Sunteți pe pagina 1din 118
Situa ţ ia abandonului copiilor în România 1
Situa ţ ia abandonului copiilor în România 1
Situa ţ ia abandonului copiilor în România 1
Situa ţ ia abandonului copiilor în România 1
Situa ţ ia abandonului copiilor în România 1
Situa ţ ia abandonului copiilor în România 1
Situa ţ ia abandonului copiilor în România 1
Situa ţ ia abandonului copiilor în România 1

Situaţia abandonului copiilor în România

2005

CONTRIBUŢII

Acest proiect a fost realizat cu sprijinul UNICEF România, în parteneriat cu instituţii guvernamentale şi neguvernamentale, precum urmează: Ministerul Sănătăţii, Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului “Alfred Rusescu”, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei prin Autoritatea Naţională a Protecţiei Drepturilor Copilului şi Adopţie, Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Famile, Asociaţia “Comunitatea în sprijinul copilului”, Centrul pentru Educaţie şi Dezvolatre Profesională “Step by Step”, Asociaţia Adolescentul.

Grupul echipei de experţi şi cercetători a fost următorul :

Coordonator de proiect: ECATERINA STATIVĂ

Asistent de proiect : TATIANA POPA

Cordonatorii studiilor calitative : CARMEN ANGHELESCU, RODICA MITULESCU, MIHAELA NANU

Experţi consultanţi : ALIN STĂNESCU, ALEXANDRA ZUGRĂVESCU

Consultanţi pentru analiza şi procesarea datelor : NINA STANCIU, DAN TURCU

Consultanţi pentru baza de date, grafice şi tabele : IOANA MARIN, RALUCA GRAUR

Investigatori de teren : MIRCEA ANGHELESCU, CORINA BACALEAROS, FLORIN BOTONOGU, MARIA CONSUELA CIOBANU, DANIEL CHIRILA, OANA CLOCOTICI, ALINA COTAN, EFTIHITA CRACIUN, VASILE DESPAN, DANIELA GHEORGHE, MIHAELA GHERGHELI, RALUCA GHINEA, ELENA IONITA, OANA MANTA, IOANA MARIN, IOLANDA MOROŞAN, GABRIELA OPROIU, ARIANA POPA, SANDA FRANCESCA RUSSU, MARIA SÂRBU, FLORENTINA SARGU, GRATIELA SION, DRAGOS STANCIU, DAN-OVIDIU STATIVĂ, MARIA VOLINTIRU

Autorii raportului : ECATERINA STATIVĂ, CARMEN ANGHELESCU, RODICA MITULESCU, MIHAELA NANU, NINA STANCIU

Situaţia abandonului copiilor în România

3

MULŢUMIRI

Acest proiect nu ar fi putut fi posibil fără sprijinul prietenesc al persoanelor dedicate profesiei lor care au avut o contribuţie valoroasă la acest studiu.

Dorim să exprimăm mulţumirile noastre pentru sprijinul cordial acordat de directorii Directiilor de Sănătate publică, inspectorilor de asistenţă a mamei şi copilului, directorilor de spitale şi profesioniştilor din domeniul medical.

Dorim să adresăm mulţumirile noastre directorilor Direcţiilor de protecţie a copilului, membrilor Comisiilor de protecţie a copilului, profesioniştilor din protecţia copilului pentru sprijinul special acordat.

De asemenea, suntem recunoscători primarilor şi secretarilor consillilor locale care şi-au găsit timp să ne împărtăşească informaţii preţioase necesare studiilor calitative.

Mulţumirile noastre speciale se adresează mamelor care au fost deschise să lucreze noi şi să ne ofere informaţii extreme de utile.

Pe parcursul studiului am beneficiat de sfaturi şi obsevaţii valoroase din partea echipei de la UNICEF România. Multumirile noastre doamnei Voica Pop, Coordonator Program Protecţia Copilului şi doamnei Lorita Constantinescu, Consultant Program Protecţia Copilului, pentru coordonarea eficientă a grupului de lucru, pentru ideile preţioase şi sprijinul constant pentru o bună desfăşurare a cercetării.

Avertizare privind referirile la minorităţile naţionale din studiu

Acest studiu a avut ca principal obiectiv explorarea fenomenelor de abandon al copilului în unităţile spitaliceşti, şi felul în care serviciile sociale de protecţie şi cele medicale răspund nevoilor identificate în legatură cu aceste fenomene. Din nefericire, pe parcursul cercetării au fost întâlnite multiple fenomene de rasism şi discriminare îndreptate împotriva minorităţii rrome (fie din partea actorilor sociali, fie din partea profesioniştilor din cadrul serviciilor sociale de protecţie şi medicale). Am dorit să evocăm aceste fenomene tocmai pentru a trage un semnal de alarmă şi pentru a sensibiliza nu doar opinia publică, ci şi factorii de decizie în vederea adoptării de măsuri ferme pentru eliminarea acestor fenomene din cadrul serviciilor sociale, dar şi pentru promovarea unor atitudini democratice şi inclusive în societatea românească.

În cadrul acestei cercetări au fost extrase o serie de date şi au fost comentate o serie de concluzii legate de grupul etnic căruia îi aparţin mamele care au facut parte din eşantionul analizat. În acest caz dorim să avertizăm de la bun început că aceste date nu trebuie generalizate la nivelul întregii comunităţi etnice la nivel naţional (fie ca este vorba de grupul etnic român, rrom sau de orice altă naţionalitate). O astfel de generalizare nu ar avea acoperire ştiinţifică şi ar putea conduce la concluzii eronate. Datele şi concluziile prezentate în studiu se referă exclusiv la grupul de mame care a constituit eşantionul, un grup reprezentativ pentru fenomenele de abandon investigate.

4

Situaţia abandonului copiilor în România

ACRONIME

FICF

Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Familie

IOMC

Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului

DJPDC

Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului, în prezent numită Serviciile Publice Specializate pentru Protecţia Copilului

DPC

Departamentul pentru Protecţia Copilului, în prezent numit Serviciile Publice Specializate pentru Protecţia Copilului

CP-SPS

Centru de plasament – Serviciul public specializat

CPU

Centru de plasament în regim de urgenţă

CP

Centru de plasament

CP-OPA

Centru de plasament - Organism privat autorizat

AMP-SPS

Asistenţă maternală profesionistă - Serviciul public specializat

AMP-OPA

Asistenţă maternală profesionistă - Organism privat autorizat

Situaţia abandonului copiilor în România

5

CUPRINS

Rezumatul raportului

Capitolul 1 - Context şi justificare

1.1. Istoric

1.2. Scopul Proiectului

1.3. Metodologia

Capitolul 2 – Copiii abandonaţi în maternităţi

2.1. Rata abandonurilor în maternităţi

2.2. Caracteristici generale ale copiilor care au fost abandonaţi în maternităţi

2.3. Caracteristici ale părinţilor copiilor părăsiţi în maternităţi

2.4. Informaţii despre solicitarea unor măsuri de protecţie pentru copii

2.5. Durata şederii copiilor în maternitate

2.6. Externarea din maternitate

2.7. Aspecte privind modul de organizare şi funcţionare ale maternităţilor

Capitolul 3 - Copii abandonaţi în spitale/secţii de pediatrie şi recuperare

3.1. Rata abandonului în spitale, secţii de pediatrie/recuperare

3.2. Circumstanţele internării copiilor în spitale/secţii de pediatrie

3.3. Caracteristici generale ale copiilor care au fost abandonaţi în pediatrie/ secţie recuperare

3.4. Caracteristice ale părinţilor copiilor

3.5. Informaţii despre solicitarea unor măsuri de protecţie pentru copii

3.6. Durata staţionării copiilor în secţiile de pediatrie/recuperare

3.7. Relaţia dintre părinţi şi copii în timpul internării

3.8. Externarea din secţii de pediatrie/recuperare

3.8.1. Starea de sănătate a copiilor la externare

3.8.2. Unde au plecat copiii după externarea din secţiile de pediatrie/recuperare

3.9. Aspecte privind modul de organizare şi funcţionare a spitalelor şi secţiilor de pediatrie

3.10. Cantitatea şi calitatea informaţiilor în foile de observaţie despre copiii internaţi

Capitolul 4 - Copii abandonaţi în alte locuri decât unităţile sanitare

4.1. Circumstanţele ajungerii copilului în serviciile de primire în regim de urgenţă

4.2. Caracteristici generale ale copiilor din serviciile de primire în regim de urgenţă

4.3. Durata staţionării copiilor în serviciile de primire în regim de urgenţă

4.4. Unde au plecat copiii după externarea din serviciile de primire în regim de urgenţă

4.5. Date despre serviciile în regim de urgenţă

7

13

13

17

18

22

23

23

28

29

30

30

35

40

42

42

43

45

47

47

47

48

48

48

49

50

51

51

52

53

53

54

6

Situaţia abandonului copiilor în România

Capitolul 5 – Traseul Copilului

5.1. Tipuri de trasee

5.2. Tipul măsurilor de protecţie în vigoare

5.3. Lungimea traseelor

Capitolul 6 – Mame care şi-au abandonat copii în unităţi sanitare

6.1. Caracteristici ale mamelor (modul 1)

6.2. Aspecte particulare referitoare numai la mamele care şi-au abandonat copiii în maternitate (modul 2)

6.3. Aspecte particulare referitoare numai la mamele singure care şi-au abandonat copiii în maternitate (Modul 3)

6.4. Aspecte doar despre mamele care şi-au abandonat copiii în secţia de pediatrie/recuperare (Modul 4)

6.5. Planificarea familială – aspectele ce se referă la toate categoriile de mame

6.6. Sinteza activităţilor desfăşurate de DJPDC în 2003 şi 2004

Capitolul 7 – Concluzii

Capitolul 8 – Recomandări

56

56

59

59

63

66

80

90

94

99

103

105

111

Situaţia abandonului copiilor în România

7

REZUMATUL RAPORTULUI

1. Context

În ultimii 8 ani, în România au fost realizate mari progrese în domeniul protecţiei drepturilor

copilului. Au fost create noi structuri instituţionale centrale şi locale. S-au dezvoltat servicii pentru copii şi familii în dificultate şi pentru prevenirea situaţiilor de risc.

În ciuda acestor realizări importante, România continuă să se confrunte cu problema abandonului copiilor, apărută şi acutizată cu mult înainte de 1990. Reformele - mai mult sau mai puţin reuşite - în sistemul de protecţie socială şi de asistenţă medicală, în general, şi de protecţie copilului, în special, nu au acţionat predilect în aceasta zonă, lăsând fenomenul să devină mai amplu şi mai complex.

Şi în anul 2004, copii nedoriţi sunt abandonaţi la naştere în maternităţi, în spitale/secţii de pediatrie, sau sunt “lăsaţi“ pentru creştere, de către parinţi, pentru perioade nedeterminate de timp, în aceste unităţi medicale.

Astfel de evenimente sunt posibile, la o scară care permite etichetarea lor ca fenomen, atunci când lipsesc serviciile comunitare pentru prevenirea abandonului. De asemenea, consimţământul, toleranţa şi indiferenţa faţă de acest fenomen ale instituţiilor sau ale profesioniştilor care au responsabilităţi directe în protecţia copilului pot fi elemente determinante.

Abandonul copiilor în unităţi sanitare adună efecte dintre cele mai perverse care afectează dezvoltarea copilului într-o etapa considerată a fi cea mai importantă a vieţii sale.

Separarea copilului de mamă imediat după naştere sau la o vârstă mică, într-o unitate sanitară, îl expune pe perioade lungi, importante de timp, la o existenţă în care sunt ignorate nevoile sale de dezvoltare. Efectele se agravează atunci când copilul trece, prin multe locuri improprii dezvoltarii sale până la luarea unei măsuri temporare şi apoi stabile de protecţie.

2. Justificare

Persistenţa acestui fenomen în toate determinările sale - care afectează direct şi pe termen lung sansele copiilor la o dezvoltare normală - reprezintă justificarea pentru demararea unui proiect, care încearcă să înţeleagă de ce este posibil, cine, şi cum se poate acţiona pentru diminuarea acestui fenomen.

Cunoaşterea amplorii acestui fenomen este necesară pentru a-i impune urgenta importanţă şi pentru a avea un reper în dezvoltarea şi monitorizarea programelor de intervenţie.

Printre obiectivele studiului se află şi cunoaşterea prevalenţei fenomenului de abandon prin delimitări conceptuale mai riguroase, precum şi realizarea unei diagnoze asupra celor mai importante dimensiuni ale fenomenului de abandon.

3. Metodologia

Pentru atingerea acestor obiective s-a efectuat un studiu transversal retrospectiv într-o fereastră de 3 luni în anii 2003 şi 2004, populaţia de referinţă fiind reprezentată de copiii sub 5 ani care

au fost abandonaţi / părăsiţi temporar sau definitiv, precum şi mamele acestora.

A fost utilizată tehnica de eşantionare tip cluster pentru a se obţine un lot randomizat

reprezentativ de copii abandonaţi şi mamele lor faţă de numărul total al acestora din intervalul

de referinţă. Pentru selectarea lor s-a recurs la urmatorul procedeu:

Din cele 8 regiuni de dezvoltare ale României (dintre care una reprezintă regiunea Bucureşti şi Ilfov) au fost selectate, în mod aleatoriu, 2 judeţe (respectiv 2 sectoare).

8

Situaţia abandonului copiilor în România

În aceste judeţe şi sectoare au fost luate în studiu toate unităţile sanitare (în total 70 maternităţi/secţii de nou născuţi, 89 spitale/secţii de pediatrie şi de recuperare) şi 25 servicii de primire în regim de urgenţă.

Din aceste unităţi, s-au selectat aproape 2000 de foi de observaţie ale copiilor sub 5 ani, după criterii ce satisfac cerinţele definiţiei adoptată pentru copilul abandonat, în fiecare unitate în parte.

Definiţia de lucru a conceptului de copil abandonat s-a referit la acel copil ai cărui părinţi biologici renunţă la asumarea responsabilităţii îngrijirii şi satisfacerii nevoilor fundamentale de dezvoltare a copilului, separându-se fizic de acesta, înainte ca această responsabilitate să fie preluată de o instituţie abilitată.

Această metodologie a fost bazată pe faptul că se vor putea identifica toţi copiii care au fost expuşi abandonului, indiferent de durată, cu condiţia să existe consemnări asupra acestui fapt.

Sursa datelor

Pe lângă consultarea documentelor de înregistrare medicală a copiilor şi, după caz, a dosarelor copiilor, au fost realizate anchete/interviuri cu mame ale copiilor selectaţi în eşantionul nostru.

Pentru verificarea, completarea şi aprofundarea constatărilor rezultate din datele cantitative s-au realizat focus-grupuri cu profesionişti din unităţi sanitare şi instituţii de protecţie socială; interviuri în profunzime cu persoane cheie de la diferite niveluri de reprezentare şi de decizie; studii de caz axate pe cazuri de abandon.

Instrumentele

Pentru culegerea datelor din documente şi de la persoanele mai sus definite, s-au utilizat:

chestionare, 9 tipuri de fişe de înregistrare, ghiduri de interviuri şi ghiduri de focus grup.

Culegerea datelor

Culegerea datelor cantitative s-a realizat în perioada august–septembrie 2004, iar a celor calitative în octombrie-noiembrie 2004.

Prelucrarea datelor

Datele au fost prelucrate cu programul SPSS.

4. Participanţi implicaţi în studiu

Reprezentanţa UNICEF în România a susţinut acest proiect bazându-se pe un parteneriat instituţional a cărui misiune este considerată a fi încă abia la început. În acest parteneriat au fost angrenate atât instituţii guvernamentale cât şi organizaţii neguvernamentale, dintre care nominalizăm: Institutul de Ocrotire a Mamei şi Copilului „Alfred Rusescu”, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Familie, Asociaţia Comunitatea în Sprijinul Copilului, Centrul pentru Educaţie şi Dezvoltare Profesională „Step by Step” şi Asociaţia Adolescentul.

5. Lecţii învăţate, concluzii, recomandări şi uz al acestora pentru planificarea strategică a intervenţiilor viitoare

Lecţii învăţate

Deşi impropriu consideratate ca lecţii învăţate, menţionăm că echipele de culegere a datelor au întâmpinat o serie de dificultăţi rezultate din lipsa sau ignorarea reglementărilor de arhivare a documentelor de înregistrare medicală sau a incoerenţei reglementărilor referitoare la păstrarea dosarelor copiilor în Direcţiile judeţene de protecţie.

Situaţia abandonului copiilor în România

9

În unele judeţe arhivarea foilor de observaţie se face după data internării copiilor, iar în altele după data externării. În unele judeţe, Direcţiile de protecţie păstrează la sediile lor dosarele copiilor, în alte locuri acestea sunt împraştiate în diferitele unităţi de protecţie.

Planificarea timpului de lucru şi a resurselor materiale pentru culegerea informaţiilor din teren a fost dată peste cap de această diversitate de arhivare şi păstrare a documentelor, deşi metodologia de studiu a fost pretestată în două judeţe.

Efectuarea acestui studiu de cercetare a condus la realizarea unei baze de date cuprinzătoare cu referire la factori ce ţin de sistemul medical, de protecţie socială, alţi factori instituţionali, dar şi de comportamentul uman şi social al actorilor implicaţi direct şi mediat în producerea fenomenului de abandon. Multe dintre ele depăşesc graniţele studiului, stabilite strict prin termenii de referinţă.

CONCLUZII

În anii 2003 şi 2004, abandonul copiilor s-a manifestat în aceleaşi coordonate ca acum 10, 20, 30 de ani.

Amploarea fenomenului s-a determinat prin calcuarea ratei abandonului (numărul de copii abandonaţi la 100 de naşteri/internări).

În maternităţi, rata abandonului a fost de 1,8%, atât în 2003 cât şi în 2004, ducând la un număr estimat de 4,000 de copii/an.

În spitalele şi secţiile de pediatrie rata abandonului exprimă numărul de copii abandonaţi la 100 de internări şi a fost de 1,5% în 2003 şi de 1,4% în 2004, estimând un număr de 5,000 de copii/an, la nivelul intregii tari.

Un număr impresionant de copii abandonaţi sunt fără identitate la momentul externării. Conform datelor reieşite din studiu, ponderea acestora ajunge la 64% la externarea din maternitate, 30% la externarea din spitalele de pediatrie şi sub 10% in cazul copiilor aflaţi în servicii de plasament în regim de urgenţă.

Ponderea copiilor abandonaţi, cu greutate mică la naştere a fost de aproape de patru ori mai mare decât în populaţia normală (34% faţă de 9%).

Referitor la unele aspecte ce ţin de organizarea şi functionarea maternităţilor şi care pot încuraja respectarea unor drepturi ale copilului, s-a constatat că majoritatea maternităţilor/secţiilor de nou-născuţi sunt organizate în sistem tradiţional (fără rooming- in/saloane mamă-copil) ceea ce încurajează separarea mamei de copil.

În mai mult de jumătate din unităţi nu sunt respectate obligaţiile consecutive Ordinului comun al Ministerului Sănătăţii şi Autorităţii Naţionale de Protecţia Copilului şi Adopţie din 2003 cu privire la angajarea unui asistent social şi cu privire la anunţarea/înscrierea copilului nou-născut pe lista unui medic de familie.

Analiza traseului pe care l-au urmat copiii şi tipul măsurilor de protecţie de care au beneficiat, au arătat că două treimi dintre copiii care sunt abandonaţi în maternitati trec, cel puţin o dată, prin secţii de peditrie/recuperare înainte de a beneficia de prima măsura de protecţie. Numai o treime dintre toţi copiii abandonaţi în 2003 şi primele 3 luni din 2004, se aflau la sfârşitul lunii august 2004, într-o soluţie definitivă de protecţie (în familia biologică sau de adopţie), ceea ce demonstrează menţinerea vreme îndelungată a copilului în diferite forme provizorii de existenţă şi protecţie. În plus, s-a evidenţiat faptul că spitalul/secţia de pediatrie este cel mai la îndemână substitut de serviciu social accesibil, atât pentru părinţii care vor să-şi abandoneze „temporar” sau „definitiv” copilul, cât şi, în mod paradoxal, pentru serviciile de protecţie a copilului care utilizează spitalul de pediatrie pentru găzduirea copiilor aflaţi în dificultate până la căutarea sau găsirea unei măsuri de protecţie.

Analiza caracteristicilor mamelor ce şi-au abandonat copii a arătat că: 28% erau sub 20 de ani la naşterea copilului; 42,2% erau analfabete şi 27% cu şcoala generală neterminată; nivelul

10

Situaţia abandonului copiilor în România

socio-ecomomic foarte scăzut caracterizează aproape 80% dintre mame; 85% dintre mame au venituri nesigure.

Respingerea copilului este mult mai pronunţată la mamele cu abandon în maternitate care au şi o decizie mai fermă de a da copilul în adoptie, faţă de mamele ce îşi abandonează copiii în spitalele de pediatrie, pe care le consideră ca fiind alternative mai bune pentru creşterea copilului, iar prezenţa lor alături de copil ca facultativă.

Mamele care şi-au abandonat copiii în spitalele de pediatrie sunt mai sarace, mai puţin educate decat cele care şi-au abandonat copii în maternitate. Ele percep spitalul ca un stabiliment pentru creşterea copilului şi nu neapărat pentru abandonul lui. De multe ori ambii părinţi au convingerea că în spital copilul lor este bine îngrijit, iar prezenţa lor alături de copil o considera mai putin importantă. De multe ori ei revin la spital doar la insistenţele serviciilor de protecţie.

Nu în ultimul rând, mai mult de jumatate dintre mame au auzit cel puţin de o metodă contraceptivă modernă pentru a preveni sarcina nedorită. Pilula, steriletul şi medodele injectabile sunt cele mai cunoscute (în această ordine). Utilizarea lor însă este mult mai scazută.

RECOMANDĂRI

În definiţia adoptată în studiu pentru copilul abandonat, statutul de abandonat nu este condiţionat de durata abandonului.

Se consideră necesară şi utilă raportarea sistematică şi unitară a cazurilor de abandon, şi se impune o accepţiune unitară asupra termenilor de abandon/copil abandonat. Aplicarea imediată şi în mod riguros a noii legi a copilului ar putea permite raportarea statistică a cazurilor de la nivelul maternităţilor.

Respectarea şi punerea în funcţiune a reglementărilor legale sunt susţinute de argumentele ştiinţifice ale teoriilor referitoare la dezvoltarea copilului ce pot fi dezbătute şi însuşite în cadrul formărilor continue ale personalului.

Astfel se recomandă iniţierea dezvoltării capacităţii profesionale şi instituţionale în ceea ce priveşte aplicarea efectivă şi eficientă a reglementărilor noii legislaţii.

Dosarele copiilor sunt incomplete şi greu de gasit la nivelulul direcţiilor de protecţie. Anchetele sociale sunt mai puţine la număr decât măsurile de protecţie stabilite, ceea ce ridică numeroase semne de întrebare asupra modului în care sunt reevaluate periodic măsurile de protecţie.

În acest context, se susţine nevoia de elaborare a unui sistem informatizat funcţional de gestionare a cazurilor care fac obiectul serviciilor sociale de protecţie a copilului, prin care, oricând, orice copil să poată fi găsit, cu informaţii la zi.

Menţinerea îndelungată în unităţi sanitare a copiilor născuţi cu greutate mică fără mamă nu poate să fie în interesul copilului. Este puţin probabil că aceşti copii să crească în ritm normal, în unităţi medicale, fără prezenţa mamei.

Se recomandă astfel, iniţierea şi susţinerea unui program de prevenire a greutăţii mici la naştere care ar scădea riscul separării precoce a copilului de mamă şi, implicit, abandonul.

Unul dintre motivele invocate pentru staţionarea copiilor sănătoşi în unităţile medicale a fost lipsa documentelor de identitate ale acestora.

În acest sens, ar fi binevenită obligativitatea comunicării codului numeric personal maternităţii în care s-a născut copilul şi trecerea acestui cod pe foaia de observaţie a copilului. Arhivarea foii de observaţie să se facă numai după stabilirea identităţii copilului.

Referitor la identitatea copilului, este necesară emiterea unor reglementări stricte pentru completarea obligatorie a tuturor rubricilor din foile de observaţie, cu referire specială, în cazul nostru, a celor care se referă la numele părinţilor, domiciliul, documente de identitate ale acestora.

Situaţia abandonului copiilor în România

11

Organizarea actuală a maternităţilor şi a spitalelor de pediatrie oferă încă puţine oportunităţi pentru dezvoltarea unui ataşament precoce între mamă şi copil, ataşament necesar pentru constituirea fundamentului sănătăţii mintale şi a dezvoltării socio-emoţionale normale a copilului.

În acest context, se recomandă promovarea susţinută a sistemului rooming-in. Pe lângă sistemul în sine, care nu schimbă instantaneu decizia mamei de a abandona copilul, se recomandă promovarea de noi practici şi atitudini vis-à-vis de mamă şi copil care încurajează contactul permanent, susţin alăptarea şi ajută noul cuplu să-şi identifice metode de ataşament şi sprijin reciproc.

Se recomandă iniţierea şi susţinerea contactului cu mama sau părinţii şi flexibilizarea unor practici învechite care sunt combătute azi ştiinţific.

În cazul copiilor abandonati sau a celor aduşi în unităţi sanitare pentru motive de protecţie socială, este importantă înţelegerea, în primul rând din partea personalului, că internarea nu este în beneficiul copilului.

Creşterea competenţelor profesioniştilor aflaţi în diferite poziţii decizionale, pentru scurtarea traseelor copiilor abandonaţi spre găsirea unor soluţii stabile, definitive de protecţie.

Astfel, se recomandă dezvoltarea de noi servicii integrate care să îndrume mama către alte soluţii de protecţie şi care să elimine reflexul că spitalul este un acoperiş de urgenţă pentru orice tip de dificultate în care s-ar afla copilul. Acceptarea şi perpetuarea unor astfel de situaţii exprimă nu numai încălcări ale legii, ci, mai ales, lipsa acută de cunoştinţe cu privire la nevoile de dezvoltare a copilului.

Se impune astfel recomandarea în ceea ce priveşte susţinerea serviciilor comunitare care îşi pot concentra eforturile către sprijinirea menţinerii copilului în mediul său familial.

Se recomandă, de asemenea, diversificarea serviciilor pentru acoperirea nevoilor copiilor care se pot constitui într-un punct de sprijin pentru mame şi familii. Creşele existente (inexistente în mediul rural) ar putea dezvolta servicii şi pentru copii cu dizabilităţi, evitându- se separarea de familii şi justificările de separare pentru lipsa unor astfel de servicii în comunitate. În mediul rural, grădiniţele actuale (eventual şi scolile) care sunt subutilizate din cauza scăderii natalităţii, şi-ar putea extinde activitatea oferind serviciile necesare menţinerii copiilor în familie.

Nu în ultimul rând, o cale importantă pentru prevenirea abandonului o constituie promovarea programelor de planificare familială. Aceste programe trebuie să ajungă la populaţiile cu risc crescut, inclusiv la cele care au nevoi speciale precum alcoolism, probleme psihice, mentale etc.

În spiritul legii nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, care stabileşte obligaţiile autorităţilor administraţiei locale în garantarea şi promovarea drepturilor copilului, se recomandă îmbunătăţirea pregatirii profesionale:

a personalului din instituţiile şi serviciile de la nivel local prin formări care să promoveze importanţa micii copilării şi a condiţiilor necesare dezvoltării normale a copilului;

a specialiştilor din comisiile de protecţia copilului, prin formari pentru a transmite importanţa valorilor copilăriei şi valorizarea copilului, de solidarizare a membrilor comisiei în jurul unor valori comune clădite pe recunoaşterea drepturilor copilului, de responsabilizare a acestora pentru propunerile măsurilor de protecţie, de aplicare a spiritului legii în favoarea particulară şi specifică a fiecărui copil în parte, astfel ca legea să fie un sprijin pentru copil în satisfacerea optimă a nevoilor de dezvoltare şi nu o reglementare care îi scurtcircuitează evoluţia.

În acord cu legea să fie funcţionale şi nu doar formale:

Planul individual de protecţie a copilului prin care se asigură îngrijirea individualizată şi personalizată pentru fiecare copil şi

Planul de servicii în vederea prevenirii separării copilului de familia sa.

12

Situaţia abandonului copiilor în România

PLANIFICARE STRATEGICĂ A INTERVENŢIILOR VIITOARE

În aceste condiţii, Reprezentanţa UNICEF în România este pregătită pentru a asigura sprijinul tehnic şi financiar necesar pentru întărirea capacităţilor instituţionale care sunt răspunzătoare de implementarea acestei noi abordări legiferate nu numai prin legea 272, dar prin însăşi spiritul Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului. De asemenea, este pregătită să asigure monitorizarea drepturilor copilului, inclusiv evoluţia acestui fenomen în timp, şi să semnaleze prompt încălcarea acestora, atunci când va fi nevoie.

Reprezentanţa UNICEF în România doreşte să iniţieze şi să susţină programe adaptate la contextul românesc cu privire la dezvoltarea unor indicatori, să promoveze monitorizarea şi să susţină evaluări pentru îmbunătăţirea continuă a serviciilor de bază pentru copil şi familie. Această iniţiativă include şi un program cu privire la înregistrarea naşterii fiecărui copil căruia astfel, i se îndeplineşte şi dreptul de a avea un nume şi o cetăţenie, dreptul de a-şi cunoaşte şi de a fi îngrijit de părinţii lui.

Noul program al Reprezentanţei UNICEF în România pentru perioada 2005-2009 are la bază principiul care asigură şi promovează un mediu protector pentru copil şi familia sa, ceea ce presupune o abordare globală şi comprehensivă a problematicilor şi propune astfel conturul etapei a doua în procesul de reformă a sistemului.

Situaţia abandonului copiilor în România

13

CAPITOLUL 1

CONTEXT ŞI JUSTIFICARE

1.1. Istoric

Abandonarea copiilor (la naştere) reprezintă o modalitate rudimentară de gestionare a naşterilor nedorite sau neacceptate din cauze culturale sau/şi economice. Prezenţa sau persistenţa lor în societăţile moderne sunt generate de absenţa unor servicii, de nefuncţionare a unor instituţii sau de absenţa culturii utilizării lor.

Incepând cu anul 1967, România a cunoscut o creştere bruscă a copiilor abandonaţi îndeosebi

la naştere. Fenomenul abandonului, deşi incriminat de toate guvernele, a fost prost gestionat, în

condiţiile în care amploarea lui nu a scăzut, timp de mai bine de 35 de ani.

În

România, ca şi în alte culturi, au existat din totdeauna copii abandonaţi, fără ca acest fapt să

ia

vreodată o amploare, în timp şi spaţiu,

prin care ar deveni tradiţie sau ar defini o trăsătură

culturală al poporului român.

In noiembrie 1966, s-a decretat politica demografică pronatalistă iar începând cu iunie 1967,

apar deja copii abandonaţi în maternităţi şi spitale/secţii de pediatrie. Ca urmare, abandonul a fost perceput ca efect direct al instituirii decretului pronatalist, şi va rămâne, ca atare, în conştiinţa colectivă până în anul 1990.

A ramas insuficient studiat fenomenul care s-a petrecut începând cu anul 1967, în sensul că

atribuirea apariţiei copiilor abandonaţi măsurilor de interzicere a avorturilor presupune implicit că mamele acestora ar fi recurs obligatoriu la avort ca să nu aducă pe lume copii nedoriţi pe care apoi să-i abandoneze.

Recurgerea la avort constituie, între anumite limite (în valorile perioadei respective), o atitudine mai degrabă responsabilă faţă de reproducere. În această logică este totuşi greu de crezut că din această categorie de mame, care utiliza avortul pentru limitarea fertilităţii, s-a decantat imediat o sub-categorie care a înlocuit controlul fertilităţii prin avort, cu abandonul copilului.

Cu toate că între abandon şi avort se pot găsi, acum, numeroase similitudini şi apropieri, în anul 1967 alăturarea lor era greu acceptabilă prin prisma valorilor acelor vremuri, cu referire în special la avort.

De aceea credem că în mod cert trebuiau să mai acţioneze şi alte determinări, fenomene, care s-au suprapus în mod straniu cu decretul pronatalist şi au generat acel segment de populaţie care recurgea la abandon. Poate că dislocarea unor grupuri mari de populaţie ca o consecinţă a industrializării, nesancţionarea morală a unor astfel de atitutini, încujarajarea dintr-un motiv sau altul a rupturii între mamă şi copil au acţionat simultan şi s-au încrucişat pentru a impune la nivel social această realitate brutală faţă de copii – fie ei şi nedoriţi.

Mai mult decât atât, credem că abandonul în acea perioadă nu constituia neapărat (sau nu numai) un mod de a controla fertilitatea ci, mai degrabă, un mod de reacţie colectivă la anumite presiuni venite cu agresivitate din partea unui regim politic dictatorial deosebit de dur.

Odată cu instituirea politicii pronataliste, au fost intensificate şi măsurile represive asupra

medicilor pentru decesele infantile, responsabilizandu-se excesiv (şi exclusiv) sectorul medical,

în detrimentul responsabilizării părinţilor, pentru aceste decese.

Acest balans nefast a determinat, într-o primă instanţă, acceptarea rămânerii copiilor în unităţi sanitare pentru a nu risca decesul lor la domiciliu. Anchetele pentru decesele petrecute în

14

Situaţia abandonului copiilor în România

spitale semănau mai puţină teroare în rândul personalului medical (din motive lesne de înţeles) decât cele în teritoriu, unde aceste decese erau interpretate ca neglijenţe ale personalului sanitar şi medicii erau pedepsiţi.

Ca urmare, a existat tendinţa de a trimite – în mod abuziv – copiii din teritoriu în spitale, pentru afecţiuni minore.

Personalul care se ocupa de anunţarea sosirii copilului din spital în teritoriu îşi aduce aminte de refuzul preluării copilului de către personalul medical al dispensarelor dacă familia acestuia nu prezenta suficiente garanţii pentru o îngrijire a copilului fără riscuri.

Dublarea naşterilor într-o perioadă scurtă (fără a pregăti inclusiv infrastructura sanitară) a dublat teoretic şi numărul de copii abandonaţi “normal” la care s-au adăugat şi alte problemele, apărute odată cu creşterea acestui număr de copii. Gestionarea acestora de către personalul medical, în absenţa totală a serviciilor de asistenţă socială, a generat o serie de anomalii care, perpetuându-se ani în şir, au căpătat un aspect de “normalitate” şi “acceptabilitate”.

Era la ordinea zilei ca o mamă să invoce lipsa condiţiilor de acasă pentru ca să-şi lase copilul într-o unitate sanitară, fără nici o consecinţă ulterioară – pentru că sloganul “statul i-a vrut, statul să-i creasca” se înrădăcinase în conştiinţa publică, şi devenise o legitimare cinică pentru astfel de fapte.

La aceeaşi ordine a zilei era şi recomandarea personalului medical adresată mamei, de a lăsa copilul în grija unităţilor sanitare - pentru binele copilului - când se suspicionau riscuri în îngrijirea la domiciliu. Conform datelor furnizate de studii, în 1990, dintre copiii internaţi în leagăne şi secţii de distrofici, 85% aveau recomandarea unui medic pentru instituţionalizare (Cauze ale instituţionalizării copiilor în România, 1991).

Acestă “complicitate” între mamă şi instituţii – făcută cu credinţa că este în favoarea copilului – a contribuit la creşterea, perpetuarea şi tolerabilitatea fenomenului de abandon al copiilor în România, în special în unităţi sanitare.

Politica pronatalistă a fost instrumentată, în principal, prin Decretul 770/1966, de interzicere a avorturilor la cerere, dar şi prin limitarea progresivă a accesului populaţiei la orice fel de metodă de contracepţie, inclusiv prezervative. Politica demografică a fost justificată politic iar scoaterea metodelor de contracepţie în afara legii a fost justificată ştiinţific”. Contrapropaganda agresivă asupra planificării familiale a fost făcută de politicieni, dar şi de o mare parte a comunităţii medicale; ea a fost posibilă din cauza limitării circulaţiei informaţiilor ştiinţifice în perioada dictaturii comuniste, inclusiv la nivelul învăţământului academic.

Dezvoltarea umană fără precedent înregistrată în anii ’80, în majoritatea ţărilor europene a fost fără ecou în România. Progresele deosebite înregistrate în înţelegerea dezvoltării copilului au provocat noi abordări ale acestuia, cu focalizare pe valorizarea copilăriei timpurii. Aceste progrese au rămas necunoscute în România din cauza izolării sale în spatele cortinei de fier, dar şi pentru că învăţământul academic socio-uman s-a desfiinţat la sfârşitul anilor ’70.

Tolerarea fenomenului de abandon, timp de mai bine de 20 de ani, şi, concomitent, dezvoltarea progresivă, de către statul comunist, a unei infrastructuri de protecţie instituţională (pentru copii nedoriţi, abandonaţi şi neglijaţi), total neadecvată nevoilor copilului, confirmă consecinţele izolării României de aceste cunoştinţe, cu deosebire în plan socio-uman.

După căderea comunismului, în anii ’90-’91 s-a sperat la o scădere “naturală” a fenomenului de abandon, ca urmare a liberalizării avorturilor şi a accesului liber la contraceptive. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. În cei 14 ani scurşi după 1989 abandonul a căpătat determinări din ce în ce mai complexe care au făcut dificilă găsirea soluţiilor pentru scăderea numărului de copii abandonaţi. Statul comunist a dezvoltat timp de 25 de ani un sistem de valori care subminează legăturile de familie, încurajează dependenţa faţă stat, slăbeşte capacitatea familiilor de a-şi îngriji copiii şi în general dez-responsabilizează părinţii de asumarea sarcinilor părinteşti, şi uneori a propriei vieţi.

Situaţia abandonului copiilor în România

15

Pe acest fond al crizei de valori a avut loc sărăcirea profundă a unor categorii largi de populaţie. În acelaşi timp, noile politici sociale dezvoltate faţă de copiii în dificultate, au purtat amprenta vechilor mentalităţi care erau ataşate valorilor instituţionale de protecţie, dezvoltate în afară şi cu ignorarea importanţei familiei şi a satisfacerii nevoilor copilului.

Copiii abandonaţi în spitale staţionau mult timp în aceste instituţii. Plecarea lor prin instituirea unei măsuri de protecţie dura de la câteva luni la 4-5 ani. Dezvoltarea lor normală era periclitată nu numai de îmbolnăviri, dar mai ales de ignorarea nevoilor lor de dezvoltare. Luarea tardivă a măsurilor de protecţie se “justifica” conjunctural în diferitele momente politice. La început, în spitale se considera că nu există personal calificat desemnat să rezolve aceste probleme iar personalul medical era limitat în posibilităţile sale de intervenţie.

După 1989 s-au desfiinţat multe leagăne de dimensiuni foarte mari. Amploarea abandonului fiind aceeaşi, copiii rămâneau în continuare mult timp în maternităţi şi spitale de pediatrie pentru că nu aveau unde să plece.

Ulterior, închiderea leagănelor a provocat aceleaşi blocaje chiar şi în condiţiile dezvoltării formelor alternative de protecţie (asistenţi maternali, centre maternale) pentru că acestea nu puteau acoperi nevoile. Blocajele sunt perpetue pentru că ieşirile din sistemul de protecţie sunt puţine. Copiii rămân la asistenţii maternali perioade comparabile cu cele petrecute în centrele de plasament. Deci pentru noi cazuri trebuie create noi locuri (noi asistenţi maternali).

Amploarea şi cauzele fenomenului de abandon reflectate în studii de specialitate şi literatură

Înainte de 1989, amploarea fenomenului de abandon era necunoscută, în primul rând din cauza faptului că, oficial, abandonul nu era recunoscut ca atare.

Primul studiu, realizat de IOMC şi UNICEF în 1990, privind Cauzele Instituţionalizării copiilor în leagăne şi secţii de distrofici a relevat faptul că, din aproape 9000 de copii 0-3 ani, care se aflau instituţionalizaţi în leagănele din ţară, 83% proveneau direct din maternităţi şi spitale, secţii de pediatrie şi de distrofici. Ei aveau recomandarea unui medic pentru instituţionalizare. Majoritatea copiilor aveau probleme medicale cronice sau handicapuri apărute în timpul şederii în instituţie prin carenţa afectivă şi datorate lipsei stimulării, lipsei expunerii la soare sau hranei neadecvate. Puţini dintre ei erau declaraţi juridic abandonaţi deşi erau cu adevărat abandonaţi.

Cauzele instituţionalizării erau variate pentru fiecare caz în parte, începând cu lipsa sprijinului social şi material (mame singure/adolescente, lipsite de sprijinul tatălui sau al familiei lărgite) şi terminând cu probleme asociate sărăciei extreme (familie numeroasă, mamă care nu are cu cine lăsa copilul când pleacă să muncească, alcoolism, prostituţie etc.).

În 1996 s-a realizat al doilea studiu privind Cauzele instituţionalizării copiilor în România (UNICEF, FICF, IOMC). Acest studiu a evidenţiat faptul că aproape 70% dintre copiii 0-3 ani instituţionalizaţi în leagăne proveneau direct din maternităţi şi spitale/secţii de pediatrie. Abandonul (în maternitate spitale/secţii de pediatrie) a fost indicat, în anchetele sociale, drept principala cauză a instituţionalizării în 51% din aceste cazuri. În doar 10% din cazuri a fost indicată ca fiind singura cauză, restul anchetelor sociale indicând şi alţi factori de natură economico-socială.

Un alt studiu efectuat în 1997, în 7 maternităţi din ţară şi 3 din Bucureşti constata o rată medie de abandon de 1.61% cu limitele cuprinse între 0,75-2,7% (I.M. Dâmbeanu, Petronela Stoian şi alţii: Abandonul ca formă de neglijenţă, în vol. COPILUL MALTRATAT, 2001). Caracteristicile mamei care îşi abandonează copilul sunt definite prin stare civilă (necăsătorite), vârstă (adolescente), nivel de educaţie (scăzut).

În anul 2000 s-a realizat studiul „Abandonul maternal” (Iuliana Dombici, Minerva Ghinescu şi alţii). Studiul consemnează o prevalenţă a abandonului în maternităţi între 0,7-2,5%, în funcţie de numărul de locuitori ai localităţilor în care se află maternitatea.

16

Situaţia abandonului copiilor în România

Studiile menţionate mai sus indică o prevalenţă aproximativ similară a abandonului în maternităţi. Nu există cifre despre abandonul copiilor sub 5 ani în spitale/ secţiile de pediatrie cu toate că în mediile spitaliceşti prezenţa lor este constant semnalată.

Cele mai multe din aceste studii au fost realizate pe analiza documentelor şi a intervievării profesioniştilor din maternităţi. Nici unul din studii nu şi-a propus înţelegerea fenomenului de adandon al copilului şi din perspectiva mamei.

De asemenea, aceste studii au limite, decurse din asumarea metodologiilor, care nu permit generalizarea rezultatelor pe ţară, ele fiind valoroase în calitatea lor de studii de caz.

În acelaşi timp, trebuie remarcat faptul că, deşi ultimile două studii se ocupă chiar de ”abandon”, noţiunea sau conceptul de abandon nu apare nicăieri definit.

Din acest motiv acea prevalenţă nu se ştie exact la ce se referă.

Studiul pe care-l propunem urmăreşte cel puţin patru perspective pentru înţelegerea contextului care generează şi determină persistenţa fenomenului de abandon în România: condiţia de sănătate a copilului abandonat, condiţia socio-culturală şi economică a mamei, practicile de îngrijire în unităţile sanitare precum şi adecvarea şi accesibilitatea serviciilor sociale şi medicale adresate mamei şi copilului.

Termenul de abandon - perspectiva istorică şi legislativă

Creşterea numărului de copii abandonaţi în unităţi sanitare începând cu anul 1967 şi rămânerea lor în aceste unităţi timp îndelungat a determinat emiterea unui act normativ care să ofere soluţii la situaţia nou creată.

Legea 3/1970 a reglementat ”regimul de ocrotire al unor categorii de minorii” lege pe baza căreia au fost instituţionalizaţi toţi aceşti copii în unităţi sanitare de ocrotire. Decizia de instituţionalizare era luată de o comisie, la recomandarea, de regulă, a unui medic, şi avea la bază argumentul că dezvoltarea copiilor ar fi “primejduită în familie”. Destinaţia copiilor ca urmare a deciziei era într-o unitate sanitară de ocrotire închisă, leagăn (dacă copilul avea acte de identitate) sau secţie de distrofici (dacă copilul nu avea acte de identitate).

În această lege nu apare noţiunea de copil abandonat, pentru că legea “gândeşte” separarea copilului de familie şi părinţi şi internarea lui într-o instituţie, ca un plus de oportunităţi în furnizarea de resurse suplimentare copilului pentru o bună dezvoltare.

Drept urmare, aceşti copii nu erau percepuţi ca fiind în dificultate, încălcându-li-se drepturile ci erau consideraţi că se bucură de acoperirea tuturor nevoilor, prin ocrotire într-un colectiv şi garantată de stat. Colectivitatea şi statul erau percepuţi în sine garanţi.

Legea, prin prevederile sale, ilustrează limitele în care era gândită dezvoltarea copilului, cu ignorarea desăvârşită a relaţiilor cu mama/părinţii. Satisfacerea nevoilor lor era extrem de restrânsă – la hrană şi adăpost – în ideea că nevoile lor educaţionale “apar de-abia după vârsta de 3 ani”. Şi această perspectivă a fost inoculată şi părinţilor.

Si aşa se face că această lege care voia să salveze copiii a căror dezvoltare era periclitată în familie, să dezvolte o cultură de abandonare instituţionalizată a nevoilor copilului, afectând ireversibil dezvoltarea lor normală, fără ca aceasta să fie conştientizată ca atare.Mult timp de acum încolo, acţiunile şi comportamentele profesioniştilor care vor veni în contact cu aceşti copii, lăsaţi fără părinţi în instituţii medicale sau de protecţie socială, vor fi tributare acestei culturi.

Legea 3/1970 a funcţionat până în iunie 1997, dată la care a intrat în vigoare Ordonanţa de urgenţă 26/1997, care reglementează în principal protecţia diferitelor categorii de copii neglijaţi, abandonaţi - temporar sau definitiv - sub denumirea generică de copii aflaţi în dificultate. Acest act normativ evita sintagma copil abandonat din cauza unei alte legi (Legea 47/1993), în vigoare la aceea dată, lege care urmăreşte clarificarea situaţiei juridice a copilului abandonat de părinţi în instituţii. Conform prevederilor acestei legi, se putea atribui copilului abandonat statutul de abandonat de o instanţă judecătorească pe baza unor criterii şi condiţii definite, pentru ca acesta să poată beneficia de unele măsuri de protecţie cum ar fi plasamentul familial şi adopţia.

Situaţia abandonului copiilor în România

17

După intrarea în vigoare a legii mai sus menţionată, mulţi profesionişti din sistemul de protecţie al copilului au considerat că pot fi numiţi abandonaţi numai copiii declaraţi juridic abandonaţi, pentru ceilalţi copii abandonaţi recomandând o noţiune mai puţin savantă, aceea de părăsit .

Perspectiva din care se conferă actualmente, copilului atributul de abandonat sau părăsit – este aceea a mamei/părintelui. Această perspectivă ignoră şi lasă nesancţionate juridic şi moral practicile de menţinere în stare de perfectă abandonare (vreme îndelungată şi la vârste extrem de importante) a copiilor în unităţi sanitare unde dezvoltarea normală a copilului este profund periclitată pentru că nu îi sunt satisfăcute nevoile fundamentale.

În conceptia autorilor acestei lucrări un copil sub 2 ani – cu atât mai mult nou născut – lăsat fără mamă, constituie din primul moment o urgenţă de maximă importanţă care nu suferă nici o amânare. Preluarea lui imediată nu poate fi amânată în numele unor proceduri birocratice pentru că dezvoltarea lui normală va fi ireversibil afectată.

Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, care va intra în vigoare începând cu 1 ianuarie 2005 utilizează noţiunile de copil părăsit, găsit dar şi abandonat de mamă, strict din aceeaşi perspectivă şi fără ca să le definească.

Accepţiunea în care vom folosi în studiu noţiunea de copil abandonat

Definiţia de lucru a conceptului de abandon

Copil abandonat este acel copil ai cărui părinţi biologici renunţă la asumarea responsabilităţii îngrijirii şi satisfacerii nevoilor fundamentale de dezvoltare ale copilului, separându-se fizic de acesta, înainte ca această responsabilitate să fie preluată de o instituţie abilitată.

Etichetarea de abandonat nu poate fi condiţionată sau amendată de durata renunţării sau de locul unde se afla copilul în momentul în care mama/părinţii au procedat la această renunţare.

Pentru noi, este importantă cuprinderea tututor copiilor care suferă consecinţele (uneori ireversibile) deprivării materne în toate formele sale, indiferent de durata separării.

1.2. Scopul Proiectului

Acest studiu a urmărit :

Cunoaşterea prevalenţei fenomenului de abandon prin delimitări conceptuale mai riguroase.

Realizarea unei diagnoze asupra celor mai abandon.

importante dimensiuni

ale fenomenului de

Dezvoltarea, pe baza datelor identificate, a unor strategii, programe care pot contribui la reducerea fenomenului adandonului copiilor în România. Obiectivele specifice au fost:

1. Sesizarea şi descrierea varietăţii formelor de abandon;

2. Identificarea determinărilor care induc părăsirea temporară/definitivă a copilului;

3. Identificarea unor caracteristici ale copiilor selectaţi pentru studiu cu referire la starea de sănătate;

4. Identificarea unor factori de risc medicali şi sociali/culturali la mamele care şi-au abandonat copiii;

5. Identificarea unor percepţii privind importanţa relaţiei mamă - copil la nivelul mamelor, profesioniştilor şi factorilor de decizie din sfera sănătăţii, a protecţiei sociale a mamei şi copilului;

6. Evaluarea unor practici de îngrijire ale mamei şi copilului la nivelul unităţilor spitaliceşti şi a accesibilităţii femeilor la servicii medicale şi sociale.

18

Situaţia abandonului copiilor în România

1.3. Metodologia

Pentru realizarea obiectivelor s-a propus un studiu transversal retrospectiv într-o fereastră de 3 luni (ianuarie, februarie, martie) în anii 2003 şi 2004.

Populaţia de referinţă este reprezentată de copiii sub 5 ani care au fost abandonaţi/părăsiţi temporar sau definitiv în anii 2003 şi 2004, precum şi mamele acestora. În România această categorie de copii poate fi identificată în maternităţi, spitale, secţii de pediatrie şi de recuperare şi servicii de primire în regim de urgenţă. Acestea din urmă sunt cele care pot primi şi găzdui copii “găsiţi” fără părinţi sau pe care instituţii sau persoane îi sesizează că sunt în pericol, fiind abandonaţi de părinţi/reprezentanţi legali.

S-au luat în studiu doi ani pentru a surprinde diferenţe, eventual progrese în prevenirea abandonului ca urmare a adoptării unor măsuri normative în acest sens.

Eşantionul

Studiul s-a realizat pe un eşantion reprezentativ pe ţară estimat iniţial la un număr de 400-780 de copii şi tot atâtea mame.

A fost utilizată tehnica de eşantionare tip cluster pentru a se obţine un lot randomizat de copii şi mame faţă de numărul total al acestora din intervalul de referinţă.

Pentru selecţia unităţilor s-a recurs la următorul procedeu:

Din cele 8 regiuni de dezvoltare ale României (dintre care una reprezintă regiunea Bucureşti şi Ilfov) au fost selectate în mod aleatoriu 2 judeţe (respectiv 2 sectoare).

În aceste judeţe şi sectoare au fost luate în studiu toate unităţile sanitare (maternităţi/ sectii de nou născuţi, spitale/secţii de pediatrie/ recuperare) şi serviciile de primire în regim de urgenţă.

Din aceste unităţi s-au selectat în intervalul ianuarie-martie 2003 şi ianuarie-martie 2004 toţi copiii sub 5 ani, după următoarele criterii:

Criterii de eligibilitate pentru copiii din secţiile de nou-născuţi:

nou născut pe a cărui foaie de observatie apare scris “abandonat” sau “caz social”, “mamă fugită” etc;

nou născut cu greutate normală la naştere (>2500g), care nu a părăsit maternitatea în cel mult 7 zile şi se află internat fără mamă;

nou născut cu greutate normală (>2500g) la naştere, care sănătos fiind se transferă fără mamă într-un alt spital/secţie de pediatrie/recuperare;

nou născut cu greutate mică la naştere, care după ce a atins greutatea normală nu a fost externat ci sta