Subiectul 1. Ce parere aveti despre intervențiile armate pe teritoriul altor state?

Credeți ca
pot fi vreodată justificate? Dacă da, care ar fi justificarile acceptabile?
Rațiunea intervenției armate implică două direcții de argumentare și anume: pe de-o
parte, dintr-o perspectivă realistă, inviolabilitatea drepturilor suverane ale statului este mai
importantă; statelor fiindu-le interzis să folosească forțele armate împotriva integrității
teritoriale a altui stat, cu excepția autoapărării, așadar intervenția nu ar fi permisă. Pe de altă
parte, intervenția altor state într-un anumit teritoriu poate fi justificată dintr-o abordare mai
liberală pentru a pedepsi greșelile și a proteja pe cei nevinovați. Națiunile Unite au autorizat
de mai multe ori folosirea forței, însă, în anumite cazuri, unele state au acționat unilateral. În
acest context, este oportun să fie analizați factorii care influențează astfel de decizii,
evidențiind dilema morală care stă la baza și implicațiile politice și juridice relevante.
Din punctul meu de vedere, intervenția armată pe teritoriul altor state poate fi
justificată numai în cazul în care sunt sesizate încălcări grave și sistematice ale drepturilor
omului, cum ar fi cazuri de genocid. Susținerea drepturilor omului și a demnității ar trebui să
fie motivul principal pentru care statele intervin și nu doar pe baza interesului propriu.
Consider că dreptul internațional ar trebui să găzduiască și să creeze dispoziții de intervenție,
în lumina concepției despre responsabilitatea Națiunilor Unite de a proteja. O soluție pentru
rezolvarea acestei dileme ar putea fi reprezentată de instituirea unor legi cutumiare față de
intervenție, fiind recunoscute însă provocările juridice formale. În absența unui cadru de
intervenție umanitară, tot mai multe catastrofe, cum ar fi genocidul din Rwanda, pot fi
inevitabile. Genocidul din Rwanda a fost o crimă împotriva umanității, în care au fost
masacrați între 800.000 - 1 milion de etnici Tutsi și etnici Hutu moderați. Genocidul a fost
săvârșit într-o perioadă de 100 de zile (7 aprilie - mijlocul lui iulie 1994) de către două miliții
hutu, Interahamwe și Impuzamugambi, în urma revoltei populației hutu împotriva etniei tutsi.
Genocidul s-a întâmplat și din cauza pasivității comunității internaționale, deși în acel
moment în Rwanda era staționată o misiune de pace (UNAMIR), sub egida Națiunilor Unite.
Masacrarea etnicilor tutsi s-a declanșat după ce la 6 aprilie 1994, avionul în care se afla
președintele Rwandei din acel moment, Juvénal Habyarimana, și președintele Burundi-ului,
ambii etnici hutu, s-a prăbușit în condiții neelucidate, lângă capitala Kigali.
Din perspectiva mea, moralitatea ar fi elementul care ar trebui să stea la baza luării
deciziei de intervenție sau neintervenție în anumite state. Doar cazurile de maximă necesitate
ar reprezenta argumente valide în acest sens. Este foarte bine cunoscut că Organizația
Națiunilor Unite (ONU) joacă un rol din ce în ce mai puternic în menținerea standardelor de
securitate și justiție umană. Cu toate acestea, tratarea problemelor de intervenție umanitară a
fost o provocare pentru ONU; în Carta ONU fiind afirmate drepturile statelor. Numărul de
situații în care ONU a justificat intervenția din cauza încălcării grave a drepturilor omului a
fost limitat; totuși, Carta susține și drepturile persoanelor. Există mai multe referințe în Carta
ONU care justifică opinia conform căreia încălcările extreme ale drepturilor omului oferă
baza pentru justificarea intervenției armate. Declarațiile majore ale Adunării Generale a ONU
privind această asistență se refereau la responsabilitatea principală a statelor pentru a face față
crizelor complexe de la frontierele lor. În contextul procesului de globalizare dar și de
cooperare internațională, suveranitatea statului a suferit o serie de modificări.
Dintr-o perspectivă liberală, un punct de plecare pentru argumentele în favoarea
intervenției este înrădăcinat pe motive umanitare. Ființele umane au obligația morală de a
opri încălcările grave ale drepturilor omului și tratamentul brutal asupra oamenilor
nevinovați. De cele mai multe ori, doar prin intervenție și folosirea forței pot fi impuse
standardele de conduită civilizată. În multe rânduri, opresiunea ajunge într-un asemenea
stadiu încât nu există nicio legătură naţională între populaţie şi stat. Prin urmare, argumentul
pentru suveranitatea națională nu mai este valabil în acele situații. Dintr-o perspectivă
utilitară, intervenția este justificată pentru că deseori poate salva mai multe vieți decât va
costa intervenția. Dacă conflictele continuă ca urmare a neinterferenței, există o probabilitate
de instabilitate suplimentară în țările sau regiunea vecină. Criza umanitară neprevăzută poate
duce la momente de insecuritate internațională.
Având în vedere cele spuse mai sus, întăresc afirmația conform căreia intervenția
armată este de cele mai multe ori nejustificată deoarece încalcă suveranitatea statală, însă
există și cazuri în care aceasta este absolut necesară. Având în vedere că ne aflăm într-un
sistem anarhic, deși poate exista o justificare morală, statele nu recunosc nicio autoritate
superioară decât pe ele însele și nu există nicio jurisdicție superioară. Așadar, chiar dacă o
intervenție militară reprezintă o soluție eficientă în anumite cazuri, precum cele menționate
mai sus, nu consider că această inițiativă trebuie generalizată deoarece fiecare națiune își are
propriile criterii/ reglementări în interiorul acesteia ce trebuie respectate atât din interior cât și
din exterior.

Subiectul 2. Care este importanța argumentului cultural în discursul privind drepturile

omului? Credeți că ar trebui să discutăm despre drepturile omului în mod nuanțat, în funcție
de tradițiile culturale diferite din lumea de astăzi?
Drepturile culturale fac parte din drepturile recunoscute oricărui om prin Declarația
drepturilor Omului din 1948, declarație universală semnată de toate statele de pe glob. Acest
tratat universal oferă fiecărei persoane dreptul de a contribui cu propria sa cultură la
dezvoltarea culturală, nu numai a țării sale, dar și a țării în care emigrează. Astfel, în statele în
care există minorități, persoanele care aparțin acestor culturi au dreptul, în comun cu ceilalți
membri ai grupului lor, de a avea propria viață culturală. Au dreptul de a folosi propria limbă,
atât public cât și în cadrul familiei, și de a lua parte la deciziile privind viața lor culturală. În
special, muncitorii migranți, fără să fie nevoiți să formeze o comunitate, dispun de libertatea
de expresie, sub orice formă și cu orice mijloc disponibil, și statul care îi primește trebuie să
le asigure accesul și participarea la viața culturală. Oricine poate să beneficieze de aceste
drepturi fără discriminare și fără nicio diferență, în ceea ce privește originea, culoarea, sexul,
conștiința, religia.
Pentru mine, cultura reprezintă un criteriu definitoriu al unei societăți, pe când
drepturile valabile în cadrul acelei culturi identifică în mod direct nivelul de dezvoltare/
evoluție al grupării respective. În cadrul discuției despre drepturile omului pot fi identificate
două perspective pe care eu le consider definitorii și anume situația imigrantului, atunci când
cineva coexistă în cadrul altei culturi și cazul în care o cultură dintr-un anumit stat intră în
contradicție cu normele occidentale.
În primul caz, consider că nicio entitate nu poate impune o anumită cultură, însă
poziția de imigrant aduce cu sine și respectarea regulilor/ normelor statului gazdă. În cel de-al
doilea caz, există mai multe nuanțe care trebuiesc luate în calcul: indiferent de cultură,
drepturile omului, în special cele inalienabile ar trebui respectate, însă cum este situația
triburilor canibale, spre exemplu, impunerea acestor criterii occidentale duce la eliminarea
culturii naționale.
Din perspectiva mea, cultura reprezintă un factor important în conturarea drepturilor;
de cele mai multe opi aceasta aceasta echivalează cu setul de legi/ cutume existente în cadrul
unui grup. Un factor important pe care occidentalii îl ignoră în încercarea acestora de a
impune valorile liberale îl reprezintă tradiția statului/ regiunii/ grupului respectiv în ceea ce
privește drepturile și libertățile. Nu o să putem compara niciodată un stat catolic cu unul
musulman din perioada actuală, spre exemplu, deoarece valorile creștine s-au consolidat în
timp, pe când islamismul reprezintă cea mai tânără mare religie a globului. Ca un stat să
asimileze drepturi și libertăți și să definească astfel statutul unui om, este nevoie de timp,
valori și resurse care să modeleze perspectiva socială. Nimeni nu poate nega importanța
drepturilor dar în același timp, identitatea socială este conturată pe baza culturii, așa că pentru
ca cea din urmă să înglobeze valorile democratice, este necesar un proces de durată.
Având în vedere cele spuse mai sus, atât drepturile, cât și cultura fac parte din
caracteristicile societăților, departajarea dintre cele două fiind făcută de nivelul de
consolidare a societății, religie, apartenența la alianțe, etc.

Subiectul 3. Menționați câteva critici frecvente la adresa discursului convențional al

drepturilor omului și la adresa interpretării occidentale a acestor drepturi.
Au fost emise critici puternice în ceea ce privește încercările de a crea o ordine
politică mondială bazată pe apărarea drepturilor omului, permițând organizațiilor
internaționale și marilor puteri să implementeze o politică centralizată de intervenție
umanitară, situată deasupra suveranității statelor, folosind chiar și resursele de război, dacă
este necesar. Așadar, există cei care acuză Occidentul că folosește „retorica drepturilor
omului” pentru a-și acoperi adevăratele interese politice și economice și, prin acel discurs,
să-și impună politicile în restul lumii. Procesul care duce la crearea și consolidarea drepturilor
omului este contemporan cu extinderea Europei și Occidentului în întreaga lume și imediat
legat de acest proces și de contradicțiile sale. Dacă, în Occident, consolidarea unor drepturi
fundamentale a fost rezultatul multor lupte/ conflicte/ războaie, țările extraeuropene au fost
excluse din acest proces încă de la început și nu de puține ori au participat ca victime.
Prin urmare, consider relevant pentru stabilirea unui set de drepturi universale ale
omului găsirea, a cel puțin, unui set minim de garanții capabile să asigure demnitatea
persoanei umane. Însăși noțiunea de demnitate este problematică pentru rezolvarea acestei
probleme, întrucât fiecare țară, și în cadrul fiecăreia dintre aceste țări, fiecare cultură
adăpostită de acestea, tinde să-și stabilească propria concepție despre demnitatea umană. Deși
idealul drepturilor omului urmărește o universalitate de consacrare și respect în drepturile ce
trebuie îndeplinite, diferitele culturi, religii și obiceiuri ale diferitelor țări arată că practicarea
drepturilor omului nu este atât de simplă, dimpotrivă, este destul de dificilă. Necesitatea unei
Declarații Universale a Drepturilor Omului se datorează tocmai existenței diferitelor culturi
care, indiferent de punctul de vedere occidental, încalcă drepturile omului.
Un exemplu pentru încercarea democratizării pe baza valorilor occidentale îl
constituie cazul Ucrainei. Declaraţia de Parteneriat Strategic SUA-Ucraina reprezintă, în
primul rând, o declaraţie de sprijin politic major a Ucrainei în confruntarea cu Rusia.
Asumarea de către Statele Unite a celor mai importante poziţii ale Ucrainei în această
confruntare e de primă importanţă. Totuşi documentul nu oferă formule puternice de angajare
a SUA şi nici garanţii şi alianţă militară asumată, ci doar sprijin, efortul fundamental
revenindu-i Ucrainei în orice formă de confruntare, în defensivă. Această promisiune nu pare
a fi de ajuns deoarece încercarea Statelor Unite de a consolida democrația în alte state nu a
avut atât de mult succes.
Deși intervenția din Afganistan părea a fi un succes, acest lucru a reprezentat de fapt
un eșec, dorințele occidentalilor neputând fi implementate cu succes. Din cauză că acest stat
este unul subsezvoltat, majoritatea populației trăind în zonele rurale, încercările americanilor
de a impune democrația au oferit avantaje doar talibanilor care au reușit să exploateze
sentimentul naționalismului. Odată ce populația din SUA nu mai susținea demersul trupelor
din Afganistan, s-a impus nevoia unei retrageri. Acest lucru a însemnat un avans al talibanilor
în acest stat care a dus practic la eliminarea valorilor care s-au încercat a fi consolidate de
către occidentali. Acest scenariu nu este unic, însă. Ne-am confruntat cu situații asemănătoare
în Irak, Siria, Somalia, Libia și Mali.
Astfel, putem afirma că în situația actuală, deși ne confruntăm cu un stat mai bine
dezvoltat (Ucraina), nimeni nu poate garanta că susținerea și intervenția străină vor duce la
independența ucraineană față de Rusia și că rezultatul final nu va fi același ca și în statele
precedente. Din perspectiva mea, intervenția occidentală în anumite state deși poate fi văzută
ca un lucru pozitiv, nu aduce cu sine efecte pozitive; statele respective nefiind pregătite
pentru a asimila valorile occidentale. Evoluția are nevoie de timp, iar acest lucru nu poate fi
consolidat doar prin intervenția armată într-un anumit teritoriu.