UNIVERSITATEA TEHNICA DIN CLUJ-NAPOCA

CENTRUL UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE

FACULTATEA DE LITERE
Specializarea :ASISTENTA SOCIALA
Ioan Stefan Tohǎtan

ASISTENTA SOCIALA A REFUGIATILOR

Note de curs
2019

1
 CAPITOLUL I

1.1.CONSIDERATII GENERALE

Migraţia reprezintă un fenomen mondial, iar continentul european nu face

excepţie: toate ţările europene sunt ţări de provenienţă, tranzit şi destinaţie, în
proporţii diferite. Estimările recente privind populaţia de imigranţi care trăieşte în
spaţiul economic european arată mai mult de 20 de milioane de străini,
excluzându-i pe cei deja naturalizaţi sau pe cei ilegali, adică 5,3% din populaţie.
În aceste condiţii, migraţia trebuie percepută ca parte a realităţii economice
şi sociale europene, fenomen care necesită dezvoltarea de politici ce urmăresc
integrarea şi coeziunea socială. Încă de la începutul anilor 1990, problema
migraţiei cetăţenilor ţărilor terţe către statele membre ale Uniunii Europene a
crescut în importanţă, nu doar la nivelul fiecărui stat membru, ci şi la nivelul
Uniunii Europene.
Spre exemplu,in perioada aprilie-iunie 2016, cel mai mare număr de
solicitanți de azil s-a înregistrat în Germania (aproape 1,3 milioane de solicitanți
sau 61% din totalul înregistrat la nivelul UE), Italia (27.000 de solicitanți sau 9%
din totalul înregistrat la nivelul UE), Franța (17.800 de solicitanți sau 6% din
totalul înregistrat la nivelul UE), Ungaria (14.900 de solicitanți sau 5% din totalul
înregistrat la nivelul UE) și Grecia (12.000 de solicitanți sau 4% din totalul
înregistrat la nivelul UE).
În prima jumătate a anului 2018, 900 de persoane au solicitat azil în
România, iar în 282 de cazuri a fost recunoscut statutul de refugiat sau acordată
protecţie subsidiară. Totodată, 948 de beneficiari ai unei forme de protecţie au fost
înscrişi în programele de integrare.
În primul semestru al anului 2018, au fost depuse 900 de cereri de azil, cu
55% mai puţine faţă de perioada similară a anului trecut. Referitor la ţara de
origine, cei mai mulţi solicitanţi de azil provin din state precum Irak, Siria şi Iran,
iar cele mai multe cereri au fost depuse la centrele din Timişoara şi Bucureşti.
A fost asigurat accesul neîngrădit la procedura de azil şi a fost respectat
principul nereturnării, iar toţi solicitanţii de azil şi persoanele care au primit
protecţie internaţională au beneficiat de documente de identitate şi, după caz, de
documente de călătorie, se spune întrun comunicat al Inspectoratului General

2
pentru Imigrări.Totodată, în ceea ce priveşte accesul la o nouă procedură de azil,
au fost înregistrate 125 de cereri, faţă de 47 în perioadă similară a anului 2017.
Analiza efectuată a reliefat faptul că, în această perioadă, poliţiştii de
imigrări au soluţionat 521 de cereri de protecţie internaţională în etapă
administrativă, în 282 de cazuri fiind acordată o formă de protecţie, dintre care 152
le-a fost recunoscut statutul de refugiat şi 130 le-a fost acordată protecţia
subsidiară.
În perioada de referinţă, 948 de persoane au fost înscrise în programul de
integrare, peste 400 sunt din Irak, 360 din Siria, 63 din Afganistan şi alte ţări.Pe
linia procedurii de determinare a statului membru responsabil cu analizarea
cererilor de azil depuse de solicitanţii de protecţie internaţională, au fost transmise
190 de cereri pentru transferul străinilor în alte state membre. Totodată, a fost
realizat transferul în România pentru 108 persoane în conformitate cu prevederile
Regulamentului Dublin.
Integrarea refugiaților din Germania
În urmă cu doi ani publicația World Education News + Reviews (WENR) a
publicat un raport care analiza eforturile Germaniei de a integra cele aproximativ
1,3 milioane de refugiați care au ajuns în țară în 2015 și 2016, precum și impactul
economic al fluxului de refugiați. WENR a publicat recent o actualizare pentru
situația din present.
Situația din 2019 rămâne complicată. Povara financiară pentru statul german
este ridicată, iar prezența refugiaților a declanșat o reacție politică intensă.
Refugiații din Germania participă la cursuri universitare și lucrează într-un
număr mai mare, contribuind astfel la rezolvarea deficitului de forță de muncă din
țară. Au crescut eforturile de formare educațională și profesională a solicitanților
de azil și încep să se concretizeze unele beneficii economice ale fluxului de
refugiați.
Acestea fiind spuse, integrarea socială a refugiaților rămâne lentă, iar
beneficiile macroeconomice pe termen lung sunt încă dificil de evaluat, pe fondul
unor costuri publice ridicate și al ramificărilor politice destabilizatoare.
În timp ce numărul de noi cereri de azil în Germania a scăzut în 2018
aproape până la nivelul înregistrat înainte de 2015, numărul total de persoane care
au solicitat azil sau alte forme de statut protejat a crescut cu 5% în 2017, ajungând
la 1,7 milioane, potrivit celor mai recente statistici oficiale disponibile.

3
 Dintre aceștia, conform situației din decembrie 2017, 1,2 milioane au primit
permisiunea de a rămâne în Germania, majoritatea provenind din Siria, Irak și
Afganistan. Majoritatea refugiaților care vin în Germania continuă să fie bărbați
tineri – 84% dintre noii solicitanți de azil din 2017 aveau sub 35 de ani și 60% erau
bărbați. Doar un mic procent dispunea de calificări profesionale obținute la școală
sau de diplome universitare.
Creșterea populației în orașe precum Berlin este acum generată aproape
exclusiv de cetățenii din alte țări, inclusiv de un număr mare de nou-veniți sirieni.
Se prevede ca mulți dintre ei să rămână în Germania pe termen lung. Solicitanții de
azil și alți migranți pe motive umanitare pot solicita permise de ședere permanentă
după trei până la șapte ani de ședere în țară, în funcție de statutul lor de protecție
legală.
Costurile din sectorul public rezultate în urma acestui aflux uman rămân
mari. Cheltuielile federale alocate solicitanților de azil au fost de 20,8 miliarde
euro în 2018, sau puțin mai mult de 6 la sută din întregul buget federal. Aceasta
reprezintă o ușoară scădere față de cele 21,2 miliarde de euro din 2017, dar mai
mult decât suma din 2016, când guvernul a cheltuit 20,5 miliarde de euro. Trebuie
menționat că, în timp ce majoritatea alocațiilor financiare sunt destinate cazării,
prestațiilor de servicii sociale și inițiativelor de integrare, aproximativ o treime este
cheltuită pentru măsuri preventive pentru de stopare a fluxului de refugiați în țările
lor de origine.
Este încurajator faptul că încadrarea refugiaților în câmpul muncii a crescut
semnificativ în ultimul timp. Aproape s-a triplat de la începutul anului 2017.
Numărul azilanților angajați, care originează din primele opt țări de proveniență, a
crescut cu 47%, de la 203.000 la 298.000, în perioada octombrie 2017 – octombrie
2018. Referitor la toate țările de origine, numărul celor care caută în mod oficial un
loc de muncă și al celor subocupați a scăzut cu 6,7, respectiv 10,6 la sută, în
perioada decembrie 2017 – decembrie 2018.
Cu toate acestea, la sfârșitul anului 2018, 456.000 de refugiați erau încă în
căutarea unui loc de muncă, iar alți 372.000 erau încă subocupați. Așa cum era de
așteptat, integrarea în cadrul pieței muncii s-a dovedit a fi un proces lent, care
necesită timp pentru a câștiga tracțiune. De exmplu, aproape 72 la sută din valul
recent al noilor veniți sirieni care au ajuns în 2015/16, erau încă șomeri la sfârșitul
anului 2018 – cea mai mare rată de șomaj în rândul refugiaților din primele opt țări
de origine.
4
 Aducerea majorității acestor solicitanți de azil în câmpul muncii este o
sarcină herculeană, având în vedere lipsa abilităților de limbă germană și lipsa de
experiență profesională a numeroși refugiați. Cu toate că între 8.500 și 10.000 de
refugiați au intrat lunar în câmpul muncii pe parcursul anului 2018, cercetătorii
estimează că aproximativ 50 la sută dintre refugiații recenți vor fi în continuare
șomeri după cinci ani de la sosirea lor. Se estimează că acest procent va scădea la
25% abia după 14 ani. În plus, aproximativ o treime din refugiații angajați sunt
lucrători temporari, fără contracte pe termen lung, iar majoritatea lucrează în
ocupații cu un nivel redus de calificare și cu salarizare mică.
Angajatorii se așteaptă ca refugiații să amelioreze problema contracției în
creștere a forței de muncă din Germania. Din cauza îmbătrânirii populației și a
ratelor scăzute ale șomajului există o penurie nu numai de lucrători calificați, ci și
de noi participanți la programele de ucenicie profesională – o tendință care va frâna
creșterea economică până în 2035.
Ca răspuns, guvernul german încearcă să recruteze mai mulți lucrători din
străinătate și a facilitat participarea solicitanților de azil la programele de formare
profesională. O problemă a fost aceea că solicitanții de azil care încep un program
de ucenicie pot fi deportați în timpul desfășurării acestuia, dacă cererea de azil este
refuzată, ceea ce duce la pierderea de timp și resurse pentru angajatori.
Însă așa-numitul regulament 3+2, adoptat pentru prima dată în 2016, permite
acum solicitanților de azil respinși să finalizeze un program de pregătire
profesională de trei ani și să continue să lucreze în aceeași companie timp de doi
ani – ceea ce creează o stabilitate pentru angajatori. Regula este de asemenea
benefică pentru refugiați, deoarece aceștia pot obține un permis de ședere
permanentă la sfârșitul perioadei de cinci ani, în ciuda faptului că nu sunt eligibili
pentru azil.
Presiunile de pe piața muncii, reglementările relaxate și experiențele pozitive
cu refugiații angajați îi vor încuraja probabil pe angajatori să preia mai mulți
refugiați în anii următori. Un sondaj efectuat în anul 2017 asupra a 2000 de
angajatori germani a constatat că mai mult de „trei din patru angajatori participanți,
care au angajat refugiați, nu au întâmpinat decât puține sau zero dificultăți cu
refugiații în munca zilnică și, în consecință, mai mult de 80% sunt în general sau
pe deplin mulțumiți de munca lor.”

5
 Aproximativ o treime din solicitanții de azil care au ajuns în 2015 și 2016
aveau vârsta sub 18 ani, ceea ce înseamnă că sute de mii dintre noii sosiți trebuiau
integrați în sistemul școlar.
Reglementările specifice variază între statele germane, dar în general copiii
de refugiați sunt obligați să fi absolvit nouă sau zece ani de școală până la
împlinirea vârstei de 18 ani. În funcție de școala la care participă majoritatea
copiilor de refugiați, înainte de a participa la orele de școală obișnuite, iau mai întâi
cursuri speciale de integrare care accentuează limba germană.
Există și programe speciale care permit adulților să se întoarcă la școală
pentru a obține o diplomă de învățământ secundar de bază (finalizarea studiilor de
Hauptschule), care le oferă posibilitatea să intre în programe de formare
profesională în meserii aplicate. Hauptschule este echivalent cu școala generală
medie din România, între clasele 5 – 9/10, n.trad.] În general, educația eficientă a
copiilor de refugiați este complicată de lipsa cadrelor didactice și de faptul că
aceștia au vârste și cunoștințe școlare foarte diferite.
Cu toate acestea, conform ultimelor statistici disponibile, doar 5% dintre
copiii de refugiați nu au participat la școală în 2016. Aceasta înseamnă că
integrarea în sistemul școlar pare în mare măsură reușită, cel puțin din punct de
vedere cantitativ. Trebuie menționat, totuși, că unii copii sunt prea în vârstă pentru
clasele respective și că majoritatea sunt înscriși în școli generale de nivel inferior.
Elevii care provin din familii de migranți sunt în general subreprezentați în școlile
pregătitoare pentru studii universitare și în școlile profesionale secundare.
Deși numărul de refugiați înscriși la universitățile germane este dificil de
cuantificat, deoarece instituțiile de învățământ superior nu colectează date privind
statutul de refugiat, sondajele realizate de asociația universitară din Germania arată
că numărul refugiaților nou înscriși în universitățile germane a sărit de la doar 205
în 2015/16 la 3.788 în semestrul de iarnă 2018/19. Oficialităție afirmă că, în total,
numărul refugiaților care s-au înscris la universități germane a crescut de aproape
zece ori în ultimii trei ani, de la 1.100 în 2016 la aproximativ 10.000 în 2019.
Sirienii sunt de departe cel mai mare grup dintre acești studenți – acum sunt
al șaselea grup de studenți străini din Germania (în 2017 au fost al 16-lea).
Conform celor mai recente statistici disponibile, numărul de naționali sirieni
înscriși în universitățile germane a crescut cu 69 la sută între 2017 și 2018, de la
5.090 la 8.618 de studenți.

6
 Un important element al politicii comune UE privind imigraţia, este acela
referitor la dezvoltarea unei politici vizând integrarea imigranţilor, politică de
asigurare a tratamentului corect al acestora pe teritoriul statelor-membre şi
garantarea unor drepturi şi obligaţii comparabile cu acelea ale cetăţenilor
Uniunii Europene.
Cursul are ca obiectiv prezentarea tratamentului de care beneficiază
imigranţii stabiliţi în statele Uniunii Europene, cu referire directă la acei străini
care au obţinut statutul de refugiat. Prima parte abordează conceptul de integrare,
ca rezultat al contactului dintre imigranţi şi cetăţenii societăţii gazdă.
Am ales să utilizăm atât termenul de imigrant cât şi cel de refugiat,
deoarece, chiar dacă din punct de vedere juridic (scopul şederii, determinat de
motivele părăsirii ţării de origine) refugiaţii sunt o categorie specială de imigranţi,
din punct de vedere social, politicile care îi vizează pe imigranţi îi includ şi pe
refugiaţi. De exemplu, la nivelul Uniunii Europene se face referire la o politică
privind integrarea imigranţilor, refugiaţii fiind priviţi ca un grup de imigranţi cu
nevoi speciale

1.2.CONCEPTUL DE REFUGIAT
În explicarea conceptului de refugiat, vom porni de la noţiunea de
protecţie internaţională. Exilul forţat a milioane de oameni, care şi-au părăsit
căminul şi ţările, este o consecinţă tragică a neputinţei sau a lipsei de dorinţă a
autorităţilor din ţările lor de origine de a le proteja drepturile fundamentale pe care
le au ca fiinţe umane.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale indivizilor sunt, în mod normal,
protejate de statul a căror naţionalitate o au, iar lipsa protecţiei în ţările de origine
determină nevoia de protecţie internaţională, noţiune care caracterizează exilul
forţat şi explică situaţia refugiaţilor.
Spre deosebire de alţi oameni care îşi părăsesc ţările de origine ca urmare a
propriilor decizii, refugiaţii sunt obligaţi, nu au de ales altă cale pentru a scăpa de
ameninţările la care le sunt supuse vieţile şi drepturile fundamentale pe care le au
ca fiinţe umane, ameninţări de care autorităţile din ţările lor nu pot sau nu doresc
să-i protejeze.
Rămaşi fără protecţia propriilor state a căror cetăţenie o au (cetăţenia unei
persoane reprezintă legătura juridică, cu un stat anume, legătură care se transpune
în drepturi şi obligaţii reciproce), refugiaţii trebuie să caute protecţia din partea
7
statului pe teritoriul căruia s-au refugiat sau din partea comunităţii
internaţionale. Această nevoie vitală de protecţie internaţională este elementul
care îi diferenţiază pe refugiaţi de alţi străini.
Situaţia refugiaţilor, ca străini „dezrădăcinaţi”, deseori fără resurse
materiale şi chiar documente,lipsiţi nu doar de protecţia statelor de origine, dar şi
de protecţia oferită, în mod tradiţional, de o familie, clan sau comunitate, îi face
vulnerabili în multe privinţe. La abuzurile suferite în propria ţară, se adaugă
pericolele întâlnite în drumul spre ţara de refugiu (riscul de a fi returnat ori
pericolele la care pot fi supuşi străinii ilegali).
În plus, până la recunoaşterea protecţiei/statutului, în perioada procedurii de
azil, pentru a supravieţui în ţara de azil, refugiaţii au nevoie de resurse materiale
care să le acopere necesităţile de bază, eliberarea de documente de identitate,
acces la servicii medicale, asistenţă socială sau posibilitatea de a munci pentru
procurarea mijloacelor de subzistenţă.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Organizaţia
Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, prevede la articolul 14 că orice persoană
are „dreptul de a căuta azil şi de a beneficia de azil în alte ţări, în caz de
persecuţie”. Totuşi, esenţa cadrului conceptual, explicativ, în ceea ce priveşte
refugiaţii, este cuprins în Convenţia din 1951 şi Protocolul din 1967 privind
statutul refugiaţilor.
La Convenţie şi Protocol, se adaugă cadrul european şi comunitar format din
Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO), în special articolul 3, care
interzice strămutarea, expulzarea sau extrădarea persoanelor în ţări în care există
un risc important de a fi supuse pedepsei cu moartea, torturii sau altor tratamente
sau pedepse inumane sau degradante, Carta drepturilor fundamentale în Uniunea
Europeană, în special articolele 18 şi 19 privind dreptul de azil şi, respectiv,
protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare, prevad o serie de acte
normative de drept comunitar european derivat, de regulă directive, care vin în
completarea cadrului juridic şi conceptual al Convenţiei.
Conform Convenţiei (CEDO), termenul refugiat se aplică oricărei persoane:
“ -în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutată;
-datorită rasei, religiei, naţionalităţii, apartenenţei la un anumit grup
social sau opiniei politice;
-se află în afara ţării a cărei cetăţenie o are şi care nu poate sau,
datorită acestei temeri, nu doreşte să se pună sub protecţia acestei ţări;
8
 -care, neavând nicio cetăţenie şi găsindu-se în afara ţării în care îşi
avea reşedinţa obişnuită, ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau,
datorită respectivei temeri, nu doreşte să se reîntoarcă.”

„Temere bine întemeiată de a fi persecutat” este sintagma considerată

cheia definiţiei. Temerea trebuie să fie bine întemeiată, ceea ce implică existenţa
unui element obiectiv, alături de cel subiectiv, şi faptul că statutul de refugiat nu
este determinat doar pe baza existenţei unei stări de spirit a celui în cauză, ci şi în
funcţie de situaţia obiectivă pe care se bazează acesta. Pot exista multe temeri bine
întemeiate ale unei persoane care să o determine să-şi părăsească ţara (sărăcie,
foamete, dezastre naturale etc.), dar numai „temerea bine întemeiată de a fi
persecutată” pentru motivele menţionate în definiţie este esenţială în recunoaşterea
unei persoane ca refugiat.
Motivele economice, sărăcia, nu sunt motive de azil. Un solicitant al
statutului de refugiat trebuie să demonstreze o temere bine întemeiată de a fi
persecutat din cel puţin unul dintre motivele prevăzute în definiţie – „datorită
rasei, religiei, naţionalităţii, apartenenţei la un anumit grup social sau opiniei
politice”, de multe ori fiind vorba de o combinaţie de motive.
Considerăm că elementul esenţial, comun celor cinci categorii de motive îl
reprezintă apartenenţa, identificarea cu un anumit grup din societatea
respectivă, grup caracterizat de o trăsătură esenţială a rasei, etniei, credinţelor
împărtăşite, religioase sau politice, sau o altă caracteristică ce individualizează
grupul respectiv de restul societăţii de origine a respectivului refugiat.
De fapt, penultimul motiv (apartenenţa la un anumit grup social) se
suprapune peste celelalte patru,incluzându-le în acelaşi timp, deoarece toate
presupun o apartenenţă, identificare cu un anumit grup social pe o anumită
dimensiune-rasă, religie, naţionalitate sau opinie politică. Coexistenţa între
graniţele unui stat a mai multor grupuri etnice, lingvistice, religioase, şi nu numai,
cu interese şi identităţi sociale diferite conduce, mai devreme sau mai târziu, la
conflicte între ele în lupta pentru putere şi resurse.
Există situaţia în care o persoană nu a fost refugiat când şi-a părăsit ţara,
dar a devenit ulterior, datorită evenimentelor din ţara de origine, întâmplate în
absenţa sa, care pot determina consecinţe în cazul reîntoarcerii (poate fi cazul
diplomaţilor, studenţilor sau al muncitorilor imigranţi, fiind denumiţi refugiaţi „sur
place”).
9
 În cazul apatrizilor, aceştia refuză protecţia ţării în care îşi aveau, în mod
obişnuit, reşedinţa. Aspectul (5) al definiţiei („şi care nu poate sau, datorită acestei
temeri, nu doreşte să se pună sub protecţia acestei ţări”) întăreşte faptul că
refugiatul este întotdeauna o persoană care nu se bucură de protecţia statului de
origine.
Convenţia, de peste 60 de ani de când este în vigoare, a fost suficient de
flexibilă pentru a permite protecţia internaţională a refugiaţilor şi continuă să ofere
o bază legală fermă pentru asigurarea protecţiei persoanelor forţate să-şi părăsească
ţara. Dar, ca orice instrument, are propriile limite şi, în ciuda relevanţei definiţiei
din Convenţie, există o discrepanţă între refugiaţii recunoscuţi conform Convenţiei
şi marea masă a persoanelor care au nevoie de protecţie internaţională.
De exemplu, persoanele care îşi părăsesc ţara de origine în urma unui război
civil, altor forme de conflict armat sau violenţă generalizată se află în afara
cadrului definiţiei din Convenţie, deşi nu beneficiază de protecţia ţării de origine.
Chiar dacă mulţi dintre aceştia au motive să se teamă de persecuţie din
motivele enumerate în Convenţie, alţii fug datorită efectelor războiului şi a
dezordinii sociale care îl însoţeşte, incluzând dispariţia locuinţelor şi mijloacelor de
trai, situaţii care nu implică, în mod necesar, „temerea de persecuţie”. Aceste
persoane în nevoie de protecţie internaţională nu îndeplinesc standardele definiţiei
din Convenţie, dar au, în mod evident, nevoie de protecţie şi asistenţă din partea
comunităţii internaţionale.
Noţiunea de protecţie subsidiară vine în completarea protecţiei refugiaţilor
consacrată de Convenţie. Protecţia subsidiară este recunoscută unui resortisant al
unei ţări terţe sau unui apatrid care, conform dreptului comunitar preluat în
legislaţia română:
(1 -nu poate fi considerat refugiat,
(2)-în privinţa căruia există motive serioase şi întemeiate de a crede că, în
cazul în care ar fi trimis în ţara sa de origine sau, în cazul unui apatrid, în ţara în
care avea reşedinţa obişnuită, ar fi supus unui risc real de a suferi vătămările
grave (pedeapsa cu moartea sau execuţia; tortura, tratamente sau pedepse
inumane; ameninţări grave şi individuale la adresa vieţii sau a persoanei unui
civil ca urmare a violenţei generalizate în caz de conflict armat intern sau
internaţional)
(3) -căruia nu i se aplică clauzele de excludere

10
 (4) -nu poate sau, ca urmare a acestui risc, nu doreşte protecţia respectivei
ţări.
Dacă în cazul refugiaţilor recunoscuţi conform Convenţiei, elementul
esenţial este temerea de persecuţie, în ceea ce priveşte străinii care obţin protecţie
subsidiară, elementul-cheie priveşte expunerea la un risc serios, dacă se reîntorc
în ţara de origine.
De-a lungul timpului, UNHCR (Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite
pentru Refugiaţi) a utilizat diverşi termeni pentru a se referi la persoanele în
nevoie de protecţie internaţională care nu sunt acoperite de definiţia din Convenţie
(„persoane deplasate intern sau extern” sau „persoane de interes”), dar în ultimul
timp, a utilizat termenul de „refugiat”, în înţeles larg, pentru persoana aflată în
afara ţării de origine care are nevoie de protective internaţională, datorită unei
ameninţări serioase asupra vieţii, libertăţii şi securităţii persoanei în ţara de origine,
ca rezultat al persecuţiei sau al unei violenţe, dezordini sociale, generalizate.
Termenul de refugiat acoperă străinii care au obţinut statutul de refugiat şi
străinii cu protecţie subsidiară. După cum se poate observa, refugiaţii sunt străini,
dar reprezintă o categorie aparte de străini. Spre deosebire de alţi cetăţeni străini,
care şi-au ales benevol destinaţia în funcţie de interesele personale (turism, studii,
reunificarea familiei, muncă, afaceri etc.), refugiaţii fug din ţara de origine,
datorită persecuţiilor la care sunt supuşi sau ar putea fi supuşi sau a situaţiei
generale de instabilitate generată de război sau alte violenţe, către o ţară care le
oferă protecţie.
Cetăţenii străini au, de regulă, o relaţie bună cu reprezentanţii autorităţilor
din ţara de origine, în timp ce pentru refugiaţi toate legăturile cu Ambasada ţării de
origine sunt întrerupte, deoarece statul respectiv poate fi chiar agentul de
persecuţie. Din punct de vedere juridic, statutul şi regimul refugiaţilor este
reglementat de alte legi decât cele care reglementează statutul străinilor în general.

1.3.Legislația Europeană
Având în vedere situația actuală a crizei refugiaților sirieni, în conștiința
națională, dar și în cea europeană a celor mai mulți oameni apar următoarele
întrebări ,,Ce trebuie să avem în vedere dacă în România și în Europa sunt refugiați
sirieni și cer azil?”; „Ce trebuie să știe, să respecte un refugiat dacă vrea să stea în
România sau în Europa?”; „Vor produce dezechilibre socio-economice, va apărea
oare o instabilitate la periferia Europei?”.

11
 Folosind ca punct de reper aceste întrebări pentru a explica situația actuală
cu care se confruntă Europa, mai exact prezența unui număr mare de refugiați care
provin dintr-un mediu cultural, politic diferit față de cel existent în Europa, facem
apel la legislația în vigoare.
În primul rând, un cetățean European trebuie să știe că unui individ i se
acordă un statut de refugiat atunci când apare o temere justificată de persecuție a
respectivei persoane pe criterii religioase, etnice, rasiale, politice sau apartenența la
un anumit grup social. Trebuie să remarcăm faptul că în cazul în care o zonă
internațională e în stare de război, ,,statele membre trebuie să accepte în spiritul
solidarității cote de refugiați care vor fi primiți pe teritoriul acestor state’’.
Conform ,,Prevederile Directivelor Consiliului European 2003/9/EC din27
ianuarie 2003 privind standardele minime pentru primirea solicitanților de azil,
unui refugiat ajuns într-o țară i se va acorda o sumă de bani sub formă de alocație
pentru a-și putea procura hrană și cazare,de asemenea, fiindu-i oferiți „bani de
buzunar”
Un loc aparte în jurisprudența Curții de Justiție și a Tribunalului de Primă
Instanță a Comunităților Europene îl reprezintă principiile respectării fundamentale
a drepturilor omului. Unul dintre principii este cel al egalității, care subliniază
interzicerea discriminării pe motive de naționalitate, sex, remunerare între
producători sau consumatori după originea produselor.
Principiul ordinii juridice comunitare are așadar la bază tratamentul egal
între cetățenii comunitari, care interzice discriminarea bazată pe naționalitate. În
altă ordine de idei, interzicerea discriminării se referă și la libera circulație a
muncitorilor migranți, acces la diverse forme de școlarizare, pregătire
profesională, la munca salariată, la organizații culturale, îngrijire medicală.
La 4 noiembrie 1950, la Roma, este adoptată ,,Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale’’ care are la bază respectul
libertății și preeminența drepturilor. Având în vedere problema actuală a crizei
refugiaților în Titlul 1, articolul 14 al Convenției, se relevă faptul că exercitarea
drepturilor și a libertăților trebuie să fie asigurate tuturor persoanelor indiferent
de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii publice sau orice alte opinii, origine
națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau
orice altă situație.
În Tratatul de la Amsterdam, Titlul 4, Articolul 63, se preciză faptul că vor
fi adoptate măsuri referitoare la azil, conforme cu Convenția de la Geneva din 28
12
iulie 1951 și cu Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților,
criterii și mecanisme pentru a stabili statutul membru responsabil cu examinarea
cererii de azil, norme minimale legate de primirea solicitărilor de azil, norme
minimale privind condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cetățenii statelor
terțe pentru a avea statutul de refugiați.
De asemenea, apar măsuri privind refugiații și persoanele deplasate,
propunându-se norme minimale privind acordarea unei protecții temporare
persoanelor deplasate, provenind din state terțe care nu se pot întoarece în țările de
origine și persoanelor care din diverse motive solicită protecție internațională. O
altă măsură constă în asigurarea unui echilibru între eforturile consimțite de
statele membre care primesc refugiați și persoane deplasate, suportând
consecințele primirii lor.
Statutului de refugiat sau al protecției alternative e descris în articolul 63,
alineatul 1, litera(c) fiind dezbătut în Cadrul Directivei Consiliului 2004/83CE din
29 aprilie 2004 privind standardele minime care fac referire la condițiile pe care
trebuie să le îndeplinească resortanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea
beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care din alte motive au nevoie de
protecție internațională și privind conținutul protecției acordate.
Se constată faptul că directiva privind procedurile de azil sunt un motiv de
ambiguitate în ce priveşte competenţa UE, dreptul constituţional şi respectarea
drepturilor omului. Politica comună a UE care face referire la azil şi migraţie
reprezintă una dintre cele patru probleme care trebuie rezolvate de către Consiliul
European care ,,reafirmă importanţa pe care Uniunea şi statele membre o ataşează
respectării dreptului de a solicita azil prin formarea unui sistem european comun
privind azilul care avea la bază Convenţia de la Geneva în care se specifica că
nimeni nu este trimis înapoi spre a fi persecutat’’.
Un act extrem de important este cel adoptat la 28 iulie 1951 de Conferinţa
Plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite asupra statutului refugiaţilor şi apatrizilor,
convocată de Adunarea Generală la 14 decembrie 1950, a intratat în vigoare la 22
aprilie 1954, conform dispoziţiilor art. 43. România a ratificat Convenţia la 4 iulie
1991 prin Legea nr. 46, publicată în „Monitorul Oficial al României“, partea I, nr.
148 din17 iulie 1991.
Prin urmare, în ceea ce privește statutul personal al refugiatului, în capitolul
2, articolul 12, alineatul 1 se precizează că un ,,refugiat va fi guvernat de legea
ţării unde îşi are domiciliul sau, în lipsa unui domiciliu, de legea ţării unde îşi
13
are reşedinţa’’. În ceea ce privește sancționarea refugiaților aflați ilegal în țara de
primire, potrivit articolul 3, alineatul 1 este stipulat faptul că ,,statele contractante
nu vor aplica sancţiuni penale, pe motivul intrării sau şederii lor ilegale,
refugiaţilor care sosind direct din teritoriul unde viaţa sau libertatea lor erau
ameninţate în sensul prevăzut de art. 1, intră sau se găsesc pe teritoriul lor fără
autorizaţie, sub rezerva prezentării lor fără întârziere la autorităţi pentru a le
expune motivele, recunoscute ca valabile, ale intrării sau prezenţei lor ilegale’’.
Articolul 32 face referire la expulzarea refugiaţilor de către statele
contractante și se remarcă faptul că ,,țările nu pot trimite afară din ţară un
refugiat, dacă acesta se găseşte în mod legal pe teritoriul lor decât pentru raţiuni
de securitate naţională sau de ordine publică’’.
Interdicţia de expulzare şi returnare apare în articolul 33. Se constată în
primul alineat că ,,nici un stat contractant nu va expulza sau returna, în nici un fel,
un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viaţa sau libertatea sa ar fi
ameninţate pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup
social sau opinii politice’’.
Pe de altă parte, în alineatul 2, se precizează că ,,beneficiul prezentei
dispoziţii nu va putea totuşi fi invocat de către un refugiat faţă de care ar exista
motive serioase de a fi considerat ca un pericol pentru securitatea ţării unde se
găseşte sau care, fiind condamnat definitiv pentru o crimă sau un delict deosebit
de grav, constituie o ameninţare pentru comunitatea ţării ceearespective’’.
Articolul 34 precizează că ,,statele contractante vor facilita, pe cât posibil,
asimilarea şi naturalizarea refugiaților. Ele se vor strădui, în special, să
accelereze procedura de naturalizare şi reducere, pe cât posibil, a taxelor şi
costurilor acestei proceduri’’.
Un rol important în elaborarea politicilor europene sunt cele care fac referire
la migrație. Având în vedere contextul actual, cel al crizei refugiaţilor, în Europa
trebuie formulată o politică flexibilă care să fie în concordanță cu problemele
statelor europene privind integrarea, cât și prin oferirea unui ajutor umanitar.
Indivizii care sunt refugiați trebuie să fie sub protecția Europei, să aibă acces la
proceduri de azil legale. Pentru a se diminua şi imigrația ilegală, UE trebuie să
gestioneze acest fenomen care a luat amploare. Se evidențiază un flux de migrație
ilegală mai ales la extremitatea frontierelor europene.
Odată cu semnarea tratatului de la Amsterdam din1997 se pune accent pe
politica migraţiei şi azilului, devenind o prioritate a UE, aşadar apar iniţiative în
14
domeniul justiţiei, libertăţii şi securităţii în care sunt incluse politicile privind
acordarea vizelor, condiţii de eliberare a permisului de rezidenţă pentru imigranţi,
şi oferire de azil.
De asemenea, a fost organizat Consiliul European de la Tampere din 1999
care cuprinde un program de acţiune ratificat de Consiliul de la Viena (1998), în
care se vorbeşte despre imigrație, propunându-se un sistem european comun
privind azilul, accesul cetăţenilor dinţările care nu fac parte dinUE, lupta împotriva
imigraţiei ilegale.
Se evidențiază și “Programul de la Haga”, din noiembrie 2004 ce cuprinde
mai multe aspecte printre care spaţiul de libertate, securitate, justiţie, drepturile
fundamentale, cetăţenia, azilul şi imigraţia, gestionarea frontierelor şi integrarea.
Acest program se referă la migraţie, prin care se propune „o abordare echilibrată
a controlului migraţiei, prin dezvoltarea unei politici comune care să se adreseze
migraţiei legale la nivelul Uniunii, dar şi printr-o intensificare a combaterii
migraţiei ilegale, a traficului de fiinţe umane, în special femei şi copii.

1.4.Legislația Romaneasca
Politicile europene de imigraţie şi cele care au drept obiectiv integrarea
străinilor au la bază ideea de securitate, control al migraţiei legale, prevenirea şi
combaterea imigraţiei ilegale. Pe plan intern, însă fiecare stat trebuie să ofere
soluţii eficiente cu privire la imigraţie şi integrarea străinilor, să ţină cont de
securitate şi drepturile omului, de interesele sale economice şi demografice şi
respectarea demnităţii umane, deci fiecare stat gestionează această criză în funcţie
de statul socio-economic, politic.
Pe 7 ianuarie 1991, România a aderat la Convenția de la Geneva din 1951
privind statutul refugiatului și la Protocolul adițional al acesteia din 1967 prin
Legea nr.46/1991. De asemenea, în 1992 s-a deschis Reprezentanța UNHCR în
România. Rolul UNHCR este de a colabora cu guvernul român în scopul
îmbunătățirii sistemului de azil și a condițiilor de primire precum și pentru
implementarea unor programe coerente de integrare pentru cei care solicită statutul
de refugiat.
Conform Articolului 1 al Convenției din 1951, termenul de refugiat se va
aplica oricărei persoane:
(1) -care a fost considerată refugiat potrivit angajamentelor din 12 mai 1926
şi 30 iunie 1928 sau potrivit convenţiilor din 28 octombrie 1933 şi din 10 februarie
15
1938 şi protocolului din14 septembrie 1939 sau ca urmare a aplicării Constituţiei
Organizaţiei Internaţionale pentru Refugiaţi.
(2) -care, în urma unor evenimente survenite înainte de 1 ianuarie 1951 şi
unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naţionalităţii,
apartenenţei la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara ţării
a cărei cetăţenie o are şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte
protecţia acestei ţări; sau care, neavând nici o cetăţenie şi găşindu-se în afara ţării
în care avea reşedinţa obişnuită ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate
sau, datorită respectivei temeri, nu doreşte să se reîntoarcă.”
Statele care sunt semnatare ale acestei Convenții, au obligația de a nu
discrimina refugiații în ce privește rasa, religia sau țara de origine, de a le acorda
acestora un tratament cel puțin la fel de egal ca și cel acordat naționalilor.
De asemenea, Articolul 31 al Convenției interzice statelor contractante de a
aplica sancțiuni penale refugiaților care au pătruns pe teritoriul lor în mod ilegal
dacă dreptul la viață le-a fost amenințat.
În ce privește legislația României, potrivit Articolului 3, aliniatul 4 din
Constituție,,pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate
populații străine.”
Cu toate acestea, poziția României față de actuala criză a refugiaților trebuie
să fie conformă prevederilor tratatelor internaționale pe care s-a angajat că le va
respecta în urma semnării acestora.
După asumarea prevederilor Convenției de la Geneva prin Legea
nr.46/1991, România a modificat până în prezent de mai multe ori legea care
reglementează statutul de refugiat. Prima modificare a avut loc prin Legea nr.15
din 2 aprilie 1996. Potrivit Articolului 1 dina ceastă lege, statutul de refugiat se
acordă în conformitate cu prevederile convențiilor internaționale la care România
este parte:
,,În România statutul de refugiat se acordă, la cerere, străinului care
dovedeşte că în ţara sa de origine are temeri justificate de a fi persecutat pentru
considerente de rasă, naţionalitate, religie, apartenenţă la un anumit grup social
sau pentru opiniile sale politice. Prin termenul ţară de origine, în cazul unei
persoane care deţine mai multe cetăţenii, se înţelege fiecare ţară al cărei cetăţean
este, iar în cazul unei persoane fără cetăţenie, ţara în care aceasta îşi are
domiciliul.”

16
 Articolul 5 din această lege este foarte important pentru situația actuală în
care se află România: ,,În perioada de conflicte armate în care România nu este
angajată se poate acorda statutul de refugiat persoanelor care provin din zonele
de conflict, atât cât permit posibilităţile şi pe o perioadă determinată. Guvernul
stabileşte măsurile necesare rezolvării unor asemenea situaţii şi le supune de
urgenţă spre aprobare Parlamentului.”
La data de 4 mai 2006, este adoptată Legea nr.122 privind azilul în
România. Prin această lege se înființează ,,Oficiul Român pentru Imigrări” care
înlocuiește ,,Autoritatea pentru Străini” și ,,Oficiul Național pentru Refugiați”. De
asemenea, acesta preia și sarcinile Oficiului pentru Migrația Forței de Muncă
înlesnind astfel procesul prin care strănii pot obține dreptul la muncă.
O altă modificare este adusă Articolului 17, alin.1, litera m, ,, dreptul de a
primi acces la piaţa forţei de muncă în condiţiile prevăzute de lege pentru
cetăţenii români, după expirarea unei perioade de un an de la data depunerii
cererii de azil, dacă solicitantul de azil se mai află în procedura de determinare a
unei forme de protecţie” adăugându-se condiția ca solicitantului de azil să i se
atribuie un cod numeric personal, care se înscrie în documentul de identitate.
Legea nr.122/2006 privind azilul în România a fost actualizată în anul
2015. Potrivit prezentei legi, există o Procedură ordinară prin care refugiații veniți
pe teritoriul României adresează o cerere de azil Inspectoratului General pentru
Imigrări care are competența de a da aviz pozitiv sau negativ. În cazul în care
solicitanții primesc aviz negativ, se pot adresa instanțelor judecătorești din
România. Dacă și în această situație primesc tot aviz negativ, refugiații sunt
obligați ca în termen de 15 zile să părăsească teritoriul României. Totuși, în aceste
15 zile au dreptul de a solicita dreptul la o nouă procedură de azil, dreptul de a
trece ilegal granițele pentru a ajunge în alte țări sau să solicite tolerarea pe teritoriul
României.
Dacă cererea de azil este acceptată, statul român oferă protecția sa sub mai
multe forme: Statutul de refugiat presupune aceleași drepturi și obligații ca ale
oricărui cetățean român, refugiatul beneficiind și de un ajutor nerambursabil de
540 lei/lună pentru 6 luni cu posibilitatea de prelungire pentru încă 3 luni. În tot
acest timp, refugiatul poate participa la un program de integrare ce presupune
acomodare culturală, consiliere psihologică, învățarea limbii române.

17
Protecție subsidiară se acordă celor care nu îndeplinesc în totalitate condițiile de
refugiat, dar există totuși riscuri serioase privind siguranța lor în cazul repatrierii.
(Legea 122/2006)

În data de 14 octombrie 2015, a fost aprobat un proiect de lege de către

Guvernul României privind transpunerea Directivei 2013/33/UE în legislația
națională care vizează îmbunătățirea condițiilor de primire ale refugiaților, iar
suma de bani ce ar urma să fie primită de către aceștia să crească la 1.117 RON pe
timp de vară și la 1.185 RON pentru sezonul rece.
O noutate este „măsura introducerii solicitanților de protecție
internațională în spații închise special amenajate, măsură restrictivă ce se va
institui de către un organism judiciar, pe baza unei analize individuale, pe o
perioadă care în niciun caz nu poate depăşi 60 de zile. Aceasta este o măsură care
se va adopta doar în următoarele situații: pentru verificarea identității declarate;
pentru stabilirea elementelor pe care se bazează cererea de protecție
internațională, care nu ar putea fi obținute fără a se lua măsura, în special în
cazul în care există un risc de sustragere a solicitantului; la solicitarea uneia
dininstituțiile cu atribuții în domeniul securității naționale din care rezultă că
solicitantul de protecție internațională prezintă pericol pentru securitatea
națională.” ( Noi reglementări destinate străinilor care solicită azil autorităților
române, 2015)

18
 CAPITOLUL II

POLITICA SOCIALA ŞI PRACTICA PRIVIND INTEGRAREA

IMIGRANŢILOR ŞI REFUGIAŢILOR ÎN STATELE EUROPENE

Migraţia reprezintă un fenomen mondial, iar continentul european nu face

excepţie: toate ţările europene sunt ţări de provenienţă, tranzit şi destinaţie, în
proporţii diferite. Estimările recente privind populaţia de imigranţi care trăieşte în
spaţiul economic european arată mai mult de 20 de milioane de străini,
excluzându-i pe cei deja naturalizaţi sau pe cei ilegali, adică 5,3% din populaţie. În
aceste condiţii, migraţia trebuie percepută ca parte a realităţii economice şi
sociale europene, fenomen care necesită dezvoltarea de politici ce urmăresc
integrarea şi coeziunea socială. Încă de la începutul anilor 1990, problema
migraţiei cetăţenilor ţărilor terţe către statele membre ale Uniunii Europene a
crescut în importanţă, nu doar la nivelul fiecărui stat membru, ci şi la nivelul
Uniunii Europene.
Un important element al politicii comune UE privind imigraţia este acela
referitor la dezvoltarea unei politici vizând integrarea imigranţilor, politică de
asigurare a tratamentului corect al acestora pe teritoriul statelor-membre şi
garantarea unordrepturi şi obligaţii comparabile cu acelea ale cetăţenilor
Uniunii Europene.Tratarea aceste problematici, are ca obiectiv prezentarea
tratamentului de care beneficiază imigranţii stabiliţi în statele Uniunii Europene, cu
referire directă la acei străini care au obţinut statutul de refugiat.
Abordand conceptul de integrare, ca rezultat al contactului dintre imigranţi
şi cetăţenii societăţii gazdă, am ales să utilizăm atât termenul de imigrant cât şi cel
de refugiat, deoarece, chiar dacă din punct de vedere juridic (scopul şederii,
determinat de motivele părăsirii ţării de origine) refugiaţii sunt o categorie specială
de imigranţi, din punct de vedere social, politicile care îi vizează pe imigranţi îi
includ şi pe refugiaţi. De exemplu, la nivelul Uniunii Europene se face referire la o
politică privind integrarea imigranţilor, refugiaţii fiind priviţi ca un grup de
imigranţi cu nevoi speciale.

19
2.1. CONCEPTUL DE INTEGRARE

Conceptul de integrare este folosit în multe discipline academice, dintre

care sociologia pare a fi cea mai relevantă pentru scopurile noastre. Văzută dintr-o
perspectivă macro, integrarea se referă la o caracteristică a sistemului social, a
societăţii în ansamblu, şi anume, la intensitatea relaţiilor stabilite între părţile
componente (grupuri şi persoane individuale). În ultimii ani, conceptul de
coeziune socială a fost foarte uzitat ca echivalent pentru integrare. De asemenea,
integrarea poate fi percepută dintr-o perspectivă de grup sau una individuală. Toate
grupurile sau persoanele manifestă un anumit grad de integrare într-o societate
dată. Marc Granovetter consideră că termenul de integrare prezintă o varietate de
dimensiuni, dintre care cea mai importantă este aceea referitoare la incidenţă, care
include, la rândul ei, două caracteristici separate: frecvenţă şi intensitate.
Frecvenţa se referă la numărul de legături cu mediul înconjurător pe care o
persoană sau un grup le menţine (numărul de contacte cu alţii), în timp ce
intensitatea acoperă natura acestor contacte şi, prin urmare, sentimente ca acelea
de apartenenţă la o comunitate şi familiaritate. Frecvenţa nu este corelată, în mod
necesar, cu intensitatea: de exemplu, mulţi oameni au contacte mai frecvente cu
colegii de muncă decât cu propria familie, dar acest lucru nu implică faptul că
aceste contacte sunt şi mai intense, mai apropiate. Acest fapt conduce la o altă
dimensiune, şi anume identificarea (cu cât o persoană se identifică mai mult cu
altele, cu atât legăturile sociale sunt mult mai strânse).
Oricum, o identificare puternică nu presupune, în mod necesar, contacte
frecvente şi intense. Mulţi imigranţi, de exemplu, se identifică puternic cu
societatea-gazdă, deşi majoritatea contactelor cu ceilalţi are de suferit. Faptul că
aceste două dimensiuni ale procesului de integrare nu sunt neapărat corelate între
ele nu implică şi ideea că nu ar exista nici o relaţie între ele. În realitate, frecvenţa
şi intensitatea contactelor cu ceilalţi poate conduce la o mai bună înţelegere şi
identificare. Pe de altă parte, persoanele care nu se identifică cu alte grupuri în
societatea din care fac parte, este puţin probabil să dezvolte legături frecvente şi
intense cu acele grupuri. Prin urmare, pentru o înţelegere corectă a fenomenului,

20
este important să se ştie cum interacţionează aceste dimensiuni între ele, lucru
deloc uşor.
Există mai multe teorii referitoare la procesul de integrare al
imigranţilor.Una dintre ele consideră că imigranţii sunt asimilaţi de către noua
societate, pe o perioadă de două sau chiar trei generaţii, iar la sfârşitul acestui
proces de asimilare nu mai sunt vizibile diferenţele dintre noii veniţi şi copiii lor,
pe de o parte şi societatea-gazdă, pe de altă parte, poate doar în privinţa numelui şi
a înfăţişării (culoarea pielii etc.). Unii autori consideră că procesul de asimilare
conduce la abandonarea de către toate părţile implicate a anumitor elemente ale
propriei culturi şi identităţi şi preluarea altora din alte culturi, astfel încât
rezultă un amalgam de elemente provenind atât din culturile imigranţilor cât şi
din cultura gazdă. Ca o consecinţă, o întreagă nouă cultură ar lua, astfel, naştere.
Metafora „creuzet/oală de topit” este utilizată pentru a exprima acest proces.
Alţi autori privesc procesul de asimilare dintr-un punct de vedere unilateral,
care pretinde conformarea imigranţilor la cultura dominantă, procesul
realizându-se în etape, iar la sfârşit se şterg diferenţele dintre noii veniţi, copiii
lor şi societatea-gazdă, atât privind situaţia socială cât şi orientarea culturală a
primilor.
Principalul impediment în validarea acestei teorii a fost reprezentat de faptul
evident că, şi după câteva generaţii, se pot observa încă diferenţe culturale între
imigranţi şi copiii lor, pe de o parte şi societatea-gazdă, pe de alta. De asemenea,
este evident că acele comunităţi dezvoltate în urma fenomenului de migraţie doresc
să-şi întărească propria identitate culturală, uneori în ciuda a faptului că proprii
membri pot avea o participare activă şi deplină în cadrul societăţii-gazdă.
Cu alte cuvinte, această participare activă şi deplină în cadrul societăţii
gazdă nu implică, neapărat, abandonarea identităţii culturale specifice. Astfel,
ceea ce a fost etichetat iniţial ca asimilare, se dovedeşte a avea două dimensiuni,
care nu coincid în mod necesar, o dimensiune structurală şi alta culturală. Prima
arată creşterea participării sociale a persoanelor şi a grupurilor în societatea
largă, în special la nivel instituţional (piaţa muncii, educaţie, sistem de sănătate
etc.), în timp ce a doua (dimensiunea culturală) semnifică procesele de reorientare
a valorilor şi identificare culturală a imigranţilor.
Schimbările într-o dimensiune nu implică, în mod necesar, schimbări în
cealaltă. De obicei, în literatura de specialitate, când se fac referiri la creşterea
participării instituţionale se utilizează termenul de integrare,iar când ne referim la
21
schimbări culturale se utilizează termenul de aculturaţie. Cu cât se înţelege mai
bine natura relaţiilor existente între aceste două dimensiuni, cu atât politicile în
domeniu vor avea mai mult succes.
Aculturaţia este, de asemenea, un termen complex, care reflectă faptul că
totala asimilare în cultura principală nu reprezintă singura opţiune şi, de
asemenea, nu este o cerinţă absolută pentru succesul procesului de integrare.
Acest termen se referă, mai degrabă, la fenomenul prin care imigranţii
preiau gradual anumite elemente majore ale mediului cultural înconjurător,
fără însă a abandona complet propria identitate culturală originală.
În momentul de faţă, mulţi imigranţi păstrează legături cu ţările, culturile şi
religiile de origine şi, bineînţeles, cu membri ai propriilor comunităţi. Aceste
contacte transnaţionale sunt facilitate, în zilele noastre, de procesul de globalizare.
Aculturaţia nu este un proces unilateral, în ideea că şi populaţia-gazdă poate, în
egală măsură, prelua anumite elemente ale culturii imigranţilor. Acest lucru este
vizibil în manifestări culturale` multietnice (mâncăruri tradiţionale, muzică etc.),
de obicei, în medii multiculturale, cum sunt marile oraşe din Europa. Dar aproape
întotdeauna, populaţia de imigranţi se adaptează mai mult schimbărilor mediului
decât populaţia-gazdă.
De obicei, când se discută despre politici sociale vizând integrarea
imigranţilor, se are în vedere mai mult dimensiunea instituţională, căile de a
promova participarea imigranţilor în sistemele instituţionale majore ale societăţii,
şi mai puţin dimensiunea culturală.
În trecut, se credea că aceste două dimensiuni merg mână în mână ca două
feţe ale aceleiaşi monede. Astăzi se recunoaşte că relaţia dintre integrare şi
aculturaţie este mult mai complexă şi procesul de aculturaţie ar trebui analizat şi
monitorizat separat. Dar, în acest articol, vom folosi, din motive de eficienţă,
termenul de integrare, care îl va include şi pe cel de aculturaţie. Deşi termenul de
aculturaţie este foarte relevant pentru dimensiunea culturală, cultura joacă un rol
important în toate celelalte dimensiuni ale societăţii (socială, economică, legală,
politică).

2.2.VIZIUNEA COMISIEI EUROPENE PRIVIND INTEGRAREA

Comisia Europeană afirmă că politicile sociale care vizează integrarea

imigranţilor în societatea europeană ar trebui să urmărească prioritar:
22
 a.– respectarea valorilor fundamentale ale unei societăţi democratice;
b.– dreptul imigranţilor de a-şi păstra propria identitate;
c.– acordarea de drepturi şi obligaţii corespunzătoare, comparabile cu acelea
ale cetăţenilor Uniunii;
d.– participarea activă a imigranţilor în toate aspectele vieţii comunităţii
europene (economic, social, cultural, politic, civil), în aceleaşi condiţii cu cetăţenii
Uniunii.
Integrarea trebuie înţeleasă ca un proces de participare activă a imigranţilor
în toate dimensiunile societăţii europene, proces privit din două direcţii: atât din
punctul de vedere al imigranţilor rezidenţi legal în Uniunea Europeană, cât şi din
cel al societăţii europene gazdă.
Aceasta implică, pe de o parte, responsabilitatea societăţii gazdă de a
asigura un cadru legal de drepturi şi obligaţii care să ofere posibilitatea
participării imigranţilor la viaţa economică, socială, culturală şi civilă, iar pe de
altă parte, din partea străinilor presupune respectarea normelor şi valorilor
fundamentale ale societăţii europene şi, totodată, participarea activă în procesul
de integrare, fără însă a-şi pierde propria identitate (principala diferenţă faţă de
conceptul de asimilare).
De asemenea, Comisia Europeană indică principalele categorii de imigranţi
care ar trebui să beneficieze de programele de integrare:
– imigranţii economici;
– imigranţii admişi prin procedeul reunificării familiale;
– refugiaţii şi persoanele care se bucură de protecţie internaţională.
După cum se poate observa, refugiaţii şi alte persoane care se bucură de o
formă de protecţie subsidiară sau temporară sunt priviţi ca grup-ţintă al politicilor
sociale care urmăresc integrarea lor în societatea europeană. Solicitanţii de azil, ca
grup ce face parte din categoria străinilor proveniţi din ţări terţe, rezidenţi legal, dar
care nu au o şedere permanentă şi stabilă, nu fac obiectul politicilor sociale vizând
integrarea, deşi anumite măsuri urmărind familiarizarea lor cu ţara de azil sunt
necesare, în anumite condiţii.
Cu atât mai mult, acest lucru este valabil şi referitor la imigranţii ilegali (în
contextul politicii comune privind migraţia, se consideră că singura abordare
coerentă privind rezidenţii ilegali este cea referitoare la reîntoarcerea lor în ţările
de origine), deşi este o problemă care necesită multe discuţii, în special privit din
punct de vedere umanitar, ei fiind protejaţi de drepturile universale ale omului.
23
Astfel, ar trebui să se bucure măcar de drepturile de bază, cum ar fi, de exemplu,
îngrijire medicală de urgenţă şi educaţie primară pentru copiii lor. Într-un număr
mare de cazuri, nu este posibilă returnarea lor către ţările de origine, din motive
legale, umanitare sau practice, iar situaţia acestor rezidenţi ilegali trebuie
reglementată într-un fel.
Multe state membre implementează, deja, măsuri care să reglementeze
statutul celor care nu pot fi returnaţi, dar astfel de măsuri sunt privite cu
scepticism, deoarece pot încuraja imigraţia ilegală. Prezenţa unui mare număr de
rezidenţi ilegali are o influenţă negativă atât asupra pieţei forţei de muncă, ei
lucrând fără forme legale, cât şi asupra procesului de integrare şi coeziune socială,
ei fiind excluşi de la participarea deplină în cadrul societăţii, atât privind
contribuţia cât şi beneficiul.
În noiembrie 2004, la iniţiativa preşedinţiei daneze a Uniunii Europene,
Consiliul UE a adoptat un set de Principii de Bază, în vederea promovării unei
viziuni comune europene privind integrarea imigranţilor, principii care să
reprezinte un punct de plecare în elaborarea viitoarelor politici în domeniul
integrării:
1. Integrarea este un proces dinamic şi de lungă durată, care îi priveşte atât
pe imigranţi cât şi pe cetăţenii statelor-membre.
2. Integrarea implică respectarea valorilor de bază şi a legislaţiei Uniunii
Europene.
3. Angajarea pe piaţa forţei de muncă este un element-cheie al procesului de
integrare şi o modalitate de a face vizibilă contribuţia imigranţilor la dezvoltarea
societăţii-gazdă.
4. Cunoştinţele de bază referitoare la societatea-gazdă: limbă, istorie,
organizare instituţională sunt indispensabile unei integrări de succes.
5. Gradul de educaţie al imigranţilor şi urmaşilor lor afectează decisiv
participarea activă a acestora în societate.
6. Accesul imigranţilor la instituţii, servicii şi bunuri publice, în condiţii
egale cu naţionalii şi non-discriminatorii, reprezintă o premisă indispensabilă
pentru o bună integrare.
7. Interacţiunea frecventă între imigranţi şi cetăţenii statelor membre este o
condiţie fundamentală a unei integrări de succes.
8. Practicarea diferitelor culturi şi religii este garantată de Carta Drepturilor

24
Fundamentale şi trebuie respectată, cu condiţia ca acele practici să nu intre în
contradicţie cu Drepturile Fundamentale ale Omului sau cu legislaţia naţională.
9. Participarea imigranţilor în procesul democratic şi în elaborarea politicilor
şi măsurilor în vederea facilitării integrării lor, în special la nivel local şi regional,
este un aspect de care trebuie să se ţină cont.
10. Societatea civilă are un rol decisiv în procesul de integrare al
imigranţilor.
11. Este necesară stabilirea de obiective clare, indicatori şi mecanisme de
evaluare a politicilor în domeniu şi realizarea schimbului de informaţii şi
buneipracticiîntre parteneri.
Politicile sociale privind integrarea trebuie să fie adaptate specificului
populaţiei avute în vedere, dar şi condiţiilor locale, naţionale şi regionale şi să fie
privite dintr-o perspectivă globală, care să ia în calcul nu doar aspectele economice
şi sociale ale integrării, ci şi pe cele referitoare la diversitatea culturală şi
religioasă, cetăţenie, participare şi drepturi politice. Dacă programele specifice de
integrare sunt un element important, în special în prima fază a procesului de
integrare, pe termen lung, obiectivul politicilor sociale ar trebui să fie acela privind
facilitarea accesului imigranţilor la serviciile existente, aceleaşi ca şi pentru
populaţia gazdă, dar adaptate nevoilor specifice ale acestora.
De asemenea, este de menţionat faptul că aceste măsuri privind integrarea
pot servi unui scop dublu: pot facilita integrarea în ţara gazdă, dar pot şi pregăti
imigranţii pentru reîntoarcerea în ţara de origine. De exemplu, cea mai mare parte a
măsurilor privind educaţia, incluzând aici şi cursurile vocaţionale, vor echipa
persoanele avute în vedere cu calificări care pot fi utile la dezvoltarea societăţii de
origine, în cazul reîntoarcerii.

2.3. MODELE TEORETICE ALE POLITICILOR CARE VIZEAZĂ

INTEGRAREA IMIGRANŢILOR ŞI REFUGIAŢILOR
Datorită faptului că termenul de „integrare a imigranţilor” este unul
complex şi cu o multitudine de semnificaţii, diferenţele între state privind
interpretarea acestui concept conduc la viziuni diferite asupra politicilor sociale în
acest domeniu. Oricum, chiar dacă interpretările termenului ar fi aceleaşi în fiecare
stat, politicile sociale vizând integrarea imigranţilor tot ar fi diferite, datorită
circumstanţelor politice şi sociale, dar şi istoriilor diferite în legătură cu migraţia.
În literatura de specialitate recentă, se consideră că este utilă distincţia între
25
trei dimensiuni majore ale procesului de integrare: dimensiunea
socioeconomică, dimensiunea legală şi politică şi dimensiunea culturală. Orice
politică ce urmăreşte promovarea integrării imigranţilor trebuie să ţină cont de
aceste trei dimensiuni.
Capacitatea de a oferi o explicaţie cuprinzătoare este limitată pentru fiecare
dimensiune luată separat. De aceea, unii autori au construit modele care să acopere
procesul complex al integrării imigranţilor şi care să ţină cont de toate cele trei
dimensiuni. De exemplu, Hollifield distinge trei modele ale politicilor vizând
integrarea în Europa:
a) Modelul lucrătorului sezonier, pentru care Germania reprezintă
prototipul.Procesul de imigraţie este determinat, în principal, de nevoile pieţei
forţei demuncă, iar prezenţa imigranţilor este temporară. În consecinţă, nu se
impune ca o necesitate acordarea unui statut legal acestora şi nici o reflectare
asupra posibilităţii facilitării diversităţii culturale.
b) Modelul asimilaţionist, pentru care Franţa reprezintă prototipul. Imigraţia
este văzută ca fiind permanentă, imigranţii sunt bineveniţi şi primesc un statut
legal, cu condiţia asimilării modelelor de comportament ale culturii dominante.
Imigranţii sunt priviţi, în primul rând, ca persoane individuale, noţiunea de
comunitate de imigranţi fiind străină acestui model.
c) Modelul minorităţilor etnice, pentru care Marea Britanie serveşte ca
prototip. Imigraţia este văzută ca fiind permanentă, dar imigranţii sunt definiţi în
funcţie de originea lor etnică şi culturală. Ei îşi constituie propriile comunităţi,
diferite de cele deja existente, dar marea provocare este a face ca aceste comunităţi
să trăiască în armonie, în cadrul unei societăţi multiculturale.
Castles a dezvoltat o altă tipologie care încearcă să reconcilieze diferitele
dimensiuni:
a) Modelul excluderii pe baza diferenţelor, care cuprinde Germania şi statele
din sudul Europei;
b) Modelul asimilaţionist, cu exemple ca Marea Britanie, Franţa şi Olanda;
c) Modelul pluralist, pe care îl regăsim doar în ţările din afara Europei, ţări
clasice, care încurajează imigraţia.
Surprinzătoare apare, în această tipologie, includerea Marii Britanii la
modelul asimilaţionist, alături de Franţa şi Olanda. Bineînţeles, toate aceste
tipologii şi modele tind să simplifice realitatea. Ele se construiesc mai mult
pornind de la ideologiile adoptate de diferite state, decât în funcţie de situaţia
26
existentă. De exemplu, în ciuda diferenţelor ideologice între Franţa şi Germania,
actualul curs al procesului de integrare al imigranţilor în aceste două state membre
este destul de asemănător, ele aplicând, în marea majoritate a cazurilor, aceleaşi
măsuri şi strategii pentru a facilita procesul de integrare. De aceea, este foarte
important să privim cu atenţie conţinutul acestor politici sociale care vizează
integrarea imigranţilor.
În ciuda diferenţelor considerabile din punct de vedere politic şi ideologic
dintre state, în toate ţările, în cadrul politicilor sociale care vizează integrarea
imigranţilor, se urmăreşte, după acordarea dreptului de rezidenţă legală pe teritoriu,
facilitarea accesului, în condiţii egale, pe piaţa forţei de muncă, la locuinţe,
educaţie, îngrijirea sănătăţii etc. De asemenea, se regăsesc similarităţi în politicile
de acordare a cetăţeniei, dar şi privind eforturile de a combate discriminarea,
rasismul şi xenofobia.
Accesul populaţiei de imigranţi, în condiţii egale cu ceilalţi cetăţeni, la
instituţiile statului bunăstării este considerată condiţia primară în vederea
facilitării integrării acestora, de către cea mai mare parte a statelor europene.
Pe de altă parte, din anumite puncte de vedere, cum este cel referitor la
acordarea cetăţeniei ca element central al acestor politici, există încă mari
diferenţe, nu numai în ideologie, dar şi în practică. De exemplu, în timp ce statele
din sud tind să considere acordarea cetăţeniei ca o condiţie majoră pentru integrare,
statele nordice se orientează pe alte aspecte, cum ar fi participarea în viaţa politică
şi civilă a societăţii.
În ultimii ani, se vorbeşte tot mai mult despre Modelul Social European.
Toate statele bunăstării europene împărtăşesc caracteristici comune care, împreună,
formează acest model social european. În primul rând, este vorba de un
angajament comun pentru securitate şi justiţie socială, ocupare a pieţei de muncă
deplină, acces universal la serviciile de îngrijire a sănătăţii, educaţie, protecţie
socială adecvată pentru cazuri speciale de îmbolnăvire, maternitate, vârstă
înaintată, şomaj şi servicii de asistenţă socială care să prevină sărăcia şi
excluziunea socială. Aceste aspecte sunt pe deplin acceptate de toate statele
europene şi sunt incluse ca elemente constitutive ale cadrului legislativ şi
instituţional şi ca obiective ale politicilor sociale.
Modelul social european se bazează pe recunoaşterea faptului că
securitatea şi justiţia socială pot contribui atât la eficienţa economică cât şi la
progresul social. Guvernele europene agreează ca regulă ideea că nu există
27
opoziţie între eficienţa economică şi coeziunea socială, ci, de fapt, o strânsă
legătură. În cazul recesiunii economice, statul bunăstării poate compensa anumite
riscuri sociale, cum sunt şomajul, riscul de îmbolnăvire şi dizabilitate, pe care piaţa
liberă nu le poate acoperi la un nivel corespunzător pentru toţi cetăţenii.
Măsurile de politică socială au rolul de a reduce incertitudinile create de o
economie de piaţă, de a întări capacitatea de adaptare a indivizilor la schimbări
economice, tehnologice şi sociale, de a oferi posibilitatea achiziţionării de noi
specializări şi un cadru egal de oportunităţi. În al doilea rând, Modelul Social
European este marcat de un înalt grad de organizare în jurul unor interese comune,
în urma unor negocieri între guverne, parteneri sociali şi societatea civilă privind
aspectele politicilor economice şi sociale.
Lupta împotriva excluziunii sociale reprezintă un obiectiv prioritar în
agenda Uniunii Europene. Conceptul de excluziune este multidimensional şi
măsurile care urmăresc combaterea excluziunii sociale trebuie să acopere o arie
foarte largă de domenii, dintre care amintim educaţia, ocuparea, pregătirea
profesională, locuinţele, îngrijirea sănătăţii şi protecţie socială. Aceste măsuri sunt
adresate grupurilor defavorizate, iar imigranţii şi refugiaţii reprezintă,în viziunea
Uniunii Europene, grupuri cu risc ridicat de excluziune socială.
Măsurile vizând ocuparea forţei de muncă şi accesul la sistemul de protecţie
şi asistenţă socială sunt considerate căi principale în vederea integrării sociale. Şi
din acest punct de vedere, imigranţii şi refugiaţii reprezintă un grup-ţintă.

2.4. INTEGRAREA IMIGRANŢILOR ÎN STATELE-MEMBRE ALE

UNIUNII EUROPENE
În viziunea Uniunii Europene, există mari diferenţe între politicile sociale
vizând integrarea imigranţilor nu doar între ţările candidate la integrarea în
Uniunea Europeană, ci şi între statele membre, diferenţe datorate, în primul rând,
experienţelor şi istoriilor diferite referitoare la fenomenul migraţiei. Comisia
Europeană, în urma întâlnirii pentru discutarea capitolului de Justiţie şi Afaceri
Interne de la Veria, Grecia, din 28–29 martie 2003, a dat publicităţii un raport
referitor la politicile naţionale privind integrarea imigranţilor. Raportul se
bazează pe un chestionar cu întrebări despre integrarea imigranţilor (nu au fost
luate în calcul aspecte legate de integrarea refugiaţilor), care a fost trimis atât
ţărilor membre cât şi ţărilor candidate.

28
 Programele naţionale îndreptate către integrarea imigranţilor sunt dominante
în acele ţări unde majoritatea imigranţilor sunt acceptaţi, pe baza procedurii
reunificării familiale sau din motive umanitare (pe baza procedurii de azil),
categorie de imigranţi care nu au o ofertă de muncă înainte de a intra în ţară şi care
doar rareori vorbesc limba ţării gazdă. Mai mult, aceste ţări tind să aibă sisteme de
bunăstare socială bine dezvoltate. În alte ţări, nu se acordă aceeaşi importanţă
acestor tipuri de politici şi măsurile par a viza, mai degrabă, asigurarea unei
infrastructuri pentru integrarea imigranţilor economici, în principal, accesul la
locuinţe, servicii sociale şi îngrijire medicală.
Pare să existe un consens general cu privire la principalele obiective ale
acestor politici vizând integrarea şi anume, pe de o parte, ele vizează oferirea
suportului necesar imigranţilor pentru ca aceştia să devină cât mai repede
independenţi, iar pe de altă parte, urmăresc facilitarea participării active a lor în
toate aspectele referitoare la viaţa comunităţii.
În ţări ca Finlanda, Danemarca şi Olanda legislaţia naţională referitoare la
integrarea imigranţilor a fost adoptată încă din 1998–1999, iar în Austria şi
Germania iniţiative în acest sens au fost întreprinse recent. Această legislaţie
prevede un cadru general naţional privind integrarea, în care diferiţi actori
întreprind măsuri care iau în considerare circumstanţele locale şi nevoile
individuale ale beneficiarilor.
Programele naţionale vizând integrarea imigranţilor constau, în general, din
trei componente principale: cursuri de limbă, sesiuni de orientare şi introducere
în cultura societăţii-gazdă şi cursuri de pregătire şi reorientare profesionale,
strâns corelate cu piaţa forţei de muncă. Aceste programe, care sunt obligatorii
într-o oarecare măsură, sunt, în cele mai multe cazuri, individualizate în funcţie de
nevoile imigranţilor. Străinul este invitat pentru un interviu care urmăreşte să
evalueze nivelul calificărilor, educaţiei, experienţei practice şi a abilităţilor
lingvistice.
Pe baza acestui interviu se decide care vor fi elementele care vor alcătui
programul individual de integrare. Nu toate statelemembre au oferit informaţii
despre durata programelor lor de integrare, dar se pare că în cea mai mare parte din
cazuri acestea durează 2–3 ani.

29
 De exemplu, în Germania, conform cu noua legislaţie privind imigraţia, noii
imigranţi vor avea dreptul legal să beneficieze de măsuri de integrare vizând
cursuri de limbă şi orientare culturală. Sesiunile de orientare culturală
intenţionează să ofere informaţii despre sistemul legal, cultura şi istoria Germaniei.
În Danemarca, sesiunile de orientare culturală sunt o parte din serviciile oferite
alături de cursuri de limba daneză, fiind accesibile tuturor imigranţilor.
În celelalte state-membre, chiar dacă legislaţia nu prevede un cadru special
pentru programe naţionale vizând integrarea imigranţilor, au fost întreprinse
eforturi pentru a dezvolta o politică naţională care să promoveze integrarea
acestora.
De exemplu, în Suedia, chiar dacă nu există programe privind integrarea
refugiaţilor similare cu cele existente în Finlanda, Danemarca şi Olanda, guvernul
a decis în 1997 să acorde mai multă atenţie unor astfel de politici. Punctul de
plecare a fost acela de a acorda drepturi, responsabilităţi şi oportunităţi egale
pentru fiecare persoană rezidentă şi, astfel, măsurile vizând integrarea s-au infiltrat
în toate politicile şi toate sectoarele societăţii suedeze.
O abordare multiculturală asemănătoare există în Marea Britanie, care are o
lungă tradiţie ca ţară primitoare de imigranţi. În paralel cu politicile privind
imigrarea s-au dezvoltat norme şi instrumente legale care, în principal, promovează
egalitatea rasială şi egalitatea de oportunităţi în domenii diferite: ocupare, educaţie,
locuinţe, servicii sociale etc.,care afectează direct viaţa imigranţilor şi a
descendenţilor lor. În Irlanda există o abordare asemănătoare cu cea din Marea
Britanie, dar ar fi de menţionat că, până acum, aproape toţi imigranţii care au venit
în Irlanda aveau o ofertă pentru un loc de muncă, iar măsurile au vizat, în principal,
piaţa forţei de muncă.
Grecia a început de puţin timp să implementeze, ca parte a politicii naţionale
privind migraţia, un Plan Naţional de Integrare (2003–2006), care urmăreşte
integrarea socială a tuturor imigranţilor rezidenţi legal. Acest plan cuprinde diferite
măsuri în şase domenii principale: informarea, piaţa forţei de muncă (crearea unui
mecanism de înregistrare a abilităţilor profesionale ale imigranţilor), cultură,
educaţie şi limbă, servicii de sănătate şi locuinţe temporare.
În Spania, de asemenea, se desfăşoară un plan naţional ce vizează
integrarea:Programul Global pentru Imigrare (2001–2004). Acest program a
identificat câteva domenii-ţintă, considerate cheie în procesul de integrare:
asigurarea exercitării totale a drepturilor imigranţilor (îngrijire medicală, accesul la
30
sistemul de învăţământ, reunificare familială, libertăţi religioase), accesul la
cetăţenie, accesul pe piaţa forţei de muncă, locuinţe temporare, dar şi îmbunătăţirea
cadrului general privind integrarea, prin construirea unor mecanisme pentru
îmbunătăţirea dialogului între autorităţile de la nivel naţional, local şi regional,
organizaţii neguvernamentale şi societatea civilă şi pentru combaterea rasismului şi
xenofobiei. În vederea completării eforturilor la nivel naţional, un număr de
autorităţi regionale implementează programe pentru imigranţi, incluzând măsuri
vizând integrarea lor, iar principalele oraşe din Spania au propriile programe de
integrare.
În Portugalia, au fost întreprinse măsuri în această direcţie de către recent
înfiinţata Înaltă Comisie pentru Imigrare şi Minorităţi Etnice, care are
responsabilitatea de a dezvolta politicile sociale ce vizează integrarea imigranţilor
în Portugalia. În particular, au fost întreprinse eforturi pentru îmbunătăţirea
procesului de informare a noilor veniţi. ONG deţin, în Portugalia, un rol major în
sectorul serviciilor de integrare, derulând un număr important de proiecte, cursuri
de limbă şi ajutor în vederea găsirii unei locuinţe.
În implementarea politicilor naţionale vizând integrarea imigranţilor, Italia,
la fel ca şi Portugalia, se bazează foarte mult pe sprijinul societăţii civile şi al
ONG, care oferă servicii de asistenţă socială, dar şi locuinţe. Proiectele acestora, la
nivel naţional, local şi regional, primesc sprijin financiar de la guvern.
Din 1993, Luxembourg are o lege privind integrarea străinilor, care
stabileşte programe în vederea facilitării adaptării sociale, economice şi culturale a
străinilor. Proporţia străinilor în Luxemburg este mult mai mare decât în alte ţări
ale UE, ţara are trei limbi oficiale, iar referitor la copiii străini, aceştia reprezintă
38% din totalul populaţiei şcolare. Având în vedere aceste aspecte, politicile sunt
bazate pe principii cum ar fi: educaţie comună, utilizarea celor trei limbi în egală
măsură şi oportunităţi egale.
Un alt element de care trebuie să ţinem cont când analizăm politicile sociale
vizând integrarea imigranţilor din ţările europene este acela referitor la
obligativitatea programelor de integrare. În acele state-membre unde există
programe naţionale vizând integrarea imigranţilor, acestea presupun şi componente
obligatorii.
În Danemarca şi Austria, imigranţilor li se cere să încheie şi să respecte un
acord cu autorităţile, a cărui nerespectare are consecinţe negative asupra reînnoirii

31
permisului de rezidenţă. Mai mult, în Austria, imigranţii trebuie să suporte
costurile programului de integrare, iar dacă străinul reuşeşte să parcurgă programul
în perioada de 18 luni, aşa cum se stipulează în acord, guvernul rambursează până
la 50% din cheltuieli.
În Germania, imigranţii trebuie, de asemenea, să contribuie financiar la
costurile programului de integrare, dar în funcţie de posibilităţile proprii, iar dacă
ei nu urmează programul, acest lucru poate avea consecinţe negative asupra
reînnoirii permisului de rezidenţă. Atât în Germania cât şi în Olanda, este acordat
un certificat care atestă succesul parcurgerii programului de integrare, iar acesta
poate, în cazul Germaniei, să servească la scurtarea perioadei pentru obţinerea
cetăţeniei de la 8 la 7 ani. Sancţiuni pentru neparticiparea la programul de integrare
există, în general, în acele ţări unde imigranţii sunt îndreptăţiţi la asistenţă socială
în timpul derulării programului, sancţiunile referindu-se la reducerea acestor
drepturi financiare, iar în cazul persoanelor care se pot întreţine singure, la amenzi
administrative.
Referitor la actorii instituţionali care implementează politicile sociale care
vizează integrarea imigranţilor, aceştia sunt, în toate statele-membre, autorităţile
locale şi regionale, dar practica variază considerabil când discutăm despre cine
finanţează aceste politici. În anumite state, atât autorităţile regionale cât şi cele
locale au competenţe în acest domeniu, în timp ce în alte ţări cum sunt Spania şi
Olanda, marile oraşe au, de asemenea, competenţe. În Germania, statul stabileşte
liniile directoare pentru măsurile de integrare, dar ele sunt implementate de
organizaţii publice şi private.
Programele de integrare cu acoperire naţională presupun cooperarea statului,
a guvernelor federale şi a autorităţilor locale, dar şi a partenerilor sociali şi a
societăţii civile. În Danemarca şi Finlanda (care au legi speciale privind
integrarea imigranţilor), municipalităţile locale sunt cele care au întreaga
responsabilitate în oferirea serviciilor vizând integrarea, dar acestea pot decide
dacă cooperează cu alte organizaţii publice sau private.
Nu există informaţii din toate statele-membre referitoare la bugetele anuale
alocate de către acestea pentru finanţarea politicilor sociale vizând integrarea
imigranţilor. Dar este clar că anumite ţări cheltuie mulţi bani pentru integrarea
imigranţilor, pe când altele nu consideră aceste politici o prioritate, iar sumele
variază în funcţie de numărul noilor veniţi şi de mărimea ţării. Oricum, este dificil

32
de făcut o comparaţie, după anumite criterii unitare. Pentru acele state unde
imigranţii au acces la serviciile naţionale, ca şi ceilalţi cetăţeni, este dificil de făcut
o departajare privind cheltuielile bugetare.
Câteva date există, totuşi. De exemplu, în Danemarca, în 2002, bugetul total
pentru implementarea programului naţional de integrare, atât pentru refugiaţi cât şi
pentru imigranţi, a fost de 493 milioane de euro. În Germania, bugetul federal, în
2002, a fost de 169 milioane de euro, dar au mai existat şi bugete alocate la nivelul
landurilor.
În Grecia, bugetul anual (2003) pentru a finanţa Planul de Acţiune privind
integrarea a fost de 65 milioane de euro. În Italia, în 2002, Fondul Social de
Integrare, la toate nivelele pentru proiecte, a fost de 42 milioane euro. În Olanda, în
2002, bugetul pentru integrarea nou veniţilor a fost de 165 milioane euro, iar cel
pentru integrarea imigranţilor mai vechi a fost de 100 milioane euro. În Suedia, în
2002, pentru refugiaţi şi recepţia noilor veniţi s-a cheltuit suma de 219 milioane
euro.
Deşi, în general, populaţia de imigranţi resimte cam aceleaşi nevoi şi
necesită servicii care să li se adreseze, există, totuşi, anumite grupuri în masa
imigranţilor care necesită o atenţie specială. Aici avem în vedere refugiaţii şi
persoanele care se bucură de protecţie internaţională, femeile şi imigranţii care fac
parte din a doua sau a treia generaţie.
Refugiaţii sunt cetăţeni străini care, din motive bine întemeiate (persecuţia
din cauza rasei, religiei, naţionalităţii, opiniei politice, apartenenţei la un grup
social) se află în afara ţării de origine, într-o altă ţara care le-a oferit protecţia.
După cum se poate observa, refugiaţii sunt cetăţeni străini, dar reprezintă o
categorie aparte de cetăţeni străini. Spre deosebire de alţi cetăţeni străini care şi-au
ales benevol destinaţia, în funcţie de interesele personale (turism, studii,
reunificarea familiei, muncă, afaceri etc.), refugiaţii fug din ţara de origine, datorită
persecuţiilor la care sunt supuşi.
De asemenea, cetăţenii străini au, de regulă, o relaţie bună cu reprezentanţii
autorităţilor din ţara de origine, în timp ce, pentru refugiaţi, toate legăturile cu
ambasada ţării de origine sunt întrerupte, deoarece statul respectiv poate fi chiar
agentul de persecuţie. Din punct de vedere juridic, statutul şi regimul refugiaţilor
este reglementat de alte legi decât cele care reglementează statutul străinilor, în
general.

33
 Deşi din multe puncte de vedere, refugiaţii şi persoanele care se bucură de
protecţie internaţională se confruntă cu aceeaşi situaţie ca şi alţi imigranţi,
probleme legate de natura forţată a migraţiei şi nevoia specială de protecţie
necesită o abordare specială a lor ca grup în cadrul politicilor sociale vizând
integrarea.
Este important să ne reamintim că aceste persoane nu au ales să-şi
părăsească ţara de origine din motive economice, ci din motive datorate persecuţiei
la care au fost supuşi, şi poate că ei necesită un suport suplimentar şi servicii
speciale care să le faciliteze integrarea. Programele de integrare adresate
refugiaţilor ar trebui să fie complementare serviciilor sociale obişnuite (să le
faciliteze accesul normal la serviciile destinate tuturor) şi ar trebui să fie focalizate
pe grupurile vulnerabile din cadrul comunităţilor de refugiaţi (copiii refugiaţi,
bătrânii, victimele violenţei sexuale şi a torturii şi spre acele persoane traumatizate
ca urmare a persecuţiei şi/sau a exilului forţat).
Un aspect-cheie referitor la acest grup special de străini este acela de a-i
ajuta să-şi asume responsabilitatea propriilor vieţi şi de a-i încuraja să devină
independenţi din punct de vedere economic. Acest lucru este deosebit de
important, deoarece, spre deosebire de imigranţii economici, de multe ori ei nu au
familii şi comunităţi care să-i sprijine. Oricum, refugiaţii sunt, în general, educaţi şi
au calificări ce pot fi utile pe piaţa forţei de muncă europene, dar ei sunt nevoiţi,
deseori, să facă faţă dificultăţilor în obţinerea recunoaşterii studiilor, experienţei şi
calificărilor lor. Anumite cerinţe specifice ale măsurilor vizând integrarea, limitari
sau obligaţii, ce pot fi impuse imigranţilor în general, nu pot fi aplicate în acelaşi
mod şi refugiaţilor.
Sancţiunea ultimă referitoare la anularea permisului de şedere, ce poate fi
aplicată în urma refuzului de a îndeplini cerinţele solicitate de programele vizând
integrarea, nu poate fi impusă întotdeauna refugiaţilor sau persoanelor care se
bucură de protecţie internaţională.
Integrarea locală reprezintă una dintre soluţiile durabile la problemele
refugiaţilor şi are în vedere stabilirea acestora, pe termen lung, în ţara de azil.
Integrarea locală, în ţara-gazdă, împreună cu repatrierea voluntară şi restabilirea în
altă ţară, este considerată una dintre soluţiile durabile tradiţionale pentru refugiaţi
şi se bazează pe presupoziţia că persoanele care au dobândit statutul de refugiat vor
rămâne permanent în ţara de azil.

34
 Integrarea este un proces de schimbare dinamică, care trebuie privit din două
perspective: din perspectiva refugiaţilor, integrarea cere o pregătire pentru a se
adapta la stilul de viaţă al societăţii-gazdă fără a trebui să-şi piardă identitatea
culturală, iar din punctul de vedere al societăţii gazdă se cere dorinţa de a adapta
instituţiile publice la schimbările de profil ale populaţiei, acceptarea refugiaţilor ca
parte a comunităţii naţionale şi întreprinderea de acţiuni pentru facilitarea accesului
acestora la resurse. De asemenea, integrarea este un proces pe termen lung, care
începe din momentul sosirii în ţara-gazdă şi se încheie când refugiatul devine un
membru activ al societăţii, din perspectivă legală, socială, economică, educaţională
şi culturală. În ţările cu experienţă în problematica refugiaţilor, se întâmplă adesea
ca procesul de integrare să se întindă dincolo de prima generaţie de refugiaţi.
O echipă de la Oxford Brooks University a realizat un studiu privind
integrarea refugiaţilor în Europa – „Cercetare privind politicile şi practicile care
au ca obiectiv integrarea refugiaţilor” – decembrie 2014. Cercetarea, comandată
de Comisia Europeană şi finanţată din Fondul European pentru Refugiaţi, este un
studiu comparat al politicilor adoptate de statele membre ale Uniunii Europene în
domeniul integrării refugiaţilor, al diferenţelor dintre ele şi al motivelor care stau la
baza acestor diferenţe.
Cercetarea s-a realizat în 15 state-membre, dar s-a pus accentul pe trei dintre
acestea: Marea Britanie, Italia şi Germania. Ca primă observaţie, remarcăm
faptul că, deşi cercetarea îşi propunea ca obiectiv procesul de integrare al
refugiaţilor, nu se observă o diferenţă clară faţă de politicile care vizează
integrarea imigranţilor, în general.
Primul aspect evidenţiat de acest studiu este lipsa marcantă de coerenţă a
politicilor vizând integrarea, atât în interiorul cât şi între statele membre. În ciuda
angajamentului privind armonizarea politicilor privind imigraţia şi azilul,
conceptual şi practica integrării variază considerabil de-a lungul Europei. Aceste
diferenţe sunt cauzate de un număr de variabile:
– diferenţe în modul de abordare a problemei (diferenţe ideologice) între state,
fapt ce generează norme diferite, cum ar fi cea referitoare la dobândirea cetăţeniei
sau referitor la modul în care refugiaţii sunt încurajaţi să-şi păstreze valorile şi
identitatea culturală, care sunt cauzate de istorii şi experienţe diferite ale
fenomenului de migraţie;
– modele diferite ale politicilor de incluziune socială şi ale statului bunăstării;
– rolul diferit al instituţiilor statului şi al organizaţiilor neguvernamentale în
35
procesul integrării şi, totodată, nivelul de la care se administrează procesul de
integrare: central sau local.
Concluziile generale ale cercetării indică următoarele aspecte ce merită a fi
reţinute:
– Din nou se remarcă contrastul evident între politicile asimilaţioniste
(Germania şi ţările nordice, deşi în ultimele nu este aşa de evident) şi cele care
urmăresc promovarea multi-culturalismului (Marea Britanie şi, mai recent,
Olanda). Dacă adaptarea funcţională a refugiaţilor este obiectivul comun,
principala diferenţă între ţările europene se referă la măsura în care refugiaţii sunt
încurajaţi să-şi păstreze propriile valori şi identitatea culturală. Experienţa Italiei
(până de curând, o ţară care furniza imigranţi) în domeniul imigrării şi al azilului
este încă recentă, acest lucru fiind principala explicaţie pentru lipsa unei politici
coerente.
– Strategia în domeniul integrării adoptată de ţările în discuţie, dar, de
asemenea, şi strategiile individuale ale refugiaţilor sunt importante. Doar
Germania, dintre cele trei mari ţări avute în vedere, a adoptat, în 2002, o strategie
naţională explicită privind coordonarea programelor de integrare.
În Marea Britanie, în schimb, sunt promovate o serie întreagă de măsuri care
promovează un cadru egal privind oportunităţile pentru toţi, dar procesul de
integrare al imigranţilor şi refugiaţilor este, în principal, reglat de piaţa liberă,
situaţie care se regăseşte şi în Italia. În ultimele două ţări, iniţiativa în acest
domeniu revine, în principal, ONG. În schimb în Germania, administrarea de către
Landuri a produs diferenţe importante în practica dintre diferite landuri (noua
legislaţie adoptată urmăreşte să introducă o practică unitară), dar în schimb există
un parteneriat strâns între guvern şi ONG, în vederea integrării refugiaţilor, situaţie
pe care o regăsim şi în Danemarca.
– O abordare pe care o regăsim în toate ţările studiate este aceea privind
momentul în care începe asistenţa oferită în vederea facilitării integrării: nu mai
devreme de momentul în care solicitantul de azil obţine o formă de protecţie. Se
pleacă de la premisa că cea mai mare parte a solicitanţilor de azil urmează să
primească un răspuns negativ, iar în această situaţie nu are rost includerea acestora
în programe de integrare. Studiul întăreşte ideea prin care o integrare cu succes în
ţara-gazdă depinde foarte mult de ce se întâmplă cu refugiaţii încă din momentul
intrării pe teritoriu şi se referă, în principal, la consecinţele negative ale restricţiilor
impuse solicitanţilor de azil privind accesul la beneficiile statului bunăstării.
36
 – Referitor la accesul la o nouă cetăţenie, se consideră că aceasta reprezintă,
mai degrabă, un mijloc în vederea facilitării procesului de integrare decât un stadiu
final al procesului (după cum am văzut deja, ideologia şi practica diferă în acest
domeniu).
– Se remarcă diferenţe în perceperea termenului şi a obiectivului urmărit:
pentru unele ţări, integrarea presupune depăşirea barierelor apărute în urma
procesului de marginalizare socială, pe când în altele se urmăreşte coeziunea
socială şi economică.
– Sunt discuţii şi despre indicatorii care pot măsura procesul de integrare, în
sensul în care cei care pot oferi informaţii despre dimensiunile socioeconomică şi
legală sunt mai vizibili decât cei care măsoară dimensiunea culturală.
– Se constată o tendinţă generală de a se opera o diferenţă între refugiaţi şi
alte categorii de imigranţi, în special imigranţii economici, în sensul că primii
necesită o perioadă mai lungă de asistenţă şi, în anumite cazuri, măsuri speciale (de
exemplu, pentru supravieţuitorii torturilor).

2.5. GESTIONAREA CRIRIZEI REFUGIATILOR

Gestionarea crizei refugiaților constituie probabil una dintre principalele

provocări cu care se confruntă în prezent Uniunea Europeană și societatea acesteia,
date fiind amploarea, ritmul și complexitatea implicațiilor sale sociale, politice și
economice. Este, întâi de toate, o criză umanitară la scară mondială, dar și o criză
politică specifică, care a prins Uniunea Europeană pe picior greșit și necesită, prin
urmare, ca decidenții politici să adopte măsuri urgente și decisive, precum și
măsuri pe termen lung în conformitate cu nevoile societății și cu cele ale pieței
muncii.

A fost adoptată o nouă Agendă europeană privind migrația, menită să elimine

dificultățile legate de gestionarea unui flux fără precedent de persoane care sosesc
pe continent, proces care necesită eforturi suplimentare pentru consolidarea
managementului frontierelor și pentru operațiunile de căutare și salvare, precum și
pentru actualizarea sistemului european comun de azil și a normelor de la Dublin,
și instituirea unui mecanism european de relocare și transfer.

Cu toate acestea, sunt necesare în continuare eforturi, posibil chiar mai mari,
pentru identificarea unor modalități rapide, eficace și echitabile de creare a
37
condițiilor necesare pentru integrarea solicitanților de azil și a refugiaților în
societatea noastră. Acest lucru poate fi realizat doar dacă politicile externe și
interne ale Uniunii și ale statelor sale membre sunt sinergetice, complementare și
puse integral și prompt în aplicare și se întemeiază pe solidaritate, partajarea
echitabilă a responsabilității și respectarea integrală a dreptului internațional și a
drepturilor omului.

Pentru o abordare globală a migrației este nevoie în primul rând ca politicile

externe ale UE, cum sunt cele care țin de cooperarea cu țările terțe, ajutorul
umanitar și pentru dezvoltare, schimburile comerciale, investițiile și politicile de
securitate și apărare, să se dovedească în măsură să elimine cauzele care stau la
baza migrației: conflictele, sărăcia, lipsa libertăților, inegalitățile, condițiile de
mediu extreme; în al doilea rând, este nevoie ca politicile interne, cum sunt cele
care vizează ocuparea forței de muncă, educația, asistența socială și sănătatea, să
fie suficient de deschise, armonioase și flexibile pentru a transforma provocările
generate de presiunea migrației într-o resursă pentru dezvoltarea economică și
culturală a societăților noastre.

Nu este o sarcină ușoară. În primul rând, deoarece toți migranții din motive
umanitare, fiind solicitanți de azil și refugiați, își părăsesc forțat țara și constituie,
prin urmare, grupul cel mai vulnerabil dintre toți migranții, având adeseori
probleme grave de sănătate și suferind din cauza stresului psihosocial și
posttraumatic sau de diverse handicapuri. În plus, reunificarea familiei trebuie și ea
soluționată în mod corespunzător, deoarece reprezintă un aspect esențial al
integrării în societățile-gazdă.

Un aspect extrem de îngrijorător al crizei refugiaților, subliniat clar în

numeroase studii recente, în special de către UNICEF și UNHCR, îl constituie
numărul ridicat de copii sau de copii neînsoțiți, care, după ce au efectuat
deplasări pe distanțe lungi și au trecut prin situații periculoase, necesită și au
dreptul la asistență imediată, cazurile lor trebuind să fie tratate cu prioritate. Nu
ar trebui ignorată nici dimensiunea de gen a crizei refugiaților, iar raportorul
consideră că aceasta trebuie integrată în toate politicile și procedurile legate de azil
și migrație.

38
 Al doilea set de elemente care determină complexitatea procesului de
incluziune socială și de integrare a refugiaților pe piața muncii este legat de actuala
situație macroeconomică a Uniunii Europene, care este în curs de a ieși din cea mai
gravă criză economică de la Al Doilea Război Mondial. Ratele record ale
șomajului, în special ale șomajului în rândul tinerilor, distribuite inegal pe
continent, alături de, printre altele, datele îngrijorătoare privind sărăcia,
segmentarea pieței muncii și redresarea economică lentă, pot deveni un obstacol în
calea procesului de integrare și incluziune a refugiaților, dacă nu sunt combătute
suficient. Situația este complicată și mai mult de existența unor norme prea stricte
privind consolidarea orientării fiscale a statelor. În plus, raportorul este de părere
că instrumentele și programele disponibile la nivelul Uniunii nu par să fie
suficiente pentru a face față unei sarcini de o asemenea amploare.

Fondul Social European a fost victimă a unei reduceri de 8 % din cota sa inițială
în cursul ultimelor negocieri privind cadrul financiar multianual, iar celelalte
instrumente care ar putea fi utilizate pentru a aborda măsurile de incluziune socială
și integrare pe piața muncii, în special Fondul pentru azil, migrație și integrare
(FAMI), Fondul european de dezvoltare regională (FEDER) și Fondul european
pentru cele mai defavorizate persoane (FEAD), sunt mai degrabă mici, eterogene și
nu sunt întotdeauna ușor accesibile, din cauza unor obstacole birocratice sau a
lipsei de flexibilitate. Cu toate acestea, ar trebui recunoscute și salutate eforturile
Comisiei în vederea îmbunătățirii situației și prezentării unor soluții posibile la
unele dintre aceste dificultăți.

Prin urmare, în timp ce se garantează alocarea unui sprijin suficient pentru

măsurile care vizează incluziunea și integrarea refugiaților pe piața muncii, trebuie
evitată totodată orice formă de competiție între grupurile cele mai defavorizate din
societățile noastre pentru a beneficia de astfel de sprijin. Din două motive: în
primul rând, deoarece datele arată că o piață sănătoasă a muncii în țara de
destinație este un factor determinant pentru o integrare reușită și durabilă a
refugiaților, prin urmare, politicile și investițiile care vizează crearea de locuri de
muncă de calitate și creșterea economică trebuie să rămână o prioritate; în al doilea
rând, deoarece slăbirea instrumentelor de asistență socială sau a altor măsuri de
sprijin care vizează grupurile defavorizate ar avea consecințe politice și sociale
negative. Ca principiu general, trebuie reamintit, de asemenea, faptul că principiile

39
egalității de tratament și egalității de șanse ar trebui să ghideze întotdeauna
elaborarea politicilor din domeniul incluziunii sociale și al integrării.

Al treilea element care face mai problematică elaborarea de măsuri eficace de

incluziune socială și integrare este legat de caracterul adeseori nepopular al acestor
măsuri pentru publicul larg. Parțial legat de cele afirmate anterior, nu este
neobișnuit ca oamenii să se simtă amenințați de sosirea unui număr important (sau
chiar redus) de solicitanți de azil și refugiați, deoarece văd în aceasta potențialul
unei competiții mai strânse pentru accesul la servicii sau la locurile de muncă, în
special în regiunile și în perioadele în care șomajul este ridicat, iar condițiile
sociale sunt deosebit de dificile.

În plus, sprijinul recent în creștere pentru partidele politice și mișcările

xenofobe și antiimigrație din întreaga UE denotă o tendință serioasă, care nu poate
fi tratată cu superficialitate. Formele de discriminare, xenofobie și rasism bazate pe
mituri false și pe prejudecăți există în continuare, sau sunt chiar în creștere, iar
Parlamentul European trebuie să joace un rol major în combaterea acestui fenomen

2.6. COMPARAŢIE ÎNTRE ŢĂRILE EUROPENE PRIVIND POLITICA

REFERITOARE LA INTEGRAREA REFUGIAŢILOR

Pentru a sublinia asemănările şi deosebirile dintre ţările europene referitor la

politica în vederea integrării refugiaţilor am selectat următoarele criterii:
1. Accesul pe piaţa forţei de muncă.
2. Accesul la educaţie.
3. Accesul la o locuinţă.
4. Accesul la asistenţă medicală.
5. Accesul la asistenţă socială.
6. Accesul la cetăţenia ţării respective.
7. Existenţa programelor speciale de integrare: cursuri de limbă, orientare
culturală, cursuri de pregătire profesională, fond de locuinţe, asistenţă financiară
suplimentară etc.

40
 Ţările analizate: Austria, Franţa, Finlanda, Belgia, Danemarca, Elveţia,
Germania, Islanda, Norvegia, Luxemburg, Spania, Irlanda, Portugalia, Grecia,
Italia, Olanda, Marea Britanie, Suedia.
Sursa principală a informaţiilor: ECRE- Legal and social conditions for
asylum seekers and refugees in western European countries (report financed by
European Commission) – May 2001
În urma grupării ţărilor în funcţie de criteriile prezentate mai sus, avem
următoarele rezultate:
1. În toate ţările analizate, refugiaţii au drept de muncă în aceleaşi condiţii
cu naţionalii, fără a avea nevoie de permis de muncă, permis obligatoriu pentru
celelalte categorii de străini.
2. Accesul la toate formele de învăţământ se realizează în aceleaşi condiţii
cu cetăţenii ţării-gazdă, de obicei după un an pregătitor sau clase speciale pentru
copii.
3. Accesul la locuinţele sociale este garantat în aceleaşi condiţii cu cele
pentru naţionali, în marea majoritate a ţărilor (mai mult, în ţări ca Finlanda, Suedia,
Danemarca, Elveţia, Irlanda, Marea Britanie, autorităţile locale au obligaţia să
ofere locuinţe refugiaţilor), dar există şi ţări unde trebuie să se descurce singuri sau
să apeleze la sprijinul oferit de organizaţiile neguvernamentale (Belgia, Portugalia,
Grecia). Datorită existenţei problemelor practice privind accesul la locuinţe, unele
ţări au apelat la soluţii alternative: locuinţe destinate numai refugiaţilor,
administrate dintr-un fond special, cum este cazul Austriei, unde există 6 500 de
locuinţe pentru refugiaţii consideraţi cazuri vulnerabile sau cazarea în centrele de
primire a solicitanţilor de azil pentru o perioadă mai lungă (Franţa, Germania,
Norvegia, Luxemburg, Italia). Oricum, sunt ţări în care unele soluţii se regăsesc în
paralel.
4. În toate ţările avute în vedere, refugiaţii au acces la asistenţă medicală, în
aceleaşi condiţii cu cetăţenii ţărilor respective.
5. Accesul la serviciile de asistenţă socială este garantat refugiaţilor în
aceleaşi condiţii cu naţionalii, dar în multe ţări cuantumul beneficiilor diferă, în
funcţie de autoritatea locală în zona căreia locuiesc refugiaţii.
6. Accesul la cetăţenia ţării respective se realizează în condiţii mai
favorabile pentru refugiaţi (principalul element favorizant este cel referitor la
durata şederii pe teritoriul ţării respective, care, în cazul refugiaţilor, este mai

41
scurtă), în comparative cu alte categorii de străini, excepţie făcând Franţa şi
Portugalia.
7. Refugiaţii reprezintă categoria de străini cea mai vizată de programele de
integrare finanţate de guvernele statelor europene. Când ne referim la programe de
integrare, avem în vedere atât pachete de servicii coerente, individualizate, pe care
le regăsim în ţări ca Finlanda, Danemarca, Austria, Germania, Olanda, Suedia
(unde statul finanţează autorităţile locale pentru a derula programe de integrare),
cât şi măsuri specifice care vizează doar anumite elemente ale pachetului de
servicii (de exemplu, doar cursuri de limbă, orientare culturală, pregătire
profesională, cazare temporară sau asistenţă financiară, activităţi care nu sunt
neapărat corelate între ele), cum este cazul în Elveţia, Belgia, Franţa, Norvegia,
Spania, Grecia, Luxemburg. Mai avem ţările în care statul nu finanţează direct
realizarea programelor de integrare, aceste activităţi revenind, în mare măsură,
organizaţiilor neguvernamentale (Irlanda, Portugalia, Italia, Marea Britanie).

CAPITOLUL III

STRATEGIA NATIONALA PRIVIND MIGRATIA IN ROMANIA

Liniile directoare ale politicii privind integrarea socială a străinilor din

România se regăsesc în Strategia naţională privind migraţia. În acest moment,
doar străinii care au obţinut o formă de protecţie (refugiaţii recunoscuţi şi străinii
care beneficiază de protecţie umanitară condiţionată) beneficiază de măsuri
speciale care urmăresc facilitarea integrării lor în societatea românească (la această
categorie de străini ne vom referi în continuare).
În România, din 1991 până în mai 2005, au fost înregistraţi un număr de 14
854 de solicitanţi de azil, dintre care 2 577 au primit o formă de protecţie. În mai
2005, se mai aflau în România 858 de străini cu o formă de protecţie (sursa:
Oficiul Naţional pentru Refugiaţi).
Obiectivul general al politicii care urmăreşte sprijinirea procesului de
integrare al refugiaţilor este acela de a ajuta refugiaţii să se auto-susţină, să devină
independenţi faţă de asistenţa oferită de stat sau de organizaţiile neguvernamentale
şi să participe activ în societatea românească, din punct de vedere economic, social
şi cultural. Acest lucru se poate realiza prin:
42
 • -crearea unui cadru legal şi instituţional care să faciliteze procesul de
integrare al refugiaţilor;
• -oferirea posibilităţii refugiaţilor de a participa în programe de integrare18;
• -sprijinirea dezvoltării unui mediu multicultural, care să favorizeze
integrarea culturală a refugiaţilor.
Din punct de vedere economic şi social, străinii care au dobândit o formă de
protecţie au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cetăţenii români (dreptul la o
locuinţă, dreptul la asistenţă medicală şi socială, dreptul la un loc de muncă şi
dreptul la educaţie în aceleaşi condiţii cu românii).
Etapele principale ale asistenţei guvernamentale oferite refugiaţilor:
1. Participarea în programe de integrare, în prima etapă a şederii lor în
România – programul de integrare are o durată de 6 luni, cu posibilitatea
prelungirii pentru alte 6 luni şi constă în activităţi de învăţare a limbii române,
consiliere şi orientare culturală – în această perioadă pot beneficia de cazare în
centrele administrate de Oficiul Naţional pentru Refugiaţi.
2. La terminarea programului de integrare sau în momentul identificării unui
loc de muncă, refugiatul/familia de refugiaţi este îndrumat către autoritatea locală
unde a fost identificat un loc de muncă prin intermediu Agenţiei Naţionale pentru
Ocuparea Forţei de Muncă şi unde urmează să beneficieze de locuinţă socială sau
de subvenţionarea chiriei din partea Oficiului Naţional pentru Refugiaţi.
În comunitatea locală respectivă, autorităţile locale au obligaţia de a facilita
accesul la educaţie, sănătate şi asistenţă socială. Oficiul Naţional pentru Refugiaţi
din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor are rolul de coordonator al
instituţiilor cu atribuţii în domeniul integrării sociale a refugiaţilor şi, de asemenea,
are responsabilitatea de a monitoriza cazurile individuale, atât în timpul
programului de integrare cât şi după plecarea refugiatului în comunitatea locală.
De asemenea, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi oferă asistenţă punctuală
refugiaţilor aflaţi în dificultate, în special prin intermediul serviciilor de consiliere
şi derulează campanii de informare a populaţiei României cu privire la refugiaţi.
Deşi s-au făcut paşi importanţi în vederea facilitării procesului de integrare
al străinilor care au obţinut o formă de protecţie, dintre care menţionăm
îmbunătăţirea serviciilor oferite în cadrul programelor de integrare şi îmbunătăţirea
comunicării inter-instituţionale, mai sunt probleme în domenii-cheie, cum ar fi
accesul pe piaţa forţei de muncă, locuinţele sociale, recunoaşterea studiilor şi
calificărilor din ţările de origine ale refugiaţilor recunoscuţi şi ale persoanelor care
43
au dobândit protective umanitară condiţionată sau practica inconstantă în ceea ce
priveşte plata contribuţiei la asigurările de sănătate.
În concluzie la cele prezentate mai sus, putem spune că politica socială în
domeniul imigraţiei şi azilului – dimensiunea care vizează integrarea imigranţilor
şi refugiaţilor, urmăreşte să sprijine participarea activă a străinilor care
domiciliază sau au reşedinţa pe teritoriul ţării-gazdă la viaţa socială, economică
şi culturală a societăţii respective şi, prin aceasta, să contribuie la dezvoltarea
unei relaţii reciproce bazate pe încredere şi responsabilitate între străini şi
comunitate.
Măsurile luate în domeniul integrării imigranţilor şi refugiaţilor urmăresc, în
principal, angajarea în muncă, accesul la sistemul de asigurări sociale si asigurări
sociale de sănătate, accesul la o locuinţă, accesul la servicii medicale, la asistenţă
socială, la educaţie şi la învăţarea limbii societăţii-gazdă şi, într-o anumită
măsură, facilitarea integrării culturale (această dimensiune nu este foarte vizibilă).
Mai mult, politica în acest domeniu include participarea la programe de
integrare adaptate nevoilor specifice ale străinilor, iar refugiaţii şi persoanele care
au dobândit o formă subsidiară de protecţie internaţională, categorie aparte de
imigranţi, beneficiază de programe speciale de integrare adaptate caracteristicilor
şi
nevoilor acestui grup social. De asemenea, mai putem spune că această politică
socială europeană vizând integrarea imigranţilor şi refugiaţilor poate fi privită şi ca
element constitutiv al Modelului Social European. În majoritatea ţărilor europene,
aceste programe de integrare sunt adresate imigranţilor în general.
O atenţie deosebită este acordată, la nivel european, acelor persoane care au
nevoie de protecţie internaţională şi care fac parte dintr-o categorie specială
(precum victim ale persecuţiei bazată pe sex/gen, minori neînsoţiţi, victime ale
torturii, personae vârstnice).

3.1, PROCEDURA DE AZIL IN ROMANIA

Este responsabilitatea primară a statelor de a determina cine este refugiat în

cadrul propriei jurisdicţii. Există situaţia când UNHCR (United Nations High
Commissioner for Refugees-Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru
Refugiaţi ) poate realiza procesul de determinare a statutului de refugiat, conform
propriului mandat, când statele nu pot sau nu doresc să realizeze acest lucru (este
44
frecvent cazul statelor care nu sunt parte la Convenţia din 1951 şi Protocolul din
1967 sau alte convenţii regionale privind refugiaţii), aceşti refugiaţi fiind numiţi
refugiaţi sub mandat.
Deşi Convenţia nu prevede procedura de determinare a statutului de refugiat,
totuşi oferă garanţii refugiaţilor intraţi ilegal în ţara de azil prin faptul că statele
contractante nu vor aplica acestora sancţiuni penale şi nu vor aplica, în ce priveşte
deplasările acestor refugiaţi, alte restricţii decât acelea care sunt necesare.
Respectarea principiului de non-refoulement (dreptul solicitantului de a nu fi
returnat forţat către o ţară unde viaţa îi este ameninţată) reprezintă principalul
instrument prin care se realizează protecţia refugiatului, el interzicând practic orice
formă de returnare forţată, întoarcere de la frontieră a unei persoane în nevoie de
protecţie către ţara de origine sau teritorii în care riscă persecuţie sau o vătămare
gravă a drepturilor omului. Acest principiu nu operează doar cu privire la refugiaţi
conform definiţiei Convenţiei, ci cu privire la orice persoană definită a fi în nevoie
de protecţie internaţională. Principalul mijloc prin care se realizează protecţia
împotriva returnării este asigurarea accesului neîngrădit la procedura de azil.
Astfel, legislaţia română consideră o persoană ca fiind solicitant de azil în
momentul manifestării de voinţă şi nu în momentul formulării unei cereri în
scris. Ulterior evenimentelor care au forţat o persoană să-şi părăsească ţara de
origine, are loc recunoaşterea statutului său de refugiat, în ţara de azil. Procesul de
recunoaştere/determinare a statutului de refugiat are loc în două etape:
1). -stabilirea faptelor relevante cazului;
2). -aplicarea definiţiei din Convenţie şi a celorlalte dispoziţii legale faptelor
stabilite.
Ca principiu general, solicitantul trebuie să prezinte personal faptele
semnificative ale cazului său şi poartă răspunderea principală pentru prezentarea
dovezilor. Persoana însărcinată cu determinarea statutului de refugiat are datoria de
a stabili cronologia faptelor şi a situaţiilor, credibilitatea solicitantului, de a
consulta informaţiile din ţara de origine a solicitantului şi încadrarea acestora în
elementele definiţiei. În procedura de determinare a statutului de refugiat, cazurile
în care solicitantul face dovada tuturor afirmaţiilor sale reprezintă mai curând
excepţia decât regula, deoarece în majoritatea cazurilor, persoanele care fug de
persecuţie sosesc în ţara de azil numai cu strictul necesar şi, de foarte multe ori,
chiar fără documentele de identitate.

45
 În astfel de cazuri, condiţia prezentării de dovezi nu trebuie aplicată într-un
mod prea strict, iar dacă relatarea solicitantului pare credibilă, acestuia ar trebui să
i se acorde beneficiul dubiului, dacă nu sunt probe contrare. Astfel, beneficiul
dubiului este acordat după verificare tuturor dovezilor disponibile şi când
examinatorul este satisfăcut în privinţa credibilităţii generale a solicitantului.
În sensul legii azilului din România, solicitant sau solicitant de azil
înseamnă cetăţeanul străin sau apatridul care şi-a manifestat voinţa de a obţine o
formă de protecţie în România, atâta timp cât cererea sa nu a fost soluţionată
printr-o hotărâre finală, care nu mai poate fi contestată în instanţa de judecată.
O persoană este considerată solicitant de azil din momentul manifestării de
voinţă, exprimate, în scris sau oral, în faţa autorităţilor competente, din care să
rezulte că aceasta solicit protecţia statului român. Statutul de solicitant de azil
implică o condiţie juridică specială, de trecere de la condiţia juridică de străin la
cea de refugiat, fiind un statut intermediar, caracterizat, din punctul de vedere al
solicitantului, de incertitudinea privind rezultatul procedurii pe care o parcurge şi,
implicit, viitorul său.
Pe durata procedurii de azil, străinul care solicită acordarea unei forme de
protecţie are următoarele drepturi:
a) dreptul de a rămâne în România până la finalizarea procedurii de azil;
b) dreptul de a fi asistat de un avocat în orice fază a procedurii de azil;
c) dreptul de a i se asigura, în mod gratuit, un interpret în orice fază a
procedurii de azil;
d) dreptul de a contacta şi a fi asistat de un funcţionar al Înaltului Comisariat
al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR) în orice fază a procedurii de azil;
e) dreptul de a fi consiliat şi asistat de un reprezentant al organizaţiilor
neguvernamentale, române sau străine, în orice fază a procedurii de azil;
f) dreptul de a fi informat, într-o limbă pe care o cunoaşte sau pe care se
presupune în mod rezonabil că o cunoaşte, în momentul depunerii cererii, cu
privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are pe parcursul procedurii de azil;
g) dreptul la protecţia datelor personale şi a oricăror alte detalii în legătură
cu cererea sa;
h) dreptul de a i se elibera un document temporar de identitate, a cărui
valabilitate va fi prelungită periodic de Oficiul Român pentru Imigrări (în lipsa
unor documente care să certifice identitatea solicitantului, în documentul temporar
de identitate va fi menţionată identitatea declarată);
46
 i) dreptul de a participa la activităţi de adaptare culturală;
j) dreptul de a beneficia, la cerere, de asistenţa necesară pentru întreţinere,
în situaţia în care nu dispune de mijloacele materiale necesare;
k) dreptul de a fi cazat în centrele de primire şi cazare, în cazul în care nu
dispune de mijloacele materiale necesare pentru întreţinere;
l) dreptul solicitanţilor de azil cu nevoi speciale de a beneficia de adaptarea
condiţiilor de cazare şi asistenţă în centrele de cazare;
m) dreptul de a primi gratuit asistenţă medicală primară şi spitalicească de
urgenţă, precum şi asistenţă medicală şi tratament gratuit în cazurile de boli acute
sau cronice care îi pun viaţa în pericol iminent;
n) dreptul solicitanţilor de azil cu nevoi speciale de a primi asistenţă
medicală adecvată;
o) dreptul de a primi acces la piaţa forţei de muncă în condiţiile prevăzute
de lege pentru cetăţenii români, după expirarea unei perioade de un an de la data
depunerii cererii de azil, dacă solicitantul de azil se mai află în procedura de
determinare a unei forme de protecţie;
p) dreptul solicitanţilor de azil minori de a avea acces la învăţământul şcolar
obligatoriu în aceleaşi condiţii ca şi minorii cetăţeni români;
r) în vederea facilitării accesului la sistemul de învăţământ românesc,
solicitanţii de azil minori beneficiază, în mod gratuit, pe durata unui an şcolar, de
un curs pregătitor în vederea înscrierii în sistemul naţional de învăţământ;
s) minorii neînsoţiţi beneficiază de aceeaşi protecţie oferită, în condiţiile
legii, minorilor români aflaţi în dificultate.
Pe durata procedurii de azil, străinul care solicită acordarea unei forme de
protecţie are următoarele obligaţii:
a) obligaţia de a prezenta organelor teritoriale ale Ministerului Administraţiei
şi Internelor, în scris, cererea motivată cuprinzând datele indicate de organul la
care o depune, precum şi de a se supune fotografierii şi amprentării;
b) obligaţia de a prezenta autorităţilor competente informaţii complete şi
reale cu privire la persoana şi la cererea sa de azil;
c) obligaţia de a depune toate documentele pe care le are la dispoziţie şi care
au relevanţă cu privire la situaţia sa personală;
d) obligaţia de a preda documentul pentru trecerea frontierei de stat, urmând
să primească documentul de solicitant de azil;

47
 e) obligaţia de a urmări stadiul procedurii şi de a informa autorităţile
competente cu privire la orice schimbare de reşedinţă;
f) obligaţia de a răspunde la solicitările organelor cu atribuţii în domeniul
azilului;
g) obligaţia de a nu părăsi localitatea de reşedinţă fără autorizarea Oficiului
Român pentru Imigrări;
h) obligaţia de a se prezenta la examenele medicale ce îi sunt stabilite;
i) obligaţia de a respecta legile statului român, precum şi măsurile dispuse
de organele române competente în materie de azil;
j) obligaţia de a părăsi teritoriul României în termen de 15 zile de la
finalizarea procedurii de azil, în cazul în care solicitantul nu a obţinut forma de
protecţie.
Principiile şi garanţiile procedurale stabilite de legea română sunt:
• -accesul la procedura de azil;
• -nereturnarea;
• -nediscriminarea;
• -unitatea familiei;
• -interesul superior al copilului;
• -confidenţialitatea;
• -prezumţia de bună-credinţă;
•-înlăturarea răspunderii penale pentru intrarea şi/sau şederea ilegală a
solicitanţilor de azil.
Procedura de soluţionare a cererilor de azil din România este structurată în
două faze, administrativă şi judecătorească. În faza administrativă sunt analizate
cererile de azil de către ORI, pe baza interviului efectuat cu solicitantul de azil, a
documentelor de la dosarul personal şi a informaţiilor din ţara de origine. În faza
judecătorească, solicitanţii de azil ale căror cereri au fost respinse pot exercita
două căi de atac, situaţia acestora urmând a fi analizată de instanţele de judecată.
Există mai multe tipuri de proceduri prevăzute de legea română, şi anume:
procedura ordinară, procedura accelerată, procedura la frontieră, procedura ţării
terţe sigure, procedura de soluţionare a cererii de acordare a accesului la o nouă
procedură de azil, procedura pentru stabilirea statului membru responsabil cu
analizarea cererii de azil (procedura Dublin), procedura reunificării familiei,
procedura de încetare şi procedura de anulare. Pentru scopul manualului de faţă,
ne vom referi, pe scurt, doar la fazele procedurii ordinare.
48
 Procedura ordinară are loc în etapa administrativă şi presupune următorii
paşi:
• depunerea cererii de azil;
• intervievarea solicitanţilor de azil - se realizează de către un funcţionar ORI;
• evaluarea cererii de azil, pe baza datelor de la dosar şi prin raportarea
declaraţiilor solicitantului la informaţiile din ţara de origine;
• motivarea hotărârii;
• pronunţarea unei soluţii.
Hotărârea ORI în procedura ordinară trebuie luată în termen de 30 de zile de
la data depunerii cererii. Se ia o hotărâre prin care se acordă statutul de refugiat, se
acordă protecţie subsidiară (se respinge statutul de refugiat) sau se respinge
cererea. Împotriva hotărârii de soluţionare a cererii de azil, emisă de ORI, se poate
formula plângere, care este soluţionată de judecătorie, iar împotriva sentinţei
pronunţate de judecătorie se poate formula recurs, competenţa de soluţionare a
acestuia revenind tribunalului în a cărui circumscripţie se află judecătoria ce a
pronunţat hotărârea atacată.

3.3. INTEGRAREA REFUGIATILOR – SOLUŢIE DURABILĂ

Nu există o definiţie, teorie sau model al integrării general acceptate,
integrarea fiind un concept controversat. Văzută dintr-o perspectivă macro,
integrarea se referă la o caracteristică a sistemului social, a societăţii în
ansamblu, şi anume la intensitatea relaţiilor stabilite între părţile
componente(grupuri şi indivizi).
În ultimii ani, conceptul de coeziune socială a fost foarte uzitat ca
echivalent pentru integrare, văzută ca o caracteristică a societăţii. De asemenea,
integrarea poate fi percepută dintr-o perspectivă de grup sau una individuală, în
sensul că toate grupurile sau persoanele manifestă un anumit grad de integrare într-
o societate dată.
Dar ce înseamnă a fi integrat într-o societate? Din propria perspectivă,
presupune un sentiment de bine, de satisfacţie în relaţia cu ceilalţi membri ai
societăţii – dimensiunea individuală, dimensiune strâns legată (dacă nu derivată)
din percepţia colectivă, percepţia celorlalţi privind propria ta integrare în societate,
şi anume îndeplinirea criteriilor sau standardelor considerate „normale” în acea
societate (de exemplu, respectarea legii, loc de muncă, să vorbeşti limba respectivă
49
etc.), adică să aderi la valorile, credinţele împărtăşite în acea colectivitate (să
aderi la cultura membrilor ei) – cu alte cuvinte, să devii cât mai asemănător în
gândire şi comportament cu ceilalţi membri ai societăţii. Din această perspectivă,
politica privind integrarea reflectă dimensiunea colectivă, aşteptările societăţii şi
este diferită faţă de procesul concret de integrare, proces care este individual.

În ceea ce priveşte refugiaţii, protecţia internaţională implică:

• admisia într-o ţară de azil sigură;
• acordarea azilului;
• respectarea drepturilor fundamentale ale omului;
• respectarea principiului de non-refoulement (dreptul de a nu fi returnat
forţat către o ţară unde viaţa îi este ameninţată);
• obţinerea unei soluţii durabile.
Adevărata protecţie are loc doar atunci când sentimentele de siguranţă şi
securitate ale refugiaţilor sunt de lungă durată şi, mai ales, atunci când aceştia au
speranţă la o viaţă mai bună. La nivel internaţional, se discută şi sunt recunoscute
trei soluţii durabile la problema refugiaţilor, soluţii permanente la problemele
generate de nevoia de protecţie a refugiaţilor.
Aceste soluţii durabile sunt:
• repatrierea voluntară;
• relocarea;
• integrarea locală.
Nu există o ierarhie a acestor soluţii, ele fiind complementare.
Repatrierea voluntară, în ţara de origine, se poate realiza doar atunci când
situaţia şi factorii care au forţat refugiaţii să plece şi să ceară azil în altă ţară nu
sunt de lungă durată, astfel încât refugiaţii pot reveni în siguranţă şi îşi pot continua
viaţa în mod normal în propria lor ţară. Din păcate, această opţiune nu este posibilă
pentru mulţi refugiaţi, revenirea în ţara de origine nefiind o soluţie viabilă pentru
ei.
Relocarea este o soluţie durabilă pentru refugiaţi şi un instrument vital al
solidarităţii internationale şi al împărţirii responsabilităţii între state în ceea ce
priveşte protecţia refugiaţilor. Relocarea constă în selecţia şi transferul refugiaţilor
din prima ţară de azil, unde nu beneficiază de protecţie efectivă şi integrarea
50
locală nu este posibilă, într-o altă ţară. Atunci când viaţa refugiaţilor este în
pericol şi în ţara de azil sau nu se pot integra în această ţară, iar repatrierea
voluntară nu este posibilă, relocarea într-o ţară sigură este singura soluţie pentru ei.
Integrarea refugiaţilor:
• este un instrument de protecţie internaţională şi una dintre cele trei soluţii
disponibile pentrurefugiaţi;
• se bazează pe ipoteza că refugiaţii vor rămâne permanent în ţara de azil,
unde încep o nouă viaţă;
• este un proces pe termen lung, care începe din momentul sosirii în ţara-
gazdă şi se încheie când refugiatul devine un membru activ al societăţii din
perspectivă socială, economică, juridică şi culturală. Se întâmplă adesea ca
procesul de integrare să se întindă dincolo de prima generaţie de refugiaţi;
• este un proces de schimbare dinamică, în două direcţii: cere o pregătire şi
disponibilitate din partea refugiaţilor de a se adapta la specificul societăţii-gazdă,
adaptare care să nu conducă la pierderea propriei identităţi culturale, dar şi o
adaptare a comunităţii-gazdă şi a instituţiilor sale la nevoile specifice refugiaţilor;
• este atât un proces complex, multidimensional – legal, economic, social şi
cultural, cât şi un rezultat – din perspectiva nivelului de integrare atins.
Pentru a evidenţia rezultatele aşteptate în domeniul integrării refugiaţilor,
din literatura de specialitate, am selectat un studiu realizat în Marea Britanie care a
avut ca obiectiv principal stabilirea unui cadru conceptual privind integrarea
refugiaţilor în vederea planificării şi evaluării serviciilor pentru refugiaţi.
Cadrul conceptual, adaptat la scopul nostru, este structurat în jurul a şapte
domenii cheie, aflate într-o strânsă interconexiune, în care obţinerea succesului are
o importanţă centrală în integrarea refugiaţilor. Fundaţia cadrului conceptual
stabilit de cercetătorii britanici o reprezintă drepturile refugiaţilor şi obţinerea
cetăţeniei (dimensiunea legală a integrării), bază în funcţie de care sunt stabilite
aşteptările şi obligaţiile în procesul de integrare.
Există patru domenii în care reuşita nu este văzută doar ca un „rezultat” al
procesului de integrare, ci şi ca „mijloc” pentru obţinerea integrării. Aceste
domenii în care reuşita nu demonstrează doar progres către integrare, dar şi sprijină
succesul în alte domenii, sunt:
1.dimensiunea instrumentală a integrării, care presupune ca suport al
acesteia:
• angajarea in munca;
51
 • locuinţele;
• educaţia;
• sănătatea.

2.dimensiunea socială a integrării

-presupune domeniul conexiunilor sau reţelelor sociale, care subliniază
importanţa creării şi menţinerii relaţiilor sociale în procesul de integrare. In
dimensiunea socială a integrării, se disting trei tipuri de relaţii sociale, şi anume:
• relaţii/conexiuni cu propria comunitate (etnică, naţională sau religioasă);
• relaţii/conexiuni cu membrii celorlalte comunităţi, cu societatea ;
• relaţii/conexiuni cu instituţiile, centrale şi locale.
3. facilitatori ai integrării sunt :
• limba şi cunoştinţele despre cultura-gazdă, adică dimensiunea culturală a
integrării;
• siguranţa şi stabilitatea, sentimente care determină un sens al continuităţii
şi identităţii, care privesc dimensiunea identitară a integrării.
Definiţia de lucru a integrării, în acest cadru conceptual, menţionează că
un individ sau un grup rste integrat într-o societate când:
1. obţin rezultate în domenii ca piaţa forţei de muncă, locuinţe, educaţie,
sănătate comparabile cu cele obţinute de către membrii comunităţii gazdă;
2. au contacte/relaţii active cu membrii propriului grup etnic sau naţional, cu
membrii comunităţii gazdă, cu funcţionarii publici sau furnizorii de servicii;
3. deţin un nivel suficient de cunoştinţe şi abilităţi lingvistice şi culturale
care să le permită o funcţionare normală în societate, şi
4. trăiesc sentimente de securitate, stabilitate şi încredere în relaţie cu
societatea respectivă, în aceeaşi măsură ca şi ceilalţi membri ai acesteia.
Luând în calcul definiţia de mai sus, putem desprinde patru mecanisme de
bază ale integrării în societate, mecanisme strâns corelate între ele:
1. plasarea în cadrul structurii societăţii-gazdă (pe piaţa forţei de muncă, în
sistemul educaţional, în sistemul îngrijirii sănătăţii, în viaţa culturală, politică etc.);
2. socializarea secundară (achiziţionarea de cunoştinţe şi modele culturale
noi);
3. interacţiunea cu membrii societăţii-gazdă (prietenie, dragoste, căsătorie);
4. identificarea cu valorile societăţii-gazdă (cognitiv şi emoţional), crearea
unei identităţi sociale comune.
52
 Înţelegerea conceptului de integrare a refugiaţilor presupune o abordare
multidisciplinară, perspectivele sociologică, psihologică şi juridică fiind
interdependente şi împreună conducând la o mai bună înţelegere a fenomenului.
Modelul explicativ privind integrarea refugiaţilor, pe care îl propunem în
manualul de faţă, este următorul: aceşti oameni, care sunt obligaţi să-şi continue
viaţa într-o altă ţară, aduc cu ei un anumit capital, în sensul de resurse economice,
sociale, culturale şi o experienţă proprie de viaţă marcată de experienţa exilului
forţat, şi întâlnesc o nouă realitate socială, diferită de aceea din ţara de origine, o
realitate socială care impune propriile scopuri de atins pentru membrii săi prin
mijloace specifice acelei societăţi şi moduri specifice de comportament în viaţa de
zi cu zi.
Mai mult, prin politica statului respectiv, refugiaţii au acces la un set de
drepturi şi obligaţii care influenţează direct procesul de integrare în societatea
respectivă. În acest context nou, refugiaţii îşi construiesc propriile strategii de
reuşită în funcţie de resursele pe care le deţin, dar şi de sprijinul pe care îl primesc
din partea instituţiilor locale, şi, nu în ultimul rând, din partea opiniei publice care
este un factor esenţial în integrare.

3.4.ASISTENŢA REFUGIAŢILOR ÎN VEDEREA INTEGRĂRII IN

ROMANIA
Integrarea, ca proces legal, este o condiţie a realizării cu succes a celorlalte
dimensiuni – economică, socială şi culturală – şi constă în oferirea progresivă, de
către statul-gazdă, de drepturi refugiaţilor (în mare parte asemănătoare cu cele de
care se bucură propriii cetăţeni), trecând prin realizarea unităţii familiale, obţinerea
rezidenţei permanente şi, în final, dobândirea cetăţeniei.
Conceptul de condiţie juridică se referă la totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor pe care le are un refugiat în ţara de azil. În multe prevederi ale
Convenţiei de la Geneva din 1951, apare recomandarea ca statele să acorde
refugiaţilor tratamentul cel mai favorabil cu putinţă.
Acordarea acestui statut juridic special refugiaţilor, în comparaţie cu alte
categorii de străini, se datorează faptului că refugiaţii sunt persoane lipsite de
protecţie din partea statelor a căror cetăţenie o au sau chiar sunt lipsiţi de orice
cetăţenie (apatrizii).
Astfel, refugiaţii necesită o protecţie şi drepturi care nu sunt necesare
celorlalţi străini. Refugiaţii, prin faptul că nu se pot întoarce în ţara de origine, sunt
53
în întregime dependenţi de ţara gazdă în asigurarea atât a protecţiei (împotriva
refoulement), cât şi a unei soluţii durabile la exilul lor forţat. Asigurarea unui statut
juridic favorabil, completat de un regim favorabil în obţinerea cetăţeniei, este
primul pas în facilitarea unei integrări de succes.
Important de menţionat este faptul că refugiaţii, spre deosebire de ceilalţi
străini, în cazul în care nu se integrează în societatea-gazdă, nu pot, în multe
cazuri, să se întoarcă în ţara de origine. Conform legislaţiei române, integrarea
socială reprezintă procesul de participare activă a străinilor, care au dobândit o
formă de protecţie în România, la viaţa economică, socială şi culturală a societăţii
româneşti, iar pentru realizarea acestui lucru este necesară derularea de programe
de integrare (activităţi specifice de orientare culturală, consiliere şi învăţare a
limbii române) şi facilitarea accesului la o serie de drepturi economice şi sociale:
dreptul la un loc de muncă, dreptul la educaţie, dreptul la asistenţă medicală şi
asistenţă socială şi dreptul la o locuinţă.
În cadrul procesului de integrare, un rol important trebuie să-l aibă refugiaţii,
atât ca beneficiari de servicii cât şi ca furnizori, contribuind la elaborarea şi
dezvoltarea acestor programe. Refugiaţii întâmpină o serie de obstacole în procesul
integrării, obstacole determinate de experienţa exilului involuntar, necunoaşterea
limbii ţării-gazdă, izolarea, problemele de adaptare din primii ani, tulburări fizice
şi psihice generate de traumele din trecut şi de posibile torturi. Ei prezintă, de
asemenea, o serie de dezavantaje de factură socio-economică: este dificil de
pătruns pe piaţa forţei de muncă fiind refugiat, cu un nivel educaţional scăzut, fără
cunoştinţe necesare de limba română şi fără competenţele culturale şi sociale
necesare.
Acţiunile de integrare vizează, în principal două tipuri de strategii, aflate în
strânsă interacţiune: pregătirea refugiaţilor să acţioneze în societate, să
îndeplinească îndatoririle legale şi să participe activ la dezvoltarea socio-
economică a comunităţii în care trăiesc, dar şi crearea unui mediu economic,
social, cultural, accesibil şi primitor pentru refugiaţi. În acest sens, furnizorii de
servicii sociale, în special serviciile din domeniul medical, educativ şi de încadrare
în muncă, trebuie să fie instruiţi referitor la consecinţele asupra procesului
integrării exercitate de dificultăţile de limbaj, traumele fizice şi psihologice,
diferenţele culturale care apar în lucrul cu refugiaţii, pentru a-şi adapta serviciile la
nevoile concrete ale refugiaţilor.

54
 Condiţia juridică este premisa unei integrări complete şi de succes în
societatea-gazdă, în special în domeniile unde sunt necesare măsuri speciale.
Totuşi, condiţia juridică nu reprezintă decât o posibilitate, o premisă mai mult sau
mai puţin favorabilă, deoarece acordarea de drepturi nu este acelaşi lucru cu
exercitarea lor (dreptul la muncă nu este acelaşi lucru cu a avea un loc de muncă).
Pentru a-şi exercita efectiv drepturile şi, implicit a se integra în societatea-
gazdă, refugiaţii trebuie să fie sprijiniţi şi să beneficieze de măsuri şi asistenţă
specială. Aceste măsuri nu vin doar în sprijinul refugiaţilor ci şi al românilor, în
sprijinul societăţii româneşti care va beneficia de abilităţile şi potenţialul
refugiaţilor, o dată ce ei vor deveni membri deplini ai comunităţii. Refugiaţii pot
contribui nu doar economic la dezvoltarea societăţii româneşti, ci şi cultural prin
diversitatea de opinii, tradiţii, obiceiuri, practici religioase etc. pe care le aduc o
dată cu ei.
Principiile generale în asistenţa refugiaţilor reprezintă un set de idei
generale care ghidează politica în domeniul integrării străinilor care au obţinut o
formă de protecţie în România. Aceste principii sunt:
• refugiaţii reprezintă o categorie distinctă de străini, datorită faptului că au
fost forţaţi, în urma persecuţiilor, să-şi părăsească ţările de origine;
• refugiaţii au acces la drepturile economice şi sociale în aceleaşi condiţii cu
cetăţenii români, şi anume: dreptul la un loc de muncă, dreptul la o locuinţă,
dreptul la asistenţă medicală şi asistenţă socială, asigurări sociale, dreptul la
educaţie;
• refugiaţii au dreptul să beneficieze de servicii adaptate nevoilor şi situaţiei
speciale cu care se confruntă, servicii oferite de instituţiile statului şi/sau de
organizaţii neguvernamentale;
• refugiaţii au dreptul la servicii specializate – orientare culturală, consiliere
şi cursuri de învăţare a limbii române, în prima fază a şederii lor în România,
servicii reunite în programe de integrare; în plus, beneficiază de asistenţă
financiară şi cazare în centrele pentru solicitanţii de azil, iar după terminarea
programului de integrare pot obţine subvenţionarea chiriei cu 50% pe o perioadă
de 12 luni;
• integrarea este un proces individual care presupune eforturile şi
participarea activă a refugiaţilor, dar pentru ca acest proces să aibă o finalitate
pozitivă este necesar să existe un cadru general legal, economic, social şi cultural
care să faciliteze şi să sprijine eforturile individuale;
55
 • crearea cadrului general care să faciliteze integrarea refugiaţilor
presupune realizarea unui parteneriat între autorităţile publice de la nivel central şi
local, societatea civilă, organizaţii neguvernamentale şi refugiaţi;
• activităţile întreprinse în vederea facilitării integrării refugiaţilor în
societatea românească urmăresc promovarea unei societăţi multiculturale.
Privit la modul general, un refugiat se confruntă cu trei categorii de
probleme:
• problemele vieţii de zi cu zi, cu care ne confruntăm fiecare dintre noi;
• probleme generate de diferenţele culturale ale unui nou mediu, obstacole pe care
le întâlnim şi la alţi imigranţi care trebuie să se adapteze la o nouă cultură;
• refugiaţii trebuie să depăşească efectele experienţelor traumatizante
cauzate de exilul forţat (pierderea celor apropiaţi, situaţia materială precară,
comparativ cu alţi imigranţi, în anumite cazuri de tortură suferită în ţările de
origine).
Pentru a veni în sprijinul refugiaţilor, este necesară o abordare globală a
problemelor acestora. Cel puţin din punct de vedere teoretic, se poate afirma că
fiecare dintre aceste mari categorii de probleme presupune o abordare specifică. În
acest sens, avem:
• pentru prima categorie de nevoi, consiliere în vederea informării asupra
drepturilor şi orientarea persoanelor în nevoie către serviciile oferite de instituţiile
statului sau alte organizaţii;
• pentru depăşirea obstacolelor generate de diferenţele culturale, avem
sesiunile de informare şi orientare culturală şi cursurile de limba română;
• consiliere psihologică şi, în unele situaţii, psihoterapie; sunt metode care
vin în sprijinul refugiaţilor, în vederea restabilirii echilibrului psihic necesar
implicării active în viaţa de zi cu zi.
Programul de integrare, care vizează acea categorie de străini nou
recunoscuţi ca refugiaţi sau ca persoane cu protecţie subsidiară, trebuie să înceapă
în cel mai scurt timp după obţinerea formei de protecţie şi urmăreşte să acopere
toate serviciile prezentate mai sus. Programul nu este obligatoriu la început
(refugiatul poate opta sau nu pentru programul de integrare), dar o dată acceptat în
program prezenţa sa devine obligatorie la activităţile prevăzute în planul individual
de integrare.Etapele principale ale programului de integrare sunt:
• primirea şi procesarea cererii de intrare în programul de integrare;
• realizarea interviului şi întocmirea planului individual de integrare;
56
 • semnarea protocolului de integrare;
• implementarea şi monitorizarea planului individual de integrare;
• evaluarea programului.
Includerea în programele de integrare se face în urma unei evaluări a
situaţiei individuale sau familiale, care urmăreşte identificarea nevoilor şi a
măsurilor necesare acoperirii acestora. În urma acestei evaluări, se elaborează un
plan individual sau familial de integrare, care presupune o abordare globală
(problemele unei persoane fiind interdependente). Programele de integrare,
desfăşurate în baza planurilor individuale, urmăresc atingerea unui nivel acceptabil
de funcţionare autonomă a refugiaţilor în societate, prin oferirea cunoştinţelor de
bază din punct de vedere lingvistic, cultural şi al modului de funcţionare a
societăţii româneşti şi a instituţiilor sale.
Planul individual de integrare trebuie discutat cu beneficiarul, semnat de
către acesta, şi ar trebui să cuprindă, cel puţin, următoarele aspecte:
• nevoile identificate în urma interviului;
• obiectivele urmărite;
• prezentarea detaliată a activităţilor de realizat, a termenelor şi a instituţiilor
sau persoanelor responsabile.
Legislatia in vigoare prezinta unele reguli şi instrucţiuni de desfăşurare a
sesiunilor de orientare culturală din cadrul programelor de integrare pentru
refugiaţi.
I. Obiectivele sesiunilor de orientare culturală constau in :
1. oferirea unui bagaj minim de informaţii privind geografia, istoria, modul
de organizare a Statului Român, modul de viaţă românesc şi valorile Uniunii
Europene;
2. familiarizarea participanţilor cu aşteptările societăţii româneşti în ceea ce
îi priveşte.
II. Metodologia
Premisa de la care se pleacă: cea mai mare parte a problemelor identificate
în interacţiunile dintre indivizi aparţinând de culturi diferite pornesc de la
diferenţele existente între cele două culturi.
Conştientizarea acestor diferenţe culturale este cheia unor interacţiuni
interculturale de succes. Prin compararea celor două perspective, se observă
diferenţele şi asemănările culturale şi se înţelege motivaţia care determină

57
comportamente diferite. Atingerea obiectivelor presupune implicarea activă atât a
facilitatorului cât şi a beneficiarilor.
Facilitatorul are în vedere:
• prezentarea perspectivei româneşti asupra subiectelor în discuţie;
• identificarea perspectivelor participanţilor asupra aceloraşi subiecte;
• compararea celor două perspective, identificarea asemănărilor şi
diferenţelor (diferenţele culturale), prin implicarea activă a participanţilor.

Cum se pregăteşte facilitatorul?

• cunoaşterea interlocutorilor (vârstă, gen, educaţie şi pregătire, experienţă
de viaţă) şi a nevoilor acestora (în concordanţă cu evaluarea iniţială şi planul
individual de integrare);
• cunoaşterea profilului cultural al regiunii/ţării de origine;
• cunoaşterea subiectelor sesiunilor (facilitatorul sesiunilor are libertatea şi
chiar obligaţia de a identifica şi adapta materialele utilizate la nevoile şi
posibilităţile beneficiarilor, putând allege materialele pe care le consideră în
concordanţă cu obiectivele sesiunilor şi adaptate la nivelul de înţelegere al
participanţilor).
III. Structura şi conţinutul sesiunilor de orientare culturală
Metodologia este structurată în patru module. La acestea se mai adaugă câte
o sesiune dedicate introducerii, una de încheiere a cursului şi alte trei sesiuni
privind familiarizarea participanţilor cu aşteptările societăţii româneşti în ceea ce îi
priveşte. Fiecare sesiune are o durată de 60 minute, putându-se desfăşura în grup
sau individual.
Prezentările constituie 1/3 din timp (20 minute), restul de 2/3 (40 minute)
fiind dedicat întrebărilor şi discuţiilor pe marginea subiectului prezentat. Fiecare
sesiune începe cu recapitularea informaţiilor din sesiunea precedentă (5-10
minute). La sfârşitul fiecărui modul, are loc o secţiune de recapitulare a modulului.
În total, cursul de orientare culturală are o durată de 39 de ore. Programul
sesiunilor de orientare culturală (numărul săptămânal de ore, distribuţia pe zile
etc.) este stabilit de facilitator, după consultarea beneficiarului, în concordanţă cu
planul individual de integrare şi reprezintă o anexă a acestuia.
Modulele se intitulează astfel:
– modulul I: Geografie şi Istorie;

58
 – modulul II: România – Stat democratic;
– modulul III: Omul şi societatea;
– modulul IV: Valorile Uniunii Europene.
Sesiunea introductivă
Sesiunea de introducere cuprinde prezentarea interlocutorilor, prezentarea
obiectivelor cursului de orientare, prezentarea materialelor şi a modulelor care
urmează să fie parcurse, evaluarea cunoştinţelor iniţiale, descrierea programului
săptămânal, cu accentuarea importanţei pe care o are respectarea cu punctualitate a
programului stabilit.
Sesiunea de încheiere
Sesiunea de încheiere va cuprinde:
- recapitularea principalelor informaţii predate;
- susţinerea testului de evaluare9 a cunoştinţelor dobândite în urma cursului;
- eliberarea certificatului care atestă absolvirea cursului10.
Modulul I - Geografie şi Istorie
Vor fi prezentate cunoştinţe generale cu privire la:
• geografia României (hartă, suprafaţă, aşezarea geografică a României,
relief, climă, floră şi faună, populaţie, distribuirea populaţiei, organizarea
administrativ-teritorială11, principalele oraşe, oraşul în care locuieşte) – 2 sesiuni;
• principalele momente din istoria României (dacii şi romanii, formarea
principatelor române, crearea statului naţional unitar român, perioada comunistă,
România după Revoluţia din decembrie 1989) – 2 sesiuni.
Modulul II - România – stat democratic
Vor fi prezentate articole din Constituţia României şi legislaţia specifică:
• principiile generale – 1 sesiune;
• drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale – 2 sesiuni;
• autorităţile publice: Parlamentul, Guvernul, Preşedintele României – 2
sesiuni;
• drepturile şi obligaţiile refugiaţilor şi a străinilor cu drept de şedere pe
teritoriul României, precum şi legile care reglementează aceste aspecte – 4 sesiuni;
• sistemul de asigurări sociale: asigurarea medicală, sistemul de pensie, de
şomaj, asigurări private etc. – 2 sesiuni.
Modulul III - Omul şi societatea
Vor fi prezentate cunoştinţe generale cu privire la:

59
 • convieţuirea în familie (forme ale familiei: căsnicii, parteneriate de viaţă,
copiii, rolul femeii, egalitatea în drepturi, drepturile copilului, legătura între
generaţii) – 2 sesiuni;
• convieţuirea cotidiană (familiarizarea cu documentele şi banii româneşti;
familiarizarea cu zona/mijloacele de transport; prezentarea activităţilor din centru
şi a regulamentelor de ordine interioară; modalităţi de petrecere a timpului liber) –
2 sesiuni
• diversitatea religioasă - toleranţa şi libertatea credinţei (religii/confesiuni în
România; sărbători şi celebrări religioase) – 2 sesiuni;
• importanţa educaţiei pentru pentru evoluţia personală şi succesul
profesional (importanţa familiei în succesul educaţional al copiilor) – 2 sesiuni;
• reguli de igienă (corpul uman, boli care pot fi contactate datorită lipsei de
igienă, igiena zilnică, obiecte şi materiale pentru curăţarea hainelor şi a locuinţei) –
2 sesiuni;
• reguli de alimentaţie (bucătăria, vesela, tipuri de alimentaţie şi reţete
româneşti) – 2 sesiuni.
Modulul IV – Valorile Uniunii Europene
Vor fi prezentate cunoştinţe generale cu privire la:
• demnitate (demnitatea umană, dreptul la viaţă, dreptul la integritatea
persoanei, interzicerea torturii, a tratamentelor degradante, a sclaviei şi a muncii
forţate) – 1 sesiune;
• libertăţi (dreptul la libertate şi securitate, respectul pentru viaţa privată şi
viaţa de familie, protecţia datelor personale, dreptul la căsătorie şi întemeierea unei
familii, dreptul la gândire, conştiinţă şi religie, libertatea de expresie şi informare,
libertatea de asociere, libertatea artelor şi ştiinţelor, dreptul la educaţie, dreptul de a
alege ocupaţia şi dreptul de a munci, libertatea de a avea o afacere, dreptul de
proprietate, dreptul la azil, protecţia împotriva expulzării şi extrădării)– 1 sesiune;
• egalitatea (egalitatea în faţa legii, nediscriminarea, diversitatea culturală,
religioasă şi lingvistică, egalitatea între bărbaţi şi femei, drepturile copiilor,
drepturile bătrânilor, integrarea
persoanelor cu dizabilităţi) – 1 sesiune;
• solidaritatea (dreptul muncitorilor la informare şi consultare, dreptul la
grevă, acces la serviciile de plasament, protecţia în eventualitatea concedierii
nejustificate, condiţii corecte de muncă, interzicerea muncii copiilor, protecţia
vieţii familiale şi profesionale, securitate socială şi asistenţă socială, îngrijire
60
medicală, acces la servicii, protecţia mediului, protecţia consumatorului) – 2
sesiuni;
• drepturile cetăţeneşti (dreptul de a vota şi de a candida la alegerile pentru
Parlamentul European, dreptul de a vota şi a candida la alegerile locale, dreptul la
o bună administrare, accesul la documente, Avocatul Poporului, dreptul la petiţie,
dreptul la libertate de mişcare şi rezidenţă, protecţia diplomatică şi consulară) – 1
sesiune;
• justiţie (dreptul la un proces corect, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la
apărare, principiile egalităţii şi proporţionalităţii între vinovăţie şi pedeapsă,
dreptul de a nu fi pedepsit de două ori pentru aceeaşi infracţiune) – 1 sesiune.
Sesiuni privind familiarizarea participanţilor cu aşteptările societăţii româneşti
Mulţi refugiaţi provin din culturi unde „rolurile” din familie, societate sau
locul de muncă sunt relativ bine stabilite, de exemplu bărbaţii întreţin familia, iar
femeile se îngrijesc de copii şi cămin.
În societatea-gazdă, refugiaţii descoperă rapid că vechile roluri nu mai sunt
aceleaşi, că aşteptările lor în ceea ce priveşte modul de convieţuire în societate,
rolurile de gen şi modalitatea acceptată de câştigare a existenţei sunt diferite faţă de
cele cu care sunt obişnuiţi. Cu alte cuvinte, fiecare societate fixează propriile
obiective de atins pentru membrii săi şi mijloacele legal admise de atingere a
obiectivelor, iar acest fapt trebuie înţeles foarte repede de cei nou-veniţi. Aşteptări
eronate din partea refugiaţilor cu privire la societatea-gazdă conduc la situaţii
stresante pentru indivizi, dar şi la conflicte cu reprezentanţii societăţii-gazdă.
În vederea gestionării eficiente a aşteptărilor refugiaţilor privind societatea
românească trei subiecte urmează să fie aprofundate, şi anume:
• responsabilitatea proprie în obţinerea unei integrări de succes;
• necesitatea identificării unui loc de muncă într-un timp cât mai scurt;
• necesitatea comunicării în limba română în cel mai scurt timp.
Pentru fiecare temă este alocată o sesiune. Se pune accentul pe necesitatea
implicării individuale în găsirea unui loc de muncă şi învăţarea limbii române
(efortul personal şi atitudinea au un rol esenţial, poate chiar mai important decât
calitatea serviciilor de ocupare sau pregătirea profesorului de limba română).
Autosusţinerea şi responsabilitatea individuală trebuie înţelese de beneficiari
ca valori fundamentale ale culturii româneşti şi europene. Prezentarea şi implicarea
refugiaţilor care sau integrat cu succes este o bună metodă utilizată în educaţia
adulţilor. Beneficiarii trebuie să înţeleagă că autorităţile nu le pot garanta un loc de
61
muncă în concordanţă cu aşteptările lor, ci pot doar să le faciliteze accesul la un
astfel de loc de muncă prin crearea de condiţii şi servicii egale, dar modul în care
îşi păstrează locul de muncă depinde în întregime de ei. De asemenea, modul în
care se vor comporta în societate va determina, în cea mai mare măsură, atitudinea
şi comportamentul populaţiei locale faţă de ei.

62
63
Bibliografie

1.VERGATTI, .Cristina-Narcisa Statutul juridic al refugiaţilor, Editura

IRDO, Bucureşti, 2009, pp. 51-52.
2. KISSINGER, .Henry Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 2003, pp. 188-212;
Alexandru BOLINTINEANU,
3.NĂSTASE, Adrian Drept internaţional contemporan, Regia autonomă
„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, pp. 56 şi urm.
4.NĂSTASE, Adrian Drepturile omului – religie a sfârşitului de secol,
Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1992, p. 81.
5.HORIA, Vintilă Dicţionarul Papilor, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999,
pp. 127-128 (cf. Lettre au roi de France Philippe VI, en 1328, publiée
par Jean-Marie VIDAL, Bullaire de l’Inquisition française, Paris, 1913, no.
79,
6. MELANDER, Goran Refugee Policy Options – Protection or
Assistance, în The Uprooted: Forced Migration as an International
Problem in Post-War Era, G. Rystad, Lund University Press, Lund, 1990, p.
151.
7. GOODWIN-GILL, .Guy S The Refugee in International Law, ediţia a II-
a, Oxford University Press, Oxford, 1996, p. 123;
8. PARASCHIV, Daniel-Ştefan Ramona-Gabriela PARASCHIV, Gavril
PARASCHIV, D.Drept internaţional public, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2014, p. 63
9. MOROIANU-ZLĂTESCU, Irina ,Drepturile omului – un sistem în
evoluţie, Editura I.R.D.O., Bucureşti, 2008, p. 90.
10.ELIAN, George Curtea Internaţională de Justiţie, Bucureşti, 1970, pp.
90-92.
11.POPESCU, .Dumitra Felicia MAXIM, Conceptul de suveranitate şi
evoluţia acestuia în timp, în Revista Caiete de drept internaţional
1/2008 (nr. 18), p. 98;

64
12.MIGA-BEŞTELIU, .Raluca,Drept internaţional public, volumul I,
Editura CH Beck, Bucureşti, 2005, p. 136.
13.PRADIER-FODÉRÉ, Cours de droit diplomatique, Paris, 1899, vol. II,
pp. 88 şi urm.; Phillipe CAHIER, Le droit diplomatique contemporain,
Paris, 1962, pp. 208 şi urm.;
14. MAZILU, Dumitru Dreptul international public, ediţia a V-a, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2010, p. 282.
15. MOLDOVAN, Aurel Teodor Expulzarea, extrădarea şi readmisia în
dreptul internaţional, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 80.
16 GOODWIN-GILL, Guy S Nereturnarea: Evoluţia principiului
fundamental al protecţiei refugiaţilor, în Revista Română de Drept
Umanitar, nr. 1/1966, p. 44.
16. DRAGOI Vasile, CORNELIU Alexandru, Migraţia şi azilul în România, în
contextul pregătirii aderării la Uniunea Europeană, Editura Ministerului de
Interne, 2002.

65