1. Ce este politica socială și care sunt funcțiile ei?

Politica socială se preocupă de modul în care societățile din întreaga lume răspund nevoilor
umane de securitate, educație, muncă, sănătate și bunăstare. Politica socială abordează modul
în care statele și societățile răspund la provocările globale ale schimbărilor sociale,
demografice și economice și ale sărăciei, migrației și globalizării. Politica socială analizează
diferitele roluri ale: guvernelor naționale, familiei, societății civile, pieței și organizațiilor
internaționale în furnizarea de servicii și sprijin pe parcursul vieții de la copilărie până la
bătrânețe. Aceste servicii și sprijin includ sprijin pentru copii și familie, școlarizare și
educație, locuințe și reînnoirea cartierului, menținerea veniturilor și reducerea sărăciei, sprijin
și formare pentru șomaj, pensii, sănătate și asistență socială.
2. Care sunt cele patru argumente majore în favoarea unei politici sociale comune a Uniunii
Europene ?
Potrivit standardelor mondiale, societăţile europene sunt locuri de trai prospere şi înstărite.
Acestea au cele mai ridicate niveluri de protecţie socială din lume şi ocupă un loc fruntaş în
ceea ce priveşte bunăstarea, dezvoltarea umană şi calitatea vieţii. Europenii confirmă acest
lucru, afirmând, în general, că sunt fericiţi şi mulţumiţi de viaţa pe care o duc. Cu toate
acestea, întrebaţi fiind despre viitor, mulţi dintre ei îşi exprimă îngrijorarea şi preocuparea, în
special pentru generaţiile viitoare. Există diverse opinii cu privire la întrebarea dacă „Europa”
este o cauză sau o soluţie a problemelor. Acest lucru se explică în parte prin faptul că
termenul „Europa socială” are o semnificaţie şi o importanţă diferite pentru diverse segmente
ale societăţii. Uniunea Europeană a avut întotdeauna o dimensiune socială, în strânsă legătură
cu ambiţiile sale economice. Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, sporirea nivelului de trai şi
ameliorarea egalităţii de gen au constituit obiective centrale ale UE încă din 1957, când
Tratatele de la Roma au consfinţit prin lege principiul egalităţii de remunerare între femei şi
bărbaţi. De atunci, dezvoltarea unei dimensiuni sociale s-a desfăşurat în paralel cu
aprofundarea pieţei unice şi a conceptului de cetăţenie a UE, garantând condiţii de concurenţă
echitabile şi drepturi esenţiale în toate ţările. Avantajele unei politici sociale comune ar fi că:
cetăţenii ar avea mai multe drepturi sociale egale în toate statele membre, ceea ce ar
îmbunătăţi gradul lor de identificare cu proiectul european şi sprijinul pentru acesta, piaţa
unică ar funcţiona mai fluid, pieţele europene ale forţei de muncă ar continua integrarea şi ar
scădea teama de „dumping social”; sprijinul pentru piaţa unică ar creşte, cu condiţia să se
ajungă la un echilibru corect între diferitele interese existente şi să se menţină integritatea
acestei pieţe, acţionând împreună, cele 27 de state membre ar facilita viitoarele aderări la
zona euro, toate economiile europene ar fi mai rezistente la şocuri, iar ţările noastre ar
răspunde împreună provocărilor întâmpinate, UE ar aduce o contribuţie vizibilă care să le
ofere oportunităţi cetăţenilor, de exemplu prin consolidarea programelor de formare
profesională, cu 27 de state membre care acţionează unitar, Europa s-ar afla în cea mai bună
poziţie pentru a depăşi provocările comune, iar forţa şi reputaţia sa internaţională ar fi la cel
mai înalt nivel.
3.Ce este și care sunt elementele esenţiale ale modelului social european?
Modelul Social European este o denumire generică utilizată pentru a descrie experienţa
europeană diversă cu privire la promovarea simultană a creşterii economice sustenabile şi a
coeziunii sociale. Modelul Social European este în acelaşi timp un concept normativ difuz, cu
abordări diferite. O definire europeană a sa este strâns legată de clarificarea modelului
european de societate, pe măsura validării opţiunilor constituţionale şi promovării
schimbărilor anticipate. În prezent există o varietate de accepţiuni, a căror grupare pe criterii
de omogenitate evidenţiază: a) trăsături comune (instituţii, valori …) inerente Statelor
Membre, percepute a impregna moduri diferite de reglementare ca şi un regim distinctiv de
competiţie,
b) exemple pozitive ce se regăsesc în diferitele modele naţionale,
c) proiect european şi instrument de modernizare/adaptare la condiţii economice în
schimbare, d) un instrument de coeziune cu privire la extindere şi emergenţa modelelor noilor
membri. Elementele definitorii ale Modelului Social European sunt: prioritate acordată
mecanismelor de incluziune, reunite într-un sistem articulat, promovarea unui sistem de
flexicuritate pro-activ şi previzional, în dauna celui de protecţie socială, reactiv şi
conjunctural, sustenabilitatea financiară, ancorarea în politica de dezvoltare regională, ca
suport al competitivităţii, revigorarea spiritului civic şi punerea bazelor dezvoltării sale
sistemice.
4. Prezentați un scurt istoric al politicilor sociale în UE!
Politica socială rămâne a fi una dintre cele mai importante pentru statele de drept din cea de-a
doua jumătate a sec. XX, începutul sec. XXI. Pe lângă protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, statele bunăstării, precum tinde a fi şi Republica Moldova, sunt
ferm angajate în apărarea şi garantarea drepturilor sociale. Un astfel de stat poate fi conceput
ca rezultat al acţiunii actorilor politici şi a instituţiilor politice de a dezvolta colectiv şi
sistematic realitatea politică şi cea economică. Deţinând resurse importante şi pe baza unei
voinţe generale de compensare a limitelor sociale ale economiei de piaţă, poate fi constituit
un sistem social de tip nou.
În ţările UE politica socială a devenit o parte indispensabilă a politicii de prosperitate a
tuturor membrilor societăţii, bazele acesteia fiind înscrise chiar în Tratatul de la Roma (titlul
III, partea a III-a – “Politici sociale”), unde erau prevăzute măsuri de ameliorare a condiţiilor
de viaţă şi de muncă, armonizarea sistemelor sociale din diferite state membre. Pentru a
realiza prevederile politicii sociale, statul se implică tot mai activ în viaţa economică şi
politica de repartizare a bunurilor societăţii, protejând anumite categorii ale populaţiei.
Aceste măsuri conduc la minimalizarea conflictelor şi a diferenţierii sociale. Evaluarea
eficienţei acestui sistem social (în ce măsură se rezolvă problemele sociale, evoluţia acestora,
cu ce costuri, care sunt efectele secundare etc.) pot servi drept repere de bază pentru
constituirea Politicii sociale.
Politica socială a comunității europene a debutat odată cu tratatul de constituire a acesteia,
în 1957. Astfel, Tratatul de la Roma pune bazele politicii sociale prin articolele sale
referitoare la libera circulație a muncitorilor și la libertatea de stabilire a acestora, în contextul
creării pieței comune. Tot prin acest tratat a fost prevăzută și crearea Fondul Social European,
instrumentul de finanțare a politicii sociale și cel mai vechi dintre fondurile structurale. Pasul
următor a fost constituit de adoptarea Actului Unic European (The Single European Act),
în 1986, ce conține directive privind sănătatea și siguranța la locul de muncă, introduce
dialogul social și conceptul de coeziune economică și socială (materializat prin crearea
Fondului de coeziune economică și socială). Anul 1989 constituie un moment important al
construcției sociale europene prin adoptarea primului document programatic al politicii
sociale – Carta Socială, ce stabilește drepturile sociale fundamentale și, odată cu acestea,
direcțiile de acțiune ale politicii sociale. Un an mai târziu, în 1990, Tratatul de la Maastricht,
ratificat în 1992, stabilește ca unul din obiectivele Uniunii atingerea unui „nivel ridicat de
ocupare a forței de muncă și al protecției sociale, egalitatea între femei și bărbați [...]
creșterea standardelor de viață și a calității vieții...”.
În 1991 a fost adoptat Protocolul Social (Social Policy Protocol), ce a fost anexat Tratatului
de la Maastricht și care stabilește obiectivele politicii sociale (prefigurate de Carta Socială):
promovarea ocupării forței de muncă, îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă,
combaterea excluziunii sociale, dezvoltarea resurselor umane, etc. (semnat de 11 SM, nu și de
Marea Britanie). Cartea Verde (Green Paper), lansată în 1993, deschide procesul de discuție
asupra viitorului politicilor sociale la nivel comunitar și este urmată, în 1994, de Cartea Albă
(White Paper) – ce stabilește prioritățile politicii sociale până în anul 2000. Acestea sunt
concretizate în programele de acțiune socială pentru perioadele 1995-1997 și 1998 -2000.
În 1997, prin Tratatul de la Amsterdam (ratificat în 1999) este abrogat Protocolul Social, este
lansat Acordul Social (Social Policy Agreement) și este integrat un nou articol în Tratatul UE,
un articol privind ocuparea forței de muncă și cunoscut ca Titlul VIII. 1998 este anul în care
Marea Britanie semnează Acordul Social și participă astfel la politica socială comunitară.
Anul 2000 constituie un moment major în evoluția politicii sociale prin elaborarea Strategiei
de la Lisabona (Lisbon Strategy), prin care este stabilit obiectivul pe zece ani al Uniunii
Europene, reprezentat de transformarea economiei comunitare în cea mai competitivă
economie bazată pe cunoaștere. Tot în acest an a fost adoptată și Agenda Politicii Sociale, ce
preia acele obiective specifice și elemente ale strategiei ce țin de politica socială și le
convertește într-un program de acțiune pe 5 ani, care constituie cadrul politicii sociale
actuale. În 2003 a avut loc evaluarea intermediară a Agendei Sociale, ce are ca rezultat
ajustarea priorităților Agendei în funcție de progresul înregistrat până în acest moment și de
schimbările politice, economice și sociale înregistrate la nivel comunitar.
5.Conform clasificarii lui Gosta Esping-Andersen, se pot distinge trei mari tipuri de regimuri
politice ale bunăstării (Welfare State Regimes): regimul liberal (american), regimul
conservator (german) şi regimul social-democrat (scandinav). Prezentați unul la alegere!
Modelul liberal este caracterizat de o responsabilitate mai redusă a statului în garantarea
bunăstării, ponderea dominantă revenind sectorului privat (sănătate, învăţământ, asigurări),
sectorului non-guvernamental (servicii sociale personale sau comunitare) şi evident
individului însuşi. Filosofia beneficiilor sociale este selectivă şi restrictivă, bazată pe testarea
riguroasă a veniturilor, urmând ca statul să intervină de o maniera minimală, numai în
ajutorul celor efectiv săraci, prin acordarea de asistenţă socială non-contributivă. Nivelul
general de impozitare este scăzut iar managementul serviciilor publice a fost debirocratizat şi
orientat spre eficienţă. Marea Britanie şi Irlanda au adoptat modelul Beveridge, în cadrul
căruia transferurile sociale merg îndeosebi spre cei angajaţi în muncă (de vârstă activă), care
realizează venituri salariale relativ mici; acest sistem este complementat cu existenţa unei
plase de ultim resort social, sub forma unei scheme de asistenţă socială relativ dezvoltată ;
este vorba de o abordare liberală a bunăstării, de un minim model social. Prototipul acestui
model îl reprezinta Statele Unite, însă repere importante de liberalism întâlnim şi în Marea
Britanie, Canada, Australia, respectiv în cazul ţărilor din Asia de Sud-Est.
6.Analizati, la alegere, un agent al politicilor sociale!
Rolul statului în formularea, adoptarea şi implementarea politicilor sociale reprezintă un
domeniu privilegiat al studiului acestuia din perspectiva politicilor sociale.
Întrebarea fundamentală este aceea legată de condiţiile care legitimează intervenţia
statală în viaţa socială, valorile politice care stau la baza acţiunii politice. Literatura de
specialitate a structurat studiul statului pe două ipostaze ale acestuia, statul protector şi
statul bunăstării generale.
Partidele politice reprezintă unul din actorii politici cu rol fundamental în identificarea şi
definirea problemelor sociale. Partidele reprezentate în parlament precum şi partidele aflate la
guvernare utilizează analiza problemelor sociale pentru a formula politici şi programe sociale.
Dimensiunea socială din activitatea partidelor este explicabilă prin necesitatea de a da un
răspuns problemelor sociale cu care se confruntă societăţile contemporane. Definiţiile date
partidelor politice pun accent pe acţiunea politică a acestora care are drept obiectiv
participarea la guvernare şi medierea dintre guvernanţi şi guvernaţi. De aceea, partidul politic
reprezintă o organizaţie cu caracter permanent, structurat ierarhic şi geografic a cărui
finalitate este exercitarea puterii politice pe baza unui program pentru care a primit un sprijin
din partea electoratului în cadrul unei competiţii politice libere. Există o varietate de partide
dar majoritatea dintre ele poate intra într-una din cele două tipuri generale propuse de
Maurice Duverger, partide de origine parlamentară şi partide de origine exterioară
parlamentelor.
Primul tip apare în contextul existenţei instituţiei parlamentului în care grupurile
parlamentare s-au format pe baza afinităţilor politice. Extinderea sufragiului popular a
generat necesitatea de a constitui comitete electorale precum şi legături între acestea la
nivel naţional. Ele au permis organizarea unei structuri cu caracter permanent sub forma
partidelor politice.
Partidele exterioare parlamentelor reprezintă dintr-un punct de vedere chiar rezultatul
presiunii sociale pe care diverse sindicate, asociaţii, societăţi de gândire au exercitat-o asupra
parlamentelor pentru reprezentarea intereselor lor predominant sociale. Există o multitudine
de clasificări în cadrul partidelor politice dar evoluţiile sociologice din societăţile
contemporane explică apariţia unui tip de partid denumit „catch-all parties „care se ridică
dincolo de clivajele sociale care au marcat multă vreme realităţile socio-politice din secolul al
XX-lea. Un astfel de partid implică o relativizare a rigorii ideologice şi o creştere a
preocupării pentru pragmatismul abordării problemelor politice inclusiv a celor sociale
devenite probleme de interes major.