DREPTURILE SOCIALE ALE PERSOANELOR DE

ETNIE ROMA
 Cuprins

Introducere............................................................................................................ 3

1.1 Principalele documente privind drepturile omului.............................................6

1.2 Noţiunea şi obiectul dreptului internaţional.......................................................9

1.3 Sisteme de protecţie a drepturilor omului.........................................................11

1.3.1 Noţiuni introductive.............................................................................12

1.3.2 Sistemul O.N.U. de protecţie a drepturilor omului .............................13

1.3.3 Sistemul european de protecţie a drepturilor omului...........................15

1.3.3.1 Consiliul Europei...............................................................................16

1.3.3.2 O.S.C.E..............................................................................................17

Capilolul II Protecţia drepturilor minorităţilor de etnie romă........................27

2.1 Minorităţi sociale şi minorităţi naţionale...........................................................28

2.2 Tipuri de minorităţi............................................................................................32

2.3 Aspecte generale privind minorităţile de etnie romă.........................................35

2.4 Agenţia Naţională pentru romi..........................................................................36

2.5 Coordonate sociale ale minorităţii de etnie romă..............................................37

2.6 Principalele documente privind drepturile minorităţilor...................................40

2.7 Dreptul la educaţie al persoanelor de etnie romă..............................................41

2.8 Dreptul la muncă al persoanelor de etnie romă.................................................45

Capitolul III Studiu de caz...................................................................................49

3.1 Situaţia actuală a persoanelor aparţinând etniei rome.......................................49

3.2 Măsuri luate în vederea protejării drepturilor minorităţii rome.........................57

3.3 Aspecte referitoare la dreptul la educaţie..........................................................59

3.4Aspecte referitoare la dreptul la locuinţă............................................................62

Concluzii..................................................................................................................66

2
 INTRODUCERE

Numărul mare de populaţie romă care trăieşte în Europa Centrală şi de Est şi

care se confrumtă cu mari lipsuri atât în ţara noastră, cât şi în societăţile cele mai
civilizate şi dezvoltate, nevoia de a li se recunoaşte şi respecta drepturile ca
parteneri egali, m-au determinat să încerc să îi cunosc şi să îi înţeleg.

Tristele exemple date de istorie, în care idei de purificare-eugenie a rasei au dus

la genocide condamnate unanim , dar din nefericire, prea târziu pentru victime,
trebuie să fie un semnal de alarmă pentru noile generaţii. Pentru a se evita efectele
dezastruoase ale discriminării este necesar să îi acceptăm pe semenii noştri aşa
cum sunt ei, indiferent de culoarea pielii, originea etnică sau socială, convingerile
politice sau religioase, etc.

Cu toate că, în ultimul timp, problema etniei rome, ca şi a altor minorităţi,

constituie o preocupare constantă, reprezentanţii acesteia se confruntă cu mari
dificultăţi: lipsa locurilor de muncă, boli, sărăcie, ostilitate din partea populaţiilor
majoritare, tendinţe de marginalizare şi expulzare, discriminare la angajare,
segregare în domeniile educaţiei şi sănătăţii ş.a..Femeile rome sunt, în plus,
vulnerabile la abuz şi violenţă şi asta, din nefericire, nu doar în ţara noastră intrată
de curând în mare familie a Uniunii Europene, ci şi în unele ţări dezvoltate, în care
populaţia majoritară manifestă reticenţă sau chiar aversiune faţă de cetăţenii de
etnie romă care încearcă să îsi făurească în afara graniţelor o viaţă mai bună.

Mecanismele sociale fiind însă mult mai bine puse la punct, lucrurile sunt
aşezate pe făgaşul normal cu mai multă uşurinţă decât la noi în ţară, de exemplu,
unde întreaga societate este încă afectată, scindată, evenimentele produse având
sechele greu de vindecat deoarece conştiinţele sunt încă în curs de formare,
mecanismele legale încă în exerciţiul adaptării la noul context social, economic,
cultural. Organismele Uniunii Europene sunt atente şi intervin atunci când se
produc încălcări flagrante ale drepturilor cetăţenilor europeni oriunde s-ar petrece
acestea.
3
 Dar, pentru ca o societate să se dezvolte armonios e nevoie ca membrii ei să
fie toleranţi, să cunoască şi să respecte drepturile tuturor semenilor lor.

Bineînţeles că vor exista excese, abateri de la normele sociale de civilitate şi

umanism, dar, atâta vreme cât societatea va fi atentă şi va incerca să îndrepte
lucrurile, cetăţenii ei se vor simţi liberi, în siguranţă, ocrotiţi şi se vor stradui să
ofere acelaşi lucru. Dacă nu ne gândim decât la genocidul care i-a avut ca obiect pe
evrei şi pe ţigani în timpul celui de-al doilea razboi mondial, vom încerca atâta
timp cât trăim şi în măsura în care putem, să prevenim ca fapte de o asemenea
cruzime să aibă loc chiar şi în imaginaţia unor popoare civilizate care trăiesc într-o
epocă în care ştiinţa şi cultura au atins culmi de netăgăduit şi se dezvoltă într-un
ritm atât de alert.

Etnia roma, componentă socială a comunităţii europene, trebuie integrată în

structurile valorice ale lumii contemporane şi în acest sens, pe lângă preocupările
politico-sociale, naţionale ale fiecărui stat, la nivelul comunităţii europene s-a
elaborat o legislaţie adecvată în vederea reglementării situaţiei lor.

Încă de timpuriu oamenii au fost preocupaţi să reglementeze relaţiile dintre ei,

cât şi statutul acestor relaţii, astfel că putem afirma că următoarele cugetări : Homo
homini lupus; Homo rex sacra homini pot defini evoluţia relaţiilor interumane.

Din aceasta a decurs şi preocuparea permanentă pentru a echilibra misiunea,

datoriile, drepturile omului, ale naţiilor pentru a stabili reperele unor relaţii
sănătoase paşnice si neîngrăditoare între trăitorii unui spaţiu si timp comun.
Această preocupare a dus la stabilirea unor valori universal valabile: binele,
adevărul, dreptatea, frumuseţea, datoria, libertatea, responsabilitatea si aşezarea lor
la baza oricăror raporturi între oameni.
Încă dinainte de HRISTOS, în sec. al XVII-lea odată cu CODUL LUI
HAMMURABI au fost structurate concepţiile cu privire la drepturile omului;
acest cod stabileste că oamenii nu pot fi torturaţi, înrobiţi şi nu li se poate confisca
averea fără o dreaptă judecată.

4
 Mai târziu în anul 451 î.hr. Legea Romană a celor XII table stabilea
drepturile cetăţeneşti: dreptul de a fi liber, dreptul la fericire, dreptul la judecată
dreaptă, dreptul la proprietate dreptul de a-şi alege conducătorii şi dreptul de a
protesta.
La baza preocupării romane pentru drepturile cetăteanului stă filozofia
stoică în care lumea era o singură comunitate în care toţi erau fraţi.
Nouă ne este poate mai usor să menţionăm dreptul natural al omului, dreptul
de a fi egali indiferent de rasă, clasă sau rang, deoarece aceasta este statutar, îl
învăţăm, auzim mereu şi peste tot.
Dar ca să se ajungă la aceasta a fost nevoie de timp si preocupări ale minţilor
celor mai luminate. Astfel, concepţii privind drepturile omului se găsesc în toate
sistemele de gândire care au marcat evoluţia si dezvoltarea minţilor: sistemele
stoice, naturaliste greceşti şi romane din antichitate şi aceasta ca urmare a
dezvoltării relaţiilor economice, politice si culturale.
Înflorirea societăţii Greciei Antice, în anul 410 î.e.n. a dus la preocuparea
pentru un echilibru, pentru găsirea unor repere în relaţia dintre statul-cetate laic,
religie si individ.
Dreptul roman are un rol crucial: stabilirea necesităţii ca legea să protejeze
cetăţeanul si egalitatea tuturor în faţa legii.
Dacă preocupări pentru drepturile omului se pot regăsi încă din filosofiile
antice, se constată o specificitate a acesteia, specificitate dată de lupta pentru
egalitate si libertate.
Epoca modernă însă a formulat expres ideea drepturilor omului în lucrări
ale filosofilor clasici John Locke şi Thomas Hobbes.
Democraţia este aceea care “descătuşează” omul.
De aceea fondatorii democraţiei, grecii antici, prin Platon si Aristotel,
constituie urme din pilonii culturii si civilizaţiei moderne şi astfel au dus la
stabilirea drepturilor omului şi a condus la evoluţia acestora.
Astfel preocupări pentru drepturile omului exista la Hugo Grotius: De gure
belli ac paces, la sofiştii Greciei Antice unde găsim teza ca ”Omul este stăpânul

5
destinului sau”. Socrate ne îmbie: ”Cunoaşte-te pe tine însuţi.”(Nosce te ipsum),
Platon considera ca ”Nu trebuie […] să se răspundă prin injustitie şi nici să se facă
rău nici unui om indiferent de ceea ce acesta ne-a făcut”, iar Protagoras în Asupra
fiinţei spune că “omul este măsura tuturor lucrurilor”.
Toate aceste idei ce au în centru preocuparea pentru om, au fost sintetizate în
plan juridic de jurisconsultul roman Ulpius care susţinea că, în esentă “ Principiile
dreptului trebuiau să fie următoarele: să duci o viată onestă, să nu distrugi ceea ce
aparţine altuia si să atribui fiecăruia ceea ce este al său.”
Libertatea si egalitatea omului, apar în filozofia lui Socrate, Seneca,
Aristotel; acesta din urma în Politice a precizat că “Numai prin lege devine cineva
sclav sau liber, prin natură oamenii nu se deosebesc întru nimic.”
Si filozofii antici din Egipt, Babilon, India si China au fost preocupaţi de
om, locul si rolul său în societate, drepturile omului fiind prezente în sistemele de
drept ale acestora si precizând regulile impuse de regi si împăraţi.
Principalele documente care au evidentiat necesitatea protejării drepturilor
omului.

6
 Capitolul I
ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTURILE OMULUI

1.1 PRINCIPALELE DOCUMENTE PRIVIND DREPTURILE OMULUI

Faptul că din cele mai vechi timpuri s-a simţit nevoia existenţei unor
instrumente de protecţie si de promovare şi garantare a drepturilor omului este o
dovadă este Magna Carta Libertatum dată de Ioan fără de Ţară în 1215 (16 iunie)
în Anglia. A fost utilizată ca mijloc constituţional de a restrânge exercitiul tiranic
al puterii.
Alte documente au venit să slujească drepturile omului: The Petisions of
Rights (7iunie 1628), Habeeas (în care se prevedea ca fiecare deţinut se apară în
faţa unui tribunal înainte de a fi pedepsit pentru a i se stabili vinovăţia), Corpus Act
(considerată a doua constituţie a Angliei, impusă Parlamentului englez la 1679) şi
Bill of Rights (13 februarie 1689)
John Locke (1632-1704) filozof britanic a cărui operă a pus bazele
democraţiei liberale a avut, prin ideile sale, o contribuţie juridică importantă, în
Petiţia drepturilor (An Act Declaring the Rights and libertis of the Subject and
Setting the Succession of the Crown), 1628 şi Bill of Rights (1689).
Aici se susţinea supremaţia Parlamentului, dreptul la alegeri libere,
libertatea cuvântului, dreptul la eliberarea pe cauţiune, interzicerea pedepselor cu
cruzime, obligaţia de a comunica imediat unui deţinut motivele arestării, dreptul de
a fi judecat de un tribunal cu juriu.
Conform lui John Locke, viata, libertatea şi proprietatea erau drepturi
înnăscute si inalienabile ale omului, iar Statul avea menirea de a proteja aceste
drepturi naturale, el obliga prin ideile sale Statul să respecte aceste drepturi
trecându-se astfel de la ideea abstractă a drepturilor omului la aplicarea lor de către
stat .
Ideile sale au fost preluate de organele constitutionale în Anglia si Statele
Unite Ale Americii fiind incluse în textele fundamentale ale acestor state.

7
 Pentru garantarea caracterului legal al functionării societătii, un principiu
esential al statului de drept este cel al separării puterilor în stat, iar rezultatul
acestei necesităţi a fost apariţia Declaraţiei Drepturilor din Anglia în 1689; Astfel
parlamentul avea libertatea de expresie si de a organiza alegeri libere, acesta fiind
separat de Monarhie, care nici măcar ea nu putea priva oamenii de drepturile lor
fundamentale.
Primul document oficial ce privea drepturile omului a apărut în America , în
timpul războiului de independenţă în 1776 în Statul Virginia, a fost adoptată
Virginia Bill of Rights (Declaraţia drepturilor Statului Virginia) care afirma :
,,toţi oamenii sunt de la natură în mod egal liber şi independenţi şi au anumite
drepturi inerente naturii lor, adică dreptul la viaţa si libertate, precum şi mijlocul de
a dobândi şi conserva proprietatea şi de a urmări să obţină fericire şi siguranţă”
La 4 iulie 1776, în Philadelphia se adoptă Declaraţia de Independentă a
Statelor Unite ale Americii care prevede ,, Toţi oamenii se nasc egali cu anumite
drepturi inalienabile, printre care viaţa, libertatea şi dreptul la căutarea fericirii .
La puţin timp după apariţia Declaraţiei de independenţă la 26 august 1789,
în perioada revoluţiei franceze a fost adoptat cel mai important document juridic,
care a prevăzut într-o formă moderna problema drepturilor si libertăţilor omului şi
anume Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului.
Franţa este ţara care a înregistrat pentru prima oara în Europa continentală
drepturile omului în Constituţie ”Libertate”, ”Egalitate”, ”Fraternitate”. Sloganul
Revoluţiei Franceze a dus la aplicarea politică si juridică a ideii franceze despre
drepturile omului până la jumătatea secolului al XIX - lea.
Cel de-al II-lea război mondial a dus la crearea unei strategii pentru aplicarea
pe mapamond a principiilor privind drepturile omului.
Aceasta a determinat înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite, a cărei cartă -
Carta Naţiunilor Unite, contract încheiat între ţările membre, a fost semnată la 22
iunie 1945.
Articolul 56 al Cartei precizează ca toţi membrii Naţiunilor Unite se obligă
să respecte drepturile omului.

8
 Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat la 10 decembrie 1948 Declaraţia
Universala a Drepturilor Omului, în care sunt grupate pe categorii toate drepturile
omului.
Adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului marchează începutul
procesului de popularizare şi universalizare politică si juridică a drepturilor omului.
Ea desfiinţează barierele naţionale.
În 1949, zece ţări au înfiinţat Consiliul Europei, organism care trebuie să
apere democraţia şi drepturile omului, militând pentru libertate şi cooperare.
În 1956, la Roma 12 ţări europene au semnat Convenţia Europeana a
Drepturilor Omului. Aceasta are ca menire garantarea drepturilor fundamentale în
toate statele membre. România a ratificat Convenţia în octombrie 1993. Dar, în
ţara noastră, drepturile cetăţenesti fuseseră instituţionalizate prin Constituţia din
1866, după Unirea Principatelor din 1859.
Drepturile omului au caracter universal, internaţional şi sunt exercitate pe
teritoriul statelor care le-au adoptat, Statul fiind cel care consacră şi garantează
drepturile si libertăţile.
Odată cu evoluţia generală a societăţii au evoluat spectaculos şi drepturile şi
libertăţile publice. Numărul lor a crescut continuu atât pe plan naţional cât şi
internaţional, dar acestea sunt încă fragile din punct de vedere politic, economic,
tehnologic şi instituţional.
Ne aflăm într-o perioadă istorică în care protejarea şi promovarea drepturilor
omului şi a libertăţilor sale fundamentale constituie o preocupare majoră a tuturor
statelor civilizate.

1.2 NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Dacă preocuparea pentru protejarea drepturilor omului au existat
dintotdeauna şi pretutindeni, ansamblul care reglementează aceste deziderate
universale s-au format într-o perioadă recentă, într-o ramură autohtona a dreptului
internaţional.
Drepturile fundamentale ale omului reprezintă ansamblul de drepturi ,
libertăţi şi obligaţii recunoscute la nivel mondial. Experienţa celui de-al doilea
9
război mondial a condus la convingerea că una dintre condiţiile păcii mondiale şi,
de aici, a progresului umanităţii este respectarea şi protejarea drepturilor omului.
De aceea, aceasta a fost înscrisă în obiectivele Naţiunilor Unite pentru
promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Izvoarele dreptului internaţional al drepturilor omului se află în tratatul
internaţional şi cutuma internaţională, acesta fiind definit de Convenţia de la
Viena, semnată la 24 mai 1969 ca pe un acord internaţional încheiat în scris între
state şi guvern de dreptul internaţional fie că este conservat într-un tratat unic, fie
în doua sau mai multe instrumente anexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară ”
Tratatele internaţionale în materie de drepturi ale omului apar sub denumirea
de convenţii internaţionale şi au fost clasificate în patru categorii :
Convenţii generale - pentru drepturile omului sau ale unui grup mare de
oameni; acestea au fost adoptate într-un cadru universal sau regional
Convenţii specifice – pentru garantarea anumitor drepturi ale omului şi
privesc genocidul, crimele de război şi crimele împotriva umanităţii, sclavia,
comerţul cu fiinţe umane, munca forţată, azilul, libertatea de informare, viaţa
particulară, securitatea socială etc.
Convenţii referitoare la protecţia anumitor categorii. Ele vizează necesitatea
protecţiei speciale a anumitor categorii de fiinţe umane: refugiaţii, apatrizii,
femeile, copiii, emigranţii, combatanţii, prizonierii şi persoanele civile în timp de
conflict armat
Convenţii de interzicere a discriminării. Acestea militează împotriva
discriminării bazate pe sex, rasă, origine etnică, discriminării în învăţământ, în
folosirea forţei de muncă şi în profesiei.
Clasificarea drepturilor omului se bazează pe cele două Pacte Internaţionale
ale Drepturilor omului şi se împart în:
• Drepturi civile: dreptul la viaţă, la libertate şi la inviolabilitatea persoanei,
dreptul de a se căsători, dreptul la egala ocrotire a legii, dreptul de a fi
recunoscut ca subiect de drept, egalitatea în drepturi între bărbat şi femeie,

10
 dreptul la cetăţenie, dreptul la proprietate, dreptul de a nu fi supus unei
imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particulară, în familie, în domiciliu sau
corespondenta sa, ori a unei atingeri ilegale adusă onoarei sau reputaţiei.
• Drepturi politice: dreptul la libertatea gândirii, conştiintei şi religiei, dreptul la
întruniri politice, dreptul la liberă circulaţie (alegerea domiciliului, părăsirea şi
întoarcerea în ţară, etc.), dreptul la a participa la conducerea statului (de a alege
şi de a fi ales, de a avea acces la funcţii politice), dreptul de azil.
• Drepturi economice şi sociale: dreptul la muncă, la asigurare socială, dreptul
mamelor la ocrotire socială, dreptul copiilor şi adolescenţilor la ocrotire
specială, dreptul de asociere inclusiv în sindicate, dreptul la odihnă şi timp
liber, dreptul persoanei la realizarea drepturilor din domeniile vieţii
economice, sociale şi culturale pentru menţinerea demnităţii sale, dreptul la
sănătate.
• Drepturi culturale: dreptul la educaţie, dreptul de a participa la viaţa culturală,
dreptul de a beneficia de progresul tehnic şi de aplicaţiile sale, dreptul persoanei
de a beneficia de protecţia intereselor morale şi materiale decurgând din operele
sale.

Principalele instrumente internaţionale în domeniul drepturilor omului

S-a simţit nevoia existenţei unor documente universal-recunoscute care să
legifereze drepturile şi libertăţile fundamentale şi să stabilească necesitatea
cunoaşterii şi respectării acestora.
Astfel la 26 iunie 1945 a fost semnata Cartea Naţiunilor Unite în cadrul
Conferinţei de la San Francisco, iar în 26 octombrie 1945 a intrat în vigoare.
Dar pentru realizarea obiectivelor prevăzute în Carta Naţiunilor Unite
trebuie să fie favorizat procesul social şi instaurate cele mai bune condiţii de viaţă
într-o libertate mai mare.
• Carta Internaţională a Drepturilor Omului se aplică unui ansamblu de
documente cu o importanţă deosebită ;

11
 • Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea
Generală a Naţiunilor Unite de la decembrie 1948 ;
• Pactul internaţional privind Drepturile Omului ;
• Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale ;
• Pactul internaţional cu privire la drepturile civice şi politice .
Protocolul facultativ referitor la pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice prin care se completează prevederile din pact, referitoare la
Comitetul Drepturilor Omului la care au acces particularii care se consideră
victime ale încălcării drepturilor omului enunţate în Pact.
Al doilea protocol facultativ al Pactului Internaţional relativ la drepturile
civile şi politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea, protocol adoptat de
Adunarea Generala a ONU în 1989 .

1.3 SISTEME DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI

1.3.1 Organizaţiile internaţionale reprezintă asocieri de state, asociere
constituită prin tratat, înzestrată cu o constitutie şi organe comune şi posedând o
personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre (Comisia de Drept
Internaţional).
Convenţia de la Viena (1969) le defineşte ca fiind ”organizaţii
interguvernamentale”.
Fiind rezultatul acordului de voinţă al statelor care le-au constituit, sunt
calificate ca subiecte derivate ale dreptului internaţional.
Organizaţiile internaţionale reprezintă un cadru de mare importanţă în
cooperarea dintre state în diferite domenii de activitate şi reprezintă un fenomen
relativ nou în procesul de dezvoltare a relaţiilor internaţionale.
Funcţiile organizaţiilor internaţionale sunt stabilite de actul constitutiv şi
sunt diferite în diferite organizaţii. Dată fiind diversitatea organizaţiilor, nu exista
funcţii universal valabile, ci funcţii comune mai multor organizaţii.
Astfel, organizaţiile sunt clasificate după mai multe criterii:
~ aria de actiune:

12
- organizaţii internaţionale cu vocaţie universală (ONU) (cuprind toate statele
lumii) ;
- organizaţii internaţionale regionale (cuprind statele dintr-o regiune geografica sau
continent(ex OUA- Organizaţia Unităţii Africane), OSA (Organizaţia Statelor
Americane)), Comunităţile Economice Europene, Liga Arabă etc.) .
~ obiectul de activitate:
- organizaţii cu obiect general - referitoare la cooperarea dintre statele membre în
numeroase domenii ale vieţii internaţionale: ONU, OUA, OSA ;
- organizaţii cu obiect special de activitate limitat la un domeniu restrâns. Din
această categorie fac parte instituţiile specializate ale ONU, dar şi unele organisme
regionale de ex: Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, care dă posibilitatea statelor
de a deveni membre ale organizatiei ;
- organizaţii deschise să primească pe lângă membrii originari (fondatori) şi alte
state care să îsi asume obligaţiile de membru ;
- organizaţii închise ce includ doar statele fondatoare sau statele dintr-o regiune
(Benelux, Comisia Dunării conform Convenţiei de la Belgrad din 1948) .
Mai exista o categorie de organizaţii deschise de ex: Organizaţia Tratatului
Nord-Atlantic, Comunităţile Economice Europene.

Organizaţii Internaţionale cu caracter universal

În 1908 LEON BOURGEOIS propune ,,un nou sistem de organizare a
relaţiilor internaţionale – Liga sau Societatea Naţiunilor. La această idee aderă
diverse grupe de asociaţii din Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite.
Presedinţii Roosevelt si Taft susţin formula unui sistem de securitate în
care agresorii să primească automat sancţiuni economice şi militare din partea
Comunităţii Internaţionale. În 1915 Liga pentru întărirea păcii, susţinută de
preşedintele Taft, militează pentru o Societate a Naţiunilor bazată pe securitatea
colectiva şi întărirea dreptului internaţional.
În scurt timp s-a elaborat un plan de către generalul Jan Christian Smuth,
care a fost repede răspândit în toate ţările civilizate cu reale preocupări pentru

13
respectarea drepturilor omului, plan care conţinea explicaţii elaborate pentru
fiecare paragraf, un sistem de mandate pentru coloniile puterilor învinse, un
Consiliu de membrii permanenţi şi nepermanenţi (prin rotaţie) şi o serie de
Comitete tehnice ale organizaţiei pentru activităţile economice şi sociale.
La 18 ian 1910 s-a deschis Conferinţa de la Paris, iar la 10 ian 1920 ia
naştere la Geneve liga Naţiunilor. Membrii fondatori au fost 31 de state, printre
acestea numărându-se şi România.
1.3.2 Organizaţia Naţiunilor Unite
Carta Naţiunilor Unite a fost semnată la 26 ianuarie în 1945 la închiderea
Conferinţelor Naţiunilor Unite pentru Organizaţia Internaţională şi a intrat în
vigoare la 24 oct 1945 şi i s-au adăugat de-a lungul timpului mai multe
angajamente.
Scopul suprem, stipulat în preambul este de a evita producerea războiului,
prin unirea forţelor membrilor şi în vederea menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale, prin garantarea că forţa armată nu va fi folosită decât în interesul
comun şi prin stabilirea între state a unor relaţii de bună vecinătate şi de toleranţă.
Cele patru scopuri ale organizaţiilor sunt:
- să se mentină pacea şi securitatea internaţională ;
- să se dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni întemeiate pe respectarea
principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi al drepturilor de a dispune de ele
însele ;
- să se realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale
cu caracter economic, social cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea
respectării drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără
deosebire de rasă, sex, limbă şi religie ;
- să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea
acestor scopuri comune.
În preambulul său, Carta ONU precizează trei facilitaţi:
- respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor umane ;
- respectarea dreptului internaţional şi al dreptăţii ;

14
- promovarea progresului general într-un climat de libertate .
Principiile Cartei pot duce la realizarea scopurilor acestora. Acestea sunt
principii fundamentale ale dreptului internaţional contemporan:
- egalitatea suverană a statelor membre ;
- dreptul popoarelor şi naţiunilor la autodeterminare ;
- principiul îndeplinirii cu bună – credinţă a obligaţiilor asumate prin Cartă ;
- reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale aşa încât să nu
se primejduiască pacea şi securitatea internaţională şi nici ideea de justiţie ;
- abţinerea de la ameninţarea cu forţa şi de la folosirea ei împotriva integrităţii
teritoriale şi independenţei politice a vreunui stat cât şi în orice alt mod
incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite (art2, pct. a) aceasta fiind consacrarea
principiului neagresiunii ;
- neintervenţia în problemele care sunt de competenţă internă a statelor
-consacrarea principiului neamestecului în treburile interne şi respectării
suveranităţii statelor membre.
Sistemul internaţional de promovare şi garantare a drepturilor si libertăţilor
fundamentale ale omului are la baza relaţia triunghiulară dintre acţiunea de
elaborare a instrumentelor juridice în domeniu, de aplicare a lor în cadrul fiecărui
stat şi de difuzare în vederea cunoaşterii şi educării fiecărui membru al societăţii în
vederea respectării standardelor umane şi umanitare consacrate. Această relaţie se
realizează printr-o amplă şi multiforma cooperare interguvernamentala în cadrul
unor organizaţii şi instituţii cu vocaţie de universalitate - regionale, subregionale şi
nationale, precum şi prin organizaţii nonguvernamentale, instituţii guvernamentale,
instituţii umanitare şi centre de cercetare, mass-media ş.a. La nivel mondial se află
sistemul Naţiunilor Unite, care are următoarele trei funcţii:
1. de a elabora instrumentele ce consacră drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului ;
2. de a conveni căi şi modalităţi specifice promovării şi respectării normelor ;
3. de a reacţiona la violarea sistematică şi flagrantă a drepturilor omului

15
ONU se bazează în activitatea sa pe mai multe instituţii majoritatea independente,
dar în strânsă legătură cu organizaţia mondială .
Carta Naţiunilor Unite şi-a stabilit anumite organisme să se ocupe de
împlinirea scopurilor sale. Aceste organisme sunt: Adunarea Generală, Consiliul
de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea
Internaţionala şi Secretariatul.
Ţara noastră este membră ONU şi a făcut parte din Consiliul de Securitate
în mai mulţi ani şi perioade.
România a avut o activitate remarcabilă în calitate de membră a Consiliului
ONU.
Esenţial este faptul că anul 2010 a fost proclamat de Adunarea Generală a
ONU, la 17 decembrie 2007, drept Anul Internaţional al aproprierii între culturi.

1.3.3 Sisteme regionale de protecţie a drepturilor omului

Politicienii momentului se preocupă prioritar de problematica drepturilor
omului, problematică strâns legată de evoluţia problemelor generale ale omenirii
(pacea, securitatea, dezvoltarea). Sistemul european de protecţie a drepturilor
omului este format din organisme regionale cum ar fi:
- Consiliul Europei ;
- Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).
1.3.3.1 Consiliul Europei, înfiinţat la 5 mai 1949 un grup de state format din‫׃‬
Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia,
Suedia şi Marea Britanie. Consiliul a fost nucleul Uniunii Europene. Acestea au
considerat că edificarea păcii, bazată pe justiţie şi cooperare internaţională, are o
impotanţă crucială în păstrarea societăţii umane şi a valorilor civilizaţiei.
Consiliul Europei a consolidat mecanismele de control al respectării
libertaţilor fundamentale, printre acestea se află Convenţia Europeana a Drepturilor
Omului. Coonsiliul Europei a jucat un rol important în punerea in practică şi
consolidarea noilor democraţii în Europa Centrală şi Orientală după căderea
comunismului în această parte a lumii.

16
 Orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei cu condiţia
să accepte principiul supremaţiei dreptului şi să garanteze drepturile omului şi
libertăţile fundamentale pentru toate persoanele care se află în jurisdicţia sa.
Sediul Consiliului Europei este la Strasburg (Franţa), iar obiectivele sale
sunt‫׃‬
- protecţia drepurilor omului a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului;
favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii
culturale a Europei ;
- căutarea unor soluţii pentru problemele cu care se confrunta societăţile europene
(discriminarea minorităţilor xenofobiei, intoleranţa, protecţia mediului, clonarea
umana, SIDA, drogurile, crime organizate etc ;
- dezvoltarea stabilităţii democraţieie în Europa, prin susţinerea reformelor politice,
legislative şi constituţionale .
Consiliul Europei îşi desfăara diversitatea plajei de obiective prin diferite
organe, a căror activitate e stabilitădemocratic şiin deplină colaborare. Aceste
organe sunt‫׃‬
- Comitetul Miniştrilor ;
- Adunarea Parlamentară ;
- Congresul Autoritaţilor Locale şi Regionale din Europa ;
- Comisarul drepturilor omului, înfiinţat în 1999 şi are ca misiune promovarea
educaţiei, sensibilizarea asupra drepturilor omului cât şi respectarea lor şi
asigurarea observării efective a instrumentelor Consiliului Europei ;
- Secretariatul General .
1.3.3.2 Protecţia drepturilor omului în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa
Conferinţa ţinută în 1975 – conferinţă la care au participat reprezentanţi ai
35 de state – toate statele europene, mai puţin Albania, Republica Vatican, Statele
Unite ale Americii şi Canada – a adoptat la 1 august 1975. Actul final al
Conferinţei asupra Securitătii şi Cooperării în Europa, act care a creat un cadru de
cooperare ce permite afirmarea unui număr de principii.

17
 În urma acestei Conferinţe s-a infiinţat în anul 1994 Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) la care au participat un număr mare de
state – în 1993 se consemnau 53.
Sistemul de la Helsinki este cadrul diplomatic de acţiune creat de Conferinţa
asupra Securităţii şi Cooperării în Europa, cunoscută sub numele de Conferinţa de
la Helsinki.

Principalele obiective formulate de statele paricipante la OSCE au fost‫׃‬

- respectarea drepturilor omului şi libertaţilor fundamentale, ca libertatea de
gândire, conştiinţă, religie sau convingeri pentru toţi fără deosebire de rasă, sex,
limba sau religie ;
- promovarea şi încurajarea drepturilor şi libertăţilor civile politice, economice,
sociale şi culturale, în ceea ce priveşte exercitarea lor ;
- respectarea libertăţii individului în alegerea profesiei, care trebuie lăsat sa
acţioneze dupa propria sa conştiinţă ;
- respectarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor privind egalitatea în
faţa legii, dreptul de a se bucura efectiv de toate drepturile omului şi libertăţile
fundamentale .
S-a realizat cu acest prilej cât de importantă pentru pace, justiţie şi
bunăstarea generală este respectarea drepturilor şi libertăţilor omului. Principiile
care guverneaza relaţiile reciproce dintre statele participante, conforme cu Carta
Naţiunilor Unite sunt (voi cita doar acele principii care se refera direct la drepturile
omului) :
- egalitatea şi respectarea drepturilor omului, inerente suveranităţii ;
- respectarea drepturilor omului şi a libertaţilor sale fundamentale .
Ţara noastra şi-a propus să promoveze mai multe obiective printre care şi
consolidarea rolului OSCE în respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
prin crestere eficienţei instrumentelor şi mecanismelor OSCE şi prin menţinerea
capacităţii OSEC de a fi garantul respectării drepturilor omului, inclusiv ale
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale.

18
OSCE acţioneaza prin diversele sale structuri:
- Conferinţele şefilor de stat sau de guvern (Summit) ;
- Consiliul Ministerial ;
- Consiliul Superior (înlocuit de Comitetul Înalţilor Funcţionari) ;
- Consiliul Permanent (fostul Comitet Permanent) ;
- Consiliul de Cooperare în domeniul Securităţii ;
- Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii ;
- Preşedintele în exerciţiu ;
- Secretarul general ;
- Înaltul Comisar pentru Minoritate Naţională ;
- Reprezentantul OSCE pentru libertatea presei.
Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR) – care
are ca scop promovarea drepturilor omului, a valorilor democraţiei şi a principiilor
statului de drept, avand sediul la Varşovia:
- Misiunile OSCE ;
- Curtea de Conciliere şi Arbitraj.
Drepturile Omului au fost prevăzute în Actul Final de la Helsinki (1975),
continuat de Reuniunile de la Belgrad (1977-1978), Madrid (1983), Viena (1989),
Paris (1989), Copenhaga (1990), Moscova (1991) în care s-au afirmat şi reafirmat
prevederile Actului Final de la Helsinki privind drepturile omului şi principiile
care guvernează relaţiile dintre statele participante.
S-a considerat că promovarea atât a drepturilor economice, sociale şi
culturale, cât şi a drepturilor civile şi politice au o importanţă crucială în
respectarea demnităţii umane şi s-a stabilit ca obiectiv prioritar garantarea
exercitata efectiv a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, acestea fiind
esenţiale pentru dezvoltarea liberă şi deplină a persoanei.
Dar o importanţă priomordială o are cunoaşterea de către toţi cetăţenii a
drepturilor, a căilor prin care pot face ca acestea sa le fie respectate. Astfel, este
nevoie de informaţii complete şi de posibilitatea de a fi apărat în cazul în care
oricare dintre drepturi le-ar fi încălcate.

19
 Astfel, statele au fost de acord ca au dreptul de asistenţa juridică şi informare
corectă şi completă privind ‫׃‬
a) egalitatea în drepturi dintre bărbat şi femeie ;
b) asigurarea libertăţii persoanei de a profesa şi practica religia sau convingerea sa;
Statele s-au angajat să respecte drepturile tuturor comunităţilor religioase‫׃‬
- de a stabili şi menţine lăcaşul de rugăciune sau de adunare ;
- de a organiza ele însele în conformitate cu structura lor ierarhica şi instituţională ;
- de a selecta, numi şi înlocui personalul lor, în conformitate cu propriile cerinţe şi
norme, ca şi cu orice aranjament liber acceptat între ele şi statul lor ;
- de a stabili şi primi contribuţii voluntare, financiare şi de altă natură.
Statele îşi propun să protejeze şi să creeze condiţii pentru promovarea identităţii
etnice, culturale, lingvistice şi religioase a minorităţilor naţionale de pe teritoriul
lor.
c) respectarea dreptului fiecăruia la libertatea de mişcare şi de alegere a
domiciliului în cadrul frontierelor fiecărui stat de a părăsi orice ţara, inclusiv
propria ţara şi de a se intoarce în ţara sa.
De asemenea, statele participante se vor asigura ca‫׃‬
- nimeni să nu fie arestat, deţinut sau exilat arbitrar ;
- persoanele aflate în detenţie sau încarcerate sa fie tratate în mod uman şi să li se
respecte demnitatea inerentă unor persoane ;
- sa fie aplicate regulile minime – standard ale ONU şi Codul ONU asupra
comportamentului persoanelor oficiale vor interzice tortura şi alte acte de cruzime,
tratamentele şi pedepsele inumane sau degradante.
S-au convocat şi elaborat diverse forumuri care să stabileasca un cadru de
egalitate şi respect al tuturor cetăţenilor care muncesc în aceste State.
Conferinţa asupra dimensiunii umane a CSCE prin Carta de la Paris
desfăşurată în trei reuniuni cea de la Paris încheindu-se prin Carta de la Paris
(1989) ale cărei obiective sunt asigurarea securităţii, promovarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului şi dezvoltarea unor cooperari largi între state.

20
 Documentul de la Copenhaga reliefează drepturile omului privind
dezvoltarea democratică a societăţii, punând accentul pe separarea puterilor în stat,
asigurarea desfăşurării de alegeri libere, pluralismul politic, consolidarea
instituţiilor democratice ale statului de drept. Acesta este primul document care
care include prevederi detaliate în ceea ce priveşte drepturile persoanelor care
aparţin minorităţilor naţionale dar şi prevederi care protejează identitatea etnică,
culturală şi religioasă a minorităţilor.
Consiliul Europei şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(OSCE) se fundamentează pe trei surse juridice‫׃‬
Convenţia Europeana a Drepturilor Omului (înfiinţată la 4 nov. 1950 şi
intrată în vigoare la 3 septembrie 1953) ;
Carta Sociala Europeană adoptată la 18 nov. 1961 şi intrată în vigoare la 26
febr. 1965 ;
Actul Final al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa ;
Carta Sociala Europeană cuprinde drepturile ce trebuie respectate fără
deosebire de rasă, sex, limbă, religie, grupări politice, origine naţională sau socială,
sănătate, apartenenţa la o minoritate naţională, naştere sau orice altă situaţie şi se
referă la urmatoarele‫ ׃‬locuinţa, sănătate, educaţie, angajare, protecţie juridică şi
socială, circulaţia persoanelor, non-discriminare, asigurarea controlului,
respectarea de către ţările membre a acestor drepturi intră în sarcina Comitetului
European pentru Drepturile Sociale.
Consecinţe ale procesului de globalizare asupra respectării drepturilor
omului.
DOCUMENTE OFICIALE :
- Consiliul Europei ;
- Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).
Consiliul Europei, înfiinţat la 5 mai 1949 un grup de state format din‫׃‬Belgia,
Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia şi Marea
Britanie. Consiliul a fost nucleul Uniunii Europene. Acestea au considerat ca

21
edificarea păcii, bazată pe justiţie şi cooperare internaţionala, are o impotanţă
crucială în păstrarea societaţii umane şi a valorilor civilizaţiei.
Consiliul Europei a consolidat mecanismele de control al respectării
libertăţilor fundamentale, printre acestea se află Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului. Coonsiliul Europei a jucat un rol important în punerea în practică şi
consolidarea noilor democraţii în Europa Centrala şi Orientală după cădrea
comunismului în această parte a lumii.
Orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei cu condiţia
să accepte principiul supremaţiei dreptului şi să garanteze drepturile omului şi
libertăţile fundamentale pentru toate persoanele care se află în jurisdicţia sa.
Sediul Consiliului Europei este la Strasburg (Franţa), iar obiectivele sale
sunt‫׃‬
- protecţia drepurilor omului a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului;
- favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii
culturale a Europei;
- cautarea unor soluţii pentru problemele cu care se confruntă societaţile europene
(discriminarea minorităţilor xenofobiei, intoleranţa, protectţia mediului, clonarea
umana, SIDA, drogurile, crime organizate, etc. ;
- dezvoltarea stabilităţii democraţieie în Europa, prin susţinerea reformelor politice,
legislative şi constituţionale.
Consiliul Europei îşi desfăşoară diversitatea plajei de obiective prin diferite
organe, a caror actvitate este stabilită democratic şi în deplină colaborare. Aceste
organe sunt‫׃‬
- Comitetul Miniştrilor ;
- Adunarea Parlamentară ;
- Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa ;
- Comisarul drepturilor omului, înfiinţat în 1999 şi are ca misiune promovarea
educaţiei, sensibilizarea asupra drepturilor omului cât şi respectarea lor şi
asigurarea observării efective a instrumentelor Consiliului Europei ;
- Secretariatul General ;

22
- Protecţia drepturilor omului în cadrul Organizaţiei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa.
Conferinţa ţinută în 1975 – conferinţă la care au participat reprezentanţi ai
35 de state – toate statele europene, mai puţin Albania, Republica Vatican, Statele
Unite ale Americii şi Canada – a adoptat la 1 august 1975. Actul final al
Conferinţei asupra Securităţii şi Cooperării în Europa, act care a creat un cadru de
cooperare ce permite afirmarea unui număr de principii .
În urma acestei Conferinţe s-a înfiinţat în anul 1994 Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) la care au participat un număr mare de
state – in 1993 se consemnau 53.
Sistemul de la Helsinki este cadrul diplomatic de acţiune creat de Conferinţa
asupra Securităţii si Cooperării în Europa, cunoscută sub numele de Conferinţa de
la Helsinki.
Principalele obiective formulate de statele paricipante la OSCE au fost‫׃‬
- respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ca libertatea de
gândire, conştiinţa, religie sau convingeri pentru toţi fără deosebire de rasă, sex,
limba sau religie ;
- promovarea şi încurajarea drepturilor şi libertăţilor civile politice, economice,
sociale şi culturale, în ceea ce priveşte exercitarea lor ;
- respectarea libertăţii individului în alegerea profesiei, care trebuie lăsat să
acţioneze după propria sa conştiinţă ;
- respectarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor privind egalitatea în
faţa legii, dreptul de a se bucura efectiv de toate drepturile omului şi libertăţile
fundamentale .
S-a realizat cu acest prilej cât de importantă pentru pace, justiţie şi
bunăstarea generala este respectarea drepturilor şi libertăţilor omului. Principiile
care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante, conforme cu Carta
Naţiunilor Unite sunt‫׃‬voi cita doar acele principii care se referă direct la drepturile
omului,
- egalitatea şi respectarea drepturilor omului, inerente suveranităţii

23
- respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale .
Ţara noastră şi-a propus să promoveze mai multe obiective printre care şi
Consolidarea rolului OSCE în respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
prin creşterea eficienţei instrumentelor şi mecanismelor OSCE şi prin menţinerea
capacităţii OSEC de a fi garantul respectării drepturilor omului, inclusiv ale
persoanelor apartinând minorităţilor naţionale.
OSCE acţioneaza prin diversele sale structuri :
• Conferinţele şefilor de stat sau de guvern (Summit) ;
• Consiliul Ministerial ;
• Consiliul Superior (înlocuit de Comitetul Înalţilor Funcţionari) ;
• Consiliul Permanent (fostul Comitet Permanent) ;
• Consiliul de Cooperare în domeniul Securităţii ;
• Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii ;
• Preşedintele în exerciţiu ;
• Secretarul general ;
• Înaltul Comisar pentru Minoritate Naţională ;
• Reprezentantul OSCE pentru libertatea presei ;
• Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR) – care
are ca scop promovarea drepturilor omului, a valorilor democraţiei şi a
principiilor statului de drept. Are sediul la Varşovia ;
• Misiuni ale OSCE ;
• Curtea de Conciliere şi Arbitraj .
Drepturile Omului au fost prevazute în Actul Final de la Helsinki (1975),
continuat de Reuniunile de la Belgrad (1977-1978), Madrid (1983), Viena (1989),
Paris (1989), Copenhaga (1990), Moscova (1991) în care s-au afirmat şi reafirmat
prevederile Actului Final de la Helsinki privind drepturile omului şi principiile
care guvernează relaţiile dintre statele participante.
S-a considerat că promovarea atât a drepturilor economice, sociale şi
culturale, cât şi a drepturilor civile şi politice au o importanţă crucială în
respectarea demnităţii umane şi s-a stabilit ca obiectiv prioritar garantarea

24
exercitată efectiv a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, acestea fiind
esenţiale pentru dezvoltarea liberă şi deplină a persoanei.
Dar o importanţă primordială o are cunoaşterea de către toţi cetăţenii, a
drepturilor, a căilor prin care pot face ca acestea să le fie respectate. Astfel, este
nevoie de informaţii complete şi de posibilitatea de a fi apărat în cazul în care
oricare dintre drepturi le-ar fi încălcate.
Astfel, statele au fost de acord că au dreptul de asistenţă juridică şi informare
corectă şi completă privind‫׃‬
a) egalitatea în drepturi dintre bărbat şi femeie.
b) asigurarea libertăţii persoanei de a profesa şi practica religia sau convingerea sa.
Statele s-au angajat să respecte drepturile tuturor comunităţilor religioase ‫׃‬
- de a stabili şi menţine lăcaşul de rugăciune sau de adunare
- de a organiza ele însele în conformitate cu structura lor ierarhică şi instituţională
- de a selecta, numi şi înlocui personalul lor, în conformitate cu propriile cerinţe şi
norme, ca şi cu orice aranjament liber acceptat între ele şi statul lor
- de a stabili şi primi contribuţii voluntare, financiare şi de altă natură.
Statele îşi propun să protejeze şi să creeze condiţii pentru promovarea identităţii
etnice, culturale, lingvistice şi religioase a minorităţilor naţionale de pe teritoriul
lor .
c) respectarea dreptului fiecăruia‫׃‬
- la libertatea de mişcare şi de alegere a domiciliului în cadrul frontierelor fiecărui
stat ;
- de a părăsi orice ţară, inclusiv propria ţară şi de a se întoarce în ţara sa.
De asemenea, statele participante se vor asigura ca‫׃‬
- nimeni să nu fie arestat, deţinut sau exilat arbitrar ;
- persoanele aflate în detenţie sau încarcerate sa fie tratate în mod uman şi să li se
respecte demnitatea inerentă unor persoane ;
- să fie aplicate regulile minime – standard ale ONU şi Codul ONU asupra
comportamentului persoanelor oficiale ;

25
- vor interzice tortura şi alte acte de cruzime, tratamentele şi pedepsele inumane
sau degradante.
S-au convocat şi elaborat diverse forumuri care să stabileasca un cadru de egalitate
şi respect al tuturor cetăţenilor care muncesc în aceste State.
Conferinţa asupra dimensiunii umane a CSCE prin Carta de la Paris desfăşurată în
trei reuniuni cea de la Paris încheindu-se prin Carta de la Paris (1989) ale cărei
obiective sunt asigurarea securităţii, promovarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului şi dezvoltarea unor cooperări largi între state.
Documentul de la Copenhaga reliefează drepturile omului privind dezvoltarea
democratică a societăţii, punând accentul pe separarea puterilor în stat, asigurarea
desfăşurării de alegeri libere, pluralismul politic, consolidarea instituţiilor
democratice ale statului de drept. Acesta este primul document care care include
prevederi detaliate în ceea ce priveşte drepturile persoanelor care aparţin
minorităţilor naţionale dar şi prevederi care protejeaza identitatea etnică, culturală
şi religioasă a minorităţilor.
Consiliul Europei şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(OSCE) se fundamentează pe trei surse juridice‫׃‬
• Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (înfiinţată la 4 noiembrie 1950 şi
intrată în vigoare la 3 septembrie 1953) ;
• Carta Socială Europeană adoptată la 18 noiembrie 1961 şi intrată în vigoare
la 26 februarie 1965 ;
• Actul Final al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa ;
• Carta Sociala Europeană cuprinde drepturile ce trebuie respectate fără
deosebire de rasă, sex, limbă, religie, grupări politice, origine naţională sau
socială, sănătate, apartenenţa la o minoritate natională, naştere sau orice altă
situaţie şi se referă la urmatoarele‫ ׃‬locuinţă, sănătate, educaţie, angajare,
protecţie juridică şi socială, circulaţia persoanelor, non-discriminare,
asigurarea controlului, respectarea de către ţările membre a acestor drepturi
intră în sarcina Comitetului European pentru Drepturile Sociale.

26
 Capitolul II
PROTECTIA DREPTURILOR MINORITĂŢILOR DE ETNIE ROMA

2.1 MINORITĂŢI SOCIALE ŞI MINORITĂŢI NAŢIONALE, RELAŢIILE

DINTRE MAJORITATE ŞI MINORITATE
Etimologic, minoritate înseamnă ‘’mai mic’’. Deci, din această perspectivă
minoritatea naţională reprezintă un număr mai mic de oameni ce convieţuiesc pe
acelaşi teritoriu cu o majoritate sau/si cu alte minorităţi naţionale.
Minorităţile –grupuri sociale, politice, entice rasiale , lingvistice, religioase
ş.a. care există într-o societate şi dispun de un număr de membri mai mic decât cel
al colectivităţii din care fac parte (majoritatea). În zilele noastre, minorităţile sunt
prezente în toate ţările lumii, numărul acestora şi volumul membrilor componenţi
variind de la o ţară la alta.
La sfărşitul secolului al XX-lea se aprecia că în lume există peste 12.000 de
etnii.
Unii autori susţin că un grup social poate fi considerat minoritar doar cu
condiţia de a se exercita asupra lui un tratament discriminatoriu. Tocquille
considera aceasta ‘’tirania majorităţii’’ care îi poate împiedica pe minoritari în
promovarea intereselor legitime şi a valorilor specifice. Dar majoritatea cantitativă
nu este întotdeauna şi dominantă din punct de vedere al influenţei şi puterii
discriminatorii. Spre pildă, populaţia feminină din România este majoritară dar
superioritatea numerică nu reprezintă un factor de discriminare în raport cu
populaţia masculină. Dimpotrivă, în funcţiile de conducere, ca să nu mai vorbim în
politică, majoritari sunt bărbaţii.
Putem spune că o minoritate poate fi considerată ca atare doar dacă nu
beneficiază de aceleaşi drepturi economice, sociale, politice, culturale, etc de care
se bucură majoritatea cetăţenilor unei ţări şi dacă problemele lor sunt ignorate de
instituţiile statale conducătoare. În acest caz, pot apărea situaţii de izolare,
segregare rasială, inegalitate, nedreptate, etc., situaţii care pot genera proteste,
revendicări şi poate, in extremis, revolte sociale.

27
 Literatura franceză ne oferă o definiţie a termenului de minoritate care
‘’desemnează un grup de persoane care diferă prin rasă, religie, limbă sau
naţionalitate de grupul majoritar (mai numeros) în mijlocul căruia trăieşte. Trebuie
făcute două precizări. În primul rând, un grup nu constituie o minoritate decât dacă
este conştient de sine în calitate de grup diferit de ceilalţi şi are sentimental unei
inferiorităţi sociale, mai ales dacă este considerat ca atare. Roşcaţii sunt mai puţin
numeroşi decât bruneţii în societăţile noastre, dar nu formează o minoritate
deoarece culoarea părului neavând o semnificaţie socială, ei nu înţeleg să formeze
un grup aparte. Pe de altă parte, termenul de minoritate are întotdeauna o
dimensiune socială şi politică, deseori minoritatea constituie un grup mai puţin
numerous apreciat într-o mai mică măsură şi mai puţin influent, dar situaţia nu se
poate generaliza. Negrii, majoritari prin numărul lor în Africa de Sud, constituie
totuşi o minoritate în ierarhia socială şi politică.
Societăţile democratice privesc oamenii ca indivizi, cetăţeni, nu ca membri
ai unor grupuri politice, entice, religioase, cultural sau de altă natură.
Criteriile în raport de care un grup de oameni poate fi considerat minoritar
sunt diverse: rasă, etnie, vârstă, religie, sex, limbă, etc.
Abordarea unui grup naţional sau rasial ca minoritar devine o problemă în
societăţile şi perioadele istorice cruciale guvernate de sisteme politice totalitare sau
imperialiste, lupta pentru putere sau pentru promovarea valorilor culturale şi a
învăţământului în limba maternă.
Observând preponderenţa unei populaţii sau a altora pe diverse continente,
se poate conchide că minoritatea este:
a) grup rasial diferit de altul numeric dominant ;
b) grup rasial diferit de altul politic dominant ;
c) grup cultural diferit de cel aflat la putere.

În volumul ‚’’Xenopoliane, buletinul Fundaţiei Academiei ‚’’A. D. Xenopol’’, Iaşi, 1997, 1-4 ,
pag.166

Larousse, Dicţionar de Sociologie, editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, pag169-170

28
 Cercetările sociologice au arătat că, deşi din punct de vedere al rasei nu
există diferenţe de apartenenţă la deţinerea puterii economice şi politice, din punct
de vedere al deţinerii de capital‚’’minoritatea celor bogaţi’’ este aceea cu acces
majoritar la educaţie, instrucţie, putere politică, în timp ce‚’’majoritatea celor
săraci’’ este minoritară la accesul la instrucţie, cultură şi putere.
Inegalitatea distribuirii puterii duce la sentimentul de inferioritate al
’’minoritarilor’’ şi, de asemenea, la conştientizarea mai profundă a faptului că
aparţin unei minorităţi. De aici şi ataşamentul mai adânc şi solidaritatea mai mare a
acestora.
Minorităţile sunt ’’grupuri relativ restrânse care posedă caracteristici fizice
şi/sau culturale ce sunt diferite şi prin urmare devalorizate de grupul dominant’’
De-a lungul timpului şi de la o societate la alta, tratamentul minorităţilor de către
majoritari a fost diferit , în anumite perioade istorice manifestându-se adevărate
prigoane împotriva unor populaţii (de exemplu, naziştii au dorit , incercat şi exersat
exterminarea evreilor şi a rromilor în timpul celui de-al doilea razboi mondial).
Chiar S.U.A., cel mai democratic stat, are în istoria constituirii sale acţiuni
de încălcare flagrantă a drepturilor omului – exterminarea indienilor autohtoni,
izolarea lor în rezervaţii speciale sau asimilarea acestora.
Şi alte societăţi naţionale din secolul al XX-lea au supus, deliberat,
minorităţile etnice, lingvistice, culturale unui proces de deznaţionalizare forţată sau
chiar dezrădăcinarea.
Dar, nu întotdeauna majoritatea numerică dintr-o societate îşi poate impune
voinţa şi în acest sens un exemplu dureros este cel al majorităţii române din
Transilvania care a fost supusă, contrar dorinţei sale sacre, maghiarizării atunci
când provincia română a fost înglobată Imperiului Habsburgic în 1699, respectiv
Ungariei în 1867.
Lanţurile acestei nedreptăţi au fost sfărâmate abia la 1 decembrie 1918 de
către Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia care a votat unirea Transilvaniei,
desăvârşindu-se statul naţional , unitar român şi redându-i-se provinciei statutul
său de adânc pământ românesc.
Între populaţia majoritară şi minorităţile conlocuitoare există raporturi
diferite, dinamice, în funcţie de natura regimurilor politice şi sociale, de dorinţa lor
de a-şi asuma statutul, respectiv de a recunoaşte existenşa uneia sau a celeilalte, de
gradul de educaţie şi toleranţă a cetăţenilor ce le constituie, de atenacitatea
acestora.
O experienţă nereuşită de a asimila minorităţile s-a produs în Europa după
primul razboi mondial, când negociatorii Tratatului de la Versailles au încercat să
reconstruiască continentul vlăguit de conflagraţie pe principiul naţionalităţilor.

29
Statul-naţional nu admite existenţa minorităţilor naţionale sau culturale şi ignoră
minorităţile religioase.
Dimpotrivă, Elveţia sau Libanul s-au constituit prin acord politic între
grupările religioase şi naţionale, acord care recunoaşte drepturile tuturor grupurilor.
Populaţiile minoritare pot fi promovate mai uşor prin valorile lor cultuirale şi
spirituale , acestea producând progresul condiţiei umane în general prin asimilare.
De asemenea, în societăţile democratice bazate pe principiile respectării drepturilor
minorităţilor politice, minorităţile religioase şi culturale pot avea ’’putere de
blocaj’’ prin mijloace democratice putând impiedica votarea unor legi contrare
tradiţiilor, convingerilor lor sau care le impietează tradiţiile sau obiceiurile. De
exemplu, minoritatea musulmană din Uniunea Indiană a impiedicat votarea legilor
laice care se opuneau tradiţiilor promovate de Coran*.
Mai mult încă , atunci când în S.U.A. italo-americanii , polonezii americani
sau evreii americani au sporit numeric depăşind populaţia Wasp, ei au devenit
componenţii unei naţiuni bazate pe consensul politic al grupărilor culturale diferite.
Dacă de-a lungul timpului minorităţile de orice fel (religioase, naţionale,
etnice, etc) şi-au obţinut dreptul la libertate, justiţie, egalitate, aceasta este
rezultatul luptei lor mai mult decât a majorităţilor. Şi obţinerea acestor drepturi
este un lucru bun atunci când produce schimbări sociale, culturale, chiar politice
benefice societăţii în ansamblu, cu efecte pozitive, atât pentru ei, cât şi pentru
majoritari.
Oamenii, fie că aparţin unei minorităţi sau unei majorităţi, pot avea formele
lkor de manifestare , efecte bune sau dăunătoare societăţii în general, importantă
este conştiinţa originii, apartenenţei şi educaţia în sensul respectului şi evoluţiei a
democraţiei reale şi responsabile.
De-a lungul timpului şi de la o societate la alta, tratamentul minorităţilor de
către majoritari a fost diferit, în anumite perioade istorice manifestându-se
adevărate prigoane împotriva unor populaţii (de exemplu, naziştii au dorit, incercat
şi exersat exterminarea evreilor şi a rromilor în timpul celui de-al doilea razboi
mondial).

A. Perez, F.Dasi: ‚’’Reprezentările sociale ale grupurilor minoritare’’ în A.

Neculau (coordonator) Psihologia socială. Aspecte contemporane, ed.
Polirom, Iaşi,1996, pag.62

B. Cristina Otovescu-Frăsie , Protecţia internaţională a drepturilor omului, ed.

Didactică şi Pedagogică , 2008, pag. 183

Chiar S.U.A. , cel mai democratic stat, are în istoria constituirii sale acţiuni
de încălcare flagrantă a drepturilor omului – exterminarea indienilor autohtoni,
izolarea lor în rezervaţii speciale sau asimilarea acestora.
30
 Şi alte societăţi naţionale din secolul al XX-lea au supus, deliberat,
minorităţile etnice, lingvistice, culturale unui proces de deznaţionalizare forţată sau
chiar dezrădăcinarea.
Dar, nu întotdeauna majoritatea numerică dintr-o societate îşi poate impune
voinţa şi în acest sens un exemplu dureros este cel al majorităţii române din
Transilvania care a fost supusă, contrar dorinţei sale sacre, maghiarizării atunci
când provincia română a fost înglobată Imperiului Habsburgic în 1699, respectiv
Ungariei în 1867.
Lanţurile acestei nedreptăţi au fost sfărâmate abia la 1 decembrie 1918 de
către Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia care a votat unirea Transilvaniei,
desăvârşindu-se statul naţional , unitar român şi redândui-se provinciei statutul său
de adânc pământ românesc.
Între populaţia majoritară şi minorităţile conlocuitoare există raporturi
diferite, dinamice, în funcţie de natura regimurilor politice şi sociale, de dorinţa lor
de a-şi asuma statutul, respectiv de a recunoaşte existenşa uneia sau a celeilalte, de
gradul de educaţie şi toleranţă a cetăţenilor ce le constituie, de atenacitatea
acestora.
O experienţă nereuşită de a asimila minorităţile s-a produs în Europa după
primul razboi mondial, când negociatorii Tratatului de la Versailles au încercat să
reconstruiască continentul vlăguit de conflagraţie pe principiul naţionalităţilor.
Statul-naţional nu admite existenţa minorităţilor naţionale sau culturale şi
ignoră minorităţile religioase.
Dimpotrivă, Elveţia sau Libanul s-au constituit prin acord politic între
grupările religioase şi naţionale , acord care recunoaşte drepturile tuturor
grupurilor.
Populaţiile minoritare pot fi promovate mai uşor prin valorile lor cultuirale şi
spirituale , acestea producând progresul condiţiei umane în general prin asimilare.
De asemenea, în societăţile democratice bazate pe principiile respectării drepturilor
minorităţilor politice, minorităţile religioase şi culturale pot avea‚’’putere de
blocaj’’ prin mijloace democratice putând impiedica votarea unor legi contrare
tradiţiilor, convingerilor lor sau care le impietează tradiţiile sau obiceiurile. De
exemplu, minoritatea musulmană din Uniunea Indiană a impiedicat votarea legilor
laice care se opuneau tradiţiilor promovate de Coran*.

*Larousse, Dicţionar de Sociologie, pag.170**Cristina Otovescu-Frăsie , Protecţia

internaţională a drepturilor omului, ed. Didactică şi Pedagogică , Bucureşti , 2008,
pag.185
Mai mult încă, atunci când în S.U.A. italo-americanii, polonezii americani
sau evreii americani au sporit numeric depăşind populaţia Wasp, ei au devenit
componenţii unei naţiuni bazate pe consensul politic al grupărilor culturale diferite
31
 Dacă de-a lungul timpului minorităţile de orice fel (religioase, naţionale,
etnice, etc) şi-au obţinut dreptul la libertate, justiţie, egalitate, aceasta este
rezultatul luptei lor mai mult decât a majorităţilor. Şi obţinerea acestor drepturi
este un lucru bun atunci când produce schimbări sociale, culturale, chiar politice
benefice societăţii în ansamblu, cu efecte pozitive, atât pentru ei, cât şi pentru
majoritari.
Oamenii, fie că aparţin unei minorităţi sau unei majorităţi, pot avea formele
lkor de manifestare , efecte bune sau dăunătoare societăţii în general, importantă
este conştiinţa originii, apartenenţei şi educaţia în sensul respectului şi evoluţiei a
democraţiei reale şi responsabile.

2.2 TIPURI DE MINORITATI ŞI STILURI DE COMPORTAMENT

Este necesar să privim din două perspective problema minorităţilor: juridică
şi sociologică.
Din punct de vedere juridic, se urmăreşte ca minorităţile de orice fel să se
bucure de drepturi egale cu cele ale majorităţii şi să li se respecte toate aceste
drepturi.
Din punct de vedere sociologic, preocuparea se îndreaptă spre adaptarea şi
integrarea tuturor minorităţilor în comunitatea umană, locală şi naţională în care
acestea trăiesc şi se dezvoltă. Dorinţa şi scopul societăţii , din acest punct de
vedere, este ca trăitorii pe un teritoriu să beneficieze de o atmosferă de înţelegere,
colaborare, consens întru împlinirea obiectivelor comune. Pentru realizarea acestor
scopuri minorităţile trebuie integrate, asimilate, respectându-li-se particularităţile şi
nevoile specifice.
Desigur că, în evoluţia societăţii se întâlnesc şi procese contrare , rivalităţi şi
conflicte care însă pot fi depăşite printr-o educaţie şi autoeducaţie centrate pe
toleranţă , respect şi acceptanţă de ambele părţi.
Una dintre numeroasele personalităţi care fac cinste atât României-ţara de
origine, cât şi Franţei-ţara de adopţie, Serge Moscovici (director al Şcolii de Studii
Superioare de Ştiinţe Sociale din Paris) constată existenţa a două tipuri de
minorităţi : nomice şi anomice.
Grupurile minoritare nomice au pronunţată conştiinţa de sine şi sunt mai
active în apărarea şi promovarea punctelor lor de vedere, pe când grupurile
anomice se rezumă în atitudinea lor la dezaprobarea punctelor de vedere ale altor
grupuri fără a milita pentru promovarea propriilor puncte de vedere, fiind deci
caracterizate printr-o poziţie pasivă.
Grupurile nomice propun norme alternative şi astfel, ele apar în plan social
ca grupuri sociale independente constrindu-şi propria viziune asupra altor grupuri

32
în funcţie de relaţiile pe care şi le construiesc cu celălalte grupuri nomice. Astfel,
pot avea relaţii conflictuale , de cooperare , de coaliţie sau de complementaritate.
Reprezentările sociale pe care grupurile şi le construiesc despre celălalte
grupuri nomice pot anticipa e, explica şi statua relaţiile sociale dintre grupul
respectiv şi celălalte grupuri. Aceste reprezentări sociale pot constitui mobilurile
atitudinilor negative sau pozitive ale acestora faţă de celălalte grupuri.
Aceste minorităţi pot lansa argumente de justificare a propriilor norme sau pentru
susţinerea ori, dimpotriva, combaterea normelor altor grupuri nomice.
Grupurile anomice nu dezvoltă norme proprii, ele nu fac decât să devieze de la
normele majoritare.
De aceea, grupurile anomice sunt considerate mai degrabă categorii sociale
decât grupuri sociale independente. Astfel considerate, aceste categorii sunt privite
de majoritate prin prisma propriilor puncte de vedere ca un colectiv fără
consistenţă efectivă şi fără alternativă normativă care nu creează un conflict, ci pun
o problemă socială dar , de multe ori, eşuează în uitare sau marginalizare.
După acţiunea socială se apreciază existenţa a două categorii de minorităţi :
cele ce se rezumă la devierea de la normele majorităţii şi minorităţile care nu se
limiteză la devierea de la aceasta normă, ci propun o normă alternativă.
În susţinerea normelor proprii, minorităţile pot fi ori rigide, inflexibile sau chiar
extremiste ori flexibile, deschise la negocieri şi medieri.
Ca în orice acţiune, comportamentul intolerant, extremist , radical genereză
conflicte şi duce la formarea prejudecăţilor privind atitudinea minorităţilor care le
produc şi, de aici, la o relaţie socială duşmănoasă, atitudini mefiante şi rezervate
între minoritate şi majoritate.
Dimpotrivă, atitudinea deschisă, tolerantă , flexibilă generează o atmosferă
cordială, de înţelegere şi bună credinţă în abordarea problemelor şi de aici, la
rezolvarea optimă a divergenţelor inerente în raporturile dintre două sau mai multe
grupuri cu norme proprii şi dintre acestea şi majoritate.
Civilizaţia epocii pe care o trăim a renunţat prin educaţie şi/sau convingere
la prejudecăţile care înfierau unele culturi considerate inferioare şi valorizarea
excesivă a celor superioare, la convingerile etnocentriste, la absolutizarea normelor
care duceau la scindarea societăţii şi chiar la conflicte încheiate cu adevărate
tragedii ce există în istoria mai recentă sau mai îndepărtată a omenirii.
Tratarea cu îngăduinţă, preocupare şi respect a tuturor cetăţenilor şi populaţiilor
este un obiectiv esenţial al convieţuirii paşnice.
Societăţile civilizate au înţeles că normele absolutizate, că omul este
generatorul lor, deci omul este centrul tuturor acţiunilor şi preocupărilor aşadar
normele sunt schimbătoare, adaptabile, amendabile, perfectibile. Prin negociere şi
compromis, agenţii vieţii sociale pot amenda normele pentru a duce la societate

33
mai bună care să creeze tuturor condiţiile optime de dezvoltare într-un mediu sigur
şi sănătos.
Adoptarea Cartei Drepturilor Omului în 1955, de către O.N.U. a constituit o treaptă
esenţială în reglementarea raporturilor dintre majoritate şi minorităţile naţionale.
După acest moment, statele civilizate şi dezvoltate denunţă şi repudiază
discriminarea minorităţilor.
Ţara noastră, prin poziţia geografică şi prin istoria sa îndelungată, a fost
confruntată cu o experienţă diversă şi din punct de vedere al convieţuirii diverselor
populaţii, etnii, grupuri sociale, minorităţi
Dacă de relaţia socială a majorităţii cu minoritatea cercetătorii şi specialiştii
s-au ocupat cu mult interes, de relaţia dintre minorităţi, de problemele sociale
specifice acestora , de imaginea despre sine, de percepţia socială a minorităţilor în
diferite contexte socio-culturale şi istorice, ei s-au ocupat mult mai puţin. O analiză
a tuturor acestor probleme e necesar să aibă ca punct de plecare acceptarea ideii că
există grupuri minoritare şi majoritare care trebuie să trăiască laolaltă într-o
societatea unitară şi multiculturală care să le asigure un confort social tuturor.
Experienţa concretă tradusă în rezultatele cercetărilor sociologice a arătat că
starea de fapt nu se suprapune stării de drept, că, deşi din punct de vedere legislativ
nu există discriminări faţă de minoritate, societatea se manifestă discriminatoriu
faţă de aceste minorităţi.
Aşa, de exemplu, deşi se recunoaşte egalitatea dintre femei şi bărbaţi ,
numărul femeilor cu posturi de mare răspundere, de conducere în diverse domenii
importante este incomparabil cu cel al bărbaţilor în aceeaşi poziţie. Acelaşi lucru
poate fi observat şi în cazul minorităţii rrome, de pildă.
Deşi tenacitatea susţinătorilor minorităţilor şi a drepturilor acestora a
determinat scăderea discriminării acestora, grupurile minoritare se află într-o
postură uşor bizară: pe de o parte, se susţine şi se manifestă toleranţa faţă de ele, pe
de altă parte grupurile minoritare sunt ţinta practicilor de intoleranţă.
Realitatea socială manifestă inerţie în tratamentul grupurilor minoritare
coexistenţiale, oamenii sunt încă profund marcaţi şi influenţaţi în actele lor de
prejudecăţi, stereotipuri.
Un exemplu concludent este tratamentul negrilor din S.U.A. care încă sunt
percepuţi mai mult decît albii în oglinda trăsăturilor negative. Acelaşi lucru se
întâmplă şi cu minoritatea rromă care este asociată cu trăsături comportamentale
deviante mai mult decât majoritatea.
2.3 ASPECTE GENERALE PRIVIND MINORITATEA ROMA
În România, lipsa unei tradiţii reale de protejare a diversităţii culturale a
lăsat urme mult mai adânci decât am fi dispuşi în prezent să recunoaştem . În acest

34
sens, pot fi invocate deopotrivă dificultăţile din ultimii ani în a promova un model
prin care să fie protejate şi încurajate diversitatea etnică şi culturală, cât şi
eşecurile în a distinge şi rezlova problemele fiecărei minorităţi în parte.
Minoritatea de etnie rromă este unul dintre exemplele care ar putea să justifice, cel
puţin în parte, această caracterizare. În România traiesc aproape două milioane de
rromi ceea ce reprezintă 1,8% din populaţia totală a ţării, fiind pe locul doi după
minoritatea maghiară în ceea ce priveşte numărul lor.
Situaţia rromilor şi a modului în care aceştia reuşesc sau nu să se integreze
în societate a fost un subiect extrem de dezbătut în ultimii ani. Autorităţile locale
au încercat să se implice în diverse proiecte şi programe adresate acestei categorii
sociale. Aşadar, tema de cercetare a proiectului o reprezintă rromii, faţă de care
orice cetaţean român are o parere.
Motivaţia alegerii acestei teme rezidă în dorinţa de identificare a modului în
care este percepută etnia rromilor în rândul românilor şi de evidenţierea a acelor
elemente de identitate care pot contribui la îmbunataţirea imaginii acestora şi la
creşterea gradului lor de acceptare şi integrare socială. În plus, cercetarea de faţă
urmăreşte identificarea gradului de acces la educaţia şi sanatatea şi egalitatea de
şanse pe piaţa muncii, cu referire la etnia rromilor.
Conceptul de minoritate- sunt considerate minorităţi acele colectivităţi care
ocupând poziţie de inferioritate într-o relaţie socială de putere, nu sunt considerate
drept reprezentantele cele mai legitime ale normelor.
Minorităţile etnice beneficiază de aceleaşi drepturi şi trebuie să îşi asume
aceleaşi obligaţii. Percepţia socială asupra minorităţilor etnice este construită în
funcţie de maniera în care membri unei minorităţi etnice oarecare participă la
funcţionarea societăţii, de tipul de relaţii pe care le întreţin ceilalţi. Evident ca în
construirea acestei percepţii intervin frecvent predujecăţi şi stereotipuri.
Universul cercetării este reprezentat de persoanele de etnie rromă cuprinse
între vârstele 10-50 de ani, de sex masculin şi feminin.

2.4 AGENTIA NAŢIONALĂ PENTRU RROMI

35
În anul 2004 Guvernul României a infiinţat Agenţia pentru Rromi care
funcţioneaza ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu
personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi este coordonată de ministrul
pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului. Agenţia Naţională
pentru Rromi este condusă de un preşedinte cu rang de secretar de stat, numit prin
decizie a Prim-Ministru, la propunerea ministrului pentru coordonarea Secretarului
General al Guvernului.
Agenţia aplică, coordonează, monitorizează şi evaluează măsurile din
domeniile sectoriale de intervenţie sociale cuprinsă în Strategia Guvernului
României de îmbunatătire a situaţiei rromilor, aprobată prin H.G.nr.430/2001.
În exercitarea atribuţiilor sale, Agenţia Naţională pentru Rromi initiază,
participă şi promovează împreună cu instituţiile şi organizaţiile neguvernamentale
specializate, acţiuni, proiecte şi programe sectoriale în scopul îmbunătăţirii
situaţiei rromilor, criteriul politic de aderare a României la Uniunea Europeană.
Principalul obiect de activitate al instituţiei îl constituie asigurarea
complementarităţii diverselor politici publice pentru rromi, iniţiate în plan naţional
şi internaţional, coordonarea implementării şi monitorizarea acestora.
Noua viziune a Agenţiei Naţionale pentru Rromi are la bază concepte de
parteneriat, deschidere şi transparenţă, propunându-şi realizarea unui cadru cât mai
flexibil de dialog, deschis tuturor actorilor implicaţi în domeniul său de activitate,
inclusiv societăţii civile

De-a lungul secolelor, un întreg set de imagini a fost construit şi dezvoltat,

de cele mai multe ori negative în ceea ce priveşte ceătenii de această etnie. Fie că
promovează respingerea sau asimilarea, aceste concepţii se consitituie ca un
fundal de argumente şi justificări ale acţiunilor. În fapt, rromii sunt rareori definiţi
cum sunt, mai degraba sunt percepuţi aşa cum ar trebui sa fie pentru a justifica
politicile şi comportamentele celorlalţi faţă de ei. Astfel, etnia rroma este
marginalizată de către societate.

36
 Identitatea etnică de rrom desemnată deseori prin etnonimul de “ţigan”, a
fost şi rămâne puternic stigmatizată în societatea românească şi în societăţile
europene în general. Dacă în timpul regimului communist valorizarea sa negative
era în acelaşi timp recunoscută, dar şi ascunsă vederii de politica de ingorare a
identitaţii etnice rome şi de asimilare etnică, dupa 1989 libertatea de exprimare
a a readus în prim-planul discursului stereotipurile şi emoţiile negative asociate
cu minoritatea romă. Etnonimul rom, etnoimul roman, este rezultatul afirmării
unei noi identiataticatre elita roma, o identitate întemeiata în interiorul etniei,
pe cultura şi experimentele acesteia şi nu pe definiţiile impuse de-a lungul
istoriei de gadjii/ne-romi .

2.5 COORDONATELE SOCIALE ALE MINORITATII DE

ETNIE ROMA
Una din marile probleme ale etniei rrome este problema educaţionala. Mulţi
dintre aceştia nu urmează nicio şcoală primară. Un studiu din anul 1992 arată că
44% dintre bărbaţi şi 54% dintre femei nu ştiau să citească fie deloc, fie cu
dificultate ceea ce înseamnă analfabetism.
S-a constatat că dupa 1989 una dintre problemele majore ale etniei rrome au
constituit-o cazurile de violenţă împotriva lor (cazul Hadareni-1993). Dupa 1996
acestea au scazut dar, exista acţiuni discriminatorii cu privire la romi din partea
instituţiilor statului (raiduri ale politiei, bătăi în anchetă). Aceştia fiind forţaţi să se
mute la oraş şi să solicite un loc de muncă. Şi aici etnia lor a constituit o problema
întrucat s-au izbit de respingere atât a românilor cât şi a maghiarilor din România.
În anul 2003, în cadrul unei cercetări întreprinse de Centrul de Cercetare a
relaţiilor Interetnice, etnobarometru , 38,8% dintre români si 40% dintre maghiarii
cuprinşi în eşantion au răspuns că nu i-ar accepta în ţară, atitudine ce a trezit
îngrijorare în rândul rromilor.
De asemenea, aceeaşi atitudine o are şi mass-media care în numeroasele
articole despre infracţiuni în care erau implicaţi rromi, etnia acestora era precizată,

37
spre deosebire de alte cazuri în care infractorii erau infăţişaţi fără a li se preciza
apartenenţa etnică.
La nivel social constatăm diversele atitudini privitoare la ţigani, de unde
derivă şi comportamentele de respingere. Putem confirma cele spuse prin
rezultatele unei cercetări privind atitudinile etnice de la noi din ţară. Aceste date
converg spre impresii nu tocmai favorabile, venite din partea romilor ardeleni şi a
maghiarilor , precum şi auto-atribuiri pozitive mai generoase din partea rromilor
înşişi viziunea unor etnii din România despre rromi:

Ţiganii sunt : Românii(total) Românii Maghiarii Rromii

transilvăneni
Murdari 47,2 46,9 45,5 6,3
Curaţi 2,8 3,3 2 7,7
Inapoiaţi 23,8 26,7 35,5 6,9
Civilizaţi 2,9 2,5 0,9 8,3
Superstiţioşi 6,8 7,1 14,2 4,4
Religioşi 2,1 3,4 3,9 11,3
Divizaţi 14,1 16,8 14,6 17,6
Uniţi 20,1 18 14,5 26,9
Şmecheri 50,6 41,5 38,6 9,4
Cinstiţi 3,1 2,8 3 17
Încrezuţi 6,1 4,3 3,1 5,5
Modeşti 2,7 2,7 2,4 8,3
Ipocriţi/nesinceri 12,6 12,8 16,3 5
Sinceri 1,8 1,4 2,4 2,9
Superficiali 14,1 15 24,4 9
Cu iniţiativă 8,4 11,2 7,7 9
Leneşi 43,5 45,8 37,7 14,1
Harnici 5,9 7,1 2,6 30,1
Proşti 6,6 5,2 5,7 1,6
Inteligenţi 4,3 2,7 1,1 15,9
Ostili 4,4 5,2 5,7 1,6
Ospitalieri 5 5 2,4 39,8
Sursa:”etnobarometrul”
Etnobarometrul cuprinde elaborarea instrumentelor de cercetare pentru o
anchetă naţională care să se concentreze asupra relaţiilor interetnice, analiza

38
comparativă a reprezentărilor, atitudinilor şi comportamentelor diferitelor grupuri
etnice din România.Cercetare finanţată de CRDE.
Aceste date au scopul de-a evidenţia felul în care sunt priviţi rromii de către
celălalte etnii, respectiv cum se vad ei înşişi.
Prin urmare, rromii sunt văzuţi în primul rând de către celălalte etnii ca fiind în
primul rând şmecheri, murdari şi leneşi. La rândul lor, aceştia se consideră în
primul rând ospitalieri, generoşi şi harnici. De aici reiese că ei se consideră mult
mai activi social (harnici) decât îi consideră ceilalţi şi nu se văd ca fiind atât de
şmecheri, murdari sau înapoiaţi pe cât sunt consideraţi de celălalte categorii etnice.
E foarte greu de conturat realitatea acestei etnii. Reflectarea opinională negativa
(hetero-atribuirile) sunt de regulă rezultatul unei incopatibilităţi sau distanţe
culturale dincolo de aspectele concrete ale convieţuirii. Este adevărat că cele mai
multe comportamente infracţionale aparţin rromilor, dar tot atât de adevărat este ce
alte comportamente mai„curate”de criminalitate precum evaniunea fiscală,
înselaciunea, infracţionalitatea comercială şi intelectuală aparţin unor cetăţeni de
altă etnie decât cea rromă. În cazul ţiganilor lipsa educaţiei se face responsabilă
faţă de diferenţele de atitudine şi comportament ale acestora.

39
 2.6 PRINCIPALELE DOCUMENTE PRIVIND DREPTURILE
MINORITATILOR

Pentru a se garanta cunoaşterea, acceptarea şi respectarea drepturilor minorităţilor

s-au creat mai multe documente juriudice.
Primul instrument multilateral este Convanţia-cadru al cărei scop este de a
specifica principiile juridice pe care statele se angajează să le respecte în vederea
protecţiei minorităţilor naţionale.
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale adoptată la
Strasbourg la 1 februarie 1995.
Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare adoptată de Consiliul Europei
în anul 1992, la Strasbourg şi a intrat în vigoare la 1 martie 1998.
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice care prevede
ca’’statele în care există minorităţi entice, religioase sau lingvistice, persoanele
aparţinând acestor minorităţi nu pot fi lipsite de dreptul de a avea , în comun cu
ceilalţi membri ai grupului lor, propria lor viaţă culturală, de a profesa şi practica
propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă’’.
Documentul Reuniunii de la Copenhaga din 1990elaborat în cadrul
Conferinţei asupra dimensiunii umane a C. S.C. E.(Conferinţa pentru Securitate si
Cooperare în Europa).
Documentele internaţionale referitoare la activitatea minorităţilor naţionale
a) Documente universale:
1. Declaraţia privind drepturile persoanelor care fac parte din minorităţi naţionale
sau entice, lingvistice şi religioase;
2. Declaraţia asupra eliminării tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare
bazate pe convingere sau religie;
3. Declaraţie asupra rasei şi prejudecăţilor rasiale;
4. Declaraţie asupra principiilor cooperării culturale internaţionale.
b) Documente regionale:
1. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale;
2. Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale;

40
3. Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare;
4. Carta socială europeană revizuită;
5. Recomandarea nr.1114(1989)1 referitoare la situaţia minorităţilor în România;
6. Recomandarea nr.1134 (1990)1 referitoare la drepturile minorităţilor, etc..

2.7 DREPTUL LA EDUCATIE AL PERSOANELOR

DE ETNIE ROMA
Dreptul la educaţie al tuturor copiilor şi tinerilor, indiferent de origine
socială sau etnică, de sex sau apartenenţă religioasă, garantat de Constituţia
României este departe de a constitui o realitate în cazul populaţiei de etnie rromă.
Astfel, unele studii (Ţiganii. Între ignorare şi îngrijorare, ICCV, 1992, 1998, Copiii
rromi din Romani”, Salvaţi Copiii - UNICEF, 1999) relevă faptul că una dintre
categoriile de populaţie grav afectată de fenomenul participării reduse la educaţie
este această etnie. În cazul educaţiei preşcolare, de exemplu, participarea copiilor
rromi este de aproape patru ori mai scazută decât participarea întregii populaţii la
acest nivel de educaţie, inegalităţile continuând în învaţământul primar (cu
aproximativ 25% mai puţin decât ceilalţi copii) şi gimnazial, în cazul căruia
participarea şcolară este cu 30% mai redusă . Trebuie amintit şi faptul că
analfabetismului este o problemă cu care se confruntă aproape 40% din populaţia
adultă de etnie rroma. Este şi mai grav că acest procent foarte ridicat al
analfabetismului a crescut în perioada de tranziţie comparativ cu perioada, afectând
populatia tânără cu vârste cuprinse între 10 şi 16 ani .
La nivelul explicativ există câteva perspective generale de raportare la
educaţia copiilor rromi. O primă perspectivă, care ar putea fi numita socio-
economică, încearcă să explice slaba participare şcolară a copiilor rromi ca o
consecinţă directă a stării de sărăcie în care se gaseşte o mare parte a acestei
populaţii. Un al doilea tip de abordare ,’’culturista’’, explică participarea şcorală
redusă a rromilor prin diferenţele culturale , prin stilul diferit de viaţă al acestora.
În acest sens , participarea redusă la şcolarizare ar reprezenta o formă de rezistenţă
a rromilor la asimilarea culturală . În sfârşit ,un al treilea tip de abordare vizează

41
eşecul instituţional, încercaând să găsească cauzele participării reduse în
caracteristicile organizării sistemului de învaţământ şi în deficienţele politicilor
educaţionale promovate. O abordare gramatica trebuie să integreze cele 3
perspective şi să răspundă la intrebarea: „ ce se poate face pentru rezolvarea
acestei situaţii ? ” .
Caracteristicile individuale ale copilului , mai concret nivelul redus al inteligenţei ,
dificientev şi tulburative de natură intelectuală sau intelectuala SAU PSIHO-
senzorială, sunt invocate drept principale cauze ale eşecului şcolar de abordările
genetice. Această poziţie ‘’clasică’’ , poziţie care a avut şi mai are încă susţinători
(Jensen, 1969; Jacquard, 1983; Plomin, 1989), are implicaţii şi efecte negative atât
în plan social şi moral cât şi practica pedagogică. Abordarea psihico-afectivă
situează în centrul modelului explicative dar în relaţie cu mediul familiar şi
şcolar cu influenţele pe care aceste medii le exercită în procesul de formare a
personalităţii sale (De Ajuariaguerra, 1987; Mannoni, 1979).
Un alt mediu care influenţează educaţia tânărului este mediul socio-
familiar.
Majoritatea studiilor şi cercetărilor care abordează problematica eşecului
şcolar se referă la influenţele exercitate de caracteristicile definitorii ale mediului
familiar de provenienţă al copilului aflat în dificultate, caracteristici de natură
socială , culturală şi economică.
Un mediu familiar defavorizat şi „defavorizant” pentru parcursul şcolar al
copilului nu poate asigura referinţele culturale necesare pentru a valorifica eficient
oferta şcolară şi nici condiţiile materiale pentru susţinerea studiilor copiilor. Mai
mult chiar nivelul cultural a competentelor familiei de origine şi atitudinea acesteia
faţă de şcoală pot provoca un retard al dezvoltării intelectuale generale, în special
în plan cognitiv, cu atât mai greu recuperabil cu cât mediul este mai profund
dezavantajat. Se fac referiri, în acest sens, la diferenţele care există între cultura în
care copiii sunt educaţi în familiile dezavantajate şi cultura dominanta oferita de
şcoală, la tipurile de valori vehiculate, la diferenţele de limbaj etc.

42
 Un mediu familial dezavantajat, cu toate atributele pe care le presupunem, nu
poate fi considerat singurul element „responsabil” de eşecul şcolar al copiilor
proveniţi din astfel de medii sau un determinant care îi condamnă pe toti la eşec, la
imposibilitatea mobilitatii sociale prin şcoală, după cum nici provenienţa din medii
favorizate socio-cultural şi economic nu asigură, cu necesitate, reuşita şcolară a
copiilor, succesul profesional şi social. Majoritatea specialiştilor înclină, însă, să
admită că posibilitatea eşecului şcolar este mai mare în cazul copiilor care aparţin
unor familii dezavantajate economic şi socio-cultural.
Unii teoreticieni au dezvoltat concepţia potrivit căreia este o institutie
de”reproducere sociala”dat fiind că aceasta ignoră valorile elevilor proveniţi din
grupuri defavorizate şi le promoveaza pe ale celor proveniţi din”clasele
favorizate”. Şcoala reproduce, astfel, structura raporturilor de clasă,
permanentizând şi legitimând ierarhia socială existentă (văzută ca o rezultantă a
indivizilor , o educaţie deschisă pentru toate persoanele, indiferent de vârstă şi
condiţii socio-economice, dar şi o educaţie pentru fiecare, în funcţie de nevoile sale
specifice-evitându-se omogenizarea şi încurajându-se diversitatea-care să creeze
premisele egalitaţii şanselor de acces in viaţa socială (Husen, 1975) .
În ceea ce priveşte factorii de risc pentru reuşita şcolară şi cauzele eşecului
şcolar cu multiplele sale forme de manifestare, inclusiv abandonul şcolar şi
neşcolarizarea, exista diferite modele explicative care plasează pe un loc central
individul (copilul), şcoala sau familia, considerate individual sau în interacţiune.
România este semnatara mai multor documente internaţionale care promovează
principiile nediscriminării etnice sau rasiale. Cele mai importante dintre acestea
sunt:
- Convenţia internaţională asupra eliminarii tuturor formelor de discriminare
rasială (ICERD)-ratificată în anul 1970;
- Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale
(ICESCER) şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
(ICCPR)-ratificate în anul 1974;
- Convenţia cu privire la drepturile copilului (CRC) - ractificarea în anul 1964.

43
 Şi la nivel european există o serie de documente care interzic discriminarea
rasială sau etnică, relevante pentru politicile privind minoritatea romă din
România. În domeniul drepturilor şi libertăţilor a fost elaborată de către Consiliul
Europei, în anul 1950, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, pe care România a ratificat-o în 1994, la scurt timp după
ce a devenit membră.
Consiliul Europei a promovat şi Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale, prin care sunt trasate măsurile anti-discriminatorii pentru minorităţile
naţionale.
Accesul la educaţie al tuturor copiilor şi tinerilor este facilitat, totodată, de un
sistem de protecţie socială care cuprinde diferite forme:
- gratuitatea învăţământului, a asistenţei şi a bazei logistice şi, respectiv, gratuitatea
manualelor, a asistenţei medicale şi psihologice a elevilor şi copiilor din sistemul
educaţie prescolare;
- finanţarea/cofinanţarea de la bugetul statului: finanţarea integrală a costurilor
şcolarizării grupei pregatitoare pentru şcoală; cofinanţarea intreţinerii preşcolarilor
şi elevilor în internate, cămine şi cantine; cofinanţarea activitaţilor extraşcolare
pentru elevii capabili de performanţe superioare;
- asigurarea de servicii şi facilităţi institutionale: acordarea de burse elevilor cu
rezultate şcolare deosebite şi a unor burse de ajutor social celor proveniţi cu
mijloace4 de transport comun;
- protecţia socială a copiilor şi elevilor cu nevoi educative speciale prin organizarea
şi funcţionarea de instituţii adecvate,clase/grupe pentru preşcolari şi elevi cu nevoi
speciale.
Politicile de ameliorarea a participării şcolare la nivel general au fost însoţite
de o serie de reglementări specifice destinate populaţiei de etnie romă în scopul
stimulării participării la educaţie copiilor şi tinerilor rromi, Ministerul Educaţiei şi
Cercetării a dezvoltat, începand cu anul 1998, o strategie coerentă. Aceasta s-a
concretizat într-o serie de reglementări şi măsuri dezvoltate, în unele cazuri în
colaborare cu diferite ONG-uri, care vizează:

44
- promovarea tinerilor rromi în facultăţi şi colegii universitare în scopul formării
unei tinere intelectualitati rrome ;
- acordarea unui număr sporit de locuri subvenţionate, special destinate
candidaţilor romi la învăţământul superior ;
- stimularea formării de personal didactic cunoscător al limbii romane ;
- înfiinţarea de clase/grupe în cadrul şcolilor normale şi a colegiilor pedagogice
pentru formarea viitorilor învăţători/institutori de etnie romă sau de altă etnie,care
vor lucra la clase de rromi ;
- desfasurarea de cursuri de initiere/perfectinare a cunostintelor de limba romana
destinate cadrelor didactice de etnie roma si/sau neroma,calificate si necalificate ;
- înfiinţarea secţiei de limba romana şi literatura rromani în cadrul Facultăţii de
Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti, începând cu anul universitar
1998/1999.
Stimularea studierii limbii rromani prin măsuri speciale:
* posibilitatea de a începe studiile limbii rromani cu limba maternă în orice
moment ;
al anului şcolar şi în orice an de studiu;
* încurajarea şcolilor de a încadra didactice calificate pentru predarea limbii
rromani sau, în lipsa acestora, absolvenţi de liceu sau de cel puţin 10 clase, de etnia
rromă .
Elaborarea de programe, manuale şi materiale auxiliare pentru limba rromani şi
pentru istoria şi tradiţiile minorităţii rromilor.
Constituirea unor structuri în plan teritorial care se monitorizează principarea la
educaţie a copiilor şi tinerilor rromi.

2.8 DREPTUL LA MUNCA AL PERSOANELOR DE ETNIE RROMA

Aceştia au fost printre primii greu încercati în procesele de tranziţie spre
economia de piaţă. Fiind slab calificaţi şi lucrând în gospodăriile de stat sau în
marile fabrici nerentabile care fie se închideau, fie făceau concedieri masive,

45
aceştia au fost cei dintre care şi-au pierdut locurile de muncă, fără posibilitatea de a
se angaja stabil în altă parte.
Ocuparea forţei de muncă este una dintre problemele menţionate cel mai
frecvente atunci când sunt analizate consecinţele tranziţiei politico-economice a
ţărilor postsocialiste. În timpul perioadei socialiste, cei mai multi rromi din
România munceau ca muncitori calificaţi sau necalificaţi şi aveau locuri de muncă
în fabrici sau în serviciile publice în zona urbană şi în CAP-urile din sate. După ce
agricultura şi industria grea de stat s-au prăbusit, primii care şi-au pierdut locurile
de muncă au fost muncitorii necalificaţi. Rata şomajului a crescut dramatic în ţară
la începuturile anilor 90. În ultimii ani economia trece printr-un proces de
restructurare şi apar noi posibilităţi.
Cei care au mai puţină putere economică, politică şi decizională precum şi
mai puţine informaţii şi o scăzută capacitate de a-şi urmări interesele au şi cele mai
puţine oportunităţi. Rromii se află în această situaţie. Ca o consecinţă a goanei
după resurse, în aceste circumstanţe socioeconomice precare mulţi oameni sunt
siliţi să găsească modalităţi alternative de supravieţuire, în afara pieţei formale a
muncii.

Influenţa educaţiei asupra găsirii unui loc de muncă

Întrucât abandonarea şcolii duce la lipsa cunosştinţelor profesionale şi o
scădere drastică a posibilităţilor de a fi angajat, munca zilieră, munca necalificată
şi munca pe piaţa neagră sunt cele mai accesibile pentru aceşti oameni. Acest tip
de muncă nu aduce un venit stabil sau suficient şi, întrucât nu pot fi siguri decât de
traiul de pe o zi pe alta, nu poate aduce nici siguranţa pentru viitor sau planificare
pentru o perioada mai mare de timp. În plus, aceste aspecte nu fac decât să
intărească perceperea romilor drept persoane care nu sunt capabile decât de acest
tip de muncă.
Ce înseamnă egalitate de şanse din perspectiva pieţei muncii?
Domeniul cu cele mai complexe reglementări în ceea ce priveşte prevenirea,
combaterea şi sancţionarea discriminării pe criteriul de rasă, etnie, sex, vârstă, este

46
cel al muncii. Aceasta şi pentru ca legislaţia românească în domeniu are ca izvor
legislaţia internaţională a Uniunii Europene şi cea care derivă din documentele
Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
Aspecte legate de domeniul muncii care sunt reglementate de legislaţia
românească privind egalitatea de şanse şi discriminare pe criteriul de rasă,
naţionalitate, etnie, limbă sunt:
- accesul pe piaţa muncii (recrutarea şi selecţia);
- formarea şi perfecţionarea profesionala;
- promovarea;
- sancţionarea;
- concedierea;
- salarizarea;
- drepturile la asigurări sociale.
Referindu-se la situaţia rromilor, raportul Departamentului de Stat arată că, în
conformitate de-cu informaţiile oficiale, doar 27 la sută din rromi aveau locuri de
muncă stabile şi doar jumătate dintre acestea erau considerate ca necesitând
specializare.
Persoanelor de etnie rromă, neavând posibiliatăţile necesare de informare, le
este mai greu să-şi găsească un loc de muncă, cu cât bugetul familiei este mai mic,
iar posibilitatea unui loc de muncă nu se întrevede cu atât mai mult persoanele de
etnie rroma vor încerca să comită infracţiuni ca să îşi poată asigura traiul, cu cât
accesul la învăţământul primar, secundar, gimnazial şi universitar al copiilor de
etnie rromă este limitat cu atât rata sărăciei şi a şomajului va fi mai mare.

Exemple de bună practică

Un pas important în integrarea rromilor în societate a fost făcut de primăria
Bistriţa pentru eliminarea pe cât posibil a discriminării şi oferă persoanelor de etnie
rroma şansa la un nou început prin reabilitarea caselor şi la educarea, îndrumarea şi
sprijinirea acestora prin construirea unui cabinet medical şi a unui cabinet de
consiliere. (Bistriţeanul, ed. 22.07.2008)

47
 Printr-o hotărâre de Guvern s-a luat decizia ca în toate localitaţile unde sunt
rromi să se încadreze un expert local care să cunoască problemele acestora.
Experţii au datoria de a facilita comunicarea între rromi şi administraţia locala şi de
a înlesni accesul acestora in comunitaţile din care fac parte. În judeţul Bistriţa-
Năsăud există 6 experti angajaţi de etnie rromă. Cei şase angajaţi s-au implicat
anul acesta în implementarea planului Rromii 2006-2008 realizând diferite
activităţi care vizau imbunatăţirea calităţii vieţii pentru cetăţenii de etnie rromă.
(Bistriţeanul, ed. 18.12.2008)
La Viişoara vor fi construite, începând din acest an, 12 blocuri cu 200 de
apartamente. Proiectarea include alei şi platforme carosabile, parcări auto şi spaţii
verzi aferente.

48
 Capitolul III

OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ

ACŢIUNEA PENTRU CREŞTEREA ACCESULUI ETNICILOR ROMI PE
PIAŢA MUNCII STUDIU DE CAZ – ROMÂNIA

3.1 SITUATIA ACTUALA A PERSOANELOR DE ETNIE ROMA

Situaţia privind ocuparea forţei de muncă, în cazul populaţiei rome active,
indică o integrare slabă a acestei categorii de populaţie pe piaţa muncii. Accesul
foarte scăzut al romilor pe piaţa oficială a muncii are două consecinţe importante:
a) Reorientarea romilor către piaţa de muncă gri/neagră şi rearea unui segment
semnificativ de beneficiari romi sau de potenţiali beneficiari ai sistemului de
protecţie socială.
b) Procesul de excludere al romilor de pe piaţa muncii a atins dimensiuni
îngrijorătoare în timpul perioadei de tranziţie, în contextul declinului economic şi
al modificărilor structural suferite de economia românească per ansamblu. Astfel,
dizolvarea cooperativelor agricole de producţie (CAP) şi închiderea anumitelor
unităţi de producţie au privat populaţia romă de o sursă de locuri de muncă, pentru
ca în general etnicii romi sunt primii disponibilizaţi în cazul închiderii anumitor
unităţi de producţie.
Mecanismele care duc la excluderea romilor de pe piaţa oficială a muncii
sunt în general următoarele:
• Educaţia obligatorie sub nivelul cerut pe piaţa muncii;
• Lipsa calificării în general şi în particular în cazul profesiilor moderne;
• Declinul meşteşugurilor tradiţionale;
• Existenţa stereotipurilor şi prejudecăţilor în ceea ce priveşte romii,
conducând la practici discriminatorii ale angajatorilor.
Recesiunea economică se acompaniază tranziţia post-comunista şi crearea
unei economii competitive.

49
 Consecinţele excluderii romilor de pe piaţa oficială a muncii sunt
următoarele:
• Lipsa venitului pentru un segment important al populaţiei de etnie romă,
care conduce la sărăcie extremă de natura etnică şi adânceşte izolarea sociala
a grupului etnic al romilor, comparative cu majoritatea populaţiei;
• Reducerea ” şanselor de viaţă” şi a oportunităţilor sociale pentru viitoarele
generaţii de romi ”prinse” în cercul vicios al sărăciei, datorită imposibilităţii
populaţiei adulte de a susţine financiar educaţia copiilor lor;
• Încurajarea activităţilor ilegale sau a activităţilor care sunt la limita legalităţii
pentru a asigura supravieţuirea familiei;
• Marginalizarea şi excluderea populaţiei rome din viaţa socială, prin
asocierea lipsei slujbelor cu un statut inferior;
• Plasarea unui grup social important în situaţia dependenţei sociale şi crearea
unei presiuni crescute şi a unui cost mărit pentru sistemul de protective
socială.
Măsurile luate pentru îmbunătăţirea accesului romilor pe piaţa muncii sunt
mai degrab fragmentate şi vin în special din zona societaţii civile. Intervenţia
statului a fost limitată, până acum, la pasiv/reactivă, măsuri generale, neaxate pe
populaţia de etnie romă, dar adresându-se acestui segment numai de maniera
tangentială. Astfel de măsuri includ asigurarea unor ajutoare de şomaj, alocaţie de
intreţinere şi ajutor social. De fapt, aceste măsuri sunt adresate numai unui procent
mic al populaţiei de etnie romă deoarece o mare parte a etnicilor romi lucrează fără
un contract scris, fiind astfel neeligibili pentru măsurile sociale; astfel ajutorul
social devine o măsură discreţionară, fiind acordate pe baze conjuncturale.
Iniţiativele ONG- urilor în acest domeniu vizează în special crearea de locuri
de muncă pentru romi, activităţi generatoare de venituri şi sprijin pentru iniţiativele
private ale romilor. În acest context, principal directive de acţiune este iniţierea
măsurilor active de angajare pentru romi, prin discriminare pozitivă sau practici de
actiune afirmativă în favoarea romilor, instituţionalizate prin lege şi practice
comune. Susţinerea unor astfel de practici de discriminare pozitivă este, în opinia
50
mea, o măsură de reparare necesară, care poate contrbui la reducerea polarizării
sociale între grupul etnicilor rromi şi majoritatea populaţiei, precum şi la
îmbunătăţirea situaţiei economice a familiilor rome.

Situaţia ocupării forţei de muncă

Datele cercetării (ICCV ,2002) arată că integrarea romilor pe piata muncii
este foarte scăzută. Astfel, analizele arată că nivelul de ocupare al populaţiei rome
din România este mult mai scăzut decât al populaţiei (47% comparative cu 61,7%).
Din totalul populaţiei ocupate, aproape 2/3 sunt reprezentate de bărbaţi (65%), din
care numai 27,5% primesc salarii de la angajatori.
Majoritatea romilor din România sunt auto-angajaţi (71,7%),. Procentul
mare de zilieri 41,7% din totalul populaţiei , arată că etnicii romi sunt într-o
situaţie dificilă în ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă şi, implicit, în
asigurarea venitului necesar traiului de zi cu zi.
Procentul de persoane pensionate în cadrul populatiei rome din România este
semnificativ mai mic decât la nivelul national (17,9% comparativ cu 49,2%).
Procentajul de femei casnice este de peste 4 ori mai mare în cazul etnicelor
rome comparativ cu populaţia generală, indicând o participare slabă a femeilor pe
piata muncii.
Observaţii directe în câteva comunităţi de romi din România, precum şi
discuţii individuale sau de grup cu etnicii romi, ne fac să credem că o parte
importantă a activităţilor pe care aceştia le desfăşoară pentru a asigura, se situează
în aşa numita economie gri sau neagră. Deşi nu există date cantitative în ceea ce
priveşte participarea romilor în economia informală, se presupune că cel puţin
jumătate dintre indivizii de etnie romă desfaşoară astfel de activităţi. În plus,
aproape 60% dintre rromii intervievaţi (ICCV,2002) declară că activităţile
desfăşurate se bazează pe simple acorduri verbale, fără contracte de muncă scrise.
În afara faptului că majoritatea romilor prezinta un grad crescut de vulnerabilitate
în ceea ce priveşte veniturile, în majoritatea cazurilor ei desfăşoară activităţi
marginale, asociate cu un statut social inferior.

51
 Cea mai frecventă activitate a romilor în cadrul economiei informale este
reprezentată de munca cu ziua în agricultura sau construcţii. Astfel, aproape
jumătate din populaţia rromă ocupată îşi câstigă venitul ca zilieri în domeniile
menţionate. Acest tip de activitate este mai degrabă de natură sezonier, în sensul că
nu poate fi desfăşurată iarna, făcând astfel foarte dificilă asigurarea venitului pe
perioada iernii pentru familiile rome. Angajarea se produce de obicei pe perioade
scurte fără contracte scrise, iar plata se face de obicei cu ziua.
În afara aproximativ a unei treimi dintre angajaţii romi care primeşte salarii
regulate, jumatate dintre ei desfăşoară activităţi necalificate. Procentajul de
lucrători agricoli este relative mic (12% din populaţia romă ocupată), datorită
faptului că numai un număr mic de romi au drepturi de propietate asupra terenului.
Ca frecvenţă, această activitate este urmată de comercianţi(10%) şi muncitori în
mesteşuguri tradiţionale (6,4%).
În afara acestor activităţi declarate, există o serie de activităţi marginale care
contrbuie la asigurarea veniturilor familiei şi pot fi incluse în cadrul muncii. Ne
referim aici la culesul şi vânzarea plantelor medicinale şi ciupercilor, cerşit,
spălarea parbrizelor maşinilor, menajul în cadrul altor gospodării(activitate
specifică pentru femei), servicii ocazionale mici (cum ar fi încărcatul şi descărcatul
mărfurilor) şi altele asemenea.
Cauzele care limitează accesul romilor pe piaţa muncii…
În opinia mea, cea mai importantă cauză a accesului limitat al romilor pe
piaţa muncii este lipsa sau nivelul scăzut de educaţie şi, în strânsa legătură cu
aceasta , lipsa calificării profesionale. Incidenţa lipsei de educaţie şcolara în cadrul
populaţiei de romi este foarte mare.
O comparaţie între generaţiile populaţiei de etnie romă arată că incidenta
lipsei de educaţie şcolară este cea mai scăzută în cadrul populaţiei mature şi cea
mai ridicată în cazul celor vârstnici. Cele mai mari diferenţe apar între generaţiile
vechi şi mai noi. Sistemul şcolar comunist se pare că a redus semnificativ incidenţa
lipsei de şcolarizare în cadrul acestui segment social. Această tendinţă se menţine
şi astăzi.

52
Lipsa de educaţie şcolară, pe generaţii:
Generaţia Generaţia tânără Generaţia matură Generaţia
tranziţiei(7-16 ani) (17-25 ani) (26-45 ani) veche(peste 46 de
ani)
18,3% 17,0% 15,2% 26,7%
Sursa: Social Investigation of the Roma,ICCV, 2002.
De fapt, performanţa şcolară mai bună a romilor în perioada comunistă a fost
de asemenea acompaniată de un acces mai mare pe piaţa muncii. Astfel, perioada
1980 – 1990 este una cu un grad maxim de integrare pe piaţa muncii, procentajul
de romi care au lucrat ca angajaţi fiind de 45% (ICCV, 2002). Mai târziu, pe
parcursul perioadei de traziţie, asociat cu degradarea performanţei şcolare în
ansamblu, procentajul de angajaţi de etnie romă din totalul populaţiei active a
scăzut la 34% .
Pentru toate generatiile, nivelul de şcolarizare atins de majoritatea indivizilor
de etnie romă în şcoala primară şi gimnaziu este sub nivelul cerut pentru obţinerea
unei poziţii minime pe piaţa muncii. Astfel, în cazul tinerilor, şi de asemenea, în
cazul generaţiilor mature, absolvirea a numai 8 clase(sau mai puţin) nu poate
garanta accesul la slujbe calificate. Acelaşi lucru se intamplă în cazul populaţiei
mature, unde absolvirea ciclului primar de învătământ poate în cel mai bun caz se
garantează accesul pentru muncile necalificate.
Tendinţa de a creşte nivelul de educaţie şcolară pentru generatia tânără şi
matură se corelează cu tendinţa de a creşte cerinţele pentru nivelul de educaţie
şcolară necesar pentru a obţine o poziţie calificată pe piaţa muncii.
Astfel, în cazul tuturor generaţiilor, performanţa şcolară a majorităţii
indivizilor este mult mai mică decât cerinţele de pe piaţa muncii. Orientarea către
absolvirea şcolilor profesionale este mai pronunţată în cazul generaţiei mature.
Aproape 10% reuşesc să absolve o şcoală profesională care le permite să obţină
anumite calificări. De asemenea, cel mai mare procent de absolvenţi de liceu îl
găsim în cazul generaţiei mature, prin comparaţie cu celălalte generaţii. Absolvirea
unor instituţii de învăţământ superior este prezentă doar în cazuri izolate.

53
 La nivelul întregii populaţii de etnie romă de peste 16 ani, există diferenţe
importante în ceea ce priveşte educaţia şcolară, pe sexe. Astfel,în timp ce procentul
celor fără educaţie ajunge la 14.5% în cazul bărbaţilor , acesta creşte la 23,5% în
cazul femeilor. Cea mai mare diferenţă legată de sex în ceea ce priveşte lipsa de
educaţie este prezentă în cazul generaţiei vârstnice, unde procentul de femei care
nu au urmat niciodată vreo şcoală este de peste 2 ori mai mare decât în cazul
bărbaţilor. În ceea ce priveşte generaţia tânără, diferenţele între femeile şi bărbaţii
care nu au urmat nicio scoala sunt foarte mici. Pe de o parte există o uşoară
tendinţă către emanciparea femeilor (procentajul femeilor fără educaţie scade de la
19,5% la 16,4%); pe de altă parte, procentul de bărbaţi cu lipsa de educaţie şcolară
creşte în comparaţie cu generaţia matură (de la 10,9% la 17,5%). O explicaţie
posibilă pentru aceste modele de comportament în rândul generaţiei tinere ar putea
fi tendinţa către modernizarea familiei rome – abandonarea distribuţiei tradiţionale
a rolurilor în care femeile sunt de obicei casnice, iar bărbaţii asigură veniturile
necesare întreţinerii întregii gospodării.
Diferenţe semnificative între sexe apar de asemenea în cazul absolvenţilor de
şcoli profesionale din toate generaţiile, deşi acestea sunt suficient de mici în cazul
generaţiilor vârstnică şi matură, comparative cu generaţia tânără. Dacă în cazul
generaţiei vârstnice, raportul între femeile şi bărbaţii care au absolvit şcoli
profesionale a fost 5:1, raportul în cazul generaţiei mature scade la 3:1 şi ajunge
doar la 2:1 la generaţia tânără. Numărul mai mare de bărbaţi care absolvă şcoala
profesională, în comparaţie cu femeile, poate reflecta persistenţa modelului
familiei tradiţionale, în care bărbatul este orientat către profesie, în timp ce femeia
întrerupe educaţia şcolară înainte de a obţine o calificare, pentru a rezolva
îndatoririle legate de gospodărie. Această inegalitate între femei şi bărbaţi cu
referire la obţinerea unei calificări profesionale (prin intermediul absolvirii unei
şcoli profesionale) tinde să descrească la generaţia tânără.
Asociat cu nivelul scăzut sau lipsa de educaţie şcolară, analfabetismul
reprezintă un obstacol major în integrarea romilor pe piaţa muncii, în special în
obţinerea unor slujbe calificate. Unul dintre cei mai importanţi indicatori în analiza

54
comparativă a generaţiilor este reprezentat de incidenţa analfabetismului, pentru
care credem că asimilarea unor abilităţi minime (cum ar fi scrisul şi cititul)
reprezintă achiziţia cea mai importantă pentru o populaţie cu nivel scăzut de
educaţie. Cea mai mică incidenţă a analfabetismului se gaseşte la nivelul generaţiei
mature, unde aproximativ 30% dintre subiecţi pot fi considerati analfabeţi (citesc
cu dificultate sau deloc), în timp ce incidenta cea mai mare a analfabetismului
rămâne la generaţia vârstnică. Astfel, în cazul generaţiei vârstnice, 45% dintre
subiecţi declară că citesc cu dificultate sau deloc, iar numărul mare de persoane
care refuză să răspundă reprezintă probabil cazurile nedeclarate de asemenea şi
persoanele care nu au raspuns, ar insemna că 60% din generaţia vârstnică este
analfabetă. În ceea ce priveşte generaţia tânără şi de tranziţie, este notat ca tendinţa
către analfabetism este în creştere, în comparaţie cu generaţia matură.
În cazul generaţiei vârstnice, femeile sunt analfabete într-un procent mai
mare decât bărbaţii, numărul femeilor care nu pot citi fiind aproape dublu faţă de
cel al bărbaţilor. De asemenea, un procent mai mare al analfabetismului în randul
femeilor rămâne la generaţia matură, deşi există o uşoară tendinţă de scădere a
procentului de femei analfabete, comparativ cu bărbaţii. Începând cu generaţia
tânără, observăm o distribuţie aproximativ egală a numărului de analfabeţi în
funcţie de sex; mai mult, numărul de bărbaţi analfabeţi întrece cu puţin numărul de
femei analfabete. În generaţia tranziţiei, aceste diferenţe se menţin, numărul de
bărbaţi analfabeţi fiind mai mare decât al femeilor analfabete.
Ca rezultat al nivelului scăzut de educaţie şcolară, o parte importantă a
populaţiei de origine romă nu are o calificare profesională. Există o tendinţă de a
reactualiza meşteşugurile tradiţionale, pe de o parte, datorită recensiunii economice
care a condus la disponibilizarea romilor din unităţile de producţie şi întoarcerea
lor la meşteşugurile tradiţionale, iar pe de altă parte, datorită iniţiativelor ONG-
urilor rrome, care urmăresc să stimuleze meşteşugurile tradiţionale.
Profesiile populaţiei rrome în România 1992-2002 (procente) :
Profesie Populaţia romă la nivel Populaţia romă la nivel
naţional 1992 naţional 2002
Fără profesie 79,4 52,4
55
 3,9 10,3
Meşteşuguri tradiţionale
Profesii moderne 16,1 37,3
Surse:Rroma în Romania, 2002 si Elena Zamfir, Catalin Zamfir, “Ţiganii
între ingrijorare şi ignorare”,Bucureşti: Alternative, 1993.
Între profesiile moderne, cele mai intâlnite calificări sunt construcţiile
(pietrar, zugrar, fierar), lăcătuş mecanic, mecanic auto, sudor, şofer, croitor.
Meşteşugurile tradiţionale sunt legate de grupuri specifice de romi şi se
transmit de la o generaţie la alta, fără implicarea unui sistem de educaţie
obligatoriu, cu excepţia programelor preluate de către NGO în parteneriat cu
şcolile, pentru reactualizarea meşteşugurilor tradiţionale. Cel mai des, romii care
practică meşteşuguri tradiţionale sunt violonişti, arămari, spoitori şi argintari.
Procentul meşteşugurilor tradiţionale este mai mare în zonele rurale, datorită
gradului mai mare de conservare în relaţie cu tradiţiile cultural specifice în
comunităţile rurale compacte de romi faţă de comunităţile de romi din oraşele
mari. Deoarece romii din oraşele mari s-au adaptat mai repede la modernitate,
aproape 3/5 din romii care practică meşteşuguri tradiţionale sunt în mediul rural.
În afară de factorii legaţi de educaţie şi cei asociaţi calificărilor, care
limitează accesul romilor pe piaţa muncii, nu trebuie să ignorăm practicile
discriminatorii ale angajatorilor, care, în multe cazuri refuză să angajeze romi.
Anunţurile de angajare includ, în unele cazuri, specificaţia “exclus romi”, iar
discuţiile cu indivizii de etnie romă din diverse comunitaţi rurale sau urbane
confirmă faptul că unii angajatori refuză să îi angajeze.
În mod asemanator, găsim o forma de discriminare şi în cazul băncilor. Unii
romi se plâng de faptul că băncile refuză să le acorde credite pentru dezvoltarea
unor mici afaceri, uneori în pofida faptului că pot oferi garanţii materiale pentru
împrumuturi.
În mediul rural, deşi romii sunt eligibili pentru a li se da în posesie
terenurile, autoritaţile locale, invocând insuficienţa terenurilor agricole, nu le-au
dat terenuri romilor, cu excepţia unor cazuri izolate.

56
 Lipsa terenurilor agricole exclude romii de la cea mai frecventă ocupaţie din
mediul rural, aceea de fermier. Mai mult, închiderea cooperativelor agricole de
producţie (cunoscute şi sub denumirea de colhoz), angajatorul cel mai important al
romilor înainte de 1989, face ca situaţia familiilor de romi să fie chiar şi mai
dificilă.

3.2 MĂSURI LUATE ÎN CEEA CE PRIVEŞTE OCUPAREA

FORŢEI DE MUNCĂ
După cum am mai mentionat, guvernul s-a limitat până acum la politici
pasive în ceea ce priveşte ocuparea. Chiar şi aceste politici (ajutoare de şomaj,
alocaţia de intreţinere) au avut ca ţintă sau au adus beneficii numai într-o mică
măsură populaţiei de etnie romă, din moment ce numai o treime din ei au muncit
ca angajaţi.
Ajutorul social, ca o ultimă formă de protecţie a familiilor, aflate în
dificultate, nu reprezintă o sursă de venituri pentru romi, acest ajutor fiind oferit
doar în mod temporar, cel mai frecvent în timpul campaniilor electorale.
Măsuri active pentru integrarea romilor pe piaţa muncii au fost iniţiale de
către ONG-uri. Cea mai activă ONG în acest sens este Fundaţia pentru o Societate
Deschisă (Open Society Foundation – OSF), prin Programul său special dedicat
grupului de etinici romi, care are de asemenea şi o componenta economică. Între
obiectivele proiectelor finanţate de OSF e regasesc şi pregătire profesională pentru
persoanele tinere care nu au reuşit să obţină un nivel satisfăcător de educaţie
şcolară, orientarea către profesii importante pentru romi, calificare intensivă pentru
tinerii romi în profesii care le permit accesul către piaţa muncii, educaţie
antreprenorială şi pregătire juridică minimă.
O iniţiativă, finanţată de OSF a fost lansată prin proiectul ,,Stimularea
angajării personalului civil în administraţia publică şi serviciile publice. ’’. Prin
acest proiect, a fost realizată o reţea de parteneriate între autorităţile locale şi
comunitaţile de romi, în 7 judeţe din ţară. Proiectul a urmărit să asigure pregătirea
unui număr de 140 romi în practica administraţiei publice şi angajarea lor în

57
administraţia publică locală, prin competiţie deschisă. În opinia mea, acest proiect
reprezintă prima încercare de a instituţionaliza discriminarea pozitivă, în favoarea
romilor, pe piaţa muncii.
Proiectele iniţiate de către ONG-uri rome în domeniul programelor
economice au ca obiective generarea de venituri, crearea de locuri de muncă şi
formarea profesională. De obicei, aceste proiecte se concentrează pe probleme
specifice, urmărind să îmbunătăţească situaţia ocupării forţei de muncă în anumite
comunitaţi de romi. Într-o tipologie a proiectelor, putem identifica urmatoarele
categorii:
- Crearea de locuri de muncă prin iniţierea unor mici afaceri ;
- Calificarea rromior pentru locurile de muncă unor mici afaceri ;
- Ajutorarea rromilor în consolidara unor mici afaceri ;
- Bursa locurilor de muncă.
Categoriile mai sus menţionate nu sunt exclusive, deoarece multe proiecte
reprezintă o combinaţie de două, trei sau toate categoriile. Ca şi exemplu de bună
practică pentru crearea de locuri de muncă, am aminti proiectul ,,Construirea unei
brutării”, implementat de Agenţia de Dezvoltare comunitară ,,Împreuna” în
parteneriat cu o companie comercială privată, în beneficul comunităţii de romi din
satul Traian. Unul din efectele imediate proiectului a fost angajarea a 6 etnici romi
în noua fabrică de pâine. Proiecte similare au fost dezvoltate de către alte ONG-uri
rome, prin deschiderea unor fabrici de cărămizi, unităţi de prelucrare a lemnului
sau confecţii textile, producerea de obiecte pentru îmbunătăţirea locuinţei, articole
fabricate manual, etc.
Un exemplu de proiect ale cărui obiective au combinat formarea
profesională cu acţiuni înterprinse în ceea ce priveşte angajarea forţei de muncă şi
sprijinul romilor în iniţierea unor mici afaceri este proiectul ,,Noi calificări pentru
tinerii romi”, implementat de Asociaţia Amare Phrla (Fraţii Noştri) din Cluj-
Napoca. Beneficiarii ei fiind de asemenea susţinuţi la angajare în anumite unităţi
specializate, iar alţii în obţinerea autorizaţiilor necesare, pentru a-şi deschide
propriile lor ateliere de reparat încălţămintea.

58
 Alt exemplu de proiect de success este proiectul “Calificarea rromilor de
către agenti economici în slujbele cerute pe piaţă”, implementat de către Uniunea
Generală a Rromilor din Deva. Proiectul a fost dezvoltat în localităţile Petroşani,
Hunedoara, Brad şi Calan, cu scopul de a ajuta tinerii şomeri aflaţi în căutarea unui
loc de muncă şi care erau înscrişi la Birourile Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea
Forţei de Muncă. După trei ani, 120 de persoane au încheiat pre – contracte de
angajare la începutul proiectului, urmate de angajarea lor în posturile vacante la
sfârşitul cursurilor sau şi-au exprimat dorinţa de a iniţia afaceri pe cont propriu.
Cursurile de calificare au fost organizate cu aprobarea şi colaborarea Biroului
Judeţean pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Direcţiei Generale pentru Muncă şi
Protecţie Socială din judeţul Hunedoara.
În afară de aceste proiecte specifice, meritul ONG-urilor rrome constă în
colaborarea acestora cu guvernul în realizarea unei schiţe de strategie pentru
îmbunătăţirea situaţiei romilor. Această strategie are de asemenea o componentă
economică şi, în ciuda faptului că nu stabileşte costurile şi responsabilităţile
specifice, stipulează pentru prima dată

3.3ASPECTE LEGATE DE DREPTUL LA EDUCATIE

Dreptul la educaţie, ca drept fundamental al omului, este garantat sub aspect
legal. Având în vedere principalele obiective generale ale procesului educaţional-
de a oferi informaţii şi resurse de a facilita ulterior accesul elevului pentru piaţa
muncii precum şi de a pregăti elevul prin socializarea şi internalizarea valorilor- în
ceea ce priveşte realizarea dreptului la educaţie, următorii indicatori prezintă
relevanţă: calitatea educaţiei, segregarea, acţiunile şi educaţia multiculturală.
O problemă certă, recunoscută oficial de către Ministerul Educaţiei şi
Cercetării este segregarea copiilor pe criterii etnice în sistemul de învăţământ.
Urmare a lobby-ului societăţii civile şi altor actori, în data de 20.04.2004,
Ministerul Public a emis Notificarea nr. 29323 care interzice segregarea copiilor
rromi în sistemul de învăţământ.

59
 Notificarea condamnă segregarea drept „o formă gravă de discriminare”şi
arată ca drept consecinţă accesul inegal la o educaţie de calitate. În plus ,
Ministerul implementează proiecte şi programe , cum ar fi programul PHARE”
Accesul egal la educaţie al grupurilor dezavantaje , cu focus pe rromi”.

Situaţii de segregare în educaţie

În pofida recunoaşterii şi abordării oficiale acestei probleme de către
Minister sunt intâlnite cazuri de segregare în educaţie atât la nivel de şcoală, cât şi
la nivel de clase, în diferite zone ale ţării.
Astfel, în comuna Jilava, jud. Ilfov, funcţionează două şcoli cu invăţământ
pentru clasele I-VIII, Şcoala Generală nr 1 şi, respectiv, Şcoala Generală nr 2 .
Componenţa etnică la nivelul Şcolii nr 2 este de aproximativ de 80% elevi
rromi şi 20% elevi români, la o populaţie şcolară de 168 de elevi . În schimb, în
cadrul Şcolii Generale nr 1, procentajul de elevi rromi este de aprioximaiv 10%
dintr-un total de 460 de elevi.
Distanţa dintre cele doua şcoli este de aproximativ de 800-1000 m.
Comunitatea de rromi din loccalitate este situată la circa 500 de m de Şcoala
Generală nr 2 şi respectiv 1500 m de Şcoala Generală nr 1. Condiţiile materiale
sunt net superioare la Şcoala nr. 1, care a fost renovată.
Parinţii copiilor rromi s-au declarat nemulţumiţi de calitatea educaţiei
primită de copii la Şcoala nr. 2, de condiţiile materiale şi de faptul că directorii
celor două şcoli nu permit înscrierea copiilor în Şcoala nr. 1.
În Şcoala Generală nr. 1 din comuna Glina, jud. Ilfov, în cursul anului şcolar
2004 -2005 structura etnică era după cum urmează:
• Clasa I A - 22 elevi din care 5 de etnie rromă (23% rromi - 77% români) ;
• Clasa I B - 23 elevi toti de etnie rromă (100% rromi - 0% români) ;
• Clasa a II-a A - 18 elevi nici unul de etnie romă (0% rromi - 100% români) ;
• Clasa a II-a B - 21 de elevi toţi de etnie rromă (100% rromi - 0% români) ;
• Clasa a III-a A -18 elevi din care 5 de etnie romă (23 % romi - 77% români);
• Clasa a III-a B - 14 elevi toti de etnie romă ( 100% rromi - 0% români) ;

60
 • Clasa a IV-a A - 19 elevi dintre care 3 romi (16% rromi - 84% români) ;
• Clasa a IV-a B -15 elevi din care 4 rromi (27% rromi - 73% români).
Doamna secretară a motivat existenţa claselor separate pe criterii etnice prin
faptul că rromii s-au înscris mai târziu la şcoală, după ce se formase deja o clasă.
Situaţii asemănătoare au fost indentificate şi documentate în comuna Catelu -
JUD. Ilfov, comuna Bobeşti - jud.Ilfov, comuna Piteasca - JUD. Ilfov, Târgu
Frumos - jud. Iaşi, Roman - jud. Neamţ, Ungheni - jud. Mureş, jud.Constanţa.
Dată fiind natura complexă a diferitelor forme de segregare în educaţie,
implicarea diferiţilor actori (parinţii romi şi nerromi, cadre didactice, inspectorate
şcolare judeţene, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, societatea civilă) precum şi
existenţa unui număr de cazuri, este necesară o abordare comprehensiva şi o
intervenţie susţinută. Astfel, în paralel, trebuie dezvoltate măsuri de intervenţie
prin intermediul proiectelor şi programelor (guvernamentale sau
neguvernamentale), cât şi iniţiate acţiuni legale în faţa instanţelor de judecată sau a
instituţiilor specializate.
Una dintre masurile care se impun este dezvoltarea unei strategii de
eradicare a segregării în educaţie şi iniţierea unei campanii publice împotriva
segregării în educaţie (campanie poate fi parte din această strategie). Această
campanie publică trebuie să aibă drept grup-ţintă primar reprezentaţi ai MEC
(profesori şi directori de şcoli, inspectori şcolari etc), dar şi parinţii copiilor rromi
şi nerromi. Grupul-ţintă secundar ar putea fi reprezentanţi ai statului , ai societăţii
civile şi publicul larg.
Trebuie acordată o mai mare putere legală Notificării 29323/2004 pentru
desegregare, prin adoptarea unui Ordin Ministerial sau a unei Hotărâri de Guvern.
În acelaşi timp este necesar ca instanţele de judecata să sancţioneze cazurile
de segregare în asa fel încât să transmită urmatorul mesaj: segregarea este, de fapt,
ilegală şi pot exista repercusiuni dacă se încalcă legea.

3.4 ASPECTE REFERITOARE LA DREPTUL LA LOCUIRE

61
 RASISMUL INSTITUŢIONAL LA NIVELUL AUTORITĂŢILOR
PUBLICE LOCALE

(O reflecţie asupra folosirii abuzive a puterii locale

şi a funcţiilor publice în România)

1. Dezvoltarea mecanismelor non-guvernamentale de monitorizare a

încălcării drepturilor omului în comunităţile de rromi

Romani CRISS a dezvoltat, în ultimii ani, un mecanism de documentare a

situţiilor de încalcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului printr-o
reţea de monitori la nivel local, funcţională în cincisprezece judeţe ale ţării.
Monitorii locali ai Romani CRISS au fost formaţi să documenteze situaţii de
discriminare , abuz sau violenţă manifestată împotriva persoanelor aparţinând
monorităţii romilor sau asupra comunitaţilor locale de romi in România. Rolul lor
este deliant în medierea stărilor tensionale manifestate la nivel local între populaţia
majoritară, autoritaţi locale şi populaţia de romi; documentarea situaţiilor de
încalcare a drepturilor omului şi asigurarea acordării asistenţei legale victimelor
care solicită Romani CRISS sprijin în vederea reparării drepturilor încalcate,
precum şi a prejudicilor cauzate , în cadrul sistemului juridic din România al
Curţii Europene a Drepturile Omului din Strasbourg.
După trei ani de funcţionare şi dezvoltare a capacităţii monitorului în
vederea utilizării sistemului legal intern şi internaţional, Romani CRISS şi-a
concentrat atenţia asupra documentării cazurilor de discriminare, abuz sau
violenţă în domenii specifice de acţiune precum: educaţie, locuinţe şi sănătate.

2 Tipurire de discriminare şi abuz în domeniul locuinţelor şi al condiţiilor de

locuit ale populaţiei de rromi

62
 Romani CRISS îşi manifestă îngrijorarea cu privire la existenţa unor tipare
de discriminare sau abuz manifestate în România în domeniul locuirii şi al
condiţiilor de locuit la populaţia de romi.
Prin intermediul reţelei de monitorizare şi combatere a discriminării faţă
de romi, Romani CRISS şi-a îndreptatat atenţia asupra situaţiei ilegale şi
administrative a zonelor locuite de romi. Încă din anul 2000, Romani CRISS şi-a
manifestat indignarea faţă de politica rasistă adoptată la nivelul autorităţilor
publice locale de evacuare şi segregare a romilor din oraşe la ,,marginea
societăţii,,. Această îngrijorare vine în contextul mai multor cazuri şi situaţii
documentare la nivel local în diferite zone ale ţării şi care pot indica existenţa unui
fenomen extrem de periculos. Autorităţile guvernamentale nu au , până în
momentul de faţă, nici un instrument de acţiune care să <<corecteze>> deciziile
adoptate la consiliile locale privind demolarea locuinţelor periferice ale romilor sau
evacuarea romilor în cartiere locuite de aceştia în diferite oraşe în România.

Lipsa de eficienţă a iniţiativelor guvernamentale la nivel local şi politici de

excludere a romilor din România

Guvernul României a adoptat, printr-o Hotărâre de Guvern, o strategie care

presupune ameliorarea condiţiilor de viaţă a romilor. Această strategie este, de
altfel, şi obiectul unor evaluari periodice pe care Uniunea Europeana le face cu
privire la progresele înregistrate de România în procesul de aderare , pe diferite
capitole de negociere, între care <<criteriul politic>>, regăsindu-se aici şi subiectul
imbunătăţirii situaţiei romilor din România. În momentul de faţă există o
discrepanţă majoră între voinţa politică manifestată la nivel guvernamental şi ceea
ce se întamplă la nivel local.
Prezentul document încearcă să sublinieze, în fapt, practica utilizată de
autorităţile publice locale vis-a-vis de comunităţile de romi, raportat la Strategia
Guvernului mai sus menţionată. Semnalul de alarmă pe care dorim sa îl

63
manifestăm public este acela că, la nivelul local, în România romii se confruntă
cu noi forme de marginalizare şi excludere care determină, în mod implicit o
politică ce poate fi asimilată cu <<exterminarea in masa>>.Această afirmaţie nu
are în vedere metoda clasică de exterminare, ci presupune metode mult mai subtile
şi aparent neutre dezvoltante în anii recenţi. Astfel de practici pot fi identificate şi
recunoscute cuantificând diferite acţiuni întreprinse de diferiţi actori publici
privind evacuarea forţată a comunităţilor de romi.

Încălcarea dreptului la proprietate , evacuările forţate şi rasismul de mediu

În ultimul timp în România au fost semnalate situaţii de încalcare a

dreptului la proprietate al romilor prin violarea domiciliului acestora şi demolarea
abuzivă a caselor acestora. Deşi autorităţile locale s-au preparat de dispoziţiile
legii 50/1991, acţiunile de demolare au fost ilegale nerespectând prevederile legii
sus –menţionate. În ceea ce priveşte evacuările forţate, autoritaţile locale nu au
respectat întocmai procedura legală. În plus , în ultimii ani s-a dezvoltat un subtil
rasism de mediu la care sunt supusi romii prin intermediul evacuărilor şi al
amplasării acestora în condiţii inumane în imediata apropiere a gropilor de gunoi,
a staţiilor de epurare sau a zonelor industriale aflate la marginea oraşelor. Situaţia
incertă din punct de vedre juridic permite adoptarea unor iniţiative ale autorităţilor
publice locale, ale primăriilor sau consiliilor locale de a întreprinde astfel de
evacuări forţate urmate de plasarea romilor într- o situaţie mult mai dificilă decât
cea anterioară. În toate aceste cazuri, cei mai afectaţi sunt copiii (sute de copii
ajungând să trăiască în condiţii inumane, deşi ei ar trebui să se bucure de o
atenţie şi o protecţie specială din partea statului), femeile şi persoanele vârstnice
care nu au niciun instrument de apărare în faţa unor astfel de situaţii.

Situaţii particulare privind evacuarea sau marginalizarea rromilor în

domeniul dreptului la locuire în România

64
 În vederea lansării unui dialog cu autorităţile publice centarle şi locale pe
această temă, Romani CRISS exemplifică o parte din cazurile care au fost
documentate prin intermediul reţelei de monitorizare şi combatere a discriminării
faţă de romi, prin monitori locali pentru drepturile omului. Aceste situaţii
particulare confirmă similaritaţile manifestate de către diferite autorităţi locale în
evacuarea, excluderea sau marginalizarea romilor.

65
 CONCLUZII

Pentru a-i putea înţelege şi integra pe cei care sunt diferiţi de noi, trebuie să îi
cunoaştem în particularităţile gândirii şi simţirii lor, să le ştim normele, valorile,
tradiţiile, obiceiurile şi, odată cunoscându-i, să încercăm să ni-i apropiem, să
comunicăm cu ei folosind un limbaj care să le confere încredere în ei înşişi şi în
noi şi să ne straduim să ne facem noi înşine cunoscute normele, tradiţiile, sensurile
adânci ale existenţei, să ne îmbogăţim unii pe alţii cu experienţa pe care fiecare
dintre noi o purtăm.

În plan concret, legal, s-au facut paşi pentru a li se acorda tuturor

minorităţilor, aşadar şi celei de etnie romă, dreptul sacru la educaţie, la pregătirea
copiilor şi tinerilor romi pentru accesul la piaţa muncii, pentru a se împlini ca
cetăţeni cu drepturi depline ai societăţii căreia îi aparţin.

În ţara noastră au luat fiinţă mai multe organisme care au ca scop

integrarea cetăţenilor de etnie romă. Între acestea se numără: Federaţia Etnică a
Romilor, Partida Romilor, Unitatea Romilor, Romani Criss, Comunitatea Etniei
Rome din România, Alianţa pentru Unitatea Romilor, Partida Romilor Căldarari,
Agenţia Împreună, etc..

Pentru o reuşită temeinică a demersurilor este nevoie să se stabilească o

strategie ai cărei paşi sunt următorii: recesământul tuturor persoanelor de etnie
romă pentru cunoaşterea corectă a lor, asigurarea unor condiţii decente de locuit,
integrându-i şi nu izolându-i, în acest sens autorităţile locale sunt cele care au
principalul aport, valorificarea aptitudinilor şi talentelor prin implicarea lor în
activităţi artistice şi sportive, acceptarea şi încurajarea implicării romilor în diferite
forme instituţionale, responsabilizarea socială prin promovarea persoanelor de
etnie romă în posturi de conducere a unor organisme sociale, dezvoltarea
colaborării dintre instituţiile rome şi celălalte instituţii prin iniţierea şi derularea
unor proiecte comune.

66
 Pentru a evita pericolul disoluţiei în cultura majoritară, persoanele de
etnie romă trebuie să poată să înveţe limba şi cultura lor în şcoală şi aceasta se
poate realiza prin programe specifice, editarea de manuale, dicţionare în limba
romani şi prin posibilitatea de a continua studierea limbii şi literaturii rome la
Universitate, ceea ce s-a realizat deja începând cu anul universitar 1997-1998.

67
 BIBLIOGRAFIE

1. Băcanu, I.-Ţiganii-minoritate naţională sau majoritate

infracţionala, Editura BravoPress, 1996

2. Bârsan, C.-Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, Editura

All, Bucureşti, 1998

3. Bobbio, U.-Liberalism şi democraţie, Editura Nemira, Bucureşti,

1998

4. Cherata, L.-Ţiganii-istoric, specific, integrare socială, Editura

Sibila, Craiova, 1998

5. Diaconu, I.-Minorităţile, Statul, Perspective, Institutul Român

pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1996

6. Groza, A.-Protecţia drepturilor fundamentale în cadrul Uniunii

Europene, Revista Româna de Drept Comunitar, Editura Wolters
Cluwer, nr5/2008

7. Hayec, F.A.-Drumul către servitude, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1993

8. Mazilu, D.-Drepturile Omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2000

9. Năstase A.-Drepturile omului-religie a sfârşitului de secol,

Editura I.R.D.O., Bucureşti, 1992

10. Otovescu, D.-Sociologie generală, ediţia a2-a, Editura Beladi,

Craiova, 2005

11. Otovescu-Frăsie, C.-Protecţia internaţionala a drepturilor

omului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008

12. Perez, J.A.; Dasi F.-Reprezentările sociale ale grupurilor

minoritare, in A. Neculau(coord.), Psihologia socială-aspecte
contemporane, Editura Polirom, Iaşi, 1996

13. Popescu I.A.; Bondrea A.; Constantinescu M.-Globalizarea, mit

si realitate, Editura Economică, Bucureşti, 2004

68
14. Turliuc N-Contribuţii psihosociale la studiul minorităţii, în vol.
“Xenopoliana, buletinul fundaţiei academice”A.D.Xenopol”din Iaşi,
V, 1997, nr.1-4

15. Zamfir E; Zamfir C.(coord)-Ţiganii între ignorare şi îngrijorare,

Editura Alternative, Bucureşti, 1993

***Vino mai aproape. Incluziunea si excluziunea rromilor în

societatea româneasca de azi, partea a2-a, Human Dynamics,
Bucureşti, 2008

***Protecţia legală împotriva discriminării si politicile publice faţă

de rromi, Romani CRIS, 2007

***Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei,

Bucureşti, 1975

***Larousse, Dicţionar De Sociologie, Editura Univers

Enciclopedic, Bucureşti, 1996

Site-uri consultate:

69
www.caspis.ro

www.cnnr.ro

www.salvaticopiii.ro

www.unicef.org

70