Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
AN 1 B
Stigma este considerată un proces social interactiv, însă vina cade, de obicei, asupra
persoanei afectate de o anumită boală mintală. Studierea acestui fenomen la pacienții
cu epilepsie, l-a făcut pe sociologul Graham Scambler să constate că există două tipuri
de stigmă: cea resimțită și cea provocată.
Stigma resimțită presupune rușinea și așteptarea, din partea persoanei afectate,
de a fi discriminată, aceasta implicând reducerea deschiderii față de ceilalți și
obținerea sprijinului.
Stigma provocată implică obținerea de tratamente necorespunzătoare din partea
membrilor societății.
Ambele sunt la fel de periculoase, întrucât determină izolare, neglijarea bolii și,
consecutiv, lipsa apelării la serviciile sociale de ajutor. Iar tăcerea și ascunderea
tulburării psihiatrice pot fi fatale persoanei afectate. Mai mult, literatura de specialitate a
observat că stigma apare mai curând în rândul claselor sociale înalte (doctori, avocați,
politicieni, cadre militare), fiind vorba despre temeri legate de repercusiunile profesionale
sau personale.
Astfel, în pofida faptului că, în studiile realizate cu studenții la medicină, psihiatria a fost
indicată ca fiind interesantă și provocatoare din punct de vedere intelectual, foarte puțini
ar alege-o ca specializare la rezidențiat din pricina:
Stigma socială urmărește și pacienții care au reușit să se vindece sau să-și țină sub
control boala psihică. Aceștia vor fi în permanență măcinați de gândul că vor trebui să
ascundă cât mai mult din afecțiunea lor. Din nou, secretizarea bolii ține de sancțiunile
culturale și de miturile care s-au creat în jurul bolilor psihice. Cei cu boli cronice
(schizofrenie asociată cu diskinezie tardivă) sunt expuși unui risc de două ori mai
crescut de a fi discriminați.
Din acest motiv, efectele imediate ale diagnosticului de boală psihică constau în
pierderea credinței în recuperare, rușine, teroare, nervozitate. Negarea bolii este un alt
aspect de luat în serios la pacientul cu tulburare psihică. Această atitudine întârzie
inițierea tratamentului și, consecutiv, creșterea ratei de suicid. Cu atât mai
mult, sentimentul de respingere socială aduce după sine o diminuare semnificativă a
eficacității tratamentului, fapt ce rezultă în izolare socială. [1-5]
Mai mult, societatea reușește să facă distincția între diferitele tulburări psihice,
așteptările fiind foarte diferite în funcție de acestea. Astfel, schizofrenia este frecvent
corelată cu un grad crescut de periculozitate; adicțiile și tulburările alimentare sunt
puse pe seama individului, iar persoanele cu tulburări mentale, în general, sunt văzute
ca fiind diferite față de restul indivizilor.
Mulți oameni consideră că este mult mai dificil să se comunice cu acestea și există
întotdeauna teama față de nivelul de imprevizibilitate a celor afectați. Din anchetele
realizate s-a observat că mulți dintre indivizii chestionați răspund la anumite întrebări
legate de tulburările psihice pentru că așa trebuie și nu pentru că simt acest lucru.
Studiile conduse de Philo (1996) și de Royal College of Psychiatrists au subliniat o
trăsătură comună referitoare la percepția pacienților psihiatrici, și anume violența.
Astfel, diagnosticul în sine pare să eticheteze persoana cu tulburare mintală, studiile
sociologice, realizate în rândul studenților la medicină, arătând în acest context că ar fi
mai predispuși să se împrietenească cu o persoană bolnavă de cancer decât cu una
diagnosticată cu o tulburare psihiatrică. Încă o dată, atitudinea pare să țină
de periculozitatea percepută de fiecare individ în parte.
Un alt aspect negativ este că publicul nu cunoaște nici evoluția bolilor psihice,
nici prognosticul acestora, iar, din acest motiv, pacienții cu schizofrenie, spre exemplu,
sunt văzuți ca persoane care-și pierd mințile definitiv. Pentru o mai bună exemplificare a
acestei situații, se poate lua cazul pacienților cu depresie. În cazul lor apare o pierdere a
interesului pentru muncă, dificultăți de concentrare și de luare a deciziilor, toate pe
fondul unor dezechilibre neurochimice. Cu toate acestea, indivizii afectați sunt văzuți ca:
labili emoționali, ineficienți, neproductivi și leneși. Dacă se întâmplă să sufere de o formă
severă de boală sau să apară ideația suicidară, atunci sunt considerați răi și
dezechilibrați.
S-a încercat să se explice repulsia anumitor indivizi față de bolile mentale și s-a
identificat că persoanele prejudiciate de această categorie de pacienți:
au o intoleranță crescută la ambiguitate;
sunt conduse de gânduri autoritare rigide;
tind să fie ostile față de alte grupuri (fenomen denumit etnocentricitate).
Educația publică joacă un rol foarte important. În acest context anual, în peste 100 de
țări, se serbează Ziua Mondială a Sănătății Mintale.
Contactul față în față cu pacienții care suferă de tulburări psihice s-a dovedit a avea
rezultate mai bune decât metodele educaționale formale de informare. În egală măsură,
s-a observat că încurajarea și suportul pacientului pentru găsirea unui loc de muncă au
dus la scăderea ratei de reinternare și îmbunătățirea stării generale de sănătate.
Însă, protestele și activismul social nu par a fi metode eficiente de reducere a stigmei,
neavând efectul scontat.