Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice

Specializarea-Științe politice, Anul III, Grupa II

Examen Teorii ale democrației

Șandru Florentina Georgiana

Iași
2022
 Realizați o lucrare în care să analizați comparativ următoarele trei perspective asupra
democrației: cea elitist competițională, cea poliarhică și cea participativă.

Democrația liberală a fost cea care a ajutat la rescrierea/ remodelarea principiului

reprezentativității, sistemul politic rezultat în urma acestor modificări aduse acordând putere
decizională minorităților legitimate prin votul cetățenilor. Acest aspect s-a dovedit a fi unul
dintre cele mai criticate în special de cei care se aflau în latura egalitară a democrației.
Democraţia liberală edificată de moderni pare, pentru criticii ei, o democraţie guvernată, o
deturnare a idealului în care democraţia guvernează. Chiar dacă reprezentativitatea este, din
perspectiva liberalismului democratic, esenţială, ea asigurând dimensiunea verticală a
sistemului politic, totuşi alegerea unui număr mic de oameni pentru a conduce politic
comunitatea, pentru a lua şi impune deciziile, face ca democraţia, al cărei principiu
fundamental este domnia majorităţi, să pară că se transformă într-o evidentă domnie a
minorităţii. Conducerea societăţii de către un grup minoritar, care nu mai păstrează decât o
superficială reprezentativitate, a fost, în perioada interbelică, unul dintre aspectele cele mai
criticate ale democraţiei parlamentare.
Dominația minorității asupra majorității e inevitabilă în orice comunitate. Democrația
înțeles ca putere a poporului este o iluzie și o imposibilitate. Mosca, Pareto, Michels au
încercat să demonstreze că în interiorul oricărei organizații politice funcționează întotdeauna
o structura ierarhică, instaurându-se astfel o minoritate dominantă privilegiată. Legea de fier a
oligarhiei arată ca orice organizație, partid politic, are aspectul unei structuri ierarhice
oligarhice. Partidele sunt constituite într-un mod piramidal, fapt ce ilustrează imposibilitatea
unei democrații reale. Criticile interbelice aduse democrației parlamentare, axate pe teoriile
despre dominația elitelor au fost amplu comentate și analizate în cadrul teoriei democrației,
care în efortul de a dovedi legitimitatea democrației, fie le-a respins în totalitate, fie a păstrat
doar partea compatibilă cu sistemul democrat.
La mijlocul sec. XX, Joseph Schumpeter construiește modelul elitismului
competițional, ca model propriu democrației liberale. Importantă este explicarea modului în
care funcționează democrația și nu expunerea normativă a ceea ce ar trebui sa fie. Doctrina
clasică a democrației considera ca sistemul politic democratic presupune un aranjament
instituțional (care să creeze decizii politice) prin care se realizează binele comun,
determinandu-i pe oameni să decidă mersul lucrurilor prin alegerea unor indivizi care se vor
reuni în vederea îndeplinirii voinței cetățenilor.
Democrația abordată de Schumpeter, în manieră realistă, se va diferenția de cea
clasică, întrucât nu va face apel la noțiuni ca binele comun sau autoguvernare. „nu exista un
bine comun asupra căruia toți oamenii, cu forța argumentelor raționale, să cadă de acord.”,
afirma acesta. În opinia lui, democrația trebuie privită ca o metoda prin care indivizii
cuceresc puterea de a decide printr-o luptă competitivă pentru voturile cetățenilor. Rolul
esențial al electoratului este de a legitima clasa conducatorilor politici. Alegătorilor nu se
poate și nu trebuie să li se ceară altceva decât să accepte sau nu anumiți lideri politici, care se
luptă între ei pentru obținerea unui număr mare de voturi, într-o maniera ce amintește de
tehnicile firmelor comerciale de cucerire a clienților. Există un număr de elite provenite din
partide politice care candidează pentru obținerea puterii politice.
 Democrația este procedura care reglementează, prin apel la voturile cetățenilor, felul
în care elitele politice acced la guvernare. Partidul și politicienii sunt reacția firească la faptul
că masa electoratului e incapabilă să acționeze altfel decât haotic și constituie o încercare de a
regla competiția politică într-un mod similar practicilor comerciale. Viziunea elitist
competițională asupra democrației accentuează importanța pluralismului politic, rolul
hotărâtor al conducerii politice și al tehnicilor electorale de cucerire a voturilor reducând în
același timp participarea politică a cetățenilor doar la momentul alegerii elitelor care vor
controla puterea.
Teoria elitei se opune pluralismului, o tradiție care a subliniat modul în care mai multe
grupuri și interese sociale majore influențează diferite forme de reprezentare în cadrul unor
seturi mai puternice de conducători, contribuind la rezultate politice decent reprezentative
care reflectă nevoile colective a unei societăți. Teoria elitei susține fie că democrația este o
nebunie utopică, așa cum este privită în mod tradițional în tradiția conservatoare italiană, fie
că democrația în forma sa idealizată nu este realizabilă în cadrul capitalismului (o viziune
comună a teoreticienilor de elită de inspirație marxistă).
Chiar și atunci când grupurile întregi sunt complet excluse din rețelele tradiționale de
putere ale statului (istoric, pe baza unor criterii arbitrare precum nobilimea, rasa, genul sau
religia), teoria elitei recunoaște că „contra-elitele” dezvoltă frecvent grupuri. Negocierile
dintre astfel de grupuri fără drept și stat pot fi analizate ca negocieri între elite și contra-elite.
La rândul său, o problemă majoră este capacitatea elitelor de a coopta contra-elitele.
O democrație pluralistă descrie un sistem politic în care există mai mult de un centru
de putere. Democrațiile moderne sunt prin definiție pluraliste, deoarece democrațiile permit
libertatea de asociere. Cu toate acestea, pluralismul poate exista fără democrație. Într-o
societate democratică, indivizii obțin poziții de autoritate politică formală prin formarea unor
coaliții electorale de succes. Astfel de coaliții se formează printr-un proces de negociere între
liderii politici și sub conducătorii diferitelor organizații din cadrul comunității. Este necesar
să se formeze coaliții electorale; acest lucru oferă liderilor organizaționali capacitatea de a
prezenta cereri și de a articula punctele de vedere ale membrilor lor. Hamed Kazemzadeh, un
pluralist de nouă generație din Canada, consideră că democrația pluralistă înseamnă că o
multitudine de grupuri, nu oamenii în ansamblu, pot guverna, direcționa, conduce și gestiona
societățile noastre ca etică a respectului pentru diversitate.
Pluralismul clasic este opinia că politica și luarea deciziilor sunt situate în cea mai
mare parte în cadrul guvernului, dar că multe grupuri neguvernamentale își folosesc resursele
pentru a exercita influență. Întrebarea centrală pentru pluralismul clasic este cum se distribuie
puterea și influența într-un proces politic. Grupuri de indivizi încearcă să-și maximizeze
interesele. Liniile de conflict sunt multiple și schimbătoare, deoarece puterea este un proces
continuu de negociere între grupurile concurente. Pot exista inegalități, dar acestea tind să fie
distribuite și uniformizate prin diferitele forme și distribuții de resurse în întreaga populație.
Orice modificare în acest punct de vedere va fi lentă și incrementală, deoarece grupurile au
interese diferite și pot acționa ca „grupuri de veto” pentru a distruge legislația. Existența unor
interese diverse și concurente este baza pentru un echilibru democratic și este crucială pentru
obținerea obiectivelor de către indivizi. O poliarhie – o situație de concurență deschisă pentru
sprijin electoral în cadrul unei părți semnificative a populației adulte – asigură concurența
intereselor grupului și a egalității relative. Pluraliștii subliniază drepturile civile, cum ar fi
libertatea de exprimare și organizare, precum și un sistem electoral cu cel puțin două partide.
Pe de altă parte, întrucât participanții la acest proces constituie doar o mică parte din
populație, publicul acționează în principal ca spectatori. Acest lucru nu este neapărat nedorit
din două motive și anume poate fi reprezentativ pentru o populație conținută de evenimentele
politice sau problemele politice necesită o atenție continuă și expertă, pe care cetățeanul
mediu ar putea să nu o aibă.
O contradicție la puterea pluralistă este adesea citată din originea puterii cuiva. Deși
anumite grupuri pot împărți puterea, oamenii din aceste grupuri stabilesc agende, decid
probleme și își asumă roluri de conducere prin propriile lor calități. Unii teoreticieni susțin că
aceste calități nu pot fi transferate, creând astfel un sistem în care elitismul există încă. Ceea
ce această teorie nu reușește să ia în considerare este perspectiva depășirii acestor calități
obținând sprijin din partea altor grupuri. Prin agregarea puterii cu alte organizații, grupurile
de interese pot supra-alimenta aceste calități netransferabile. În acest sens, pluralismul politic
se aplică în continuare acestor aspecte.
În realitate, cu excepția dictaturilor în care regula unui anumit număr este observată
pe baza puterii lor sau a mediului de elită, pluralismul este văzut sub forma democrației în
majoritatea sistemelor politice din întreaga lume. Cu toate acestea, chiar și în cele mai pur
democratice, există elite în ceea ce privește împărțirea puterii și în câmpul de luptă în timpul
alegerilor pentru a decide formarea guvernului și elaborarea ulterioară a politicilor. Premisa
că puterea reală în democrație se află în mâinile maselor nu deține astăzi apă cu grupuri de
elită și indivizi care dețin cheia pentru ecuațiile de putere și echilibrul delicat al puterii.
Elitismul acceptă faptul că, în fiecare societate și sistem politic, există anumite persoane și
grupuri care sunt puternice și părerile lor sunt luate în serios în echelonul superior al
guvernării. Pe de altă parte, pluralismul se referă la acceptarea diverselor opinii și opinii, iar
deciziile sunt luate pe baza consensului. Elitismul este mai aproape de dictaturi, în timp ce
pluralismul este mai aproape de sistemele politice democratice. Cu toate acestea, niciun
sistem politic nu urmează nici unul dintre cele două sisteme de credințe, în mod exclusiv,
deoarece elitismul rămâne în continuare, chiar și în cele mai pur democratice din întreaga
lume.
Deşi este departe de a împlini toate idealurile democraţiei, poliarhia, consideră Dahl,
prin funcţionalitatea ei probată de istorie, prin faptul că oferă o grilă largă de drepturi şi
libertăţi, care rămâne deschisă în permanenţă pentru noi completări, prin faptul că pune la
dispoziţia cetăţenilor mecanisme substanţiale de control a celor care ajung la putere, este, în
lumea edificiilor politice, ,,una dintre cele mai uimitoare realizări ale omului”.
Democrația participativă s-a bucurat de atenție în a doua jumătate a secolului XX,
chiar și din partea regimurilor comuniste fiind văzută precum o democrație reprezentativă,
indirectă, mai puțin democratică. Acest tip de democrație permite accesul cetățenilor la
procesul de luare a deciziilor. Democrația participativă permite o realimentare a interesului
cetățeanului pentru activitatea politică, favorizează o mai mare reprezentativitate a
problematicilor sociale și creează un spațiu de dialog între aleși și cetățeni.
De aceea, democrația participativă își asumă ca unul dintre obiectivele sale că
cetățeanul nu își limitează rolul său în cadrul sistemului democratic la exercitarea votului, așa
cum apare în democrația reprezentativă, ci își asumă un rol conducător, activ și propozițional
în cadrul politicii, atât la nivel comunitar, regional și național. În acest fel, una dintre
provocările democrației participative este crearea unei societăți formată din cetățeni activi,
organizată și pregătită să-și asume un rol dinamic pe scena politică; indivizi care, din școala
însăși, sunt educați să participe la acest sistem politic.
Idealul promovat de sistemul democratic participativ este cel al unei societăți mai
juste, mai plural, cu o mai mare incluziune socială, care este recunoscut în valorile
consensului, toleranței și colaborării. Într-o democrație participativă, cetățeanul dispune de
diverse mecanisme de participare practică. Exemple de astfel de mecanisme sunt formularea
de inițiative, reforme sau soluții în adunările cetățenilor sau înaintea instanțelor executive sau
legislative. Alte forme includ activarea mecanismelor de consultare, cum ar fi referendumul
sau plebiscitul, fie pentru sancționarea sau abrogarea unei legi, fie pentru revocarea
mandatului unui conducător.
O democraţie directă, referendară, arată Sartori, se va confrunta inevitabil cu câteva
probleme majore: într-o democraţie prin referendum mecanismul decizional ar fi în principal
unul de sumă zero, referendumul fiind o procedură prin care majoritatea câştigă, iar
minoritatea pierde, iar politicile de compromis, de sumă pozitivă, vor fi mult mai dificil de
adoptat; există pericolul supralicitării opiniei publice, câţi dintre cetăţeni ar fi dispuşi să-şi
sacrifice în permanenţă timp şi energie pentru a se informa, delibera şi vota; apoi, nu în
ultimul rând, se poate pune în discuţie chestiunea competenţei cognitive, în condiţiile
creşterii complexităţii deciziilor politice necesare societăţilor contemporane. ,,Faptul că
lumea politică este din ce în ce mai complexă nu poate fi pus la îndoială; nu este doar un
rezultat al creşterii şi globalizării interdependenţelor, ci chiar al extinderii sferei politicului.
(…) Democraţia prin referendum va eşua repede şi în mod lamentabil pe ţărmurile
incompetenţei cognitive”.
Așadar, toate cele trei perspective asupra democrației și-au demonstrat până la urmă
atât utilitatea dar cât și ineficiența oarecum. Spre exemplu, teoria elitistă are un singur centru
de putere, unde minoritatea conduce majoritatea. Chiar dacă acea minoritate a fost aleasă de
către cei mai mulți acest lucru nu împiedică crearea unor concepții precum că acest aspect se
opune definiției principale a democrației. În cea de-a doua perspectivă putem observa că
dispunem de mai multe centre de putere, însă acest lucru nu pare să rezolve problema
deoarece deși anumite grupuri pot împărți puterea, oamenii din aceste grupuri stabilesc
agende, decid probleme și își asumă roluri de conducere prin propriile lor calități; calități ce
nu pot fi transferabile de cele mai multe ori. În cea de-a treia perspectivă se poate observa
cum cetățenilor le este acordat un drept mai mare de a participa direct la procesul de luare a
deciziilor. Măsurile prin care aceștia se pot implica sunt formularea de inițiative, reforme sau
soluții în adunările cetățenilor sau înaintea instanțelor executive sau legislative. Totuși, deși
le sunt acordate aceste oportunități, se pot observa și unele probleme care apar. Spre
exemplu, una dintre cele mai mari probleme ar fi cea că majoritatea deține puterea și
hotărăște soarta tuturor, minoritățile fiind nesemnificabile. Aici putem vedea că spre
deosebire de sistemul elitist, unde minoritatea deține puterea, în sistemul participativ, puterea
este deținută de majoritate.
Deși toate cele trei sisteme au în centru și își propun pe cât de mult posibil realizarea
democrației, se poate observa că acest lucru nu este 100% posibil. Chiar dacă cetățenii se lasă
conduși de un anumit grup sau de anumite grupuri sau chiar dimpotrivă, participă la procesul
decizional, pare că în sine aceste sisteme nu sunt pe deplin democratice.
 BIBLIOGRAFIE

● Dahl, Robert A., 2000, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, Ed. Institutul

European, Iaşi
● Dahl, Robert A., 2000a, ,,A Democratic Paradox?", Political Science Quarterly,
115(1), 35-40
● Dahl, Robert A., 2002, Democraţia si criticii ei, Ed. Institutul European, Iaşi
● Sartori, Giovanni, 1999, Teoria democraţiei reinterpretată, Ed. Polirom, Iaşi;
Schedler, Andreas, 2002, ,,Ce este consolidarea democratică?", în Revista română de
ştiinţe
● politice, vol. II, nr.1
● Joseph A. Schumpeter and The Theory of Democracy
● Lect.univ. dr. Bogdan Constantin Mihailescu, Suport de curs Teorii ale democrației