Teorii și metode în asistența socială

Scopul cursului
 Familiarizarea cursanților privind teoriile specifice asistenței sociale

Obiectivele Cursului
După terminarea acestui curs studenţii vor putea demonstra următoarele:
 Cunoașterea principalelor teorii utilizate în practică asistențială
 Folosirea de către cursanți a principalelor concepte cheie

Structura cursului
 Concepte, definiții ale teoriei (Teoria, Metoda, Acțiunea)
 Teoria sistemelor, teoria centrării pe client, teoria modelului medical (casework),
metoda intervenţiei psihosociale
 Teoria participării în asistenţa socială(Relaţiile dintre client și asistentul social)
 Valori în asistenţa socială
 Cap. I Concepte, definiții ale teoriei (Teoria, Metoda, Acțiunea)
1.1 Aspecte ale teoriei. Concepte și definiții

Abraham Flexner (1915) a subliniat faptul că activitățile de asistență socială sunt

construite pe prea multă ideologie, valori și politică și nu pe cunoștințe științifice. Se dorește
crearea unei discipline academice numită ―asistență socială‖. Dar creșterea cererii, producției,
precum și utilizarea cercetării și a cunoștințelor științifice a condus la distincția dintre
fuziunea cunoștințelor abstracte și a celor formale pe de o parte și diferite feluri de cunoștințe
informale, pe de altă parte. Cele din urmă au fost descrise în numeroase feluri, de exemplu,
folosind concepte de felul: ―bazat pe experiență‖ sau ―tacit‖.
Studiile specialiștilor au luat în considerare partea teoretică și empirică pentru a
înțelege și explora fuziunea cunoștințelor, de exemplu cum asistenții sociali profesioniști
reușesc să integreze și să foloseasca diferitele cunoștințe în practică. Peter Dellgran și
Staffan Hojer1 (Universitatea Goteborg, Suedia) consideră ca acest tip de interes și discuție
(cu mai multă sau mai puțină tensiune între diferiții actori), nu este surprinzătoare, dar este
fructul inevitabil din care se naște stiința. Dupa ce a devenit știința academică, asistența
socială a invitat toți actorii pentru a evidenția diferența dintre teorie și practică. Acesta a
constituit punctul de plecare. P. Dellgran și S. Hojer pledează pentru o abordare mai realistă
și empirică a relațiilor dintre cercetare și practica asistenței sociale considerând că atenția
trebuie mutată de la perspectiva tradițională la cea bazată pe cunoaștere, înțelegerea
contextului organizațional și al condițiilor instituționale atât pentru producția cât și pentru
folosirea cunoștințelor științifice.
Există un volum mare de literatură despre diferite feluri de cunoștințe, de care este
nevoie și care sunt folosite în practică sau activitățile zilnice, în profesiile de bunăstare
precum asistență socială. Evidențiem trei aspecte importante:

Teoria
Metoda
Acțiunea

Teoria, la fel cu metoda și acțiunea, este un concept destul de ambiguu, plin de

contradicții, obscuritate și discrepanțe. Deși teoria poate avea variate semnificații și statusuri
în cadrul diferitelor discipline și joacă diferite roluri, ocupă o poziție particulară atât în
câmpul academic, cât și în cel al practicii asistenței sociale, educație și cercetare. În procesul
de cercetare știintifică, teoria poate fi un punct de plecare care trebuie să fie testat sau să fie
obiectivul final. Alegerea teoriei influențează în mod evident întrebarea pusă, metodele
folosite, și de aceea limitează capacitatea de analiză, explicația și înțelegerea. Mai mult,
teoria poate fi privită ca un epicentru paradigmatic. Dezvoltarea și aplicarea teoriei poate fi
caracterizată drept câmpuri de guvernare specifice. Statutul actual al teoriilor în știință și
practică este strâns legat de demarcația domeniilor și teritoriilor ambele în cadrul anumitor
discipline la fel ca în relația cu disciplinele și profesiile apropiate. De asemenea, teoria poate
fi înteleasă ca un nivel de reflecție și argumentare. În limba greacă, ―theoria‖ înseamnă a
contempla, a reflecta. Cunoștințele științifice ca și baza pentru reflecțiile de acest fel sunt mai
adesea formale și abstracte – ele au de-a face cu explicațiile, cauzalitățile și înțelegerea
problemelor și a acțiunilor la modul general. În practică, aceasta înseamnă că asistenții
sociali, de obicei, trebuie să traducă și să transforme cunoștințele științifice și teoria generală

1
P. Dellgran și S. Hojer,Swedish social work research dissertations and theses.
într-un anume caz, o sarcină complexă. Pe lângă această problemă de transformare, acțiunile
zilnice sunt mai mult sau mai puțin legate de un context organizațional, spațiu, într-un mod în
care nu întotdeauna facilitează reflecții teoretice de acest fel. În literatura de specialitate
există un interes în creștere despre cum folosesc asistenții sociali teoria.
Prin metodă înțelegem nivelul de sistematizare și organizare a diferitelor acțiuni în
anumite scheme și descrieri, pe baza unor concepte. Literatura americană de specialitate a
utilizat diferite conceptualizări ale termenului de metodă:2
 este un mod sistematic de a proceda
 este un proces sistematic de ordonare a activităților pentru o performanță
viitoare
 este o activitate planificată, cu sarcini realizate și sopuri atinse
 este cadrul în care se desfășoară abilitățile asistentului social
Un set de metode pot fi etichetate drept model. Astfel, metodele (sau modelele) pot fi
în mod variat conectate la teorii formale specifice, dar aspectul crucial este ca setul organizat
de acțiuni poate fi scris pe hârtie, învățat și repetat. Modelele sunt puse în practică de indivizi
în situații specifice.
Avem în vedere aici ―practicianul reflexiv‖ a carui practică este un proces intuitiv și
creativ. O categorie importantă de trăsături ce definesc munca asistentului social este
reprezentată de trăsăturile personale. Trăsăturile și calitățile acestea se dezvoltă în timpul
experiențelor lui. Uneori aceste calități reprezintă talentele personale, acestea venind odată cu
educația pe care o are asistentul social, educație teoretică, dar și practică. Este vorba de ―un
dar‖ al fiecăruia, un talent. Există studii empirice despre trebuința cercetării și a
cunoștiințelor științifice, despre surse sau diferite feluri de cunoștințe în asistență socială.
Folosirea cunoștințelor științifice nu este doar o chestiune de mijloace (precum cercetarea) ci
și de proceduri raționale legate de anumite scopuri ( îmbunătățirea metodelor).
Acțiunea socială presupune înțelegerea reciprocă a așteptărilor actorilor sociali și
orientarea comportamentului potrivit respectivelor așteptări. În acțiunea social, persoanele
implicate țin seama de prezența, de existența sau de comportamentul altor persoane.
Practica asistenței sociale se confruntă cu profesionalizarea relativ recentă a
domeniului în România, cu dificultăți în ceea ce privește structurarea proiectelor și
fezabilitatea acestora. Asistentul social este pus adesea în faţa unor situaţii extrem de
complicate (familii dezorganizate, sărace, copii orfani, abandonaţi, delicvenți, consum de
droguri, alcool, persoane cu deficienţe de sănătate, bătrâni neajutoraţi, şomeri etc.) ce-1
impun să-şi axeze activitatea pe un fundament teoretic solid. Teoriile în asistența social sunt
parte integrantă a evoluției contemporane a asistenței sociale.3 În asistenţa socială îşi găsesc
aplicare o serie de teorii împrumutate din sociologie, psihologie, drept, politici sociale,
medicină, antropologie, economie, pedagogie etc. Cu timpul, pe măsura dezvoltării ei,
asistenţa socială şi-a creat şi un şir de teorii proprii (teoria îngrijirii, participării,
ataşamentului, identităţii, pierderii), devenind limpede că este imposibil de a acţiona adecvat
situaţiei fără a dispune de profunde cunoștințe.
Una dintre cele mai importante sarcini ale asistenţei sociale ca teorie este de a analiza
formele şi metodele de lucru cu beneficiarii, de a elabora tehnicile eficiente de rezolvare a
problemelor. Orice acţiune întreprinsă de asistentul social în contextul activităţii sale
profesioniste e de neconceput fără cunoaşterea teoriei. Teoria îl ajută să definească problema,
cazul pe care îl are de soluţionat, să-i găsească sens şi explicaţie, fie conferă o semnificaţie
faptelor şi ―situaţiilor sociale‖. Pentru a evalua utilitatea practică a unei teorii, asistenții îi

2
George Neamțu, Introducere în teoria asistenței sociale, în Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași,
2003, p.35
3
Doru Buzducea, Aspecte contemporane în asistența socială, Editura Polirom , Iasi, 2005, p.113
analizează sistemul de cunoștințe, definiția schimbării, rolurile prevăzute pentru practicieni și
clienți, definiția problemelor, domenii semnificative de interes, metodele speciice de
itervenție, concordanța cu etica și valoile asistenței sociale și eficiența aplicativă, demonstrată
prin cercetare4. Așadar, teoria îl ajută să reducă cât mai mult posibil imprecizia, starea de
nesiguranţă şi, prin aceasta, dependenţa în raport cu ceilalţi factori sociali. Numai cu ajutorul
teoriei faptele, fenomenele, diferitele situaţii sociale devin inteligibile, iar noi trăim
sentimentul că ştim unde ne aflăm şi că lucrurile par mai puțin încurcate.

1.2. Etape ale dezvoltării teoriei

Dezvoltarea teoriei asistenţei sociale a cunoscut mai multe etape.
 Primii paşi în acest domeniu au fost întreprinşi la începutul sec. al XX-lea de
promotoarele feminismului Alisa Solomon (Germania), Marie Gaherry (Franţa),
Elisabeth Fry (Anglia) şi Jane Addams (SUA).
 Aportul esenţial în domeniul cercetărilor teoretice ale asistenţei sociale aparține în
anii ’20 cercetătoarei Mary Richmond, care a descris în lucrările sale (Diagnozele
sociale, Vizita prietenească la săraci) metodele abordării individuale a persoanelor în
dificultate şi care aveau la bază metodele şcolii behavioriste şi a psihanalizei lui
Freud.
 Din 1922, M.Richmond elaborează principiile asistenţei sociale individualizate,
reprezentând viaţa îndividului ca o totalitate de relaţii complicate şi contradictorii cu
alţi oameni. M.Richmond a elaborat, de asemenea, principiile fundamentale ale
codului etic al asistentului social (a simpatiza clientul; a-i acorda prioritate; a-1
stimula; a elabora împreună programe de acţiune etc.). Activitatea teoretică
aM.Richmond a pus bazele şcolii de asistenţă socială cu denumirea de‖Școală
diagnostică‖.
 Abordarea individuală a asistenţei sociale a fost dezvoltată în continuare de
cercetătorii W.Robinson, J.Taft, O.Rank. J.Taft şi O.Rank dezvoltă o direcţie nouă
în teoria şi practica asistenţei sociale, cunoscută ca ―şcoala funcţionalistă a asistenţei
sociale‖, care şi-a axat construcţiile nu pe diagnoză, ci pe procesul interacţiunii
lucrătorului social şi al beneficiarului. În această situaţie asistentul social şi
beneficiarul devin parteneri şi poartă responsabilităţi egale pentru schimbarea
situaţiei.
 În anii 1930 — 1945 teoria asistenţei sociale este dezvoltată de G.Hamilton, care
lărgeşte conținutul conceptului de diagnoză, ultima fiind definită ca o ipoteză de lucru
pentru înţelegerea personalităţii clientului, situaţiei şi problemelor lui.
 În anii 1945 — 1960 dezvoltarea teoriei asistenţei sociale a decurs în contextul
discuţiilor dintre abordările şcolii diagnostice şi funcţionaliste. Din această
perspectivă prezintă interes lucrările cercetătorilor F.Biestek şi Helen Harris
Perlman.
 În anii 1961 — 1970 teoria asistenţei sociale este întruchipată prin diverse direcţii ale
şcolilor internaţionale. Spre exemplu, în SUA teoria asistenţei sociale se ramifică în
trei orientări:
-dezvoltarea teoretică a metodelor tradiţionale;
-dezvoltarea abordărilor complexe, care îmbină teoria şi practica într-o sistemă unică;
-elaborarea abordărilor pentru grupe specifice de clienţi

4
Karla Krogsrud Miley, Michael O ’Melia, Brenda DuBois, Practica asistenței sociale, Editura Polirom, Iași,
2006, p.51
 Dezvoltând concepţiile şcolilor diagnostice şi funcţionaliste, F.Hollis şi R.Smalley au
elaborat metode de lucru ale asistentului social cu grupul şi cu comunitatea.

 În anii 1970 — 1990 teoria asistenţei sociale îşi continuă dezvoltarea în patru direcţii
principale:
-teoria asistenţei sociale îndividuale;
-teoria asistenţei sociale în grup;
-teoria asistenţei sociale în comunitate;
-teoria administrării şi planificării asistenţei sociale (managementul asistenţei sociale).

Tot în această perioadă şcolile științifice din diferite ţări occidentale încearcă să
elaboreze şi metode proprii de ajutorare a persoanelor defavorizate, să construiască doctrine
naţionale ale asistenţei sociale. Din această perspectivă prezintă interes abordărileasistenţei
sociale în Germania, Canada şi în ţările scandinave.
Cercetările efectuate permit să definim teoria asistenței sociale ca ştiintă despre
legitățile şi principiile funcționării, dezvoltării şi dirijării proceselor sociale concrete şi a
stărilor individului în condiţii de viață dificile, despre protecția drepturilor şi libertăților
personalităţii prin acțiunea cu un anumit scop asupra ei şi a mediului social în care se află.
Astfel, un asistent social profesionalizat trebuie să cunoască atât teoria generală a
domeniului de activitate, cât și tipurile sau formele concrete de menifestare a acestuia.(cum ar
fi: teoria îngrijirii, teoria atașamentului, teoria anxietății, teoria participării și cooperării,
teoria identității etc)5.

1.3. Clasificarea teoriilor în asistența socială

În general, în asistenţa socială, teoriile se pot clasifica în6:
 teorii ce pun în centrul lor fiinţa umană: teorii psihodinamice (inclusiv psihanaliza),
teorii comportarnentaliste, teorii ale învăţării sociale, teoria cognitivă, teoria centrată
pe client (nondirectivă sau rogersiană), teoria gestaltistă, teoria transpersonală,
programarea neurolingvistică, analiza tranzacţională, teoria existenţialistă;
 teorii care se referă la individ în cadrul societăţii: teoria centrată pe rezolvarea de
probleme, teoria centrată pe sarcină, teoria intervenţiei în criză, teoria sistemică şi
ecosistemică, teorii feministe, teorii psihosociale, teoria pledării cauzei, teoria
comunicării, teorii organizaţionale, teorii de grup social, teoria rolurilor sociale;
 abordarea eclectică: însumează esenţialul dezvoltat de mai multe teorii;
 alte teorii:
a) teorii ale asistenţei sociale de grup: modelul obiectivelor sociale (abilitarea individului prin
intermediul grupului şi dezvoltarea deprinderilor sociale); modelul remediului (grupul devine
un mijloc de ajutor și remediu pentru soluționarea problemelor și corectarea
comportamentelor deviante; modelul mediului (grupul devine un loc în care indivizii din
cadrul acestuia îşi stabilesc rolurile sociale într-un mediu de siguranţă) ;
b) teorii ale asistenţei sociale comunitare : dezvoltarea comunitară (promovarea serviciilor
comunitare în interesul comunităţii din care fac parte clienţii) ; acţiunea politică (încurajarea
grupurilor dezavantajate, minoritare să-şi reprezinte punctul lor de vedere în faţa grupurilor
de putere) ; dezvoltarea şi coordonarea de programe (crearea de noi programe şi servicii
sociale); planificarea (planificarea serviciilor şi a proceselor prin care membrii comunităţii

5
Vasile Miftode , Teorie și metodă în asistența socială, Editura Fundației Axis , Iași, 1995, p 108
devin participanţi activi); stabilirea legăturilor comunitare (promovarea şi dezvoltarea reţelei
de servicii sociale prin stimularea comunicării şi cooperării între agenţiile ce oferă
acelaşi tip de servicii sociale) ;
c) teorii ale asistenţei sociale instituţionale (ce se desfăşoară în medii închise, instituţionale şi
folosesc foarte multe modele terapeutice bazate pe grup). La baza asistenţei sociale
instituţionale (rezidenţiale) stau trei tipuri de ideologii: ideologii optimiste care susţin că
instituţiile oferă un mediu de protecţie anumitor persoane chiar dacă nu oferă aceleaşi condiţii
de dezvoltare normală (de exemplu, instituţiile pentru bătrâni, masa la cantină) ; ideologii
pesimiste care susţin că instituţionalizarea ar trebui să fie abandonată întrucât dă naştere la
consecinţe negative; ideologii radicale de sorginte marxistă care consideră că ocrotirea rezi-
denţială, în ciuda efectelor negative, oferă alternativa traiului în comun, ceea ce favorizează
actualizarea sinelui.

BIBILIOGRAFIE

1. Bocancea, C., Neamţu, G., Elemente de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
2. Buzducea Doru, Aspecte contemporane în asistența socială, Editura Polirom , Iași,
2005
3. Miftode Vasile, Teorie și metodă în asistența socială, Editura Fundației Axis, Iași,
1995
4. Miley Karla Krogsrud, O ’Melia Michael, DuBois Brenda, Practica asistenței
sociale, Editura Polirom, Iași, 2006
5. Neamţu, G., Introducere în teoria asistenței sociale, în Tratat de asistenţă
socială, Editura Polirom, Iaşi, 2003
Site-uri:
www.asistentasociala.ro
http://sas.mmssf.ro/temp/Manual_participant.pdf
http://www.dictsociologie.netfirms.com/A/Termeni/AsistentaSociala.htm

6
Doru Buzducea, Aspecte contemporane în asistența socială, Editura Polirom , Iasi, 2005,
pp.118-119
 Cap. II MODELELE INTERVENŢIEI

Evoluţia serviciilor sociale în ultimele două decenii a fost marcată de o sensibilă

modificare a opticii asupra rolului asistentului social în relaţia de ajutorare: dacă modelul
medical insista asupra capacităţilor profesionale ale asistentului, considerat pionul principal
al rezolvării problemelor sociale, modelul intervenţiei are la bază concepţia potrivit căreia
lucrătorul social nu este un demiurg care tratează sau previne crizele, ci doar un „agent al
schimbării".
În literatura de specialitate se întâlnesc diverse teorii ce propun modele ale proceselor
de intevenție practică.Deși viziunile diferă de la un model la altul, în esență, toate au același
scop: sprijinirea persoanelor și a grupurilor vulnerabile în depășirea impasurilor existențiale.7
această calitate, „asistentul social, trebuie să definească obiectivele precise ale schimbării de
realizat şi mijloacele necesare în acest sens. Definirea obiectivelor şi a mijloacelor este
numită adesea proiect al lucrătorului social sau proiect de intervenţie. Dar asistentul este doar
unul dintre elementele acţiunii de schimbare, celelalte fiind instituţia angajatoare şi clientul,
care poate fi un grup, o familie, un individ sau o comunitate. Definirea obiectivelor şi
alegerea mijloacelor este, în acest caz, rezultatul confruntării proiectelor diferiţilor parteneri,
negocierea conducând spre un proiect comun"

2.1 Etapele acţiunii asistenţiale

După D. Buzducea, procesul de intervenție în asistența socială conține următoarele

etape8:
-
stabilirea relației cu beneficiarul
-
identificarea problemei/problemelor
-
stablirea obiectivelor și discutarea soluțiilor alternative
-
planul de intervenție, aplicarea soluțiilor și evaluarea progresului
Din perspectiva modelului intervenţei, etapele acțiunii asistențiale sunt următoarele9:
1. Reperarea problemei sociale sau a cererii: este momentul iniţial al activităţii asistenţiale,
moment în care trebuie răspuns la următoarele întrebări: cine şi ce solicită?, pentru cine (în
favoarea cui) e formulată cererea?, cui se adresează cererea (cine are competenţa de aborda
problema socială)?
2. Analiza situaţiei constă în culegerea informaţiilor utile despre pacient, ca şi despre mediul
în care acesta evoluează (microgrupul de apartenenţă, mediul socio-cultural general,
instituţiile şi organizaţiile cu funcţii de sprijin social - inclusiv instituţia căreia i se adresează
cererea de ajutor). În această etapă se dovedeşte utilitatea unor cunoştinţe teoretice din
diverse ştiinţe socioumane, ca şi utilitatea metodelor ştiinţifice de cercetare (în special a
celor de culegere a datelor empirice). Astfel, la nivel teoretic, analiza situaţiei va activa
cunoştinţe din domeniul sociologiei, psihologiei, antropologiei, dar şi din acela al Iconomiei,
dreptului, ştiinţelor politice, geografiei etc.
3. Etapa evaluării preliminare şi operaţionale constă în construirea unui model explicativ al
realităţii în care urmează să se deruleze intervenţia. Acest model presupune definirea şi
operaţionalizarea conceptelor-cheie, formularea şi corelarea ipotezelor, precum
şi surprinderea dinamicii sectorului şi problemei de rezolvat.

7
Doru Buzducea, Sisteme moderne de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2009, p.60
8
Doru Buzducea, Sisteme moderne de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2009, pp.60-66
9
Cristian Bocancea, George Neamțu, Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, pp113-124
 In plan metodologic, această etapă face apel la „tehnicile de sistematizare― (descriere,
clasificare, analiză comparată şi teoretizare).
4. Elaborarea proiectului de intervenţie presupune parcurgerea a trei etape:
-
definirea riguroasă a clientului şi a nivelului la care se intervine (individ, grup,
comunitate restrânsă);
-
determinarea obiectivelor specifice ale intervenţiei, în ordinea importanţei şi/sau în
ordinea cronologică a realizării;
-
alegerea strategiilor, metodelor şi tehnicilor de lucru cu clientul pentru a putea
provoca şi susţine mecanismele schimbării sociale; proiectul de intervenţie este, aşa
cum am mai precizat, rezultatul negocierii între asistent, client şi instituţia asistenţială.

5. Punerea în aplicare a proiectului negociat este etapa de realizare propriu-zisă a

obiectivelor schimbării, pe baza unor metode şi tehnici de genul celor descrise în cadrul
modelului medical.
6. Evaluarea rezultatelor constă în măsurarea efectelor produse
de punerea în aplicare a planului de intervenţie. Evaluarea combină trei perspective de
măsurare a performanţelor: cea proprie asistentului, cea proprie clientului şi perspectiva
instituţiei asistenţiale.
Din evaluare pot deriva două situaţii: fie continuarea intervenţiei pe baza unui plan
renegociat şi mai bine adaptat la situaţie, fie renunţarea definitivă la intervenţie, în virtutea
reuşitei sau a eşecului total.
7. Încheierea intervenţiei este momentul în care unul dintre actorii implicaţi (sau toţi
împreună) consideră că obiectivele propuse au fost atinse sau că, dimpotrivă, acţiunea
asistenţială a eşuat, fară şanse de reuşită în viitor. Finalizarea intervenţiei este frecvent
ignorată în demersurile metodologice, întrucât se consideră că este un lucru de la sine înţeles
şi, în plus, fără vreo relaţie directă cu actul asistenţial.

2.3 Metode și tehnici utilizate în asistența socială

În timpul procesului de intervenție , dar și în ceea ce privește culegerea datelor empirice se

utilizează metode și tehnici specifice:

 observaţia
 documentarea
 interviul
 povestirea autobiografică
 Observaţia este o metodă fundamentală de culegere a datelor empirice, utilizată în
științele socioumane și în practica asistenței sociale.10 Metoda observaţiei nu este utilizată
doar în cunoaşterea ştiinţifică. Ea este în primul rând un mijloc de orientare a omului în
mediul înconjurător. Orice relaţie cu exteriorul presupune din partea subiectului uman
realizarea unor observaţii spontane. Abia atunci când procesele de cunoaştere sunt
standardizate, făcând parte dintr-o strategie coerentă, agenţii cunoscători procedează la o
observaţie ştiinţifică.

Observaţia spontană are următoarele caracteristici11:

-
este nesistematică şi fragmentară, producându-se la întâmplare, conjunctural, fără un
plan dinainte stabilit şi vizând aspecte disparate ale realităţii;
-
este imprecisă în sensul că ea este marcată de inexactităţi, de exagerări ale unor detalii
în dauna întregului, ale manifestului în dauna latentului, de interpretarea
necorespunzătoare a unor semne ale socialului;
-
este subiectivă, determinată de predominanţa afectelor, sentimentelor şi prejudecăţilor
observatorului;
-
nefiind înregistrate sistematic, multe dintre datele empirice
culese se pierd

La rândul ei, observaţia ştiinţifică se caracterizează prin:

-
este fundamentată teoretic: cercetătorul realizează observaţia pornind de la o teorie
ştiinţifică în legătură cu obiectul investigat; respectiva teorie îi orientează activitatea
de observare;
-
este sistematică şi integrală, vizând fenomenul în totalitatea sa: demersul observaţiei
va fi, în acest caz, unul analitic; nici un element al realităţii observate nu va fi lăsat
deoparte, pornindu-se de la premisa că orice fapt poate avea semnificaţie socială;
-
înregistrarea informaţiilor şi repetarea observaţiei: această caracteristică face necesară
codificarea operaţiilor şi construirea unui sistem de variabile; în felul acesta realizăm
o culegere rapidă de date şi putem acumula o cantitate mare de informaţie.
În literatura metodologică sunt utilizate mai multe clasificări ale observației:12
-
după scopul investigației: observația exploratorie, observația de diagnostic, observația
experimentală
-
după gradul de implicare a observatorului: observația externă(nonparticipativă),
observația participativă
-
după gradul de structurare: observație structurată și observație nestructurată(calitativă)

În cadrul observaţiei ştiinţifice distingem următoarele tipuri:

a. Observaţia de explorare este tipul de cercetare care are ca obiect o realitate socială
asupra căreia nu dispunem de informaţii teoretice şi practice preliminarii. Etnologii şi
antropologii sunt primii cercetători care au întreprins observaţii de acest tip asupra
societăţilor ―primitive‖, înregistrând direct aspecte şi evenimente semnificative din
viaţa populaţiilor respective şi oferind astfel primele informaţii despre ele. Practica
asistenţei sociale presupune extrem de frecvent apelul la o asemenea tehnică de
cunoaştere, dat fiind faptul că fiecare client şi care situaţie problematică reprezintă

10
Alina Hurubean, Construcția metodologică a asistenței sociale, în Tratat de asistență socială, Editura Polirom,
Iași, 203, p.290
11
Cristian Bocancea, George Neamțu, Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, pp114
12
Alina Hurubean, Construcția metodologică a asistenței sociale, în Tratat de asistență socială, Editura Polirom,
Iași, 203, p.290
 „unicate", în felul lor. Observaţia explorare este cea mai puţin sistematizată, întrucât
se realizează ţa primul contact al cercetătorului cu fenomenul social.
b. Observaţia de diagnostic se referă la aspecte, probleme şi situaţii socio-umane despre
care există deja un volum de informaţie şi cu privire la care se pot formula ipoteze.
Etapa exploratorie fiind depăşită, cercetătorul urmăreşte să realizeze o analiză de
profunzime şi să verifice ipotezele stabilite iniţial. Etimologic, termenul diagnostic
înseamnă cunoaştere adâncită (dia - a străbate, prin; gnosis - cunoaştere). El este
utilizat mai ales în medicină, de unde este „exportat" şi în alte domenii (ca asistenţa
socială, spre exemplu), pentru a indica rezultatul unei investigaţii de profunzime
asupra unei probleme. Un diagnostic ştiinţific cuprinde, în fapt, două componente: un
diagnostic descriptiv (diferenţial) şi un diagnostic explicativ (cauzal, etiologic).
c. Observaţia experimentală urmăreşte verificarea unor ipoteze şi aprofundarea
cunoaşterii fenomenului social vizat prin manipularea variabilelor şi a factorilor
procesului social în sensul construirii unui sistem controlabil de observat. Observaţia
experimentală este utilizată, în asistenţa socială, cu precădere în etapa aplicării
planului de intervenţie, etapă în care procedeele de declanşare şi susţinere a
proceselor de schimbare socială au frecvent un caracter experimental.
d. Observaţia externă(nonparticipativă) este utilizată de către jurnaliști, medici, asistenți
sociali. Acest tip de observație se utilizează în situațiile în care încadrarea
investigatorului în grupul sau colectivitatea-țintă este dificilă, inadecvată sau
imposibilă. Observatorul se situează în afara sistemului observat.
e. Observația participativă şi tehnica participantului observator presupune integrarea
observatorului în grupul cercetat pentru o perioadă lungă de timp, perioadă în care
poate observa realitatea în mod global şi nu fragmentar. Observaţia participativă a fost
utilizată pentru prima dată de către Bronislaw Malinowski în antropologie, cu titlul de
tehnică de investigare a societăţilor arhaice. Insă dacă societăţilor primitive le sunt
străine scopurile urmărite de etnologi. cercetătorul realităţilor sociale moderne trebuie
să prezinte cu exactitate scopurile şi obiectivele cercetării, pentru a putea obţine
acordul comunităţii. In funcţie de gradul de implicare a observatorului în viaţa
obişnuită a comunităţilor studiate, distingem :
-
observaţia reportaj
-
observaţia participativă de tip etnologic.
Observaţia reportaj este utilizată mai ales de către ziarişti, dar şi de către sociologi şi
asistenţi sociali. Ea se aplică fenomenelor şi activităţilor discontinue, fie ele unice sau
repetabile la intervale mari: sărbători, ceremonii tradiţionale etc. În acest caz, observatorul
participă ca şi spectator, menţinându-se în afara grupului observat.
Observaţia participativă de tip etnologic sau calitativ presupune integrarea
cercetătorului în comunitatea investigată, având drepturi şi obligaţii aproape identice cu ale
membrilor de drept ai grupului. Aceştia ignoră sau „uită" de ce s-a integrat în comunitate
cercetătorul. Timpul observaţiei participative de tip etnologic sau calitativ trebuie să fie
suficient de lung pentru ca observatorul să cunoască bine colectivitatea, şi suficient de scurt
pentru a se evita identificarea lui cu interesele, aspiraţiile şi stilul de viaţă al comunităţii. În
acest din urmă caz, s-ar vicia obiectivitatea datelor empirice culese. Totuşi, în fiecare
observaţie există şi trebuie să existe un oarecare grad de subiectivitate
Realizarea observaţiei participative de tip etnologic presupune integrarea
cercetătorului în viaţa comunităţii potrivit următoarelor principii (valabile, de altfel, şi pentru
orice asistent social):
-
să respecte regulile de convieţuire şi tradiţiile colectivităţii investigate;
-
să nu se izoleze de grup şi să aibă un comportament normal;
 -
să nu lase impresia că este o autoritate şi să nu joace rolul de conducător sau sfătuitor
(acest rol fiind admis doar în etapa aplicării planului de intervenţie, nu şi în aceea a
analizei situaţiei);
-
să nu şocheze prin vocabularul utilizat şi prin cultura sa;
-
să manifeste un interes mediu pentru ceea ce se petrece în comunitate;
-
să nu fie indiscret, să nu forţeze situaţia de observaţie şi să nu pară prea interesat de
un aspect sau de un actor social;
-
să manifeste interes egal faţă de toţi membrii şi faţă de toate microgrupurile existente
în comunitatea respectivă, pentru a dobândi încrederea tuturor;
-
să se preocupe de antrenarea unor subiecţi în cercetare şi să acorde o atenţie specială
aşa-numitelor „persoane-cheie", fără acordul cărora nu are acces la anumite
informaţii.

Participantul observator este, în asistenţa socială, o persoană din proximitatea clientului

(spre exemplu, un membru al familiei, al grupului de prieteni, al colectivului de muncă, un
vecin, un agent educaţional etc), care îi cunoaşte evoluţiile sociale, putându-ne furniza
informaţii preţioase despre apariţia situaţiei problematice, despre posibilele ei cauze, precum
şi despre resursele ce pot fi mobilizate în scopul rezolvării acesteia.
Participantul observator este adesea persoana care sesizează instituţia asistenţială,
formulând cererea de ajutor în interesul celui pe care îl crede în criză sau în situaţie de risc
Observaţia participativă permite depăşirea unei viziuni exterioare asupra problemei sociale şi
asupra populaţiei investigate, în profitul unei analize din interior, care surprinde dinamica
realităţii trăite. evidenţiind legătura dintre faptele direct observabile şi mobilul lor subiectiv.
f. Observația strucurată este o metodă cantitativă, riguroasă și sistematică care se referă
la grile de categorii, scale de evaluare, tabele de analiză.
g. Observația nestructurată(calitativă) se utilizează în cercetările antropologice, în
studiile etnografice și în practica asistenței sociale, mai ales su forma observației
participative.13

Documentarea. In domeniul socio-umanului, multe dintre cercetările cu pretenţii de

ştiinţificitate nu au fost realizate ca urmare a contactului direct cu realitatea, ci pe baza unor
surse de informaţie mediate; astfel, antropologii şi sociologii veacului al XIX-lea şi-au
construit teoriile ştiinţifice pe baza mărturiilor din scrierile călătorilor europeni în Lumea
Nouă sau pe baza analizei documentelor statistice.
Tehnica documentării a fost utilizată ca instrument fundamental în dobândirea şi în
transmiterea cunoştinţelor referitoare la istoria politică, la legislaţie, tradiţii şi moduri de viaţă
ale diferitelor comunităţi umane. Documentarea a devenit o tehnică de investigaţie ştiinţifică
abia începând cu epoca pozitivistă, însă ea a fost mereu utilizată de civilizaţiile antice,
medievale şi moderne, care au dezvoltat un adevărat cult pentru textul scris.
În cercetarea şi intervenţia socială, documentarea este utilizata în mai multe scopuri 14:
o culegerea de informaţii despre un domeniu la care nu avem acces prin observaţie
directă (de exemplu, despre istoria socială a unui client);
o cunoaşterea achiziţiilor teoretice şi metodologice dintr-un domeniu determinat al
socialului;
o reconstrucţia atmosferei socio-culturale, economice şi politice care a marcat
cunoaşterea şi acţiunea socială într-o perioadă de timp, într-o comunitate umană etc.

13
Alina Hurubean, Construcția metodologică a asistenței sociale, în Tratat de asistență socială, Editura Polirom,
Iași, 203, p.293
14
Cristian Bocancea, George Neamțu, Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, pp119
 De regulă, noţiunii de document îi este asociată imaginea textului scris, a inscripţiei într-
un limbaj cunoscut. Totuşi, aceasta nu este decât o ipostază a documentului. Există o mulţime
de alte forme prin care informaţia de tip documentar poate fi transmisă şi receptată. Astfel, în
psihologie şi asistenţa socială, ca şi în alte domenii înrudite (asistenţa psihologică,
psihiatrică), poartă numele de document nu mimai textele scrise, ci şi imaginile fotografice şi
cinematografice, înregistrările audio, obiectele casnice, de vestimentaţie etc.
În prezenţa unei mari diversităţi de surse documentare, se pune problema clasificării lor, iar
clasificările trebuie să se bazeze pe criterii. Astfel de criterii pot fi: forma, conţinutul,
originea şi natura documentului
Utilizând o clasificare bazată pe criteriul formei de prezentare a documentului, vom distinge
două mari categorii:
 documente scrise (documente oficiale; documente statistice; presa şi literatura;
documentele personale);
 documente auxiliare (documente fotografice, sonore şi cinematografice; obiecte cu
utilitate practică).

În intervenţia socială, o utilitate specială o au următoarele tipuri de documente:

-
Documentele oficiale sunt elaborate de către diverse instituţii publice şi oferă
informaţii despre majoritatea sectoarelor vieţii sociale
-
Presa şi literatura sunt pe de o parte surse de informaţie, iar pe de altă parte sunt chiar
obiecte de cercetare sociologică, sunt fenomene sociale pe care le investigăm ca atare.
-
Documentele personale. Sunt atât documente redactate de persoane private în scopuri
particulare, cât şi documente elaborate de către diverse instanţe sociale sau autorităţi
publice, dar care privesc un individ oarecare, precizându-i identitatea, starea civilă,
nivelul de instrucţie şcolară, apartenenţa Ia o organizaţie profesională şi alte elemente
ce îi conturează calitatea de membru al unei colectivităţi.
-
Documentele auxiliare. Dezvoltarea tehnologiilor a generat schimbări importante în
cercetarea realităţii sociale, întrucât o cantitate Uriaşă de informaţii a devenit
accesibilă, alăturându-se surselor documentare clasice. Unele fenomene sociale de
mare amploare, pentru care simpla observaţie sociologică se dovedeşte insuficientă şi
puţin cuprinzătoare, pot fi studiate graţie înregistrării lor pe suporturi electronice.
O altă metodă, interviul este deopotrivă un mijloc cotidian de comunicare şi o metodă de
cunoaştere şi intervenţie.Termenul de interviu provine din limba englezăși semnifică
întâlnirea și conversația între două sau mai multe persoane.15 El poate fi definit ca o relație
asimetrică de comunicare, în cadrul căreia asistentul social formulează întrebările, iar clientul
oferã informaţiile solicitate, necesare construcţiei proiectului de intervenţie.
Interviul în asistenţa socială este o interacţiune comunicaţională ce are un scop deliberat
şi mutual acceptat de participanţii la comunicare – intervievator (asistentul social) şi
intervievatul (sistem client şi/sau sistem ţintă şi/sau sisteme relevante).

participanţii la interacţiunea este

interacţiune relaţionează structurată într-un mod
într-un mod specific specific

15
Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative, Editura Economică,
București, 2001, p.262
 Conţinutul de tip asistenţă socială al interviului este astfel ales încât să faciliteze
atingerea scopului specific asistenţei sociale. Are loc o alocare diferenţiată a rolurilor
intervievat/intervievator şi a sarcinilor – relaţionările sunt complementare şi non reciproce în
cadrul interviului. Acţiunile intervievatorului trebuie să fie planificate deliberat şi selectate în
mod conştient pentru a susţine scopul interviului – interviul este o comunicare cu progres
planificat.
De regulă, interviul, are un timp, loc şi durată formal definite şi stabilite.
Intervievatorul este obligat să accepte solicitarea unui client pentru interviu în spiritul
valorilor şi deontologiei proprii asistenţei sociale.
Asistenţa socială face apel în special la interviul non-directiv sau nedirijat. Acesta pleacă
de la premisa că subiectul interogat este în măsură să ofere un discurs coerent cu privire la
problemele şi experienţele trăite. Postulatul pe care se sprijină maniera non-directivă de
intervievare este acela că elementele de ordin afectiv, exprimate liber de către subiect, sunt
mai profunde şi mai semnificative decât informaţiile pe care clientul ni le comunică într-un
context de autocenzurã şi raţionalizare. Non-directivitatea nu este numai o problemă de
tehnică (de manieră) de intervievare, ci şi o problemă de atitudine generală faţă de
interlocutor.
Interviul nou-directiv va fi acompaniat, în intervenţia socială, de o sumă de aplicaţii
de genul tehnicilor de susţinere şi dezvoltare a atuurilor clientului, prezentate în cadrul
modelului medical.

În cercetarea şi în intervenţia socială se mai întâlnește o tehnică , tehnica povestirii

autobiografice. Această tehnică poartă mai multe denumiri ca: povestire a vieţii, istorie
individuală, istorie socială a individului, sintagmele respective descmnând realităţi sensibil
diferite.
Povestirea vieţii este definită ca un proces de cercetare globală în care individul
interogat sesituează ca subiect uman gândind şi acţionând, organizându-şi experienţele trăite
într-un discurs coerent ce poartă pecetea subiectivitãţii. Povestirea vieţii este, aşadar, o
expunere a experienţei de viaţă a unei persoane din perspectiva sa proprie. Din acestmotiv, ea
este o „operă‖ personală şi autobiografică stimulată de către cercetător.
În asistenţa socială sunt utilizate trei tipuri de povestiri ale vieţii:
-
povestirea biografică (atunci când caută să reconstituie istoria completă a unei vieţi,
dând seamă de ansamblul experienţelor subiectului, de evenimentele esenţiale din
existenţa sa, pe cât posibil în ordine cronologică.)
-
tematică (se limitează la o perioadă sau la un eveniment din viaţa clientului (de
exemplu: copilăria, constituirea sau destrãmarea familiei, activitatea profesională,
perioada detenţiei)
-
editată(atunci când în discursul subiectului sunt inserate comentarii şi explicaţii
realizate de către o altă persoană)

Bibliografie :

 Bocancea Cristian, Neamțu George, Elemente de asistență socială, Editura Polirom,

Iași,
 Buzducea Doru, Sisteme moderne de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2009,
 Chelcea Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative,
Editura Economică, București, 2001
 Hurubean Alina, Construcția metodologică a asistenței sociale, în Tratat de asistență
socială, Editura Polirom, Iași, 203
 Cap.III Teoria Modelului medical (casework)
Pentru a putea defini mai ușor activitățile specifice asistenței sociale, specialiști și
practicieni au împrumutat anumite concepții din medicină. Spre sfârşitul secolului trecut,
când începea să se contureze identitatea profesiei de asistent social, există o strânsă înrudire
între asistenţa medicală şi cea socială. Primele asistente sociale nu erau altceva decât cadre
medicale cu pregătire medie, care urmăreau evoluţia pacientului în mediul său familial şi
profesional după încetarea tratamentului medical, considerând (pe bună dreptate) că refacerea
completă a pacientului presupune nu numai o bună îngrijire în spital, ci şi un sprijin post-
tratament16.
Astfel, strategiile de intervenţie, teoriile şi limbajul medical au fost transferate în
asistenţa socială. Asistentul era considerat un fel de medic ce avea capacitatea de a descoperi
şi de a trata „maladiile sociale", iar serviciul social era privit ca o instituţie care stabileşte
tipologii de diagnostic şi de tratament pentru „bolile societăţii". Înrudirea profesiei de asistent
social cu aceea de medic a prezentat unele avantaje, cum ar fi: scoaterea discursului
asistențial de sub influența ideologiei carității și a păcii sociale, dobândirea unui limbaj mai
tehnic și a unor criterii de evaluare a eficienței asistenței.17
Modelul tratamentului social (modelul medical sau casework) a fost puternic
influenţat de curentele psihanalitice şi psihoterapeutice ale începutului de secol XX, fapt care
a condus chiar la o „reformă terminologică" în asistenţa socială din epocă. Astfel, termenul
de „tratament" a fost înlocuit cu cel de „terapie", vorbindu-se frecvent despre terapia socială,
socioterapie, psihoterapie, terapie de sprijin etc.
În ceea ce priveşte obiectivele urmărite prin asistenţa derulată după modelul medical,
acestea aveau în vedere: tratament curativ (cel care se adresa persoanelor şi familiilor deja
afectate de disfuncţii sociale şi psihosociale), tratament preventiv (care se adresa clienţilor
aflaţi în situaţie de risc) şi tratament promoţional (cel care, acompaniindu-le pe primele două,
se derula în tradiţia curentelor de educaţie populară în domeniul sanitar, economic, social
etc).
În primele decenii ale veacului XX, se consideră că existau două forme de tratament
social, în funcţie de „traseul" urmat de acţiunea asistenţială:
 tratamentul direct (numit şi psihoterapie) se adresa nemijlocit clientului individual,
acordându-i sprijin psihologic şi dezvoltându-i capacitatea înţelegerii de sine, ca
premisă a refacerii capacităţii de funcţionare socială normală;
 tratamentul indirect (sau socioterapia) era centrat pe mediul exterior clientului;
acţionând asupra mediului familial şi profesional, asupra grupului de prieteni sau de
vecini, asistentul social viza o schimbare comportamentală la nivelul clientului
individual.
Practica asistenţială desfăşurată după model medical pornea de la premisa că
disfuncţiile psihosociale cu care se confruntă indivizii şi familiile sunt practic nişte „boli", pe
care asistenţii sociali le pot diagnostica şi trata. Clientul sau „pacientul" nu face decât să
primească „tratamentul" cu încredere şi să aştepte „vindecarea".
Denumirile sub care găsim modelul medical în prezent sunt acelea de casework,
serviciu social individualizat sau metoda intervenţiei psihosociale. În principiu, modelul
conservă orientarea sa inițială către persoana asistatului sau/şi către microgrupul de
apartenenţă (în special cel familial, dar şi cel profesional, religios, educaţional etc).

16
C. Bocancea, G. Neamțu, Elemete de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999, p.104-112
17
C.Bocancea, Dimensiunea contextuală a asistenței sociale, în Tratat de asistență socială, Editura Polirom,
Iași, p.116
 Denumirile diferite utilizate în literatura canadiană (serviciu social individualizat sau
intervenţie personalizată) şi în cea americană şi europeană (intervenţie psihosocială) trimit la
două fațete ale unuia şi aceluiaşi model: „serviciul individualizat este orientat, înainte de
toate, către adaptarea persoanelor la situaţia lor şi către rezolvarea problemelor rezultate din
interacţiunea persoană-situaţie, în timp ce, evoluând, intervenţia psihosocială este preocupată
mai curând de problemele legate de bunăstarea personală şi de funcţionarea socială a
clienţilor" (Menthonnex, 1995, p84)18.
Postulatele modelului casework sunt următoarele:
 pe parcursul vieții, orice persoană întâlneşte dificultăţi, conflicte şi tensiuni legate de
specificul vieţii ca atare sau provocate de circumstanţe ale mediului.
 Persoana caută să rezolve situaţia problematică fie exclusiv prin efort propriu, fie
apelând la ajutorul altora.
 Nu orice tensiune sau problemă resimţită de o persoană constituie o situaţie
problematică de care să se intereseze serviciul social. Totuşi, fiecare om se poate afla,
la un moment dat, în situaţia de a nu-şi putea asuma de unul singur dificultăţile şi de a
avea nevoie de un ajutor, de susţinere temporară, de o relaţie de sprijin în acelaşi timp
afectivă, permisivă şi competentă profesională. Această relaţie interpersonală pozitivă
poate constitui esenţa intervenţiei psihosociale.
A. Menthonnex consideră că există cinci faze ale procesului de ajutorare.19
Faza de întâlnire: poate fi „provocată" de către asistentul social care identifică o
persoană aflată într-o situaţie problematică sau poate să urmeze unei cereri din partea
persoanei în cauză, care solicită ajutor; este o etapă de cunoaştere reciprocă, profund marcată
de elemente emoţionale, şi în cadrul căreia se construieşte fundamentul relaţiei de încredere;
pentru clienţii care recurg la asistenţa socială în urma unui mandat tutelar sau penal, faza de
întâlnire este în acelaşi timp şi etapa de luare în grijă.
Faza studiului psihosocial vizează cunoaşterea acelor elemente din viaţa clientului
care îi sunt necesare asistentului social pentru a-l putea ajuta: situaţia familială, materială şi
de habitat; activitatea profesională şi pregătirea şcolară; factorii bio -psihosociali (sănătate,
experienţe trăite, atitudini, aspiraţii, roluri jucate, apartenenţa de grup etc.); elementele
semnificative ale istoriei individuale; relaţiile interpersonale fundamentale şi secundare;
factorii de presiune şi cauzele lor probabile; experienţele problematice anterioare şi modul lor
de soluţionare; resursele şi limitele (constrângerile) clientului; identificarea problemei actuale
şi evaluarea preliminară a cauzelor ei.
Faza de diagnostic psihosocial sau de evaluare a situaţiei clientului. Prin diagnostic
trebuie să se poată răspunde la următoarele tipuri de întrebări:
 cum percepe clientul (şi cum percep cei din proximitatea să) situaţia problematică?,
 care sunt condiţiile de mediu care au dat naştere problemei?, care sunt elementele
personale care au determinat apariţia problemei clientului?,
 care sunt scopurile şi aşteptările clientului în ceea ce priveşte soluţionarea?,
 ce forţe facilitează şi ce forţe frânează rezolvarea problemei?
Diagnosticul psihosocial este o evaluare (dintr-o dublă perspectivă: a personalităţii
individului şi a mediului său social) a problemei cu care se confruntă clientul şi o proiecţie
realistă a mijloacelor de a o rezolva.
Elaborarea planului de intervenţie, adică stabilirea obiectivelor, a mijloacelor de
realizare şi a etapelor de parcurs.
Faza de realizare a planului sau intervenţia psihosocială propriu-zisă.

18
Apud C. Bocancea, G. Neamțu, Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999, p.106
19
G. Neamțu , D. Stan, Asistența socială. Studii și aplicații, Editura Polirom,Iași , 2005
 În toate cele cinci faze, se indică utilizarea unor tehnici de comunicare (interviu) şi de
sprijin pe care le grupează în trei categorii: tehnici de susţinere şi dezvoltare a atuurilor
clientului; tehnici de ghidare şi orientare; tehnici de clarificare
În categoria tehnicilor de susţinere şi dezvoltare sunt incluse:
 „Ventilaţia": tehnică ce constă în facilitarea proceselor de exteriorizare a emoţiilor,
sentimentelor şi experienţelor (prezente sau trecute), în scopul eliberării (derulării)
clientului, pentru a-l pregăti astfel în vederea reorientării energiilor către rezolvarea
problemei şi nicidecum către permanenta ei retrăire mentală.
 “Reformularea”: a-i expune clientului propria lui povestire, reconstruită logic în
termeni cât se poate de clari, pentru a ne convinge că noi înşine (în calitate de asistenţi
sociali) am înţeles bine care este problema clientului, cât şi pentru a-l ajuta pe acesta
să pună ordine în mecanismele cunoaşterii de sine.
 “Asigurarea” urmăreşte să-i demonstreze clientului că îi cunoaştem şi îi recunoaştem
calităţile, capacităţile, dar şi limitele şi trebuinţele; prin aceasta, îi întărim încrederea
în propriile forţe şi îl asigurăm că este capabil să depăşească situaţia problematică,
beneficiind de un ajutor specializat.
 Construcţia binomului asistent-client: tehnică prin care lucrătorul social îi oferă
asistatului certitudinea că nu este singur în efortul de refacere a capacităţii de
funcţionare socială normală; odată demarată relaţia de ajutorare, problema se va pune
în felul următor: în ce stare ne aflăm, ce vom urmări, ce vom întreprinde? Această
tehnică îi oferă clientului un alter ego pentru a-l acompania într-un moment dificil şi
pentru a parcurge împreună calea redresării psihosociale.
 Tehnica informativă elimină carenţele de informaţie ale asistatului, în scopul creşterii
cunoștințelor şi competenţelor sale în domenii cum ar fi: legislaţia, prestaţiile sociale,
tipurile de instituţii asistenţiale, identificarea şi procurarea resurselor de tot felul etc.
 Discuţia logică: utilizează şi dezvoltă capacitatea clientului de a raţiona în sensul unei
mai bune percepţii asupra realităţii, al descoperirii alternativelor de acţiune, al
înţelegerii priorităţilor etc. Scopul esenţial al discuţiei îl constituie formarea
capacităţii clientului de a analiza corect situaţiile problematice în termeni de premise
(cauze) şi concluzii (efecte), astfel încât am putea numi aceasta tehnică „silogistică
asistenţială".
 Confruntarea: este tot o tehnică „educaţională", de revelare a anumitor
comportamente, atitudini şi incidente din viaţa clientului, care au produs efecte
negative. Prin confruntare nu se caută cauzele comportamentelor inadecvate, ci doar
conştientizarea existenţei lor şi aflarea unor alternative comportamental-atitudinale.
 Tehnica rememorării urmăreşte să-l determine pe client să îşi amintească reacţiile,
mijloacele de acţiune şi rezultatele obţinute în situaţii problematice similare cu cea pe
care o trăieşte în prezent. Astfel, o manieră acţională care şi-a
dovedit în trecut eficienţa poate fi reluată de către client.
Toate tehnicile din categoria celor de susţinere şi dezvoltare a atuurilor clientului sunt
modalităţi specifice de aplicare a interviului (standardizat, semi-standardizat şi non-directiv)
în asistenţa socială.
Printre tehnicile de ghidare şi orientare menţionăm:
 Intervenţia directă constă în furnizarea unui ajutor imediat clientului (de exemplu: a-i
găsi o locuinţă, un loc de muncă, a-i acorda un sprijin material etc), pentru a depăşi
situaţia de criză şi pentru a crea premisele unor procese adaptative viitoare.
 Demonstraţia prin exemplu îi facilitează clientului descoperirea unor tipuri de
comportamente şi de strategii de acţiune eficace pe care nu le-a practicat până în
prezent, dar care i-ar permite să reintre în normalitate. Respectivele exemple nu
 constau în comportamente la îndemâna oricui, ci în gesturi hotărâte şi curajoase -
caracteristici care le conferă „exemplaritatea".
 Tehnica exemplului tipurilor obişnuite de comportament caută să-i sugereze clientului
o serie de modele acţionale imediat utilizabile, care nu comportă eforturi mari de
asimilare, întrucât ele sunt practici cotidiene ale tuturor oamenilor „normali" (de
exemplu: a se îngriji de aspectul exterior al propriei persoane, a pune ordine în lucruri
şi în activităţi, a folosi maniere de comunicare socialmente consacrate etc).
 Consilierea sau orientarea reprezintă o tehnică directivă ce constă în exprimarea de
către asistentul social a unei opinii în legătură cu situaţia clientului, în formularea unei
recomandări motivate de comportament sau în sugerarea unei decizii pe care clientul
este pus în situaţia de a o lua.
 Definirea limitelor rezonabile este o tehnică de întărire asupra - eului, adică de
dezvoltare a capacităţilor de autocontrol ale clientului, cu scopul ca acesta să evite sau
să renunţe la anumite comportamente periculoase, inadecvate situaţiei în care se află.
Asistentul social îi va contura clientului limitele rezonabile de manifestare pentru a
putea depăşi situaţia de criză şi a reintra în normalitatea psihosocială. Limitele
rezonabile se referă deopotrivă la ceea ce este socialmente permis şi la ceea ce este
strategic eficient.
După utilizarea tehnicilor de susţinere, ghidare şi orientare, se trece la a treia categorie -
aceea a tehnicilor de clarificare.
 Acestea urmăresc „tratamentul" sau modificarea comportamentelor care împiedică pe
client să funcţioneze normal. Pentru aceasta, este necesar ca însuşi clientul să fi
resimţit nevoia unei astfel de schimbări, conştientizându-şi elementele de blocaj
şi inadaptare. Tehnicile de clarificare („ventilaţia", confruntarea şi clarificarea) fac
apel la tehnicile psihanalizei şi al psihoterapiei, iar pentru utilizarea lor sunt
necesare nişte condiţii de garanţie din partea clientului:
a) să aibă un Eu suficient de puternic pentru a suporta introspecţia;
b) să fie convins de faptul că o mai bună utilizare a anumitor mecanisme de apărare l-
ar putea ajuta în ameliorarea conduitei;
c) să posede capacităţi intelectuale reale şi să fie capabil de a-şi analiza şi verbaliza
problemele şi conduitele;
d) să aibă posibilitatea de a stabili relaţii obiective şi constructive cu asistentul social;
e) să dovedească o reală capacitate de a face faţă realităţii.
 Prin clarificare se urmăreşte „punerea în evidenţă a anumitor comportamente
repetitive ale clientului, care îi dăunează funcţionării sociale normale şi care sunt
manifestări ale unei utilizări abuzive a mecanismelor de apărare. Se va încerca, astfel,
sprijinirea clientului pentru a-şi conştientiza atitudinile şi rolul pe care ele îl joacă în
viaţa şi în situaţia lui prezentă. Scopul urmărit şi explicat clientului este ca, prin
conştientizare, să-şi poată recunoaşte atitudinile şi să le poată corecta şi pentru a le
face mai puțin dăunătoare pentru sine" 20

BIBLIOGRAFIE

 Bocancea C., Neamțu G., Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999, pp.104-112
 Bocancea C., Dimensiunea contextuală a asistenței sociale, în Tratat de asistență socială, Editura
Polirom, Iași, p.

20
C. Bocancea, G. Neamțu, Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999, p.112
 CAP. IV TEORIA ATAȘAMENTULUI

4.1. Isoricul teoriei atașamentului

Cercetările realizate asupra ataşamentului la copil au fost puternic influenţate de
teoria psihanalitică a lui Freud, care a accentuat importanţa relaţiei mamă-copil. Bowlby
(1969) şi alţi cecetători influenţaţi de teoria psihanalitică credeau că relaţia de ataşament care
se dezvoltă între copil şi mamă conduce la formarea bazelor tuturor relaţiilor interpersonale
de mai târziu. În primul an de viaţă copilul îşi dezvoltă securitatea şi ataşamentul de bază
faţă de părinţi sau alte persoane care-l îngrijesc. Studiile lui Bowlby au pus în lumină nevoia
puternică a oricărui copil pentru stabilirea unei legături profunde de atașament cu persoanele
adulte (părinții, bunicii, rude etc)21.
Teoria atașamentului are o importanță fundamentală pentru înțelegerea tulburărilor
grave ale personalității. În ceea ce privește geneza unei tulburări a personalității, este necesar
să se ia în considerație atât diferențele temperamentale deja prezente la naștere determinate
genetic, precum și unul din factorii care contribuie la condiționarea calității interacțiunilor
psiho-sociale cum ar fi stilul de atașament. Variațiile gradului în care sunt prezente la naștere
dimensiuni de temperament precum căutarea noutății, evitarea monotoniei, agresivitatea
contribuie la influențarea calității tranzacțiilor dintre copil și aceia care-l îngrijesc, în definitiv
a stilului de atașament. Hay (1980) a precizat că un atașament sigur este o preachiziție
fundamentală a învățării. Acest cercetător a afirmat că până și urmărirea figurii de atașament
are funcția de a facilita învațarea. Atașamentul devine astfel o fază obligatorie a procesului de
învățare, deci a dobândirii caracterului, a doua dimensiune majoră a personalității
achiziționată prin învățare. Concepțiile bazate pe teoria atașamentului tratate amplu în
lucrările grupului lui Guidano, Liotti și Reda permit, pe baza analizei tipului de atașament,
să se facă predicții asupra principalelor caracteristici ale tulburării de personalitate ce se vor
întâlni mai târziu în viața adultă.
John Bowlby s-a desprins foarte repede de concepția motivațiilor umane centrată pe
gratificarea pulsiunilor primare dezvoltată de Freud și, utilizând o abordare etologică, a fost
preocupat să demonstreze că atașamentul la o figură principală este un proces independent și
primar, ce reprezintă o caracteristică universală a primatelor, inclusiv omul, și ca este
prezentă chiar și la specii inferioare. După John Bowlby, atașamentul este o clasă de
comportamente sociale cu o funcție specifică proprie, care este în mod esențial aceea de a
putea menține proximitatea cu o altă ființă a propriei specii considerate mai puternice și în
măsură să protejeze. Nevoia de atașament face parte din necesitățile de bază ale ființei
umane, este înnascută și are drept scop supraviețuirea. Interacțiunea genotipului cu factorii de
mediu: stimuli, persoana de referință și nișa de protecție duc la formarea matricei primare de
atașament. De exemplu atașamentul copilului este activat din cauza dureri, oboseli sau orice
îi determina stări de frică sau atunci când mama apare sau este innaccesibilă22. Securitatea s-
ar defini prin asigurarea unui spațiu în care nivelul de stres perceput de copil e minimum și
prin faptul că-i permite o explorare interesantă, stimulativă, cu stimuli pozitivi pentru
constituirea unei matrice de atașament sigur. Prin repetări și experiențe succesive, se
structurează scheme comportamentale, care asigură formarea unui sistem coerent, cu
semnificații clare pentru partenerii în acțiune, generând la copil un tip de atașament sigur.
Absența fizică a persoanei care acordă îngrijiri sau incoerența și inconsistența stimulilor,
impredictibilitatea cu care îl invadează sau îl lasă în așteptare, oscilațiile de intensitate

21
Vasile Miftode, Teorie și metodă în asistența socială, Editura Fundației Axis, Iași, p.129
22
John Bowlby, A secure base, Routledge publyshing , New York, 2005, p.3
imprevizibile ale stimulilor, bruschețea manipulărilor sau absența oricărei atingeri creează un
haos în interpretări care nu lasă loc sistematizărilor și decodărilor necesare și ca urmare vor
conduce la formarea unei matrice de atașament nesigur sau dezorganizat. O precizare
importantă a lui Bowlby este că dezvoltarea atașamentului și vicisitudinile sale succesive
presupun prin definiție o diadă adult-copil aflată în interacțiune. Pentru crearea unui sistem de
atașament, cei doi parteneri trebuie să participe activ în acest sistem într-un mod
comprehensibil unul pentru altul. Interacțiunea, necesitând acordaj afectiv la început mai ales
din partea adultului, presupune integritatea senzorială a celor doi (comunicare din priviri,
atingeri, pozțtii confortabile în contact strâns, recunoaștere reciprocă prin mirosuri, gusturi),
care, legate de prezența reconfortantă, dau sensul „împărtășirii‖ (sharing). Astfel, adultul
găsește pentru copil, explică, ―traduce‖, ―decodează‖ semnificația mediului complex,
redându-i copilului informația procesată de cele mai multe ori prin comunicare non-verbală
dintr-un sistem senzorial în altul. Așa își reprezintă sugarul lumea în semnificația ei pentru
ființă sa în acea conjunctură în prezența și proximitatea celuilalt, care devine învestit cu
încredere sau suspiciune, prin suprapunere cu propriile trăiri. Un adult, el însuși cu un sistem
de atașament sigur dobândit în interacțiune cu proprii părinți într-o nișă stabilă, are toate
șansele să transmită același tip de atașament copilului.
Interesul arătat teoriei lui Bowlby asupra atașamentului datează de scurt timp.
Investigațiile sale au început prin observarea bebelușilor ce se aflau în cămine, separați de
familie pentru o lungă perioadă de timp. Copiii protestau adesea vehement, plângeau și
aruncau cu obiecte în cautarea protectorilor. De cele mai multe ori, protestele intense aduceau
înapoi persoana la copil. Dacă însă protestul vehement nu reușea să aducă înapoi persoana
dorită, copiii intrau în al doilea stadiu – disperarea – și deveneau tăcuți. Dacă, în final, copiii
nu erau reuniți cu protectorii, intrau în cel din urmă stadiu: detașarea. În această perioadă
copilul își reia activitatea normală, în absența protectorilor, căpătând adeseori independență.
Pe baza acestor observații s-au delimitat trei stiluri de atașament, ce reprezentau natura
interacțiunii dintre protector și copil:
-
atașamentul securizant, în care protectorul este sensibil și răspunde nevoilor
acestuia;
-
atașamentul evitant, în care protectorul este distant și nu este disponibil;
-
atașamentul anxios-ambivalent, în care protectorul prezintă o inconsistență în
comportamentul sau ori nu raspunde deloc.

4.2. Modele internalizate de reprezentare a atașamentului

Conform lui Bowlby, în primul an de viață, un copil, prin experiențele timpurii cu

persoanele de îngrijire, dezvoltă o reprezentare mintală a sinelui și a figurilor de atașament ce
rămân destul de stabile în timp. Modelele internalizate de reprezentare a sinelui și a celorlalți
au scopul de a organiza și procesa infomații referitoare la atașament și de a planifica acțiunile
viitoare. În etapele următoare, reprezentarea atașamentului de copilul mic devine
fundamentul dezvoltării personalității sale. Bazat pe modelele internalizate de reprezentare a
atașamentului, copilul mic și, mai târziu, preșcolarul, școlarul, adolescentul și adultul
dezvoltă expectanțe despre sine și alții ca fiind dorit sau nedorit, demn de îngrijiri și protecție
din partea altora, disponibili sau indisponibili spre a i-o oferi. Modelul internalizat de
reprezentare a atașamentului mamă-copil constituie doar o primă etapă, ființă umană
orientându-se spre un sistem individual, caracterizat printr-o reglare internă a sinelui atât la
nivel cognitiv, cât și emoțional. Reglarea emoțională, atât la nivel intrapsihic, cât și
interpersonal, reprezintă o achiziție fundamentală a dezvoltării psihologice a copilului.
Emoțiile joacă un rol important pentru a ajuta la evaluarea mediului înconjurator, a
disponibilității figurilor de atașament și, nu în ultimul rand, în a menține un sens al siguranței
interioare. Aceste funcții de reglare operează pe două niveluri:

- la un nivel de bază al emoțiilor, precum teama și disconfortul, activează sistemul de

atașament și comunică mamei/persoanei de îngrijire nevoia copilului de protecție și confort;
- la un nivel mai înalt, emoțiile asigură copilului feed-back-uri despre încercările sale reușite
de a obține confort și de a menține o relație, cu un ―celălalt‖ semnificativ pentru sine.

4.3. Tipuri de atașament la copil și adult

Central în teoria lui Bowlby este conceptul de comportament relativ la atașament

(―attachment behavior‖), studiat apoi în profunzime de alți cercetători cu ajutorul unei
strategii de observare particulare dezvoltate de Mary Ainsworth (Ainsworth și alții, 1978;
Main&Weston, 1982). Un avantaj al focalizării acestui tip de comportament constă în faptul
că el este ușor de observat și cuantificat și că, în același timp, se poate acorda cu ușurință
atenție atât comportamentelor ce relevă căutarea proximității, cât și acelora ce relevă opusul
(evitarea proximității).
Mary Ainsworth, cel de-al doilea pionier al teoriei atașamentului, a elaborat bine cunoscutul
experiment ―Strange Situation‖ prin care se pot observa modelele internalizate de
reprezentare a atașamentului, formate deja la 1 an/1 an și jumătate. Această procedură supune
copilul la șapte situații a câte trei minute, total 21 de minute, urmărind interacțiunile,
respectiv atitudinea dintre cei doi parteneri ai diadei, mama și copilul, în condiții de stres prin
schimbare de mediu și în prezența unei persoane nefamiliare copilului. Camera în care
decurge experimentul este un mediu nou, straniu pentru copil și, în același timp, este un
mediu interesant, plin de jucării, de noutăți interesante de explorat. Comportamentul copilului
este cotat de cercetători în faza de reuniune cu mama care l-a lăsat 3 minute cu o persoană
străină și a revenit, ca apoi să îl lase din nou singur pentru 3 minute, urmând să revină mama
după alte 3 minute. În acest experiment, atenția se concentrează asupra comportamentului
manifestat de copil în toate episoadele, pentru a vedea dacă acesta se simte mai bine în
prezența mamei. În urma acestui experiment devenit clasic, se pot descrie următoarele tipuri
de atașament23:
a. sigure: când copilul simte o protecție puternică și definitivă asigurată de dragostea
permanent a părinților, dragoste care îndepărtează orice stress, tristețe sau nesiguranță să
care dezvoltă curajul copilului în a exploata lumea;
b. nesigure sau anxioase: când copilul nu este sigur de sentimentele părinților, situație
alimentată de comportamentul ambivalent, contradictoriu, incert, șovăielnic, al părinților
față de proprii copii. Copilul este îngrijorat de fiecare dată când părinții pleacă de acasă, în
fața inconsecvenței reacțiilor acestora la semnalele lui, șovăie și el în explorarea lumii din
jur și resimte ca pe o amenințare orice absență părintească, orice parțială indisponibilitate a
unuia dintre părinți la exigențele pe care le impune.
c. foarte nesigure sau ambivalente: datorită lipsei unei relații normale între părinți și copii
și îndeosebi lipsei totale de afectivitate, de dragoste părintească, în perioada cea mai
important din acest punct de vedere : primul an de viață care este anul formării atașamentului
față de adulții cei mai apropiați (părinți, bunici, alte rude, educatori, îngrijitori etc.)

Atașamentul nesigur sau anxios poate fi la rândul său:

23
Vasile Miftode, Teorie și metodă în asistența socială, Editura Fundației Axis, Iași, 1994, p.135
 -
anxios-rezistent: Pare hiperkinetic, nu explorează mediul sau o face inconstant, la
plecarea mamei este inconsolabil, iar la întoarcerea ei nu se lasă luat în brațe, ci se
zbate, se lovește încercând ―să scape‖, fuge departe, este rezistent la consolare dorind
printr-o astfel de strategie să transmită toată nefericirea acumulată, de teama că nu
este înțeles corect în încercările lui de a face față stresului.
-
ambivalent: Copilul este anxios după despărțirea de mamă; este afectat în timpul
separării; ambivalent, când caută și evită simultan contactul cu mama.

Mary Main extinde perspectiva teoriei atașamentului studiind istoria de viață a adultului
cu referire la sistemul de atașament (figura principală și figurile secundare de atașament),
încercând să determine o corespondență între tipurile de atașament descrise în mica copilărie
și comportamentele adultului posibil manifeste în intimitate, în cuplul cu partenerul de sex
opus, dar mai ales în cele cu proprii copii.
Interviul de atașament al adultului (The Adult Attachment Interview, AAI), dezvoltat de
Nancy Kaplan și Mary Main, cere individului să reflecteze asupra relațiilor de atașament
precoce și asupra experiențelor acestuia în acest sens.
Pe baza acestui interviu putem descrie următoarele tipuri de atașament la adult, corelate cu
tipurile de atașament din mica copilărie și respectiv tipul de atașament care se poate dezvolta
la copiii acestor adulți:

 Adultul atașat autonom

În copilărie a fost atașat sigur, a dobândit un grad de independență, autonomizare,
poate descrie coerent experiențele proprii de atașament, chiar dacă sunt dureroase. Este
capabil de realizarea cu ușurință a proceselor de adaptare, detașat, fiind încrezător în
unicitatea și forța cuplului și a capacităților fiecăruia de a reface echilibrul temporar
pierdut. Poate descrie dificultăți cu părinții, inclusiv traume sau abandon, dar își menține o
înțeleaptă balanța în integrarea trecutului cu experiențele sale actuale. În relația cu
copilul prezintă încredere în sine ce-i permite creativitate, flexibilitate în această relație.
Calmează și reconfortează partenerul (copilul etc.) într-o relație de plăcere împărtășită,
imprimând copilului un atașament sigur, iar partenerului adult, securizare.

 Adultul cu atașament dezinteresat (indiferent)

În copilărie corespunde unui atașament ambivalent (evitant), presupune experiențe

amprentate de teamă. Este inflexibil și evitant (decât să rănească din nou, mai bine pretinde
că nu e interesat de acea relație, în care este sigur că va eșua din nou și acest lucru i se pare de
netolerat). Idealizează relația cu părinții, este incoerent și inconsistent în relatarea amintirilor
despre copilărie, persistă obsesiv în afirmațiile standard pozitive despre rolurile parentale.
Tinde să idealizeze copilăria, descriind-o ca sigură, minunată, dar imaginile evocate nu
constituie suportul pentru protecție și îngrijire, care, de fapt, reprezintă portretul actual
idealizat al persoanei în cauză.

 Adultul cu atașament preocupat

În copilărie corespunde unui atașament anxios rezistent, este invadat de amintiri

dureroase în care relatează drama inconstanței, incoerența experiențelor micii copilării;
Interacționează imprevizibil la stări de frustrare, cu agresivitate, mânie, iar histrionismul
posibil are un patetism greu de confundat. Nu are structurat un sistem de atașament anume în
care să poată avea totală încredere, fiind suspicios, e gelos pe orice alt tip real sau imaginar
de relație al persoanei iubite. Se chinuie pe sine și pe alții căutând dovezi, niciodată
suficiente. Devine astfel abuziv în relațiile de intimitate sau va imita modelul propriilor
părinți, transmițând în acest fel un sistem de atașament nesigur anxios copilului.

 Adultul cu atașament dezorganizat (cu doliu și traume nerezolvate)

Corespunde în copilărie atașamentului dezorganizat; este impredictibil și dezorganizat în

relații; face experiențe nerealiste. Speculează fără suport. Este un dezadaptat, potențial adictiv
la alcool și drog, aflându-se aproape în imposibilitatea de a-și asuma rolul de partener de
cuplu sau parental; în mod predictibil se poate afirma că își expune copilul la abuz sau
neglijare. În cazul neintervenției determină un atașament dezorganizat și la copil; important
de precizat este faptul ca o intervenție de specialitate poate modifica, redirecționa tipul de
atașament, cu condiția ca intervenția să aibă loc înainte de vârsta de 5 ani a copilului
(deoarece la vârsta adultă intervenția nu poate schimba tipul primar de atașament, dar poate fi
eficientă la persoanele cu potențial cognitiv nealterat, care sunt dispuse la acceptarea unui
suport, obțînându-se un comportament față de copil asemanător atașamentului sigur
autonom).

4.4 Beneficiile și repercursiunile atașamentului

Beneficiile atașamentului sigur

Atașamentul sigur reflectă încrederea pe care copiii o au în relațiile cu persoanele de
îngrijire. Copiii cu relații de atașament sigure vor profita la maximum de oportunitățile din
viață, vor fi apreciați de colegi, vor avea capacități de lider și abilități sociale și vor fi mai
încrezători în ei decât alți copii. De fapt, atașamentul sigur asigură posibilitatea de a-și defini
limitele propriei stări de confort afectiv, a le face cunoscute celor din jur, a căuta menținerea
în aceste limite acceptabile a propriei ființe, ceea ce înseamnă a avea ―bariere sănătoase‖ care
pot funcționa ca bază pentru legături sănătoase, stare de echilibru cu propria persoană și cu
ceilalți. Într-un studiu realizat de Cowan, Cohn și Pearson (1996) s-a observat că
interacțiunile maritale și stilurile parentale sunt corelate cu nivelul de înțelegere a
experiențelor de atașament. Cercetătorii au găsit ca un istoric al atașamentului sigur legat de
tată este predictiv pentru un comportament extrovertit al copilului, în timp ce un atașament
sigur doar față de mamă va indica comportamente introvertite.

Repercusiunile atașamentului nesigur

Copiii cu atașament anxios, anxios rezistent și dezorganizat se îndreaptă pe un drum
plin de probleme și conflicte al propriilor relații atât ca și copii, cât și ca adulți. Modelele
internalizate de reprezentare a relațiilor timpurii formează modul în care individul
interacționează cu lumea (Sroufe, Carlson, Levy&Egeland, 1999). Astfel, copiii cu
atașament anxios vor fi mai dependenți, cei cu atașament anxios rezistent vor fi cei mai
dificili prieteni, cu manifestări răutăcioase și manipulatori, iar cei descriși ca dezorganizați
vor fi narcisiști și incompetenți sau dificil de înțeles din punct de vedere social.

4.5. Rolul stilului de atașament în structurarea personalității

În abordarea etiopatogenetică a tulburărilor de personalitate astăzi se discută de

implicarea mai multor factori. În mod deosebit, mai mulți cercetători subliniază ideea potrivit
căreia modelele operaționale disfuncționale relevate de acești pacienți s-au dezvoltat adesea
într-un context de atașament nesigur. Tocmai de aceea disfuncționalitatea unor astfel de
tulburări apare ca deosebit de evidentă în contextul relațiilor interpersonale, care sunt
întotdeauna interpretate de subiect împotriva fondului schemelor interpersonale încorporate.
Tulburările de personalitate, cel mai frecvent luate în discuție, în al căror istoric de
dezvoltare se discută de tulburarea de atașament ca element important al vulnerabilității sunt:
tulburarea de personalitate borderline, histrionic, narcisic, dependent, obsesiv-compulsiv.
Dacă aducem în vedere și teoria vulnerabilitate-stres observăm că persoanele
diagnosticate cu tulburări de personalitate sunt considerate vulnerabile întrucât prezintă în
primul rând o vulnerabilitate de fond – vulnerabilitate argumentată de cele mai multe ori de
vulnerabilitatea de mediu (reducerea rețelei de suport social, pierderea unor statute și roluri
sociale, stresori psiho- sociali cumulați). Această vulnerabilitate de fond numită tulburare de
personalitate ar putea fi compensată prin factori protectori socio-familiali (de exemplu,
conferirea de roluri sociale care să conducă la creșterea stimei de sine, dezvoltarea unor
abilități de coping la stresori. Din perspectiva psihodinamică s-a vorbit de prezența
mecanismelor de apărare imature la indivizii cu tulburări de personalitate, ce contribuie la
lipsa lor de responsabilitate, tendința de a da vina pe alții. În contextul unei noi concepții
asupra inconștientului, sistematizarea biaxială a mecanismelor de coping din perspectiva
paradigmei cognitiviste oferă un cadru conceptual care salvează câte ceva din teoria
psihanalitică asupra mecanismelor de aparare. Termenul de ―coping‖ – sinonim cu mecanism
de adaptare, mecanism de gestiune a stresului - reprezintă toate modalitățile de a face față
stresului pe care le utilizează ființă umană sau altfel spus orice mecanism de prevenție și
adaptare la stres, orice tranzacție între subiect și mediu în vederea reducerii intensității
stresului.
Mecanismele de coping se grupează în: comportamentale, cognitive, neurobiologice.
Coping-ul comportamental grupează toate comportamentele care au funcția de a preveni sau
reduce reacția de stres. Coping-ul cognitiv vizează medierea informațională, modalitățile de
prelucrare a informației. Are loc medierea cognitivă printr-o cascadă de evaluări și reevaluări
ce vizează nu numai natura stresorului, ci și reacțiile subiectului la situația stresantă. Astfel,
prin modularea acestor procesări cognitive, consecințele stresante trebuie să fie minime.
Mecanismele de coping cognitiv pot fi dispuse pe o axă continuă confruntare-evitare.
Confruntative – vizează abordarea directă a situațiilor problematice, traumatizante și căutarea
unei soluții optime pentru reducerea impactului ei. Evitative – vizează prelucrarea selectivă a
informației negative. Selectivitatea se realizează în două modalități principale:

1. scotomizarea (procesul mintal prin care individul trece cu vederea contradicția dintre
„vorbe― și „fapte―) informației negative traumatice, acest tip de informație este ignorat, negat,
reprimat,evitat.
2. distorsiunea informației – reinterpretarea ei într-un cadru care îi diminuează valențele sale
negative (exemplu: raționalizare, proiecție, idealizare).

Rolul mecanismelor cognitive de coping este într-adevăr important. Ele mediază

relația dintre informația traumatizantă și vulnerabilitatea biologică a unor subiecți la acest gen
de informație. Persoanele predispuse să prelucreze preponderent informația traumatică și a
căror mecanisme defensive nu funcționează eficient, dezvoltă ulterior tulburări emoționale
sau o puternică stare de distres. Nu se știe dacă toate mecanismele de apărare postulate de
psihanaliști pot fi reconsiderate ca mecanisme cognitive de prelucrare selectivă a informației
traumatice, există însă mecanisme de apărare precum: negarea defensivă, represia,
raționalizarea, proiecția, intelectualizarea și izolarea care permit o promițătoare abordare
cognitivă.
Negarea cuprinde procesele de blocare a constituirii reprezentării interne,
informaționale a traumei, la nivel perceptiv, atențional, cognitiv- emoțional. Represia vizează
modalitățile de evitare a reactualizării informației traumatice în memoria de lucru. Proiecția
constă în atribuirea responsabilității pentru situația de stres unor factori externi (destin,
celorlalți). Raționalizarea vizează în mod direct, reevaluarea pozitivă a situației stresante și a
comportamentului dezadaptativ propriu. Intelectualizarea/izolarea constă în prelucrarea
preponderentă a informației traumatice izolate de conotațiile sale emoționale negative.
Astfel, interacțiunea dintre temperament și stilul de disciplină parentală conduce la conturarea
stilului de atașament care pare să influențeze nu doar viața de familie de fiecare zi, ci și
ajustarea individului la evenimente de viață negative sau situații de criză prin recurgerea la
mecanisme de coping evitative sau confruntative. Depistarea de timpuriu a unor trăsături
temperamentale precum emoționalitatea excesivă, impulsivitatea se constituie în trăsături
marker ce sugerează susceptibilitatea pentru evenimente de viață negative și vulnerabilitatea
la un stil parental defectuos de disciplina inconsistentă.
Dupa cum afirmă cercetători precum Rothbart & Bates (1998), depistarea unor
asemenea caracteristici se dovedește a fi foarte importantă pentru intervenție sau chiar
prevenție ce vizează impiedicarea structurării dizarmonice a personalității și, în consecință,
recurgerea la mecanisme dezadaptative de coping.
Shaver și Hazan (1987) au studiat ulterior posibilitatea existenței unei legături între
atașamentul format în cadrul relației copil-părinte și atașamentul în cadrul relațiilor de cuplu.
Din acest studiu a reieșit faptul că există o astfel de legătură, iar în cadrul relațiilor de cuplu
56% dintre subiecți sunt securizanți, 24% evitanți și 20% anxioși-ambivalenți.
Brennan, Clark și Shaver (1998) au găsit două dimensiuni optime ce puteau măsura
diferențele individuale și ce permiteau a fi evaluate: anxietatea și evitarea. Astfel, în
concordanță cu cele două dimensiuni, aceștia prezintă:
 securizantul (posedă un nivel scăzut al anxietății și al evitării) se simte
confortabil în relații, caută apropierea celorlalți și nu este preocupat de gândul
că ar putea fi părăsit;
 preocupatul (prezintă un nivel al anxietății crescut, pe când cel al evitării este
scăzut) dorește apropierea de ceilalți, dar se teme că va fi respins;
 cel ce îndepartează (posedă un nivel al evitării crescut, iar al anxietății scăzut)
nu se teme de faptul că ar putea fi respins și nu dorește apropierea de ceilalți;
 temătorul (deține un nivel crescut al anxietății și al evitării) este caracterizat de
o îmbinare a celorlalte două tipuri de atașament nesecurizant („cel ce
îndepartează‖ și „preocupatul‖): nu se simte confortabil în apropierea celorlalți
și se teme totodată că această apropiere nu va dura.
Atașamentul insecurizant se va reflecta prin perturbări vizibile la nivelul celor
două sisteme: fie explorator, copilul necăutând ca parintele să îi satisfacă
nevoile, fie la nivelul proximității, copilul nepornind în explorare.
Asadar, atașamentul joacă un rol foarte important în dezvoltările manifestărilor
psihopatologice ale copilului sau adultului și înțelegerea lui contribuie la identificarea
strategiilor necesare de intervenție asupra tulburărilor.

BIBLIOGRAFIE
 Bowlby John, A secure base, Routledge publyshing , New York, 2005
 Miftode Vasile, Teorie și metodă în asistența socială, Editura Fundației Axis, Iași,
 Benga Oana, Temperamentul și bazele timpurii ale personalității. În noi tendințe în
psihologia personalității. Modele teoretice, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2002
 CAPITOLUL V TEORIA ÎNGRIJIRII

5.1 Caracteristici ale îngrijirii

Teoria îngrijirii ocupă, în sistemul ―teoriilor specifice‖, locul principal, în imediata

apropiere a obiectivului fundamental al sistemului de asistenţă socială.
Jim Black face referire atât la conținutul asistenţei sociale cât şi asupra
caracteristicilor muncii ―lucrătorului social‖:24
 Asistentul social este o persoană care încearcă să ajute pe cineva care are o problemă
şi nu se poate ajuta singur;
 Serviciul de asistenţă socială acordă un prim ajutor şi aduce mai ales uşurare şi alinare
clienţilor în problemele lor, fără a reuşi întotdeauna să le şi rezolve;
 Asistentul social încearcă să ajute clientul să facă faţă cât mai bine problemei pe care
o are şi să-l scoată cât mai repede în afara acestora;
 Asistentul social este – în termeni foarte simpli – cel care ajută pe ―ceilalţi‖,
suportând mediul în care se află şi încercând să-l schimbe.
 Asistentul social trebuie să înțeleagă și să participe alături de client la viața acestuia.

Teoria îngrijirii vizează:

Individul în situaţia Mediul social degradat sau în curs de
de risc (familia din care face parte) degradare, grupul-problemă, comunitatea sau
colectivitatea umană ,marginalizată

Munca asistentului social trebuie să se înscrie armonios, organic, în sistemul îngrijirii

din perspectiva diferiţilor actori25:

 a clientului (participare la îngrijire, auto-îngrijire);

 a familiei (sau a grupului primar din care face parte);
 a agenţiei specializate în domeniu;
 a asistentului social propriu-zis, care monitorizează permanent ansamblul activităţilor
de îngrijire;
 a comunităţii şi a factorilor instituţionali locali, responsabili de funcţionarea normală a
societăţii ―locale‖;
 a societăţii globale.

Asistenţii sociali sunt indispensabili în mediile sociale anomice, în care disfuncţiile s-

au cronicizat, devianţa de la normalitate a căpătat caracter epidemic şi în care oamenii
vulnerabili sunt copleşiţi de ofensiva răului, violenţei, a faptelor degradante.
Îngrijirea umană presupune, desigur, o intervenţie calificată şi sistemică, adică
implicarea unei serii întregi de profesionişti (sociologi, psihologi, medici, jurişti, etc.)
organizaţi în echipe al căror mediator şi dirijor este asistentul social.
Obiectivul fundamental al îngrijirii îl constituie asigurarea pe termen lung a
independenţei clienţilor faţă de ofertele de ajutor ale celorlalţi.
În calitatea lor de agenţi ai controlului social, asistenţii sociali trebuie să asigure o
îngrijire specifică indivizilor defavorizaţi atât direct, cât şi prin menţinerea stabilităţii, a unui
24
Vasile Miftode , Teorie și metodă în asistența socială, Editura Fundației Axis , Iași, 1995, p 109
25
Vasile Miftode , Teorie și metodă în asistența socială, Editura Fundației Axis , Iași, 1995, p 112
climat comunitar favorabil dezvoltării normale şi prosperităţii fiecărui cetăţean sau grup
uman.
Conform lui Martin Davies, un program de instruire, de cercetare şi profesionalizare
experimentală poate fi elaborat sub presiunea problemelor din următoarele arii sociale:

 Grupul şi mediul familial;

 Copii – problemă (creşterea şi îngrijirea lor)
 Problematica bătrânilor (vârsta a treia, ―a patra‖, etc.)
 Asistenţa socială a familiei

Asistenţa socială a familiei şi asigurarea îngrijirii membrilor grupului familial care au

nevoie de ea, constituie atât forma cea mai veche, tradiţională a serviciului social, cât şi cea
mai importantă activitate în acest domeniu.
Dificultăţile care stau în calea muncii asistentului social cu familia problemă sau cu
diferiţi membrii ai acesteia, pot fi numeroase şi adesea insurmontabile – rezistenţa familiei la
schimbare, ambivalenţa opiniilor şi comportamentelor în interiorul familiei, refuzul părinţilor
de a accepta contactul cu proprii copii şi interviurile cu asistenţi sociali etc.
Chiar dacă nu trec prin crize acute, familiile cu persoane cu handicap se află sub
presiunea unei ameninţări pe termen lung şi a unor probleme gospodăreşti – manageriale
cronice (cineva din familie trebuie să se ocupe permanent de persoana cu handicap, aceasta
din urmă vrea să fie ascultată, să fie ajutată).

5.2 Creşterea şi îngrijirea copiilor în familia de origine

Creşterea şi îngrijirea copiilor în familia de origine (de preferinţă) sau în afara

acesteia (în familii-substitut sau în diferite instituţii publice) constituie obiectivul principal
din lista de priorităţi a sistemului de asistenţă socială.
Asigurarea creşterii normale a copiilor constituie prima etapă strategică a sistemului
de îngrijire umană, domeniu complex, diversificat şi nuanţat, datorită multiplelor cazuri
concrete de copii şi, în general, de indivizi care au nevoie de ajutor, de protecţie şi de
îngrijire.
Selecţia familiilor – substitut sau recrutarea părinţilor – foster pentru plasamentul
copiilor – problemă poate cuprinde:26
 mediatizarea obiectivelor urmărite printr-o publicitate adecvată şi chiar prin tehnici de
marketing;
 pregătirea părinţilor – foster care să suplinească, pe cât posibil , lipsa adevăraţilor
părinţi, pregătire care trebuie să cuprindă:
-
cunoștințele de bază de care au nevoie părinţii – foster;
-
situaţiile care pot apărea pe parcursul creşterii, despre care familia substitut trebuie să
ia cunoştinţă;
-
formele de dezvoltare a auto – conştientizării participanţilor la noua lor activitate
privind responsabilităţile pe care şi le asumă, eventualele riscuri şi tehnicile de
rezolvare;
-
principiile unei bune îngrijiri practice a copiilor;
-
munca în grup şi cooperarea cu alţi părinţi – foster
-
mijloacele de stimulare a autoeducaţiei permanente etc.

26
Vasile Miftode , Teorie și metodă în asistența socială, Editura Fundației Axis , Iași, 1995, p 119
  Sprijinirea de către stat şi de către agenţii private a ―familiilor - foster‖ pe toată durata
plasamentului de care beneficiază un copil, pentru ca exigenţele creşterii şi ale
îngrijirii acestuia să fie realizate în condiţii optime.

5.3.Îngrijirea persoanelor în vârstă

Vârstnicii constituie cel mai numeros grup social care are nevoie de protecţia
celorlalţi, în primul rând de protecţia grupului familial din care fac parte, a comunităţii şi
vecinătăţii umane şi, în ultimă instanţă de protecţia ansamblului social.
Ajutorul social, în acest caz, poate consta, de pildă, în:
 Servicii zilnice adecvate noilor persoane în vârstă (pe care ceilalţi membrii ai familiei
nu le pot face);
 Sprijin financiar şi alimentar;
 Consultaţii juridice şi sfaturi medicale necesare;
 Integrarea în activităţi de grup, reinserţie socială, etc.;
 Ocrotirea specială pentru vârstnicii aflaţi într-o stare de dependenţă accentuată care
împovărează familia.
5.4.Teoria îngrijirii – nucleu al asistenţei sociale
Teoria îngrijirii reprezintă pentru asistentul social nucleul statusului său în societate,
oferindu-i astfel câmpul de acţiune cel mai reprezentativ şi centrat pe problemele şi
exigenţele fundamentale ale profesiei.
Concluziile unor analize privind teoria îngrijirii – pot fi cel mai bine prezentate în
sinteze conceptual – paradigmatice, a căror funcţie este de a esenţializa problematica vizată
şi, în plan practic, acţional, de a orienta (sau, mai exact, de a ghida) elaborarea viitoarelor
programe sociale, atât de cunoaştere şi diagnostic, cât şi de acţiune, intervenţie şi schimbare
socială.
 CAP. VI TEORIA PARTICIPĂRII ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
(RELAŢIILE DINTRE CLIENT ŞI ASISTENTUL SOCIAL)

Experienţa practică din domeniul protecţiei umane şi al programelor de ajutor

destinate populaţiilor defavorizate sau vulnerabile arată că eficienţa activităţilor întreprinse în
acest sens se găseşte în raport cu gradul de implicare şi participare a beneficiarilor la
organizarea şi realizarea lor27.
Există două perspective de analiză şi apreciere atât a participării specifice domeniului,
cât şi a raporturilor dintre sisteme sau părţile angajate:

- Perspectiva asistentului social asupra relaţiilor cu clientul, cu ―obiectul muncii‖ sale, cu

alţi agenţi participanţi, vizând structurarea şi ierarhizarea activităţilor;
- Perspectiva clientului sau a beneficiarului acţiunii de protecţie şi sprijin asupra relaţiilor
sale cu ceilalţi participanţi şi, în primul rând, cu asistentul social, ―imaginea‖ pe care şi-o face
clientul despre o asemenea activitate, despre conținutul ajutorului, personalitatea lucrătorului
social, formele de sprijin şi cooperare în folosul lui, etc.

Pentru a-şi modela sau orienta munca în maniera cea mai adecvată, asistentul social
trebuie să cunoască exact:

o Ce înseamnă ajutor pentru client (indiferent de concepţia general socială sau

de propria să concepţie asupra problemei);
o Care sunt activităţile de sprijin nereceptate în conținutul lor sau surprinse de
client şi care urmează să fie evitate în etapele următoare;
o Ce înseamnă eficienţa în propria activitate în raport cu aspiraţiile şi sistemele
de valori ori cu tradiţiile proprii clientului vizat şi ce reprezintă eşecul în
această muncă;
o De ce trebuie să facă şi cum trebuie să procedeze asistentul social pentru a
genera un impact pozitiv asupra clientului şi pentru a veni în întâmpînarea
dorinţelor lui;
o Ce place şi ce nu place clientului, atât în ceea ce priveşte conținutul cât şi
forma protecţiei, a intervenţiei.

În acest domeniu, problema feed – back – ului ţine de profesionalism şi, totodată, de
experienţa practică şi abilitate, aparţinând, în esenţă, de statusul asistentului social şi mai
puțin de interesul sau capacitatea clientului de a o înţelege sau a o conştientiza.
În comportamentul şi atitudinile faţă de clienţi este nevoie de multă atenţie, discreţie,
capacitate de previziune, chiar şi discernământ (având în vedere efectele asupra unor
persoane vulnerabile), de mult tact şi abilitate.
În relaţiile cu asistenţii sociali clienţii aşteaptă şi le acceptă doar pe cele bazate pe
sinceritate, încredere şi cooperare egală. David Howe subliniează acest lucru, dacă un client
este derutat şi încurcat, el este greu de ajutat, trece în defensivă şi se comportă cu stângăcie,
ajungându-se chiar la blocarea prin refuz a cooperării sau la conflicte de opinii şi, în final, la

27
Vasile Miftode , Teorie și metodă în asistența socială, Editura Fundației Axis , Iași, 1995, p 140
eşuarea programului sau activităţii respective. Nimic nu trebuie ascuns clientului din ceea ce
el are dreptul să ştie, relaţiile trebuid bazate pe claritate şi sinceritate. Sintetizând aspectele
structurale ale muncii asistentului social, David Howe formulează următoarele întrebări:28
1.
Care este problema? (Despre ce este vorba?);
2.
Care este conținutul sau contextul problemei? Adică: originile sau cauzele problemei
(Cum se explică ceea ce se întâmplă? Cum apreciem situaţia? Etc.);
3.
Care este obiectivul? (ce este de făcut? – la care întrebări trebuie să răspundă în comun
ambele părţi);
4.
Care este calea de intervenţie? (care sunt mijloacele sau procedeele de atingere a
obiectivelor? – şi în acest caz este necesară colaborarea clientului cu asistentul social);
5.
Care este rezultatul? (Au fost atinse obiectivele prevăzute? În ce măsură? – se face deci o
evaluare a tuturor efectelor obţinute prin aplicare programului de intervenţie).

A stabili cine este clientul (deci beneficiarul unui eventual program de protecţie) nu
constituie o sarcină uşoară. Cel puțin două întrebări par inevitabile:
 Cine are legitimitatea de a defini problema şi a alege clientul? (există mai mulţi agenţi
sociali în acest sens);
 Pentru cine constituie o problemă clientul (ipotetic)?
Definirea clientului - devine dificilă atunci când mai mulţi factori implicaţi au nevoie de
ajutor sau protecţie. De exemplu: un copil abandonat, dintr-o familie destrămată, repartizat
într-o instituţie socială lipsită de condiţii adecvate de îngrijire. Cine este clientul principal?
Care client are prioritate în primirea ajutorului? Care sunt soluţiile cele mai favorabile şi care
sunt adevăratele ţinte ale intervenţiei?
În funcţie de mijloacele de care dispune şi de cadrele calificate, sistemul asistenţei
sociale trebuie să intervină atât în ceea ce priveşte protecţia directă a copilului abandonat, cât
şi pentru ameliorarea situaţiei familiei destrămate (sprijin indirect şi pentru copil, totodată,
protecţie pentru membrii familiei) şi a instituţiei unde urmează să fie transferat copilul –
problemă.
Delimitarea contextului în care a apărut cazul de referinţă sau obiectul asistenţei sale,
este, de asemenea o sarcină ce impune profesionalism şi experienţă.
Într-o manieră empirică întrebările ar putea lua forma următoare:
 De ce preferă copilul mediul străzii în locul mediului familial sau al mediului
instituţional?
 De ce fuge copilul de la şcoală sau de acasă?
 Cum se organizează şi care este originea bandelor de cartier sau a grupurilor de
vagabonzi?
 De ce s-au înmulţit cerşetorii în lumea urbană?
 Cum se explică abandonul familial? Dar abandonul matern?
 De ce şomerul preferă un ajutor fînanciar de mizerie în locul unei vieţi active sau al
unei oferte provizorii de muncă?
 De ce delincvenţii nu-şi abandonează comportamentul anomic după suportarea unor
pedepse sociale?
Asistentul social trebuie să identifice cauzele şi să formuleze cele mai argumentate
răspunsuri la asemenea întrebări, alcătuind liste ipotetice pentru cazuri concrete privind
condiţiile favorizante ale unor comportamente sau fapte anomice. De exemplu:
Copilul care fuge de acasă este bătut, probabil, sau terorizat de alţi membrii ai
familiei, este lăsat în voia sorţii, nimeni nu-l întreabă nimic şi în general este neglijat, etc.

28
Vasile Miftode , Teorie și metodă în asistența socială, Editura Fundației Axis , Iași, 1995, p 144
 Copiii care fug din centrele de plasament sau din alte instituţii de protecţie sunt,
ipotetic vorbind, neîngrijiţi şi nesupravegheaţi; ei reacţionează astfel la condiţiile de mizerie
în care trăiesc şi la degradarea materială şi umană a unor astfel de unităţi sociale etc.;
Cerşetorul din colţul străzii a constatat, probabil, că se poate trăi mai bine, practicând această
―meserie‖.
Relaţiile dintre client şi asistentul social sunt cel mai bine ilustrate şi cel mai puternic
implicate în domeniul obiectivelor urmărite. Este decisivă în realizarea obiectivelor stabilite
metodologia sau tehnologia de intervenţie, adică întreg sistemul de mijloace, tehnici,
procedee, forme şi căi de acţiune în spaţiul social. Importante, chiar indispensabile, sunt
procedeele adecvate muncii cu grupul în general, cu toată familia, în special (când este vorba
de o familie problemă), sau cu ―bandele de delicvenți‖.
 CAP. VII TEORIA CENTRĂRII PE CLIENT

7.1 Cadru conceptual

―C.Rogers a construit și utilizat teoria centrată pe client, aceasta însemnând că
pacientul, clientul, trebuia lăsat să se exprime, înlăturând progresiv, treptat, obstacolele ce îl
împedicau să ajungă la propriul adevăr‖29. Psihoterapia centrată pe client s-a dezvoltat
începând cu anii 1940 ca o puternică reacție față de psihanaliză, obiectivul principal fiind
―ajutarea pacientului să se accepte pe sine‖. 30
În domeniul asistenţei sociale, această teorie s-a constituit ca fiind una din teoriile de
bază. Pentru înlăturarea şi rezolvarea dificultăţilor ivite în viaţa unor persoane, în ideea
încadrării lor în ansamblul general social, activitatea de protecţie şi asistenţă socială, trebuie
să aibă o largă sferă de preocupări. Având în centrul atenţiei sale omul, care constituie
domeniul comun de interferenţă, este normal ca în munca de asistenţă socială să existe relaţii
strânse cu diverşi specialişti, ca: medici, jurişti, psihologi, cadre didactice, economişti,
sociologi, preoţi etc.
Conceptul central în teoria centrată pe client este reprezentarea de sine, imaginea de
sine. Această componentă personalității se definește ca ansamblu al credințelor individului
despre propria sa persoană – trăsăturile specifice, comportamentul - și angajează, în
structurarea sa, atât în planul cognitiv (ce știe persoana despre sine, cât de bine se cunoaște),
cât și planul afectiv (ce simte persoana în legătură cu imaginea de sine).31
Atât ofertanţii cât şi beneficiarii serviciilor sociale devin la un moment dat implicaţi
în procese decizionale sau sunt puşi în situaţia de a rezolva probleme de interes comun.
Ofertanţii sunt interesaţi să organizeze întâlniri cu grupuri de potenţiali beneficiari
pentru a defini şi orienta misiunea şi politica organizaţiei, ca şi pentru a iniția sau dezvolta
servicii sociale şi în acest caz au nevoie să ştie care ar putea fi cele mai convenabile pachete
de servicii, cum să se realizeze optim distribuirea acestora, ce ar presupune o coordonare
eficientă a organizaţiei din punctul de vedere al ―consumatorului‖ (de servicii sociale).
Beneficiari (clienţi) ai serviciilor sociale pot, la rândul lor, să iniţieze întâlniri pentru a
putea identifica nevoile comunităţii. Datele astfel colectate, ca şi grupul însuşi pot înfluenţa
dezvoltarea de noi programe în cadrul organizaţiilor deja existente sau pot demonstra
oportunitatea şi utilitatea înfiinţării unora noi.
Asistenţii sociali vor juca în astfel de situaţii rolul de agenţi ai schimbării, de
promotori ai inițiativelor comunitare.
În cazul grupurilor în discuţie, fiecare participant aduce spre dezbatere atât probleme
de interes personal cât şi de interes comun. Prin aceasta, grupul se confruntă cu trei tipuri de
probleme care rezultă din:

 raportul grup-individ (decizia grupului este inferioară sau superioară celei

îndividuale)
 calitatea gândirii în grup (deciziile sunt acceptate fără a fi luate în considerare toate
alternativele pro şi contra, fiind resimţită o anumită ―presiune socială‖)
 modul în care se ia decizia: prin consens sau prin vot majoritar (decizia prin
consens este susținută de toţi membrii, în timp ce decizia prin vot majoritar
generează frustrări ―minorităţii‖, mai ales dacă raportul procentual este de 51 la

29
Ion Ionescu, Metodologia cercetării socialului.Repere pentru asistenții sociali în Tratat de asistență socială
coord G.Neamțu, Editura Polirom, Iași, p.241
30
Irina Holdevici, Elemente de psihoterapie, Editura All, București, 1996, p.71
31
Cristina Neamțu, Personalitatea-determinant fundamental în asistența socială, în Tratat de asistență socială,
Editura Polirom, Iași, p.205
 49).

7.2 Tehnici de luare a deciziilor și rezolvare de probleme

Exemplificăm, în cele ce urmează, două dintre cele mai des utilizate tehnici de luare a
deciziilor şi rezolvare de probleme.
A. “Brainstorming”
―Brainstorming‖-ul este o foarte bună tehnică de grup pentru găsirea unor modalităţi
de realizare a scopurilor propuse. Într-o primă aproximaţie, definirea brainstomingului poate
fi generarea de idei pentru soluţionarea unor probleme. Totuşi termenul desemnează şi
anumite tehnici specifice pentru generarea ideilor, inventarierea posibilităţilor sau a
alternativelor de acţiune. Utilizarea brainstomingului înseamnă de fapt, identificarea a cât mai
multor posibilităţi de soluţionare de probleme. De obicei, brainstomingul se desfăşoară în
cadrul unui grup condus de un moderator care are şi sarcina de a facilita producerea ideilor.
Egan, (1982), a identificat câteva tehnici care facilitează procesul de producere a ideilor:

1. Renunţarea la ―a judeca‖. Pentru a ajuta un grup să producă idei se impune

renunţarea la critica ideilor produse de membri. Dacă ideile sunt criticate, fluxul
producerii ideilor se va reduce sau stopa deoarece oamenii vor înceta să mai producă
idei noi.
2. ―Descătuşarea eului‖. Participanţii vor fi încurajaţi să menţioneze cele mai
trăznite idei. Chiar dacă produc ilaritate, unele idei ―nebuneşti‖ se pot dovedi utile în
timp.
3. ―Încurajarea producţiei de idei‖. Cu cât sunt mai multe idei, cu atât creşte
posibilitatea ca unele dintre ele să fie utilizabile. Moderatorul va încuraja fiecare
participant în parte să producă cât mai multe idei.
4. Combinarea - ajută participanţii să reunească sau să combine ideile generate şi în
urma acestui proces să găsească noi posibilităţi. Acest proces, care solicită imaginaţia
participanţilor, este stimulat de vederea listei pe care au fost înscrise ideile.

După procesul de generare a ideilor, grupul va începe să le ordoneze pe categorii, ceea ce va

oferi prilejul de a comenta anumite idei sau aspecte ale acestora.

B. Tehnica grupurilor nominale (identificarea problemelor şi luarea

deciziilor)
Grupurile nominale au fost studiate şi dezvoltate de Andre Delbecq şi Andrew Van
de Ven (1971). Acest tip de grup se foloseşte pentru identificarea problemelor şi luarea
deciziilor. Specificul acestui tip de grup constă în faptul că indivizii lucrează în prezenţa
celorlalţi, dar nu interacţionează verbal. Identificarea nevoilor este un proces complex în
cadrul căruia este foarte important ca populaţia ţintă (potenţiala beneficiară a unui serviciu
social) să-şi exprime, înţeleagă şi articuleze problemele, nevoile şi scopurile.
Anumite cercetări susţin că grupurile nominale sunt superioare ―Brainstormingului‖
ca şi altor tipuri de interacţiuni în grup, pentru generarea de informaţii relevante pentru
problema a cărei soluţie trebuie găsită. Cantitatea dar şi calitatea, caracterizează producţiile
din cadrul grupurilor nominale. Elementele care conferă superioritate acestui tip de grupuri
sunt:
 abordarea nominală se aseamănă, într-o oarecare măsură, cu un ―joc mistic‖ care
stimulează interesul participanţilor;
 tensiunea creatoare este stimulată de sarcinile care trebuiesc rezolvate individual;
  evaluarea diferiţilor itemi este interzisă, ceea ce reduce substanţial presiunea asupra
exprimării ideilor ―minore‖, neconvenţionale.
 abordarea nominală înseamnă şi economie de timp.

Paşii în conducerea unui astfel de grup sunt:

a. Adunarea / formarea unui grup de orice mărime (putând merge până la 100 de
persoane) şi explicarea situaţiei. Se va sublinia importanţa ideilor legate de
subiectul discuţiei.
b. Împărţirea grupului mare în subgrupuri mai mici (5-8 persoane fiecare). Fiecare
grup se va aşeza în jurul unei mese separate sau în scaune / bănci aranjate în cerc.
c. Distribuirea unor foi care conţin întrebări la care participanţii trebuie să răspundă.
d. Timp de 15-20 min. participanţii alcătuiesc individual liste cu răspunsurile pe care
le consideră potrivite.
e. Se va merge pentru a discuta cu fiecare grup în parte, pentru fiecare item . Un
membru al grupului înregistrează pe tablă răspunsurile şi procesul continuă până
când nu mai sunt idei. Până la terminarea acestei etape nu sunt permise discuţiile
sau evaluările.
f. ―Flip-chart‖-urile provenite de la fiecare grup vor fi expuse / afişate. Există două
modalităţi de abordare:
-
fiecare item este citit tuturor participanţilor;
-
fiecare grup face o trecere în revistă a ideilor produse în grupul respectiv.
g. Ambele modalităţi funcţionează: prima pentru grupuri mai mici, a două pentru grupuri
mai mari.
h. După ce fiecare participant se familiarizează cu toate ideile listate i se cere să le
menţioneze pe cele 5 care i se par mai importante (pe o foaie, individual)
i. Aceste selecţii sunt apoi înregistrate, tabelate şi afişate. Problemele şi ideile care au
fost alese de cele mai multe ori, sunt considerate de către membri grupurilor, ca
fiind cele mai importante.
 CAP. VIII Teoria Rețelelor
8.1 Reţele şi sisteme de suport social

Fiecare persoană face parte dintr-o structură socială (familie, vecinătate, grup, etc.),
dintr-un mediu social specific şi, prin aceasta, dintr-o reţea de raporturi sociale diferite.
Termenul de reţea îşi are originea în anchetele de comunitate, fiind utilizat pentru prima dată
de antropologul John Barnes, în 1954, într-un studiu asupra rolurilor sociale în sânul unei
comunităţi. După Barnes, reţeaua este „ceva care traversează societatea...toate grupurile
normale, familia şi vecinătatea, echipele de muncă sau profesionale‖32 . Ea este constituită
din sistemul de relaţii specifice unui grup de persoane, elemente sau evenimente, privite la un
moment dat şi într-un context anume.
A. Degenne şi M. Forse (1994) consideră că reţeaua socială reprezintă ansamblul
relaţiilor unui individ. Autorii citaţi precizează că termenul de reţea este utilizat atunci când
accentul se pune pe o perspectivă mai largă, deschisă spre exterior, potrivit teoriei sistemice
(microsistem, macrosistem, sistem, subsistem de reţelele socioumane), iar termenul de relaţie
se utilizează când accentul cade pe perspectiva inter-individuală (relaţiile între membrii unei
echipe, familii, etc).
Reţelele de relaţii de care dispune o persoană la un moment dat pot include: soţul/soţia,
copiii, părinţii, părinţii soţului/soţiei, rudele, prietenii apropiaţi, grupurile religioase, colegii,
subordonaţii, vecinii, grupurile profesionale, cluburile sociale, grupurile de recreere,
grupurile comunitare de suport.
Barnes identifică două tipuri de cartograme, una apropiată de organigramă
(cuprinzând structurile formale) şi alta asemănătoare sociogramei (cuprinzând sau reflectând
relaţiile afective, informale). În teoria reţelelor sociale, acestea sunt întâlnite sub forma
reţelelor primare şi a celor secundare.
Prin noţiunea de reţea primară se înţelege „unitatea de viaţă socială care grupează
persoane care se cunosc şi care sunt unite unele cu altele prin legături de rudenie, prietenie,
vecinătate sau muncă ‖ 33. O asemenea reţea posedă anumite caracteristici particulare, şi-
anume:
- forma reţelei este de entitate colectivă şi nu de înlănţuire de relaţii focalizate pe un
individ;
- relaţiile dintre actorii reţelei primare sunt în esenţă de natură afectivă, „naturale‖,
pozitive sau negative, şi doar în plan secund sunt considerate ca relaţii funcţionale;
- reţeaua primară are un caracter dinamic, se modifică în funcţie de dinamica
raporturilor interpersonale, aflate sub influenţa circumstanţelor şi a diverselor
fenomene sociale;
- relaţiile interne reţelei se caracterizează prin reciprocitate (directă sau indirectă,
imediată sau promisă pentru altă dată, etc.);
- în cadrul acestui tip de reţea, nu sunt practicate „schimburi băneşti‖, monetare;
nimeni nu este, de regulă, plătit în bani sau în alte „forme materiale‖ pentru ceea ce
face în reţeaua din care face parte.
Prin termenul de reţea secundară se înţelege acea formă de reprezentare a
„instituţiilor sociale care au o existenţă oficială, sunt structurate într-un mod precis,

32
Vasile Miftode, Metoda reţelelor şi acţiunilor sociale, în Miftode, V.; Rahmania, N., Acţiune socială în
perspectivă interdisciplinară, Editura Proema, Baia Mare, 1998, p.15
33
apud Vasile Miftode, Metoda reţelelor şi acţiunilor sociale, în Miftode, V.; Rahmania, N., Acţiune socială în
perspectivă interdisciplinară, Editura Proema, Baia Mare, 1998, p. 8
îndeplinesc funcţii specifice şi oferă servicii particulare‖ 34. Printre caracteristicile acestui tip
de reţea, se pot enumera:

 nu apare în mod natural;

 membrii reţelei îşi stabilesc relaţiile în funcţie de serviciile pe care le furnizează sau
pe care le primesc;
 rolurile persoanelor implicate în reţea (clienţi, asistenţi sociali, voluntari, etc.)
determină natura relaţiilor manifestate între ele;
 factorii normativi (juridici) şi cei economici (financiari-monetari) joacă un rol mai
important în acest domeniu decât relaţiile de reciprocitate.
Studiul reţelelor sociale se află în centrul cunoaşterii relaţiilor dintre indivizi şi
societate, dintre aspectul clinic şi cel comunitar, reconciliind sau apropiind analizele macro
cu cele microsociale.

Din teoria reţelelor au fost derivate două tipuri de cercetări şi intervenţii, şi anume:
 analiza reţelelor (network analysis)
 suportul social (social support).
Primul tip descrie reţelele mai ales din punct de vedere structural şi interacţional, iar cel
de-al doilea tip, descrie reţelele mai ales din punct de vedere funcţional.

Analiza reţelelor: indicatori structurali şi interacţionali

Analiza reţelelor urmăreşte atât latura cantitativă cât şi cea calitativă a reţelelor,
propunând investigaţii la o scară mare (de exemplu, prin chestionare) sau la o scară mai
restrânsă (de exemplu, prin observaţii participative, istoria vieţii, etc.). Aceste anchete pun în
lumină câteva trăsături şi, îndeosebi, unii indicatori esenţiali, care pot fi împărţiţi după cum
urmează:
 indicatori structurali: talia reţelei (numărul de indivizi-membri ai reţelei);
dimensiunea reţelei (proporţia dintre relaţiile directe efective ale unui subiect şi
relaţiile directe teoretice posibile cu ansamblul membrilor); centralitatea reţelei
(posibilitatea de a ajunge la un individ, accesul individului la reţea);
 indicatori interacţionali: natura legăturilor (reciprocitate, dependenţă etc.);
intensitatea legăturilor (frecvenţa, durata etc.); tipul conținuturilor vehiculate în
cadrul relaţiilor.
Analiza reţelelor vizează forme şi „etaje‖ relaţionale, între care amintim: relaţii reale
şi relaţii ideale între actori; relaţii directe şi relaţii indirecte (mediate); relaţii centrate pe
individ şi relaţii centrate pe grup sau comunitate; relaţii stabile şi relaţii dinamice; relaţii
latente şi relaţii manifeste; relaţii „puternice‖ şi relaţii „slabe‖ etc.
Pentru un om normal, reţeaua de sprijin social cuprinde 25-40 de persoane, dintre care
doar 6-10 persoane se cunosc intim şi constant, având legături de durată. O reţea puternică
este protectivă, iar una slabă sau absentă vulnerabilizează persoana la evenimente de viaţă
negative. 35.

8.2. Suportul social: definiţie, surse, funcţii

34
Vasile Miftode, Metoda reţelelor şi acţiunilor sociale, în Miftode, V.; Rahmania, N., Acţiune socială în
perspectivă interdisciplinară, Editura Proema, Baia Mare, 1998, p.8
35
Doru Buzducea, Aspecte contemporane în asistența socială, Editura Polirom, Iași, 2005, P.139
 Suportul social reprezintă principala resursă exterioară la care individul poate apela
pentru evitarea/rezolvarea anumitor probleme pe care nu le poate rezolva singur. Suportul
social constă în ,,susţinerea psihologică şi socială a persoanelor: confortul, asistenţa şi
informaţiile primite din partea indivizilor şi grupurilor în cadrul relaţiilor formale şi
informale‖36 . Este un proces important în menţinerea sănătăţii fizice şi psihice a individului,
în integrarea sa, în creşterea stimei de sine şi ajutarea acestuia să aibă încredere în oameni şi
să se simţă în siguranţă.
Sursele suportului social pot fi: informale (familia, prietenii, colegii, vecinii,
cunoștințele) şi formale (specialişti - asistenţi sociali, consilieri, psihologi, medici, etc.,
instituţii şi servicii sociale, grupuri comunitare de suport).
Schimbări majore în dinamica familiei cum ar fi boala, moartea, divorţul sau
schimbarea domiciliului pot slăbi fundaţia unei familii. Pentru că ele se află întotdeauna în
schimbare, dezvoltare şi evoluţie, toate familiile experimentează stresul la un moment dat.
Familiile pot oferi un sprijin emoţional imens, în special în momentele de criză. Astfel de
crize sunt determinate sau agravate, nu de puține ori, de situaţii sociale problematice cum ar
fi şomajul, sărăcia, educaţia deficitară sau lipsa acesteia.
Un al doilea tip de suport social este cel oferit de grupurile şi reţelele de prieteni şi
colegi. Aceste relaţii sunt de obicei mai puțin intense sau apropiate, comparativ cu relaţiile
din familie.
Suportul social poate acoperi o arie variată de nevoi : materiale, informaţionale,
emoţional-afective, de îngrijire, de recunoaştere şi afirmare, de consiliere, de interacţiune
socială pozitivă etc. În evaluarea sprijinului social de care poate să dispună o persoană la un
moment dat, devin importante aspecte care ţin de calitatea relaţiilor acelei persoane, de
posibilitatea ca aceste relaţii să deţină funcţii de sprijin la un moment dat.

Relaţiile sociale suportive pot îndeplini una sau mai multe dintre următoarele funcţii:

Funcţia emoţională, ocupă un loc central în cadrul conceptului de sprijin social

deoarece este funcţia care oferă confort şi stimă de sine; este cel mai important tip de sprijin
ce poate însoţi toate etapele unei situaţii problematice: situaţia de criză; tranziţia la o nouă
situaţie; faza deficitară/finală; acest tip de suport poate fi oferit atât de sursele informale
(familia, prietenii, colegii, vecinii, etc.), cât şi de sursele formale (asistenţii sociali, consilierii,
grupurile de suport comunitare, etc); funcţia emoţională presupune activităţi, precum:
 asistenţă sub formă de încurajare;
 exprimarea căldurii personale în relaţie cu persoana în nevoie;
 manifestarea afecţiunii pentru celălalt;
 comunicarea empatică;
 manifestarea încrederii şi a susţinerii necondiţionate; comportamentul ce susţine
sentimentul de siguranţă şi-l conduce pe individ spre credinţa că este respectat şi că
devine conştient de disponibilitatea cuiva cu care poate discuta problemele sale cele
mai delicate.

Funcţia cognitivă, informaţională, utilă în special în faza de tranziţie de la o situaţie

problematică la o situaţie adaptativă; ea presupune a-i oferi persoanei aflată în dificultate
informaţiile de care are nevoie sau de a învăţa anumite deprinderi ce-i sunt necesare pentru
rezolvarea problemei sale; funcţia cognitivă, informaţională include şi un sprijin care implică:
 informaţii care să ajute persoana să-şi evalueze evoluţia proprie;
 sfătuirea;

36
S. Chelcea şi P.Iluţ, Encicopedie de psihosociologie, Editura Economică, București , 2003, P. 350
  îndrumarea şi consilierea persoanei în diverse domenii.

Funcţia de suport material, instrumental, care constă într-o formă de ajutor direct şi
material pentru o persoană aflată în dificultate; poate ajuta la rezolvarea unor probleme
practice, fiind utilă în special în faza deficitară/ cronică a situaţiei problematice; constă în
furnizarea de bani, bunuri sau servicii; funcţia de suport material, instrumental presupune ca
activităţi:
 asistenţă pentru muncile gospodăreşti;
 îngrijirea copiilor;
 acordarea unor împrumuturi sau donaţii în bani;
 transportul;
 oferirea de bunuri materiale (mobilă, cărţi, maşină de spălat, haine, etc.);
 oferirea de ajutor în perioade critice, cum ar fi îmbolnăvirea sau decesul unui membru
al familiei.
Mobilizarea suportului social are în vedere o evaluare inițială a resurselor individuale
şi sociale ale persoanelor. Această evaluare este urmată, acolo unde este necesar, de
intervenţii care să îmbunătăţească funcţionarea suportului social.

BIBILIOGRAFIE
1. Buzducea Doru, Aspecte contemporane în asistența socială, Editura Polirom, Iași,
2005
2. Chelcea S. şi Iluţ P., Encicopedie de psihosociologie, Editura Economică, București ,
2003
3. Miftode Vasile , Metoda reţelelor şi acţiunilor sociale, în Miftode, V.; Rahmania, N.,
Acţiune socială în perspectivă interdisciplinară, Editura Proema, Baia Mare, 1998
 CAP. IX TEORIA SISTEMELOR

9.1 Aspecte conceptuale ale termenului de sistem

Un ansamblu de entități reunite prin interacțiune și interdependență formând un întreg

se numește sistem. În concepția lui Andreson, Carter și Lowe (1999), un sistem este un
―întreg organizat, format din component care interacționează în mod diferit față de
interacțiunea lor cu alte entități și care reprezintă o perioadă de timp‖.37 Sistemul se
realizează printr-un ansamblu (asociere) de părți componente ceea ce conferă un caracter
structuralist sistemului. Componentele din care se realizează un sistem se numesc entități,
având un caracter real și abstract. Interacțiunea și interdependența entităților conferă
sistemului o funcționalitate prin conexiuni între entități. Entitățile nu poseda funcționalitatea
sistemului. Orice sistem este un întreg având un scop, o finalitate.
Precizarea sistemului înseamnă și o delimitare a acestuia față de mediul înconjurator. Orice
sistem se poate considera la rândul sau ca o entitate, deci ca o componentă a unui alt sistem.
Teoria este un ansamblu de cunoștințe independente de aplicații capabile de a da interpretări
și explicații asupre tuturor faptelor la care se referă.
Teoria sistemelor este deci un ansamblu de cunoștințe independente de aplicații,
capabile de a da interpretări și explicații asupra structuralității și funcționalității sistemelor de
orice natură. Se consideră sistemul abstract (un set de atribute împreună cu un set de relații)
sub forma unui model matematic. Sistemul abstract permite:

- tratarea analitica a sistemelor

- considerarea unor analogii din punct de vedere comportamental la sisteme de natură
diferită

Din punct de vedere funcțional un sistem este un întreg în care se transmit și se

prelucrează infomații. Informația poate să fie orice factor calitativ capabil de a descrie un
atribut asociat sistemului. Semnalul este o mărime fizică ce se poate constitui un suport
pentru informație. Parametrul în care informația poate să fie continuată, transmisă sau
prelucrată caracterizează semnalele. Cunoașterea cantitativă a parametrilor informaționali
permite extragerea informației obțînând mesajul. Atributele parametrilor informaționali se
stabilește la emițător iar apoi se materializeaza la receptor prin conversia parametrilor
informaționali. Forma materializată a informației se numește dată, noțiune primară având un
caracter sintactic și semantic. Transmiterea datelor de la emițător la receptor, caracterul
sintactic al datelor, suferă modificari (procese de conversie bazate pe legi, reguli sau
algoritmi).
Teoria sistemelor este un model epistemologic interdisciplinar, în care sistemele sunt
utilizate pentru a descrie şi a explica fenomene cu grad variabil de complexitate. Analiza
structurilor şi funcţiilor duce de multe ori la prognoze privind comportamentul sistemic.
Conceptul de teorie sistemică este utilizat în diferite discipline științifice, precum informatică,
fizică, electrotehnică, pedagogie, chimie, geografie, biologie, logică, matematică, fiziologie,
sociologie, psihologie, etnologie, semiotică, filologie şi desigur filozofie.

37
Karla Krogsrud Miley, Michael O ’Melia, Brenda DuBois, Practica asistenței sociale, Editura Polirom, Iași,
2006, p.62
 Există trei concepte fundamentale în teoria sistemelor:38
 Sistem- reprezintă o entitate cu granițe determinate, în interiorul cărora energia fizică
și mentală(psihologică) este schimbată mai mult decât în afara acestor granițe;
 Sistem închis –este acel sistem care nu realizează schimburi în afara granițelor;
 Sistemul deschis – reprezintă sistemul în care energia traversează granițele, este
permeabil.

9.2 Teoria generală a sistemelor

Intervenția sistemică își are la bază ideile teoriei sistemelor. Conform aceste teorii, un
sistem este definit ca un ansamblu de elemente interdependente și între care există
interacțiuni.39
Teoria generală a sistemelor este teorie despre sisteme desprinse de formele lor
concrete. Extragerea se realizează prin reţinerea componentelor esenţiale, definitorii ale
fiecărui tip de sistem. Tinzând la cunoaşterea generalului din sisteme teoria generală a
sistemelor consideră ca obiect al său de cunoaştere complexităţile organizate. Orice sistem
vehiculeaza materie, energie și informație. Din punct de vedere structural sistemul este o
interacțiune dintre obiecte. Obiectele la rândul lor sunt interdependența dintre atribute
exprimabile prin relații analitice. Atributele sunt mărimi caracteristice ale sistemelor ce pot fi
exprimate în termeni de unul sau mai multe numere.
Dificultăţile tranziţiei, accentuate de calitatea slabă a strategiilor politice şi a
administrării societăţii, au generat în ultimii ani degradări importante şi ale sistemului de
asistenţă socială. La nivel guvernamental nu a existat, până la apariţia Legii asistenţei sociale
din 2001, o înţelegere clară a unor responsabilităţi precise în domeniul asistenţei sociale. În
principal, funcţia de elaborare a politicilor sociale în asistenţă socială, precum şi coordonarea
activităţilor în domeniul asistenţei sociale reveneau Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.
Numai că asumarea unei asemenea responsabilităţi era sistematic blocată de o dezvoltare
rapidă a numeroase organisme centrate pe diferite programe de asistenţă socială plasate în
afara Ministerului şi independente de acesta. Relaţia dintre organismele naţionale şi cele
locale a rămas mai degrabă nedefinită. Noile responsabilităţi locale erau lipsite de suportul
central, iar organismele centrale erau lipsite de instrumentele de coordonare şi de asistare
financiară, instituţională şi tehnică.
Intervenția sistemică își are la bază ideile teoriei sistemelor. Conform aceste teorii, un
sistem este definit ca un ansamblu de elemente interdependente și între care există
interacțiuni.
Modelul dezvoltării fragmentare a sistemului de asistenţă socială a generat un vacuum
nu numai de coordonare, dar şi de autoritate şi de răspundere instituţională. Activitatea
ministerelor implica o răspundere guvernamentală doar pe problemele mari. Diferitele
organisme care au proliferat în afara sistemului guvernamental aveau doar o subordonare
vagă guvernului sau, adesea, nici un fel de subordonare.
Dispersarea programelor de asistenţă socială la nivelul unei mulţimi de organisme şi
ministere poate fi considerată a avea şi unele consecințe pozitive pentru sistem, cum ar fi
încurajarea unor importante inițiative independente, mobilizarea unor resurse organizaţional-
instituţionale şi altele. Cu toate acestea, consecințele negative au fost mult mai mari:
fragmentarea foarte mare a sistemului, lipsa de coerenţă, dublarea activităţilor, lipsa de
coordonare, risipirea fondurilor şi, de aici, scăderea generală a eficienţei. Dificultăţile de
cooperare dintre toate aceste organisme au reprezentat un fapt semnificativ. Unele puncte

38
Doru Buzducea, Aspecte contemporane în asistența socială, Editura Polirom, Iași, 2005, P.132
39
Ștefan Cojocaru, Vulnerabilitate socială și intervenție în Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași, p.
543
nevralgice ale cooperării/coordonării, după lungi perioade de blocaj, au fost rezolvate, de
regulă, sub presiunea crizelor grave, iar soluţiile găsite au fost de multe ori limitate de
compromisuri care exprimau, de fapt, lupta pentru putere.
Lipsa de flexibilitate şi imposiblitatea transferurilor financiare de la un program la
altul a devenit astfel o regulă. Aceasta a eliminat orice posibilitate de orientare flexibilă, în
acord cu priorităţile referitoare la repartizarea fondurilor. Rezultatul inevitabil al acestui
model de evoluţie îl reprezintă imposibilitatea instituţională de elaborare a unei concepţii
coerente a sistemului de asistenţă socială. O decizie clară, susținută de o voinţă politică
fermă, în privința reintegrării organizaţionale a sistemului de asistenţă socială este crucială
pentru viitoarea dezvoltare a întregului sistem. Limitele sistemului actual de asistenţă socială
nu provin numai din limitele resurselor alocate, ci şi din confuzia de organizare, din deficitul
de instituţionalizare, din pattern-ul fluctuant de evoluţie, cu tensiuni interne, rezistenţe la
cooperări intermînisteriale, mici ajustări şi reorganizări continue. Există încă o confuzie
organizatorică în privința serviciilor de asistenţă socială. Nu există încă o concepţie strategică
de dezvoltare a serviciilor de asistenţă socială şi cu atât mai puțin posibilitatea stabilirii
priorităţilor. Există unele servicii care se oferă, alese sub presiunea unor urgenţe, dar mai
puțin ca rezultat al stabilirii unor priorităţi. Este cazul, de exemplu, al scandaluli copiilor
instituţionalizaţi, acești copii fiind reintegrați în familiile de asistenți maternali acest lucru a
fost realizat de autorități fără o strategie anume si ca presiune din partea comunității
europene.
Problemele complexe primesc un suport fragmentar în termeni de servicii, iar gradul
de profesionalism al serviciilor sociale este extrem de inegal, predominând mai mult servicii
lipsite de un nivel minim de profesionalism.
Niklas Luhmann este considerat a fi unul din principalii reprezentanţi ai teoriei
sistemelor în sociologie, alături de Talcott Parsons .El foloseşte mai multe concepte: sistem,
mediu, autopoiesis, sens, comunicare etc. S-a inspirat din modelul cibernetic autopoietic
construit de biologii Humberto Maturana şi Francisco Varela. Astfel, societatea este
compusă din sisteme care sunt autopoietice, adică se reproduc şi se organizează conform unor
principii intrinsece, fără a fi controlate din exterior (alopoietic). Aceste sisteme sunt
organizaţionale, interacţionale sau funcţionale. Acestea din urmă joacă un rol foarte
important. Astfel, potrivit lui Luhmann, sistemele sunt în contact cu mediul care le
înconjoară, preluând de la acesta elemente care asigură supravieţuirea sistemului, dar nu sunt
dirijate de mediu. În acest mediu se află şi alte sisteme, aceste sisteme comunică între ele.
În activitatea cu clientul, asistentul social se concentrează pe trei sisteme:40
 Sisteme informale (familia prietenii, vecinii)
 Sisteme formale (grupuri comunitare, uniuni comerciale)
 Sisteme societale (spitale, școli)
Sistemele pot fi diferenţiate şi altfel: sisteme psihice (conştiinţa oamenilor) şi sociale.
Însă spre deosebire de alţi sociologi precum Jürgen Habermas (cu care Luhmann avut
dispute teoretice), aici oamenii nu pot comunica, ci doar sistemele, şi nu oricare, ci doar cele
sociale. Asta deoarece sistemele psihice (conştiinţa la nivel individual) nu sunt accesibile
celuilalt, deoarece ceea ce se exprimă prin semne şi limbaj nu e o reflexie directă a gândurilor
şi nici nu poate fi.
Un sistem social apare atunci doi oameni se percep reciproc. Aceasta este cea mai
simplă formă de comunicare (de unde şi celebra formulă: ―nu poţi să nu comunici‖). Chiar
când 2 persoane care se percep reciproc se ignoră şi nu scot nici un cuvânt, nu fac nici un
semn, apare deja comunicarea. Ignorarea în sine este comunicare. Sistemele comunică cu
mediul înconjurător pe baza unui cod binar, care selectează elementele care au voie să fie

40
Doru Buzducea, Aspecte contemporane în asistența socială, Editura Polirom, Iași, 2005, P.133
preluate din mediu de cele interzise. Un cod este o alăturare de 2 itemi. De exemplu, în cadrul
sistemului funcţional ştiinţă, codul este adevărat/fals.
Comunicarea este formată din cel puțin 3 elemente:

 Informaţie: este ceva care este disponibil oricărui sistem psihic, dar care în sine nu
se adresează nimănui. De exemplu un clipit din ochi întâmplător poate fi informaţie, dar
el nu este adresat nimănui şi nici nu comunică nimic încă
 Mesaj: conține o informaţie, dar este autoreferenţial. Adică face referire la sine.
Aceasta în sensul că atrage atenţia că este o informaţie trimisă de cineva, care se
adresează cuiva cu un anume scop, de obicei pentru ca determina un răspuns din partea
acelei entităţi. De exemplu, când o persoană face cu ochiul, acesta nu mai este un simplu
clipit, ci este un mesaj, de la cineva la altcineva care conține o informaţie cu un anume
scop.
 Înţelegere: este atunci când se ajunge la a se distinge între informaţie şi mesaj.
 Accept/refuz: mesajul nu a fost transmis întâmplător, ci pentru a determina o
anumită reacţie, un anumit comportament. Astfel, dacă recipientul a înţeles mesajul,
acesta poate să acţioneze în conformitate cu mesajul sau nu. Este vorba de perlocuţie
(concept introdus de John Langshaw Austin)41.

BIBILIOGRAFIE
1. Buzducea Doru, Aspecte contemporane în asistența socială, Editura Polirom,
Iași
2. Ștefan Cojocaru, Vulnerabilitate socială și intervenție în Tratat de asistență
socială, Editura Polirom, Iași
3. Miley Karla Krogsrud, O ’Melia Michael, DuBois Brenda, Practica asistenței
sociale, Editura Polirom, Iași, 2006
4. http://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_sistemelor_%28Luhmann%29

41
http://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_sistemelor_%28Luhmann%29
 CAP. X Valori în asistenţa socială

Problematica valorilor este prezentă consistent în literatura de specialitate. Înţelegerea

noastră asupra conceptului are la bază ideile lui Fraenkel: standarde (etaloane) ale
comportării, eficienţei, frumuseţii sau virtuţii pe care oamenii le aprobă încercând să
trăiască conform acestora; astfel, valorile devin vectori fundamentali ai existeţei umane,
implicit prin domeniul profesional
O valoare poate fi considerată ca o normă, ca o credinţă stabilă într-un tip de
comportament sau un stil de viaţă, ca o finalitate a existenţei (un obiectiv de atins pentru a
satisface o trebuinţă). Interesele sunt, în acest caz, activităţile şi obiectele specifice care
permit atingerea valorilor. Cu alte cuvinte, valorile se manifestă prin interese; motivaţiile de
bază ale persoanei constituie sursa comună a acestor două concepte42.
Sistemul de valori la care aderă un individ îi oferă acestuia reguli pentru evaluarea
propriului comportament şi al celorlalţi. El determină deci, parţial, atitudinile faţă de alţii,
comportamentele adoptate sau evitate. Valorile sunt produsul unei istorii şi organizează
comportamente variate. ca termenului de valoare a actului uman nu îi vom atribui
semnificatia termenului de virtute, desi experienta a demonstrat ca acesti doi termeni, prin
natura si comtinutul lor, sunt intersanjabili.
După anumiţi autori, însuşirea valorilor începe încă din copilărie, prin interacţiunile
sociale şi transmiterea unor abilităţi sociale. Eul se construieşte şi se rafinează prin
intermediul valorilor. Valorile ar juca deci, un rol important în procesul formării identităţii
personale şi în modificarea acesteia în adolescenţă.
Multitudinea şi varietatea valorilor constituie un fapt uşor de constatat , una din
preocupările de bază ale axiologiei este si aceea a clasificării valorilor , a stabilirii unei
tipologii acestora pentru a ne orienta mai bine în faţa diversitaţilor 43.
Valorile pot fi clasificate în funcţie de diverse criterii , unul dintre aceste criterii fiind
suportul valorilor , după care valorile sunt materiale şi spirituale . Suportul valorilor poate fi
însă o persoană sau un lucru şi atunci primele sunt valori personale , iar în cele din urmă
valorile reale sau materiale .
În sociologie, valoarea se referă la un mod de acţiune dezirabil, acceptat. Sociologi,
precum Durkheim, Weber spun că valorile trebuie considerate ca "fapte sociale" care au un
rol esenţial în asigurarea unităţii sociale;
În psihologia socială, în cercetările atitudinale, valorile sunt idei în care oamenii
cred, cu privire la comportamentul moral sau corespunzător, la ceea ce este bine sau rău, de
dorit sau vrednic de dispreţ.
În ştiinţele sociale "valorile… reprezintă principii generale şi abstracte, despre ceea
ce este mai important şi de preţuit în viaţa despre cum oamenii trebuie să se comporte sau
aprecieze situaţiile, evenimentele, precum şi obiectele sociale şi naturale (în termeni de
bun/rău, drept/nedrept, urat/frumos). Astfel de principii sunt: bunătatea, adevărul, dreptatea,
libertatea, cooperarea, competiţia, realizarea de sine" 44
Valorile reprezintă un ansamblu de comportamente, relaţii, acţiuni, valorizate,
preţuite de membrii unui grup, comunitate în consens cu trebuinţele, aspiraţiile sau idealurile
persoanelor, colectivităţilor.

42
Tănase Sârbu, Etica : valori și virtuți morale , Editura Societății Academice „Matei Teiu Botez‖, Iași, 2005,
p.128
43
Tănase Sârbu , Etica : valori si virtuți morale , Editura Societății Academice „Matei Teiu Botez‖, Iași, 2005p.
130
44
P. Iluț, Valori, atitudini și comportamente sociale, Editura Polirom, Iași, 2004, p.11
 Sensurile valorilor profesionale nu sunt fixe, depind de politicile publice (care le
orientează) şi de dezvoltarea profesiei.
Pot apărea dileme în etica profesională (într-o societate în care se practică o profesie şi
valorile morale ale profesiei -în societăţile totalitare, comunism, ex. avortul, manipularea
informaţiilor); vorbim deci de o serie de valori morale.
Lorwenberg şi Dolgoff sunt doi dintre teoreticienii sociali care pun în discuţie
problema valorilor şi a eticii în practica asistenţei sociale. Cei doi autori pleacă de la o
constatare a lui Bertram Brown, potrivit căreia ,, nici un alt domeniu, poate cu excepţia
notabilă a filosofiei, nu e preocupat atît de profund de problema valorilor, precum este
domeniul şi, în general, profesia asistenţei sociale,, , pentrui a evidenţia un aparent paradox,
acela că practicienii asistenţei sociale folosesc relativ rar termenul ,,valoare,, . Desigur, este
necesar să subliem că acest concept nu are aceeaşi semnificaţie precum cel de virtute, deşi
experienţa a demonstrat că aceşti doi termeni sunt interşanjabili.45 De asemenea, valorile nu
trebuie confundate cu normele. Chiar atunci când valorile sunt cele care trebuie să reprezinte
un ghid pentru determinarea comportamentului dezirabil, ele nu conduc în mod necesar la
acest rezultat. Este loc comun faptul că nu toţi oamenii au un comportament coerent cu
valorile pe care le profesează. Este posibil ca asistenţii sociali, precum şi alţi profesionişti, să
acţioneze în moduri contrastive în raport cu valorile profesionale, sau care nu reflectă
valorile societale în general. De exemplu, participarea clientului în procesul luării de decizii
reprezintă o valoare deosebită în asistenţă socială şi, totuşi, asistenţii sociali nu fac uneori
efortul de a-şi implica în mod total clienţii. Unul din motivele acestei incongruenţe dintre
valori şi comportament este reprezentat de faptul că,de regulă, valorile se situează pe un înalt
nivel de de generalitate, în timp ce comportamentele sunt specifice, în funcţie de o situaţie
sau alta. Distanţa dintre valorile profesate şi valorile reale ale asistentului social constituie, de
asemenea, un factor favorizant.
Există, în domeniul asistenţei sociale, un acord principial cu privire la valorile cele
mai generale, aşa cum sunt cooperarea şi succesul, dar acestea nu sunt suficient de specifice
pentru a impune şi mpdelele necesare de comportament. Cu cât o valoare este mai specifică
ea va deveni mai importantă pentru constituirea unui ghid comportamental. Pe de altă parte,
teoreticienii şi practicienii din domeniul asistenţei sociale trebuie să fie conştienţi că, dacă o
valoare are un grad de specificitate mai mare, cu atât vor fi mai mici şansele ca ea să fie
acceptată pe o scară largă. De exemplu, fiecare om este de acord că viaţa de familie este o
valoare dezirabilă, mai cu seamă în anumite situaţii. Dar acest acord durează atâta vreme cât
această valoare nu este definită specific, în termeni operaţionali. Căci această valoare
generală nu este de nici un folos unui individ adult, care trebuie să ia o decizie în privinţa
tatălui său bătrân şi paralizat, fără a mări tensiunea deja existentă între soţia sa şi copiii pe
care îi are dintr-un mariaj anterior. Iată o situaşie specifică, ce poate intra ţn neconcordanţă cu
o valoare situată într-un plan mult prea general pentru a fi ,,tradusă,, în termeni operaţionali.
Revenind la acest exemplu, este posibil ca nici asistentul social la care acest individ ar putea
apela să nu fie capabil de va-i oferi vreo referinţă etică ce ar putea să-i ghideze
comportamentul. De asemenea, dezbaterile pe tema unei politici naţionale referitoare la
familie, din România sau din alte state, trebuie să ţină cont de faptul grupuri diferite din
punct de vedere etnic, religios sau socio-economic deţin valori nu doar specifice, ci adesea
diferite şi chiar conflictuale, în privinţa vieţii de familie.
Totuşi, aşa după cum există un acord de principiu relativ, la valorile societale
generale, există şi nun consens larg în ce priveşte orientarea valorilor de bază specifice
asistenţei sociale. Aşa cum sugerează Lorwenberg şi Dolgoff, un exemplu în acest sens îl

45
Doru Tompea, Deontologia asistenței sociale și construcția paradigmei profesionale, în Tratat de asistență
socială, Editura Polirom, Iași, 2003, p.447
constituie Declaraţia Consiliului Educaţiei în Asistenţa Socială din Statele Unite ale
Americii, care rezumă codul valorilor profesiunii de asistent social după cum urmează:
a) relaţiile profesionale ale asistenţilor sociali se bazează pe cultivarea meritului individual şi
a demnităţii umane, fiind caracterizate de participare mutuală, toleranţă, confidenţialitate,
onestitate şi gestionarea responsabilă a eventualelor conflicte,
b) asistenţii sociali respectă dreptul oamenilor de a alege, de a stabili contracte pentru
anumite servicii şi de a participa activ în procesul de întra jutorare,
c)asistenţii sociali contribuie la crearea unor instituţii sociale mai umane şi mai deschise
nevoilor umane,
d) asistenţii sociali manifestă respect şi toleranţă faţă de caracteristicile unice ale unor
populaţii diverse,
e)asistenţii sociali sunt responsabili pentru conduita lor din punct de vedere etic, pentru
calitatea serviciilor lor şi pentru menţinerea unui nivel ridicat în ce priveşte cunoştinţele
specifice profesiei lor.
Pe baza unui astfel de cod, orice asistent social profesionist va admite că participarea
clienţilor, autodeterminarea şi confidenţialitatea reprezintă valorile fundamentale din
domeniul asistenţei sociale. Bineînţeles, există şi dezacorduri, mai ales în momentul în care
se încearcă implementarea practică a acestor valori profesionale generalizate. De aceea, în
funcţie de priorităţi, obiectivele specifice şi căile prin care valorile generale sunt aplicate în
practica lor, asistenţii sociali se deosebesc în activitatea profesională.
Atâta vreme cât valorile profesionale rămân generale şi, ca urmare, non specifice, ele
nu pot oferi bazele unui ghid comportamental. Putem observa, din experienţă, că asistenţii
sociali se angajeajă în acţiuni diferite şi uneori contradictorii, chiar şi atunci cînd îşi
coordonează activitatea în funcţie de o valoare profesională generală.
Realitatea demonstrează că asistenţii sociali întâmpină probleme etice în fiecare caz,
şi este într-adevăr dificil să reflectezi numai prin intermediul problemelor etice implicate.
Etica profesională reprezintă un prim pasîn construcţia unei paradigme profesionale a
asistenţei sociale, deoarece contribuie la ajutorarea asistenţilor sociali în ce priveşte aspectele
importante ale practicii lor.
Etica este una din principalele ramuri ale filosofiei şi poate fi numită ştiinţa realităţii
morale; încearcă elucidarea problemelor morale printr-un demers cognitiv. Etica poate fi
înţeleasă de asemenea ca o filosofie asupra moralei, a binelui şi a răului, a datoriei.
Deontologia este un compartiment al eticii care se ocupă cu studiul normelor si obligaţiilor
specifice unei activităţi profesionale.
Etica profesionala se afla la baza activității de asistență socială. Codul etic, ce
reprezintă un set de reguli care reflectă principiile generale de conduită profesională, face
referire la valorile și principiile etice fundamentale corespunzătoare activității profesioniștilor
din domeniul asistenței sociale, cât si la standardele etice ale diferitelor tipuri de activități
desfășurate de către aceștia.
Rădăcina etimologică a noţiunii de etică se află în limba greacă: ethos (morav, obicei,
caracter), iar cea a noţiunii de morală se află în limba latină, mores.
Morala reprezintă un ansamblu de norme de reglementare a comportamentului,
fondate pe valorile de bine – rău, moral – imoral, cinste, corectitudine, responsabilitate,
sinceritate, larg răspândite în cadrul unei colectivităţi, caracterizate printr-un grad ridicat de
interiorizare şi impuse atât de propria conştiinţă (conştiinţă morală), cât şi de presiunea
atitudinilor celorlalţi (opinie publică). În sfera moralei sunt cuprinse conştiinţa morală
(convingeri, concepţii, valori, idealuri morale), norme sau principii morale şi relaţii morale,
acestea din urmă fiind convertite în fapte şi acţiuni eficiente social.
Moralitatea se referă la gradul în care normele morale sunt respectate de către o
persoană, grup, colectivitate.
 Moravurile reprezintă un concept cu o tentă mai generală, el referindu-se la morală ca
ansamblu de norme şi valori recunoscute şi impuse de către societate, la moralitate, ca grad
de respectare a acestor norme în cadrul unei colectivităţi, cât şi la o serie de practici, moduri
de comportare specifice respectivei comunităţi şi care sunt mai mult sau mai puțin formulate
explicit ca norme morale, adesea ele fiind chiar opuse normelor şi valorilor formal şi general
acceptate, dar sunt larg practicate (bacşişul, corupţia etc.) 46
Deontologia (gr. deon, deontos “datorie”, “ceea ce se cade”, “ceea ce este necesar”
şi logos “ştiinţă”) reprezintă un cod al moralei profesionale, al principiilor şi normelor
morale specifice pe care le implică exercitarea unei anumite profesii. Acesta poate fi un cod
scris sau transmis prin tradiţie, pe cale orală şi acceptat tacit de către toţi practicienii unei
profesii. Un astfel de cod este, pentru medici, de exemplu, ‖jurământul hipocratic‖ .
Deontologia (în sens restrâns) reprezintă ansamblul regulilor după care se ghidează o
organizaţie, instituţie, profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul organizaţiilor
profesionale care devin instanţa de elaborare, aplicare şi supraveghere a aplicării acestor
reguli47 .
Codul deontologic al profesiei de asistent social are ca scop reglementarea principiilor
şi regulilor de conduită a asistenţilor sociali pentru a preveni apariţia unor situaţii care ar
putea afecta reputaţia şi buna practică a acestora, dezvoltarea şi consolidarea Colegiului,
precum şi imaginea corpului profesional al asistenţilor sociali în general.
Codul reglementează relaţiile profesionale ale asistenţilor sociali şi stabileşte
standardele de conduită a acestora în relaţiile cu beneficiarii, membrii corpului profesional,
precum şi cu alte categorii de profesionişti.

46
C. Zamfir, L.Vlăsceanu, Dicționar de sociologie , Editura Babel, Bucureşti, 1998
47
M. Miroiu şi G. Blebea, Introducere în etica profesională, Editura Trei, București, 2001, p.11
 Codul etic, ce reprezintă un set de reguli care reflectă prncipiile generale de conduită
profesională, face referire la valorile și principiile etice fundamentale corespunzătoare
activității profesioniștilor din domeniul asistenșei sociale, cât și la standardele etice ale
diferitelor tipuri de activități desfășurate de către aceștia.
Acest set de principii etice, care reprezintă totalitatea exigențelor de conduită morală
corespunzătoare activității specialiștilor din sistemul de asistență socială, are la bază valorile
fundamentale ale asistenței sociale:
 furnizarea de servicii în beneficiul clienților, vizându-se necesitatea asistării
persoanelor aflate în dificultate prin identificarea, evaluarea corectă și soluționarea
problemelor sociale;
 promovarea principiilor justiției sociale, prin care se asigură egalitatea șanselor
privind accesul clienților la informatii, servicii, resurse și participarea acestora la
procesul de luare a deciziilor;
 demnitatea și unicitatea persoanei, ce implică faptul că în desfășurarea activității lor,
profesioniștii vor respecta și promova demnitatea individului, unicitatea și valoarea
fiecărei personae;
 autodeterminarea, ce vizează respectarea și promovarea dreptului beneficiarilor de a
decide pentru sine.
 Relațiile interumane, ce implică recunoașterea importanței fundamentale a relațiilor
cu ceilalți și promovarea lor în practica profesională;
 integritatea, implicând faptul că angajații actțonează cu onestitate și responsabilitate
în concordanță cu misiunea profesiei și standardele profesionale;
 competența, făcându-se referire la faptul că specialiștii acestui serviciu își desfășoară
activitatea numai în aria de competență profesională determinată de pregătirea și
experiența profesională personală.
Standardele etice fac referire la responsabilitățile morale ale profesioniștilor din cadrul
acestui serviciu și la relatiile lor cu societatea, profesia, clienții, instituția și colegii.
Responsabilități etice în raport cu societatea:
-
se va acționa pentru a facilita accesul la servicii specifice și posibilitatea de a
alege pentru persoanele vulnerabile, dezavantajate sau aflate în dificultate ce fac
obiectul activității serviciului specializat
-
se vor promova politicile și practicile sociale care încurajează conștientizarea și
respectarea diversității umane;
-
facilitează și informează publicul în legătură cu participarea la viața comunitară și
schimbările sociale care intervin;
-
se vor asigura servicii profesionale în situații de urgență;
-
se va acționa pentru a preveni și elimina discriminarea, exploatarea unei persoane,
grup, comunitate sau categorie socială pe baza etniei, originii naționale, sexului
sau orientării sexuale, vârstei, stării civile, convingerilor politice sau religioase,
deficiențelor fizice, psihice sau alte asemenea criterii;
-
se va sigura respectarea drepturilor fundamentale ale omului și aplicarea legislației
internaționale la care România a aderat conform Constituției țării noastre.
Responsabilități etice față de profesie:
-
se vor promova și menține standardele practicii profesionale;
-
se vor promova și dezvolta valorile și etica profesiei, baza de cunoștințe și
misiunea profesiei;
-
se vor evalua și promova politicile din domeniu, implementându-se programe
specifice și realizându-se intervenții practice ținând cont de specificul activităților
pe care le desfășoară angajații .
Responsabilități etice față de clienți:
-
promovarea bunăstării clientului; interesele clientului primează;
-
clienții vor fi sprijiniți să-și identifice și să-și dezvolte resursele în vederea celei
mai bune opțiuni, acordând totodată atenția necesară intereselor tuturor celorlalte
părți implicate;
-
se va avea în vedere limitarea drepturilor clienților la autodeterminare atunci când
, în judecata profesională a celor ce instrumentează cazul, acțiunile prezente și
viitoare ale clienților prezintă un risc pentru ei înșiși și / sau pentru ceilalți;
-
se vor furniza servicii clienților numai în contextul unei relații profesionale bazate
, în funcție de caz, prin contract scris sau prin consimțământul acestora. In cazul în
care clientul nu are capaciatea de a semna un contract, asistentul social trebuie să
protejeze interesele clientului, urmărind să obțină permisiunea reprezentantului
legal al acestuia (tutore, curator, etc.);
-
se va folosi un limbaj clar pentru a informa clienții despre scopurile, riscurile și
limitele serviciilor, alternativele existente, dreptul clientului de a refuza sau de a
rezlilia contractul, cât și despre perioada pentru care se încheie contractul
respectiv;
-
se va avea în vedere oferirea de servicii în concordanță cu specificul cultural din
care provine clientul, urmărindu-se adaptarea la diversitatea culturală reprezentată
de mediile din care provin aceștia;
-
se va evita apariția unor conflicte de interese pe parcursul derulării intervențiilor
oferite , promovându-se o abordare imparțiala a cazurilor;
-
nu se va folosi relația profesională cu clientul pentru obținerea de avantaje sau alte
beneficii în interes personal;
-
se va urmări respectarea intimității, confidențialității și utilizării responsabile a
informațiilor obținute în actul exercitării profesiei. Nu se vor solicita informații
despre viața privată a clientului decât în cazul în care acestea sunt relevante pentru
intervenție. În anumite situații se pot dezvălui informații confidențiale cu acordul
clientului sau al reprezentantului legal al acestuia. Se pot dezvălui aceste
informații confidențiale fără acordul clienților în anumite situații de excepție cum
ar fi : munca în echipă pluridisciplinară, când acest lucru e prevăzut prin lege,
când se pune în pericol viața clientului sau a altor persoane, când se transferă
cazul ;
-
se va păstra confidențialitatea când se prezintă un caz social în mass-media;
-
în relația cu clientul , profesionițtii implicați vor adopta un comportament decent,
evitând să afecteze prin atitudinea lor starea psihică și fizică a beneficiarilor.
Responsabilități etice față de instituție:
-
se vor respecta politica, principiile și regulamentele interne ale instituției
angajatoare;
-
se va urmări participarea la îmbunătățirea politicilor sociale și procedurilor
instituției angajatoare și la sporirea eficienței serviciilor oferite;
-
se va evita de către angajați, ca prin propriul comportament să aducă prejudicii
imaginii, profesiei și instituției în care își desfășoară activitatea.
Responsabilități etice față de colegi:
-
se va respecta confidențialitatea informațiilor împărtășite de colegi în cursul
relațiilor profesionale;
-
în cazul în care abordarea cazului e realizată de către o echipă pluridisciplinară, se
va urmări participarea tuturor profesioniștilor la luarea deciziilor, utilizând
valorile profesiei și experiența lor profesională. Obligațiile etice și profesionale
 ale echipei multidiciplinare ca întreg și a membrilor echipei trebuie clar definite și
împărtășite de către aceștia;
-
în activitatea curentă, fiecare angajat își va trata colegii cu respect și va evita
aprecierile negative la adresa lor în prezența clienților sau a altor profesionisti;
Profesia de asistent social se caracterizează printr-o bază echilibrată de teorie şi
experienţă profesională practică decurgând din valorile care dau însăşi natura acestei profesii:
o profesie înalt umanistă, cu responsabilităţi deosebite faţă de natura umană şi destinul unor
vieţi omeneşti.
Majoritatea practicienilor din domeniul asistenţei sociale subscriu la următoarele
valori fundamentale, cu importanţă cardinală pentru profesie (Codul deontologic, Asociaţia
Naţională Americană a Asistenţilor Sociali, 1996.) 48
 Afirmarea individualităţii proprii. Oamenii au dreptul la libertate, la alegerea
propriilor lor valori şi modalităţi de viaţă, atâta timp cât acestea nu afectează libertatea
altora.
 Lupta împotriva tiparelor şi a clişeelor în a-i percepe pe ceilalţi. Lupta împotriva
prejudecăţilor.
 Dreptul persoanelor de a avea acces la resursele necesare. Oamenii au dreptul la
resursele necesare susţinerii vieţii şi dezvoltării lor şi la posibilităţi de a-şi realiza şi de
a-şi exprima potenţialul.
 Respectul demnităţii şi încrederea în valoarea fiinţei umane. Fiecare persoană este o
valoare în sine şi este unică. Procesul de asistenţă socială va trebui să conducă la
valorizarea personalităţii umane, la creşterea demnităţii ei şi la creşterea demnităţii
fiecărei persoane asistate.
 Încrederea în capacitatea de autodeterminare şi în capacitatea de rezolvare a
problemelor persoanelor asistate. Încrederea în capacitatea de învăţare şi dezvoltare
a acestora.
 Păstrarea confidenţialităţii informaţiilor primite de la persoanele asistate şi în
legătură cu aceştia.

Valori în asistenţa socială

1.Furnizarea de servicii în beneficiul persoanelor asistate
Scopul principal al activităţii asistentului social este acela de a asista persoanele aflate
în dificultate, implicându-se în identificarea, înţelegerea, evaluarea corectă şi
soluţionarea problemelor sociale.
2.Justiţiasocială
Asistenţii sociali promovează principiile justiţiei sociale.
3.Demnitatea şi unicitatea persoanei
Asistenţii sociali respectă şi promovează demnitatea individului, unicitatea şi valoarea
fiecărei persoane.
4.Autodeterminarea
Asistentul social respectă şi promovează dreptul persoanelor asistate la
autodeterminare.
5.Relaţiileinterumane
Asistenţii sociali recunosc importanţa fundamentală a relaţiilor interumane şi le
promovează în practica profesională.
6.Integritatea

48
Maria, Roth-Szamoskozi, Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale,Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj, 2003
 Asistenţii sociali acţionează cu onestitate şi responsabilitate în concordanţă cu
misiunea profesiei şi normele etice profesionale.
7.Competenţa
Asistenţii sociali trebuie să îşi desfăşoare activitatea numai în aria de competenţă
profesională determinată de licenţa, expertiza şi experienţa profesională.
.

BIBLIOGRAFIE:

 Iluț P., Valori, atitudini și comportamente sociale, Editura Polirom, Iași, 2004
 Miroiu M. şi Blebea G., Introducere în etica profesională, Editura Trei, București,
2001
 Roth-Szamoskozi, Maria, Perspective teoretice şi practice ale asistenţei
sociale,Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2003,
 Sârbu Tănase, Etica : valori și virtuți morale , Editura Societății Academice „Matei
Teiu Botez‖, Iași, 2005
 Tompea Doru , Deontologia asistenței sociale și construcția paradigmei profesionale,
în Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2003
 Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, Dicţionar de sociologie, Editura Babel,Bucureşti,
1998
 ***, Codul deontologic al profesiei de asistent social, codul nr. 1/2008, publicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 173 din 06/03/2008.