Petrea Carmen-Elena

Științe Politice, anul 2, grupa 2

Rationalism in Politics

Michael Oakeshott

Înainte de se a încerca înțelegerea criticii lui Oakeshott asupra ”raționalismul în

politică”, trebuie să se definească ceea ce poate reprezenta ”cunoaștere raționalistă”. Acesta
se referă la un fel de cunoștințe care trebuie formulate complet în mod clar, termeni expliciti
și finiti. Este o viziune care etichetează orice practică care nu este guvernată de
o teorie la fel de irațională. Acțiunea rațională are întotdeauna un obiectiv stabilit de teorie,
precum și reguli pentru realizarea acesteia. În acest sens, Oakeshott distinge în mod explicit
cunoștințe tehnice (care pot fi formulate cu precizie) și cunoștințe practice sau tradiționale
(nu pot fi ”predate și învățate, ci doar împărtășite și dobândite”).
Cunoașterea practică implică gândirea și acțiunea rațională, dar ceea ce recunoaște în
principal Oakeshott în aceasta este absența abordării științifice care caută să stabilească
premise raționale și să se construiască pe ele. Prin numirea sa tradițională (în afară de
cunoașterea practică), el implică faptul că este un fel de cunoaștere creat de generații și
trebuie respectat ca atare. Ceea ce atrage atenția este că Oakeshott prezintă în general tradiția
ca ceva monolitic, omogen. Cu toate acestea, în domeniul politic nu numai că avem
pluralitate de tradiții politice, dar în fiecare dintre ele există diferențe care decurg din
diviziuni culturale, religioase sau de altă natură. Oakeshott ar putea răspunde că are ceea ce
are în minte este tradiția dominantă într-o anumită societate, dar din nou unele societățile nu
au o tradiție dominantă sau dominația ei nu este atât de semnificativă ca să desconsidere
celelalte tradiții concurente. Acest lucru este deosebit de vizibil odată cu apariția societăților
multiculturale. Credința lui Oakeshott este că tradiția ar trebui să fie un teren solid pe care
să-l putem transforma până după eșecul nostru cu îndrumarea cunoștințelor teoretice.
Se pare atunci că teoria ar trebui să fie mai presus de tradiții, la fel și politica
îndrumare. Dacă terenul comun pentru activitatea politică nu poate fi găsit în tradiție, atunci
trebuie să-l căutăm în binele comun, în cele mai bune soluții sau în interesele comune. Cu alte
cuvinte, pe măsură ce ne dăm seama că și tradiția a eșuat, Oakeshott propune aplicarea
teoriei, fiind obligați să apelăm la stat. Primatul tradiției reprezintă dominația tradiției fără
ambiguități; unde nu există așa ceva, avem nevoie de teorie care să ne ghideze.
Oakeshott observă că raționalismul modern (cu rădăcini în Descartes și Roger Bacon)
nu reprezintă ”singura modă” în gândirea politică modernă, ci este totuși de departe cea
predominantă. Obiecția sa principală față de raționalism în politică este că exclude tot ceea ce
nu este întemeiat și justificat printr-o teorie. Pentru a înțelege pe deplin critica lui Oakeshott
este necesar să se sprijine pe caracteristicile de bază sau cele mai importante (pentru
Oakeshott) ale raționalismului modern: singura autoritate valabilă este autoritatea rațiunii,
experiența este considerată utilă doar formulată și subjugată la rațiunea teoretică, conduita
lucrurilor este echivalată cu rezolvarea problemelor și rezolvarea problemelor înseamnă
găsirea unei soluții perfecte care depășește circumstanțele.
În consecință, o abordare raționalistă care vizează transpunerea realității în cunoaștere
raționalistă lasă o parte enormă a acelei realități intacte. Ignorarea circumstanțelor în cele din
urmă duce, mai degrabă la uniformitate decât la recunoașterea varietății. Cunoștințele
teoretice, potrivit lui Oakeshott, nu sunt capabile să absoarbă diversitatea dată, deoarece
operează în diferite categorii față de realitatea. Drept urmare, tot ceea ce putem simți, dar nu
înțelegem; categoriile raționaliste intenționate sunt ignorate, deoarece nu constituie
cunoaștere reală. Această perspectivă este una dintre pietrele de temelie ale criticii
raționalismului sau, mai precis, a liberalismului condus de ideologie.
Afirmând că elementele iraționale și fără scop constituie și realitatea noastră politică,
Oakeshott deschide ușa unui alt tip de liberalism, unul bazat pe toleranță.
O afirmație legată, dar totuși diferită, este că reducerea politicii la inginerie definește ceea ce
Oakeshott numește „politica nevoii resimțite”. Principiul scopul al politicii raționaliste este,
prin urmare, detectarea și rezolvarea problemelor. Oakeshott critică această abordare
deoarece nu lasă loc unor nevoi neîndeplinite ca fiind valoroase într-o societate dată. Din
punctul său de vedere nevoile neîndeplinite nu sunt văzute evident ca probleme care trebuie
eliminate ci ca factori care, prin pură existență, constituie o societate din care fac parte. Acest
punct de vedere este problematic în două moduri. În primul rand, raționalismul nu ia
experiența pentru ceea ce este, ci o transformă într-o succesiune de probleme și soluții de
probleme aderente; raționalismul devine o teorie abstractă care nu corespunde realității.
În al doilea rând, după ce o problemă este detectată în experiență, este într-un fel
„scoasă” și rezolvată separat. De aceea, crede Oakeshott, soluțiile găsite sunt de asemenea
desprinse de realitate.
Prin concentrarea asupra modului în care experiența este transformată și tradusă în
artificial;logică raționalistă, Oakeshott a identificat un fenomen important al unei mentalități
de rezolvare a problemelor în societățile noastre. Cea mai devastatoare consecință a acest tip
de abordare este că nu recunoaște valoarea fenomenelor, nu recunoaște lipsa de scop ca
parte din această lume și parte din viața noastră. Cu alte cuvinte, ne sărăcește pe noi
lume colorată și caută să o reducă totul la matematică și logică.