Unitatea de învăţare 3

3. STATICA FLUIDELOR

CUPRINS
3. STATICA FLUIDELOR ..................................................................................... 1
3.1. INTRODUCERE ......................................................................................................... 1
3.2. COMPETENŢELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE .................................................................. 2
3.3. FORŢE CARACTERISTICE FLUIDELOR ........................................................................ 2
3.4. ECUAŢIILE LUI EULER PENTRU ECHILIBRUL STATIC AL UNUI FLUID .......................... 4
3.5. ECHILIBRUL STATIC AL UNUI FLUID UŞOR ................................................................ 6
3.6. ECHILIBRUL STATIC AL UNUI FLUID GREU ŞI INCOMPRESIBIL .................................... 6
3.6.1. Deducerea ecuaţiei fundamentale a hidrostaticii .......................................... 6
3.6.2. Interpretarea ecuaţiei fundamentale a hidrostaticii ...................................... 7
3.6.3. Consecinţe deduse din ecuaţia fundamentală a hidrostaticii......................... 8
3.6.4. Aplicaţii ale legii fundamentale a hidrostaticii ............................................ 10
3.7. FORŢE DE PRESIUNE ALE FLUIDELOR ÎN REPAUS ASUPRA UNOR SUPRAFEŢE PLANE 15
3.7.1. Generalităţi .................................................................................................. 15
3.7.2. Ecuaţii generale ........................................................................................... 15
3.7.3. Acţiunea unui fluid uşor în echilibru static pe o suprafaţă plană ................ 16
3.7.4. Acţiunea unui fluid greu în echilibru static asupra unei suprafeţe plane .... 16
3.8. FORŢE HIDROSTATICE ALE FLUIDELOR ASUPRA UNOR SUPRAFEŢE CURBE DESCHISE18
3.8.1. Forţe hidrostatice ale fluidelor grele pe suprafeţe curbe deschise .............. 18
3.8.2. Forţe hidrostatice ale fluidelor uşoare pe suprafeţe curbe deschise ........... 19
3.9. FORŢE HIDROSTATICE PE SUPRAFEŢE CURBE ÎNCHISE ............................................ 20
3.10. TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR..................................................... 22

3.1. Introducere

În această unitate de învăţare se prezintă ecuaţiile echilibrului static al

fluidelor cu aplicaţii în domeniul măsurării presiunilor, calculul distribuţiei
presiunii pe pereţii vaselor care conţin fluide, acţionărilor hidrostatice etc.
Calculul de rezistenţă având ca finalitate determinarea grosimii pereţilor
solizi ai rezervoarelor, conductelor etc. porneşte de la cunoaşterea forţelor de
acţiune ale fluidelor asupra acestora. În această unitate de învăţare se prezintă
modul de calcul al forţelor cu care acţionează fluidele în repaus asupra pereţilor
solizi care le înconjoară.

1
3.2. Competenţele unităţii de învăţare

În urma parcurgerii unităţii de învăţare studentul va fi capabil să:

 Cunoască forţele care acţionează în fluide, natura acestor forţe şi a
interacţiunii fluidelor cu mediile care le înconjoară.
 Cunoască semnificaţia fizică a ecuaţiilor Euler pentru echilibrul static al
fluidelor;
 Cunoască rezultatul integrării ecuaţiilor Euler pentru un fluid uşor;
 Cunoască ecuaţia fundamentală a hidrostaticii;
 Cunoască interpretări ale ecuaţiei fundamentale a hidrostaticii (semnifi-
caţiile termenilor din mai multe puncte de vedere);
 Cunoască unele consecinţe deduse din ecuaţia fundamentală a hidrostaticii;
 Rezolve unele aplicaţii simple: măsurarea presiunii cu ajutorul
piezometrelor, amplificarea forţelor în instalaţiile de acţionare hidrostatică;
 Determine forţele de acţiune ale fluidelor uşoare în repaus asupra
suprafeţelor plane;
 Determine forţele de acţiune ale fluidelor grele în repaus asupra
suprafeţelor plane;
 Determine forţele de acţiune ale fluidelor uşoare în repaus asupra unor
suprafeţe curbe deschise;
 Determine forţele de acţiune ale fluidelor în repaus asupra unor suprafeţe
curbe închise (forţe arhimedice).

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore, iar a

testelor de 3 ore.

3.3. Forţe caracteristice fluidelor

Într-un fluid în repaus nu apar forţe de vâscozitate (forţe de frecare tangenţială), ele
fiind condiţionate de deplasarea relativă a particulelor. Deci fluidele reale în repaus se

2
comportă ca fluide perfecte (lipsite de viscozitate), iar eforturile asupra lor se exercită numai
pe direcţie normală la suprafeţele care le înconjoară. Un fluid în repaus este acţionat de două
categorii de forţe, care se echilibrează reciproc: forţele masice şi forţele de suprafaţă.
Forţele masice sunt proporţionale cu masa fluidului şi sunt cauzate de unele câmpuri
exterioare. Cele mai obişnuite forţe masice sunt cele de greutate, datorate câmpului gravi-
taţional, exterior masei fluide considerate. Dacă fluidul se află în echilibru faţă de un sistem
de referinţă mobil în mişcare accelerată (sistem de referinţă neinerţial), pe lângă forţele de
greutate apar şi forţele de inerţie. De exemplu, un sistem de referinţă legat de un automobil
care se mişcă uniform accelerat.
Se defineşte forţa masică unitară ca fiind raportul dintre forţa masică şi masă:
F m
fm  m  2. (3.1)
m s 
Deci semnificaţia şi unitatea de măsură a forţei masice unitare este identică cu cea
a acceleraţiei.
Într-un sistem de referinţă triortogonal drept forţa masică unitară se poate exprima sub
forma generală:
f  f xi  f y j  f z k . (3.2)

în care f x , f y , f z sunt componentele forţei masice unitare după axele Ox, Oy şi Oz.

În calcule, forţa masică se determină cu ajutorul forţei masice unitare:

Fm  f  m . (3.3)

Forţele de suprafaţă joacă rolul forţelor de legătură din mecanica rigidului. S-a arătat
că pentru un fluid în repaus forţele elementare de suprafaţă sunt compresiuni normale la
elementele de suprafaţă. Aceste forţe se calculează cu ajutorul presiunii care reprezintă
modulul efortului unitar normal. Pentru forţa elementară de suprafaţă care acţionează asupra
unui fluid rezultă:
d Fs  n  p  d As , (3.4)

unde n este versorul normalei la suprafaţa considerată, îndreptat spre fluid.

Se poate demonstra că presiunea într-un punct dintr-un fluid este constantă după
orice direcţie, deci este o mărime scalară (câmp scalar).

3
3.4. Ecuaţiile lui Euler pentru echilibrul static al unui fluid

Statica fluidelor studiază echilibrul şi acţiunile pe care acestea le exercită asupra

corpurilor solide cu care aceste fluide aflate în repaus vin în contact.
Ecuaţiile echilibrului fluidelor se obţin din anularea rezultantei forţelor care acţionează
asupra domeniului de fluid. Dintr-un fluid în echilibru se desprinde o particulă fluidă de formă
paralelipipedică, de volum dV=dx.dy.dz şi densitate  (x,y,z) (fig. 3.1). Un fluid în repaus este
acţionat de două categorii de forţe, care se echilibrează reciproc: forţele masice şi forţele de
suprafaţă. Pe figură sunt reprezentate forţele de suprafaţă pe cele şase feţe ale
paralelipipedului, iar forţele masice unitare pe cele trei direcţii sunt date de ec. (3.2). Forţele
masice sunt conform relaţiei (3.3) şi definiţiei densităţii:
dFx  f x    dxdydz , dFy  f y    dxdydz , dFz  f z    dxdydz (3.5)

Fig. 3.1. Particula de fluid în echilibru static de forţe

În final, se obţin ecuaţiile generale de echilibru static (Euler):

1 p
fx    0; (3.6)
 x
1 p
fy    0; (3.7)
 y
1 p
fz    0. (3.8)
 z
Cele trei ecuaţii cu derivate parţiale exprimă condiţiile de echilibru între forţele de
presiune şi forţele masice.
4
 A găsi condiţia de integrabilitate a acestui sistem înseamnă a preciza condiţiile pe care
 
să le îndeplinească forţa masică unitară f m f x , f y , f z pentru ca sub acţiunea sa fluidul să

rămână în echilibru static. Multiplicând cele trei ecuaţii prin dx, dy şi respectiv dz şi
adunându-le, rezultă:
 
dp    f x d x  f y d y  f z d z . (3.9)

Această ecuaţie exprimă variaţia de presiune în interiorul unui fluid între două
puncte situate la distanţa infinit mică de proiecţii dx, dy, dz.
Pentru a integra această ecuaţie este necesar ca şi membrul drept să fie o diferenţială
totală exactă, deci forţele masice să derive dintr-o funcţie unică, numită potenţial al forţelor
masice, de exemplu:
U U U
fx   ; fy   ; fz   . (3.10)
x y z
Prin înlocuire în relaţia (3.9) rezultă:
 U U U 
dp     dx  dy  dz   0 ,
z 
(3.11)
 x y
sau:

dp  U U U 
  dx  dy  dz   0 , (3.12)
  x y z 

Care prin restrângere ne dă:

dp
 dU  0 , (3.13)

Ecuaţia diferenţială de mai sus poate fi integrată dacă densitatea este funcţie de
presiune. Fluidul se numeşte barotrop (proprietăţile lui sunt funcţii de presiune). Se introduce
funcţia de presiune P cu proprietatea:
dp
 dP , (3.14)

deci:
dp
  P  const. , (3.15)

Prin integrare rezultă relaţia generală:

P  U  const. , (3.16)

5
 Dacă în ecuaţia (3.9) se consideră dp = 0, deoarece   0 se obţine:

fx d x  f y d y  fz d z  0 , (3.17)

Relaţia (3.17) reprezintă ecuaţia diferenţială a suprafeţelor izobare.

Folosind potenţialul forţelor masice rezultă:
U U U
dx  d y  d z  0, (3.18)
x y z
sau:
dU  0 , (3.19)
Care prin integrare nedefinită ne dă:
U  const. , (3.20)
Deci suprafeţele izobare sunt echipotenţiale (au acelaşi potenţial de a efectua un lucru
mecanic).

3.5. Echilibrul static al unui fluid uşor

Aşa cum s-a mai menţionat, în general pentru instalaţiile industriale în care se află un
fluid uşor (gazele respectă această ipoteză), forţele masice se pot neglija. Din ecuaţia (3.9)
rezultă succesiv:
f x  f y  f z  0  dp  0  p  const . (3.21)

Consecinţa esenţială a acestei constatări este că într-o instalaţie în care se află un

fluid uşor (de exemplu un recipient cu gaz), prizele de presiune la care se conectează
aparatele pentru măsurarea presiunii pot fi prevăzute în orice loc, deoarece aparatele
vor indica aceeaşi valoare a presiunii.
Singura condiţie este să nu existe riscul blocării orificiilor prizelor de presiune cu
lichide sau impurităţi solide.

3.6. Echilibrul static al unui fluid greu şi incompresibil

3.6.1. Deducerea ecuaţiei fundamentale a hidrostaticii

6
 În acest caz al fluidelor grele incompresibile se încadrează lichidele.
Pornind de la ecuaţia care exprimă variaţia presiunii în interiorul unui fluid între două
puncte (3.4), apoi particularizând forţele masice unitare pentru aplicaţia vizată şi integrând, se
obţine ecuaţia care exprimă relaţia dintre presiune, densitate, forţele masice unitare şi
coordonatele punctului.
Pentru aplicaţiile repausului absolut al unui fluid greu aflat în câmp gravitaţional
terestru, câmpul forţelor masice este constituit numai din forţa masică unitară pe axa Oz,
acţionând de sus în jos, deci în sens invers axei Oz:
f x  0; f y  0; f z   g. ; (3.22)

Deci câmpul forţelor masice gravitaţionale este un câmp potenţial deoarece:

f z   g   U z  U  gz  const. (3.23)
Prin înlocuire directă în ecuaţia (3.8) se obţine:
1 p
g   0. (3.24)
 z
Prin separarea variabilelor şi integrare nedefinită, ţinând seama de incompresibilitatea
fluidului (   const. ) se obţine ecuaţia fundamentală a hidrostaticii:
p
z  const . [m] (3.25)
 g
Dacă notăm cu h adâncimea, şi considerând cunoscută presiunea pe suprafaţa liberă a
lichidului (p0) se poate efectua integrarea ecuaţiei (3.16) între p0 şi p, când adâncimea variază
de la 0 la h, ţinând seama de faptul că dz  dh. :
p  p0    g  h. [Pa]. (3.26)

S-a obţinut binecunoscuta ecuaţie a variaţiei presiunii cu adâncimea într-un lichid aflat
în repaus.

3.6.2. Interpretarea ecuaţiei fundamentale a hidrostaticii

Poate fi făcută în mai multe moduri.

a. Se remarcă în primul rând că din punct de vedere dimensional, termenii ecuaţiei
(3.25) sunt lungimi, în SI măsurându-se în metri.

7
 b. Din punct de vedere geometric, termenii ecuaţiei (3.25) sunt înălţimi geometrice
măsurate faţă de un plan de referinţă z  0 . Astfel, z se numeşte înălţime geometrică
(înălţime geodezică), iar p g se numeşte înălţime piezometrică (înălţime de presiune).
În general, în aplicaţiile practice nu interesează presiunea absolută la suprafaţa
lichidului, ci numai presiunea manometrică. Astfel, uzual, simbolul p se foloseşte pentru
presiunea relativă într-un punct oarecare.
c. Din punct de vedere energetic, termenii ecuaţiei (3.25) sunt energii potenţiale
specifice raportate la unitatea de greutate, astfel încât ea exprimă legea conservării energiei.
Fiind vorba despre echilibru static, energia este numai potenţială. Astfel, z este energie
potenţială specifică gravifică de poziţie, iar p g este energie potenţială specifică gravifică
de presiune.
Este de remarcat faptul că faţă de corpul din mecanica solidului care avea numai
energie potenţială de poziţie, un fluid are şi energie potenţială de presiune.
Însă ecuaţia fundamentală a hidrostaticii poate fi exprimată şi în alţi termeni. Astfel,
dacă termenii ecuaţiei (3.25) se înmulţesc cu acceleraţia gravitaţiei g, se obţine ecuaţia
fundamentală a hidrostaticii exprimată în energii specifice masice:
p
gz   const . [J/kg], [m2/s2] (3.27)

iar dacă această ecuaţie o mai înmulţim cu  , se obţine ecuaţia fundamentală a hidrostaticii
exprimată în presiuni:
 g  z  p  const. [Pa]. (3.28)

3.6.3. Consecinţe deduse din ecuaţia fundamentală a hidrostaticii

 Într-un fluid aflat în repaus, planele orizontale sunt plane izobare şi reciproc.
Din ecuaţia fundamentală a hidrostaticii scrisă pentru două puncte din domeniul ocupat
de un fluid în repaus rezultă:
p1 p
z1   z2  2 . (3.29)
 g  g
Dacă z1  z2 , atunci p1  p2 şi reciproc.

8
  Principiul lui Pascal (principiul transmiterii presiunii)
O variaţie de presiune produsă la suprafaţa unui lichid care nu are posibilitatea să se
deplaseze, fiind conţinut într-un vas în repaus, se transmite integral (cu aceeaşi intensitate) în
întregul domeniu ocupat de lichid.
Astfel, privind ecuaţia de mai sus, dacă în punctul 1 se adaugă o suprapresiune Δp,
atunci egalitatea se respectă numai dacă şi în punctul 2 se adaugă aceeaşi suprapresiune Δp.

 Presiunea creşte liniar cu adâncimea

Aceasta se observă din ecuaţia (3.10). Dacă reprezentăm distribuţia presiunii (epura
presiunii) pe peretele lateral plan vertical al unui rezervor cu un lichid (fig. 3.2) se remarcă
faptul că unghiul  poate fi exprimat prin relaţia:
 g  H
  arctg  arctg  g   arctg  , (3.30)
H
unde  este greutatea specifică a lichidului.
Suprapresiunea p0 a pernei de gaz de la suprafaţa lichidului se transmite în tot
domeniul ocupat de lichid, conform principiului lui Pascal. În figură, reprezentarea este un
dreptunghi, peste care se suprapune variaţia liniară (un triunghi).

Fig. 3.2. Variaţia presiunii cu Fig. 3.3. Epura presiunii pe peretele

adâncimea într-un vas cu lichid şi lateral al unui vas cu trei lichide
pernă de gaz nemiscibile

Pentru un vas în care se găsesc mai multe lichide nemiscibile, variaţia presiunii pe
pereţii laterali arată ca în figura 3.3, unde obligatoriu lichidul cu densitatea cea mai mare se
află în partea de jos a vasului.

9
  Principiul vaselor comunicante
Dacă într-un sistem de vase comunicante (necapilare) se toarnă un acelaşi lichid, iar pe
suprafeţele libere ale coloanelor se exercită aceeaşi presiune, nivelurile în aceste vase sunt
egale (indiferent de forma acestor vase).

3.6.4. Aplicaţii ale legii fundamentale a hidrostaticii

Ca aplicaţie a legii vaselor comunicante se menţionează piezometrele care sunt

aparate de măsură a presiunii relative bazate pe principiul ridicării sau coborârii unui lichid în
tuburi verticale sau înclinate cu un unghi bine determinat.
Piezometrele pot fi alcătuite dintr-un singur tub drept (vertical sau înclinat), dintr-un
tub îndoit în forma literei U (direct sau inversat), sau dintr-o multitudine de tuburi îndoite în
forma literei U (drepte şi inversate, înseriate – piezometru multiplu). Tuburile pot fi verticale
sau înclinate. Înclinarea tubului piezometric se poate face în scopul creşterii preciziei
măsurării deoarece operatorul citeşte o lungime mai mare ( l ) decât denivelarea măsurată
( h ), între ele existând relaţia:
h  l  sin  , (3.31)
unde  este unghiul de înclinare al tubului piezometric faţă de direcţia orizontală.
Ca aplicaţie de acest gen se aminteşte micromanometrul cu braţ înclinat, figura 3.4
prezentând schiţa acestui aparat.

Fig. 3.4. Micromanometrul cu braţ înclinat

Aparatul de măsură este folosit în lucrări de laborator pentru măsurarea presiunilor

diferenţiale, statice sau totale ale aerului în instalaţii de ventilaţie. Detalierea construcţiei şi
relaţiile de calcul sunt prezentate în lucrările de laborator.

10
 Pentru adaptarea la cerinţele de precizie a măsurării, este necesar a se folosi un fluid cu
densitatea adecvată şi bine determinată. De asemenea, tuburile piezometrice nu trebuie să aibă
un diametru prea mic pentru a nu se manifesta fenomenul de capilaritate. Dacă lichidul
piezometric este altul decât fluidul de lucru, acestea nu trebuie să fie miscibile, iar densitatea
lichidului piezometric trebuie să fie adecvată (mai mare dacă el se află mai jos decât fluidul de
lucru şi mai mică în caz contrar).
Aparatele de acest tip sunt foarte simplu de realizat, dar se atrage atenţia asupra
faptului că este necesară asigurarea ca în coloanele de lichid să nu se afle bule de gaze
deoarece acestea pot cauza erori. De altfel, acest inconvenient poate interveni şi în cazul
manometrelor clasice.
Testele aplicative vor prezenta mai detaliat utilizarea acestor aparate de măsură. În
continuare se va prezenta numai algoritmul general de calcul care se foloseşte în mod uzual
pentru determinarea presiunii diferenţiale (diferenţei de presiune) cu ajutorul piezometrelor,
chiar a celor multiple, având mai multe ramuri.
 Se identifică punctele între care se cere determinarea diferenţei de presiune şi se
notează (simbolizează) separat.
 Se parcurge traseul dintre cele două puncte, notând în ordine (de obicei cu cifre sau
litere în ordine alfabetică, de la stânga la dreapta) suprafeţele de separaţie dintre fluidele
nemiscibile.
 Se alege un plan orizontal de referinţă (pentru care z  0), de obicei un plan ce trece
prin punctul situat la nivelul cel mai coborât.
 Se scrie ecuaţia fundamentală a hidrostaticii în aceeaşi ordine, pentru punctele
extreme ale fiecărui fluid, presiunile putând fi absolute, însă recomandabil este a se folosi
presiunile relative. Ecuaţia poate fi scrisă în presiuni - ecuaţia (3.12) - sau sub forma clasică a
ecuaţiei (3.9), caz în care se elimină numitorii pentru a ajunge la aceeaşi formă. Se atrage
atenţia că fluidele, fiind omogene, densitatea care apare în fiecare ecuaţie este aceeaşi în
membrul drept şi stâng, dar diferită de la o ecuaţie la alta. Presiunile la suprafeţele de contact
ale fluidelor nemiscibile vor apărea alternant, în ordine, în membrul drept, respectiv stâng al
acestor ecuaţii.
 Se adună ecuaţiile obţinute şi se reduc presiunile suprafeţelor de separaţie
intermediare (care apar cu acelaşi semn în membrii diferiţi ai ecuaţiei finale).

11
  Prin separarea în membrul stâng a presiunilor din punctele între care se doreşte
determinarea presiunii diferenţiale şi eventual gruparea convenabilă a termenilor rămaşi în
membrul drept, se obţine presiunea diferenţială cerută.
Pentru înţelegerea acestui algoritm de calcul se va prezenta calculul presiunii
diferenţiale cu ajutorul manometrului diferenţial cu tub în formă de U inversat.
În figura 3.5 se prezintă un manometru diferenţial cu tub U inversat conţinând în
ramurile sale lichidul cu densitatea  aflat într-o conductă orizontală, ca fluid de închidere

folosindu-se aerul cu densitatea  a . Se cere presiunea diferenţială între punctele A şi B:

p  pA  pB .
Se notează suprafeţele de separaţie dintre aer şi lichid cu 1 şi respectiv 2, se alege ca
plan de referinţă planul orizontal ce trece prin punctele A şi B, deci z A  z B  0 , apoi se scrie
ecuaţia fundamentală a hidrostaticii pentru cele trei zone cu fluide: apa, aer, apa, respectiv
între punctele A-1, 1-2 şi 2-B:
p A    g  z A  p1    g  z1 ; (3.32)

p1  a  g  z1  p2  a  g  z2 ; (3.33)

p2    g  z2  pB    g  zB . (3.34)

Fig. 3.5. Manometru diferenţial cu tub U inversat

Se adună cele trei ecuaţii şi se reduc presiunile suprafeţelor de separaţie:

p A    g  z A  a  g  z1    g  z2    g  z1  a  g  z2    g  zB  pB . (3.35)

Separarea în membrul stâng a presiunii diferenţiale şi gruparea convenabilă a

termenilor din membrul drept ne conduce la relaţia:
p A  pB    a  g  z1  z2     g  z B  z A  , (3.36)

12
din care, prin particularizare, se obţine:
 p    a   g  h , (3.37)

unde h este diferenţa de nivel între suprafeţele libere ale lichidului din cele două ramuri.
Pentru acest tip de piezometru cu tub U se poate folosi şi o altă metodă mai simplă,
prin exprimarea presiunilor din punctele A şi B în funcţie de înălţimile coloanelor de fluide,
ţinând seama de faptul că la nivelul z1 presiunea este aceeaşi în ambele ramuri (presiunea se
transmite prin coloana de aer de deasupra):
pA    g  z1 , (3.38)

pB    g  z2  a gh , (3.39)

Prin scăderea lor şi gruparea corespunzătoare a termenilor se obţine acelaşi rezultat:

pA  pB    a   g  h , (3.40)

Dacă lichidul este de exemplu apă, densitatea ei este de aproape 1000 de ori mai mare
decât a aerului. În practică aerul se poate considera un fluid uşor, iar ecuaţia finală îmbracă
binecunoscuta formă:
p g h. (3.41)

Aplicaţii ale principiului lui Pascal

Amplificatorul hidrostatic de forţe (cricul hidraulic, presa hidraulică, frâna hidraulică,
acţionările hidrostatice).
Ca exemplu se consideră un cric hidraulic (fig. 3.6) format dintr-o pompă cu piston P,
având aria A1 şi randamentul mecanic mP , acţionată cu forţa F1 şi un cilindru hidraulic C, cu

aria feţei pistonului A2 şi randamentul mC .

F2 F1

A1, mP

Cilindru Pompa
Fig. 3.6. mC hidraulic
A2, Cricul
13
 Randamentele pompei şi respectiv cilindrului hidraulic pot fi exprimate prin raportul
între lucrul mecanic util şi lucrul mecanic consumat:
p  A1  xP
mP  ; (3.42)
F1  xP

F2  xC
mC  , (3.43)
p  A2  xC

unde cu x s-au notat deplasările pistoanelor respective. Eliminând presiunea între cele două
ecuaţii se obţine raportul de amplificare al forţelor:
F2 A2
  mP  mC . (3.44)
F1 A1

Se observă că raportul teoretic de amplificare dat de raportul ariilor este diminuat prin
înmulţirea cu produsul randamentelor mecanice.
Acţionarea fiind dinamică şi nu statică randamentul trebuie să ţină seama atât de
pierderile mecanice (pierderile prin frecări) cât şi pierderile hidraulice (pierderi datorită
viscozităţii fluidului – ulei). Acest randament se mai numeşte randament mecano-hidraulic.
Acesta este deci un transformator hidraulic de forţe care transformă energia
mecanică în energie mecanică având alţi parametri prin intermediul energiei hidraulice de
presiune (deci energiei potenţiale) a unui fluid.

Amplificatorul hidrostatic de presiuni

La acesta, cele două pistoane au diametrele diferite fiind cuplate rigid printr-o tijă.
Cuplarea este mecanică, deci forţa pe cele două pistoane (în modul) este aceeaşi. Presiunile
diferite rezultă din faptul că aria este diferită:
F A
p2   p1  1 . (3.45)
A2 A2

Fig. 3.7. Amplificatorul static de presiuni

14
 Acesta este un transformator hidraulic avâbnd rolul de a transforma energia hidraulică
în energie hidraulică cu alţi parametri (altă presiune) prin intermediul energiei mecanice (v.
U.9). Fluidul folosit poate fi un lichid sau un gaz (aer).

3.7. Forţe de presiune ale fluidelor în repaus asupra unor

suprafeţe plane
3.7.1. Generalităţi

Să ne reamintim...
Forţa elementară de suprafaţă care acţionează asupra unui fluid este:
d Fs  n  p  d As ,
unde n este versorul normalei la suprafaţa considerată, îndreptat spre
fluid.

Într-un fluid în echilibru static, presiunea fiind o mărime scalară funcţie de punct,
acţiunea fluidului asupra unui perete solid se calculează integrând forţele elementare de
presiune date de relaţia:
d Fp   p  n  d A , (3.46)

unde n este normala la elementul de suprafaţă al peretelui orientată spre fluid.

Dacă suprafaţa este curbă oarecare, forţele elementare însumate au ca efect asupra
suprafeţei un torsor format din forţa rezultantă de presiune şi momentul în raport cu
originea sistemului de axe ales:
Fp    p  n  d A ; (3.47)
S

M O    r x pn  dA . (3.48)
S

Aceste două integrale se pot calcula dacă se cunoaşte repartiţia presiunii p în fluid pe
suprafaţa S, cu ajutorul ecuaţiei de echilibru absolut sau relativ.

3.7.2. Ecuaţii generale

Pentru o suprafaţă plană, versorul normalei n , este o constantă, forţele elementare de

15
presiune sunt paralele, deci rezultanta este o forţă normală la suprafaţa plană şi orientată de la
fluid către suprafaţă. Poziţia punctului de aplicaţie al forţei se impune astfel încât momentul
forţei său fie nul. Astfel, punctul se numeşte centru de presiune şi este notat C. Poziţia
centrului de presiune este dată de vectorul de poziţie:

r  pd A
rC  S
. (3.49)
 pd A
S

3.7.3. Acţiunea unui fluid uşor în echilibru static pe o suprafaţă plană

Să ne reamintim...

Pentru un fluid uşor se poate considera presiunea ca fiind constantă în întreg

domeniul ocupat de fluid.

Se obţine forţa de presiune rezultantă:

Fp  n p   d A  n pA . (3.50)
S

Deci rezultanta este o forţă normală pe suprafaţă, orientată dinspre fluid spre
suprafaţă şi egală în modul cu produsul dintre presiune şi aria suprafeţei plane.
Centrul de presiune se obţine din ecuaţia (3.4):
pr d A r d A r d A
rC  S  S  S  rG . (3.51)
pd A d A A
S S

Deoarece numărătorul este chiar momentul static al suprafeţei plane în raport cu

originea, centrul de presiune coincide cu centrul de greutate (centrul de masă) al
suprafeţei plane respective.

3.7.4. Acţiunea unui fluid greu în echilibru static asupra unei suprafeţe plane

Se alege sistemul axelor de coordonate astfel:

16
 - axa Ox la intersecţia dintre planul suprafeţei libere a lichidului cu un plan ce conţine
suprafaţa dată;
- axa Oy la intersecţia dintre planul suprafeţei date şi un plan vertical perpendicular pe
axa Ox, (fig. 3.1). Deci axa Oy se află pe linia de cea mai mare pantă a suprafeţei date.
În figura 3.8 s-a reprezentat atât o secţiune în plan vertical cât şi o proiecţie în planul
desenului a suprafeţei date, având axa Ox răbătută.

Fig. 3.8. Acţiunea unui fluid greu în echilibru static asupra unei suprafeţe plane

Forţa de presiune a unui lichid în repaus pe o suprafaţă plană este orientată de la fluid
spre suprafaţă şi este egală, în modul, cu produsul dintre aria suprafeţei plane şi
presiunea în centrul de masă:
Fp  n  pG  A. (3.52)

Coordonatele centrului de presiune se obţin din coordonatele centrului de masă la

care se adaugă câte o excentricitate ex, respectiv ey:
xC  xG  ex ; (3.53)
yC  yG  ey ; (3.54)

IGxy
ex  ;, (3.55)
y  yG   A
IGx
ey  . (3.56)
y  yG   A
17
unde  y este o modificare a nivelului planului suprafeţei libere a lichidului cu o
înălţime egală cu înălţimea piezometrică datorată presiunii relative pr (poate fi înălţare
sau coborâre după cum pr este pozitivă-suprapresiune sau negativă-depresiune).
Se disting două cazuri particulare mai importante.
 Dacă suprafaţa plană dată admite o axă de simetrie verticală, aceasta se ia ca axă Oy,
momentul de inerţie centrifugal este zero, iar centrul de presiune se află pe această axă.
Epura distribuţiei presiunii în secţiunea suprafeţei plane date poate fi un trapez sau un
triunghi. Se poate demonstra că adâncimea centrului de greutate al acestei epure coincide
cu adâncimea centrului de presiune. Astfel, în cazul particular al unui stăvilar
dreptunghiular, centrul de presiune se află la o treime de bază.
 Dacă suprafaţa este orizontală, presiunea este constantă, iar centrul de presiune
coincide cu centrul de greutate, la fel ca în cazul fluidelor uşoare.
Cazurile practice sunt: calculul forţei de presiune pe un stăvilar plan sau un capac plan
vertical (fig. 3.9) şi un capac plan orizontal (fig. 3.10).

Fig. 3.9. Stăvilar dreptunghiular Fig. 3.10. Capac plan pe fundul unui rezervor

3.8. Forţe hidrostatice ale fluidelor asupra unor suprafeţe

curbe deschise
3.8.1. Forţe hidrostatice ale fluidelor grele pe suprafeţe curbe deschise

Pentru un calcul mai simplu:

 suprafaţa curbă deschisă se proiectează pe un sistem de axe ales astfel încât axele
orizontale se află în planul suprafeţei libere a lichidului, iar cea verticală
18
 perpendiculară pe acest plan, dar în jos, obţinându-se deci trei suprafeţe plane: două
verticale şi una orizontală aflată în planul surafeţei libere a lichidului;
 torsorul format din rezultanta F p şi momentul M O se înlocuieşte cu un sistem

echivalent de trei forţe (în general neconcurente), paralel cu axele sistemului de

coordonate;
 cele două forţe de presiune orizontale şi centrele de presiune respective se obţin în
modul cunoscut al forţelor pe suprafeţe plane;
 forţa verticală este egală cu greutatea volumului de lichid cuprins între suprafaţa curbă
şi proiecţia ei pe suprafaţa liberă a lichidului, iar centrul de presiune este centrul de
greutate al acestui volum.

3.8.2. Forţe hidrostatice ale fluidelor uşoare pe suprafeţe curbe deschise

În cazul fluidelor uşoare presiunea este constantă, deci cele trei forţe de presiune se
vor calcula ca şi în cazul suprafeţelor plane.
Componentele după axele de coordonate sunt egale cu presiunea înmulţită cu
proiecţia suprafeţei pe planul normal la axa respectivă.
Centrele de presiune coincid cu centrele de greutate ale proiecţiilor suprafeţei
curbe pe planele xOy, xOz, yOz.
Aplicaţiile uzuale sunt în cazul determinării grosimii pereţilor conductelor şi
rezervoarelor cu pereţi subţiri.
Pentru aceasta, se consideră două variante de exercitare a forţei de întindere a tablei din
care se confecţionează pereţii rezervorului: longitudinal şi transversal. În figurile 3.11. şi 3.12
se prezintă cele două variante.
În cazul solicitării transversale, se presupune o secţiune longitudinală, proiecţia
suprafeţei cilindrice pe un plan mediator longitudinal fiind un dreptunghi cu lungimea L şi
lăţimea D. Forţa se obţine din înmulţirea ariei suprafeţei cu presiunea:
F1  p  L  d , (3.57)
iar aria secţiunii pe care se exercită această forţă este:
A1  2Le . (3.58)

19
 Fig. 3.11. Secţiune longitudinală printr- Fig. 3.12. Secţiune transversală printr-
un rezervor cilindric cu perete subţire un rezervor cilindric cu perete subţire

Grosimea necesară a peretelui este:

pD
e1  . (3.59)
2  a
Pentru o solicitare longitudinală se presupune o secţiune transversală, proiecţia
suprafeţei circulare pe un plan mediator transversal fiind un disc cu diametrul D. Forţa este
dată de produsul dintre aria suprafeţei cu presiunea:

D2
F2     p, (3.60)
4
iar aria secţiunii pe care se exercită această forţă este:
A2  D  e . (3.61)
Grosimea necesară a peretelui:
pD
e2  . (3.62)
4  a

Dintre cele două rezultate, corect este cel dat de relaţia (3.59), deoarece al doilea - (ec.
3.62) - conduce la o subdimensionare. În final, relaţia pentru dimensionarea grosimii pereţilor
rezervoarelor este:
pD
e k , (3.63)
2  a

unde k este un adaos de coroziune funcţie de materialul peretelui şi agresivitatea fluidului faţă
de el.

3.9. Forţe hidrostatice pe suprafeţe curbe închise

20
 Considerăm o suprafaţă curbă închisă imersată în totalitate într-un lichid. Forţa de
presiune se poate obţine prin integrare directă pe suprafaţa închisă şi rezultă:
Fp    g  V  k . (3.64)

Forţa de presiune pe o suprafaţă curbă închisă delimitând un corp imersat într-un

fluid este egală cu greutatea volumului de lichid dezlocuit de corp şi îndreptată vertical,
de jos în sus. Punctul ei de aplicaţie se află în centrul de greutate al volumului corpului.
După cum se ştie, acesta poartă denumirea de principiul lui Arhimede.
Se face observaţia că principiul se aplică şi în cazul gazelor, dar forţa ascensională
(portantă) este neglijabilă datorită densităţii mult mai mici a gazelor faţă de lichide.
Dacă un corp solid este scufundat parţial într-un lichid, principiul lui Arhimede
rămâne valabil. Forţa portantă în acest caz este egală cu volumul lichidului dezlocuit de corp,
aflat sub suprafaţa liberă a lichidului (imersat). Acesta se numeşte şi volum de carenă.
În cazul general, dacă un corp solid liber este introdus într-un lichid, asupra lui
acţionează două forţe:
 greutatea proprie calculată prin produsul dintre greutatea specifică medie a corpului
şi volumul său:
FG   m V ; (3.65)

 forţa portantă (arhimedică) maximă determinată prin produsul dintre greutatea

specifică a lichidului şi volumul corpului:
FA max    V . (3.66)

Dacă:
 FG  FA max , deci  m   , corpul se scufundă;

 FG  FA max , deci  m   , corpul pluteşte submers (submarin);

 FG  FA max , deci  m   , corpul pluteşte.

În ultimul caz corpul se ridică la suprafaţa lichidului şi îşi creează un volum de carenă
mai mic decât volumul său, astfel încât să existe egalitatea:
 m  V    VC , (3.67)
de unde se obţine volumul de carenă:
m
VC  V . (3.68)

Un astfel de corp se numeşte plutitor.
21
3.10. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

3.10.1. Alegeţi răspunsurile corecte

I. Forţele masice sunt proporţionale cu:
A. volumul fluidului izodens;
B. masa fluidului;
C. aria suprafeţei de contact cu mediile externe.
II. Forţele de suprafaţă:
A. sunt tangente la suprafaţa fluidului;
B. depind de presiunea în diversele puncte ale
suprafeţei;
C. depind de aria suprafeţei.
III. Într-un recipient cu gaz, presiunea
A. este constantă;
B. este liniar crescătoare cu adâncimea;
C. este parabolic crescătoare cu adâncimea.
IV. Un manometru poate fi conectat pentru a măsura
presiunea dintr-un rezervor cu aer:
A. obligatoriu în partea superioară a rezervorului;
B. obligatoriu la partea inferioară a rezervorului;
C. în orice parte a rezervorului, având grijă să fie
vizibil şi să nu existe pericolul pătrunderii
accidentale a unui lichid în conducta de
legătură.
V. Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii:
A. exprimă principiul conservării energiei
potenţiale într-un fluid;
B. exprimă legea conservării materiei.
VI. Rezultanta forţelor elementare de presiune pe o

22
 suprafaţă plană este:
A. egală cu aria suprafeţei înmulţită cu presiunea
calculată în centrul de masă al suprafeţei şi
aplicată în centrul de presiune;
B. egală cu aria suprafeţei înmulţită cu presiunea
calculată în centrul de presiune şi aplicată în
centrul de greutate
VII. Acţiunea unui fluid uşor în repaus pe o suprafaţă plană
constă în:
A. o forţă egală cu presiunea înmulţită cu aria
suprafeţei;
B. o forţă aplicată în centrul de masă al suprafeţei.
VIII. Punctul de aplicaţie al forţei de presiune a unui fluid
greu pe o suprafaţă plană este:
A. în centrul de presiune;
B. în centrul de greutate al suprafeţei plane;
C. în centrul de greutate al diagramei spaţiale de
distribuţie a presiunii.
IX. Forţa arhimedică este egală cu:
A. produsul dintre greutatea specifică a corpului şi
volumul său;
B. produsul dintre greutatea specifică a lichidului
şi volumul corpului;
C. produsul dintre densitatea corpului, acceleraţia
gravitaţională şi volumul corpului.

Răspuns: I A,B; II B,C; III A; IV C; V A; V A; VI A; VII A,B; VIII A,C;

VIII B,C.

3.10.2. Un manometru diferenţial cu tub "U" cu apă are un capăt liber la

presiunea atmosferică şi celălalt conectat printr-un racord flexibil la o priză de

23
presiune statică executată pe o conductă cu gaz natural. Să se determine
suprapresiunea din conductă, dacă diferenţa de nivel între cele două coloane de
lichid este de 198 mm.
Răspuns: 1942 Pa = 19,42 hPa = 19,42 mbar.

3.10.3. Un motor hidrostatic liniar (cilindru hidraulic de forţă) primeşte

ulei la presiunea de intrare pi  125 bar. Diametrul cilindrului este D  75 mm,

diametrul tijei pistonului este de Dt  37 mm, iar randamentul de 92% . Pe faţa

inactivă a pistonului se exercită o contrapresiune de 5,2 at. Să se determine forţa

utilă exercitată de tija pistonului.
 D 2   Dt2 
Răspuns: Fu   pi   pe     50,3 kN.
 4 4 
 

3.10.4. Să se determine presiunea uleiului necesară la intrarea într-un

cilindru hidraulic cu dublu efect având diametrul pistonului D  50 mm şi
diametrul tijelor Dt  25 mm pentru a realiza o forţă utilă Fu  1800 daN. Se va

considera un randament mecano-hidraulic de 86 % şi o contrapresiune de 5 bar pe

faţa opusă feţei active a pistonului.
 D 2 Dt2 
Răspuns: Fu   pi  pe         pi  14,7 MPa .
 4 4 
 

3.10.5. Să se determine presiunea uleiului necesară într-un cilindru

hidraulic al unei autobasculante pentru a realiza o forţă utilă Fu  2400 daN.

Diametrul pistonului (de tip plunger) este D  50 mm, iar randamentul mecano-
hidraulic se consideră de 90%.

  D2
Răspuns: Fu   pi  mh  pi  13,58 MPa .
4

3.10.6. Etanşarea pompei şi a cilindrului unui cric hidraulic este realizată

cu garnituri din azbest grafitat având lăţimea s = 5 mm. Pompa are un diametrul d

24
= 15 mm, iar cilindrul, D = 60 mm. Se cere să se determine forţa utilă exercitată
de pistonul cilindrului hidraulic şi randamentul cricului hidraulic dacă se
acţionează asupra pistonului pompei cu o forţă F = 100 N. Se va considera un
coeficient de frecare între cilindri şi garnituri  = 0,2.
Răspuns: Forţa utilă a pompei este:
F1  F  F f , p  F      d  s  p  , (3.10.6.a)

în care forţa de frecare s-a considerat repartizată pe circumferinţa garniturii şi

rezultă:
F1
F1  F      d  s  . (3.10.6.b)
d2 4
De aici se obţine forţa utilă F1 şi apoi presiunea din sistem:
F1
p , (3.6.6.c)
d2 4
care se foloseşte pentru determinarea forţei de frecare în garnitura cilindrului:
F f ,c      D  s  p  (3.10.6.d)

şi în final a forţei utile exercitate de pistonul cilindrului hidraulic:

  D2
Fu  p   F f ,c . (3.10.6.e)
4

3.10.7. O instalaţie pentru testarea radiatoarelor pentru autovehicule este

dotată cu un manometru diferenţial cu mercur cu tub U în scopul determinării
căderii de presiune la curgerea apei prin radiator. Se cere să se determine această
cădere de presiune în Pa, mm coloană de mercur şi metri coloană de apă dacă se
dau cotele nivelurilor mercurului în cele două ramuri ale manometrului
diferenţial: h1=323 mm şi h2=764 mm.
 
Răspuns: p   Hg  apa  g  h2  h1  = 54,5 kPa = 409 mmHg = 5,56

m.c.a.

3.10.8. Să se determine forţa de presiune exercitată de apă asupra unui

capac plan vertical care închide orificiul de formă pătrată cu latura de 30 cm al

25
unui rezervor. Adâncimea centrului pătratului faţă de suprafaţa liberă a lichidului
este de 1,5 m. Cât ar fi forţa de presiune dacă deasupra lichidului s-ar afla o pernă
de gaz cu presiunea de 0,2 bar ?
Răspuns: F = 1,324 kN; F = 3,124 kN.

3.10.9. Să se calculeze grosimea peretelui unei conducte din oţel cu

diametrul de 20 mm pentru a rezista la presiunea de 150 bar. Rezistenţa
admisibilă la rupere se va lua  a = 15 daN/mm2, iar adaosul de coroziune,

k  1,5 mm.
Răspuns: Aplicând relaţia (4.18) se obţine e = 2,5 mm.

3.10.10. Să se determine grosimea minimă x a unui zid de formă

paralelipipedică cu înălţimea H = 4,5 m astfel încât sub acţiunea forţei exercitată
de apa având înălţimea h = 4 m zidul să fie în echilibru stabil. Coeficientul de
frecare la baza zidului este   0,4 , iar densitatea materialului zidului (beton)

este   2345 kg m3 . Să se studieze echilibrul zidului.

Răspuns: Forţa de presiune, în modul este egală cu presiunea în centrul de

greutate al dreptunghiului umezit înmulţită cu aria lui:

 h gh2 B
Fp   g    h  B   ,
 2 2
unde cu B s-a notat lăţimea zidului.
Forţa de frecare este proporţională cu greutatea zidului:
Ff    Fg    z  g  H  x  B .

Pentru a nu apărea alunecarea zidului trebuie ca forţa hidrostatică să fie

26
mai mică decât forţa de presiune:

gh2 B
 z gHxB .
2
De aici rezultă:
h 2
x .
2z H
Înlocuind cu datele numerice rezultă: x  1,895 m
Totuşi, stabilitatea trebuie verificată şi la răsturnare faţă de o linie
reprezentată punctat în figură. Se determină momentele celor două forţe în raport
cu axa de rotaţie:
 momentul forţei de presiune:
h gh2 B h gh3 B
M Fp  Fp     .
3 2 3 6
 momentul forţei de greutate:
x x  gHB 2
M Fg  Fg    z gHBx   z x
2 2 2
Este necesar să punem şi condiţia ca zidul să nu se răstoarene, deci
momentul forţei de greutate să fie mai mare decât momentul forţei de presiune
hidrostatică:
M Fg  M Fp ;

 z gHB 2 gh3 B
x  .
2 6
Rezultă:

h3
x . Prin înlocuire rezultă: x  1,421m .
3  z H

Se observă că trebuie ca zidul să aibă grosimea minimă dată de prima

relaţie.
De altfel, se putea face verificarea pentru grosimea x  1,895 m . Se obţin
succesiv: M Fp  104640  B N şi M Fg  51760  B N . Este evident că zidul nu

se va răsturna.
Se propune să se determine condiţia pentru care pericolul răsturnării este

27
mai mic decât cel al alunecării.
Se folosesc cele două inegalităţi pentru valoarea limită a lui x.
Deoarece toate valorile numerice sunt pozitive, se pot ridica la pătrat
ambele inecuaţii, presupunându-se că pericolul răsturnării este mai mic decât cel
al alunecării:

2 h 4 h3
 ,
4  2  2z  H 2 3   z H
De unde rezultă:
4 2 z H
    1.
3  h
Se observă că toţi factorii sunt supraunitari cu excepţia coeficientului de
frecare ridicat la puterea a doua. Un coeficient de frecare foarte mare poate
conduce la răsturnare înainte de alunecare, ceea ce era de aşteptat.
Pentru cazul studiat termenul din partea stângă este 0,567<<1.

3.10.11. Figura de mai jos reprezintă schematic o cameră de nivel constant

care poate fi folosită de exemplu la un carburator. Benzina, având densitatea
  790 kg m3 este antrenată de o pompă şi introdusă prin orificiul de admisie cu
diametrul d = 4,2 mm care poate fi obturat de un mini ventil conic acţionat prin
intermediul unei pârghii de un plutitor presupus a fi cilindric având raza R şi
generatoarea L = 25 mm (perpendiculară pe planul desenului). Presiunea
manometrică a benzinei este pm  0,4 bar , braţele pârghiei sunt a  52 mm şi

b  20 mm , iar masa plutitorului cilindric este 36 g. Se neglijează greutatea

pârghiei. Să se determine raza plutitorului astfel încât poziţia de echilibru cu
orificiul obturat să fie obţinută pentru o imersare pe jumătate a cilindrului.

28
 Răspuns: În poziţia de echilibru suma celor trei momente ale celor trei
forţe (forţa arhimedică, greutatea plutitorului şi forţa de presiune pe ventilul
conic) în raport cu punctul O este nulă:
Fa  Fg  a  Fp  b  0 .
1
Forţa arhimedică este: Fa  g  R 2 L
2
Forţa de greutate este: Fg  m  g

d 2
Forţa de presiune este: Fp  pm  .
4
Se înlocuiesc acestea în ecuaţia momentelor:

R L  m  g  a  p
2
m
d 2
4
b  0 .

De aici se obţine raza plutitorului:

 d 2 
2   m  g  a  pm   b 
R  4 
  L  a  g
Se obţine în final: R  0,043 m .

29