poate fi apelată, menţinută şi controlată voluntar).
Nu trebuie pierdut din vedere aspectul spiritual
care-l conţine practicarea acestor tehnici: scopul lor final
este de a-l elibera pe practicant din mrejele unei lumi
iluzorii şi dureroase.
Preluarea tehnicilor meditative de către
psihoterapie pierd din vedere acest aspect, centrându-se
pe obţinerea de efecte benefice imediate în plan
psihosomatic, fără a mai urma etapele pregătitoare.
Tehnicile psihoterapeutice care-şi au originea în practicile
meditative sunt mult simplificate, posturile cu relaxarea,
respiraţia şi fixarea atenţiei. Obiectul meditaţiei poate fi
un sunet repetat mental, respiraţia sau orice altceva care
poate centra atenţia. La început atenţia va fluctua, iar
practicantul va trebui să o readucă fără a o forţa.
Chandra Patel (1984) precizează că fiecare
practicant trebuie să-şi aleagă acea formă de tehnică cu
care personalitatea sa se acordă cel mai bine.
Practicantul trebuie să se ghideze după sfaturile
terapeutului dar şi după propria sa intuiţie.
Există mai multe forme de meditaţie preluate de
psihoterapie, dintre care pot fi enumerate:
Meditaţia asupra unei mantre (Japa Yoga): mantra este
considerată de doctrina filosofică Yoga drept o vocalizare
mistică. Repetarea şi concentrarea asupra ei linişteşte
mintea, funcţionând după principiul focalizării asupra
unui singur gând. Mantra poate fi un cuvânt sau o frază,
de regulă expresii ale anumitor aspecte ale divinităţilor
sau ale unor forţe cosmice. Scopul repetării acestora
urmăreşte absorbţia în meditaţie.
Din punct de vedere ştiinţific se presupune că
mantra ar intra în rezonanţă cu ritmul vibrator al
organismului, acordându-l pe frecvenţe mai înalte şi
înlesnind astfel meditaţia.
În demersul psihoterapeutic, locul mantrei poate fi
luat de cuvinte cum ar fi “relaxare”, “detaşare”, “calm”,
“linişte” , prin repetare întipărindu-se în subconştient.
Meditaţia experienţială : cel mai potrivit sinonim ar fi
“contemplare”. Nu trebuie confundată cu reveria, în care
mentalul se autoconduce, ci prin meditaţia experienţială
se urmăreşte conştientizarea unor aspecte care, de
regulă, datorită obişnuinţei scapă, fiind superficial
înregistrate.
Cel mai adesea ca obiect de meditaţie se alege un
element natural (un copac, o floare, valurile, vântul etc),
încercându-se surprinderea cât mai amănunţită a
detaliilor şi intrarea în rezonanţă cu acestea.

62
Meditaţia asupra respiraţiei: odată cu calmarea
respiraţiei şi relaxarea corpului, se încearcă centrarea
atenţiei asupra procesului respirator prin fixarea aerului
care intră şi iese din plămâni. Conştientizarea clară a
acestui act poate fi împidicată de tendinţa naturală către
vagabondaj a minţii, care poate fi împiedicată prin
readucerea atenţiei cu blândeţe înapoi.

Cele mai cunoscute tehnici de meditaţie adaptate

şi standardizate pentru clinică sunt “Metoda
standardizată pentru clinică” (C.S.M., P.Carrington, 1978)
şi “Meditaţia asupra respiraţiei” (R.O.M., Benson, 1975).
Terapeutul trebuie să descrie pacientului metoda şi
să specifice cercetările care i-au demonstrat eficienţa în
cazul anumitor simptome. De asemenea trebuie să
precizeze că metoda nu are nici un caracter religios sau
esoteric, fiind verificată ştiinţific.
Încăperea destinată meditaţiei trebuie să fie
liniştită şi agreabilă din punct de vedere ambiental.
Este necesară precizarea că pot apare şi efecte
adverse datorită exagerării prescripţiilor. Se pot produce
descărcări emoţionale şi se pot declanşa latenţe
patologice datorită acestor exagerări. Se impune astfel
respectarea întocmai a prescripţiilor, aceasta fiind
garanţia ameliorării simptomelor.
 5.1. Fiziologia tehnicilor meditative
Ecuaţia tehnicilor meditative este compusă din
două variabile: cea psihică şi cea musculară. Există o
relaţie între sistemul nervos central şi sistemul muscular,
între starea de tensiune psihică şi cea de contractură
musculară. Configuraţia care asigură legătura dintre
aceste doua variabile este cortex <-> formaţia reticulată
<-> muşchi.
O stare psihică tensionată determină la rândul ei o
contractură musculară. Încordarea psihică presupune un
exces de catecolamine prin punerea în acţiune a axului
hipotalamo-hipofizo-cortico-suprarenal. Catecolaminele
au o acţiune activatoare asupra formaţiei reticulate care
la rândul ei va facilita tonusul muscular, sau altfel spus,
va determina contractarea musculaturii. Dacă relaxăm
muşchii aflaţi sub control voluntar, rezultatul care se va
obţine va fi relaxarea psihicului. Relaxarea musculară, ca
şi izolarea de stimuli perturbatori externi reduce volumul
informaţiilor care ajung pe căi nespecifice la formaţia
reticulată. Dezaferentarea formaţiei reticulate are drept
consecinţă rărirea descărcărilor de impulsuri în cortex şi
deci o scădere a tonusului de vigilitate la un nivel
corespunzător stării de relaxare.

64
 Aparent există aici o contradicţie: se ajunge la
relaxare printr-un efort de concentrare psihică, toate
tehnicile meditative presupunând o solicitare senzorială.
Logic vorbind ar trebui să aibă loc un fel de stimulare,
însă ceea ce se produce este apariţia stării de relaxare;
EEG-ul corespondent acestei stări evidenţiază un ritm α
stabil.
Concluzia care se poate trage este că între creier şi
corp există un permanent circuit de impulsuri nervoase
cu dublu sens însoţit de eliberarea de mediatori chimici.
Stărilor de funcţionalitate ale organismului le corespund
anumite tipuri de mediatori specifici în cazul bolilor, ca şi
în cazul stării de sănătate.
Mediatorul asociat apariţiei anxietăţii şi a bolilor
cardiovasculare este catecolamina în exces. Omul
civilizaţiei moderne se află într-o continuă alertă impusă
de bulversările sociale, de ritmul civilizaţiei industriale
care evoluează mai rapid decât posibilităţile de adaptare;
în plan biochimic această stare de alertă se traduce prin
descărcări continue de catecolamine, ca urmare a
prevalenţei sistemului simpatic (consumator de energie)
faţă de sistemul nervos parasimpatic (facilitator de
energie). De aici, apariţia anxietăţii, a crispării, a
epuizării energetice, fizice şi psihice.Tot astfel se creează
terenul propice îmbolnăvirilor, îndeosebi a acelora a
căror etiologie stă în slăbirea “rezistenţei” psihice (ulcer,
hipertensiune arterială, rectocolită ulcero-hemoragică,
astm bronşic, diabet zaharat, poliartrită reumatoidă,
tireotoxicoza etc).
În timpul stărilor de conştiinţă asociate paletei de
tehnici meditative, are loc o acumulare de energie care
demonstrează prevalenţa sistemului parasimpatic faţă de
cel simpatic, cu scăderea în consecinţă a catecolaminelor
în sânge. Practicarea acestui gen de tehnică are astfel un
efect de “purificare” a organismului de produşii
biochimici corespunzători stării de tensiune psihică,
iritării, anxietăţii, depresiei şi suprasolicitării. Această
“purificare” împiedică epuizarea psihică şi fizică, deci şi a
bolilor datorate ei. În plus randamentul fizic şi intelectual
atinge plafonul optim al fiecăruia.

5.2. Undele α
Orice structură vie generează prin funcţionarea ei
un biocurent; biocurenţii creierului au fost clasaţi în mai
multe tipuri după criteriul frecvenţei şi al amplitudinii.
Raportat la frecvenţă se disting următoarele ritmuri
cerebrale: α (8-12 c/sec) β(peste 13 c/sec) ∆ (0,5-3
c/sec) Τ(3-7 c/sec). Înregistrarea activităţii electrice
cerebrale se face în clinică în scopul decelării unor stări

66
patologice ale creierului. Ritmul care ne interesează este
ritmul α care constituie expresia activităţii electrice de
fond a creierului la omul normal aflat în stare de veghe şi
de repaus psihosenzorial; reprezentând o stare de repaus
psihic şi senzorial aceasta înseamnă că formaţia
reticulată este în mare parte dezaferentată de stimulii
veniţi de la periferie şi din interiorul organismului. La
rândul ei formaţia reticulată îşi va reduce fluxul de
impulsuri nervoase trimis spre scoarţa cerebrală;
consecinţa va fi o stare de repaus, de relaxare, de
minimă activitate şi deci de potenţial energetic maxim.
Alte efecte ce decurg de aici sunt creşterea receptivităţii
creierului, creşterea capacităţii de coordonare a
funcţionalităţii organismului, utilizarea potenţialităţilor
neactualizate în mod obişnuit.
Ritmului α începe să i se acorde atenţie aparte
atunci când s-a constatat prezenţa sa prelungită în stările
de conştiinţă modificată pe care le realizau practicanţii
sistemelor orientale de antrenament psihosomatic.
Tocmai de aici , respectiv prin observarea efectelor lor, a
apărut interesul de a studia şi adapta aceste sisteme de
antrenament la nevoile omului modern, pentru atenuarea
suferinţelor psihice şi pentru actualizarea potenţialităţilor
psihice latente în vederea optimizării funcţionării
organismului uman.
 Referindu-ne la ritmul α, eliberarea conştiinţei de
stimulii senzoriali exteriori, facilitează orientarea către
interior; se constată o extindere a conştiinţei în
profunzimea universului psihic, extindere care pătrunde
până în subconştient -sediul funcţiilor de comandă
involuntare şi al pulsiunilor afective şi creatoare. Acesta
este momentul în care individul poate lua cunoştinţă de
“latenţele“ şi “impregnările” de care vorbeam anterior.

5.3. Efectele stărilor meditative

Studiile făcute asupra relaxării arată că intrarea în
această stare este urmată, după câteva minute, de
scăderea ritmului cardiac şi respirator, scăderea uşoară a
valorilor tensiunii arteriale; din punct de vedere
electroencefalografic se evidenţiază o stare α−Τ (α
intricat cu Τ); scăderea consumului de oxigen se explică
prin reducerea activităţii organismului, deci a
metabolismului; are loc o vasodilataţie periferică şi o
creştere a temperaturii la nivel cutanat; scăderea
cantităţii de acid lactic în sânge se datorează relaxării
musculare. Relaţia dintre proporţia acidului lactic în
sânge şi anxietate indică o corelaţie direct proporţională;
dacă ţinem seama de faptul că anxietatea este o stare de

68
alertă, de tensiune psihică şi musculară, această relaţie
de directă proporţionalitate apare comprehensibilă. Un
alt indiciu care sugerează scăderea anxietăţii este
amplificarea rezistenţei electrice a pielii. Deducem că în
timpul acestei stări psihice particulare (α−Τ) reducând
tensiunea psihică, scade şi anxietatea.
Se constată o creştere a eficienţei generale prin
prezervarea energiei (scăderea nevoii de somn),
amplificarea fluxului ideativ, a concentrării atenţiei şi o
disponibilizare a “latenţelor” creative.
De asemenea se observă o îmbunătăţire a imaginii
de sine şi a autoacceptării, în paralel cu creşterea
rezonanţei emoţionale, nervozitatea şi iritabilitatea
reducându-se considerabil.

6. Program de antrenament psihosomatic

Pentru a verifica ipotezele ce vor fi prezentate în
continuare, am selectat două posturi din practica Yoga şi
am indicat asocierea acestora cu exerciţii de disciplinare
a respiraţiei, fără însă să apelez la variante cu retenţie
(apnee), care uneori pot fi periculoase. Am sintetizat un
program a cărui durată de execuţie însumează 40 de
minute, care a fost urmat câte 2 zile pe săptămână timp
de 6 sâptămâni. Posturile şi concentrarea pe procesul
respirator au fost alese astfel încât să înlăture anxietatea
şi să refacă potenţialul energetic.

6.1. Instructaj (apud Ch. Patel, 1984)

- se explică execuţia posturilor, după care se trece
la învăţarea lor practică.
- “încercaţi să menţineţi capul, gâtul, şi trunchiul în
linie dreaptă, apoi relaxaţi progresiv corpul, pornind de la
partea superioară; puteţi închide ochii; dinţii nu trebuie
strânşi; veţi începe cu un exerciţiu foarte simplu de
respiraţie; concentraţi-vă atenţia asupra etapelor
respiraţiei, asupra mişcărilor musculare care animă
respiraţia; ascultaţi sunetele ce se produc datorită
respiraţiei şi încercaţi să sesizaţi diferenţa de
temperatură între aerul care intră şi cel care iese din
plămâni; lăsaţi respiraţia să devină normală şi regulată;
inspiraţi şi expiraţi uşor, lent, ritmic, fără a o forţa.
-acum căutaţi să relaxaţi mai profund corpul,
urmărind mental fiecare grupă musculară şi simţind-o
cum se destinde; după ce v-aţi relaxat, concentraţi-vă din
nou asupra respiraţiei: simţiţi cum aerul răcoritor intră în
plămâni şi cum aerul cald, iese.
-în timpul exerciţiului este posibil să-şi facă simţită
prezenţa o stare de somnolenţă sau veţi simţi cum

70
mintea va începe să vagabondeze; a gândi nu înseamnă
a medita; deveniţi spectatorul gândurilor care vin şi
pleacă, fără a vă fixa pe vreunul din ele; rămâneţi
detaşat, observându-le fără să le analizaţi; dacă aţi fost
prins, reveniţi cu calm şi fermitate la starea de
observator detaşat; starea care vă cuprinde este una de
relaxare, detaşare, linişte şi calm; este o stare plăcută
care înlătură gândurile negative şi vă conferă optimism şi
energie. Vă simţiţi bine.”

6.2. Descrierea programului

1. Incălzirea articulaţiilor
2. Savasana: descriere: culcat, cu faţa în sus, fără
pernă, capul orientat spre nord, palmele în sus, ochii
închişi respiraţia normală şi linişitită.
- se relaxează progresiv muşchi cu muşchi,
pornind de la cap
- timp acordat: 10 minute
- avantaje: -prezervă potenţialul energetic
- calmează respiraţia şi mintea
-pregăteşte corpul şi
mintea pentru
exerciţiul următor
3. Siddhasana însoţită de concentrarea pe execuţia
respiraţiei complete: descriere: aşezat, se împinge
călcâiul piciorului stâng su perineu, iar talpa piciorului
drept se pune pe piciorul stâng, între pulpă şi coapsă;
coloana vertebrală dreaptă şi verticală; ochii închişi;
mâinile întinse pe genunchi, cu palmele în sus, unind
degetul gros cu arătătorul; relaxat, cu atenţia
concentrată asupra fazelor procesului respirator, care
curge normal, fără a fi forţat.
-timp acordat: 10- 15 minute
-avantaje:
-linişteşte mintea favorizând
concentrarea -echilibrul
armonios al corpului linişteşte psihicul
-încordarea muşchilor picioarelor
comprimă venele lor şi irigă astfel organele din bazinul
inferior
4. Savasana: timp acordat: 10 minute

Acestei succesiuni de exerciţii i se mai pot adăuga

şi altele fără a dăuna în vreun fel stării de sănătate a
persoanei care le practică; dimpotrivă cel care va
persevera exersând, îşi va fortifica sănătatea, iar
calităţile psihicului se vor întări, devenind mai viguroase
şi mai bine exprimate.
Aceste exerciţii au fost alese pe considerentul că
ele sunt cele mai potrivite pentru a indepărta anxietatea

72
şi a conferi stabilitate emoţională. Numărul lor redus
prezintă avantajul unui timp de execuţie scurt, dacă
ţinem seama de criza de timp ce caracterizează omul
modern. Comoditatea, uşurinţa şi simplitatea lor sunt
încă un argument în ceea ce priveşte utilitatea unei astfel
de metode.
 CAPITOLUL IV
1. Metodologia lucrării

1.1 Obiectivele lucrării

A. Verificarea programului de antrenament
psihosomatic elaborat în scopul echilibrării emoţionale.
B. Verificarea eficienţei metodelor psihoterapeutice
ce îşi au originea în tehnicile meditative, în profilaxia şi
tratarea tulburărilor psihosomatice (anxietate în special)
cauzate de adaptarea ineficientă la mediu, în sfera
personalităţii umane.
C. Creşterea nivelului performanţelor.
D. Îsuşirea unui mod adecvat de reacţie,
îmbunătăţirea relaţiilor cu semenii şi integrarea
armonioasă în familie şi societate prin practicarea
programului de antrenament psihosomatic.

1.2. Ipoteze
Reprezentând operaţionalizarea presupunerilor
sugerate de observarea faptelor şi de cunoştinţele
anterioare, în experiment am avut ca punct de plecare
următoarele ipoteze:

74
 1. Echilibrul emoţional dobândit prin practicarea
unei tehnici psihoterapeutice de factură experienţială
(meditativă), determină reducerea eventualelor
simptome iniţiale, atât psihice cât şi somatice,
ameliorarea sau chiar remiterea tulburărilor mai uşoare
preexistente.
2. Practicarea unui program de antrenament
psihosomatic de tipul celui meditativ optimizează
autoreglarea stărilor psihice ale subiectului, ameliorând
dispoziţia afectivă, prin reducerea anxietatăţii în special.
3. Practicarea unui program de antrenament
psihosomatic duce la îmbunătăţirea randamentului în
activitate şi asigură o mai bună integrare în mediul
existenţial.

2. Metode şi instrumente
2.1. Inregistrarea parametrilor fiziologici
Această metodă se rezumă la a observa, înregistra
şi interpreta datele fiziologice ce reflectă funcţionarea
unor subsisteme ale organismului în timpul derulării
anumitor fenomene. Modificarea parametrilor observaţi
este corelată cu fenomenul în derulare, slujind drept
premisă inerpretării calitative ulterioare.
Parametrii cei mai des urmăriţi sunt următorii:
-puls
 - tensiune arterială
- electrocardiogramă
- rezistivitatea electrică a pielii
- electroencefalogramă
- temperatura
Excluzând din considerente de dificultate în
interpretare E.E.G.-ul şi E.K.G-ul, pe lângă parametrii
menţionaţi anterior, am mai inclus şi numărul de
respiraţii ce au loc în unitatea de timp.
Am luat drept etalon valorile medii, considerate
normale, după care am aplicat această metodă lotului
experimental, înainte şi în timp ce practicau Siddhasana.
Interpretarea acestora este prezentată în subcapitolul
“Interpretarea rezultatelor” şi Anexa 1.

2.2.. Metoda observaţiei

Am combinat metoda observaţiei directe cu cea de
observator “uitat”, urmărind simptomatica labilă,
trăsăturile fizionomice şi psihoconstituţionale în dinamica
lor care poate indica personalitate premorbidă;
simptomatica labilă -comportamentele şi conduitele
flexibile: gestică, mimică, mod vestimentar, felul de a
vorbi (sonoritate, fluenţă, debit, intonaţie, pronunţie,

76
structura vocabularului, adecvarea la conţinut,) căutând
să surprind modificările survenite în sfera
psihocomportamentală, respectiv modificările sferei
afective (anxietate, furie, depresie), comportamentale
(somato-motor, mimico-gestual, verbal). Aceste
comportamente, datorate stressului pot merge de la
dezorganizarea activităţii până la răspunsuri agresive
exprimate sau reprimate, ori blocaje şi modificări
neurovegetative (eritem, paloare, hiperhidraţii etc.).

3. Metode psihometrice
Am folosit următoarele instrumente
psihodiagnostice:

3.1. Inventarul psihonevrotic Woodworth-Mathews,

Personal Data Sheet
Cunoscut în literatura de specialitate ca
Woodworth-P.D.S., acest inventar psihonevrotic este
elaborat pe baza unei liste de simptome preluate din
literatura de specialitate, ce au fost prelucrate şi
introduse în întrebări cu răspunsuri dihotomice (da-nu),
astfel formulate încât răspunsurile nefavorabile să apară
uneori sub formă afirmativă, alteori sub formă negativă.
Intrebările vizează fatigabilitatea excesivă,
adaptarea la mediu, dispoziţiile afective, moduri de
conduită asociale sau antisociale, tendinţe spre reverie,
tulburări ale somnului, ale dinamicii sexuale, tulburări
motrice, obsesii şi impulsuri, informaţii asupra copilăriei
şi familiei subiectului.
Totalul răspunsurilor nefavorabile reprezintă cota
individuală care se raportează la cotele medii ale
populaţiei utilizate pentru eşantionare. S.I.Franz, având în
vedere experienţa sa în utilizarea P.D.S.-ului şi
observaţiile clinice, constată că un individ care are mai
mult de 20 de răspunsuri nefavorabile poate fi suspectat
de instabilitate, dar că atunci când numărul acestor
răspunsuri depăşeşte 30, există garanţia unei
anormalităţi. Normali sunt consideraţi acei subiecţi al
căror număr de răspunsuri nefavorabile nu depăşeşte 10.
Testul este etalonat pentru populaţia rămânească
de dr. G.C.Bontilă, având un număr de 75 de întrebări cu
scopul de a măsura gradul de instabilitate emoţională,
anxietate şi tendinţele spre nevrotism.
Scorul se obţine prin înmulţirea numărului de
răspunsuri semnificative pentru fiecare domeniu cu un
coeficient; punctajul ce depăşeşte 120 reprezintă un
semnal de alarmă, iar cel care depăşeşte 250 indică
probleme serioase, fiind indicată o examinare medicală.

78
 3.2. Tesul culorilor Luscher (varianta restrânsă)
Este vorba despre un test cromatic, proiectiv,
verbal, care se bazează pe selecţionarea în ordinea
preferinţei a unui set de 8 culori, realizându-se o
cunoaştere adecvată a caracteristicilor de “profunzime”
ale personalităţii.
Cele 8 culori ale variantei restrânse sunt: albastru
închis, verde albăstrui, roşu oranj, galben strălucitor,
violet, negru, gri neutru, -având valoare de “revelator”al
aspectelor semnificative ale personalităţii, cu rol de
avertizare asupra stressului psihic şi fiziologic (care se
manifestă pe plan psihic înainte ca efectele fiziologice să
devină vizibile). Selecţia celor 8 culori în ordinea
preferinţei şi confruntarea lor cu tabelele de interpretare
oferă informaţii despre aspectele structural dinamice ale
personalităţii.
Secvenţa de 8 culori surprinde imaginea actuală a
personalităţii, neindicând în mod necesar cauzele
dezechilibrului (când acesta există) care afectează
comportamentul.
Re-aplicat după psihoterapia de reglare a stărilor
psihice, în cazul unor tulburări ale personalităţii, testul
va evidenţia ameliorările apărute.
Instructajul precizează că selecţia culorilor trebuie
făcută luându-le ca atare fără a le atribui vreo valoare
legată de îmbrăcăminte, obiecte etc., testul bazându-se
pe luarea în considerare a reactivităţii primare biopsihice
a omului la culoare şi a efectelor psihofiziologice
“necondiţionate” pe care acţiunea culorilor le produce.
Criteriile psihodiagnostice principale sunt semnul reacţiei
la culoare şi ordinea asocierilor în scala de clasificare
subiectivă bazată pe preferinţele cromatice; în acest test,
“structura” unei culori este constantă, fiind definită ca
“înţelesul obiectiv” al culorii respective, şi rămâne
acelaşi pentru oricine. Cea care variază de la persoană la
persoană este atitudinea subiectivă faţă de culoare
(funcţia), aceasta fiind criteriul de interpretare al testului.
Studiind poziţia fiecărei culori în secvenţă se poate
determina ce “funcţie” reprezintă culoarea respectivă
pentru subiect.
Atitudinea faţă de primele culori selecţionate este
de preferinţă decisă, urmată tot de o arie a preferinţei
dar mai redusă în intensitate, după care urmează zona de
indiferenţă, iar în final zona de antipatie şi refuz.
Semnul reacţiei exprimă natura rezonanţei afective
interne, simbolurile folosite fiind:
“+” pentru preferinţă puternică
(rezonanţă afectivă înalt pozitivă)
“X” preferinţă moderată
(rezonanţă afectivă medie)

80
 “=” indiferenţă
(rezonanţă afectivă slabă)
“-” antipatie sau respingere
(rezonanţă afectivă negativă)

Varianta restrânsă a testului are 4 culori

fundamentale (psihologic primare -albastru, verde roşu,
galben) şi 4 culori auxiliare (violet, negru, maro, gri).
Se procedează la selecţia şi sortarea celor 8 culori
în ordinea descrescândă a preferinţei, pe primul loc din
stânga secvenţei fiind aşezată culoarea preferată; poziţia
în şir a fiecărei culori constituie indicatorul psihologic
principal.
Poziţia 1 indică “modus operandi-ul” persoanei,
strategiile spre care se orientează şi pe care le adoptă
pentru a-şi atinge scopurile.
Poziţia 2 indică specificul, obiectivele.
Poziţia 3-4 indică “starea prezentă a lucrurilor”,
situaţia sau starea în care o persoană simte că se află,
“acum şi aici”,sau maniera în care circumstanţele o
obligă să acţioneze.
Poziţiile 5-6 arată calităţile persoanei, calităţi nici
simpatizate, nici respinse, latente. O culoare
“indiferentă” este o calitate nestabilă, nedefinită, putând
fi reactualizată orivând circumstanţele o cer.
 Poziţiile 7-8 reprezintă “mişcarea înapoi”; culorile
considerate dezagreabile reprezintă nevoia de inhibiţie,
persoana considerând neadecvat să facă ce ar fi
dezavantajos pentru sine, ele semnificând o trebuinţă
care este în mod necesar reprimată.
Interpretările din tabelele standardizate se citesc
conjugate cu aceste descrieri.
Semnificaţiile particulare ale culorilor
fundamentale sunt următoarele:
albastru -profunzimea trăirilor şi sentimentelor
-rezonanţă afectivă: cinste, satisfacţie,
dragoste, afecţiune
verde -elasticitatea voinţei
-rezonanţă afectivă: persistenţă, îndrăzneală,
afirmare de sine, încăpăţânare
roşu - forţa voinţei
- rezonanţă afectivă: atenţie, excitabilitate,
erotism, sexualitate
galben -oportunitate
-rezonanţă afectivă: amabilitate, experienţă,
originalitate, veselie
Semnificaţiile particulare ale culorilor auxiliare
sunt: după Luscher, negrul şi griul nu sunt stricto senso
culori, negrul fiind negarea culorii, iar griul fiind strict
neutru, fără culoare (acromatic); violetul este o mixtură

82
de albastru şi roşu; maro-ul este o mixtură de roşu şi
negru, culori relativ fără viaţă. Preferinţa pentru una din
cele trei culori acromatice poate indica o atitudine
negativă în faţa vieţii.
Gruparea şi notarea secvenţei de culori : se face
prin alăturarea în perechi, prima pereche fiind notată cu
“+”, urmând “x”, apoi “=” şi perechea finală cu “-”.
Este recomandată şi o a doua selecţie la un interval
de câteva minute, fără a se încerca repetarea secvenţei
anterioare, alegerile trebuind făcute ca şi prima oară. O a
doua selecţie identică cu prima exprimă o anumită
rigiditate atitudinală şi o inflexibilitate de natură afectivă.
A doua selecţie este de obicei mai spontană şi mai
validă decât prima, de aceea gruparea şi notarea ei va fi
folosită în consultarea tabelelor. După grupare se va
descoperi uneori că 2 culori ale unui grup dintr-o selecţie
(sau separat), s-au distribuit în selecţia următoare
apărând singure sau neperechi; în asfel de cazuri
tabelele de interpretare trebuie consultate pentru
semnificaţia potrivită, atât grupului cât şi cazurilor
singulare.
 4. Alcătuirea şi caracterizarea eşantioanelor

Lotul experimental
Dintr-un grup mai mare de subiecţi, cursanţi
începători ai unui curs de Yoga, am selecţionat 10
subiecţi (6 de sex masculin şi 4 de sex feminin).
Am procedat astfel: prin metoda observaţiei m-am
orientat asupra mai multor subiecţi cărora le-am aplicat
inventarul psihonevrotic Woodworth-Mathews Personal
Data Sheet, reţinându-i pe aceia care prezentau tendinţe
mai accentuate către nevrotism şi care corespundeau
mai bine temei mele de cercetare, urmărind să observ
dacă această tendinţă este ameliorată sau nu de practica
programului de antrenament psihosomatic.
Structura lotului: 6 subiecţi de sex masculin, 4
subiecţi de sex feminin, cu media de vârstă 27,9 ani.
(anexa 2 indică procentele corespunzătoare cât şi
reprezentarea grafică aferentă).

Lotul martor
Pentru a verifica eficienţa practicii programului de
antrenament psihosomatic (ca tehnică cu virtuţi
psihoterapeutice) asupra subiecţilor lotului experimental,

84
în baza comparării problematicii subiecţilor, înainte şi
după experiment, este necesară eliminarea pe cât posibil
a influenţelor variabilelor independente ce ţin de alţi
factori. Pentru aceasta am procedat la folosirea unui lot
martor de subiecţi selecţionaţi prin metoda randomizării
multifazice, asupra căruia nu s-a aplicat nici un fel de
tehnică psihoterapeutică, fiind posibilă apariţia unor
variaţii ale variabilei dependente, datorate unor factori
exteriori.
Structura lotului: 5 subiecţi de sex masculin, 5
subiecţi de sex feminin, cu media de vârstă 31,1 ani.
(anexa 2)
Parametrii semnificativi luaţi în considerare şi la
lotul experimental au fost măsuraţi în aceleaşi momente
cu cele ale lotului martor, în condiţii standardizate.
Loturile folosite sunt relativ omogene.

4. Interpretarea rezultatelor
4.1. Indici statistici
4.1.1. Determinarea tendinţei centrale

Media este dată de formula

m = Σx / N, unde x - scorul răspunsurilor
N - numărul subiecţilor lotului
 - în cazul valorilor grupate în clase avem
m = Σ x / N, unde Σ x = T = x. n . xk
unde n - efectivele unei clase
xk - tendinţa centrală
N - numărul subiecţilor
deci m = T / N = (n . xk) / N

Dispersia este dată de formula

s = Σ(x - m) / (N - 1),
unde, Σ(x - m) = Σx - T/ N
x - m : abaterea de la medie
- ea indică gradul de împrăştiere al datelor în jurul
mediei.

Abaterea standard se calculează după formula

s = s şi măsoară distanţa la care se află pe
abscisă cota unui scor faţă de medie.

Corelaţia
In studierea anumitor însuşiri plecăm de la variaţia
simultană sau covarianţa datelor şi căutăm să
desprindem legătura sau modul lor de asociere pe baza
unei analize aprofundate. Corelaţia exprimă covarianţa a

86
două sau mai multe variabile, studiul de corelaţie faţă de
experiment neoferind nemijlocit o măsură a cauzalităţii,
ci pur şi simplu o măsură a modului de asociere, urmând
să dezvăluie prin aprofundare, natura relaţiilor dintre ele.
Reprezentarea grafică a variabilelor capătă
aspectul unui nor de puncte care, dacă poate fi ajustat pe
o dreaptă se numeşte corelaţie liniară (directă pozitivă
sau negativă inversă).
In cazul în care ajustarea nu se poate face după o
dreaptă vorbim de corelaţie nulă (independenţă între
variabile).

Formula folosită în calcularea coeficienţilor de

corelaţie este
r = (Σxy - TT1 / N) / [(Σx - T / N) (Sy - T1 / N)]
(Bravais - Pearson)
- coeficientul de corelaţie poate să varieze de la
-1 la +1

Semnificaţia abaterii standard: abaterea standard

poate fi luată în considerare ca unitate de măsură pe
abscisa unei curbe de frecvenţă (în cazul unei histograme
simetrice experimentale).
 Semnificaţia mediei: media este măsura nivelului
mediu al eşantionului studiat, permiţând comparaţii între
grupe.
Pragul de semnificaţie considerat a fost p = 0,05.
Din compararea mediilor obţinute într-o experienţă
se constată dacă diferenţele obţinute sunt sau nu
semnificative, dacă rezultatele pot sau nu să fie extinse
la populaţie.
Semnificaţia diferenţei dintre medii
Pentru a desprinde semnificaţia diferenţei dintre
medii sunt necesare următoarele date:
N1 m1 S(x - m1)
N2 m2 S(x - m2)
Se calculează s = [S(x - m1) + S(x - m2) ] / (N1 + N2
- 2)
Indicele de semnificaţie pentru loturi independente
(criteriul t) este dat de formula
ti = (m1 -m2) / s(1 \ N1 + 1 / N2),
iar pentru acelaşi eşantion dar în situaţia test-retest este
tp = md / (sd / N)
după care se ia valoarea t din tabelul Student
(corespunzător lui n = N1 + N2 - 2) şi se compară cu t
calculat.
Dacă valoarea găsită prin calcul este mai mică
decât valoarea t indicată în tabel la p = 0,05, atunci

88
ipoteza nulă nu se infirmă, diferenţele dintre medii
nefiind semnificative.
Dacă valoarea calculată este mai mare decât
valoarea t la pragul p = 0,05 atunci diferenţele dintre
medii sunt semnificative pentru pragul p = 0,05.
Din compararea mediilor obţinute la lotul
experimental şi la lotul martor, se constată o ameliorare
relativ accentuată a caracteristicilor de adaptabilitate la
mediu a subiecţilor supuşi experimentului. Această
ameliorare se manifestă prin reducerea numărului şi a
intensităţii simptomelor corespondente nevrotismului
cauzat de adaptarea defectuoasă la mediu.
Deoarece pe lotul experimental tp calculat în raport
cu rezultatele iniţiale şi finale la aceeaşi probă este mai
mare decât 2,26 (cum indică tabelul Student pentru
pragul p = 0,05), înseamnă că ipoteza nulă este
infirmată, rezultatele nefiind aleatoare, iar diferenţele
constatate fiind semnificative din punct de vedere
statistic (anexa 2).
ti calculat pentru eşantioane independente
respectiv pentru eşantionul martor şi experimental în
acelaşi timp evidenţiază diferenţe nete între
caracteristicile celor două eşantioane, în favoarea
subiecţilor din lotul experimental care au urmat
programul de antrenament psihosomatic, respectiv
pentru variabilele “emotivitate”, “psihastenie” şi
“anxietate-depresie”. In cazul celorlalte varibile testate
diferenţele care au apărut nu depăşesc pragul de
semnificaţie, modificările apărute fiind legate mai puţin
de experiment şi mai mult de factori independenţi de
experiment.
Corelaţii directe pozitive semnificative au fost
calculate între variabilele “anxietate-psihastenie”,
“emotivitate-anxietate” şi “emotivitate-psihastenie”.
Rezultatele sunt expuse în tabelul din anexa 3.

4.2. Interpretarea calitativă a rezultatelor testului

Luscher

Subiectul 1
Test
Obiectivele urmărite (comportamentul dictat de
obiectivele urmărite): -se constată dorinţa de stimulare,
care determină apariţia unui comportament de factură
erotică.
Situaţia existentă (comportamentul dictat de
situaţia existentă): -situaţia existentă se caracterizează
prin epuizare datorată unor conflicte şi certuri,
circumstanţele fiind resimţite ca ostile; se constată o

90
dorinţă de autoprotecţie prin mascarea intenţiilor şi
evitarea apariţiri unei opoziţii care ar putea să-i
pericliteze planurile.
Caracteristici reţinute (comportament
nepotrivit situaţiei existente): -insistă pe realismul
scopurilor şi le urmăreşte cu încăpăţânare; standardele
sale la alegerea partenerului sunt foarte ridicate.
Caracteristici respinse (anxietatea):
Din punct de vedere fiziologic: agitaţie
reprimată rezultată din relaţiile sale personale
nesatisfăcătoare sau discordante; consecinţe:
iritabilitate, furie, nevroză sexuală.
Din punct de vedere psihologic: este dominat de o
suferinţă considerabilă rezultată din relaţiile personale,
din care răzbate o neputinţă de a restabili afinităţi şi
încredere, privind situaţia ca fiind o stare deprimantă,
continuând să o tolereze, ceea ce duce la dezechilibru,
lipsă de ajutor şi iritabilitate.
Problema actuală (comportamentul datorat
stressului):
-sentimentul de slăbiciune datorat epuizării fizice creează
o stare de nelinişte şi suferinţă; caută un substitut
iluzoriu în care lucrurile sunt mai grupate de dorinţa sa.
Retest:
 - se observă o constanţă în ceea ce priveşte
realismul scopurilor la care se raportează; îşi menţine
standardele înalte; conflictele şi certurile au fost parţial
depăşite, constatându-se o ameliorare a resurselor fizice;
iritabilitatea a fost înlocuită de un oarecare autocontrol şi
instalarea unei stări de relativă stabilitate emoţională ;
subzistă un reziduu de nelinişte şi suferinţă care ar
traduce teama faţă de reapariţia situaţiei iniţiale.

Subiectul 2
Test
Obiectivele urmărite (comportamentul
determinat de obiectivele urmărite): -subiectul manifestă
dorinţa de recunoaştere şi apreciere; este sensibil putând
fi cu uşurinţă rănit, dacă nu i se acordă importanţa şi
consideraţia adecvată.
Situaţia existentă (comportamentul determinat
de situaţia existentă): -subiectul este nestatornic,
oscilant; are o nevoie puternică de a simţi că
evenimentele evoluează după liniile dorite.
Caracteristici reţinute (comportamentul
nepotrivit situaţiei existente): -se constată o tendinţă

92
egocentrică puternică, de unde şi uşurinţa cu care poate
fi ofensat.
Caracteristici respinse (anxietatea):
- subiectul este angoasat de limitările nedorite; ca reacţie
manifestă o reziatenţă faţă de orice formă de presiune,
insistând asupra independenţei proprii; detestă
uniformitatea şi mediocritatea fiind un perfecţionist.
Problema actuală (comportamentul datorat
stressului ):
- simte nevoia de apreciere şi respect în scopul de a-şi
mări stima faţă de sine şi sentimentul valorii personale;
rezistă mediocrităţii şi îşi stabileşte standarde înalte.

Retest :
-subiectul realizează că evoluţia evenimentelor nu poate
fi controlată întrutotul; îşi ajustează poziţia faţă de
acestea şi îşi adaptează comportamentul.
- percepţia relaţiilor cu alţii se obiectivizează însă
păstrează o oarecare tendinţă egocentrică.
- anxietatea determinată de restricţiile ce i se impun
scade odată cu conştientizarea situaţiilor; îşi păstrează
rezistenţa şi independenţa faţă de acestea.
- se constată o mai bună adecvare a mijloacelor folosite
în atingerea scopurilor datorată în mare parte
îmbunătăţirii imaginii de sine şi conştiinţei valorii
personale.

subiectul 3
Test
Obiectivele urmărite (comportamentul
determinat de obiectivele urmărite): -prezintă nevoia de
recunoaştere; are ambiţie, dorinţă de a impresiona şi de
a se face remarcată şi admirată.
- caută permanent să găsească o punte peste prăpastia
care a îndepărtat-o de ceilalţi.
Situaţia existentă ( comportamentul
determinat de situaţia existentă): - cooperează bine cu
alţii, având nevoia de o viaţă personală, de înţelegere
reciprocă şi eliberare de dezacorduri.
Caracteristici reţinute ( comportament
nepotrivit situaţiei existente): - este egocentrică şi uşor
ofensabilă.
Caracteristici respinse ( anxietatea ): - stress
datorat unei restricţii rău venite; dorinţă de libertate şi de
a-şi urma propriile convingeri şi principii; dorinţă de
control asupra propriei vieţi.

94
 Problema actuală ( comportament datorat
stressului): rezistă influenţelor şi oricărui amestec în
libertatea proprie de a-şi plănui singur acţiunile şi de a
lua decizii.
- lucrează în sensul stabilizării şi întăririi poziţiei proprii.
Retest :
- se păstreză nevoia puternică de recunoaştere, de
a fi remarcată şi admirată; egocentrismul şi
ofensabilitatea relativ mari iniţial, se mai reduc în
amplitudine şi facilitează relaţiile cu cei apropriaţi.
- limitările impuse sunt încă receptate ca atac la
independenţa proprie, dar nu mai produc atâta stress; în
ciuda acestora şi-a mărit apetitul pentru viaţă şi îşi
asumă responsabilitatea unor hotărâri care să-i
favorizeze controlul cît mai mare asupra propriei vieţi.
- se menţine grija pentru consolidarea poziţiei proprii.

Subiectul 4
Test
Obiectivele urmărite (comportamentul
determinat de obiectivele urmărite): - suferă de o
hiperstimulare reţinută care ameninţă să iasă la iveală
printr-un comportament impulsiv şi necontrolat.
 Situaţia existentă (comportamentul determinat
de situaţia existentă): - se confruntă cu dificultăţi în
acţiunile sale, fapt care-i crează nesiguranţă; are un
caracter impulsiv pe care încearcă să-l ascundă iar
problemele pe care le are îl tensionează şi îl irită.
Caracteristicile reţinute ( comportament
nepotrivit situaţiei existente): - este capabil de obţinerea
satisfacţiei în intimitate dar îl caracterizează neliniştea şi
înclinaţia către închidere emoţională împiedicându-l să
participe în profunzime.
Caracteristicile respinse (anxietatea):
- se află într-o stare anxioasă datorată unui conflict
dintre speranţă şi necesitate, în urma unei deziluzii; acest
conflict îl tensionează puternic datorită amânării
deciziilor pe care trebuie să le ia; e posibil să se piardă în
amănunte; oscilare frustrantă .
Problema actuală (comportament datorat
stressului): - tensiunile produse de încercarea de a-şi
rezolva problema, situată deasupra capacităţilor şi
rezervelor proprii, îi produc un grad ridicat de anxietate
şi inadaptare.
- incapacitate volitivă care-l face să atribuie altora vina
propriilor nereuşite.
Retest :

96
 -vrea ca ideile şi emoţiile să se contopească
perfect; nu mai face concesii sau compromisuri.
- îşi găseşte stabilitatea într-o legătură cu o persoană
apropiată, eliberându-se astfel de anxietate
- standardele sale s-au ridicat, tinzând către perfecţiune
- îi revin într-o bună măsură voinţa şi perseverenţa,
depăşind dificultăţile existente, ceea ce îi sporeşte
încrederea în sine; presiunile la care este supus nu mai
sunt resimţite ca intolerabile, datorită tenacităţii şi
reevaluării mai obiective a circumstanţelor.

Subiectul 5
Test
Obiectivele urmărite (comportament dictat de
obiectivele urmărite): - îşi doreşte ca relaţiile de
afecţiune să-i aducă siguranţă şi mulţumire
- este deschis către idei noi
Situaţia existentă (comportament dictat de
situaţia existentă):
-manifestă iniţiativă în depăşirea obstacolelor şi
dificultăţilor; îşi doreşte o poziţie de autoritate din
perspectiva căreia să poată controla evenimentele
Caracteristici reţinute (comportament nepotrivit
situaţiei existente): - circumstanţele îl obligă la
compromisuri pe care le face din teama de a nu fi lipsit
de afecţiune.
Caracteristici respinse (anxietatea): - îşi reprimă
cerinţele fizice şi nervoase ale corpului
- percepe situaţia actuală ca dezagreabilă, se controlează
excesiv, fapt care-l izolează şi-l determină până la urmă
la compromisuri care-l tulbură; priveşte acest lucru ca
slăbiciune.
- în ciuda acestora, are o nevoie puternică de dragoste şi
recunoaştere

Problema actuală (comportament datorat

stressului):
-consideră că nu este apreciat la justa lui valoare de
către cei din jur şi caută condiţii mai bune în care să şi-o
pună în evidenţă.
Retest:
- apare dorinţa de a-şi demonstra sieşi că deşi
recunoscând nevoia de admiraţie, lipsa acesteia nu-l
afectează; renunţă la a mai face compromisuri.
- se adaptează circumstanţelor în care se găseşte,
urmărindu-şi scopurile fără a se mai lăsa distras.
- îşi regăseşte impulsul către voluptate fără a mai fi atât
de strâns legat de obţinerea afecţiunii cuiva.

98
- autoevaluarea care şi-o face este mai exigentă şi nu
mai acordă aşa o mare importanţă aprecierilor celor din
jur.

Subiectul 6
Test
Obiectivele urmărite (comportament dictat de
obiectivele urmărite): - confortul şi siguranţa emoţională
sunt asigurate de latura afectivă a relaţiilor sale.
- caută schimbări care să-i ofere perspective mai bune în
ce priveşte împlinirea dorinţelor.
Situaţia existentă (comportament dictat de
situaţia existentă):
- se situează pe pe o poziţie de autoritate, dar simte că
aceasta îi este periclitată de dificultăţile cu care se
confruntă; este perseverentă.
Caracteristici reţinute (comportament nepotrivit
situaţiei existente): - este egocentrică şi uşor ofensabilă;
capabilă să obţină satisfacţie fizică, tinde să nu se
implice emoţional în nici o relaţie.
Caracteristici respinse (anxietatea): - manifestă
susceptibilitate faţă de stimulii exteriori.
- este animată de un autodeterminism plin de aşteptare;
îşi doreşte totuşi să se apropie de ceilalţi, vrând să-şi
trăiască viaţa fără nici un fel de limitare.
 Problema actuală (comportament datorat
stressului): - simte restricţiile care o împiedică să
progreseze şi caută o soluţie care să le îndepărteze.
Retest:
- dorinţa de a-şi trăi viaţa fără nici un fel de
restricţii care să-i fie impuse o fac să realizeze
importanţa implicării emoţionale în relaţiile cu cei
apropiaţi; îşi păstrează susceptibilitatea faţă de stimulii
exteriori, căutând schimbarea relaţiilor cu ceilalţi în
sensul apropierii, ceea ce îi conferă securitatea şi
confortul emoţional de care are nevoie.
-tinde să judece situaţia mai obiectiv şi nu mai atribuie în
totalitate insatisfacţiile sale restricţiilor care i se impun.

Subiectul 7
Test
Obiectivele urmărite (comportament dictat de
obiectivele urmărite): -subiectul caută succes, stimulare
şi o viaţă plină de trăiri; vrea să se dezvolte liber, să
scape de îndoiala de sine şi să trăiască intens.
- entuziast, receptiv, complicat, optimist, încrezător în
viitor.
Situaţia existentă (comportament dictat de
situaţia existentă): -încearcă să-şi îmbunătăţească poziţia
şi prestigiul; e nesatisfăcut de circumstanţele existente şi

100
consideră că sunt esenţiale anumite îmbunătăţiri ale
autoaprecierii.
Caracteristici reţinute (comportament nepotrivit
situaţiei existente): -simte că primeşte mai puţin decât i
s-ar cuveni şi că nu există nimeni în care să se poată
încrede, la care să găsească înţelegere şi simpatie.
- îşi îngrădeşte emoţiile şi este uşor ofensabil.
Cracteristici respinse (anxietatea): -îşi reprimă
cerinţele nervoase şi fizice ale corpului, considerând
situaţia existentă ca dezagrabilă.
-are nevoia nesatisfăcută de a se alia cu persoane ale
căror standarde se situează la acelaşi nivel
- controlul care şi-l exercită asupra instinctelor senzoriale
îi restrânge capacitatea de a se dărui, dar starea de
izolare în care ajunge îl determină la compromisuri.
- are dorinţa de a fi iubit şi admirat.
Problema actuală (comportament datorat
stressului): -găseşteplăcută acţiunea şi vrea să fie
respectat pentru realizările sale.

Retest
- nevoia de tandreţe şi stabilitate a sentimentelor
se echilibrează.
 - devine deschis la orice lucru nou; nu mai este
insensibil, nepăsător şi anxios.
- deşi uşor ofensabil în continuare, îşi dă seama că
trebuie să facă faţă cât mai bine lucrurilor, aşa cum sunt
ele; nu i se mai pare că circumstanţele îl forţează să-şi
inhibe dorinţele.
- se păstrează dorinţa de a evita conflictele
deschise cu alţii.
- nu mai consideră necesar să-şi reprime cerinţele
fizice şi nervoase, satisfăcându-le cu măsură.
- îşi păstrează controlul asupra instinctelor
senzoriale în paralel cu încercarea de a scăpa de izolare.

Subiectul 8
Test
Obiectivele urmărite (comportament dictat de
obiectivele urmărite): -simte existenţa unor perspective
reduse de realizare a speranţelor proprii, cedând din
acest motiv unei vieţi de comodiate, lipsită de probleme.
Situaţia existentă (comportament dictat de
situaţia existentă): -încearcă să-şi îmbunătăţească
imaginea proprie în ochii altora pentru a le obţine
înţelegerea şi aprobarea dorinţelor şi trebuinţelor proprii.
Caracteristici reţinute (comportament nepotrivit
situaţiei existente ): -se simte frustrat şi nefericit datorită

102
dificultăţilor pe care le întâmpină în realizarea gradului
de cooperare şi armonie dorite.
Caracteristici respinse (anxietatea): -foarte
susceptibil faţă de stimulii exteriori, vrea să-şi
depăşească propriul sentiment de vid şi separare de
ceilalţi.
Problema actuală (comportament datorat
stressului): - teama de a fi împidicat să realizeze lucrurile
pe care le doreşte îi sporeşte nevoia de securitate şi
linişte.
- caută statornicia şi un mediu în care să se poată relaxa.
Retest
- imaginea de sine a suferit modificări în sensul
unei mai bune autoacceptări.
- dificultăţile cu care se întâlneşte nu-i mai crează
mari probleme, datorită depăşirii lor printr-o evaluare
mai obiectivă.
-Se păstrează nevoia de securitate şi linişte care-i
este parţial satisfăcută de integrarea în grupurile la care
aderă.
- creşte capacitatea de autocontrol senzorial,
considerând că viaţa are încă multe de oferit şi că îşi
poate pierde partea de trăiri dacă nu-şi foloseşte la
maxim orice posibilitate care i se oferă.
 -îşi urmăreşte obiectivele cu intensitate fiind gata
să participe prompt la orice solicitare.
- se simte în întrgime competent în orice domeniu
în care se angajează.

Subiectul 9
Test
Obiectivele urmărite (comportament dictat de
obiectivele urmărite): -caută o relaţionare afectuoasă
care să-l împlinească.
- capabil de entuziasm emoţional.
Situaţia existentă (comportament dictat de
situaţia existentă): -manifestă iniţiativă în depăşirea
obstacolelor şi dificultăţilor.
-deţine sau doreşte să deţină o poziţie de autoritate în
care să exercite controlul asupra evenimentelor.
Caracteristici reţinute (comportament nepotrivit
situaţiei existente): -doreşte să participe emoţional,
simţindu-se destul de izolat.
- este totuşi egocentric şi ofensabil; încearcă să evite
conflictul deschis cu alţii.
Caracteristici respinse (anxietatea): -este anxios
din cauza unor limitări şi restricţii nedorite.

104
- rezistă la orice fel de presiuni psihice din partea altora,
manifestând independenţă; doreşte să hotărească singur,
fără să se lase influenţat.
- detestă uniformitatea şi mediocritatea.
Problema actuală (comportament datorat
stressului): -doreşte să fie apreciat şi respectat, căutând
acest lucru într-o tovărăşie apropiată şi liniştită, bazată
pe stimă reciprocă.
Retest
- devine mai sensibil şi mai înţelegător.
- implicarea emoţională îl scoate din izolare,
dându-şi seama că trebuie să facă faţă cât mai bine
lucrurilor, aşa cum sunt ele.
- îşi menţine independenţa proprie, judecând
singur evenimentele, fără a se lăsa influenţat.
- se menţine dorinţa de apreciere şi respect,
inclusiv dorinţa de apropiere care să-i confere confort
emoţional şi linişte.
- limitările nu-i mai provoacă anxietate, datorită
iniţiativelor pe care le are în depăşirea obstacolelor.

Subiectul 10
Test
Obiectivele urmărite (comportament dictat de
obiectivele urmărite): -caută legături armonioase,
satisfăcătoare şi afectuoase, dorind o unire intimă în care
să existe dragoste şi încredere reciprocă.
Situaţia existentă (comportament dictat de
situaţia existentă): -speră în obţinerea unei poziţii mai
bune şi unui prestigiu mai înalt astfel încât să-şi procure
pentru sine mai multe din bucuriile care i-au lipsit.
Caracteristici reţinute (comportament nepotrivit
situaţiei existente): - este egocentric şi uşor ofensabil
- este capabil să obţină satisfacţii fizice din activitatea
sexuală, dar tinde să se menţină neutru din punct de
vedere emoţional.
Caracteristici respinse (anxietate): -este anxios
datorită incapacităţii de a-şi menţine relaţiile sensibile în
condiţiile dorite.
- doreşte un partener cu care să împărtăşească o
atmosferă de linişte, dar dorinţa de a-şi demonstra
individualitatea îl duce la adoptarea unei poziţii
revendicative şi critice; acesta îi creează un dezechilibru
alternând perioadele cu legături strânse, cu perioade cu
legături laxe.
- îşi impune restricţii impulsului de a-şi satisface dorinţele
naturale, crezând că poate să-şi demonstreze
superioritatea.

106
 Problema actuală (comportament datorat
stressului) - nu doreşte să fie implicat în diferende de
opinii, preferând să fie lăsat în pace.
Retest
- manifestă discernământ, spirit critic şi
originalitate, având capacitate de discriminare; acestea
combinate cu tendinţa spre independenţă în judecată,
permit fundamentarea unor puncte de vedere proprii
ferme.
- este original, ingenios şi subtil.
- doreşte admiraţia şi aprecierea celorlalţi.
- se menţine dorinţa unei apropieri intime incărcată
de dragoste şi încredere reciprocă.
- anxietate, datorată încercărilor de a-şi menţine
relaţiile sensibile în condiţiile dorite, este slăbită ca
urmare a implicării emoţionale care conferă siguranţă
relaţiei.
- îşi păstrează libertatea de a se conforma
propriilor convingeri şi principii, fără a-i ofensa pe cei din
jur.
- se reechilibrează emoţional.

Concluziile particulare ce pot fi desprinse din

interpretarea rezultatelor testului Luscher sunt
următoarele:
 - în urma aplicării testului Luscher înaintea şi după
practicarea exerciţiilor prescrise de programul de
antrenament psihosomatic la lotul experimental, acesta a
relevat prin compararea rezultatelor, schimbările
“calitative” ce au avut loc.
S-a constatat o ameliorare generală în sfera
comportamentului şi a atitudinilor subiecţilor lotului
experimental, chiar dacă în cazul unora dintre subiecţi,
situaţiile frustrante sau generatoare de tensiuni în plan
psihic s-au schimbat nesemnificativ. Au fost observate
îmbunătăţiri de o amplitudine mai mare la funcţiile
“caracteristici respinse-anxietate” şi “problema actuală-
comportament dictat de stress”, subiecţii fie acceptând
situaţiile tensionante, fie adoptând o atitudine mai
tranşantă în rezolvarea problemelor lor.
Tonusul psihic a suferit schimbări în sensul
prezervării potenţialului energetic, echilibrând
schimburile energetice cu mediul. Reacţia faţă de stress
a scăzut în amplitudine, ca urmare a creşterii încrederii în
sine şi a aprecierii mai realiste a situaţiei tensionante.
Caracteristicile generale legate de autocontrol şi
stabilitate emoţională s-au accentuat; relaţiile cu ceilalţi
şi cu sine au devenit mai permisive, estompându-se
autoacuzarea şi blamarea celorlalţi.

108
 În relaţie cu rezultatele de la Woodworth -
Mathews Personal Data Sheet, se poate trage concluzia
că practicarea acestui gen de tehnică psihoterapeutică
(relativ simplificată în acest caz), poate reduce unele
simptome mai uşoare, caracteristice sindromului de
adaptare şi poate îmbunătăţi şi echilibra tonusul
energetic psihic şi somatic; deasemenea poate ajusta
viziunea negativistă sau pesimistă asupra lumii şi
celorlalţi, printr-un proces de evaluare mai obiectivă a
circumstanţelor.
CAPITOLUL V
1. Concluzii

În urma observaţiilor şi a interpretării rezultatelor

la testele aplicate se pot desprinde următoarele
concluzii:
fiind o formă simplificată de psihoterapie, permite
adaptarea schemei terapeutice la caracteristicile
specifice personalităţii fiecăruia, la problematica şi
situaţia pacientului, asigurând o ameliorare relativ rapidă
a simptomatologiei, o scădere semnificativă a
amplitudinii tendinţelor către nevrozism şi o îmbunătăţire
în sfera comportamentală. Se constată o creştere a
adptabilităţii la schimbare astfel încât indivizii care au
urmat antrenamentul psihosomatic devin mai realişti, cu
un grad de autocontrol mai ridicat şi cu o labilitate
emoţională redusă, în timp ce numărul şi intensitatea
simptomelor constatate la subiecţii lotului martor au
fluctuat în limite normale.

reuşita practicării antrenamentului psihosomatic

depinde în mare măsură şi de încrederea în sine şi în
metodă a celui care aplică instructajul, transmiţând-o
subiectului;

acest tip simplificat de psihoterapie este agreat de

pacient şi nu creează nici un fel de dependenţă faţă de
terapeut sau de metodă;

practicarea antrenamentului psihosomatic permite

obţinerea şi menţinerea echilibrului psihosomatic, tradus
printr-o scădere a acuzelor şi “latenţelor” patologice ale
individului;

se constată optimizarea stării afective prin

scăderea considerabilă a anxietăţii şi detensionarea
conflictelor intrapsihice;

echilibrul emoţional obţinut prin practicarea

acestui program determină o mai bună relaţionare cu

110
ceilalţi, inclusiv adoptarea unui comportament adecvat
situaţiei concrete de viaţă;

cele mai remarcabile rezultate sunt obţinute de

subiecţii cei mai neâncrezători iniţial în forţele proprii, ce
aşteaptă de cele mai multe ori -fără a conştientiza acest
fapt- să le organizeze altcineva viaţa;

obiectivele experimentului au fost în mare parte

atinse cu precizarea că o verificare riguroasă a eficienţei
programului de antrenament psihosomatic şi extinderea
concluziilor, ar necesita reluarea experimentului pe un
eşantion reprezentativ din punct de vedere statistic;
precizez că relaţia experimentator - subiect ar trebui să
fie strict terapeutică, astfel încât obiectvitatea
rezultatelor să nu fie influenţată;

majoritatea subiecţilor şi-au exprimat verbal

mulţumirea faţă de rezultatele obţinute în urma
practicării programului, considerând că acesta a fost
folositor, unii dintre subiecţi practicându-l în continuare în
mod independent;

Putem concluziona că practicarea acestui program

simplificat de antrenament psihosomatic s-a dovedit a fi
eficientă pentru subiecţii incluşi în lotul experimental în
sensul optimizării autoreglării stărilor psihice, ameliorând
dispoziţia afectivă, în special prin scăderea anxietăţii.
Relaţionarea cu ceilalţi a fost îmbunătăţită prin însuşirea
unor moduri de reacţie adecvate situaţiei, datorită
evaluării mai obiective a circumstanţelor având drept
consecinţă integrarea armonioasă în familie şi societate.
Însă pentru extinderea predicţiei eficacităţii la masa
populaţiei este necesară o aprofundare a studiului prin
folosirea mai multor instrumente de investigare
psihologică, adaptate populaţiei rămâneşti şi extinderea
cercetării pe eşantioane semnificative din punct de
vedere statistic.

112